Latinitate si dacism

De-a lungul timpului , o problemă a societătii in care trăim a constituit-o etnogeneza romanească , in privinta căreia au fost exprimate dintre cele mai diverse puncte de vedere , adesea contradictorii sau făra a prezenta dovezi concludente.Latinitatea si dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei ce străbat cultura română , totodată, constituind temelia limbii si a poporului român . Fundamentele culturii române au fost înţelese, descrise şi valorificate diferit de-a lungul ultimelor secole de generatii de intelectuali,care au pus in evidentă fie componenta latina , fie componenta dacică , fie interactiunea dintre acestea.Astfel, datele despre origini au fost integrate in orizontul unui mit al originilor ,in măsură să contribuie la construirea unei identităti culturale.Motivatiile aparitiei si persistentei celor două curente de idei sunt dintre cele mai diverse (politice, economice,psihologice,culturale). în perioada interbelică , cele două curente de idei sunt percepute de pe pozitii adesea opuse , aflându-se in confruntare directă; sunt folosite , direct sau indirect , ca suport argumentativ pentru diferite contradictii: traditie-modernitate,spirit national-cosmopolitism, Orient-Occident.

Latinitatea este un concept care desemneaz ă un curent de idei referitor la originea latină a unui neam , la impunerea limbii si a civilizatiei latine in urma cuceririlor romane.Ideea de latinitate incepe sa fie conturată de generatia cronicarilor ,secolele al xvi-lea-al xviii-lea. Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa "Letopisetul Ţării Moldovei", consacrat special acestei probleme, intitulat "Pentru limba noastră moldovenească", pentru care afirma cu mândrie că " de la Rîm ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul".Pentru a-si convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : "...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găina...ei zic galina, muierea...mulier [...] si altele multe din limba latină, ca de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am întelege."

Lui Grigore Ureche îi urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin în lucrările lor originea latină a limbii române. În " Istorie în versuri polone despre Moldova si Ţara Româneasca", cronicarul Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : "Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo - omul; frons - frunte; angelus - indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar întregi : barba - barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. În sfârsit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat si putine cuvinte slavonesti." în opera "De neamul moldovenilor,, , din ce tară au iesit strămosii lor", asa cum indică si titlul, cronicarul îsi propune să scoată "lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sîntu lacuitorii tărei noastre, Moldovei si Ţării Muntenesti si românii din tarile unguresti." El dovedeste că precum si alte neamuri: " frantozii - galii, turcii - otomani, ungurii - huni, asa si românii poartă numele romanilor." Tot aici, Miron Costin, prezintă si câteva obiceiuri romane, păstrate si astăzi, cum ar fi toastul la petreceri si aniversări, precum si ritualul îngroparii mortului.

Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, Dimitrie Cantemir in lucrarea ,,Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor’’ înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică”. Este o lucrare de sinteză si infătisează conceptia savantului asupra formării poporului român si a limbii române, tratând, cu o documentare extrem de bogată, de peste 150 de izvoare, originile poporului român si evolutia sa. Ideea de bază este continuitatea elementului roman in Dacia, intr-o unitate deplină în cele trei provincii românesti, ,,Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor "

reprezentând prima încercare de a trata impreună istoria românilor de pretutindeni. Dimitrie Cantemir combate ipoteza potrivit căreia romanii s-ar fi retras cu totul dupa ce împăratul Aurelian a părăsit Dacia in anul 271: "...poporul romano-moldovlahilor nu din glogozala a nasteri de str ânsura să fie scornit, ce din cetăteni români si din mari familii sa fie ales. Apoi din buni si tari romano-moldo-vlahii, din buni si tari părinti romani nascandu-se, a sângelui curătenie si a niamului evghenie nestricata si nebetejita sa fie ferit, precum si astăzi tot asea o feresc."

Apăruta în secolul al XVIII -lea, Scoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania.Alături de promovarea unor idei valoroase (unitatea si continuitatea românilor , combaterea teoriei imigrationiste ) ei promovează si evidente exagerări (originea pur romană a poporului si a limbii române ,înlăturarea din limbă a tuturor elementelor nelatine -,,purismul’’).Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, afirmă că acest lucru reiese din patru elemente :„întâiu’ din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri”, încearcă să dovedească originea romană a poporului român : „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s -au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao......., întîiu români, apoi abotriţi... mai pre urmă munteni,moldoveni, mărgineni....adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.Dintre istoricii Scolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul rădacinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spatiu discutării puritătii neamului nostru si face cea mai lungă demonstratie a acestei probleme în opera "Istoria pentru inceputul românilor in Dachia’’.

Dacismul este un curent ideologic autohton afirmat la începutul secolului al xx-lea , definit ca o atitudine de interes fată de cultura si civilizatia strămosilor daci ,văzuti ca autohtoni absoluti ai acestor meleaguri.Dacismul isi face simtită prezenta odată cu interesul romanticilor pentru etnogeneza si pentru mitologia din spatiul traco-dac.Se conturează ca un curent de idei ,mai mult sau mai putin unitar ,mai ales in perioada interbelică ,de multe ori fiind asimilat cu orientarea traditionalistă.Cunoaste câteva puncte de maxim interes ,intre care aparitia in 1926 a monumentalei opere a lui Vasile Pârvan , intitulată ,,Getica’’ , de referintă in istoriografie(,,Getii cred in nemurirea sufletului , in sensul că adevarata viată e abia cea viitoare intr-un fel de Walhalla, la un loc cu Zamolxis;de aceea tot ce e trupesc ,carnea , vânatul,femeile sunt de combătut dacă vrem să ajungem la gândul nemuririi.Zeul e in cer ,iar nu pe pământ sau sub pământ.’’). Totodată , tendinta dacizantă culminează si prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se regăseste în marile poeme "Memento Mori", "Rugăciunea unui dac" si "Sarmis. O altă creaţie ce susţine Dacismul este ” Revolta fondului nostru nelatin”de Lucian Blaga. Articolul apărut în revista"Gândirea", a fost scris pentru a contracara exclusivismul latin.El încearcă să demonstreze că suntem mai mult decât ”latini / limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă”. Pentru că nu se dorea înrudirea cu slavii şi tracii, au rămas moştenire vremurile în care ”a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor ce ne doreau subjugaţi’’.

Interesul pasoptistilor pentru trecutul dacic si roman al neamului lor decurge din ideologia romantica, orientată spre cunoasterea istoriei propriului popor, spre folclor. În viziunea lor, poezia populară a păstrat mai bine decât istoria consemnată, memoria timpurilor străvechi în care s-a plămădit poporul român. Gheorge Asachi a prezentat mitul etnogenezei românilor în balada "Traian si Dochia".Alecu Russo evocă Dacia paradisiacă si pe Decebal, conducătorul ei, în amplul poem în

proza intitulat "Cântarea României".Vasile Alecsandri în "Cântecul gintei latine", asa cum el însusi sustine, demonstrează înrudirea românei cu celelelte limbi romanice : "Am scris-o pentru a prezenta un specimen de limba româneasca, spre a se constata încă o dată înrudirea noastră cu ramurile gintei latine".Ioan Nenitescu în poezia "Pui de lei", prezinta de asemenea, originea românilor : "Eroi au fost, eroi sunt încă, / si-or fi în neamul românesc. / Căci rupti sînt ca din tare stânca / Românii orisiunde cresc. / E viata noastră faurită / De doi bărbati cu brate tari/ si cu vointa otelită, / Cu minti destepte, inimi mari./ si unu-i Decebal cel harnic,/ Iar celălalt Traian cel drept,/ Ei pentru vatra lor amarnic / Au dat cu-atâtia dusmani piept./ si din asa părinti de samă/ În veci s-or naste luptători/ Ce pentru patria lor mama / Vor sta ca vrednici următori. / Au fost eroi si-or să mai fie, / Ce-or frînge dusmanii misei. / Din coapsa Daciei si-a Romei / În veci s-or naste pui de lei !".

In concluzie disputele cu privire la conceptele de latinitate si dacism au provenit dintr-o nevoie de autodefinire identitară.Asa cum a afirmat Dumitru Micu , ,,in cultură a fost necesar să ne întoarcem mereu la începuturi , să reluăm iar si iar totul de la capăt.Mereu ne-am văzut obligati să repetăm că ,,de la Râm ne tragem’’ ,că suntem români si vorbim româneste , că e normal sa scriem cu caractere latine , de vreme ce limba noastra derivă din latină,că n-am părăsit nicicând nici o clipă , meleagurile pe care locuim’’. Trăsăturile celor două elemente se regăsesc astăzi în spiritul national , într-o fuziune perfectă ce ne conferă identitate proprie ca neam.

Bibliografie:George Calinescu –Istoria literaturii romane (compendiu)

Maria Cvasinii Catanescu-Limba romana.Origini si dezvoltare

,, La trecutu-ti mare , mare viitor’’ , Poezii patriotice , editura Albatros,Bucuresti , 1983 Mircea Tomescu-Istoria cartii romanesti de la inceputuri pana in 1918