UNELE LUCRURI PROBABIL SE SCHIMBA,

DAR NOI INCEPEM SI SFARSIM IN FAMILIE.

(ANTHONY BRANDT)

CAP. I NOȚIUNI GENERALE DESPRE REGIMURILE MATRIMONIALE

Noul Cod civil aduce prevederi noi, mult mai flexibile în raport cu reglementarea anterioară, astfel regimul matrimonial actual devenind mai adaptat dinamicii pe care condițiile economice și sociale ale acestor vremuri o imprimă în raporturile patrimoniale dintre soți. Așadar, noua reglementare a relaţiilor de familie din Codul civil valorifică soluţiile şi propunerile „de lege ferenda” conturate în doctrină şi jurisprudenţă, având ca surse principale de inspiraţiei Codul civil francez, Codul civil Quebec, Codul civil elveţian. Modificări deosebite au fost aduse în materia regimurilor matrimoniale, prin reglementarea convenţiilor matrimoniale, al divorţului (prin posibilitatea conferită soţilor de a divorţa prin acordul lor pe cale administrativă şi notarială), al filiaţiei (prin modificarea regimului juridic al acţiunilor în filiaţie), al protecţiei copilului (printr-o nouă reglementare a autorităţii părinteşti).

Lato sensu noțiunea de “regim” denumește un ansamblu de norme juridice, pe când termenul de “matrimonial” desemnează căsătoria1. Astfel, din perspectiva etimologică am putea crede că regimul matrimonial cuprinde tot ceea ce privește căsătoria: raporturile personale și raporturile patrimoniale dintre soți sau soți și terți. Regimul matrimonial se află, însă, la granița dintre statutul personal și statutul patrimonial al persoanei Stricto sensu, regimul matrimonial arată statutul patrimonial al soților, sens cu care toţi autorii sunt de acord, şi anume că, în esenţă, regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la bunurile lor, precum şi pe acelea ce se formează în relaţiile lor cu terţii .2 Această definiţie este general valabilă pentru orice tip de regim matrimonial. Doctrina3 sugerează folosirea denumirii de „regim patrimonial matrimonial” sau „regim pecuniar al căsătoriei” pentru a ne referi la efectele pecuniare ale căsătoriei.

1 În latina “matrimonium”= căsătorie2 ION P. FILIPESCU, ANDREI I. FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, ed. a VII-a, București, Editura All Beck, 2002, p. 463 PAUL VASILESCU, Regimuri matrimoniale, suport de curs, p. 2

În Codul civil actual, relațiile de familie sunt reglementate în Cartea a II-a denumită „Despre familie”(art.258-534), iar normele care privesc regimurile matrimoniale sunt cuprinse de Titlul II „Căsătoria”, Capitolul VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”(art.312-372).

În afara căsătoriei, nu poate exista un regim matrimonial, așa cum ne asigură art. 313, alin. (1) C. civ.:”Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei”, iar art. 319 întărește această dispoziție: „Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei”. Astfel, putem enumera caracteristicile regimurilor matrimoniale și anume: a. Reprezintă un ansamblu de reguli juridice care reglementează raporturi patrimoniale generate de instituția căsătoriei; b. Aceste raporturi îi au ca subiecți principali pe soți; c. terții pot fi și ei atinși de efectele pecuniare specifice căsătoriei.

Noțiunea de regim matrimonial, înțeleasă în sensul clasic, nu se regăsește în toate sistemele. Astfel, în dreptul musulman și cel de „common law”, regimurile matrimoniale sunt practic ignorate, deoarece elementul caracteristic al acestor sisteme este ideea de separație. Dreptul continental este cel care a oferit o viziune specială raporturilor patrimoniale dintre soți, punând accent pe existența unui statut patrimonial specific al persoanei căsătorite față de persoana celibatară.

1. Clasificarea regimurilor matrimoniale

După izvorul lor, regimurile matrimoniale pot fi legale (se aplică ori de câte ori viitori soți nu au încheiat o convenție matrimonială) sau convenționale. Convenția matrimonială este actul juridic încheiat fie înainte de celebrarea căsătoriei, prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial pe care îl vor adopta, fie în timpul căsătoriei, prin care soții modifică ori înlocuiesc regimul matrimonial.

În funcție de structura lor, regimurile matrimoniale se împart în:

Regimuri de comunitate. Acestea pot fi universale (Olanda) sau parțiale(Franța, Belgia, Spania, Italia, Slovenia, majoritatea țărilor europene). Criteriul esențial care stabilește clificarea regimului matrimonial este compoziția activului, astfel, regimurile comunitare se deosebesc prin existența unei mase de bunuri comune cu un regim juridic specific.

Regimuri de separație (regimul separației de bunuri și regimul dotal). Acestea se caracterizează prin lipsa unei mase de bunuri comune patrimoniul fiecăruia dintre soți fiind asemănător cu cel al persoanelor celibatare. Regimurile legale de separație se întâlnesc în țări precum India, Maroc, Egipt, Irlanda, Cipru, Austria.

Regimuri eclectice sau mixte (cele care îmbină separația de bunuri în timpul căsătoriei cu principiul comunității de bunuri ce se manifestă la desfacerea acesteia - de exemplu

regimul de participare la achiziții). Acest tip de regim se regăsește în țările nordice: Finlanda, Suedia (din 1920), Danemarca, dar și Germania, Elveția sau Grecia.

După cum se pot sau nu se pot modifica în timpul căsătoriei , avem regimuri mutabile și regimuri imutabile.

2. Principiile regimurilor matrimoniale

Faptul că există o diversitate a regimurilor matrimoniale, nu împiedică existența unor principii recunoscute în aproape toate sistemele de drept modern ca fiind aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți. Astfel, putem reține:

A. Principiul egalităţii în drepturi dintre soţi

Acest principiu se aplică tuturor raporturilor dintre soţi, fiind consacrat atât la nivel constituţional prin art. 48 alin. 6 din Constituţia revizuită şi republicată4, cât şi la nivelul actelor internaţionale la care România este parte. El se reflectă în materia regimului matrimonial sub mai multe aspecte:

soţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale care decurg, prin efectul legii, din căsătorie

natura juridică a bunurilor dobândite de unul dintre soţi sau a datoriilor asumate de unul dintre soţi sub imperiul unui regim matrimonial nu diferă după cum acestea aparţin bărbatului sau femeii

puterile fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor pe care le deţine în mod exclusiv sau împreună cu celălalt soţ nu diferă pe criteriul sexului, astfel încât, indiferent de “puterea lui economică”, fiecare soţ are aceeaşi “putere juridică” asupra bunurilor din patrimoniul său.

Situația nu a fost dintotdeauna aceasta, până la jumătatea secolului al XIX-lea, majoritatea legislațiilor evidențiau puterea de decizie, și totodată puterea juridică, a bărbatului în cadrul familiei.

B. Principiul libertăţii alegerii şi al modificării regimului matrimonial 

a. Libertatea alegerii regimului matrimonial 

Este oglindit de principiul libertăţii şi al autonomiei de voinţă în materia regimurilor matrimoniale. Căsătoria implică raporturi patrimoniale specifice între soţi, dar nu există nici un motiv pentru ignorarea principiului libertăţii economice a persoanei, care presupune că fiecare persoană poate să dispună liber de bunurile sale. Cu toate că acest principiu poate cunoaşte unele

4 Oana Ghiță, Roxana Gabriela Albăstroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale. Sinteze. Teste grilă, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 66

limitări, impuse de raţiunile sociale ale instituţiei căsătoriei, care sunt mai presus de interesele individualiste ale soţilor, adaptarea acestui principiu specificităţii raporturilor dintre soţi fiind pe deplin înţeleasă, excluderea rolului voinţei soţilor în ceea ce priveşte alegerea sau modificarea regimului matrimonial nu are practic nicio fundamentare socială sau juridică. Chiar mai mult, libertatea alegerii şi modificării regimului matrimonial asigură instituirea unui regim matrimonial concret adaptat nevoilor soţilor, mentalităţilor şi posibilităţilor lor şi, de aceea, regimurile matrimoniale bazate pe acest principiu sunt preferabile regimurilor matrimoniale legale, unice şi imperative. Alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial concret se realizează prin încheierea unei convenţii matrimoniale.

Libertatea de a alege regimul matrimonial concret poate să fie foarte largă (Franţa, Belgia, Italia, Moldova, Quebec) în sensul că permite alegerea unuia dintre regimurile matrimoniale reglementate alternativ prin lege sau combinarea acestora şi crearea unui regim matrimonial “nenumit”, sau poate să fie mai restrânsă (Grecia, Germania, Elveția), atunci când permite alegerea doar a unui regim matrimonial expres prevăzut de lege.

În concepţia Codului civil actual, libertatea de opţiune este limitată, în conformitate cu art. 312, alin. (1) “Viitori soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională”. Această libertate, însă, nu este absolută ci limitată la instituirea unui corp de norme imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială și care constituie regimul matrimonial primar.

b. Libertatea modificării regimului matrimonial

Libertatea alegerii unui regim matrimonial nu impune neapărat și libertatea modificării acestuia. Astfel, legislațiile tradiționale ale unor țări nu prevedeau această posibilitate, regula fiind imutabilitatea regimului matrimonial, ceea ce însemna că regimul ales la încheiera căsătoriei nu putea fi modificat pe parcursul acesteia. În ultima vreme, tot mai multe țări au adoptat prin prevederile lor, o atitudine tolerantă în ceea ce privește această problemă, așa cum face și Codul civil actual prin art. 3695.

3. Evoluția regimurilor matrimoniale

1. Codul civil din 1864

În privința raporturilor patrimoniale, Codul civil de la 1864 prevedea regimul separației de bunuri6 ca regim de drept comun, aplicându-se atunci când soții nu conveneau printr-o convenție matrimonială să se supună altui regim. Ambii soți erau obligați să contribuie la cheltuielile căsătoriei, dar își păstrau drepturile de folosință, administrare și dispoziție asupra bunurilor sale. Bărbatul era obligat să își întrețină soția prin art 196, iar aceasta era nevoită, conform art. 1284, să contribuie la sarcinile căsătoriei cu “a treia parte din veniturile sale”.

5 art. 3696 art. 1283 Cod 1864

Unicul regim convențional era regimul dotal7, însă în subsidiar era reglementat și regimul societății de achiziții, în art. 1287-1293 Cod civil. Elaborat după modelul francez, Codul a preluat majoritatea dispozițiilor în materie din acesta, adăugând mici influențe din Codul civil italian.8 O caracterizare de ansamblu a reglementării regimurilor matrimoniale existente în sistemul Codului civil ar descrie acestea ca fiind libere, imutabile, iar regimul legal era de tip separatist. Astfel, Codul civil recunoştea de plano (art. 1223 şi 1224) libertatea convenţiilor matrimoniale, sub condiţia observării normelor imperative speciale căsătoriei şi a celor generale. Regimul matrimonial se stabilea anterior datei celebrării căsătoriei şi nu putea fi modificat voluntar în cursul acesteia (art. 1228), contrar tradiţiei jus valachicum. Regimul legal aplicabil concret, după cum am menționat, ,era cel de separaţie a bunurilor sau a patrimoniilor soţilor, dacă soții nu stabileau printr-o convenție un alt regim. Dacă omiteau să facă acest lucru, fiecare îşi păstra proprietatea bunurilor cu care intra în căsătorie, iar averea dobândită de oricare dintre soţi nu descria o masă comună de bunuri. Problemele patrimoniale dintre soţi erau însă datorate incapacităţii femeii şi obligaţiilor de a participa la sarcinile căsătoriei (art. 1266 şi 1284).

Doctrina9 denumește dota ca fiind “cea mai răspândită convenţie matrimonială în epocă” . Prin „dota” se desemnau realităţi distincte, dar foarte strâns legate. Ea cuprindea regimul matrimonial în ansamblul său, ca sistem normativ aplicabil raporturilor patrimoniale dintre soţi. Apoi, prin „dotă” se înţelegea și contractul matrimonial prin care se instituia regimul concret aplicabil între bărbatul şi femeia căsătoriţi. Deasemenea, acelaşi cuvânt desemna bunul sau bunurile, care constituiau suportul patrimonial al regimului matrimonial omonim. Potrivit dispozițiilor art. 1233, dota însemna “averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. De esenţa regimului dotal este că el se prezintă ca un regim separatist, cu efectul divizării bunurilor femeii în două mase distincte: bunuri dotale şi parafernale (art. 1283 C.civ.). Orice bun al femeii dotate este prezumat parafernal, dacă nu se dovedeşdea contrariul, anume că ar fi dotal. Nici constituirea dotei, nici puterile bărbăteşti maritale asupra dotei, nu sunt de esenţa, ci doar de natura dotei sau -mai exact, de natura funcţionării regimului. Pentru dreptul român din epocă, atât de înrădăcinată a fost această idee, încât regimul dotal era considerat dreptul comun al separaţiei dintre soţi, aspect întărit şi de faptul că legea nu a reglementat expres separaţia.10

Diferența notabilă adusă de Codul roman, care privea indirect orice regim matrimonial concret, a fost consacrarea legală a incapacităţii femeii măritate. Aşa cum deja am putut observa, nu a fost specific dreptului român vechi decât puterea maritală a bărbatului, iar nu şi incapacitatea femeii căsătorite. Această din urmă instituţie a fost preluată în întregime din Codul Napoleon. Tot spre deosebire de acesta, Codul nostru civil nu a preluat nici dispoziţiile legate de divorţ şi de separaţia de corp dintre soţi. După cum Codul civil nu a preluat din dreptul vechi nici

7 Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, Dreptul familiei, ed. 4, București, Editura All Beck, 2005, p. 458 Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale, suport de curs, p. 449 Idem, p. 5010 Idem, p. 45

instituţia logodnei, care nu a fost reglementată nici în Codul Napoleon, deşi ea era practicată atât în dreptul vechi francez, cât şi la noi.11

Astfel, statutul juridic al femeii căsătorite își punea amprenta asupra funcționalității regimurilor matrimoniale ale Codului civil. Preluată din Codul civil francez, această incapacitate a dăinuit juridic până în 1932 şi a fost sever criticată în epocă.12 Se pare că această practică nu a constituit o oprelişte atât de mare precum am fi tentaţi astăzi să credem, din moment ce autorizaţia bărbatului putea fi suplinită de aceea a instanţei, iar ecoul doctrinar al abrogării incapacităţii a fost minim. De fapt, ne aflăm în prezenţa unei situaţii în care litera legii pare mai aspră decât moravurile şi practicile vremii.13 Cu toate acestea, este evident că orice incapacitate a femeii – măritate sau nu, este un indiciu al puterii masculine – maritale sau nu, bazate pe discriminarea seculară dintre sexe, o separație “pe cât de revolută, pe atât de stupidă”14, precum precizează și doctrina.

Lipsa egalității dintre soți era un dat juridic al vremurilor, care s-a transmis din dreptul roman, iar incapacitatea femeii nu era decât un complement sau derivat al acesteia. Căsătoria fiind concepută ca o societate între soţi, poziţia bărbatului de a fi capul acesteia se explica şi prin faptul că orice asociere trebuie să aibă şi un şef, iar în familie - prin tradiţie şi natură, acesta nu putea fi decât bărbatul. În consecinţă, puterea maritală a bărbatului avea nevoie de incapacitatea femeii sale, pentru a se putea desăvârşi juridic imperialismul viril. “Femeia are o capacitate parţială, în virtutea căreia poate să administreze liber şi să se folosească de averea sa fără nici o autorizaţie; ea poate de asemenea aliena cu titlu oneros, fără autorizaţie, averea sa mobilă (...). Dar pentru toate celelalte acte, fie ale alienaţiei cu titlu gratuit sau oneros, acţiuni în justiţie, achiziţii, obligaţii etc., femeia are nevoie, pentru a le putea face în mod valabil, de autorizaţia bărbatului sau, în lipsă, a justiţiei”15. Incapacitatea femeii începea din momentul celebrării căsătoriei şi înceta la desfacerea sau încetarea acesteia. Restrângerea capacităţii nu era legată de vreun regim matrimonial concret, ci de statutul de persoană căsătorită a femeii (art. 194 alin. 2). Din punct de vedere tehnic, incapacitatea femeii măritate era una de exerciţiu şi avea un caracter absolut şi special, însă regula era incapacitatea femeii, iar excepția era capacitatea sa.

Femeia putea înstăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, aceasta fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă.16 Avea capacitatea, însă, de a încheia anumite acte juridice fără autorizarea bărbatului, iar aceste acte se refereau exclusiv la bunurile proprii. De regulă, femeia căsătorită își păstra dreptul de administrare, folosință și conservare a averii sale mobiliare sau imobiliare. Putem amintri dintre acestea: arenda sau locaţia; culegerea fructelor bunurilor proprii; realizarea reparaţiilor acestor bunuri; primirea de sume băneşti cu titlu de plată; plasarea economiilor în conturi proprii; înscrierea unei ipoteci sau întreruperea cursului 11 Ibidem12 Paul Vasilescu, op. cit. p. 4613 Ibidem14 Ibidem15 Ibidem16 Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, op. cit. p. 45

unei prescripţii; partajul mobiliar etc.17 O controversă a doctrinei juridice a epocii a fost reprezentată de posibilitatea femeii de a încheia acte de înstrăinare cu titlu oneros asupra bunurilor mobile proprii, problemă care a dăinuit până la ridicarea incapacității femeii măritate odată cu modificarea art. 1285 și abrogarea art. 199 (în 1932). După abrogarea art. 199 C.civ. femeia avea nevoie de autorizarea bărbatului său doar pentru înstrăinarea (oneroasă sau nu) a imobilelor care-i aparţineau (art. 1265 C.civ.), pentru celelalte acte de dispoziţie ea ne mai având nevoie de autorizare maritală sau judecătorească.18

Până la data de 20.04.1932, incapacitatea femeii privea, de asemenea și actele juridice. Astfel, femeia nu putea sta în judecată (ca reclamant sau pârât) fără autorizare maritală, chiar dacă cauza dedusă judecăţii privea un act pe care femeia putea să-l încheie valid şi singură (art. 197 C.civ.).

Doctrina19 s-a preocupat să deosebească regimul matrimonial separatist de separaţia de patrimonii, chiar dacă unele reguli ale acestei din urmă instituţii au fost aplicate în epocă şi regimului dotal sau celui de separaţie. Astfel:

regimul separatist era un regim matrimonial legal, pe când separaţia de patrimonii era doar o instituţie aplicabilă în caz de criză patrimonială (sau nu) a căsătoriei; relaţiile normative dintre acestea sunt de la întreg la parte;

separaţia de patrimonii era o instituţie judiciară, regimul separatist era unul legal –diferenţă de sursă, deci;

separaţia de patrimonii era limitată în timp şi supusă altor condiţii de formă şi fond decât regimul de separaţie;

separaţia de patrimonii avea un caracter extraordinar, fiind o excepţie de la regula imutabilităţii regimurilor matrimoniale, pe când separaţia matrimonială era o instituţie juridică ordinară;

separaţia de patrimonii modifica temporar şi în parte raporturile patrimoniale dintre soţi, indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil lor, pe când instituirea regimul separatist înlătura definitiv posibilitatea ca soţii să opteze pentru un alt regim aplicabil.

Separația de patrimonii sau de bunuri este, așadar, mijlocul judiciar prin care femeia măritată punea capăt puterilor de administrare ale bărbatului. Acest lucru se solda şi cu modificarea regimului matrimonial, dacă cel iniţial nu era de separaţie. În special şi raportat la regimul dotal, separaţia de patrimonii era instituţia judiciară prin care femeia determina încetarea dreptului de administrare al bărbatului asupra dotei, cu efectul restituirii acesteia. În fond, de esenţa separaţiei de patrimonii era nu atât încetarea puterilor masculine de gestiune, cât

17 Paul Vasilescu, op. cit. p. 4718 Ibidem19 Idem, p. 48

restituirea anticipată a dotei. S-a semnalat20 nonsensul sintagmei „separaţia de patrimonii” era total nepotrivită. O dată, ea ar putea sugera o apropiere de separaţia de patrimonii din materie succesorală (art. 781 C.civ.), apoi ar insinua ideea că între soţi ar fi o comunitate. În primul rând, nu se poate angaja nici o paralelă între separaţia de patrimonii succesorală şi cea matrimonială. În al doilea rând, Codul civil a reglementat separaţia de patrimonii expres doar pentru regimul dotal (art. 1256), care era unul de separaţie, iar nu de comunitate. Astfel, prin „separaţia de patrimonii” trebuie să înţelegem în fond o „separaţie de administrare”, cu efectul că bărbatului i se ridica puterea de a gestiona bunurile femeii sale, datorită faptului că el era pe cale să pună în pericol bunurile dotale ale femeii. Prin separaţia de patrimonii toate bunurile femeii deveneau parafernale, iar aceasta putea dispune de ele cu respectarea regulilor prescrise de incapacitatea sa maritală. Dacă soţii erau separaţi (legal sau judiciar), aceasta nu înseamnă că între ei nu se stabilea nici o legătură patrimonială. Înainte de toate, femeia trebuia să contribuie la sarcinile căsătoriei după puterea mijloacelor sale” (art. 1266 C.civ.).

Regimul dotal poate să funcţioneze şi fără o constituire efectivă de dotă, adică în lipsa averii dotale. Acest lucru era posibil deoarece dota putea fi constituită şi pentru bunurile viitoare ale femeii, bunuri care se puteau dovedi a fi -în fond, doar eventuale. Evident că acest aspect a reprezentat mai mult o excepţie, deoarece regimul dotal nu poate să funcţioneze efectiv ca dotal în lipsa averii omonime. Regula era că orice bun sau drept aflat în circuitul civil putea fi adus ca dotă. Cert, uneori natura bunului sau caracteristicile acestuia atrăgeau aplicarea de reguli specifice. Astfel, bunurile imobile erau indisponibilizate, ca urmare a faptului că ele erau aduse ca dotă (art. 1248 C.civ.); mobilele puteau trece din proprietatea femeii în aceea a bărbatului său (art. 1245, 1246 C.civ.) etc.

Convenţia matrimonială de dotă respecta şi reflecta reglementarea legală în materie. Astfel, principiul care guverna era acela al libertăţii de voinţă, părţile având posibilitatea să-şi amenajeze regimul dotal după cum credeau de cuviinţă (art. 1224). Evident că trebuiau respectate dispoziţiile imperative în materie, dintre care cele mai important erau acelea care reduceau capacitatea de exerciţiu a femeii măritate (până în 20.04.1932) şi imutabilitatea dotei. Separația de patrimonii punea capăt regimului matrimonial dotal, înlocuindu-l cu unul de pură separaţie între soţi. Iar la nivelul averii dotale, efectul separaţiei de patrimonii era că dota se restituia femeii.

În ciuda tradiţiei sale, regimul dotal nu a fost scutit de critici din partea doctrinei.21 Astfel, s-a criticat în special inalienabilitatea bunurilor dotale, dar şi a bunurilor bărbatului (datorită ipotecii femeii măritate), care constituia o derogare gravă de la dreptul comun şi punea în pericol siguranţa circuitului civil şi a creditului. Apoi s-a reproşat că femeia are prea puţine mijloace de apărare împotriva administrării abuzive sau stângace a bunurilor dotale de către

20 Ibidem21 Paul Vasilescu, op. cit., p. 55

bărbat. Că dota, în fond, ar fi un regim matrimonial de tip aristocrat, accesibil doar celor care deţin averi. Sau că este un regim separatist, care nu creează o minimă solidaritate între soţi ş.a. Însă, în nici un caz, însă, regimul dotal nu era şi nu este de criticat pentru inegalitatea juridică dintre femeie şi bărbat. Puterea maritală a bărbatului şi incapacitatea femeii căsătorite nu erau efectul sau apanajul dotei, ci principii generale, care guvernau în epocă orice regim matrimonial. Majoritatea autorilor români considerau că regimul dotal corespunde însă necesităţilor practice, că el asigura un cadru adecvat dezvoltării patrimoniale a familiei.

Din art. 1234 C.civ. a rezultat că dota putea fi constituită fie de femeie, fie de bărbat, fie de un terţ. Femeia avea interesul de a constitui o dotă, care era dată în administrarea viitorului său bărbat, pentru a se degreva de sarcinile căsătoriei. Femeia putea să aducă dotă bunurile sale prezente, toate sau numai unele (art. 1235 C.civ.). Se admitea să se constituie dotă, doar bunurile dobândite de femeie cu titlu gratuit, cele achiziţionate oneros rămâneau bunuri extradotale. Prin urmare, de pildă, imobilele dobândite de femeie cu bani dotali nu erau considerat a fi dotale, iar în caz de dubiu, bunul trebuia considerat parafernal. Regula era că un bun nu devenea dotal doar prin simplul fapt că era achiziţionat cu bani dotali (art. 1247 C.civ.). În anumite condiții, art. 1254 C.civ. permitea schimbul imobilului dotal, cu efectul că noul imobil dobândit sau cumpărat din sultă avea regim de bun dotal. La fel, dacă se permitea vinderea imobilului dotal (art. 1252 şi 1253 alin. 1 C.civ.), imobilul cumpărat din banii anterior obţinuţi putea fi considerat tot dotal (art. 1253 alin. 3 C.civ.). Libertatea convenţiilor matrimoniale permitea cuprinderea şi a unei clauze de întrebuinţare sau reîntrebuinţare a banilor sau bunurilor dotale, cu efectul că ceea ce se dobândea în locul acestora devenea un bun tot dotal.

Foarte frecvent, dota era constituită de părinţii femeii şi mai rar de viitorul soţ. În plus, nimic nu oprea ca o altă persoană (rudă sau nu) să contribuie cu o dotă la patrimoniul viitoarei mirese. Indiferent de legăturile de rudenie sau nu, aceşti constitutori de dotă erau consideraţi terţi, inclusiv bărbatul. Bărbatul nu avea nici un interes juridic să-şi indisponibilizeze bunurile imobile prin aducere lor ca dotă. Apoi, în calitate de cap al familiei, oricum avea obligaţia de a suporta şi sarcinile căsătoriei, lucru care se putea foarte bine realiza din exploatarea bunurilor proprii. Dacă totuşi bărbatul constituia dotă, bunurile treceau în proprietatea femeii, iar el nu păstra decât administrarea lor (art. 1242 C.civ.). Din punctul de vedere al naturii sale juridice, o asemenea dotă constituia tot o donaţie încheiată în vederea căsătoriei şi trebuia cuprinsă în contractul matrimonial dotal.22

Odată constituită dota, ea trebuia plătită, iar plata se făcea -în regulă generală, după dreptul comun. Plata dotei presupunea în toate cazurile ca bunurile dotale să fie remise bărbatului, pentru ca acesta să poată exercita asupra ei actele de administrare specifice. Dacă dota era constituită de către un terţ, plata dotei presupunea şi transferul proprietăţii dotale către femeie. Pentru a apăra femeia de proba anevoioasă a plăţii dotei, legea instituia o prezumţie de primire a dotei de către bărbat (art. 1277 C.civ). Tot derogator de la dreptul comun, se poate aminti că dota constituită în

22 Idem, p 56

capital produce de drept dobânzi din ziua căsătoriei (art. 1241 C.civ.), iar nu din ziua cererii lor în judecată (art. 1088 C.civ.). Tot aici mai trebuie reamintit că cel care constituia dota era ţinut să garanteze pentru existenţa ei, dar şi pentru calitatea bunurilor dotale (art. 1240 C.civ.).

Așadar, cazurile de restituire a dotei erau:

1) încetarea efectelor căsătoriei prin deces, divorţ sau nulitate (art. 1271 C.civ.);

2) declararea absenţei femeii măritate (art. 1271 C.civ.);

3) falimentul bărbatului (art. 790 C.com.);

4) pronunţarea separaţiei de patrimonii între soţi (art. 1271 C.civ.) şi

5) cu scopul dotării unui copil al soţilor.

Datorită evoluţiilor istorice, Codul civil român nu s-a aplicat în toate teritoriile româneşti de la adoptare.23 Regimul dotal, aşa cum a fost prezentat mai sus, a fost reglementat de Codul civil cu începere din 01.12.1865 doar în Vechiul regat al României. Regimul separatist de drept comun a caracterizat dreptul Vechiului Regat de la această dată şi până la 01.02.1954, când s-a limitat libertatea regimurilor matrimoniale, prin punerea în aplicare a Codului familiei. Aplicarea Codului civil s-a făcut de la date diferite pentru celelalte teritorii româneşti, dar, în toate cazurile, aplicarea dispoziţiilor Codului civil - cu privire la căsătorie şi regimurile matrimoniale, a încetat la data de 01.02.1954. Astfel, în Basarabia s-a extins parţial legislaţia română prin Legea nr. 36 din 04.04.1928. Anterior extinderii, situaţia dreptului local era deosebit de complexă, aplicându-se în principal cutuma românească şi lege ţaristă (în special după 1825), căreia îi era propriu un regim de separaţie patrimonială absolută dintre soţi. În Bucovina, prin Legea nr. 478 din 01.10.1938, s-au înlocuit dispoziţiile legilor austriece în materie cu legislaţia civilă din Vechiul Regat. În Transilvania, aplicarea legislaţiei civile româneşti s-a făcut din 22.09.1943, prin Decretul-Lege 389 din 22.06.1943, dar a fost tot extindere parţială. Acest ultim act normativ, în ceea ce priveşte materia noastră, a exclus aplicarea pe viitor a separaţiei de pat şi masă (art. 20 alin. 2) şi a introdus principiul imutabilităţii regimului matrimonial şi cel al fixităţii dotei (art. 30).

În concluzie, până la aplicarea Codului de familie, în România se puteau depista mai multe sisteme matrimoniale, care erau ghidate juridic de Codul civil sau de legile locale încă în vigoare. Acestei situaţii normative i s-a pus capăt prin adoptarea Codului familiei. Abrogarea tacită a regimului dotal, a fost considerat însă, momentul adoptării Constituției din 1948, care a consacrat noi principii, în legătură cu preocuparea noastră, principiul egalității între sexe, fapt ce a adus modificări importante relațiilor de familie.

Deși regimul legal de separație de bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, în 01 februarie 1954, s-au constatat schimbări, astfel că soția nu mai era

23 Idem, p. 61

obligată să dea bărbatului partea sa de contribuție la cheltuielile căsniciei. Deasemenea, noțiuni noi au început să fie utilizate (“patrimoniu conjugal”, “comunitate de fapt”)24.

2. Codul familiei

Până la data de 01 februarie 1954, textele comandă: art. 3 ”Oricând s-ar fi căsătorit, soţii, cât priveşte relaţiile lor personale, sunt supuşi, de la data intrării sale în vigoare, dispoziţiilor Codului Familiei”. Iar art. 4 „Soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiilor acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai înainte. Bunurile ce soţii au la data intrării in vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor acestui Cod. Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.” Deci, tot de la data de 01 februarie 1954 bunurile dobândite de oricare dintre soţi, indiferent de data celebrării căsătoriei şi a regimului matrimonial iniţial aplicabil, sunt prezumate a fi bunuri comune ale soţilor (cf. art. 30 alin 1 C.fam.). Astfel, Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relațiile de familie de sub incidența Codului civil, cu excepția actelor juridice de administrare, încheiate de soți cu terții, privitoare la bunurile existente în patrimoniul soților, care rămâneau cârmuite de legislația anterioară, în vigoare la data încheierii acestor acte juridice.25

În Codul familiei, regimul comunității de bunuri a constituit regula iar separația de bunuri între soți (bunurile proprii) a avut un character subsidiar, bunurile fiind proprii numai în cazurile enumerate de lege. Astfel, legiuitorul favorizează comunitatea de bunuri, și nu separarea de bunuri.26 Regimul juridic al bunurilor, reglementat de Codul familiei, era în exclusivitate legal, neexistând posibilitatea constituirii unui regim convenit de părți. Bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, reprezentau bunurile commune a acestora, iar orice convenție contrară acestei prevederi, era lovită de nulitate, potrivit art. 30 C. fam. Numai anumite bunuri, limitative determinate de lege prin art. 31, sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soți.

Relațiile patrimoniale dintre soți, sub incidența Codului familiei au avut la bază principiul egalității dintre bărbat și femeie, atfel că, bunurile soților sunt, în condițiile legii, commune sau proprii, fără a se face distincție dacă ele au fost dobândite sau dacă aparțin bărbatului sau femeii. Soții administrează, dispun, și folosesc împreună bunurile commune. Principiul egalității, însă, nu stabilește că bunurile trebuiesc împărțite în mod egal soților,27 cu prilejul încetării comunității de bunuri, deoarece, determinarea părților care revin soților se face pe criteriul contribuției pe

24 Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, op. cit. p. 4525 Idem, p. 4626 ION P. FILIPESCU, ANDREI I. FILIPESCU, op. cit., p. 4727 Ibidem

care fiecare dintre ei a avut-o la dobândirea și conservarea bunurilor, munca depusă în gospodărie și creșterea copiilor fiind, deasemenea considerate contribuție.

Potrivit art. 30, alin. (2) Codul familiei este interzisă orice convenție contrară comunității de bunuri, fiind considerată nulă. Prin “convenție contrară” se înțelege atăt aceea care dorește micșorarea comunității de bunuri, cât și cea care dorește lărgirea acesteia28. Regimul matrimonial nu putea fi modificat prin convenții matrimoniale nici înainte de căsătorie, nici în timpul căsătoriei. Soții nu pot înlătura caracterul devălmaș al bunurilor comune pe cale convențională. Tot astfel, în timpul căsătoriei este imposibilă acțiunea în constatare a întinderii drepturilor soților asupra bunurilor comune, deoarece acest lucru ar însemna transformarea bunurilor din devălmășie în proprietate comună pe cote-părți.29

Doctrina30 a distins în ceea ce privește conținutul convențiilor lovite de nulitate. Astfel că sunt nule acele convenții prin care s-ar suprima sau micșora comunitatea de bunuri. Nu se pot încheia convenții prin care să se considere că unele bunuri dobândite de unul dintre soți, nu sunt comune, dacă legea nu le exceptează de la comunitatea de bunuri, precum nu se pot încheia nici convenții care să ridice dreptul unuia dintre soți de a dispune de bunurile comune. Este necesar ca mandatul unuia dintre soți către celălalt de a înstrăina un bun comun, să fie dat prin împuternicire expresă și specială. Dacă acest lucru ar fi posibil, ar rezulta câștigarea de către unul dintre soți a unui drep, chiar dacă în devălmășie, asupra unui bun la dobândirea căruia nu a avut nici o contribuție, situație injustă.31 În al doilea rând, sunt nule și acele convenții prin care s-ar mări domeniul comunității de bunuri, declarând drept bunuri comune, acele bunuri prevăzute de lege ca fiind proprii. Astfel, o convenție este nulă, nu doar atunci când contravine art. 30, alin. (1) Codul familiei, ci și atunci când încalcă prevederile celorlalte dispoziții care alcătuiesc reglementarea legală a raporturilor matrimoniale dintre soți(art. 30-36, Codul familiei). Potrivit unor altor opinii convențiile de mărire a comunității ar fi trebuit considerate valabile dacă prin ele nu se aducea atingere intereselor terților.32

Prin urmare, sub autoritatea Codului familiei, soții putea să încheie orice convenții care nu modificau regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor, precum ar fi cele care privesc modul de administrare și de folosință a bunurilor comune. Rezumând, așadar, putem observa că regimul juridic al soților era un regim legal, unic, obligatoriu și imuabil, legiuitorul interzicând alte modificări.

3. Noul Cod civil

Noul Cod civil, revizuit prin Legea 287/2009, a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011și a însemnat reintegrarea normelor referitoare la relațiile familiale în cuprinsul său.

28 Idem, p. 5229 Idem, p. 4930 Idem, p. 50-5131 Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, op. cit. p. 4832 Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruța Hageanu, op. cit., p. 47

Noutățile aduse în material regimurilor matrimoniale este dată de libertatea oferită soților în a-și stabili regimul căruia i se vor supune. Această libertate este, totuși, limitată la enumerarea de către legiuitor a trei posibilități și anume:

regimul comunității legale

regimul separației de bunuri

regimul comunității convenționale.

Unii autori33 enumerând și regimul separației de bunuri cu participare la achiziții, ca posibilitate de alegere a soților. Astfel, viitorii soţi au posibilitatea legală de a opta pentru unul dintre regimurile matrimoniale reglementate de lege, fără a putea construi un regim matrimonial nou, prin aplicarea dispoziţiilor aplicabile mai multor regimuri matrimoniale, sau să inventeze alte reguli. Această opţiune va putea fi făcută sub forma încheierii unei convenţii matrimoniale, care poate fi anterioară încheierii căsătoriei, sau poate modifica regimul matrimonial, în timpul căsătoriei.

4. Importanța determinarii regimului matrimonial

Așa cum, în cadrul oricărui patrimoniu, distingem activul şi pasivul, tot astfel, în cadrul regimului matrimonial distingem:

- activul matrimonial, cu privire la care problema principală a regimului matrimonial este aceea aceea de a stabili care este natura juridică a bunurilor fiecăruia dintre soţi. Astfel, în cazul regimurilor comunitare interesează cum se constituie, în cadrul activului patrimonial, masa bunurilor comune şi, respectiv, masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi, cum se asigură un eventual circuit sau transfer între acestea, cum operează subrogaţia reală cu titlu universal care menţine patrimoniul divizat în aceste două mase de bunuri distincte. Totodată, anumite particularităţi există în materia probaţiunii bunurilor soţilor.

Structura si compoziţia activului matrimonial se raportează la patrimoniul fiecăruia dintre soţi. Aceasta este valabil în cazul oricărui regim matrimonial, deci şi în cazul comunităţii de bunuri, care se caracterizează prin existenţa a două patrimonii şi a trei mase de bunuri: masa bunurilor comune, care se regăseşte în patrimoniul fiecăruia dintre soţi şi cele două mase de bunuri proprii, corespunzătoare patrimoniului fiecăruia dintre ei. Prin urmare, nu se poate vorbi de trei patrimonii, deoarece bunurile comune nu alcătuiesc un al treilea patrimoniu, distinct de patrimoniile celor doi soţi, ci există două patrimonii şi trei mase de bunuri.

- pasivul matrimonial, cu privire la care problema principală a regimului matrimonial este aceea de a stabili natura juridică a datoriilor fiecăruia dintre soţi. În cazul regimurilor comunitare interesează cum se determină natura datoriilor ca fiind comune sau proprii şi care

33 Pandectele române, nr. 7/2013, Dan Lupașcu, Convenția matrimonială, p. 35

sunt posibilităţile creditorilor de a urmări în mod corespunzător bunurile comune sau proprii ale soţilor.

Deasemenea, este necesar să observăm modul cum funcționează regimul matrimonial, astfel că, în legătură cu compoziţia activului patrimonial, orice regim matrimonial trebuie să clarifice modul în care soţii gestionează bunurile de care dispun, în funcţie de natura lor, adică de a stabili care sunt „puterile” pe care soţii le au asupra bunurilor şi condiţiile în care pot încheia în mod valabil acte de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Din punctul de vedere al compoziţiei pasivului patrimonial, interesează modul în care soţii îşi asumă datoriile şi modul în care răspund faţă de creditori (divizibil sau solidar) pentru datoriile asumate, precum şi modul în care se regularizează creanţele reciproce dintre soţi.

A treia problemă generală este legată de încetarea şi lichidarea regimului matrimonial. În funcţie de natura regimului matrimonial pot fi identificate şi alte probleme specifice, de exemplu, împărţeala bunurilor în cazul regimurilor comunitare. Evident, noţiunea de bunuri (art. 535-550 C.civ.). şi noţiunea de datorii, prin raportare la patrimoniul fiecăruia dintre soţi sunt cele din dreptul comun şi tot astfel drepturile pe care soţii le au asupra bunurilor lor. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt, în egală măsură, şi limite ale dreptului de proprietate a soţilor (art. 602-630 C.civ.).

5. Regimul primar imperativ

Regimul matrimonial nu se identifică cu regimul primar imperativ, „prin care se înţelege un ansamblu de reguli obligatorii, care trebuie observate de către soţi", oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil între aceştia. Doctrina precizează că regimul matrimonial este o noţiune cu mult mai vastă decât regimul primar imperativ. Astfel, se arată că „regimul primar imperativ face parte din structura regimului matrimonial, dar nu îi epuizează substanţa, după cum nici nu îi imprimă o caracteristică esenţială, care să permită partajarea diferitelor regimuri matrimoniale între ele". Aşadar, regimul primar este un regim general, care constituie structura de bază a regimurilor matrimoniale şi care exprimă în sine efectele căsătoriei asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi, aşa cum le reglementează legislaţia internă a fiecărui stat. A mai fost numit, de către unii autori, „o constituţie"34 a regimurilor matrimoniale, iar de către alţii „statut imperativ de bază" şi constituie dreptul comun şi imperativ al regimurilor matrimoniale. Deoarece este numitorul comun al regimurilor aplicabile în concret, despre regimul primar se poate vorbi doar în prezenţa pluralităţii de regimuri matrimoniale. În sistemele naţionale care nu cunosc decât un singur regim matrimonial, aşa cum era cel consacrat prin Codul familiei, azi abrogat, în care normele reglementate sunt de ordine publică şi obligatorii, regimul matrimonial unic şi obligatoriu se reduce la un regim primar imperativ, dar fără a fi denumit ca atare, deoarece nu este necesară deosebirea lui de alte regimuri matrimoniale.

Astfel conform art. 312 alin. (1) Noul C. civ., viitorii soţi pot alege fie regimul comunităţii legale, fie regimul separaţiei de bunuri sau pe cel al comunităţii convenţionale. Indiferent de regimul matrimonial ales, dacă prin lege nu se prevede altfel, conform art. 312 alin. (2), nu se poate deroga de la normele imperative cuprinse în dispoziţiile comune ale Secţiunii 1 din lege.

Paragraful care vizează normele privind efectele regimului matrimonial, opozabilitatea

lui, mandatul convenţional şi judiciar dintre soţi, actele de dispoziţie care pun în pericol grav

34 Sursa: http://lecturijuridice.blogspot.ro/2012/03/alegerea-regimului-matrimonial.html

interesele familiei, independenţa patrimonială a soţilor, dreptul soţilor la informare, precum şi normele cu privire la încetarea, schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial constituie primul grup de norme juridice imperative primare, iar dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 ale Secţiunii 1 privind locuinţa familiei şi cheltuielile căsătoriei, aparțin raporturilor patrimoniale dintre soţi, reglementate cu caracter obligatoriu, indiferent de regimul matrimonial ales, constituie al doilea grup de norme al regimului primar imperativ.

Observăm, deci, că regimul juridic al bunurilor soţilor nu mai este unul legal obligatoriu, ci, conform art. 312 alin. (1), soţii pot conveni singuri asupra alegerii regimului lor matrimonial. După cum am specificat, libertatea patrimonială a soţilor nu este chiar absolută, ci, într-o oarecare măsură, restricţionată de obligaţia impusă de legiuitor de a se respecta un grup de reguli de bază, indiferent de alegerea făcută de către soţi pentru unul sau altul dintre regimurile matrimoniale. Astfel, art. 312 alin. (2), noul Cod civil se dispune că, „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel". Drept urmare, aplicarea principiului înscris în alin. (1) este îngrădită de obligativitatea respectării dispoziţiilor de ordin general ale Secţiunii I. Această secţiune conţine un ansamblu de reguli fundamentale care se aplică tuturor căsătoriilor, indiferent de regimul matrimonial căruia îi vor fi supuşi soţii, prin voinţa lor convenţională sau, în lipsa convenţiei, prin regimul matrimonial. Dacă doresc să aleagă regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale potrivit art. 329 noul C. civ., soţii îl vor stabili prin convenţii matrimoniale încheiate în condiţiile legii, în formă autentică şi cu respectarea regulilor de publicitate prevăzute de lege. Indiferent de regimul matrimonial ales, soţii nu vor putea deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 332, de la dispoziţiile generale şi comune pentru regimul matrimonial de bază sau primar prevăzut de Noul Cod prin art. 313-338, care configurează regulile esenţiale de la care niciunul dintre regimurile matrimoniale alese nu se poate abate. Statutul primar cuprinde regulile elementare care se aplică în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi celor existente între soţi şi terţi. Ele reglementează doar cu caracter general, principal, raporturile patrimoniale dintre soţi.

Caracterul imperativ al regimului primar se datorează faptului că, „se aplică în mod obligatoriu tuturor soţilor ca simplu efect al căsătoriei şi de la el nu se poate deroga pe calea convenţiilor matrimoniale". Fiind definite ca „un set de norme imperative şi esenţiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor", aceste norme se impun obligatoriu a fi respectate, nepermiţând nicio modificare prin voinţa părţilor. Orice derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de nulitatea absolută a clauzei.

Scopul oricarui regim primar constă în aceea că regulile sale sunt în aşa fel concepute,

încât să asigure o minimă protecţie a intereselor patrimoniale ale soţilor, să ofere un cadru adecvat rezolvării problemelor esenţiale ale menajului comun.35 Astfel, aşa după cum s-a arătat şi în literatură, regulile regimului primar oferă cadrul de reglementare atât pentru perioadele de armonie familială, cât şi pentru cele de criză a cuplului. Deasemenea, este important să reţinem că regimul primar imperativ are anumite caractere juridice36 rezultate din însăşi statutul său:

a. se aplica cu prioritate, înaintea oricaror alte prevederi legale sau convenţionale, indiferent de regimul matrimonial concret ales de părţi şi indiferent de prevederile convenţiei lor matrimoniale. Se poate spune, deci, că regimul primar imperativ este un efect legal al căsătoriei, dispoziţiile sale neputând ignorate decat acolo unde legea permite acest lucru.35 Sursa: http://lecturijuridice.blogspot.ro/2012/04/regimul-primar-imperativ.html 36 Idem

b. este  comun  pentru toate cele trei regimuri  matrimoniale admise în legislaţia noastră, atât pentru cel legal al comunităţii de bunuri cât şi pentru cele convenţionale.

c. este imperativ ca şi regula generala, situaţiile în care părţile pot deroga de la prevederile sale fiind de strictă interpretare şi  reprezentând, în fond, excepţii de la regula imperativităţii.

În general, regulile care constituie regimul primar se referă la protecţia domiciliului conjugal, la suportarea cheltuielilor gospodăriei şi îndeplinirea obligaţiei de sprijin material reciproc al soţilor, la repartizarea drepturilor soţilor în domeniul administrării şi gestionării bunu-rilor proprii şi a patrimoniului comun, între ei şi în raporturile cu terţii. Sistemul este întregit cu reguli privind veniturile din exercitarea unei profesiuni, reguli cu privire la mandatul posibil dintre soţi ori la gestiunea de afaceri, reguli privind încetarea şi lichidarea regimului matri-monial, iar în sistemele de drept cu regimuri matrimoniale alternative, şi reguli generale privind convenţiile matrimoniale: condiţii de valabilitate, încheierea, modificarea, publicitatea, opozabilitatea convenţiilor matrimoniale, eventual clauză de preciput etc. Aceste reguli sunt diferite de la o ţară la alta, deşi toate au acelaşi scop - de a proteja căsătoria şi de a crea un echilibru necesar în cadrul cuplului.

Aşadar, în condiţiile legislative de revenire la posibilitatea încheierii convenţiilor

matrimoniale, care erau reglementate şi în vechiul nostru Cod civil de la 1864, viaţa patrimonială a soţilor se va putea organiza nu numai prin voinţa legiuitorului, ci şi prin cea a soţilor, care singuri îşi cunosc mai bine interesele patrimoniale. Prin renunţarea la caracterul obligatoriu al regimului matrimonial legal, legiuitorul revine la ideea convenţiilor matrimoniale, prin care permite soţilor să decidă singuri, cum cred de cuviinţă, aranjamentele lor patrimoniale, pentru a evita astfel eventuale neînţelegeri care în viitor ar putea pune în pericol menţinerea căsătoriei . Astfel, în Cartea a ll-a, intitulată „Despre familie", în Capitolul VI referitor la „Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor", Secţiunea 1 destinată regimului matrimonial în general, prin art. 312 alin. (1) se consacră principiul libertaţii alegerii regimului matrimonial, prevăzându-se că „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională".

Această libertate de a alege regimul matrimonial, consacrată de Noul Cod, pune în evidenţă faptul că reglementarea raporturilor patrimoniale ale soţilor este flexibilă şi adaptabilă voinţei lor, spre deosebire de raporturile lor personale nepatrimoniale, care nu pot fi stabilite decât de legiuitor prin norme imperative şi care reflectă modul în care statul reglementează căsătoria şi efectele ei. Prin urmare, dacă în ceea ce priveşte raporturile personale dintre soţi libertatea acestora se limitează doar la decizia de a încheia sau nu căsătoria, supunându-se prin aceasta obligatoriu efectelor ei, pe care legea le prevede imperativ, în ceea ce priveşte libertatea lor patrimonială, aceasta este deschisă, fiind expresia libertăţii economice a persoanei, a libertăţii de a dispune de avutul ei, conform autonomiei sale de voinţă.

Putem spune, așadar, că alegerea regimului matrimonial este rezultatul intervenției în conștiința soților sau a viitorilor soți, a numitor factori de natură obiectivă și subiectivă. Astfel, atunci când persoanele implicate au un statut social și economic aproximativ egal, precum și o activitate care demonstrează obținerea unor venituri relativ echilibrate, pe fondul psihologic al dorinței comune de a întemeia o familie în care raporturile să fie de unire „la bine și la rău”, atunci este evident că alegerea se va îndrepta către un regim de comunitate legală sau convențională. Dimpotrivă, atunci când primează dorința de independență materială a soților, în cazul în care există posibilitatea unor venituri inegale sau când mediul social-economic al celor implicați este diferit, cel mai probabil, vom întâlni un regim matrimonial de separație. Putem enumera printre factorii care contribuie la alegerea regimului matrimonial de către soți: situația materială a acestora, situația familiară anterioară(de exemplu existența unor copii din căsătoria

anterioară), profesia, statutul social, educația, experiențele personale, viziunea asupra viitoarei familii, puterea de decizie, sentimentele, caracterul, stările emoționale etc.

5.1. Regimul primar imperativ în perioade de înțelegere și pace conjugală

a. Locuinţa familiei nu se confundă cu domiciliul comun al soţilor. Legea instituie obligaţia soţilor de a locui împreună, iar nu de a avea un domiciliu comun. De aceea, pot exista situaţii în care soţii să aibă domicilii separate, dar şi o locuinţă comună , aceasta din urmă fiind supusă regimului special de protecţie. Noţiunea de locuinţă a familiei este, aşadar, o noţiune de fapt, iar nu de drept, şi este locuinţa unde familia trăieşte efectiv. Numai astfel normele de protecţie îşi găsesc raţiunea aplicării lor, pentru că ceea ce se protejează este un interes comun al familiei. Având în vedere principiul potrivit căruia soţii decid de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria (art. 308 C.civ.), rezultă că locuinţa familiei este aleasă de soţi de comun acord, fie că este vorba de locuinţa de origine (iniţială), fie de schimbarea acesteia.

Definirea locuinţei familiei, în sensul regimului primar, presupune două elemente: unul obiectiv, material, concretizat în imobilul de locuit, cel de-al doilea subiectiv, voluntar, referindu-se la afectarea respectivului imobil familiei, adică ducerii vieţii de familie în acel loc . Criteriul general este, aşadar, acela al afectaţiunii sau al destinaţiei imobilului de a servi intereselor locative ale familiei. Potrivit art. 321 alin. (1) C.civ., „Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.”

Pentru opozabilitate faţă de terţi, este prevăzută condiţia notării în Cartea funciară a unui imobil ca locuinţă comună. Potrivit art. 321 alin. (2) C.civ., „Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.” Soluţia este firească, având în vedere că aplicarea dispoziţiilor regimului primar este de natură să confere un anumit regim juridic imobilului care constituie locuinţa familiei, aspect de care terţii trebuie să aibă cunoştinţă, mai ales în condiţiile în care de multe ori locuinţa conjugală reprezintă cea mai importantă (dacă nu chiar unica) garanţie a creditorilor soţilor. Spre deosebire de ipoteza în care soţii sunt proprietari asupra locuinţei comune, în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, a existat o preocupare a legiuitorului de a reglementa, prin derogare de la dreptul comun, drepturile locative ale soţilor atât în timpul căsătoriei, cât şi la desfacerea căsătoriei prin divorţ.37 Prin urmare, se consacră expres soluţia potrivit căreia fiecare soţ are un drept locativ propriu, după modelul Legii nr. 5/1973, locuinţa astfel deţinută având regimul juridic special al locuinţei de familie prevăzut de art. 322 C.civ. Întrucât textul instituie o normă care ţine de regimul primar imperativ, nu este posibilă încheierea unei convenţii contrare, prin care soţii să stipuleze, de exemplu, că numai unul dintre ei ar avea drepturi locative.

37 Potrivit art. 323 C.civ.: “(1) În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie. (2) Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.”

În Noul cod civil, regimul juridic special al locuinţei familiei presupune limitarea dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, prin acte juridice, de locuinţa familiei, chiar şi atunci când regimul matrimonial concret i-ar conferi acest drept. S-a avut în vedere faptul că, în anumite situaţii, egoismul unuia dintre soţi, l-ar putea determina să înstrăineze singur locuinţa, expunând, astfel, familia riscului de a nu avea unde să locuiască. Pe de altă parte, se ţine seama de faptul că, pentru cele mai multe familii, locuinţa este bunul cu valoarea economică cea mai ridicată pentru familie, achiziţionat cu eforturi şi sacrificii, uneori nu lipsite de dramatism. Dacă le comparăm cu dreptul comun, aceste reguli de protecţie a locuinţei familiei pot părea exaggerate sau apparent, o limită legală a dreptului unuia dintre soţi de a dispune prin acte juridice, ca atribut al dreptului de proprietate.38 Consimțământul ambilor soți este necesar însă, pentru încheierea acelor acte juridice prin care s-ar dispune de drepturile asupra locuinței comune sau asupra folosinței acesteia.

Legiuitorul nu face nicio distinctie, iar conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, așadar nu are importanţă natura dreptului asupra locuinţei familiei: drept de proprietate, uzufruct, abitaţie, drept de creanţă în baza unui contract de închiriere etc. În cazul în care locuinţa este deţinută în proprietate, nu are importanţă dacă soţul care doreşte să dispună de aceasta este proprietar exclusiv sau dacă locuinţa este bun comun, în funcţie de regimul matrimonial concret aplicabil soţilor.

Dacă locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, având în vedere că potrivit art. 323 alin. (1) din Noul Cod civil, fiecare soţ are un drept locativ propriu, (chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie), este necesar, de asemenea, consimţământul expres al ambilor soţi pentru încheierea oricăror acte juridice prin care s-ar dispune asupra drepturilor derivate din contractul de închiriere şi care ar fi de natură să afecteze dreptul de folosinţă a locuinţei conjugale. În general, sunt avute în vedere actele de dispoziţie inter vivos, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, precum vânzare, schimb,

38 Potrivit art. 322 C.civ., (1) Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia. (2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ. (3) În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului. (4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. (5) În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.

(6) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (2).”

aportul la o societate comercială, donaţie, ipotecă, rezilierea unui contract de închiriere etc., precum şi unele acte preparatorii (spre exemplu, mandatul de a vinde dat unui agent imobiliar).

Actul de dispoziţie încheiat fără consimţământul celuilalt soţ este lovit de nulitate relativă, dat fiind că se aduce atingere unui interes privat (al soţului care nu şi-a dat consimţământul). Prin derogare de la dreptul comun, se instituie un regim special al nulităţii. Astfel, potrivit art. 322 alin. (4) C.civ., „Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial”. Deasemenea,

legiuitorul a prevăzut expres în alin. (5) al aceluiaşi articol că „În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei. ” Fiind vorba de o nulitate relativă, ea poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită39, de către soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit la încheierea actului.

Din analiza textului citat rezultă ca termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii este unul special, de 1 an, care începe să curgă de la un moment subiectiv – data la care titularul acţiunii a luat cunoştinţă de încheierea actului (împrejurare care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă) – în nicio situaţie însă acţiunea neputând fi promovată mai târziu de 1 an de la data încetării regimului matrimonial – momentul obiectiv.

Bunurile mobile care servesc locuinţei familiei

Noul Cod civil instituie un regim special şi pentru bunurile care mobilează sau decorează locuinţa familiei. În acest sens, art. 322 alin. (2) prevede că „(…) un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ.” Textul are în vedere atât deplasarea materială a bunurilor, cât şi actele de dispoziţie asupra acestora. Referitor la actele de dispoziţie, este necesar ca la data încheierii actului juridic cu terţul aceste bunuri mobile să se găsească în locuinţa familiei. Tocmai de aceea textul a avut în vedere ambele ipoteze, ca şi garanţie că aceste bunuri nu sunt deplasate din locuinţă de un singur soţ, pentru a fi astfel sustrase regimului lor juridic special şi înstrăinate fără consimţământul celuilalt soţ. Este de remarcat că şi această regulă este aplicabilă cu prioritate faţă de regulile regimului matrimonial concret. Astfel, în cadrul separaţiei de bunuri, rezultă că se limitează dreptul soţului care este proprietar exclusiv asupra acestor bunuri de a dispune de ele în mod liber, fiind necesar şi consimţământul expres al celuilalt soţ. În cadrul regimului comunităţii de bunuri, dacă aceste bunuri mobile sunt bunuri proprii, regula este de excepţie faţă de aceea potrivit căreia fiecare soţ poate dispune în mod liber de bunurile sale proprii. Dacă aceste bunuri sunt comune, se derogă de la regula potrivit căreia un soţ poate dispune singur cu titlu oneros de bunurile mobile comune.40 Soțul care nu şi-a dat consimţământul

39 Art. 1262-1265 C.civ.40 art. 346 alin. (2) ncc

la deplasarea bunurilor mobile poate cere daune-interese de la celălalt soţ. De asemenea, în cazul actelor de înstrăinare, soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului nu poate cere anularea actului decât dacă terţul dobânditor a fost de rea-credinţă, respectiv a cunoscut calitatea bunului mobil de bun care mobilează sau decorează locuinţa familiei. Dacă terţul dobânditor nu a cunoscut calitateasau destinația bunurilor în cauză şi nici împotrivirea celuilalt soţ, fiind deci de bună-credinţă, nu se poate solicita anularea actului juridic, soţul al cărui consimţământ nu a fost obţinut putând pretinde numai daune-interese de la soţul dispunător. Terţul cocontractant s-ar putea prevala de norma cu caracter general din cuprinsul art. 937 alin. (1) din Noul Cod civil care instituie, în materie mobiliară, „prezumţia proprietăţii” asupra bunului posedat în cazul în care soţul care încheie actul juridic de dispoziţie nu are calitatea de proprietar sau pe aceea de coproprietar devălmaş sau pe cote-părţi asupra bunului respectiv,.41

Tradiţional, atât la nivelul doctrinei, cât şi prin reglementările legale în materie se face distincţie între obligaţia soţilor de a contribui la cheltuielile căsniciei şi obligaţia de sprijin material reciproc între soţi, ambele obligaţii implicând obligaţia de întreţinere între soţi. Fundamentul acestor obligaţii rezidă în principiul solidarităţii între membrii familiei în general şi în relaţiile dintre soţi în special. Indiferent de regimul matrimonial concret aplicabil, obligaţia fiecărui soţ de a contribui, în raport cu mijloacele sale, la cheltuielile căsătoriei este de natură să determine o coeziune patrimonială în raporturile dintre soţi, micșorând vocaţiile individualiste ale fiecăruia dintre ei (în special în cazul regimurilor separatiste) şi asigurând astfel sursa nece-sară pentru a face faţă sarcinilor obişnuite pe care viaţa în comun le presupune. Astfel, obligația soţilor de a suporta cheltuielile căsătoriei cuprinde „cheltuielile pentru ducerea gospodăriei comune, obligaţia părinţilor de a întreţine copiii minori şi obligaţia de întreţinere între soţi”. Obligaţia de sprijin material reciproc între soţi se realizează prin suportarea cheltuielilor căsătoriei, dar care nu cuprind obligaţia de întreţinere faţă de copiii minori, şi prin diferite alte forme de asistenţă materială între soţi (de exemplu, susţinerea cheltuielilor de agrement). Spre deosebire de cheltuielile propriu-zise ale căsniciei, obligaţia de întreţinere nu are caracter permanent, fiind condiţionată de starea de nevoie a soţului care pretinde întreţinere.

Potrivit Noului Cod civil, există două prevederi referitoare la obligaţia soţilor de a suporta cheltuielile căsătoriei. Art.. 325, „(1) Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc. (2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel. (3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.” și art. 326 :„Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.” Se remarcă că, deşi regulile în această materie intră în compunerea regimului primar, totuşi, prin excepţie, viitorii soţi sau, după caz, soţii au posibilitatea de a stabili prin convenţie matrimonială unele aspecte vizând cheltuielile căsătoriei,

41 Potrivit art. 937 alin. (1) C.civ., persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă.

norma juridică având un caracter supletiv, iar nu imperativ. Numai în lipsa unei asemenea stipulaţii se aplică dispoziţia legală prin care se consacră regula proporţionalităţii mijloacelor.

În cadrul regimului matrimonial primar, fiecare soţ poate să acţioneze de o manieră independentă din punct de vedere economic şi social, în exercitarea unei profesii, să încheie singur acte juridice, cu obligaţia însă de informare a celuilalt soţ cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale. Ca urmare a reformelor legislative intervenite în secolul trecut, prin care s-a consacrat principiul egalităţii depline a soţilor, regula dominantă este libertatea fiecărui soţ de a exercita o profesie. Poate fi vorba de o activitate profesională independentă, separată de a celuilalt sau, în anumite situaţii, de o colaborare a unuia dintre soţi la activitatea profesională desfăşurată de celălalt (comerciant, liber-profesionist etc.). Potrivit art. 327 C.civ, „Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.” Această libertate implică, în primul rând, libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia, fără nicio discriminare între bărbat şi femeie , repectându-se principiul egalităţii în drepturi a soţilor. În cazul în care exercitarea unei anumite profesii ar fi incompatibilă cu viața de familie, instanța de judecată nu poate interzice soțului în cauză exercitarea profesiei sale, iar dacă soții nu pot conveni la un accord comun, singura soluție judiciară este divorțul.

Nu este permis soţilor ca pe cale convenţională (clauza de administrare conjunctă) să anuleze ori să limiteze puterea de care fiecare dintre ei beneficiază direct în baza legii de a dispune de veniturile din muncă. Libertatea de a dispune de venitul din muncă nu este absolută, textul precizând că această libertate de a dispune de venituri se exercită „în condiţiile legii”. Astfel, în toate cazurile libertatea fiecărui soţ de a dispune de câştigul său din muncă este limitată de obligaţia fiecăruia dintre soţi de a contribui la sarcinile căsătoriei. De asemenea, natura juridică a salariului depinde de regimul matrimonial.

Participarea unuia dintre soţi la exercitarea profesiei de către celălalt soţ.

Potrivit art. 328 C.civ. „Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.” Din punct de vedere practic, textul este de natură să amelioreze situaţia patrimonială a soţului (de regulă a femeii) care contribuie la activitatea profesională a celuilalt soţ.

Totuşi, aplicarea acestui text implică unele distincţii:

- în măsura în care participarea unuia dintre soţi se înscrie în cadrul îndatoririi generale de sprijin reciproc între soţi, fără a fi vorba de o „participare efectivă” la activitatea profesională a acestuia din urmă, soţul respectiv nu are dreptul la compensaţie;

- în măsura în care soţul care a prestat activitatea a acţionat în calitate de mandatar al celuilalt soţ, atunci se va aplica dreptul comun în materia contractului de mandat;

- între soţi se poate încheia un contract de muncă şi atunci raporturile dintre soţi vor fi raporturi de muncă, în temeiul cărora soţul colaborator are dreptul la salariu.

Prin urmare, dreptul la compensaţie există dacă un soţ a participat efectiv, o perioadă de timp îndelungată la activitatea celuilalt soţ, fără a pretinde sau a primi o remuneraţie, fiind depăşite limitele obligaţiei sale de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei. Dreptul la compensaţie este o aplicaţie în această materie a principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Potrivit art. 317 alin. (1), „Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.” Astfel, soții pot încheia între ei, în principiu, orice contract civil (inclusiv vânzarea, a cărei interdicţie nu a mai fost reţinută în Noul Cod civil). De asemenea, ei pot încheia un contract de muncă, după cum pot constitui împreună o societate comercială. Independenţa patrimonială a soţilor îşi găseşte cea mai deplină exprimare în ceea ce priveşte gestiunea bunurilor proprietate exclusivă sau, după caz, a bunurilor proprii ale soţilor. constituirea unor depozite bancare şi efectuarea oricăror operaţiuni legate de acestea sau cercetarea de către instituţia bancară a naturii juridice a sumelor depuse, precum şi a puterilor/drepturilor soţului deponent ar avea evident un caracter paralizant asupra dinamicii circuitului civil şi comercial, incompatibil cu exigenţele societăţii moderne.

Potrivit art. 318 C.civ.,„(1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelă. (2) Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens. (3) Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional. (4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.” Acesta este reversul independenţei patrimoniale a soţilor - îndatorirea care revine fiecăruia dintre soţi de a-l informa pe celălalt cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale. Refuzul abuziv al unuia dintre soţi de a furniza celuilalt aceste informaţii poate fi cenzurat de instanţa de tutelă, astfel încât soţul pârât sau terţul deţinător al informaţiilor poate fi obligat să le prezinte. Acțiunea unuia dintre soţi, întemeiată pe dispo-ziţiile art. 318, poate fi admisă numai dacă soţul reclamant justifică un interes legitim şi nu acţionează doar din spirit de şicană ori simplă curiozitate.

5. 2. Regimul matrimonial în timp de criza

Căsătoria poate cunoaşte situaţii de criză, fie că este vorba de crize interne, generate de inevitabile neînţelegeri între soţi, de atitudini necugetate, individualiste ale unuia dintre ei, fie exterioare vieţii de familie, având un caracter obiectiv (spre exemplu, imposibilitatea unui soţ de a-şi manifesta voinţa pentru încheierea unui anumit act juridic necesar şi util uniunii conjugale). Scopul regimului primar este şi acela de a oferi soluţii pentru depăşirea situaţiei de criză, fiind organizate două categorii de mecanisme prin care se urmăreşte dozarea puterilor soţilor, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre ei, fie prin limitarea puterilor celuilalt. Un rol important revine în aceste momente instanţei de judecată, care este chemată să dispună corectivele necesare, reglând astfel, până la revenirea la normal, raporturile patrimoniale dintre soţi.

Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi intervine în anumite situaţii în care, în interesul familiei, unul dintre soţi este abilitat de justiţie, în mod excepţional, să exercite drepturile pe care le are celălalt soţ potrivit regimului matrimonial. Astfel, potrivit art. 315 din Noul Cod civil, „(1) În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat. (2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator. (3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.” Această extindere judiciară a puterilor unuia dintre soţi are natura unui mandat judiciar, calificarea rezultând expres chiar din denumirea marginală a textului. Prin urmare, se vor aplica dispoziţiile din materia contractului de mandat, cu precizarea că prin hotărârea judecătorească se stabilesc condiţiile, întinderea şi durata de valabilitate a acestui mandat. Sub aspect procedural, procedura instituirii mandatului judiciar poate fi calificată drept o procedură necontencioasă (graţioasă).

Mandatul judiciar este aplicabil în situaţiile în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. Dacă avem în vedere faptul că mandatul judiciar este practic un substitut al tutelei42 şi al curatelei43, motiv pentru care încetează de drept prin luarea acestor măsuri de protecţie a persoanei, rezultă că expresia „imposibilitate de a-şi manifesta voinţa” poate avea conţinutul dat de înseşi cauzele care justifică instituirea tutelei sau, după caz, a curatelei. Astfel, orientativ, pot fi avute în vedere prevederile art.164 referitor la condiţiile punerii sub interdicţie judecătorească, potrivit cărora această măsură se poate lua faţă de persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.

De asemenea, potrivit art. 178 C.civ., curatela se instituie în următoarele cazuri:

42 Cu privire la tutelă, a se vedea art. 110-163 (tutela minorului), precum şi art. 164-177 (ocrotirea interzisului judecătoresc) din Noul Cod civil.

43 Cu privire la curatelă, a se vedea art. 178-186 din Noul Cod civil.

a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator;

b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

După cum s-a arătat în mod sugestiv în doctrină, căsătoria devine un mijloc, adesea cel mai bun, de protecţie a soţului incapabil. Astfel, imposibilitatea poate fi de natură fizică (ipoteza în care voinţa unuia dintre soţi nu se poate forma în mod valabil - alienaţie, debilitate mintală, paralizie, comă) sau de natură socială (absenţă îndelungată, dispariţie, prizonierat – caz în care voinţa celuilalt soţ nu poate fi cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze, care legitimează acordarea mandatului judiciar, să fie absolute: important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimţământul unuia dintre soţi este necesar a fi exprimat. De asemenea, faţă de cele mai sus arătate, nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa soţul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, deoarece soţul care se opune, prin ipoteză, nu este în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, dimpotrivă el şi-o exprimă, dar în sens negativ.

Art. 315 alin. (1) prevede posibilitatea pentru soţul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soţ în „exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”. Dispoziţia este aplicabilă indiferent de regimul matrimonial căruia soţii îi sunt supuşi şi vizează ansamblul bunurilor soţilor (proprietate exclusivă, comune sau proprii) şi toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul acestui text un soţ poate primi abilitare judiciară, chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soţ (în cadrul separaţiei de bunuri) sau bunuri proprii ale soţului reprezentat (în cadrul comunităţii de bunuri). De asemenea, textul este aplicabil şi în cazul bunurilor asupra cărora soţii au un drept de proprietate pe cote-părţi.

În cazul bunurilor comune, pentru situaţiile în care legea impune consimţământul ambilor soţi, s-ar putea obţine un asemenea mandat judiciar, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. Dacă un soţ încheie singur asemenea acte, fără a avea încuviinţarea instanţei, actul este lovit de nulitate relativă, potrivit art. 347.

Dacă reprezentarea judiciară este concepută ca un substitut al tutelei sau, după caz, al curatelei, cu un caracter temporar, art. 315 alin. (2) prevede că „În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în imposibilitate de a-şi

manifesta voinţa sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator”. În concluzie, mandatul judiciar încetează: prin expirarea perioadei de valabilitate a acestui mandat precum şi prin luarea unei măsuri de ocrotire faţă de soţul aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa (tutelă, curatelă), potrivit legii. Aceste cauze speciale se completează, în mod corespunzător, cu modurile de încetare a mandatului din dreptul comun .

Art. 316, alin. (1) stabilește condițiile în care un soț poate bloca încheierea celuilalt soț a unor acte juridice: punerea în pericol grav a intereselor familiei. Îndeplinirea acestor condiţii este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Această măsură prezintă următoarele caracteristici:

- poate fi dispusă în mod excepţional, caracter care rezultă expres chiar din formularea textului;

- este o măsură temporară, care se dispune pe o perioadă determinată, ce nu poate depăşi doi ani, în această durată fiind incluse şi eventuale prelungiri, acordate în temeiul art. 316 alin. (1);

- caracterul provizoriu, precar, în sensul că măsura poate fi modificată sau ridicată şi înainte de împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare esenţială a împrejurărilor care au legitimat-o. Acest caracter se imprimă şi asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune, hotărârea pronunţată având o putere de lucru judecat provizorie.

Potrivit art. 316 alin. (2) teza I, „Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate relativă.” Termenul special de prescripţie prevăzut de lege este de un an care începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv data la care soţul care nu şi-a dat consimţământul a luat cunoştinţă de existenţa actului. Pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a hotărârii de încuviinţare a măsurii, art. 316 alin. (1) teza a III-a prevede că hotărârea se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz. Faţă de această dispoziţie, practic, efectul anulării actului juridic trebuie suportat doar de terţii de rea-credinţă, în cazul bunurilor mobile, sau de către terţii care au încheiat actul doar cu unul dintre soţi după îndeplinirea formalităţilor de publicitate în cartea funciară, situaţia bunurilor imobile.

Încetarea regimului comunității legale are loc la desfacerea căsătoriei, când lichidarea regimului comunității se face între soți, sau la decesul unuia dintre soți, atunci când lichidarea regimului comunității se face de către soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat.

2. REGIMUL COMUNITĂȚII LEGALE

Reglementat de Codul familiei, care a înlocuit fostele art. 1223-1293 C. civ. referitoare la „contractul de căsătorie şi drepturile respective ale soţilor”, regimul comunității legale de bunuri a constituit, sub imperiul Codului familiei (art. 29-36) unicul regim matrimonial, conservându-și statutul de regim matrimonial legal (de drept comun ) și în contextul Codului civil. Comunitatea legală de bunuri constituie astfel cea mai prețioasă punte de legătură și continuitate între reglementarea anterioară din Codul familiei și reglementarea regimurilor matrimoniale din Codul

civil. În acest context, multe dintre soluţiile deja consacrate în doctrină şi în jurisprudenţă îşi păstrează actualitatea și pot fi valorificate în practica judecătorească și notarială. În plus, sub anumite aspecte, Codul civil aduce și soluţii noi, mult mai flexibile în raport cu reglementarea anterioară, ceea ce sporește atractivitatea acestui regim, devenind mult mai adaptat dinamicii pe care actualele condiții economice și sociale o imprimă raporturile patrimoniale dintre soți.

Principiile regimului matrimonial al comunităţii legale

La baza acestui regim, atât în reglementarea cuprinsă în Codul familiei, cât şi în reglementarea Codului civil, stau următoarele principii:

A. Egalitatea dintre soţi, consacrată de art. 48 alin. (1) din Constituţia, republicată, ca şi de art. 1 alin. (4) şi art. 25 C. fam.,respectiv art. 258 alin. (1) şi art. 308 din Noul Cod civil.

Din principiul egalităţii rezultă că:

a) bunurile soţilor sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;

b) administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soţi să i se confere practic aceleaşi puteri asupra bunurilor comune;

c) la desfacerea căsătoriei prin divorţ, în cazul desfiinţării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial şi împărţirii bunurilor comune nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă, însă, că bunurile se vor împărţi întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soţ din bunurile comune este contribuţia efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea şi conservarea acestor bunuri.

B. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi s-a făcut în ideea că acestea nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soţi. Comunitatea de bunuri a fost reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei.

C. Munca femeii, depusa în gospodarie şi pentru educarea copiilor, constituie o contribuţie la dobândirea bunurilor comune. Această soluţie a fost instituită în practica judecătorească chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constituţiei din 1948, care a consacrat principiul egalităţii dintre sexe, când s-a decis că, deşi soţii erau căsătoriţi sub imperiul separaţiei de patrimonii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau bunuri proprietate comună, chiar dacă erau dobândite doar de bărbat, dată fiind această contribuţie „indirectă” a femeii. Acest principiu s-a menţinut şi sub imperiul Codului familiei, deşi nu a fost prevăzut expres ca atare.

În lumina egalităţii în drepturi a soţilor, acest principiu trebuie reformulat, în sensul că munca oricăruia dintre soţi – şi nu numai a femeii – în gospodărie şi pentru educarea copiilor constituie o contribuţie la dobândirea bunurilor comune. Art. 326 C.civ. consacră expres soluţia în sensul că „Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie

la cheltuielile căsătoriei” adică reprezintă o contribuţie indirectă la dobândirea bunurilor comune.

Regimul de comunitate parțială

Din punctul de vedere al structurii, regimul comunităţii legale a fost şi rămâne un regim de comunitate parţială, deoarece:

A. În ceea ce priveşte bunurile, soţii au două categorii de bunuri: comune şi proprii. Asupra bunurilor comune soţii au un drept de proprietate în devălmăşie („de-a valma”), care se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote-părţi şi nici bunul nu este împărţit în materialitatea sa. Potrivit Codului familiei, regula era că bunurile sunt comune [art. 30 alin. (1) C. fam.], iar excepţia că anumite categorii de bunuri sunt proprii (art. 31 C. fam). Era deci un regim precumpănitor de comunitate, în care separaţia de bunuri are un caracter limitat, subsidiar. Aceeaşi structură se menţine şi în Noul Cod civil, prin reglementarea bunurilor comune (art. 339) şi a bunurilor proprii (art. 340).

B. În ceea ce priveşte datoriile, soţii aveau, potrivit Codului familiei, două categorii de datorii: comune (art. 32 C. fam.) şi proprii (art. 33 C. fam.). Principiul instituit în Codul familiei era, așadar, invers decât acela aplicabil în cazul bunurilor, pentru că, de regulă, datoriile fiecărui soţ sunt proprii, iar comune sunt numai categoriile de datorii expres prevăzute de lege. Codul civil reglementează, de asemenea, datoriile comune (art. 351), precum şi răspunderea soţilor pentru aceste datorii (art. 352 şi art. 353). Datoriile care nu sunt comune sunt proprii.

Un regim legal

Regimul comunității legale de bunuri este legal, în sensul că se aplică, în temeiul legii, ca și efect al căsătoriei. Regimul matrimonial reglementat de Codul familiei era legal, unic, obligatoriu şi imutabil, incompatibil cu vreun regim matrimonial convenţional şi imposibil de modificat sau înlocuit în timpul căsătoriei. Aceste trăsături decurg din prevederile art. 30 alin. (2) C. fam. Astfel, după ce alin. (1) al textului prevede că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, alin. (2) dispune: „Orice convenţie contrară este nulă.”

În schimb, regimul comunităţii legale reglementat de Noul Cod civil, deşi îşi menţine caracterul legal, dobândeşte un caracter flexibil şi mutabil. Caracterul imperativ al comunităţii legale de bunuri se menţine, în anumite limite, fiind vizibil atenuat de posibilitatea încheierii convenţiilor matrimoniale, astfel încât se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui regim. În reglementarea din Codului familiei comunitatea legală de bunuri era un regim matrimonial (unicul) instituit de lege, fără ca viitorii soţi sau soţii în timpul căsătoriei să aibă vreo contribuţie în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor patrimoniale dintre ei. Potrivit Codului civil, caracterul legal al regimului comunităţii legale trebuie înţeles în contextul în care viitorii soţi sau soţii în timpul căsătoriei au posibilitatea de a opta pentru un anumit regim matrimonial. Astfel, potrivit art. 312 alin. (1) din Noul Cod civil, „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.”

Prin urmare, regimul comunității legale de bunuri devine aplicabil, dacă viitorii soţi nu au încheiat o convenţie matrimonială. Aplicarea regimului legal nu este, din punct de vedere juridic, un efect al opţiunii viitorilor soţi (un fel de convenţie matrimonială tacită), astfel cum lasă să se creadă art. 312 alin. (1), ci este o consecinţă legală a căsătoriei, în lipsa unei convenţii matri-moniale. Tot astfel, în cazul în care convenţia matrimonială este lovită de o cauză de nulitate, devine aplicabil regimul comunităţii legale de bunuri, fără însă ca, într-o asemenea ipoteză temeiul să-l mai constituie opţiunea soţilor. De asemenea, în cazul în care nu s-au îndeplinit formalităţile de publicitate, în raporturile cu terţii se aplică regimul comunităţii legale de bunuri, ca efect al legii, iar nu pentru că soţii ar fi ales acest regim matrimonial. Este neîndoielnic că, indiferent de poziţia subiectivă a viitorilor soţi, dacă aceştia nu au încheiat o convenţie matrimonială sau, deşi s-a încheiat o convenţie matrimonială, aceasta nu produce efecte, se aplică regimul comunităţii legale de bunuri.

Un regim alternativ regimurilor convenționale

Sub imperiul Codului familiei, comunitatea legală de bunuri se caracteriza prin unicitate, în contextul în care nu era permisă încheierea convenţiilor matrimoniale. În reglementarea Codului civil, regimul comunităţii legale pierde trăsătura unicităţii, având în vedere faptul că sunt reglementate mai multe tipuri de regimuri matrimoniale, iar regimul comunităţii legale este aplicabil doar în măsura în care nu s-a optat prin convenţie matrimonială pentru un alt regim matrimonial. Se poate considera că el are un caracter flexibil în raport cu celelalte regimuri matrimoniale convenţionale, fiind un regim matrimonial alternativ și aplicabil în măsura în care nu s-a încheiat o convenție matrimonială.

Un regim imperativ

Potrivit Codului familiei, regimul comunității legale de bunuri avea un caracter imperativ, în condițiile în care erau interzise convențiile matrimoniale. Astfel, potrivit art. 30 alin. (2) C. fam., orice convenţie contrară era nulă, sfera actelor juridice permise soților fiind extrem de limitată. Practica judecătorească, susținută de doctrină a atenuat în anumite cazuri concrete rigoarea acestei interdicții, permițând încheierea unor convenții cu privire la bunuri anume determinate, prin care se mărea comunitatea de bunuri.

Pe de altă parte, art. 359 C.civ. consacră şi el, într-o anumită măsură, caracterul imperativ al regimului comunităţii legale stabilind că „Orice convenţie contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.” De asemenea, din coroborarea art. 312 alin. (1) cu art. 332 alin. (1), potrivit căruia „Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege”, rezultă că o convenţie matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovită de nulitate.

La rândul lui, art. 359, C.civ. trebuie privit în corelaţie cu dispoziţiile art. 366-368 care permit să se deroge de la regimul comunităţii legale în anumite condiţii şi în anumite limite.

Altfel spus, atunci când viitorii soţi sau soţii optează pentru regimul comunităţii convenţionale, ei nu pot reglementa prin convenţia lor matrimonială decât anumite aspecte, pentru toate celelalte aspecte urmând a se aplica regimul comunităţii legale. Astfel, ei pot lărgi sau restrânge comunitatea legală de bunuri, pot institui obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare, pot să convină includerea unei clauze de preciput sau să stabilească modalitatea de lichidare a comunităţii convenţionale. Orice altă clauză care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale, astfel cum este acesta permis potrivit art. 367 este, aşadar, lovită de nulitate.

Prin urmare, în contextul Noului Cod civil, caracterul imperativ al regimului comunităţii legale, deşi subzistă, este sensibil atenuat în raport cu reglementarea din Codul familiei, în condiţiile în care viitorii soţi sau, după caz, soţii au posibilitatea de a reglementa, prin convenţie matrimonială, anumite aspecte derogatorii de la dispoziţiile regimului comunităţii legale.

Un regim mutabil

Fiind un regim unic și imperativ, comunitatea legală de bunuri avea, în reglementarea Codului familiei, un caracter imutabil. Codul civil permite modificarea regimului matrimonial, fie pe cale convențională, fie pe cale judiciară, astfel încât regimul comunității legale de bunuri dobândit trăsătura modernă a mutabilității.

5. 3. Proprietatea comuna în devalmașie

Proprietatea comună în devălmășie se deosebește prin faptul că dreptul fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părți, la fel ca în cazul proprietății de drept comun. Practic, nu se recunoaște apartenența bunurilor în devălmășie vreunuia dintre soți, ci ambii au aceleași drepturi asupra bunurilor reglementate de lege ca fiind comune. Așadar, titularii dreptului de proprietate comună în devălmășie nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici cota parte ce le revine și nici bunurile ce aparțin fiecăruia, în materialitatea lor. Potrivit dispozițiilor art. 339, din Noul Cod civil „Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”, astfel, dacă se alege regimul matrimonial al comunității legale, nu mai trebuie dovedită calitatea de bun comun, așa cum se obișnuia să se facă sub reglementările Codului familiei. Aceasta deoarece, „orice bun dobândit de soți în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmășie până la proba contrarie.” Astfel se instituie prezumția relativă a contribuției egale a soților la dobândirea bunurilor comune. În cazul în care soții divorțează, ei rămân coproprietari în devălmășie a bunurilor comune, până când se stabilește cota-parte care revine fiecăruia, prin partajul judiciar(caz în care se presupune că neînțelegerile dintre ei nu pot fi rezolvate). Partajul privește atât împărțirea bunurilor comune, cât și regularizarea datoriilor(art. 356-357 Cod civil). Astfel, până la proba contrară, se prezumă că soții au avut contribuție egală, în privința bunurilor comune, regulile de împărțire a bunurilor fiind cuprinse în art. 67644 din Noul cod civil.

Capitulul IV care reglementează proprietatea comună, prevede în Secțiunea a 4-a, „Proprietatea comuna în devalmașie”, prin art. 668 că proprietatea în devălmășie intră sub incidența dispozițiilor acelei legi care se completează în mod corespunzător cu cele care privesc

44 Art. 676 cod civil

regimul comunității legale, „dacă se naște prin efectul legii”. Dacă rezultă în urma încheierii unui act juridic, se aplică din nou, regimul comunității legale. Prin urmare, dacă soții stabilesc să se supună regimului matrimonial al comunității de bunuri, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt considerate bunuri comune și ele aparțin ambilor soți, deopotrivă, fără a se deosebi cât anume revine fiecăruia. Proprietatea în devălmășie poate înceta prin partaj convențional sau judiciar.

6. Regimul comunitații convenționale În reglementarea codului civil actual, soții sau viitorii soți își pot alege regimul matrimonial aplicabil căsătoriei lor, prin încheierea unei convenții matrimoniale, așadar convenția matrimonială reprezintă actul juridic prin care viitorii soți sau soții își stabilesc regimul matrimonial aplicabil, binențeles, în condițiile prevăzute de lege. De-a lungul timpului, au existat numeroase denumiri care au descris utilitatea convenției matrimoniale, acestea fiind: „contract prenupțial”, „contract matrimonial”, „foaie dotală”, „contract de căsătorie”, „constituire de dotă”.45 În trecut, Codul civil român (1864) a folosit denumirea de convenţie matrimonială” (art. 1224) şi „convenţie de maritagiu” (art. 932).

Regimul comunităţii convenţionale se va aplica atunci când viitorii soţi vor deroga, prin convenţie matrimonială, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. În acest caz, derogarea de la regimul comunităţi legale poate viza, potrivit art. 367 din Noul Cod civil:

a) includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor de uz personal sau destinate exercitării profesiei;

b) restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);

c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;

d) includerea clauzei de preciput; menţiunea că executarea clauzei de preciput se va face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;

e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

Noul Cod civil prevede, prin art. 368, că regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, în măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel.

45 Pandectele române, nr. 7/2013, Convenția matrimonială, Dan Lupașcu, p. 35

Astăzi, Codul civil utilizează tot noţiunea de „convenţie matrimonială”, fără însă a o defini. În doctrina juridică, convenția matrimonială a fost definită ca fiind “acea convenție prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial căruia se supun”46

Convenţiile matrimoniale sunt tradiţionale şi în dreptul nostru, fiind cunoscute şi anterior Codului civil, în vechile legiuiri (Codul Calimach şi Legiuirea Caragea), precum şi în Codul civil din 1864. Abia prin adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului familiei s-a rupt această tradiţie, fiind interzise convenţiile matrimoniale. Codul civil (Legea nr. 287/2009) reînfiripă această tradiţie în România, reglementând expres posibilitatea încheierii unei convenţii matrimoniale. Articolul 329 noul C. civ. dispune că „Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale".

Codul civil nu defineşte convenţia matrimonială, doctrina însă a formulat numeroase definiţii şi denumiri. S-a arătat că ea este „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie"47 sau că este un „contract condiţional, solemn şi irevocabil, prin care viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi determinată în privinţa bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale"'. S-a mai notat și varianta „actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale care vor exista între aceștia pe parcursul căsătoriei”48. În fine, convenția matrimonială reprezintă, după unii autori, „actul juridic pe care viitorii sau, după caz, soții, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu, sau, după caz, își modifică regimu matrimonial aplicabil”.49De lege ferenda, o definire legală ar clarifica nelămuririle legate de natura, părțile sau conținutul convenției.

Convenţia matrimonială este un act bilateral (contract), calificare predominantă, pe care o regăsim atât în doctrina veche, cât şi în dreptul comparat, iar, sub aspectul regimului juridic, pe de o parte, este supusă unor multiple reglementări speciale, în completare, fiindu-i aplicabile regulile generale din materia contractelor (art. 1167 C.civ.). Ca model juridic, ea poate să conţină şi dispoziţii de altă natură decât cele prin care se reglementează raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie, precum donaţii reciproce între viitorii soţi sau donaţii făcute de alte persoane (de exemplu, părinţi) viitorilor soţi sau unuia dintre aceştia ori alte dispoziţii care nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum recunoaşterea unui copil (care este un act unilateral)50. Asemenea acte juridice îşi conservă natura juridică proprie, neputând altera calificarea convenţiei matrimoniale şi nefiind, la rândul lor, alterate de împrejurarea că îşi găsesc suportul juridic într-o convenţie matrimonială. Astfel, sub aspectul naturii sale juridice, convenția matrimonială este un contract care are o cauză juridică specifică(affection conjugalis), fiind un act cauzal special, afirmându-se că este vorba despre un adevărat “pact de familie”51.

46 ION P. FILIPESCU, ANDREI I. FILIPESCU, op. cit. p. 4647 PAUL VASILESCU, op. cit., p. 4648 Ibidem49 Pandectele române, nr. 7/2013, Convenția matrimonială, Dan Lupașcu, p. 3750 Idem. P 3851 Ibidem

Putem reține, deci, caracterele juridice ale convenției matrimoniale52:

a.este un act juridic bilateral

b.este un act juridic complex

c.este un act juridic solemn

d. este un act juridic sinalagmatic

e. este un act juridic accesoriu căsătoriei

f. este un act juridic supus formalităților de publicitate

g. este un act juridic incompatibil, în principiu, cu modalitățile din dreptul comun

h. este un act juridic intuitu personae

Principiile care stau la baza convenției matrimoniale sunt principiul libertății convențiilor matrimoniale și principiul accesioralității sale la căsătorie.53

Lăsând la o parte asemănările, convenția matrimonială nu se confundă cu actul căsătoriei, având propriul său regim juridic. Căsătoria este relativă la persoana şi starea civilă a soţilor, pe când convenţia matrimonială este relativă numai la bunurile soţilor; Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă, pe când convenţia matrimonială se autentifică în faţa organului competent; în fine, este strict organizată şi reglementată de lege, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, pe care părţile nu le pot modifica (este un act-condiţie), pe când convenţia matrimonială se bucură de o mare libertate, astfel încât părţile pot determina clauzele sale.

Asemănarea convenţiei matrimoniale de logodnă se realizează în condiţiile în care atât logodna, cât şi convenţia matrimonială pot fi privite ca şi situaţii juridice pre-matrimoniale. Logodna presupune promisiuni reciproce de căsătorie, iar convenţia matrimonială se încheie, de regulă, înainte de căsătorie, dar în vederea căsătoriei proiectate. Aceasta nu este însă decât „o simplă coincidenţă” din punct de vedere temporal, atunci când viitorii soţi, logodiţi, încheie şi o convenţie matrimonială. În realitate, natura, scopul şi efectele celor două instituţii sunt diferite. Logodna are un caracter personal nepatrimonial, în timp ce convenţia matrimonială are un caracter contractual şi patrimonial incontestabil. Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie stabileşte care va fi regimul matrimonial aplicabil soţilor şi va produce efecte de la data încheierii căsătoriei, în timp ce logodna este doar un proiect de căsătorie care încetează ca efect al încheierii căsătoriei.

Contractul de curtaj, ca specie a intermedierii (art. 2.096 – 2102 C.civ.) presupune că o persoană (intermediar, curtier) se angajează faţă de cealaltă parte să intermedieze încheierea unei

52 ibidem53 PAUL VASILESCU, op.cit., p. 65-66

afaceri, în schimbul unui preţ. Contractul de curtaj matrimonial, ca aplicaţie a contractului de curtaj, are în vedere intermedierea de contacte între persoane în vederea căsătoriei viitoare. Ca şi convenţia matrimonială, acesta se încheie anterior căsătoriei. Atât condiţiile încheierii, cât şi scopul şi efectele contractului de curtaj matrimonial sunt evident diferite de cele ale convenţiei matrimoniale. Convenţia matrimonială trebuie să îndeplinească, la fel ca orice contract, condiţiile de valabilitate a acestuia. Referitor la mandatul convențional, art. 314 din Noul Cod civil stabileşte posibilitatea  pe care o are fiecare dintre soţi de a acorda celuilalt soţ dreptul să-l reprezinte în vederea exercitării drepturilor pe care le are potrivit regimului lor matrimonial. Încredintarea unui mandat  celuilalt  soț este numai  o opțiune, fără ca legea să impună  părților să acționeze în acest fel în vederea exercitării drepturilor sau executării obligațiilor pe care ei le au.  Scopul  prevederii legale este acela de a creea o facilitate și de a usura  activitatea juridică a soțlor, dându-le posibilitatea ca, atunci când nu pot acționa personal, să dea celuilalt soț  împuternicirea de a  acționa în numele său, indiferent dacă este vorba de interese comune sau personale.

Potrivit noului Cod civil (art. 1179), condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală a obligaţiilor. Capacitatea părților de a încheia o convenție matrimonială este supusă principiului habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia, deoarece, doar cel ce se poate căsători poate încheia o convenție matrimonială.54 Dacă legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile. Pe lângă aceste condiţii de validitate intrinseci oricărui contract, legislaţia noastră mai prevede, în anumite cazuri, şi întrunirea unor condiţii de validitate extrinseci. Este vorba de necesitatea încheierii contractului în formă autentică şi, în anumite cazuri, de îndeplinirea formalităţilor de publicitate, în funcţie de natura contractului. Aşadar, în cazul nostru, fiind vorba de o convenţie matrimonială, şi condiţiile ei de validitate trebuie să respecte atât condiţiile intrinseci unui contract, cât şi condiţiile extrinseci anume prevăzute pentru acest tip de contract. Părțile pot include în convenția matrimonială și o clauză de preciput, prin care soții convin de comun acord, ca soțul supraviețuitor să preia, fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe bunuri comune deținute în devălmășie sau coproprietate. Conform art. 367, lit. d., această clauză poate constitui și obiectul exclusiv al convenției matrimoniale. Convenția matrimonială, poate, deasemenea, să includă și alte acte, cum ar fi recunoașterea unui copil sau donații făcute viitorilor soți în considerarea încheierii căsătoriei. Consimțământul trebuie exprimat în fața notarului public.

Sancţiunea generală care intervine în cazul încălcării condiţiilor de validitate ale convenţiei matrimoniale este nulitatea. Potrivit art. 1250 C.civ. contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general. Cauzele specifice de nulitate absolută a convenţiei matrimoniale sunt: lipsa consimţământului; nerespectarea condiţiilor privind limitele de ordine

54 Pandectele române, nr. 7/2013, DAN LUPAȘCU, Convenția matrimonială, p. 38

publică ale încheierii convenţiei matrimoniale; lipsa formei autentice notariale, precum şi lipsa procurii autentice şi speciale, atunci când convenţia se încheie prin mandatar. În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii absolute a convenţiei matrimoniale, sunt aplicabile regulile din dreptul comun, în lipsa unor dispoziţii derogatorii în materie, fiind aplicabile prevederile art. 1247 alin. (2)-(4) C.civ., în sensul că nulitatea poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, instanţa fiind obligată s-o invoce din oficiu. Contractul nu este susceptibil de confirmare, nulitatea putând fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie (art. 1249 alin. 1 C.civ.).

Nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale intervine, potrivit art. 1250 C.civ. când au fost nesocotite dispoziţiile legale referitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Potrivit art. 337 alin. (2) C.civ., în lipsa încuviinţării ocrotitorului legal sau a autorizării instanţei de tutelă, convenţia încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani poate fi anulată în condiţiile art. 46. Potrivit art. 46 C.civ., „(1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia. (2) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal. (3) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare. ” Întrucât art. 337 alin. (2) C.civ. prevede că textul se aplică „în mod corespunzător”, rezultă că este necesară adaptarea acestuia ipotezei nulităţii pentru lipsa capacităţii matrimoniale şi, prin urmare:

- „incapacitatea” minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi a încheiat convenţia matrimonială fără respectarea formelor de abilitare nu poate fi opusă minorului de persoanele capabile de a contracta;

- acţiunea în anulare poate fi formulată chiar de minorul care a încheiat convenţia matrimonială sau de ocrotitorul legal (chemat să încuviinţeze actul). Chiar dacă art. 46 alin. (2) se referă la minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, textul trebuie înţeles „în mod corespunzător” ipotezei avută în vedere, în sensul că se referă la minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, potrivit art. 337 alin. (2);

- dacă instanţa de tutelă constată existenţa unei convenţii matrimoniale încheiate fără propria autorizare, va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare, deoarece instanţa nu se poate învesti din oficiu cu o acţiune în anulare.

Având în vedere că încheierea convenţiei matrimoniale se face în formă autentică notarială, apreciem că, în practică, vor fi foarte rare cazurile în care s-ar încheia convenţii matrimoniale cu încălcarea prevederilor legale privind capacitatea matrimonială, rolul notarului public fiind tocmai acela de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încheierea valabilă a convenţiei. În sfârşit, pentru a asigura stabilitatea circuitului civil şi a nu menţine mult timp incertitudinea asupra regimului matrimonial, art. 337 alin. (3) din Noul Cod civil prevede că

acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei. Întrucât art. 337 C.civ. nu arată expres care este sancţiunea în cazul în care minorul a încheiat convenţia matrimonială fără să fi îndeplinit condiţia privind vârsta matrimonială minimă cerută de lege (16 ani), se poate discuta natura nulităţii într-o asemenea ipoteză.

Dacă avem în vedere faptul că, pentru încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale, legea instituie condiţia capacităţii matrimoniale, s-ar putea considera că sancţiunea ar trebui să fie nulitatea absolută, atât pentru încheierea căsătoriei de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât şi pentru încheierea unei convenţii matrimoniale cu încălcarea condiţiei privind vârsta matrimonială. Nulitatea absolută se justifică în acest caz pe considerentul că nu este vorba doar de o lipsă a capacităţii de exerciţiu a minorului care nu a împlinit 16 ani, în sensul art. 44 C.civ., ci de o veritabilă lipsă a capacităţii de folosinţă, pentru că minorul care nu a împlinit vârsta matrimonială nu are dreptul să încheie o convenţie matrimonială, interesul ocrotit de normă fiind unul de ordine publică.

În lipsa unor dispoziţii speciale, sunt aplicabile prevederile dreptului comun în materia nulităţii relative, în ceea ce priveşte viciile de consimţământ (art. 1206 şi urm. C.civ.). şi regimul juridic al nulităţii relative, în sensul că aceasta poate fi invocată doar de cel al cărui consimţământ a fost viciat, contractul nefiind susceptibil de confirmare (art. 1248 alin. 2-4). Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune doar în termenul de prescripţie de trei ani, iar pe cale de excepţie chiar şi după împlinirea acestuia (art. 1249 C.civ.). Prescripţia începe să curgă în condiţiile art. 2.529 C.civ., respectiv:

a) în caz de violenţă, din ziua în care aceasta a încetat;

b) în cazul dolului, din ziua în care a fost descoperit;

c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit sau reprezentantul lui legal a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

Pentru a produce efecte faţă de terţi, legea pretinde şi respectarea condiţiei de publicitate,

altfel, convenţia matrimonială este inopozabilă terţilor. În vederea asigurării securităţii circuitului civil, legea impune respectarea următoarelor formalități:

a) menţiune făcută de ofiţerul de stare civilă pe actul de căsătorie;

b) înscriere în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale;

c) notare sau, după caz înscriere, în funcţie de natura bunurilor, în cartea funciară, Registrul Comerţului ori în alte registre de publicitate impuse de lege.

Convenţia matrimonială va fi opozabilă terţilor numai din momentul transcrierii, şi nu din momentul încheierii căsătoriei. Ţinând seama de natura bunurilor, la cererea oricărui soţ, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului sau

alte registre de publicitate prevăzute de lege, dar, în toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţii de publicitate nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul special menţionat mai sus. Articolul 335 noul C. civ., care statuează regula inopozabilităţii convenţiei matrimoniale, prevede că aceasta „nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale".

Utilitatea publicității convenţiilor matrimoniale se explică, mai ales, dacă unul dintre soți sau amândoi sunt comercianţi, făcându-se menţiunea în registrul comerţului, care va cuprinde detalii cu privire la regimul matrimonial ales. In ipoteza în care soţii sau unul dintre ei nu erau comercianţi în momentul celebrării căsătoriei, dar au devenit ulterior, soţul sau soţii care au dobândit această calitate sunt obligaţi să facă menţiunea la registrul comerţului în timp de o lună de la începutul activităţii comerciale. Ori de câte ori omiterea publicităţii aduce o pagubă terţilor, soţii trebuie să o repare. Bunurile soţului necomerciant nu pot fi însă urmărite pentru neglijenţa sau reaua-credinţă a soţului comerciant, fiindcă legea nu impune ambilor soţi publicitatea, ci numai soţului comerciant.

În reglementările Codului Calimach, convenţiile matrimoniale puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar şi după celebrarea căsătoriei. Deasemenea, Codul german permite şi el, deasemenea, soţilor de a încheia şi de a modifica convenţia matrimonială chiar şi în timpul căsătoriei (art. 1432), soluţie ce a fost admisă şi de către Codul elveţian prin art. 179, precum şi de noul nostru Cod civil. În dreptul român mai vechi, nefiind recunoscut principiul mutabilităţii regimului matrimonial, convenţia matrimonială nu era admisă după celebrarea căsătoriei, nici modificarea ei.55 Motivele acestor dispoziţii legale erau, pe de o parte, ocrotirea independenţei ambilor soţi, iar, pe de altă parte, să înlăture fraudele la care terţii ar fi putut fi expuşi prin adoptarea din partea soţilor, în urma căsătoriei, a unui regim matrimonial dăunător intereselor lor. Convenţiile matrimoniale redactate în urma celebrării căsătoriei erau deci lovite de nulitate absolută. La ora actuală, aceste motive invocate de vechiul legiuitor sunt depăşite şi că în zilele noastre există alte mijloace pentru a ocroti soţii între ei, cât şi terţii în raporturile cu soţii, concluzie care a fost adoptată şi de noul Cod civil, care recunoaşte libertatea modificării regimului matrimonial şi, implicit, încheierea unei noi convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei (art. 330).

In cazul în care o convenţie matrimonială va fi încheiată ulterior celebrării căsătoriei şi ea ar fi lovită de nulitate ca act matrimonial, va exista ca act autentic, iar clauzele străine de această convenţie pe care ea le-ar cuprinde nu vor fi lovite de nulitate. Astfel, o donaţie de bunuri făcută de un terţ unuia sau ambilor soţi va rămâne validă dacă această donaţie a fost acceptată de soţul donatar. In legătură cu intrarea în vigoare a convenţiilor matrimoniale, nu există păreri pro şi contra, intrând în vigoare din ziua când căsătoria a fost celebrată de ofiţerul stării civile sau, mai bine zis, din momentul încheierii căsătoriei. Anularea convenţiei matrimoniale nu are nicio repercusiune asupra validităţii căsătoriei, deoarece principalul nu este condiţionat de accesoriu, astfel că soţii vor fi consideraţi a fi căsătoriţi sub regimul de drept comun. O convenţie matrimonială produce şi efecte probatorii, nu numai substanţiale, astfel că actul este valorificat ca înscris şi are ca scop de a face proba regimului matrimonial concret aplicabil între soţi. În al doilea rând, actele juridice cuprinse în convenţia matrimonială vor produce doar efectele lor specifice, iar anumitor clauze, cum ar fi donaţii, clauze de atribuire de bunuri etc, le vor fi aplicabile regulile din dreptul comun. În plus, în cazul modificării convenţiei matrimoniale, părţile acesteia trebuie să respecte toate formalităţile care sunt impuse legal la încheierea ei, iar datorită faptului că aceasta este supusă unor forme speciale de publicitate faţă de terţi, efectele convenţiei matrimoniale vor fi opozabile doar cu începere de la data îndeplinirii formelor de publicitate.

55 PAUL VASILESCU, op. cit. p 66

Din caracterul accesoriu al convenţiei matrimoniale la actul căsătoriei se poate concluziona că efectele regimului matrimonial se vor epuiza odată cu această din urmă instituţie. Desfacerea căsătoriei prin divorţ sau încetarea acesteia prin moartea uneia dintre părţi va constitui punctul terminus al efectelor convenţiei matrimoniale. în primul caz, momentul la care hotărârea de divorţ va rămâne definitivă va marca clipa în care convenţia matrimonială şi-a în-cetat efectele. În al doilea caz, momentul decesului va semnifica limita ultimă în timp a producerii efectelor convenţiei matrimoniale, iar dacă moartea va fi constatată judecătoreşte, situaţia se aseamănă cu cea de la divorţ, în sensul că efectele convenţiei se vor considera epuizate la data la care hotărârea care se pronunţă asupra decesului va rămâne definitivă şi irevocabilă.

Prin urmare, este imposibil de imaginat ca un regim matrimonial să supravieţuiască stării de căsătorie. Ca efect al încetării regimului matrimonial, acesta va intra, în mod logic, în lichidare. Regulile de aplicat sunt cele convenţionale, stabilite de către părţi prin convenţia lor matrimonială, de exemplu, prin clauza de preciput, iar în situaţia în care soţii au neglijat să stipuleze asemenea clauze, se va aplica dreptul comun în materie.

Convenţia matrimonială lovită de nulitate este considerată ca şi inexistentă şi este desfiinţată cu efect retroactiv. Potrivit art. 338 C.civ., în cazul în care convenţia matrimonială este lovită de nulitate, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă. Prin urmare, soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului matrimonial legal, ca şi cum nu ar fi încheiat o convenţie matrimonială . Nulitatea convenţiei matrimoniale nu atrage nulitatea căsătoriei.

Nulitatea convenţiei matrimoniale nu se confundă cu caducitatea. Convenţia matrimonială poate să fie valabil încheiată, dar să nu producă efecte. Astfel, dacă, după încheierea convenţiei matrimoniale, căsătoria nu se încheie, atunci convenţia matrimonială devine caducă, deoarece în absenţa căsătoriei ea nu are raţiune şi nu poate produce efecte decât de la data încheierii căsătoriei. Convenţia matrimonială este însă caducă numai atunci când părţile au renunţat la căsătoria proiectată. Cu toate acestea, vor supravieţui şi vor produce efecte actele juridice independente de regimul matrimonial cuprinse într-o convenţie matrimonială şi pe care părţile nu le-au subordonat încheierii căsătoriei. De exemplu, va deveni caducă orice donaţie făcută în vederea căsătoriei (propter nuptias), dacă aceasta din urmă nu se celebrează, dar va produce efecte o recunoaştere de filiaţie. De asemenea, desfiinţarea căsătoriei pentru o cauză de nulitate atrage caducitatea, iar nu însăşi nulitatea convenţiei matrimoniale, având în vedere faptul că nu există un raport de accesorialitate, iar convenţia matrimonială nu poate fi anulată dacă a fost încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate. Cu toate acestea, în cazul căsătoriei putative devin sunt aplicabile prevederile art. 304 alin. (2) C.civ. potrivit cărora raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ, ceea ce presupune că, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, convenţia matrimonială a produs efecte, efectele acesteia încetând doar „ex nunc”, de la această dată.

3. REGIMUL SEPARAȚIEI DE BUNURI

Regimul separației de bunuri, prevăzut de art. 360-365 Noul cod civil, are ca sursă convenția matrimonială încheiată, fie înainte de căsătorie56, fie în timpul căsătoriei57. Deasemenea hotărârea judecătorească pronunțată la cererea unuia dintre soți atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei, constituie o altă sursă a acestui regim matrimonial. Este important să reținem, legat de acest regim matrimonial, și faptul că, prin Legea 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil, art. 52, punctul 17, soții pot introduce în convenția lor matrimonială, o clauză de lichidare a regimului separației de bunuri în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare soț. Astfel, se creează o a patra posibilitate de opțiune a soților și anume regimul participării la achiziții. Acest lucru e posibil doar din punctul de vedere al doctrinei58, deoarece regim nparticipării la achiziții nu este enumerat alături de celelalte opțiuni prevăzute de art. 312, alin. 1, Noul Cod civil.

Clauza specială pe care soții o pot utiliza în convenția lor matrimonială, poartă numele de clauză de preciput și ea conferă soţilor posibilitatea de a adopta prin convenţia lor clauze care să cuprindă reguli deosebite cu privire la lichidarea şi partajarea bunurilor lor comune. Astfel, potrivit art. 333 noul C. civ., „Prin convenţie matrimoniala se poate stipula ca soţul supravieţuitor sa preia fara plata, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devalmaşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulata în beneficiul fiecaruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei".

Cu privire la efectele pe care le-ar putea avea clauza de preciput asupra succesiunii, alin. (2) al art. 333 prevede că această clauză „nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1096 alin. (1) şi (2)". Nu intenţionăm aici şi acum să dezvoltăm consideraţiuni pe marginea acestei clauze, ea făcând obiectul unei abordări a altei secţiuni, ci am adus-o în discuţie doar pentru a evidenţia că şi preciputul (ca parte integrantă a convenţiei) poate face obiectul unei examinări din partea notarului, sub aspectul limitelor sale, eventual previzibile, şi sub aspectul conformităţii clauzei de preciput cu dispoziţiile legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri, impuse de principiu în art. 11 noul C. civ., precum şi în dispoziţiile regimului primar imperativ al acestuia. Libertatea clauzei de preciput nu îngrădeşte drepturile terţilor faţă de convenţie, care sunt protejate prin art. 333 alin. (3) din cod, prevăzându-se că „clauza de preciput nu aduce nicio atingere drepturilor creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei".

Caracteristica principală a regimului separației de bunuri este independența patrimonială maximă a soților, și coeziunea minimă. Putem cbănui, datorită acestui lucru, că este un regim bazat pe neîncredere, sau egoism din partea soților și că ar contravine, oarecum, scopului căsătoriei. Totuși este o realitate faptul că comunitatea de viață a soților, nu implică în mod necesar și comunitatea de bunuri. Apoi, este posibil ca regimul separației de bunuri să fie cauza hotărârii judecătorești atunci când unul dintre soți pune în pericol grav interesele familiei. Acest lucru presupune lichidarea judiciară a regimului de comunitate şi partajul bunurilor comune, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 357, adică aplicarea criteriilor stabilite de lege pentru lichidarea comunităţii şi procedarea la partaj [art. 370 alin. (2)]. Intr-un asemenea caz de separaţie judiciară de bunuri are loc o modificare a regimului matrimonial, dar nu pe cale de convenţie matrimonială, ci, evident, pe cale judiciară. Această modificare trebuie comunicată de instanţă la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi conform cu art. 334 din cod care, deşi se referă la publicitatea convenţiilor matrimoniale, are rolul şi misiunea de a face

56 art. 330 alin 257 art. 36958 PANDECTELE ROMANE, NR. 7/2013, FLORIAN EMESE, Regimul matrimonial al separației de bunuri în reglementarea Noului cod civil, p. 25

cunoscut terţilor regimul matrimonial sub care se desfăşoară relaţiile patrimoniale într-o căsătorie.

Noul Cod civil, prin art. 370 alin. (3), pretinde şi aplicarea dispoziţiilor art. 361 cu privire la inventarul bunurilor soţilor, întrucât, prin modificarea judiciară a regimului matrimonial comunitar, între soţi va înceta acest regim comunitar şi, făcându-se lichidarea vechiului regim, ei vor intra în regimui separaţiei de bunuri. Intre soţi, efectele separaţiei se produc, potrivit art. 371 alin. (2), de la data formulării cererii de separaţie, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre soţi, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii lor în fapt.

In ceea ce priveşte efectele faţă de terţi, art. 372 prevede că creditorii nu pot cere separaţia de bunuri, dar ei pot interveni în cauză. Aceasta poate să fie făcută fie pe cale principală, formulând acţiunea revocatorie atunci când sunt prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial, fie pe cale de excepţie, putând oricând invoca inopozabilitatea modificării ori lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor. Pe de altă parte, făcând aplicarea principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, nu vedem care ar fi motivele pentru care soţii ar fi împiedicaţi să stipuleze în clauza de preciput dezmembrăminte ale dreptului de proprietate comună, cât timp prin aceasta nu sunt depăşite limitele impuse de lege, cunoscut fiind principiul că „cine poate mai mult poate şi mai puţin”. Conform art. 365, “La incetarea regimului separatiei de bunuri, fiecare dintre soti are un drept de retentie asupra bunurilor celuilalt pana la acoperirea integrala a datoriilor pe care le au unul fata de celalalt”.

Regimurile matrimoniale separatiste prezintă câteva avantaje59 care merită reținute: 1) sunt simplu de aplicat, iar impactul efectelor patrimoniale ale căsătoriei este minim asupra soţilor şi terţilor; 2) regulile de gestiune sunt cele din dreptul civil comun, iar nu din materia regimurilor matrimoniale; 3) la dizolvarea regimului matrimonial nu se ridică probleme specifice; 4) separaţia este nu numai de bunuri între soţi, ci şi de datorii, ceea ce pune la adăpost juridic pe soţul care nu a acumulat datorii, deoarece el nu este ţinut să răspundă pentru obligaţiile asumate de celălalt soţ; 5) terţii sunt scutiţi de surpriza de a li se opune la executare excepţia de comunitate; 6) starea civilă de căsătorit nu are nici o influenţă patrimonială asupra circuitului civil şi sistemelor de publicitate legală, securitatea acestora fiind întărită; 7) nu există reguli derogatorii în materie de probă a drepturilor reale, după cum este vorba de relaţii dintre soţi sau de raporturi dintre aceştia şi terţi; 8) regimul încurajează şi apără spiritul independent al persoanei. Ca orice situație, regimurile separatiste prezintă și părți mai puțin plăcute60:1) tot cuprinsul patrimonial al familiei este redus la regimul primar imperativ; 2) se poate spune că se încurajează un comportament individualist şi egoist, incongruent cu exigenţa de viaţă comună a soţilor; 3) poate avea ca efect dezechilibre patrimoniale între soţi, cu efect negativ faţă de viaţa patrimonială –şi nu numai, a familiei; 4) presupune ţinerea unei evidenţe proprii a bunurilor şi cheltuielilor de către fiecare soţ. Pe de altă parte, într-o conjunctură socială concretă, s-a remarcat: „În situaţia actuală din ţara noastră, când numărul şomerilor este din ce în ce mai mare şi situaţia economică a familiilor tot mai instabilă, regimul separaţiei bunurilor ar putea crea dezechilibre grave în unele familii, în special în cele cu venituri modeste sau cu locuri de muncă nesigure.” În România, lipsește orice studiu sau sondaj din care să putem trage vreo concluzie în ceea ce priveşte preferinţa românilor pentru un regim matrimonial sau altul.

59 P. Vasilescu, op. cit., p. 1960 Ibidem

CAP. II BUNURILE PROPRII ALE SOȚILOR

Patrimoniul fiecărei persoane cuprinde drepturi (activul patrimonial) şi obligaţii (pasivul patrimonial). Această structură este pe deplin aplicabilă patrimoniului fiecărui soţ, în care se regăsesc atât drepturile asupra bunurilor comune şi asupra bunurilor proprii, cât şi datoriile: comune şi proprii. Putem spune, aşadar, că activul matrimonial cuprinde bunurile comune ale soţilor şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi, iar pasivul matrimonial cuprinde datoriile comune ale soţilor, precum şi datoriile proprii ale fiecăruia dintre ei.

O altă normă a regimului primar de bază din noul Cod civil consacră principiul independenţei patrimoniale dintre soţi, care este o dispoziţie cu totul nouă şi care în Codul familiei se regăseşte doar în dispoziţiile legale vizând raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii sau dintre aceştia şi tutore. Articolul 317 din Secţiunea 1, „Dispoziţii comune", prevede în alin. (1) că, „dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane". Conţinutul acestui principiu vine să confirme ceea ce noi am exprimat mai sus legat de libertatea soţilor de a încheia între ei contractul de mandat reglementat de dreptul comun prin art. 2009-2016 noul C. civ., desigur, cu particularităţile impuse de tipul de regim matrimonial sub care se află soţii.

1. DELIMITAREA BUNURILOR PROPRII DE BUNURILE COMUNE

Articolul 339 Noul Cod civil instituie regula comunităţii devălmaşe a tuturor bunurilor dobândite în timpul comunităţii legale, de oricare dintre soţi, de la data dobândirii lor. Prevăzând prin art. 343 că nu trebuie dovedită calitatea de bun comun, legiuitorul instituie o prezumţie de comunitate pentru toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Articolul 344 permite soţilor să ceară menţionarea în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.

Prevăzând regula comunităţii de bunuri, de la data dobândirii lor, în timpul comunităţii legale, legiuitorul a făcut această precizare, admiţând implicit ideea că acest regim matrimonial îşi produce efectele până la eventuala lui modificare convenţională, pe care o permite prin art. 369, după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, ori de câte ori soţii doresc să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial, prin act autentic notarial, cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru încheierea convenţiilor matrimoniale şi a celor privind publicitatea.

De la regula comunităţii devălmaşe art. 340 prevede prin excepţie opt categorii de bunuri care nu sunt comune, ci sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ. Acestea sunt:

a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în rrjod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui

fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor

distinctive pe care le-a înregistrat;e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soti;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.După cum se poate observa, prin comparaţie cu art. 31 C. fam., bunurile proprii au rămas în

majoritate aceleaşi care au fost prevăzute şi în regimul matrimonial legal, unic şi imutabil din Codul familiei, cu deosebirea că a fost eliminată lit. a) din art. 31 privind bunurile dobândite anterior căsătoriei, iar bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi au fost separate în două categorii distincte. De asemenea, au mai fost incluse două categorii de bunuri proprii: drepturile patrimoniale de proprietate intelectuala şi fructele bunurilor proprii.

Din enumerarea art. 340 noul C. civ. reiese că se creează posibilitatea naşterii a două mase de bunuri proprii: masa bunurilor proprii ale soţului şi masa bunurilor proprii ale soţiei, ceea ce înseamnă că prezenţa acestora, alături de masa bunurilor comune ambilor soţi, face să fie îndeplinită trăsătura caracteristică a tuturor regimurilor de tip comunitar, şi anume aceea a existenţei a trei mase de bunuri distincte în patrimoniul familiei.

Intrucât bunurile proprii în regimul comunităţii legale constituie excepţia, calitatea de bun propriu va trebui dovedită prin faptul că se încadrează în una dintre cele 8 categorii de bunuri prevăzute limitativ de lege. Dovada că un bun este propriu, potrivit art. 343 alin. (2), se va putea face prin orice mijloc de probă, iar în cazul bunurilor dobândite prin succesiune sau donaţie, dovada se face în condiţiile legii.

Pentru bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie, aşa cum prevede alin. (3) al art. 343, se va întocmi un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel, care va face dovada calităţii de bunuri proprii a acestora. în lipsa inventarului, se prezumă până la proba contrară că bunurile sunt comune. Prin urmare, este de observat că legiuitorul instituie o prezumţie de comunitate pentru bunurile mobile aflate în patrimoniul soţilor, chiar dacă acestea au fost dobândite înainte de căsătorie, dar numai dacă cu privire la ele nu s-a întocmit un inventar. Prezumţia este însă relativă, aceasta putând fi răsturnată prin proba contrară.

In ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor proprii, art. 342 prevede că „fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii", deci acestea vor fi supuse prin asemănare regulilor ce funcţionează în cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri. Din cele arătate până aici putem desprinde ideea tipului de regim comunitar prevăzut ca regim legal în legislaţia noastră viitoare. Raportându-ne la criteriul întinderii masei de bunuri comune şi având în vedere că regimul comunităţii legale prevăzut de noul Cod civil include în comunitatea soţilor, pe lângă bunurile pe care le vor dobândi soţii în timpul căsătoriei, cât timp subzistă regimul comunităţii legale, şi bunurile prezente ale soţilor la momentul încheierii căsătoriei, adică anterioare acesteia, dacă nu există un inventar al lor, am putea spune astfel că tipul nostru de regim comunitar este unul universal, o comunitate universală de bunuri. în ceea ce priveşte criteriile după care legiuitorul nostru consideră un bun că este sau nu este inclus în bunurile comune, putem spune că s-au avut în vedere criteriul temporal al momentului dobândirii bunului „în timpul comunităţii legale" şi criteriul titlului de dobândire, adică bunurile dobândite cu titlu oneros în timpul comunităţii, pentru că cele dobândite cu titlu gratuit se încadrează în bunurile proprii ale soţului dobânditor, exceptând cazul când „dispună-torul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune" [art. 340 lit. a)].

Un alt criteriu de determinare a bunurilor comune este calitatea de soţ a dobânditorului în momentul dobândirii, numai că acest criteriu, exprimat în forma unei condiţii pentru dobândirea

bunurilor comune devălmaşe (art. 339), trebuie corelat cu celelalte criterii şi numai îndeplinite împreună şi cumulativ vor putea determina sfera bunurilor comune ale soţilor.

Prin urmare, un bun este comun dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile:

a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul regimului legal al comunităţii (art. 339 noul C. civ.);

b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră proprii (art. 340 noul C. civ.).

Din dispoziţiile art. 345 noul C. civ. aflăm că fiecare soţ are dreptul, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, de a efectua singur acte de conservare, acte de administrare, acte de folosinţă, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune. Totuși, nu se poate schimba destinaţia unui bun comun decât prin acordul ambilor soţi, iar în cazul în care prin actul de dobândire a unui bun comun încheiat de unul singur dintre soţi au fost prejudiciate interesele legate de comunitatea de bunuri ale soţului neparticipant la încheierea actului, acesta nu poate pretinde decât daune-interese, fără a fi însă afectate drepturile dobândite de terţi. Prin urmare, se poate înţelege că soţul neparticipant la act nu va putea invoca nulitatea actului de dobândire a bunului comun, ci numai să îi pretindă soţului său daune-interese. Dispoziţiile art. 322 cu privire la actele juridice referitoare la drepturile soţilor asupra locuinţei familiei rămân aplicabile.

2. CATEGORII DE BUNURI PROPRII

Art. 340 prevede prin excepţie opt categorii de bunuri care nu sunt comune, ci sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ. Acestea sunt:

a. bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune

Astfel, bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, dacă nu sunt prevăzute de dispunător ca fiind comune, vor fi bunuri proprii. Aceste bunuri sunt proprii în considerarea caracterului personal al modului de dobândire. Textul are în vedere moştenirea legală, care intervine când defunctul nu a lăsat testament ori testamentul nu produce efecte în tot sau în parte, astfel încât transmisiunea patrimoniului succesoral are loc, în puterea legii, între persoanele, în ordinea şi în cotele prevăzute de lege. Bunurile dobândite prin moştenire sunt proprii, deoarece moştenirea se bazează pe legături de rudenie sau de căsătorie care au un caracter intuitu personae.

Referitor la legat, se are în vedere moştenirea testamentară, iar bunurile lăsate prin legat sunt proprii, deoarece numai astfel se poate respecta voinţa testatorului care – dacă nu a dispus altfel – înseamnă că a dorit să gratifice numai pe unul dintre soţi. Este cazul în care legatul provine de la un terț, deoarece numai în acest caz se pune problema de a stabili natura juridică a bunului astfel dobândit în timpul căsătoriei de către unul dintre soţi. Dacă legatul provine de la un soţ care a testat în favoarea celuilalt soţ, legatul îşi produce efecte la moartea soţului testator, când încetează căsătoria şi, deci, şi regimul matrimonial. Bunul dobândit prin legat este propriu, fără a deosebi după cum legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. S-a stabilit,

în practică faptul că bunurile primite prin legat de unul dintre soţi rămân proprii, chiar dacă mobilul testatorului a fost îngrijirea sa şi suportarea cheltuielilor de înmormântare şi chiar dacă celălalt soţ a contribuit şi el la întreţinerea testatorului şi suportarea cheltuielilor de înmormântare. Această contribuţie a celuilalt soţ, care nu este beneficiar al legatului, nu schimbă natura juridică a bunului, ci va fi luată în considerare la stabilirea cotelor de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune.

Bunurile dobândite prin donaţii sunt proprii fără a deosebi după cum este vorba de donaţii directe, indirecte, deghizate sau daruri manuale, de donaţii sub condiţie sau cu sarcină. Donaţiile între soţi sunt permise, fiind însă esenţialmente revocabile. Donațiile între soți pot avea ca obiect doar bunuri proprii, ceea ce înseamnă că un soţ nu poate dona singur celuilalt soţ un bun comun. Se consideră că donaţiile făcute cu ocazia nunţii, în special de părinţii unuia dintre soţi, în măsura în care constau în sume mari de bani sau bunuri de valoare nu devin bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale soţului ai cărui părinţi au făcut donaţia, afară de cazul în care aceştia ar face precizarea expresă că au înţeles să-i gratifice pe ambii soţi.

Dacă dispunătorul prevede ca bunul să fie comun există câteva considerații:

a) se referă atât la legate, cât şi la donaţii, dar nu și la moștenirea legală(deoarece aceasta e stabilită prin lege)

b) voinţa dispunătorului trebuie să fie neîndoielnică. În aplicarea art. 30 lit. b) C.fam, s-a considerat că voința dispunătorului poate fi exprimată expres sau tacit, dar în acest din urmă caz este necesar să rezulte cu claritate din împrejurările de fapt în care a avut loc. Dovada că dispunătorul a voit ca bunul să fie comun se poate face cu orice mijloace de probă . Art. 340 lit. a) C.civ. prevede însă că voința dispunătorului trebuie să fie exprimată în mod expres;

c) dreptul dispunătorului este îngrădit de prevederile legale din materia liberalităţilor privind rezerva succesorală

b. bunurile de uz personal

Sunt bunuri proprii pe baza criteriului destinaţiei (afectaţiunii) lor. După cum rezultă din textul legal, este vorba de două subcategorii de bunuri proprii, care trebuie analizate separat. Pentru a fi considerate bunuri proprii în temeiul acestui text, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a) Bunurile să fi fost dobândite de soţul care le foloseşte. Dacă însă bunul a fost dobândit de un soţ, dar este folosit de celălalt soţ, pentru uzul său personal, bunul nu este propriu acestuia din urmă (de exemplu, obiectele de îmbrăcăminte feminină, moştenite de bărbat, dar folosite de soţia sa). Într-o asemenea ipoteză, se poate vorbi de un împrumut de folosinţă între soţi; sau, dacă

bunurile respective au fost donate de un soţ celuilalt, atunci sunt bunuri proprii ale celui din urmă, dar nu în temeiul art. 340 lit. b)., ci al art. 340 lit. a)., fiind vorba de o donaţie între soţi.

b) Nu interesează modul concret de dobândire, afară de cazul în care bunul devine propriu în temeiul altei dispoziţii a art. 340 C. civ., decât lit. b). Asemenea bunuri proprii pot fi dobândite cu bani care sunt bunuri comune. Soţul care contribuie cu bunuri proprii la dobândirea de către celălalt soţ a unor bunuri de uz personal are un drept de creanţă împotriva soţului său, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, dacă nu a intenţionat să facă o donaţie.

c) Bunul trebuie să fie afectat uzului exclusiv şi personal , fizic sau intelectual al unuia dintre soţi (îmbrăcămintea, încălţămintea, cărţile de agrement ale unuia dintre soţi etc.). În practica judecătorească s-a pus problema naturii juridice a bunurilor de lux, precum bijuteriile, blănurile şi altele asemenea, care sunt utilizate, prin natura lor, doar de unul dintre soţi. S-a considerat că aceste bunuri nu sunt proprii, ci comune, chiar şi atunci când sunt folosite de un singur soţ, dacă au valoare ridicată, în raport cu veniturile soţilor şi nivelul lor de viaţă şi au fost dobândite în scopul investirii economiilor soţilor. Problema de a şti dacă un bun este sau nu de lux este un element de fapt care se apreciază de la caz la caz.

c. bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soţi, daca nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri

Aceste bunuri sunt proprii tot datorită destinaţiei lor, chiar dacă au fost dobândite cu sume de bani care sunt bunuri comune . Soţul care a contribuit la dobândirea unui asemenea bun de către celălalt soţ are un drept de creanţă împotriva celui din urmă, fundamentat pe îmbogăţirea fără just temei. Bunul trebuie să fie afectat exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, iar nu unei activităţi vremelnice şi întâmplătoare şi nici uneia care constituie o pasiune, un hobby al unuia dintre soţi. Chiar dacă un soţ exercită mai multe profesii, bunurile destinate fiecăreia dintre acestea sunt bunuri proprii. În cazul în care un soţ a exercitat succesiv mai multe profesii, bunurile care au servit exercitării oricăreia dintre acestea sunt proprii şi atunci când profesia anterioară a fost definitiv părăsită, căci odată ce bunul a devenit propriu nu există niciun temei juridic pentru a considera că, după încetarea sau întreruperea exercitării acelei profesii, bunul devine comun. De aceea, bunurile rămân proprii chiar şi după pensionarea soţului care le-a folosit pentru exercitarea profesiei sale.

În sfârşit, când soţii au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea profesiei lor nu sunt comune în sensul art. 339 C. civ., ci soţii au asupra lor un drept de proprietate comună pe cote-părţi, iar cota-parte ideală şi abstractă a fiecăruia din dreptul de pro-prietate asupra bunurilor respective este bun propriu.

d.drepturile patrimoniale de proprietate intelectuala asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat

Această categorie de bunuri se distinge de cea prevăzută la lit. e), dar şi de bunurile la care se referă art. 341 C.civ., respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, acestea din urmă fiind calificate expres de legiuitor drept bunuri comune. Lit. d) are în vedere drepturile patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare . Prin urmare, deşi aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului.

e. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

Premiile sunt bunuri proprii ale aceluia dintre soţi care a adus o contribuţie deosebită în munca pe care a prestat-o, datorită priceperii şi calităţilor sale personale. În practica judecătorească s-a decis că premiul, în sensul acestui text, nu cuprinde premiile obţinute ca formă specială de salarizare (premiile anuale, salariile de merit, stimulente etc.), prevăzute de legislaţia muncii, ci numai premiile pentru merite deosebite (premiile pentru opere artistice sau ştiinţifice, pentru prestaţii sportive de excepţie etc.).

Câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe librete de economii C.E.C. şi la diferite sisteme de loterie, precum şi premiile în cadrul unor jocuri de noroc nu sunt premii în sensul art. 340 lit. e). Din punct de vedere juridic, aceste câştiguri sunt producte, deoarece nu au caracter de periodicitate şi câştigul consumă substanţa bunului (de exemplu, valoarea biletului de participare). Aceste câştiguri sunt bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a participat la joc aparţin uneia sau alteia dintre aceste categorii. Chestiunea naturii juridice a acestor sume este o problemă de fapt, care – în caz de litigiu – poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Ca şi premiile, recompensele sunt plătite pentru activităţi deosebite, cu caracter accidental (de exemplu, recompensa pentru găsirea unui bun sau pentru merite deosebite în realizarea unor invenţii sau inovaţii). Nu intră, aşadar, în această categorie a bunurilor proprii, recompensele din cadrul sistemului de salarizare.

Manuscrisele ştiinţifice, literare, schiţele sau proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii. Textul nu se referă la drepturile de autor, care pot fi personale sau patrimoniale, nici la operă, în sensul de conţinut de idei, de rezultat al efortului de creaţie, ci la suportul material în care se exteriorizează opera. Autorul are un drept de proprietate asupra acestor lucruri şi acest drept este bun propriu.

f. indemnizaţia de asigurare şi despagubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți

Încasarea unei sume cu acest titlu presupune existenţa unui contract de asigurare. Precizăm că trebuie să fie vorba despre o asigurare de persoane, în care unul dintre soţi este beneficiarul asigurării, şi nu de o asigurare de bunuri; în acest din urmă caz, suma primită cu titlu de indemnizaţie de asigurare va fi bun propriu sau comun, în raport cu natura bunului asigurat, în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal. Pentru calificarea indemnizaţiei de asigurare ca bun propriu în temeiul acestui text, nu are importanţă dacă primele de asigurare sunt plătite de o terţă persoană, iar nu de către soţul beneficiar. Sunt bunuri proprii atât dreptul de creanţă având ca obiect despăgubirea, cât şi sumele încasate cu titlu de despăgubiri. De asemenea, sunt bunuri

proprii şi despăgubirile acordate cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat persoanei. Aceste bunuri sunt proprii, deoarece sunt strâns legate de persoana soţului prejudiciat.

. bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora

Această prevedere legală face aplicaţia subrogaţiei reale cu titlu universal – funcţie a patrimoniului – în cadrul masei bunurilor proprii aparţinând soţilor. Prin urmare, prin subrogaţie se menţine distincţia între masa bunurilor comune şi masa bunurilor proprii ale fiecărui soţ: bunul care intră în masa bunurilor proprii dobândeşte regimul general al acestei mase de bunuri, adică devine bun propriu; în absenţa acestui mecanism, bunurile dobândite cu valori bunuri proprii ar fi devenit bunuri comune, ceea ce ar fi fost prejudiciabil pentru masa bunurilor proprii aparţinând soţilor. Trebuie precizat faptul că subrogaţia reală cu titlu universal presupune o înlocuire juridică a unui bun propriu cu altul şi nu o înlocuire economică.

S-a pus problema dacă şi în ce condiţii subrogaţia reală cu titlu universal poate produce efecte numai parţial. De exemplu, pot exista situaţii în care un bun este dobândit în timpul căsătoriei în parte cu bunuri comune şi în parte cu bunuri proprii. Se pune problema calificării bunului şi stabilirii regimului lui juridic. Unii autori au considerat că trebuie aplicată regula accesorium sequitur principale, astfel că ne vom afla, după caz, în prezenţa încorporării unui bun comun într-un bun propriu sau invers. Într-o altă opinie, majoritară, se consideră că, deşi bunul este în parte bun comun şi în parte bun propriu , având, aşadar, o natură juridică mixtă, se va aplica regimul special prevăzut de Codul familiei pentru bunurile comune, bunul fiind considerat comun din punctul de vedere al gestiunii lui. Natura juridică mixtă a bunului interesează la împărţirea bunurilor comune .

În sfârşit, după cum se poate vedea, subrogaţia reală cu titlu universal este prevăzută de Codul familiei numai pentru bunurile proprii. Legiuitorul a considerat, pe bună dreptate, că este inutil să prevadă expres că acest mecanism funcţionează şi în cazul bunurilor comune, faţă de principiul că orice bun dobândit în timpul căsătoriei este comun, cât timp nu se dovedeşte că este propriu. Asta nu înseamnă, însă, că subrogaţia cu titlu universal nu funcţionează, în fapt, şi în cadrul masei patrimoniale comune, ci doar că referirea la subrogaţie ar fi superfluă în contextul aplicării regulii potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune.

h. fructele bunurilor proprii.

Chiar dacă, anterior, art. 31 C.fam. nu a prevăzut expres această categorie de bunuri proprii, soluția era consacrată și anterior, în doctrină și jurispudență. Principalul argument în sprijinul acestei soluţii este că nici nu era necesar să se prevadă expres că acestea sunt proprii, din moment ce art. 31 C. fam. reglementează un drept de proprietate exclusivă, în plenitudinea atributelor sale. Or, dreptul de a dobândi în proprietate fructele este un atribut al proprietăţii de care soţul titular nu poate fi privat în lipsa unei prevederi contrare exprese; cu toate acestea, în jurisprudenţă s-a decis și în sensul că, dacă fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a soţilor, atunci ele sunt bunuri comune. Art. 340 lit. h) consacră expres soluția în sensul

că acestea sunt bunuri proprii. Întrucât productele (art. 549 C.civ.) consumă sau diminuează substanţa bunului, productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii, în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal.

3. DREPTURILE SOŢILOR ASUPRA BUNURILOR PROPRII

În regimul separației de bunuri, orice bun dobândit de un soţ, indiferent de titlul dobândirii sau de resursele folosite, devine bun propriu, ca şi cum acesta nu ar fi căsătorit. Independenţa activă a patrimoniului se va putea aplica la orice bun. Dacă este vorba de bunuri imobile pe care le dobândeşte fiecare soţ, regulile de drept comun privind accesiunea imobiliară artificială se vor aplica, normal, în favoarea soţului dobânditor. Drepturile de creanţă aparţin cu titlu propriu soţului contractant, care va avea calitatea de creditor. Bunurile dobândite prin liberalităţi, indiferent de tipul acestora, sunt întotdeauna bunuri proprii ale soţului gratificat, cu atât mai mult cu cât ele sunt considerate bunuri proprii şi în regimurile comunitare.

Cu privire la bunurile dobândite prin acte oneroase, se impune să facem câteva precizări. în condiţiile regimului de separaţie întărit de prezumţia de separatism patrimonial dintre soţi, chiar în ipoteza cumpărării de către un soţ a unui bun cu bani proveniţi de la celălalt soţ, bunul va aparţine cu titlu de bun propriu soţului dobânditor, celuilalt soţ recunoscându-i-se doar un drept de creanţă pentru suma plătită ca preţ, în calitate de împrumutător. Prin urmare, în cadrul separaţiei active a soţilor, este indiferentă calitatea partenerului contractual, acesta putând fi chiar celălalt soţ. De asemenea, raporturile generate de îmbogăţirea fără just titlu se pot derula între soţi fără prea multe derogări de la dreptul comun. In ceea ce priveşte separaţia pasivului, regula este că fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile sale cu întregul său patrimoniu. Aceasta înseamnă că urmărirea datoriilor fiecărui soţ se va putea face de creditorii săi numai asupra soţului debitor, nu, în subsidiar, şi asupra celuilalt sot.

Aspectul legat de administrarea bunurilor este cel care diferenţiază cel mai mult, între ele, diferitele tipuri de regimuri convenţionale. Noul nostru Cod civil, ne mai instituind prezumţia de mandat tacit reciproc dintre soţi în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, îngăduie, prin dispoziţiile art. 367 lit. c), viitorilor soţi să prevadă expres, să procedeze dimpotrivă, adică să insereze o clauză de obligativitate a acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare. Dacă art. 35 alin. ultim C. fam. pretindea acest acord obligatoriu doar în privinţa actelor de dispoziţie cu privire la imobile şi aceasta prin excepţie de la acordul tacit de administrare şi dispoziţie a bunurilor comune, noul Cod lasă soţilor o largă libertate să decidă cum doresc ei administrarea bunurilor lor comune. In condiţiile inserării unei clauze de obligativitate a acordului ambilor soţi la încheierea anumitor acte de administrare, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, art. 367 lit. c) partea finală prevede că celălalt soţ poate să încheie singur actul, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă. Prin urmare, voinţa celuilalt soţ nu este valabilă singură, ci numai condiţionată de încuviinţarea instanţei, dacă va aprecia ca abuzivă opunerea soţului care refuză încheierea actului de administrare.

Astfel, observăm că modul de administrare a bunurilor comunităţii convenţionale este o expresie, printre altele, a largii libertăţi îngăduite de Noul Cod în reglementarea concretă a raporturilor patrimoniale dintre soţi prin încheierea de convenţii matrimoniale.

4. DATORIILE PROPRII ALE SOŢILOR

Pasivul patrimoniului fiecăruia dintre soţi cuprinde două categorii de datorii: datorii personale şi datorii comune. În mod corespunzător, soţii au două categorii de creditori: personali şi comuni. Spre deosebire de bunurile soţilor, guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar bunurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în materia datoriilor regula care permite calificarea acestora este inversă: datoriile soţilor sunt prezumate că sunt personale, ale fiecăruia dintre ei, iar comune sunt numai datoriile expres şi limitativ prevăzute de lege. Conform art. 351 din Noul Cod civil, „Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;

c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.”

Codul civil menține categoriile de datorii comune reglementate anterior de Codul familiei. Cu toate acestea, spre deosebire de art. 32 lit. a) C.fam., art. 351 lit. a) C.civ. a lărgit sfera acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere practic orice cheltuială făcută în legătură cu conservarea, administrarea şi dobândirea unui bun comun, în timp ce art. 32 lit. a) C.fam. avea în vedere doar cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune. Prin aceasta s-a urmărit să se asigure un echilibru între activul şi pasivul matrimonial, astfel încât orice obligaţie care este în legătură cu un bun comun, fie pentru conservarea, administrarea şi chiar dobândirea bunului, să aibă natura unei datorii comune .

Deasemenea, spre deosebire de art. 32 lit. d) C.fam, care avea în vedere doar repararea prejudiciului cauzat prin însușirea unor bunuri proprietate publică, art. 351 lit. d) din Noul Cod civil a clarificat conţinutul acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere prejudiciul cauzat unui terţ, prin însuşirea unui bun, indiferent de forma de proprietate, fiind astfel însuşite propunerile formulate în literatura juridică, pornind de la premisa că în această materie nu se justifică instituirea unui tratament diferit pentru cele două forme de proprietate (publică şi privată).

Regula privind urmărirea datoriilor personale ale soţilor o desprindem din art. 353 alin. (1) noul C. civ., care însă, în loc să o formuleze în mod afirmativ, de exemplu, „datoriile personale ale soţilor pot fi urmărite doar asupra bunurilor lor proprii", urmând apoi excepţia, prevăzând în alin. (1) că „bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi". La fel ca şi în Codul familiei, care în art. 32, prevăzând limitativ categoriile de datorii comune ale soţilor, instituia implicit prezumţia că toate obligaţiile fiecăruia dintre soţi, dacă nu se încadrau în una dintre categoriile de datorii comune prevăzute limitativ, erau

prezumate datorii personale ale soţilor, şi în noul Cod civil, fiind prevăzute limitativ prin art. 351 doar patru categorii de datorii comune, ar însemna că toate celelalte obligaţii asumate de fiecare dintre soţi, dacă nu se încadrează în cele patru categorii de datorii, sunt prezumate datorii personale ale fiecăruia dintre ei, ceea ce înseamnă ca ele să poată fi urmărite doar asupra bunurilor lor proprii.

Potrivit art. 353 noul C. civ., creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia, în alin. (2) al acestui articol se prevede textual că „cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale". Pentru a fi admisă o astfel de acţiune, este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) creditorul personal al unuia dintre soţi să fi urmărit, în prealabil, bunurile proprii ale debitorului său, ceea ce înseamnă că această acţiune are un caracter subsidiar;

b) bunurile proprii ale soţului debitor să se fi dovedit neîndestulătoare pentru acoperirea creanţei sale;

c) obiectul acţiunii creditorului să îl constituie bunurile comune ale soţilor, însă numai în măsura acoperirii creanţei sale.

Dacă instanţa constată că aceste condiţii sunt îndeplinite, va admite acţiunea de partaj formulată de către creditor şi va dispune împărţeala bunurilor cerută de către acesta. Creditorii exercită acţiunea în împărţirea bunurilor comune în nume propriu, iar nu pe calea acţiunii oblice, în numele soţului debitor, condiţiile de exercitare a celor două acţiuni de partaj fiind diferite.

Prin urmare, şi în condiţiile noului Cod civil, urmărirea datoriilor personale ale soţilor se va face mai întâi asupra bunurilor proprii şi, numai când acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea datoriei personale, se va putea cere împărţirea bunurilor comune, în măsura necesară acoperirii creanţei, astfel că, prin împărţire, bunurile ce îi sunt atribuite fiecăruia dintre soţi devin proprii, permiţând astfel creditorilor personali să le urmărească în această calitate până la satisfacerea în totalitate a creanţei lor.

Totuşi, o noutate pe care o aduce noul Cod în art. 354 reglementează urmărirea veniturilor din muncă ale unui soţ, precum şi a celor asimilate acestora. Astfel, deşi dispoziţiile art. 341 califică în mod expres aceste bunuri ca fiind comune, dar numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii, ele nu pot fi urmărite pentru datorii comune asumate de către celălalt soţ decât atunci când aceste datorii sunt contractate pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.

5. DOVADA BUNURILOR PROPRII ALE SOȚILOR

Dat fiind că bunurile proprii reprezintă o excepţie de la regula comunităţii de bunuri, calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii prezintă o importanţă practică deosebită. De exemplu: în cazul unei acţiuni de împărţire a bunurilor comune, fiecare soţ are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii şi deci nu fac obiectul împărţirii; de

asemenea, oricare dintre soţi poate cere şi obţine constatarea că unul sau mai multe bunuri sunt proprii; sau, în cazul în care creditorul personal al unuia dintre soţi a pornit urmărirea silită a bunurilor acestui soţ, celălalt soţ are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii ale sale şi deci nu pot fi urmărite.

Anterior Codului civil, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 prevedea că „dovada că un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de probă”. În doctrină şi în practica judecătorească s-a considerat că în cazurile în care calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act juridic încheiat de către un soţ cu un terţ, dacă soţul dobânditor trebuie să facă dovada calităţii de bun propriu a bunului astfel dobândit în raporturile sale cu celălalt soţ, întrucât se poate folosi de orice mijloc de probă, înseamnă că se derogă de la dreptul comun în ceea ce priveşte forma cerută de lege ad probationem și data certă. Aceasta înseamnă că, deşi este vorba de un bun propriu, dobândit de unul dintre soţi printr-un act juridic, dovada între soţi se poate face cu orice mijloace de probă, chiar dacă, potrivit dreptului comun, este necesar un înscris ad probationem. De asemenea, deşi există un înscris în care figurează ambii soţi ca dobânditori ai bunului, se poate face dovada contrară, în sensul că bunul nu este comun, ci propriu, preţul fiind plătit mai înainte de către părinţii unuia dintre soţi, care au înţeles astfel să-l gratifice pe copilul lor. Altfel spus, se poate face dovada peste un înscris, în sensul că, în realitate, s-a plătit un preţ mai mare decât cel indicat în înscris.

Soluția se menține în Codul civil. Astfel, art. 343 alin. (2) prevede că dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), adică al bunurilor dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, dovada se face în condiţiile legii. Prin urmare, se consacră expres soluţia în sensul că derogarea de la dreptul comun nu priveşte şi forma cerută de lege ad validitatem. De asemenea, alin. (3) al art. 343 instituie o regulă nouă în materia probaţiunii bunurilor proprii, în sensul că, pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune. Se remarcă, astfel, o tendinţă de penetrare a regulilor din materia regimului separaţiei de bunuri, căruia îi este specific inventarul întocmit înainte de căsătorie. Soluţia este judicioasă, fiind de natură să faciliteze probaţiunea caracterului de bun propriu al bunurilor mobile, în condiţiile în care, dat fiind traiul în comun al soţilor, adeseori bunurile mobile proprii ale unuia dintre soţi sunt utilizate în comun, astfel încât este dificil de utilizat criteriul posesiei pentru a stabili care dintre soţi este proprietarul.

6. ACTIUNEA IN CONSTATARE A BUNURILOR PROPRII

Potrivit art.111 Cod procedură civilă pe calea acţiunii în constatare se poate solicita constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept şi nu constatarea unei situaţii de fapt. Teza finală a dispoziţiilor mai sus menţionate consacră şi caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare. Prin urmare, textul art.111 Cod pr.civ. impune, pentru admisibilitatea acţiunii în constatare condiţia ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

CAP. III CONTROVERSE CU PRIVIRE LA UNELE CATEGORII DE BUNURI ALE SOȚILOR

In legătură cu veniturile din muncă şi cele asimilate acestora, legea prevede prin art. 341 că sunt bunuri comune, cu condiţia ca scadenţa plăţii lor să fie plasată în timpul comunităţii, indiferent de data naşterii lor. Prin această dispoziţie legală se elimină orice controversă din doctrină în legătură cu calificarea naturii juridice a acestor bunuri, problemă pe tema căreia s-au purtat lungi discuţii contradictorii în raport de reglementarea din Codul familiei.

Referitor la munca în gospodărie, s-a stabilit că aceasta este contribuție la cheltuielile căsătoriei, prin urmare, și soții care nu au avut venituri proprii în timpul căsătoriei, se pot alege la partaj cu o parte din bunurile comune. Tot în scopul de a echilibra relațiile patrimoniale dintre soți, legiuitorul a prevăzut și dreptul la compensare al soțului care prin munca proprie și-a ajutat partenerul în cariera personală, de a primi o compensație pentru faptele sale. Deasemenea, veniturile din muncă(salariul, primele, pensile, bursele etc.) vor primi, datorită Noului Cod civil, destinația stabilită de către soți, dacă aceștia optează pentru regimul convențional și hotărăsc în acest sens; dacă căsătoria celor doi intră sub incidența regimului de comunitate legală, aceste bunuri vor fi comune, iar dacă au adoptat regimul separației de bunuri, ele devin bunuri proprii. Veniturile profesionale vor fi bunuri proprii după acoperirea obligaţiei de participare la cheltuielile familiei.

Observăm și că Noul Cod Civil stabilește gestiunea exclusivă a fiecărui soț, în temeiul caracterului personal al actelor săvârșite:

- legatul61 - fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri. Soluţia se justifică prin caracterul personal al testamentului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin efectul „mortis causa” al actului, care presupune că acesta produce efecte la decesul soţului dispunător, când încetează şi comunitatea de bunuri;

- gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în conturile deschise doar pe numele unuia dintre soţi62, regulă care aparţine însă regimului primar imperativ. Soţul titular al contului are gestiunea exclusivă, independent de provenienţa sau natura juridică a acestor bunuri [];

- titlurile de valoare63 – deşi sunt bunuri comune, soţul care este asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate

În plus, art. 348-349 C.civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, conţin soluţii legislative exprese vizând problematica aportului în bunuri comune la constituirea unei persoane juridice și natura juridică a titlurilor de valoare. Textele, mai ales după modificarea realizată prin Legea nr. 71/2011, sunt evident binevenite, reglementând aspecte practice deosebit de importante pentru constituirea societăţilor şi natura juridică a titlurilor de valoare. Potrivit art. 348 C.civ., bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii. În ceea ce priveşte aportul social, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în lipsă de

61 art. 350 Noul Cod civil62 art. 317 alin. (2) din Noul Cod civil63 art. 349 alin. (2), teza a-II-a

stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.

În schimbul bunului adus ca aport, asociatul dobândeşte ceea ce generic vom denumi „titluri de valoare”, respectiv: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă, părţi sociale la societatea cu răspundere limitată şi acţiuni la societatea în comandită pe acţiuni şi la societatea pe acţiuni. Aportul în societate poate fi în bani sau alte valori (de exemplu, creanţe) sau în natură, în condiţiile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. 349 alin. (1) C.civ., sub sancțiunea nulității prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur, fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și-a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți. Articolul are în vedere ipoteza specială a societăţilor și instituie o regulă specială, derogatorie, în sensul că instituie regula cogestiunii, atât pentru actele prin care un soţ dispune aducerea unui bun comun ca aport la o societate (faza constituirii societăţii), cât şi pentru actele de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni cu bunuri comune (faza ulterioară constituirii societăţii).

Soluţia este diferită faţă de aceea consacrată de Codul familiei, care permitea unui singur soţ să facă toate aceste acte în temeiul mandatului tacit reciproc între soţi, cu excepţia aportului de bunuri imobile pentru care se cerea consimţământul expres al ambilor soţi. Deasemenea, soluția este diferită și față de regulile generale de funcționare a comunității de bunuri, în sensul că, în lipsa unei asemenea dispoziții speciale, soluția ar fi trebuit să fie în sensul că, în cazul bunurilor mobile, având în vedere mecanismul gestiunii paralele, aportul ar fi putut fi realizat de un singur soț singur, în temeiul art. 346 alin. (2), cu excepția bunurilor supuse unor formalități de publicitate, în timp ce acordul ambilor soți ar fi fost necesar numai în cazul bunurilor imobile, supuse cogestiunii în ceea ce privește actele de dispoziție. Or, art. 349 alin. (1) C.civ. instituie, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a bunului regula cogestiunii, adică acordul expres al ambilor soți, pentru actul de a dispune de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părți sociale sau de acțiuni. Sancţiunea care se aplică în cazul în care lipseşte acordul unuia dintre soţi este nulitatea relativă a actului, prevăzută de art. 347 C.civ., cu excepţia cazului în care actul are ca obiect dobândirea de acţiuni tranzacţionate pe o piaţă reglementată, când soţul care nu şi-a dat consimţământul poate cere numai daune-interese, în condițiile art. 345 alin. (4) C.civ.

Pentru a determina dacă unul dintre soţi sau ambii dobândesc calitatea de asociat sau de acţionar, trebuie să se facă distincţie după cum titlul de valoare a fost dobândit la constituirea societăţii comerciale sau ulterior constituirii societăţii comerciale. Dacă societatea se constituie între soţi, ambii au calitatea de asociaţi. În condițiile art. 358 C.civ., nimic nu împiedică pe soți să realizeze o împărțire a bunurilor comune pe care doresc să le aducă ca aport și astfel să individualizeze aportul fiecăruia dintre

ei. Operațiunea partajului nu este însă obligatorie, în sensul că fiecare soț poate să aducă aport unele bunuri comune, devenind astfel asociat cu celălalt soț, părțile sociale ale fiecăruia dintre soți fiind stabilite în raport cu valoarea bunurilor comune aduse ca aport de fiecare dintre soți. Dacă un soţ participă la constituirea unei societăţi cu terţe persoane, se pune problema de a determina care dintre soți devine și asociat. Natura de bun comun a aportului și împrejurarea că este necesar și acordul scris al celuilalt soț nu atrage de plano dobândirea calității de asociat de către ambii soți, deoarece, pentru a se obţine un asemenea efect, este necesar ca şi celălalt soţ să participe la încheierea contractului de societate, prin exprimarea consimţământului în acest scop, adică să existe affectio societatis şi să se ţină seama totodată de formalismul specific constituirii unei societăţi comerciale.

În acest sens, față de reglementarea anterioară care era lacunară, art. 349 C.civ. alin. (2) și (3) rezolvă expres această problemă, în sensul că sunt posibile două soluții, în funcție de intenția pe care o manifestă fiecare dintre soți, atunci când își exprimă consimțământul. Prin urmare, este posibil ca soții să intenționeze ca numai unul dintre ei să devină asociat, chiar dacă se aduce ca aport un bun comun. În acest caz, consimțământul expres al celuilalt soț este necesar numai pentru a se realiza valabil actul de dispoziție asupra bunurilor comune aduse ca aport, fără ca, prin aceasta să devină și asociat. Este ipoteza avută în vedere de alin. (2) al art. 349 C.civ., potrivit căruia calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat bunul comun.

Nu este însă exclusă nici posibilitatea recunoașterii calității de asociat fiecăruia dintre soți, dacă și-au exprimat voința în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți, cu consimțământul scris al celuilalt poate să aducă ca aport anumite bunuri comune, devenind astfel asociat în schimbul aportului. Problema care se pune este dacă, aducând ca aport același bun comun, fiecare dintre soți ar putea să devină asociat.

Anterior Codului civil, problema este controversată, unii autori considerând că, la consti tuirea unei societăţi comerciale, un bun comun (de exemplu, un imobil sau o sumă de bani) poate fi adus ca aport doar de un singur soţ, nefiind de conceput ca, pentru acelaşi bun, soţii să devină împreună asociaţi. Aceasta deoarece, potrivit art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, contractul de societate trebuie să nominalizeze aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri şi valoarea lor. Aceasta este o dispoziţie legală specială în raport cu prevederile din materia regimurilor matrimoniale şi se aplică în mod prioritar (specialia generalibus derogant). Dacă bunul este comun, având în vedere şi natura devălmaşă a proprietăţii comune a soţilor, sub imperiul Codului familiei, s-a considerat că nu poate fi individualizat aportul fiecăruia dintre soţi (nici măcar sub forma cotelor-părţi), nefiind posibil partajul voluntar al bunurilor comune în timpul căsătoriei.

S-a mai considerat că prevederile Legii nr. 31/1990 potrivit cărora, atunci când titlul de valoare aparţine mai multor persoane, ele trebuie să desemneze un reprezentant comun , se referă la ipoteza în care titlul de valoare este dobândit ulterior constituirii societăţii. Alin. (3) al art. 349 C.civ. rezolvă această problemă, în sensul că, în acest caz, fiecare dintre soți dobândește calitatea de asociat pentru părțile sociale sau acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au stipulat alte cote-părți. În această ipoteză operează practic

un partaj ad hoc al bunurilor comune aduse ca aport, astfel încât fiecare soț devine asociat pentru cota sa parte, respectiv jumătate din valoarea bunului. Soluția consacrată de alin. (3) al art. 349 C.civ. este astfel în deplină concordanță atât cu reglementarea din materia societăților comerciale, cât și cu funcționarea regimului matrimonial care, în condițiile în care, potrivit art. 358 C.civ. este permis partajul voluntar al bunurilor comune în timpul căsătoriei.

Sub imperiul reglementării din Codul familiei, fiind vorba de acte de dobândire, un soţ putea să facă singur, în temeiul mandatului tacit reciproc, acte de dobândire a unor acțiuni sau părți sociale, prin folosirea unor sume de bani bunuri comune. Potrivit alin. (1) al art. 379 C.civ., acordul ambilor soți este necesar și pentru dobândirea de părți sociale sau acțiuni cu bunuri comune, soluția fiind astfel derogatorie de la prevederile art. 345 alin. (2) C.civ., potrivit căruia actele de dobândire a bunurilor comune pot fi încheiate de un singur soț, în baza mecanismului gestiunii paralele. Și în acest caz, lipsa consimțământului unuia dintre soți atrage nulitatea relativă a actului de dobândire, cu excepția cazurilor în care este vorba de societăți ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, când nu se pot pretinde decât daune interese, în condițiile art. 345 alin. (4) C.civ.

Ca și în cazul aportului de bunuri comune, și în această ipoteză, calitatea de asociat poate fi recunoscută, conform înțelegerii dintre soți, doar unuia dintre soți sau, după caz, ambilor soți, caz în care devin incidente prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990, în sensul că soţii vor trebui să desemneze un reprezentant pentru a exercita drepturile care decurg din calitatea de asociat, respectiv acţionar. Prin urmare, în acest caz, nu mai este necesară aplicarea prevederilor alin. (3) al art. 349 C.civ., care funcționează numai în cazul în care se aduce ca aport la constituirea unei societăți comerciale un bun comun și fiecăruia dintre soți i se recunoaște calitatea de asociat sau, după caz, acționar.

Soluţia nu creează dificultăţi în cazul societăţilor de persoane în care contează persoana asociatului, iar titlurile de valoare nu sunt negociabile, cesiunea părţilor de interese, respectiv a părţilor sociale fiind permisă de lege în mod excepţional, în condiţii restrictive. În cazul societăţilor de capitaluri (pe acţiuni), ceea ce contează însă este aportul la capitalul social şi nu persoana asociatului. De aceea, s-ar putea admite că ambii soţi pot dobândi calitatea de acţionari şi că pot exercita în comun drepturile aferente acestei calităţi, inclusiv dreptul de a participa şi de a vota în adunarea generală, respectând însă dispoziţiile din actele constitutive ale societăţii.

Împrejurarea că numai unul dintre soţi este asociat sau acţionar nu determină de plano calificarea titlurilor de valoare, respectiv a drepturilor patrimoniale ce decurg din această calitate ca fiind proprii. Dacă bunul aportat a fost un bun comun, trebuie să se admită că şi aceste bunuri intră în comunitate. Faptul că numai unul dintre soţi este asociat sau acţionar prezintă însă interes cu privire la modul în care se realizează actele de gestiune cu privire la titlul de valoare. Soluția este expres consacrată de art. 349 C.civ. alin. (2), potrivit căruia calitatea de asociat sau acționar este recunoscută soțului care a aportat bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. În ceea ce privește dividendele, pe cale de consecință, și acestea sunt bunuri comune,

întrucât, potrivit art. 548 alin. (4) C.civ., dividendele au natura juridică a fructelor și, prin urmare, au regimul juridic al bunurilor care le-au produs.

În ipoteza în care calitatea de asociat este recunoscută și celuilalt soț, în condițiile art. 349 alin. (3) C.civ., părțile sociale sau acțiunile care revine fiecăruia dintre soți sunt bunuri proprii. Explicația constă în faptul că, întrucât a operat un partaj al bunului comun, cotele-părți care revin fiecăruia dintre soți din bunurile comune devin bunuri proprii, în temeiul art. 358 alin. (3) C.civ., astfel încât, practic, într-o asemenea ipoteză fiecare soț aduce ca aport un bun propriu, respectiv cota-parte care îi revine din bunul comun. Pe cale de consecință, părțile sociale respectiv acțiunile sunt bunuri proprii. Tot astfel, dividendele încasate sunt bunuri proprii, ca fructe ale unor bunuri comune, în temeiul art. 340 lit.h) coroborat cu art. 548 alin. (4) C.civ.

Dacă numai unul dintre soţi are calitatea de asociat sau acţionar, apreciem că trebuie să se facă distincţie între:

A) Raporturile dintre soţul asociat şi societate, caz în care suntem în prezenţa unei gestiuni exclusive, adică a unei exercitări exclusive de către soţul asociat a drepturilor ce decurg din calitatea de asociat. Nu numai că drepturile nepatrimoniale nu pot fi exercitate decât de acest soţ, dar gestiunea drepturilor patrimoniale este una exclusivă, nefiind de conceput amestecul celuilalt soţ în raporturile dintre soţul asociat sau acţionar şi societate. Cu privire strictă la titlurile de valoare care sunt bunuri comune, art. 349 alin. (2) prevede expres că soțul asociat exercită singur drepturile ce decurg din calitatea de asociat și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după caz, al acțiunilor deținute. Prin urmare, deși titlurile de valoare sunt bunuri mobile comune, prin derogare de la regulile generale ale gestiunii bunurilor comune, legea a instituit o regulă specială de gestiune, ținând cont de calitatea de asociat, respectiv acționar al unuia dintre soți, care implică o gestiune exclusivă a drepturilor patrimoniale care decurg din această calitate.

În cazul în care ambii soți sunt acționari (de exemplu, au dobândit, în timpul căsătoriei, acțiuni care sunt bunuri comune), atunci devin aplicabile dispozițiile art. 83, respectiv ale art. 102 ale Legii nr. 31/1990, în sensul că soţii vor trebui să desemneze un reprezentant pentru a exercita drepturile care decurg din calitatea de asociat, respectiv acţionar.

B) Raporturile dintre soţi, precum şi raporturile dintre soţi şi terţi, caz în care sunt aplicabile şi regulile regimului matrimonial, cu unele adaptări. De exemplu, titlurile de valoare pot fi evaluate şi pot intra în masa bunurilor comune supusă împărţelii. Atribuirea titlurilor de valoare nenegociabile în societăţile de persoane (părţi de interese sau părţi sociale) se va putea face doar soţului care deţine calitatea de asociat, celălalt având dreptul doar la o sultă corespunzătoare cotei sale de proprietate asupra bunurilor comune. Tot astfel, dividendele sunt bunuri comune şi pot fi partajate.

Depunerea unor sume de bani nu schimbă natura juridică a acestora, ceea ce înseamnă că sunt, după caz, bunuri comune sau proprii, aşa cum au fost la data depunerii. Regimul juridic special

privind depunerile la bancă nu înlătură aplicarea dispoziţiilor Codului familiei privind comunitatea de bunuri. Oricare dintre soţi poate face un depozit bancar, respectiv poate deschide un cont bancar.

Construcţiile efectuate de soţi sau de unul dintre aceştia

În practică pot fi întâlnite mai multe situaţii, în funcţie de cine este proprietarul terenului, de natura juridică a mijloacelor folosite, de existenţa sau lipsa consimţământului proprietarului terenului cu privire la edificarea construcţiei.

Soluţiile practice se desprind din aplicarea prevederilor art. 349 și art. 350 C.civ., coroborate cu cele din materia accesiunii imobiliare artificiale (art. 577-597)

3.4.4. Sporul valorii imobilului bun propriu al unuia dintre soţi

Dacă sporul de valoare se realizează cu mijloace care sunt bunuri proprii ale soţului proprietar, el va fi bun propriu.

Dacă, însă, se realizează cu mijloace care sunt bunuri comune, natura de bun propriu sau bun comun a sporului de valoare depinde de următoarele împrejurări de fapt:

a) îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei nu au dus la transformarea esenţială a imobilului, ci doar la sporirea valorii lui, caz în care imobilul rămâne bun propriu, dar sporul de valoare este bun comun;

b) îmbunătăţirile sau reparaţiile au dus la transformarea esenţială a imobilului, astfel încât acesta a devenit un bun nou, caz în care acest bun va fi comun.

CAP. IV ASPECTE DIN PRACTICA JUDICIARĂ

Intrarea în vigoare a Noului Cod civil a născut în doctrină și în jurisprudență numeroase probleme cu privire la împărțirea bunurilor dintre soți.

În practica judiciară și în doctrina de specialitate au fost considerate motive temeinice pentru împarțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei :

1. Cazul în care unul dintre soți vinde bunuri din casă

2. Cazul abandonării forțate a domiciliului datorită purtării abusive al celuilalt soț

3. Atunci când un soț trăiește în concubinaj și foloseste cu concubine bunurile comune

4. Varsta inaintata sau starea de boala

5. Despartirea in fapt nu poate constitui motiv de partaj (C.S.J. dec nr 1862/1992 Buletinul jurisprudentei, 1992, p. 176)

Referitor la imobilul contruit pe numele unuia dintre soti, la construirea caruia au contribuit amandoi, s-a admis ca aceasta sa intre sub regimul comunitatii de bunuri, pe data casatoriei, conventie sub conditie (Trib Suprem