51
1 UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE EUROPA CONTEMPORANA Titular : Conf.univ.dr. Ludmila Rotari

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

  • Upload
    others

  • View
    8

  • Download
    0

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII INTERNATIONALE SI

STUDII EUROPENE

EUROPA CONTEMPORANA

Titular : Conf.univ.dr. Ludmila Rotari

Page 2: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

2

CUPRINS

1. Consecinţele primului război mondial şi noua ordine internaţională

2. Rusia: de la revoluţia din februarie 1917 la Republică sovietică.

3. U.R.S.S. – constituirea, viaţa politică şi dezvoltarea social-economică în perioada

interbelică.

4. Ţările Europei de Vest în perioada interbelică (1918-1939)

5. Ţările Europei Centrale şi de Sud-Est în anii 1918-1939.

6. Al doilea război mondial (1939-1945).

7. Organizarea postbelică a lumii şi evoluţia relaţiilor internaţionale după cel de-al doilea

război mondial.

8. Evoluţia economică şi politică a ţărilor Europei de Vest în perioada postbelică.

9. Evoluţia ţările din Europa Centrală şi de Sud-Est în perioada postbelică (1945-1989).

10. Evoluţia U.R.S.S. în perioada 1945-1985.

11. Dezintegrarea U.R.S.S.

12. Schimbarea regimurilor politice şi transformările economice din statele Europei de Răsărit

(1989-1991).

13. Sfârşitul „războiului rece”. Formarea unei lumi multipolare.

Page 3: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

3

1. Consecinţele primului război mondial şi noua ordine internaţională.

Obiectivele capitolului - Evocarea obiectivelor urmărite de marile puteri angajate în primul război mondial.

- De a urmări modul în care un „conflict” regional s-a transformat într-un război mondial şi război total

- De a reliefa impactul războiului asupra organizării ordinii politice mondiale postbelice Până în anul 1914 nu au existat nici un fel de războaie mondiale, iar continentul european,

începând cu anul 1871, a cunoscut o perioadă de „pace relativă”. Echilibrul politic era menţinut de cei şase jucători principali din partida internaţională din Europa, cunoscuţi sub numele de „Mari Puteri” (Anglia, Franţa, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia – din 1871 Germania mare, şi după unificare Italia) la care se mai adaugau SUA şi Japonia. Războaiele în care au fost implicate Marile Puteri de-a lungul secolului al XIX-lea au fost relativ scurte şi cu o participare redusă - erau implicate două sau trei state - cum a fost în cazul Războiului Crimeii (1853-1856).

În vara anului 1914, „undeva în Balcani”, un conflict dintre Serbia şi Austro-Ungaria va genera un adevărat lanţ al confruntărilor şi declaraţiilor de război. El va căpăta dimensiuni apocaliptice, în urma escaladării iresponsabile a loviturilor reciproce, a ambiţiilor şi provocărilor nemăsurate ale celor mai mari puteri industriale ale lumii, inaugurând un secol de „violenţă” la scară planetară. În viziunea lui John Barber, un conflict de asemenea proporţii - soldat cu 9 milioane de morţi pe câmpurile de luptă şi un bilanţ al costurilor militare de 961 miliarde franci aur - „a fost generat, în principiu, de un ardent naţionalism şi de influenţa celor două sisteme potrivnice de alianţe”. � � � � � � � �

a început la 28 iulie 1914, având drept pretext asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, săvârşit la Sarajevo la 28 iunie. „Conflictul” dintre Austro-Ungaria şi Serbia a generalizat iar marile puteri europene au intrat, rând pe rând, în război. La 1 august Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei; apoi la 3 august Franţei, iar la 4 august a declarat război Belgiei. Într-un interval de două săptămâni războiul a primit o dimensiune europeană. În august 1916, România a aderat la tabăra Antantei pentru eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. În sprijinul Angliei şi Franţei în anul 1917 vin Statele Unite ale Americii şi Grecia. Angajarea treptată în conflict a unor state din afara continentului european, animate de aceleaşi proiecte imperialiste şi colonialiste sau de sentimente naţionale a transformat războiul într-un � � � � � � � � � �

Nici una dintre marile puteri implicate nu bănuiau urmările gestului lor. Germania şi Rusia ţarilor nu avea nevoie de acest conflict care le va deturna de pe traiectoria unei evoluţii economice promiţătoare şi le va expune unor pericole de moarte. Nici Franţa şi Marea Britanie nu intuiau că lupta lor împotriva ascensiunii germane pe continent va duce la „începutul sfârşitului” primatului europenilor şi „avanpremiera” hegemoniei SUA. Ignorând aceste aspecte, fiecare dintre marile puteri implicate în război urmărea realizarea unui anumit scop. � � � � � � � � � � � � � �

şi-a direcţionat expansiunea politică şi militară în Balcani, spre Dalmaţia, Albania, Bosnia-Herţegovina.

� � � � � � � � � � � �, urmărea crearea unei ! � � � � � � � � � " �

prin înglobarea unor teritorii din Europa şi Asia şi crearea unui imperiu colonial, desfiinţarea Franţei ca mare putere.

Celor două mari puteri - Austro-Ungaria şi Germania lui Wilhelm al II-lea le-a revenit răspunderea directă şi imediată pentru declanşarea primului război mondial. Obiectivele şi planurile celor două mari puteri le situau automat pe poziţii adverse faţă de Italia, Serbia şi mai ales faţă de Rusia ţaristă, „protectoarea” slavilor din regiune, prima „putere

Page 4: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

4

ortodoxă” a lumii şi a continentului şi principala competitoare, alături de Franţa şi Marea Britanie, în lupta pentru stăpânirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. � � � � � � � � � � � � � � � � �

a implicat toate marile puteri şi toate ţările europene, cu excepţia Spaniei, Olandei, a celor trei ţări scandinave şi a Elveţiei. S-au confruntat două coaliţii politico-militare - � � � � � � �

şi � � � " � � � � � � � � �; treptat, în orbita războiului au fost cuprinse 28 de state cu o

populaţie de 1,5 mlrd. de locuitori. Forţa militară angajată a fost impresionantă. Principalele state beligerante au mobilizat un contingent de 65 de milioane de soldaţi la care se adaugă şi tehnica militară cu o mare capacitate de a acţiona şi de distrugere. Utilizarea avionului şi submarinului a oferit noi dimensiuni luptelor de pe uscat şi pe apă, fiind şterse deosebirile dintre front şi spatele frontului. Tancul şi armele chimice au transformat războiul de tranşee într-unul de uzură.

Intrarea în război a Statelor Unite de partea Aliaţilor, în 1917, a permis acestora să îl câştige în anul 1918. Prăbuşirea puterilor centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistiţiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie iar Germania cedează după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistiţiul fiind semnat la Rethondes, lângă Compiegne, la 11 noiembrie 1918.

În viziunea istoricului Camil Mureşanu acest război, în primă sau ultimă instanţă, a stat la originea tuturor „evenimentelor de coşmar” ce au marcat atât de adânc şi de tragic secolul al XX-lea. A fost întâiul � � � � � � � � � în acţiuni fiind implicate nu numai efectivele armate ale ţărilor beligerante ci şi întreaga populaţie, antrenată în organizarea unei uriaşe industrii militare; urmările lui au fost resimţite pe întreg teritoriul statelor beligerante (chiar şi pe al celor neutre), nu numai în zonele de operaţiuni; a fost purtat în toate mediile fizice posibile: pe uscat, în aer, pe apă şi sub apă. O altă faţetă a � � � � � � a fost războiul economic; blocada economică instituită de Antanta contribuind din plin la înfrângerea blocului austro-german.

� � � � � � � � � � � au fost de o complexitate extraordinară: au fost înlăturate patru dinastii

domnitoare - Romanovii din Rusia, Hohenzollernii din Germania, Habsburgii din Austro-Ungaria şi Sultanii din Imperiul otoman; a crescut numărul republicilor în comparaţie cu cel al monarhiilor; mai multe state au adoptat constituţii sau au realizat reforme democratice. Războiul a slăbit Europa, în primul rând în beneficiul Statelor Unite. Din situaţia de debitori înainte de război, la sfârşitul acestuia, Statele Unite au devenit creditorii continentului european. Puterile europene au ieşit din război decimate după care a urmat falimentul lor moral. � � � � � � � � � � � � � � � � �

Tratatele de pace au fost pregătite la � � � � � � � � � � � ce s-a reunit la Paris, începand cu

18 ianuarie 1919. Dezbaterile au fost dominate iniţial de � � � � � � � � � � � � � � � � � �, din care făceau parte

câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei, apoi de � � � � � � � � �� � � � � " � � � �, care-i reunea pe preşedintele guvernului francez, � � � � � � � � � � � � � � � �

, primul ministru britanic, � � � � � � � � � � �

, preşedintele Statelor Unite, � � � � � � � � � � � � � şi preşedintele guvernului

italian � � � � � � � � � � � � � � � � Un rol determinant l-au jucat două persoane, Clemenceau şi Wilson,

Conferinţa de pace semănând adesea „datorită concepţiilor lor opuse cu un duel. Mulţi au evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui Clemenceau era obţinerea de garanţii pentru securitatea Franţei în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală. În acest scop, preşedintele american considera că două elemente sunt decesive: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ce ar determina dispariţia principalei cauze a conflictelor şi crearea unei „ligi a naţiunilor”, care să reglementeze dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit bază pentru discuţii a fost mesajul preşedintelui american din 8 ianuarie 1918, � � � � � � " � � � � � �

în care pleda pentru dreptul popoarelor la autodeterminare şi aplicarea � � � � � � � � � � � � � � � � � � .

Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiunilor ce trebuia să garanteze pacea mondială. În anii războiului problema organizării ordinii mondiale a generat

Page 5: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

5

numeroase dezbateri care s-au materializat în diverse proiecte, planuri, propuneri de organizare interstatală. Toate aceste căutări urmăreau crearea unui sistem prin care pacea să poată fi apărată, să fie folosite doar mijloacele paşnice pentru rezolvarea conflictelor şi eliminarea pe această cale a războiului. În proiectele elaborate se preconiza practic crearea unei Europe noi, organizată pe baza principiului naţionalităţilor. Diverse documente adoptate în anii războiului, care demonstrau preocuparea pentru organizarea postbelică, conţineau principii care se vor regăsi în viitorul � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � egalitatea între state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului naţional, inviolabilitatea acestui teritoriu, blamarea războiului de agresiune şi nerecunoaşterea posesiunilor obţinute prin forţă, neamestecul în treburile interne, acceptarea războiului de apărare, asistenţa reciprocă a statelor, rezolvarea conflictelor de orice natură pe cale paşnică etc.

Au fost semnate tratate între Aliaţi şi ţările învinse, precedate de un preambul ce marca crearea Societăţii Naţiunilor. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

semnat cu � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, era

foarte dur pentru aceasta: Germania era declarată principala responsabilă de declanşarea războiului, împreună cu aliaţii săi; a pierdut o parte din teritoriu şi cele câteva colonii. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

semnat cu � � � � � � �(10 septembrie 1919), şi cel

� � � �� � � � � � � �cu

� � � � � � � (4 iunie 1920) au consfinţit dezmembrarea Imperiului austro-ungar în noi

state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi Polonia şi au redat anumite regiuni statelor deja existente: Transilvania României, Triestul şi o parte din Istria Italiei. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) i-a amputat acesteia teritoriul în favoarea statelor vecine. � � � � � � � � � �� � � � � � � �

cu Turcia (10 august 1920), a demilitarizat strâmtorile şi a dezmembrat Imperiul otoman. Harta Europei a fost schimbată prin crearea unor state naţionale sau unificarea altora. Franţa

recapătă Alsacia şi Lorena, Germania pierdea o şeptime din teritoriu şi era despărţită de Prusia Orientală prin coridorul Danzig, destinat să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi nume, declarat � � � � � � � . Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polona care cuprindea în graniţele sale teritorii anexate de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia ţaristă. În urma destrămării imperiului dualist Boemia, Moravia şi Slovacia s-au unit în 1918 şi au format Cehoslovacia. În sud, Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Muntenegru un alt stat, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria şi Ungaria au fost separate definitiv şi reduse teritorial; Austriei i-a fost interzisă unirea cu Germania.

Turcia, moştenitoarea Imperiului otoman, a fost redusă la litoralul european al Constantinopolului şi la Asia Mică iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise comerţului liber. Bulgaria în calitate de stat invins a fost nevoită să accepte cedarea unor teritorii în favoarea Greciei şi Iugoslaviei. Au loc modificări pe harta politică şi în estul Europei, unde în urma dezintegrării fostului Imperiu ţarist au obţinut independenţa Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda, recunoscute oficial de sovietici în 1920.

La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta continentului a lipsit Rusia, din cauza nerecunoaşterii regimului instaurat de Lenin în octombrie 1917. A fost prezentă însă o delegaţie de ruşi care pretindeau că reprezintă interesele viitoarei Rusiei Mari, pentru care luptau armatele albe pe fronturile războiului civil din Rusia.

Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor, era departe de a fi perfectă. Noua ordine nu a reuşit să rezolve toate pretenţiile teritoriale ale învingătorilor iar după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri: anumite regiuni vor fi obligate să decidă prin referendum cărei ţări vor să îi aparţină, în timp ce anumite oraşe sunt declarate libere. O altă problemă cu care se vor confrunta noile state este cea a minorităţilor naţionale, care au acceptat cu greu să se integreze. Nemulţumirile celor învinşi precum şi cele apărute în rândul unor minorităţi au contribuit la apariţia � � � � � � � � � .

Tratatele, laborios şi dificil elaborate, deşi au rezolvat o serie de probleme, au generat şi altele noi. Ele au fost semnate într-o atmosferă încordată, dominată mai mult de insatisfacţie decât

Page 6: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

6

de mulţumire, toată lumea fiind conştientă de faptul că „deşi nu fusese posibil să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau numeroase tensiuni, nu mulţumeau pe nimeni, revoltau pe mulţi”.

Principala consecinţă a războiului pentru Europa a fost semnalul propriului ei declin. În viziunea unor autori războiul a contribuit la apariţia unei Europe „şi mai fragilă decât era dinainte de război, o Europă la fel de învrăjbită, discreditată – şi săracită pe deasupra”.

2. Rusia: de la revoluţia din februarie 1917 la republică sovietică. � � � � � �- De a urmări evoluţia evenimentelor din februarie 1917 - Elucidarea cauzelor ce au dus la lovitura de stat din octombrie 1917: incapacitatea Guvernului Provizoriu şi rolul liderului bolşevicilor V.I.Lenin în organizarea insurecţiei.

- Activitatea noului regim bolşevic şi lupta pentru menţinerea puterii în anii 1918-1921.

La începutul secolului al XX-lea Rusia era o ţară a contrastelor, fapt ce se reflectă în structura socială a populaţiei: clasa conducătoare – 0,5 %; clasa dominantă – 12 %; clasa comercianţilor, proprietarii de fabrici şi bancherii – 1,5%; clasa muncitoare - 4,0 %; ţărănimea – 82,0%.

Imperiul rus era guvernat în mod autocratic de către ţarul Nicolae al II-lea (1894-1917), ultimul reprezentant al dinasiei Romanov. În anul 1906 a fost creată o adunăre reprezentativă, � � � � � � � � �

care avea funcţii legislativ-consultative, dar în plan politic avea un rol limitat. Opoziţia urmărea transformarea regimului autocratic într-unul constituţional, iar Duma trebuia să aibă rolul de parlament, dar n-a reuşit, Rusia rămânând în continuare o monarhie autocratică. Manifestul din 17 octombrie 1906 a legalizat activitatea partidelor politice formate în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea care s-au implicat în viaţa politică a ţării.

În Rusia a existat o puternică opoziţie politică, divizată în partide care pledau pentru � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(� � � � � � �

) din rândul cărora se vor desprinde după 17 octombrie 1906

� � � � � � � � � � � care urmăreau instaurarea unui regim constituţional, şi

� " � � � � � �� � � � � � � �alcătuită din � � � � � � � �

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� � � � � � �), ce optau pentru un socialism, bazat pe

economia rurală; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, care s-a scindat în anul 1903 în două fracţiuni - � � � � � � � � �

ce pledau pentru un partid de masă şi � � � � � � � � � � �

conduşi de Lenin, adeptul unui partid centralizat şi disciplinat, mai puţin numeros dar eficient. Pe eşchierul politic care s-a menţinut până în octombrie 1917 cadeţii vor deţine poziţia centrală, octombriştii se vor situa în dreapta lor iar radicalii vor domina polul de stânga. Unele partide vor ocupa poziţiile extreme şi vor lupta prin diverse mijloace pentru cucerirea puterii, fiind sprijiniţi în demersurile lor şi de forţe din afara ţării. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Primul război mondial care a izbucnit la 28 iulie 1914 va avea urmări profunde asupra Imperiului rus. Conducătorii Rusiei n-au reţinut din lecţia oferită de războiul ruso-japonez impactul pe care îl poate avea o nouă conflagraţie pentru monarhie. În acel război înfrângerea a fost urmată de o revoluţie. Un nou război însemna pentru Rusia căderea imperiului iar împăratul Nicolai era conştient de acest lucru. Pentru monarh şi pentru viitorul imperiului cel mai bine ar fi fost să evite participarea la primul război mondial. Condiţiile politice şi economice create de război accelerează căderea ţarismului.

Inerţia şi incompetenţa puterii i-a determinat pe ruşi să se organizeze şi să anticipeze, de fapt � � � � � � � � � �Cauza directă a declanşării revoluţiei a fost prăbuşirea structurilor politice fragile sub

loviturile războiului. În 1905 guvernul şi monarhul au fost aliaţi şi au reuşit să restabilească vechea ordine, chiar dacă au fost nevoiţi să accepte promovarea unor reforme şi crearea Dumei. Pe timp de pace şi cu o armată prezentă şi pregătită să pună capăt dezordinilor o revoluţie putea fi mult mai

Page 7: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

7

puţin violentă, iar forţele moderate, reformatoare, aveau mai multe şanse să preia puterea. În anul 1914, pentru Rusia această opţiune nu figura în planurile sale, chiar dacă unii politicieni erau conştienţi de planurile Germaniei wilhelmiene privitoare la Europa şi Rusia. Pe de altă parte, Rusia nu era pregătită de a duce un război de durată în care avea să se transforme conflictul dintre Serbia şi Austro-Ungaria. Planurile militare aveau în vedere un război scurt, după modelele celor din secolul precedent, în care deciziile erau luate cu rapiditate, mizându-se pe aranjamente între cei care vizau menţinerea echilibrului de putere pe continentul european. Războiul va scoate la suprafaţă o serie de probleme, nu numai cele privind pregătirea armatei, dar şi cele de ordin economic, care demonstrează incapacitatea Rusiei în acea perioadă de a face faţă unui război îndelungat.

Au existat însă unele spirite clarvăzătoare ce au realizat care erau riscurile ce le presupunea un război pentru stabilitatea ţării. Printre cei ce au pledat pentru păstrarea neutralităţii într-un posibil conflict european s-au aflat persoane devotate ţarului, cum ar fi Witte şi Stolîpin, sprijiniţi, de altfel, în alte proiecte. Cel mai bine a reuşit să surprindă impactul unui război pentru Rusia fostul ministru de interne şi şeful Departamentului Poliţiei, Piotr Durnov, care într-un memoriu adresat ţarului în februarie 1914 menţiona că în eventualitatea unor înfrângeri militare «o revoluţie socială, în formele ei cele mai teribile, va deveni de neevitat în Rusia». Experienţa sa în calitate de ministru şi şef al poliţiei i-a permis conturarea imaginii viitoarei revoluţii, care va începe cu blamarea guvernului de către toate categoriile societăţii pentru eşecurile de pe câmpurile de luptă; cei care vor incita masele vor fi chiar politicienii din Dumă. Războiul va duce la slăbirea potenţialului armatei şi a forţelor de ordine care nu vor reuşi să sprijine guvernul să restabilească ordinea şi să împiedice exaltarea maselor, în special pe ţărani. În această agitaţie partidele de opoziţie nu vor reuşi să restabilească autoritatea puterii, deoarece nu se bucurau de sprijinul popular, iar Rusia «se va prăbuşi într-o anarhie absolută, ale cărui consecinţe nici măcar nu pot fi imaginate». Cele menţionate mai sus demonstrează perspicacitatea fostului ministru de interne care a reuşit să surprindă în acest document principalele ameninţări care planau deasupra puterii în cazul unui război şi în special în cazul unei înfrângeri, în Rusia existând deja un precedent în anul 1905.

� � � � � � � � � � � � � � � � Revoluţia din februarie din Rusia a fost precedată de unele modificări ce s-au produs la

nivelul mentalităţilor colective ale populaţiei din ţările beligerante. După doi ani şi jumătate de război tot mai multe forţe politice încep să-şi pună întrebări în legătură cu sensul sau eficienţa efortului depus în condiţiile în care nimeni nu putea anticipa care va fi deznodământul conflagraţiei. În rândul opiniei publice se manifestă două curente care vor influenţa evoluţia ulterioară a evenimentelor. Pe de o parte se aflau cei care pledau pentru continuarea luptei până la câştigarea victoriei, indiferent prin ce mijloace, iar pe de altă parte existau forţe care îşi exprimau îndoiala asupra necesităţii acestui efort, contestând însuşi raţiunea lui de a fi şi pledau pentru încetarea ostilităţilor şi restabilirea păcii. Curentul pacifist se bucura în special de sprijinul partidelor socialiste, care luptau pentru «pacea fără anexiuni şi despăgubiri».

În cazul Rusiei criticile la adresa politicii de război se alătură celor referitoare la formele de guvernare. În Dumă, începând cu 1915, opoziţia liberală critica deschis incapacitatea serviciilor de administrare a războiului, anarhia birocraţiei ministeriale, carenţele guvernării. Începând din septembrie se va forma un � � � � " � � � � � � � �

care va fi alcătuit din trei partide: constituţional-democraţii, progresiştii şi octombriştii, care grupează două treimi din deputaţi. Opoziţia se pronunţa pentru un guvern care să fie responsabil în faţa Dumei şi să fie capabil să «conducă» războiul. Aceste demersuri denotă intenţia opoziţiei de a reforma regimul autocratic şi erau o ameninţare directă la adresa puterii. În rândul opoziţiei unii s-au pronunţat chiar pentru o «lovitură de stat» dacă ţarul nu va accepta propunerile lor. Criza puterii a izbucnit în ultimile luni ale anului 1916, iar ţarul, lipsit de sprijin şi de aliaţi de nădejde a fost nevoit să asiste la acest spectacol în calitate de spectator şi nu de actor principal. El va reveni pe scena politică prea târziu, când nu se mai putea

Page 8: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

8

salva prea mult, şi forţat de imprejurări se va dezice de principala sa preocupare - menţierea autocraţiei.

Greva muncitorilor de la Uzina Putilov din Petrograd din 28 februarie 1917 a servit drept semnal pentru declanşarea acţiunilor de protest, iar în fruntea manifestanţilor se situează unii militanţi socialişti care, însă, nu erau pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru soarta ţării. În acelaţi timp conducătorii Dumei au reacţionat prompt, formând un birou executiv, alcătuit din 12 membri, întitulat � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ! � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, în frunte cu Rodzianko, preşedintele Dumei. Acest organ era alcătuit din 10 reprezentanţi ai Blocului Progresist şi doi reprezentanţi ai socialiştilor revoluţionari, printre care se afla şi A. Kerenski.

În paralel, în Petrograd în cursul zile de 28 februarie se formează � � � � � � � � �

, după exemplu celor din 1905,

� � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Aceste instituţii erau

constituite la iniţiativa menşevicilor. Autoritatea decizională a Sovietelor a trecut în seama � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � �

). � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ce avea să devină în curând � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi-a asumat teoretic întreaga răspundere a guvernării, în timp ce

� � " � � � � -ul rămâne un soi de curte supremă a

conştiinţei revoluţionare. Astfel, în Rusia a luat naştere un sistem de guvernare neobişnuit, numit “

� � � � � � � � � � �” –

" � � � � � � � � � � � � � � sau “

� � � � � � �” ce a durat până în octombrie 1917. Ţarul Nicolai al

II-lea a fost obligat să abdice, fapt ce s-a produs la 3/17 martie 1917, când se sfârşeşte perioada de domnie a dinastiei Romanov (1613-1917) şi a Imperiului rus, iar Rusia se va transforma în perioada următoare într-o republică. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, constituit la 27 februarie/12 martie1917, în frunte cu prinţul Gheorghe Lvov, a preluat conducerea ţării, acordând libertăţi fundamentale de opinie, de expresie şi de întrunire şi promitea alegerea democratică a unei � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Dezmembrarea structurii militare ierarhice a fost declanşată de

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, prin care se înfiinţau sovietele

soldaţilor. Astfel, cele mai multe dintre previziunile lui Durnov aveau să se îndeplinească. După revoluţia din februarie 1917, în spaţiul fostului Imperiu rus s-a pus în mod acut

chestiunea realizării � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, ca o modalitate de rezolvare a problemei naţionale. În această perioada au apărut un şir de state care s-au declarat autonome sau chiar independente ca Emiratul Buhara, Guvernul militar al cazacilor de pe Don, Republica Populară Ucraineană, Autonomia Cocand, Republica Democratică Moldovenească, Republica Federativă Transcaucaziană etc. Finlanda, ţările baltice îşi vor proclama independenţa în toamna anului 1917. Polonia îşi va redobândi independenţa la 18 noiembrie 1918.

În faza iniţială a revoluţiei influenţa fracţiunii bolşevice asupra muncitorilor şi soldaţilor era redusă. V.I. Lenin, liderul bolşevicilor, se afla în momentul declanşării revoluţiei în Elveţia. Fiind ajutat de guvernul german, văzând în el un pacifist, în aprilie 1917 a revenit în ţară. În � � � � � � � � �� " � � � � �

el îşi enunţă principiile: condamnarea guvernului provizoriu, pacea imediată şi necondiţionată, naţionalizarea pământurilor, controlul muncitoresc în uzine.

Prăbuşirea monarhiei în Rusia, în primul moment, a liniştit guvernele aliate ce se temeau că ţarul va încerca să semneze o pace separată pentru a scăpa de ameninţările crizei interne şi pentru a-şi salva coroana. În aprilie la Petrograd au loc demonstraţii antirăzboinice, primele semne ale nemulţumirii populare faţă de � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. În paralel, la 24 martie � � � � � � � �

din Petrograd cerea începerea negocierilor de pace şi abandonarea politicii de anexiuni. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

se afla într-o situaţie de criză.

La 1 mai s-a format o coaliţie guvernamentală din c� � � � �

, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, sub conducerea lui Alexandru Kerenski. Înfrângerea militară, suferită în urma ofensivei în Galiţia, inflaţia galopantă şi lipsurile de tot felul, ca şi dorinţa � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

de a duce pe front garnizoana din Petrograd, au provocat mobilizările de masă din iulie 1917. În represiunea ce a urmat bolşevicii au fost nevoiţi să se ascundă, Lenin este obligat să plece din nou în exil în

Page 9: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

9

Finlanda. Kerenski, presat de aliaţi, a început discuţii cu Comandamentul Suprem. � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � �

dominau acum coaliţia guvernamentală (miniştrii � � � � � �

o părăsiseră în iulie), iar � � � � � � � � � dominau Sovietul. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Lenin considera că în octombrie situaţia era favorabilă pentru a trece la al doilea stadiu al revoluţiei, adică preluarea puterii de către bolşevici, în pofida unor rezerve din partea unor membri ai conducerii partidului bolşevic. Gărzile Roşii au ocupat punctele strategice – gări, poduri, centrale electrice – fiind în aşteptarea semnalului pentru a înlătura � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, la Petrograd are loc o lovitură de stat, odată cu asaltul Palatului de Iarnă şi capitularea � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, fapt ce a decurs practic, fără vărsare de sânge, dar la Moscova lupta s-a prelungit. La 26 octombrie, Lenin anunţa crearea guvernului sovietic - � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � " � � � � � �

- şi emitea primele decrete: � � � � � � � � � � � " � � " � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � " � �" � � � � �

Bolşevicii erau însă, un partid minoritar în octombrie (la alegerile din noiembrie pentru Adunarea Constituantă ei au obţinut 25%, în comparaţie cu 38% pentru socialiştii revoluţionari).

Noua conducere bolşevică a Rusiei a respins principiile democraţiei parlamentare, dizolvând la 5 ianuarie 1918 � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

În decembrie 1917 bolşevicii au semnat armistiţiul cu Puterile Centrale iar la 3 martie 1918 la Brest-Litovsk a fost semnată pacea care încheie participarea Rusiei la primul război mondial. Pentru menţinerea puterii, Lenin şi Guvernul de la Petrograd au fost nevoiţi totuşi, să facă unele compromisuri.

Decizia bolşevicilor a fost contestată de unii conducători ai armatei ruse sau „albe”, fideli obligaţiilor asumate în anul 1914. Bolşevicii, prin acţiunile lor antidemocratice au declanşat, de fapt, un

� � � � � � � � � � � în Rusia. Primii s-au ridicat împotriva uzurpatorilor cazacii de pe Don, afectaţi

profund de efectele politicii de naţionalizare, promovate de bolşevici. În aprilie 1918 a fost creată o Armată a Voluntarilor, alcătuită în fond din ofiţeri, condusă de generalul A. Denikin. Armate de acest gen sunt constituite şi în alte regiuni ale Rusiei, conduse de generalii Kornilov, Vranghel, amiralul Kolceak. În sprijinul lor intervin ţările Antantei, ostile noii puteri instaurate la Petrograd, considerând că au fost trădate de fostul aliat.

Situaţia dificilă în care se afla noua putere îi accentuează tendinţele dictatoriale. Forţele nebolşevice sunt eliminate treptat, funcţiile represive ale aparatului de stat sunt întărite. A fost creată o poliţie secretă - Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei – C.E.K.A. (ulterior N.K.V.D., K.G.B.) la 20 decembrie 1917, condusă de Feliks Dzerjinski, omiprezentă şi omnipotentă. Instaurarea

� � � � � � a dictaturii proletariatului în Rusia a fost consfinţită prin

promulgarea primei Constituţiei sovietice la 10 iulie 1918. În iulie 1918, la Ekaterinburg (mai târziu Sverdlovsk) bolşevicii l-au omorât pe fostul

împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, împreună cu întreaga familie. Scopul acestui masacru sângeros a fost lichidarea simbolului forţelor restauratoare din Rusia.

În anii războiului civil puterea sovietică a supus întreaga activitate internă intereselor victoriei. În ianuarie 1919 guvernul a lansat politica

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � colectarea de la ţărani, în mod obligatoriu, a surplusurilor de pâine, apoi şi de celelalte produse alimentare.

Pentru a depăşi criza alimentară şi a înviora economia după victoria puterii sovietice în războiul civil V.I.Lenin a propus să fie înlocuit sistemul de rechiziţionare obligatorie -

� � � � � � � �� � � � � � � � - printr-o politică liberală numită

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � - NEP-ul. Rechiziţionarea era

înlocuită prin plata unui impozit în produse către stat, stabilit din timp, iar surplusul ţăranul avea dreptul de al vinde liber pe piaţă. Pentru a depăşi criza din industrie bolşevicii au apelat la investiţii străine, dezicându-se temporar de unele principii ce vizau proprietatea privată.

� � � � � � � � � � � �� � � � � � � � a fost o decizie curajoasă a noii conduceri bolşevice ce s-a menţinut pănă în anul 1927.

Concluzii: În 1917 în Rusia au avut loc transformări radicale care au avut un impact deosebit asupra noii ordini mondiale : s-a prăbuşit dinastia Romanov şi dispare de pe harta politică Imperiul rus, primul dintre cele patru care s-au prăbuşit în urma războiului; a fost instaurat o nouă

Page 10: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

10

formă de guvernare, cea republicană, chiar dacă a avut o scurtă perioadă de existenţă; printr-o lovitură de stat, fiind sprijiniţi de guvernul german, bolşevicii au preluat puterea şi au reuşit să instaureze o nouă forma de guvernare, republica sovietică; noua conducere a Rusiei nu a fost recunoscută de aliaţi dar şi de forţe din interiorul ţării, fapt ce va duce la un război civil în următorii ani din care bolşevicii vor ieşi învingători.

3. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � �- Elucidarea unor aspecte ale procesului de constiture a Uniunii Sovietice, a proiectelor

care au existat iniţial; - De a urmări lupta pentru putere după moartea primului lider al statului sovietic

V.I.Lenin. - De a prezenta modul în care noul lider de la Kremlin, I.V.Stalin, a instaurat în

Uniunea Sovietică un regim totalitar; Marea Teroare - cauze şi consecinţe. - Elucidarea rolulului Internaţionale Comuniste în realizarea obiectivelor politicii

externe sovietice. Spre sfârşitul războiului civil, bolşevicii şi-au instaurat puterea aproape pe întreg teritoriul

fostului Imperiu rus. Afară de Rusia care era o republică sovietică federativă s-au constituit şi alte formaţiuni statale după acealaşi model: Ucraina, Bielorusia, trei republici caucaziene: Azerbaidjanul, Armenia, Georgia. În Asia Centrală s-au constituit republicile populare Buhara şi Horesm. În martie 1922, regimul bolşevic a format o uniune, pe baze federative, a celor trei republici caucaziene - Republica Sovietică Federativă Socialistă Transcaucaziană (R.S.F.S.T.). � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Conducerea centrală de la Moscova discuta tot mai des problema formării unui stat care să cuprindă toate formaţiunile existente. I.V.Stalin, comisar pe probleme naţionale în cadrul � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � �

, era adeptul � � � � � � � � �

în cadrul Federaţiei Ruse. Lenin s-a opus acestui proiect, văzând în varianta lui Stalin expresia ascunsă a “şovinismului velicorus”, propunând un alt proiect, cel al

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � " � � � � � " � � � � � � � � � �dar în care, teoretic,

fiecare subiect al uniunii adera binevol şi avea dreptul de a o părăsi, aplicând principiul autodeterminării. Toate republicile, inclusiv Federaţia Rusă, urmau să formeze o uniune de state, dispunând de drepturi egale, iar conducerea era exercitată de popor prin intermediul sovietelor, în urma unui sufragiu universal.

La 30 decembrie 1922 a fost convocat Congresul I Unional al Sovietelor, unde a fost adoptat Tratatul unional, semnat de reprezentanţii Federaţiei Ruse, Ucrainei, Bielorusiei şi R.S.F.S.Transcaucaziană. Noul stat s-a numit

� � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Pentru a

stabiliza politic noua formaţiune, în ianuarie 1924 a fost adoptată Constituţia U.R.S.S. Organul suprem al puterii de stat era Congresul Unional al Sovietelor, între congrese - Comitetul Executiv Central (C.E.C.). La 21 ianuarie 1924 a încetat din viaţă primul conducător al statului sovietic, V.I. Lenin. Deoarece nu a existat un sucesor unic, desemnat în timpul vieţii, după moarte s-a declanşat o adevărată luptă pentru putere. Conducerea se afla în acel moment în mâinile secretarului general al partidului comunist, I.V.Stalin. Profitând de absenţa lui Troţki în momentul funerariililor lui Lenin, unul dintre potenţialii succesori ai lui Lenin, Stalin a reuşit să se impună în faţa conducerii partidului, prezentându-se ca exegetul autorizat al gândirii leniniste.

Page 11: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

11

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � În fruntea Secretariatului Stalin şi-a dezvăluit talentele sale de manipulator al oamenilor şi mandatelor. El a înlăturat pe membrii opoziţiei dar a promovat în Biroul Politic pe aliaţii săi fideli - Molotov, Voroşilov, Kalinin. După Congresul al XIV-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925) începe

� � � � � � �ceea ce avea să devină mai târziu “

� � � � � � � � � � �”- eliminarea iniţial de pe scena

politică apoi şi fizică a adversarilor. Troţkii şi Zinoviev au fost excluşi din Comitetul Central în octombrie 1926, iar în ianuarie 1927 Troţki a fost exilat la Alma-Ata. În 1929 el va fi exilat din U.R.S.S., stabilindu-se în Mexic unde va fi asasinat de un agent al lui Stalin la 20 august 1940. Prin aceste acţiuni Stalin a reusit să-şi impună controlul asupra aparatului de stat, fiind secondat de persoane loiale şi devotate pe care i-a promovat în funcţii de conducere după eliminarea a celor care făceau parte din vechea generaţie, care au lucrat cu Lenin, cum a fost de exemplu cazul lui Mihail Frunze, comandant al Armatei Roşii în războiul civil şi Comisarul apărării în 1925, unul dintre victimele asasinatelor politice. După eliminarea treptată a adversarilor, Stalin devine stăpân absolut pe putere şi va trece la acţiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarându-se adeptul principiului «construcţiei socialismului într-o singură ţară» spre deosebire de predesesorul său, V.I.Lenin care era adeptul � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi a � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Primele acţiuni concrete în această direcţie vizau socializarea integrală a URSS şi, în primul rând, a economiei acesteia. La Congresul al XIV-lea al partidului a fost trasată linia politică generală în domeniul

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Conducerea sovietică se va dezice treptat de

� � � �� � � � � � � � � � � � � � � �, care în viziunea lor nu a reuşit să contribuie la progresul economic al ţării şi va

relansa ideea " � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. De altfel, încă în februarie 1922 a fost creată Comisia de Stat pentru Planificarea Generală (Gosplan) care trebuia să elaboreze planuri cincinale prin care se impuneau în mod imperativ fiecărei republici, fiecărei regiuni şi întreprinderi sarcini ce prevedeau un nivel anumit al producţiei ce trebuia atins în perioada planificată. Astfel, prin condamnarea şi eliminare NEP-ului se instituia planificarea centralizată a economiei şi eliminarea definitivă a economiei private. Prin

" � � � � � � � � � � � � � � � � �se introducea

�ontrolul din

partea statului în toate ramurile industriei. În domeniul industrial a fost acordată prioritate industriile grele în dauna industriilor uşoare producătoare de bunuri de larg consum, iar cererile considerabile la produsele acestor ramuri au fost ajustate în mod artificial prin importuri şi printr-o raţionalizare extrem de severă. În domeniul agriculturii

� � � � � � � � � � � � � � generală a zonelor rurale era asigurată prin organizarea � � � � � � � � � � � �

, gospodării de stat în care membrii erau reduşi la condiţia de salariaţi agricoli, şi � � � � � � � � � � gospodării colective ai căror membri erau repartizaţi în grupuri şi erau retribuiţi pe baza

beneficiilor realizate prin vânzarea către stat a produselor la preţuri stabilite de acesta. Scopul colectivizării era de a impune controlul statului asupra pământului şi de a elimina iniţiativa privată din perioada NEP-ului. În paralel, bolşevicii doreau să lichideze clasa ţăranilor înstăriţi ce a apărut la sate – aşa-numiţi “culaci”- care în viziunea lor era o clasă burgheză, ei devenind ţinta propagandei staliniste, fiind supuşi persecuţiilor, deposedaţi de pământ, represaţi şi dislocaţi în alte zone. În pofida acestor eforturi, primul plan cincinal s-a soldat cu un semieşec atât în industrie cât şi în domeniul agricol. Obectivele sale au fost atinse doar în unele domenii cum a fost de exemplu domeniul construcţiei de maşini, pe când în celelalte producţia nu a atins limitele stabilite. Un adevărat eşec a fost înregistrat în sectorul agricol. Au fost luate măsuri concrete pentru realizarea obiectivelor propuse, Stalin însuşi numind anul 1929 “anul marii cotituri”, adică anul când ţăranii au fost obligaţi să intre masiv în colhozuri. În 1930 au fost luate unele decizii importante la nivelul conducerii centrale: lichidarea “culăcimii” şi promovarea colectivizării forţate. Colectivizarea a avut urmări tragice pentru ţărănime: rechiziţionarea forţată a produsele agricole a generat foametea

Page 12: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

12

ce a avut consecinţe dramatice, în deosebi în anii următori, 1932 şi 1933. Conform unor surse numărul celor ce au murit ca rezultat direct al foamei variază între 10 şi 15 milioane de oameni. Stalin a fost nevoit să intervină pentru a redresa situaţia, fiind obligat să recunoască unele greşeli comise în procesul colectivizării public într-un articol intitulat «Ameţeala de pe urma succeselor ». Prin acest demers Stalin urmărea pe de o parte liniştirea spiritelor deoarece în unele regiuni ale ţării au fost înregistrate valuri de nemulţimiri care puteau evolua dar pe de altă parte era o acţiune tipică de manipulare a maselor cărora li se inducea ideea unui conducător infailibil, preocupat de soarta lor. În U.R.S.S., în anii ‘30 s-a instaurat un sistem totalitar ce se sprijinea pe un puternic aparat represiv. “Represiunile” din rândul partidului, începute la sfârşitul anilor ‘20, au fost extinse la nivelul întregii ţări, fiind vizaţi toţi cetăţenii sovietici. Cei represaţi erau deportaţi în lagăre de reeducare prin munca, înfiinţate pentru prima oară în 1919, destinate adversarilor politici ai bolşevicilor. În anii ‘30 a fost creat “ � � � � � � � ul- Direcţia generală a lagărelor (Glavnoe Upravlenie Lagerei)-, termen folosit pentru a denumi sistemul represiv. Stalin a creat în partid şi în stat o atmosferă de incertitudine şi nesiguranţă. La 1 decembrie 1934 a fost asasinat liderul organizaţiei de partid din Leningrad, Serghei Kirov. Stalin s-a folosit de această crimă, de altfel, organizată chiar de el, după cum demonstrează documentele, pentru a declanşa un val de represiuni. După masacrele din 1934-1935 Stalin devenine stăpânul absolut asupra partidului. În anii următori Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de ceea ce se va numi “

� � � �� � � � � � �”, ce a afectat întreaga populaţie şi a cărui dramatism a culminat cu procesele publice din

anii 1937-1939. În 1937 a fost executat mareşalul Tuhacevski, împreună cu alţi şapte generali, eroi ai războiului civil, învinuiţi că au creat în armată o “conspiraţie gigantică”. Conform unor estimări, în U.R.S.S. până în 1937 au fost represaţi peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10 milioane au murit în lagăre. Până în 1939 au mai fost represaţi alte 5-10 milioane, peste un million au fost împuşcaţi, alte două milioane au murit în lagăre. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

În domeniul politicii externe guvernul sovietic urmărea ieşirea din izolarea politică şi economică. Au fost trimise note guvernelor S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei prin care îşi exprimau dorinţa de a colabora în domeniul economic. În aprilie 1922 Rusia sovietică a fost invitată să participe la Conferinţa internaţională de la Geneva, care, însă, s-a soldat cu eşec pentru ea, datorită pretenţiilor expuse şi refuzului de a-si asuma obligaţia de a achita datoriile guvernului ţarist. Prima realizare în domeniul diplomatic a fost semnarea tratatului cu Germania, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, prin care ambele părţi au renunţat la pretenţiile reciproce. În acest fel, sovieticii au ieşit din izolare iar germanii au încălcat prevederile Tratatului de la Versailles. În 1924, guvernul sovietic a fost recunoscut de Marea Britanie, Franţa, Italia, Norvegia, Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, Mexic, China, în 1925 de Japonia, Raporturile cu Germania au fost deosebit de strânse, guvernul sovietic contribuind la refacerea şi întărirea forţelor armate germane. Deşi după 1933 ele s-au deteriorat, în august 1939 Stalin a răspuns la solicitarea lui Hitler de a semna un tratat de neagresiune. Tratatul a fost semnat la 23 august 1939, fiind însoţit de un � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, prin care au împărţit sferele de influenţă în Europa Răsăriteană. În 1934 Uniunea Sovietică a fost admisă în Societatea Naţiunilor, unde s-a impus activ prin diverse propuneri privind organizarea unui sistem de securitate colectivă în Europa, promotor fiind Mixim Litvinov, ministrul al afacerilor străine. Uniunea Sovietică a semnat în 1935 tratate de ajutor mutual cu Franţa şi Cehoslovacia. În 1938, cănd Cehoslovacia a fost sacrificată prin Acordul de la Munchen, Uniunea Sovietică nu şi-a respectat obligaţiile asumate privind sprijinul militar în cazul unei agresiuni.

Page 13: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

13

Politica externă sovietică a avut � � � � � � � � � � � � " � � � � � � �

: pe de o parte urmărea stabilirea unor relaţii diplomatice cu statele europene şi respectarea obligaţiilor înscrise în tratate, pe de altă parte nu s-a dezis de tactica exportului de revoluţie, organizând şi întreţinând o amplă mişcare subversivă în aceste ţări.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � În organizarea mişcării subversive rolul primordial îl deţinea

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � �) ce trebuia să devină, în opinia organizatorilor, stat major al revoluţiei mondiale.

Creată la Moscova, la 2 martie 1919, din iniţiativa lui Lenin, avea scopul de a organiza şi coordona grupurile şi partidele comuniste la nivel mondial, întreţinerea lor prin mijloace financiare. Toate aceste formaţiuni trebuiau să lupte pentru instaurarea dictaturii proletariatului în întreaga lume. Internaţionala Comunistă a acţionat în paralel cu diplomaţia sovietică dar pe alte căi: propagandă, organizarea acţiunilor subversive, destabilizarea ordinii în ţările europene, acte teroriste şi declanşarea insurecţiilor etc. A fost desfiinţată în 1943, drept dovadă a faptului că Uniunea Sovietică s-a dezis de aceste servicii şi va practica numai diplomaţia oficială. Pe de altă parte era o tactică de a înşela fostul inamic, pentru ai câştiga încrederea şi sprijinul necesar pentru a duce până la sfârşit războiul.

4. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � - Prezentarea principalelor transformări ce s-au produs în ţările Europei de Vest după primul

război mondial. - Elucidarea cauzelor ce au dus la instaurarea regimului fascist în Italia şi a celui nazist în

Germania. - De a unrmări unele aspecte ale politicii de conciliere promovate de Marea Britanie şi

Franţa în ajunul celui de-al doilea război mondial.

Odată cu încheirea războiului ţările europene descoperă cu groază consecinţele lui: pierderi umane considerabile, oraşe ruinate ce vor marca peisajul timp de peste un deceniu, o prăbuşire financiară care a transformat zona ce fusese cea mai bogată din lume. Europa a încetat să mai fie centrul de gravitaţie al planetei. Războiul a tulburat echilibrele sociale pentru un timp iar democraţia liberală, aparent triumfătoare în 1918, va fi repusă în curând în discuţie într-un şir de state. În continuare vom urmări principalele transformări înregistrate în evoluţia ţărilor Europei de Vest în perioada interbelică. Expunerea a fost realizată pe ţări pentru a scoate în evidenţă aceste modificări şi a contura o imagine cât mai completă a statelor occidentale în această perioadă. ! � � � � � � � � � � � �

La terminarea războiului Marea Britanie era condusă de un

� � � � � � � � � � � � � � � � � În decembrie

1918 s-au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria obţinând-o conservatorii şi liberalii. A fost creat un guvern din reprezentanţii acestor două partide, prim-ministru fiind numit David Lloyd George. În structura politică internă a Imperiului Britanic a apărut un element nou -„teritorii sub mandat”. O altă problemă cu care se confruntă Marea Britanie este cea a

� � � � � � � � � La 21 ianuarie 1919,

27 de deputaţi irlandezi, membri ai partidului � � � � � � �

(„Noi înşine”) au constituit la Dublin un Parlament şi au proclamat Republica Irlanda, iar pe irlandezi - „naţiune suverană şi independentă”. Preşedinte al Republicii Irlanda a devenit � � � � � � � � � � � (1919-1922) care însă, nu a fost recunoscut de către britanici. Englezii au încercat să înăbuşe prin forţa armelor noua Republică dar nu au reuşit. În decembrie 1921 a fost semnat un � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, conform căruia partea de

Page 14: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

14

sud a Irlandei (26 comitate) au fost recunoscute drept � � � � � � � � � � � � � � � � �

cu drepturi de dominion iar partea de nord a Irlandei (6 comitate) numită

� � � � � �a rămas în componenţa Regatului Unit.

În alegerile parlamentare din anul 1923 Partidul Conservator n-a obţinut majoritatea voturilor. Conform tradiţiei parlamentare engleze cei care au primit sarcina de a crea guvernul au fost � � � � � � � � � � �

La 23 ianuarie 1924 a fost alcătuit " � � � � � � � � � � � � � � � � � �

din istoria Marii Britanii, condus de liderul Partidului Laburist, � � � � � � � � � ! � � � � � � � � �

În octombrie 1924 Parlamentul a acordat vot de neîncredere guvernului lui ! � � � � � � � � �

fiind organizate noi alegeri parlamentare. Alegerile au adus victorie Partidului Conservator, care au constituit un nou guvern, condus de � � � � � � � � � � � � � �

, ce a guvernat ţara până în iunie 1929. În perioada stabilizării economice (1926-1929) ţările occidentale, luate în ansamblu, au ieşit din

criza de producţie, financiară, comercială în care s-au pomenit după primul război mondial, economia britanică însă, nu a reuşit să-şi reia ritmul de dezvoltare de dinainte de război. Partidul Laburist în anii 1924-1929 s-a aflat în opoziţie. Ei au adoptat un nou program electoral

care conţinea teze redactate în manieră liberală. Astfel, în timpul alegerilor din mai 1929 ei au reuşit să obţină cele mai multe voturi în comparaţie cu liberalii şi conservatorii şi au constituit guvernul în frunte cu

� � ! � � � � � � � � �

Guvernarea laburistă a coincis cu declanşarea crizei economice mondiale, fapt ce a schimbat programul propus electoratului. În anul 1931 a fost creată o � � � � � � � � � � � �

menită să elaboreze recomandări pentru a scoate ţara din criză. Ele prevedeau reducerea cheltuielilor sociale ale guvernului şi au fost acceptate de ! � � � � � � � �

şi unii membri ai guvernului dar alţii s-au opus. Această situaţie a provocat o criză în Partidul Laburist. Unii miniştrii laburişti şi-au dat demisia iar în locul lor ! � � � � � � � �

a chemat reprezentanţi ai conservatorilor şi liberalilor, constituind un guvern numit „naţional” care a condus ţara până în 1935. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a contribuit la scoaterea Marii Britanii din criza economică, promovând o politică protecţionistă. La 14 noiembrie 1935 în Marea Britanie s-au desfăşurat alegeri parlamentare. Partidul

Conservator a ieşit învingător: el a obţinut 387 de locuri în Parlament, iar laburiştii -154. Noul guvern conservator a fost alcătuit de

� � � � � � � � � � înlocuit la 28 mai 1937 de � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � �

Politica externă a Marii Britanii în perioada interbelică În domeniul politicii externe după primul război mondial Marea Britanie s-a confruntat cu mai

multe probleme legate de reorganizarea Imperiului colonial. În 1921 în cadrul Conferinţei Imperiale au fost ascultate opiniile reprezentanţilor dominioanelor referitoare la modificarea statutului acestora. O nouă Conferinţă, care are loc în 1926, a pus bazele transformărilor structurii constituţional-juridice a Imperiului, începând de la suprimarea termenului propriu-zis şi înlocuirea lui cu cel de

� � � � � � � � � � . Guvernul britanic a promovat în anii ’30 o politică duplicitară faţă de agresori. Astfel, deşi în

cadrul Societăţii Naţiunilor agresiunea italiană asupra Etiopiei a fost acuzată, blocada economică nu prevedea un embargou asupra unor mărfuri de natură strategică: petrol, cărbune, minereu de fier etc. Marea Britanie a promovat o politică de neamestec în războiul civil din Spania, în condiţiile când Hitler şi Mussolini l-au susţinit masiv pe generalul F. Franco. La începutul anului 1937 Marea Britanie a semnat cu Italia un acord prin care ambele părţi s-au obligat să-şi respecte interesele în Marea Mediterană. � � � � � � � � � � � � a Marii Britanii a fost demonstrată în mod convingător în septembtrie 1938 la München, când Cehoslovacia a fost lăsată la discreţia Germaniei naziste. În ajunul celui de-al doilea război mondial relaţiile cu Germania s-au înrăutăţit. Marea Britanie a semnat tratate de ajutor mutual cu Polonia, România, Grecia, Turcia care, însă, au fost respectate doar parţial.

� � � � �

Page 15: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

15

Franţa a ieşit învingătoarea din primul război mondial dar a simţit din plin ororile conflagraţiei. Franţa a devenit dependentă financiar de Marea Britanie şi SUA. Restituirea Alasaciei şi Lorenei a mărit considerabil potenţialul industrial al Franţei. Franţa era condusă de o uniune de partide, numită � � � � � � � � � � � � �

În 1919, au avut loc alegeri parlamentare în care Blocul Naţional a ieşit învingător. În 1921 Franţa a fost cuprinsă de o profundă criză economică. Guvernul a căutat ieşirea din

situaţia creată prin acţiuni externe, contestate atât în interior cât şi de cercurile conducătoare ale Marii Britanii şi S.U.A. În anii stabilizării economice (1926-1929) în Franţa s-a dezvoltat rapid unele ramuri ca metalurgia, industria constructoare de maşini, industria chimică. În 1924, socialiştii şi radicalii au constituit un nou bloc electoral numit „Blocul celor de stânga”.

Alegerile parlamentare din mai 1924 au fost câştigate de acest Bloc, care a format guvernul, condus de

� � � � � � � � � � � � � �.

În iulie 1926, partidele au format guvernul numit al Unităţii Naţionale, în frunte cu � � � � � �� � � � � � � �

. Guvernul a reuşit să stabilizeze francul pe contul majorării impozitelor directe şi indirecte, reducerii salariilor, pensiilor etc. Politica promovată de guvernul Poincare a dus la înviorarea economiei, la creşterea rezervelor de aur ale ţării, au fost acordate credite unui şir de state - Italia, Polonia, Cehoslovacia etc. Franţa a fost afectată ceva mai târziu de criza economică decât alte state: scăderea producţiei

industriale a fost resimţită abia la sfârşitul anului 1930. Această întârziere se datora faptului că ea primise teritorii industrializate, beneficia de reparaţii din partea Germaniei. Criza economică ce afectase Franţa nu a fost atât de profundă ca cea din S.U.A. şi Germania dar a fost mai îndelungată, fiind înregistrate două căderi economice: în 1932 şi în 1935. Criza economică a dus la slăbirea poziţiilor internaţionale ale Parisului. Viaţa politică în perioada crizei economice s-a caracterizat prin desele schimbări de guvern: din

noiembrie 1929 până în mai 1932 Franţa a fost guvernată de 6 cabinete de miniştri. În mai 1932 s-au desfăşurat alegeri parlamentare, victoria revenind radicalilor şi socialiştilor care au constituit din nou „� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

”, iar prim-ministru a fost numit Edouard Herriot. Guvernul a depus un efort considerabil pentru a lichida deficitul bugetului de stat dar s-a confruntat cu numeroase probleme ce au dus la demiterea lui în decembrie 1932. În anul 1933 s-au succedat încă 7 cabinete de miniştri. În situaţia instabilităţii politice în ţară s-au activizat forţele de extremă dreaptă. În februarie

1934 ei au încercat să pună mâina pe putere, organizând o lovitură de stat ce s-a scondat cu o nereuşită. În aceste condiţii liderii comunişti şi-au revizuit şi ei tactica şi s-au apropiat de socialişti şi radicali. Astfel, în Franţa a apărut ideea

� � � � � � � � � � " � � � � � Alegerile parlamentare din mai 1936

au fost dominate de candidaţii � � � � � � � � � � " � � � � �

cu 57 %, obţinând şi dreptul de a forma Guvernul. La 4 iunie 1936, � � � � � � �

a preluat funcţia de prim-ministru. Guvernul era alcătuit din socialişti şi radicali. Divergenţele apărute în cadrul Frontului Popular au dus la căderea guvernului. Preşedintele Franţei, � � � � � � � � �

i-a încredinţat radicalului, � � � � � � � � � � � � " �, misiunea de a crea

un nou guvern, ce va conduce Franţa timp de nouă luni de zile. În aprilie 1938, a fost constituit un nou guvern în frunte cu radicalul,

� � � � � � � � � � � � � � � � care s-a pronunţat împotriva programului

Frontului Popular. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Politica externă s-a caracterizat prin promovarea unor tendinţe hegmoniste. În 1920-1921 a sprijinit ideea creării ! � � � � � � � � � � � � � � �

a semnat un tratat de asistenţă mutuală cu Polonia. Încercarea Franţei de a pune sub control, pe cale militară zona Rhurului a eşuat datorită atitudinei SUA şi Marii Britanii, fiind obligată să accepte � � � � � � � � � � �

de acordare a creditelor Germaniei. În problema coloniilor a promovat o politică de neutralizare a mişcărilor de eliberare naţională. A promovat o politică de conciliere faţă de statele agresoare, tolerând cotropirea Austriei şi dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938.

Page 16: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

16

� � � � � �

La sfârşitul primului război mondial Italia se afla în grupul ţărilor învingătoare. În anul 1920 se

confruntă cu o acută criză economică: a scăzut volumul producţiei industriale, a crescut numărul şomerilor, a sporit inflaţia. Viaţa politică era dominată de � � � � � � � � � � � � � � �

, care deţinea majoritatea locurilor în parlament şi forma guverne. În ianuarie 1919 s-a constituit � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � �

creat la iniţiativa Vaticanului şi urmărea scopul de a contracara influenţa forţelor de stânga. In primăvara anului 1919 foştii veterani ai primului război mondial au creat primele

� � � � � � �� � � � � � � �. Unul dintre ideologii mişcării era poetul Gabiel d’Annunzio, iar lider Benito Mussolini.

Viitorul dictator al Italiei, Benito Mussolini (1883-1945) s-a situat în fruntea detaşamentelor “ � � � �� � � � � � � � � � � �

”, care atacau cu violenţă organizaţiile muncitoreşti, devastau sediile Partidului Socialist. La prima întrunire a fasciştilor, ce a avut în martie 1919 la Milano, a fost adoptat un program de activitate care prevedea instituirea unei puteri de stat-forte, propagarea naţionalismului. În 1920, Italia a fost cuprinsă de mari greve naţionale. Guvernul Italian în frunte cu Giovanni

Giolitti a reuşit să canalizeze revolta maselor pe calea tratativelor cu sindicatele. Odată cu activizarea forţelor de stânga s-au înviorat şi cele de extremă dreaptă. La 28 octombrie 1922, Mussolini a organizat un

� � � � " � � � � �. Regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea îl însărcinează

pe Mussolini să formeze guvernul. Iniţial, a fost un guvern de coaliţie, dar treptat s-a impus caracterul dictatorial. Mussolini a modificat legea electorală pentru a învinge la viitoarele alegeri :partidul care obţinea mai mult de ½ din voturi primea 2/3 din mandate în parlament. La alegerile parlamentare din aprilie 1924 partidul fascist, în bloc cu alte forţe de dreapta, a câştigat mai mult de jumătate din voturile alegătorilor. Începând din 1925, facsiştii au trecut la ofensivă. Mussolini, printr-o lege specială, a obţinut împuterniciri suplimentare. Partidele politice au fost interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate, fiind permisă doar activitatea sindicatelor fasciste. Astfel, în Italia s-a instaurat

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a fost o reacţie la mişcarea de extremă stânga, dar şi o reacţie la ideile liberale. În centrul sistemului a fost plasat conducătorul partidului, numit “

� � � � � �”, considerat de propaganda

oficială drept infailibil. Legea electorală, adoptată în 1928, prevedea ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe baza unei singure liste pe care figurau doar membrii � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Fasciştii au promovat o politică de creare a unei economii naţionale închise, numită

� � � � � � � �, ce va

putea asigura independenţa economică a ţării. Economia Italiei a suferit deosebit de mult în anii crizei economice mondiale: guvernul a

promovat corporatismul - sindicatele patronatului împreună cu sindicatele salariaţilor din economie alcătuiau

� � � " � � � � � �. În 1934 au fost decretate prin lege 22 de

� � � " � � � � � � care cuprindeau diferite

ramuri ale industriei. � � � " � � � � � � � � erau prezentate drept un model de depăşire a disensiunilor dintre

salariaţi şi patroni ce s-au unit în vederea servirii “intereselor generale ale naţiunii”. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Papa de la Roma se afla într-un conflict mai vechi (din 1870) cu reprezentanţii statului italian.

B.Mussolini era interesat în obţinerea unui sprijin permanent, acordat de Vatican regimului fascist. În 1929, la Palatul Lateran au fost semnate câteva acorduri prin care s-a consfinţit “împăcarea”. Italia a recunoscut oficial puterea Papei asupra Vaticanului, iar Sfântul Scaun, la rândul său, a recunoscut Italia în frunte cu dinastia de Savoia.

� � � � � � � � � � � stabilea drepturile Vaticanului în statul italian: căsătoria religioasă, predarea religiei în şcoală, neamestecul statului şi a partidului fascist în afacerile interne ale organizaţiei “Acţiunea catolică”, menită să propage principiile catolicismului.

Page 17: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

17

Politica externă a Italiei în perioada interbelică În anii ‘30

" � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � a suferit unele modificări, fiind dominată de tendinţe

expansioniste. La 3 octombrie 1935, fără a declara război, Italia a început operaţiunile militare împotriva Etiopiei.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � a declarat Italia

� � � � � � � � � � � şi a instituit un embargou

economic şi financiar. În mai 1936, printr-un decret al regelui Italiei, Etiopia a încetat să existe ca stat independent, împreună cu Eriteria şi Somalia, formând “Africa de Est Italiană”. Regele Italiei a fost investit cu titlul de împărat. Războiul etiopian a dus la o apropiere între Roma şi Berlin. În octombrie 1936 au semnat un

acord politic, numit de Mussolini � � , prin care au stabilit formele de comportament în cadrul relaţiilor internaţionale; au împărţit sferele de influenţă în Balcani. În noiembrie 1937, Roma a aderat la Pactul Anticomintern, iar o lună mai târziu a părăsit

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. În anii

războiului civil din Spania Mussolini l-a susţinut activ pe F. Franco. Mussolini nu s-a opus � � � � � � � � �-ului din martie 1938, spre deosebire de poziţia adoptată în anul 1934. Italia a susţinut

deschis pretenţiile Germaniei faţă de regiunea Sudetă din Cehoslovacia şi a participat la Acordul de la München. În aprilie 1939, forţele armate italiene au atacat Albania, care a fost ocupată şi anexată la Italia. La 22 mai 1939, a fost semnat “Pactul de oţel” dintre Germania şi Italia, conform căruia dacă una dintre părţi va intra în război urma să fie susţinută imediat de cealaltă. � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. La sfârşitul primului război mondial Germania, prin semnarea armistiţiului cu delegaţii Puterilor

Antantei, a recunoscut înfrângerea sa. Sub presiunea valului revoluţionar, declanşat de răscoala marinarilor din portul Kiel, la 3 noiembrie 1918, împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat şi a fugit în Olanda. Social-democraţii germani au constituit la 10 noiembrie un nou guvern - � � � � � � � � �� " � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � �

, în frunte cu Fredrich Ebert şi Hugo Haase. Noul guvern a proclamat Reich-ul german

� � " � � � � � � liberă.

La sfărşitul lunii decembrie 1918 la Berlin s-a constituit partidul comunist german, nucleul fiind alcătuit de grupul “Spartacus”- social-democraţii de stânga în frunte cu � � � � � � � � � � � � � �

şi � � � �� � � � � � � � �

care s-a situat pe poziţii sectariste - au boicotat alegerile în Adunarea Constituantă, au refuzat să colaboreze cu sindicatele. În vederea consolidării poziţiilor sale, � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � �

a trecut la acţiuni ferme. Au fost arestaţi şi omorâţi liderii mişcării comuniste � � � � � � � � � � � �

ht şi � � � � � � � � � � � � �

iar comuniştii au trecut în ilegalitate. În aprilie 1919, o altă tentativă de a declanşa o revoluţie se produce în Bavaria. În ianuarie 1919, au loc alegeri pentru Adunarea Naţională. La şedinţa din 11 februarie 1919, � � � � � �

a fost ales în funcţia de preşedinte al Germaniei iar conducerea guvernului a fost încredinţată lui � � � � � " " � � � � � � � � � � �

În oraşul Weimar, ulterior în capitală, Adunarea naţională a Germaniei a adoptat Constituţia,

document cunoscut drept “Constituţia de la Weimar”, iar suprastructura politică instituită - regimul de la Weimar sau � � � � � � � � � � � � � � - � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

bazat pe noua Constituţie. Conform Constituţiei Germania era o

� � " � � � � � � " � � � � � � � � � � � Parlamentul - � � � � � � � � �

-ul - a devenit organul legislativ suprem. Constituţia consfinţea drepturile şi libertăţile democratice ale cetăţenilor. În Germania s-au constituit sute de societăţi militare şi civile, organizaţii, partide ce exprimau

opinii extremiste, revanşarde. În 1919 s-a constituit � � � � � � � � ! � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � în fruntea căruia ceva mai târziu se va situa � � � � � � � � � � �

. Naziştii propovăduiau teoria pseudo-ştiinţifică a inegalităţii raselor umane şi a superiorităţii rasei ariene, rolul deosebit al germanilor în Europa şi în lume. În viziunea lor, Germania trebuia să lupte pentru a-şi ocupa un loc sub soare, să reunească toţi germanii într-un singur stat, bazat pe principii rasiale. Statul urma să fie

Page 18: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

18

condus de � � � � �

iar în plan extern, germanii trebuiau să se răzbune pe Franţa apoi să-şi lărgească � " � � � � � � � � � � din contul Europei de Est şi Sud-Est.

Din 1921, Germania a început să plătească reparaţiile de război. La sfărşitul anului 1922, a cerut să i se ofere un moratoriu în privinţa achitării reparaţiilor. Acţiunile francezilor şi belgienilor în bazinul Rhur şi regiunea Rinului au agravat situaţia economică şi financiară. În noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler şi generalul Ludendorff au încercat să realizeze o lovitură de stat. Ei intenţionau să organizeze în marş spre Berlin, dar forţele de ordine au respins această tentatvă. “Puciul de bere” a eşuat. Stabilizarea economică s-a datorat ajutorului financiar acordat de S.U.A. şi alte state

occidentale. Un rol important l-a avut � � � � � � � � � � � care prevedea acordarea de credite,

împrumuturi, investiţii de capital, în scopul restabilirii potenţialului industrial al Germaniei, precum şi eşalonarea plăţii reparaţiilor. La renaşterea potenţialului economic al Germaniei şi-a adus contribuţia şi U.R.S.S. La 16 aprilie 1922, la Rapallo, a fost semnat tratatul de colaborare economică sovieto-german ce a marcat ieşirea din izolare a celor două ţări. Criza economică mondială a avut urmări deosebit de grave asupra economiei germane, care

depindea de investiţiile străine. Guvernul cancelarului � � ! � � � � �

şi-a dat demisia, şef fiind numit � � � � � � � � � � � � � � �, care a propus un program de ieşire din criză pe contul angajaţilor salariaţi.

În martie 1932, au loc alegeri prezidenţiale unde este ales pentru un al doilea mandat feldmareşalul

� � � � � � � � � � � � � �În toamna aceluiaşi an au loc alegeri pentru

� � � � � � � � �. Cele mai

multe voturi au fost obţinute de partidul nazist (11,7 mil.), pentru social-democraţi au votat 7,2 mln., iar pentru comunişti - 5,9 mln. Comuniştii nu au dorit să se coalizeze cu social-democraţii, fapt ce a permis ascensiunea naziştilor.

După anul 1930, Republica s-a transformat efectiv dintr-un sistem parlamentar în unul prezidenţial, preşedintele

� � � � � � � � � � numind cabinete lipsite de majoritate parlamentară. În cele

din urmă aceasta a netezit calea pentru ascensiunea naţional-socialismului, numirea liderului partidului � � � � �

� � � � � �

pe postul de cancelar la 30 ianuarie 1933 şi suspendarea constituţiei de la Weimar. Astfel, pe cale legală, la putere în Germania au venit forţele dictatoriale de extremă dreapta.

Ajunşi la putere fără prea mare efort, naziştii au luat măsuri pentru a-şi consolida poziţiile. În februarie 1933, a fost incendiată clădirea

� � � � � � � � �-ului, fiind învinuiţi comuniştii, pentru a-i

înlătura de la putere. A urmat interzicerea activităţii Partidului Comunist, Partidului Social-Democrat, a fost suspendată activitatea sindicatelor. Au fost curăţate şi rândurile Partidului ! � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, fiind înlăturaţi cei care nu împărtăşeau politica promovată de � � � � � � � � �

La 1 august 1934, după moartea preşedintelui von � � � � � � � � � � � funcţia de cancelar şi preşedinte au fost unificate; prin decretul din 2 august 1934, � � � � � �

şi-a asigurat puteri depline numindu-se � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Venirea naziştilor la putere a coincis cu depăşirea momentului culminant al crizei economice.

Economia a fost trecut pe picior de război. În anii 1933-1939 cheltuielile militare au sporit de 10 ori. În 1935 a fost introdus serviciul militar obligatoriu, ceea ce era o încălcare a prevederilor Tratatului de la Versailles.

Politica externă a Germaniei naziste În domeniul

" � � � � � � � � � � � � � � � au fost elaborate planuri strategice de cucerire a lumii. O atenţie

deosebită se acorda ciceririi “spaţiului vital” în Est. În 1935 a fost prin plebiscit alipită regiunea Saar, iar în 1936 au ocupat zona demilitarizată Rehnană. Tot atunci a fost semnat Pactul Anticomintern cu Japonia la care a aderat în 1937 şi Italia. Germania s-a implicat activ în războiul civil din Spania (1936-1939) de partea lui Franco. În

martie 1938 a fost anexată Austria în urma � � � � � � � � � � � � � � � În urma acordului de la München, din

Page 19: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

19

septembrie 1938, dintre Franţa, Marea Britanie, Italia şi Germania, Cehoslovacia a fost dezmembrată şi a încetat să existe ca stat. Ultima achiziţie a Germaniei înainte de declanşarea războiului a fost oraşul-port Memel (Klaipeda) care a aparţinut Lituaniei. Următoarea victimă ale intenţiilor agresive ale naziştilor va fi Polonia. Pentru realizarea scopului propus Germania a încheiat un tratat de neagresiune cu U.R.S.S., cunoscut ca � � � � � � � � � � � � � � � " � ! � � � � � �

, semnat la 23 august 1939. � � � � � � Ţările Europei de Vest au cunoscut transformări radicale în perioada interbelică. În Franţa şi

Marea Britanie forţele politice pentru a depăşi situaţiile de criză au apelat tot mai des la guverne de coaliţie, alcătuite din repezentanţii mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului forţelor extremiste la guvernare, astfel tradiţiile democratice fiind salvate, chiar dacă au existat şi momente dificile. În alte ţări precum Italia, Germania, Spania urmărim ascensiunea forţelor extremiste de dreapta care reuşesc să cucerească puterea şi să impună regimuri dictatoriale: regimul fascist în Italia, naziştii în Germania şi regimul lui Franco în Spania. Toate aceste regimuri au apărut în urma unor profunde crize politice şi incapacităţii guvernelor de a le soluţiona. Politica de conciliere promovată de state precum Franţa şi Marea Britanie sau cea de neintervenţie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor regimuri, iar pe de altă parte la transformarea acestora în focare de război care ameninţa securitatea europeană. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Obiective: - De a prezenta principalele transformări produse în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est în perioada interbelică

- Elucidarea cauzelor instabilităţii politice şi formelor de guvernare în statele noi formate, precum şi în cele care şi-au reunit teritoriile după război.

- De a evoca unele trăsăturile specifice pentru fiecare stat şi de a stabili ce impact au avut ele asupra evoluţiei interbelice şi asupra relaţiilor internaţionale.

În urma dispariţiei celor patru mari imperii pe harta politică a Europei Centrale şi de Sud-Est au apărut noi state care au fost create în urma aplicării principiului naţionalităţilor iar altele au reuşit să-şi reîntregească teritoriile sale. În perioada următoare noile state se vor implica activ în crearea unor sisteme politice democratice, după modelul francez. Antrenându-se în această misiune dificilă aceste state vor urma un parcurs plin de obstacole, care a scos la suprafaţă şi unele trăsături care reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel permiţând altor forţe să obţină controlul şi instaurarea unor regimuri dictatoriale. În continuare vom evoca unele dintre aceste transformări ce s-au produs în această zonă a Europei care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei ulterioare a acestor state. Prezentarea a fost structurată pe ţări, în ordine alfabetică.

Albania Albania era stat independent din 1912, iar după primul război mondial continuă să fie ocupată de

Italia. La 21 ianuarie 1920, Congresul Naţional de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constituţii, ce prevedea menţinerea monarhiei, dar cu condiţia înlăturării prinţului Weid şi constituirea unei Regenţe. În august 1920, italienii au fost obligaţi să-şi retragă trupele de pe teritoriul Albaniei, cu excepţia insulei Sazan. Conferinţa reprezentanţilor Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei de la Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenţa statului albanez şi a fixat graniţele lui (au rămas cele din 1913).

Page 20: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

20

Primul ministru, � � � � � � � � � la 22 decembrie 1922, a instaurat în ţară un regim dictatorial. În

urma unei insurecţii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmărea răsturnarea dictaturii, � � � �

a fugit în Regatul sârbo-croato-sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de

� � � � � � � � �

Spijinit de anumite cercuri din ţară, � � � � � � � � s-a întors la Tirana la 21 ianuarie 1925 şi a

proclamat � � � � � � � � � " � � � � � �, fiind ales în calitate de preşedinte. În noua sa calitate el s-a orientat

spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la creşterea influenţei economice şi politice a acestei ţări în Albania. Pe plan intern � � � � � � � �

era preocupat de consolidarea puterii pe care o deţine. El a convocat la 14 iunie 1928 o a doua Adunare Constituantă în cadrul căreia s-a adoptat decizia ca Albania să devină monarhie, dar în calitate de rege a fost proclamat � � � � � � � � �

sub numel de � � � �

I, iar tronul trebuia să fie un drept ereditar al familiei

� � � �.

La 1 decembrie 1928 a fost adopatată o nouă Constituţie conform căreia Albania devenea o ! � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � cu un Parlament unicameral.

� � � � I a condus

Albania până în 1939, menţinând un regim dictatorial ce apăra interesele unei elite nu prea numeroasă. � � � � � � � � �

Bulgaria după primul război mondial făcea parte din răndul ţărilor învinse. Ţarul

� � � � � � � a fost

obligat să abdice în favoarea fiului său � � � � � � � � � � � � � � la 4 octombrie 1918.

Bulgaria era o � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

în care puterea legislativă revenea Adunării Naţionale, puterea executivă - ţarului şi Consiliului de Miniştri iar puterea judecătorească – tribunalelor. Constituţia adoptată în 1879, a fost completată cu unele amendamente în 1893, 1911 şi 1920 şi a funcţionat în Bulgaria până în 1934. În august 1919 au loc alegeri pentru Adunarea naţională, câştigate de Uniunea Populară

Agrariană Bulgară (B.Z.N.S.). Formarea guvernului a fost încerdinţată lui � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

unul dintre liderii Uniunii, care la 21 mai 1920 a devenit prim-ministru. Politica cabinetului agrarian a avut într-o mare măsură, consecinţe nefavorabile, atât asupra economiei cât şi asupra partidului. Politica externă a lui � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

era orientată spre menţinerea de bune relaţii cu Marea Britanie, SUA, Franţa şi Italia. O idee originală a guvernului a fost crearea unor trupe de muncă, o modalitate de evitare a clauzelor militare a Tratatului de la Neuilly, care limita menţinerea unei armate regulate în Bulgaria. La 9 iunie 1923, � � � � � � � ! � � � � � � �

, formată în 1919 din ofiţeri, organizează o � � � � � � � � � � � � � � �

Guvernul � � � � � � � � � � �

este înlăturat iar premierul omorât. Este format un nou guvern din reprezentanţi ai Înţelegerii Populare, în frunte cu profesorul � � � � � � � � � � � � � � �

. Principala sarcină a noii puteri era normalizarea vieţii politice şi economice a ţării. Puterea se bucura de un larg sprijin social, ce a contribuit la crearea

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � formaţiune în care s-au contopit unele

partide tradiţionale – � � � � � � � � � � � � � " � � � � �

şi � � � � � � � ! � � � � � � � � Scimbarea forţată a puterii de la 9

iunie 1923 şi răscoala ce a urmat şi-a pus amprenta asupra vieţii sociale din Bulgaria. În 1924 a fost adoptată o lege privind protecţia statului, ce a rămas în vigoare până la 9 septembrie 1944, care limita libertăţile civice. După guvernarea lui Ţankov, urmează un al doilea cabinet al partidului

� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � (1926-1931), condus de Andrei Liapcev şi alte două guverne ale � � � � � � � � � � " � � � �

(1931-1934) în frunte cu Alexandăr Malinov şi Nikola Muşanov, asigurând o linişte relativă în ţară. În domeniul politicii externe diplomaţia bulgară urmărea revizuirea Tratatului de la Neuilly- sur- Seine. Criza economică mondială de la sfârşitul anilor ’20 a lăsat urme adânci în viaţa economică şi

politică a Bulgariei. Depresiunea economică a polarizat societatea bulgară. Se manifestă Mişcarea Social-Populară, de extremă dreaptă, a profesorului Alexandăr Ţankov şi cercul politic “Zveno” (Veriga). Adepţii schimbărilor radicale s-au orientat spre impunerea unei guvernări autoritare. Începutul a fost dat de lovitura de stat din 19 mai 1934, realizată de Alianţa Militară şi “Zveno”.

Page 21: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

21

Prim-ministru devine � � � � � � � � � � � � � � � Noul guvern a promovat o politică de apropiere de Franţa

şi Marea Britanie. Teama de a-şi pierde coroana intensifică activitatea politică a lui Boris al III-lea. Căpătând o

experienţă considerabilă ca monarh şi dorind să guverneze, el reuşeşte să-i îndepărteze pe miltari de la putere, după un an şi jumătate. Regele începe să desemneze guverne şi să instaureze un regim personal în ţară. Puterea autoritară, militară evoluează, transformându-se într-o formă de monarhie autoritară. Noul premier desemnat, Gheorghi Kioseivanov, în noiembrie 1935, guvernează Bulgaria până la începutul lui 1940. Indiferent de schimbarea cabinetelor, actele guvernelor anterioare – suspendarea Constituţiei, dizolvarea Adunării Naţionale, interzicerea activităţii partidelor politice, care mai sunt reprezentate doar de liderii lor şi de cei mai cunoscuţi membri, lichidarea activităţii sindicale independente, ce au dus la distrugerea regimului parlamentar-constituţional din ţară - n-au fost abrogate. Bulgaria începe să întreţină intense relaţii economice cu al Treilea Reich. În ajunul celui de al

Doilea Război Mondial, Bulgaria se orientează spre Germania, având un interes comun - revizuirea � � � � � � � � �-ului şi a tratatelor din 1919, considerând că au fost dezavantajate şi urmăreau modificarea

graniţelor. � � � � � � � � � � � �

Cehii şi slovacii se înscriu în rândul popoarelor care în timpul primul război mondial au luptat pentru eliberare naţională şi crearea unui stat independent. În viziunea unor autori “ � � � � � � � � � � � � � �

a fost principalul rezultat al primului război mondial”. Consiliul Naţional Cehoslovac, înfiinţat la Paris în anul 1914, de Thomas Masaryk, Eduard Beneş şi Milan Stefanik, pleda pentru independenţă faţă de Imperiul Habsburgic. În iulie 1918, pe fondul tulburărilor sociale tot mai pronunţate, grupările politice cehe de la Praga s-au reunit, formând un Consiliu Naţional intern, sub conducerea lui Kramar. În octombrie 1918, � � � � � � � � � � � � � � � � �

s-a proclamat guvern provizoriu al Republicii Cenoslovace, în numele căreia � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a preluat puterea la 28 octombrie. În condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, la finele primului război mondial, la 28 octombrie 1918, este proclamată la Praga

� � " � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � �, care se uneşte la 30 octombrie 1918

cu Slovacia. Noii lideri de la Praga s-au orienta spre formarea unui sistem politic propriu. La mijlocul lunii

noiembrie 1918 a fost reunit un organism legislativ naţional, care s-a declarat drept Adunare Constituantă. � � � � � ! � � � � � �

a fost ales " � � � � � � � � �

iar Krămar - prim-ministru, a fost elaborată o Constituţie provizorie. Viteza şi eficienţa cu care se mişcau cehii încă din această perioadă se datora în mare măsură experienţii şi subtilităţii lor politice pe plan intern, ca şi abilităţii diplomatice în relaţiile cu aliaţii în exterior. Centrul de greutate a noului stat era asigurat de asocierea dintre cehi şi slovaci, într-o singură unitate. Cu excepţia anului 1921, Cehoslovacia a cunoscut o dezvoltare stabilă. Criza economică

mondiala a afectat şi economia Cehoslovaciei, fiind înregistraţi peste un milion de şomeri. În anii crizei s-au activizat elementele extremei drepte, în deosebi în regiunea munţilor Sudeţi, care susţineau unirea Sudeţilor cu Germania. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

în perioada interbelică era orientată spre alianţe cu statele vecine, Franţa şi Marea Britanie. Împreună cu România şi Iugoslavia Cehoslovacia crează în 1921 ! � � � � � � � � � � � � � �

Prin � � � � � � � � � � � ! � � � � � � � incheiat de Germania, Italia, Franţa şi Marea

Britanie (29-30 septembrie 1938), Germania anexează regiunea Sudetă. La 1 octombrie 1938, Polonia ocupă regiunea Teschin, iar în urma „primului arbitraj de la Viena” (2 noiembrie 1938), Ungaria anexează Slovacia meridională şi Sudul Ucrainei Subcarpatice. Slovacia îşi proclamă la 14 martie 1939 independenţa, devenind un stat satelit al Germaniei naziste, Ungaria anexează întreaga Ucraină Subcarpatică, iar la 15 martie 1939 Cehia este ocupată de trupele germane, (Protectoratul Boemiei şi Moraviei). În 1940 se constituie la Londra un guvern cehoslovac în exil.

Page 22: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

22

� � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Grecia, la sfârşitul războiului, făcea parte din tabăra Antantei. În perioada 1919-1922 este antrenată într-un război cu Turcia, care se încheie cu un eşec dramatic pentru greci: circa 1,5 milioane de greci fiind nevoiţi să se refugieze din Asia Mică.

Sistemul politic interbelic a evoluat, de la monarhie constituţională la republică, apoi iarăşi monarhie, care în cele din urmă se transformă în regim autoritar. Până în anul 1924, Grecia era o � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. La 19 decembrie 1923, regele George al II-lea a fost silit să abdice, Grecia proclamându-se republică, la 25 mai 1924. Urmează o perioadă de instabilitate politică, instaurarea unor guverne de coaliţie, este promulgată o nouă Constituţie la 2 iulie 1927.

În octombrie 1935, regimul republican a fost înlăturat în urma unei lovituri de stat, noul premier Georgios Kondylis asumându-şi şi titlul de regent. A fost organizat un referendum, unde 97,8 % din populaţie s-a pronunţat pentru restaurarea monarhiei. La 24 noiembrie 1935, regele Georgios al II-lea şi-a reocupat tronul. La 4 august 1936, are loc o nouă lovitură de stat, generalul monarhist Ioannis Metaxas instituind un regim dictatorial, care se menţine până în 1941. A fost introdusă starea de asediu, dizolvat Parlamentul, desfiinţate partidele politice, suspendate unele articole din Constituţie, introdus un control strict asupra cetăţenilor.

În domeniul " � � � � � � � � � � � � � � �

a fost adepta securităţii colective şi regionale; ea urmărea menţinerea integrităţii teritoriale, fiind ameninţată de politica revizionistă a statelor vecine - Turcia, Bulgaria. În anul 1934 a fost printre statele care au înfiinţat

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � La începutul

celui de-al doilea război mondial şi-a declarat neutralitatea, dar a fost atactată de trupele italiene, la 28 octombrie 1940, pe care a reuşit să le respingă, fiind însă obligată să capituleze în faţa trupelor germane la 23 aprilie 1941.

� � � � � � � � � � �Popoarele slave din Balcani, în anii primului război mondial, şi-au intensificat lupta pentru

independenţă. La Londra a fost creat un � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � în frunte cu A.Trumbić, care

pleda pentru emancipartea slavilor din Imperiul austro-ungar şi unirea lor cu Serbia şi Muntenegru. În iulie 1917, pe insula Corfu, a fost semnată o declaraţie de către A. Trumbić şi premierul sârb, Nicolas Pašić, prin care se recunoştea unitatea naţională a sârbilor, croaţilor şi slovenilor. La 1 decembrie 1918, a fost proclamat

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, în frunte cu

reprezentantul dinastiei sârbe Karagheorghevici, " � � � � � � � � � � � � � � � �

. Regatul cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Vojvodina şi Bosnia-Herţegovina. Nivelul de dezvoltare a acestor regiuni era foarte diferit, fapt se s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei interne a ţării. În viaţa politică a ţării rolul principal până în ianuarie 1929 l-a avut � � � � � � � � � � � � � � �

- promotor al naţionalismului sârb. Au existat forţe care au criticat caracterul centralzat al regimului şi dominaţia politică a sârbilor în timpul domniei lui Alexandru I. În calitate de lider s-a afirmat Ante Pavelic, membru al Parlalmentului, care a condus mişcarea teroristă a ustaşilor după ce s-a refugiat în Italia în 1929. La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I anulează Constituţia, dizolvă parlamentul (Scupştina

Populară), interzice activitatea partidelor şi organizaţiilor politice. El concentrează în mâinile sale puterea legislativă şi executivă iar guvernul condus de � � � � � � � � � � � � � �

era subordonat direct regelui. În septembrie 1931,

� � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ce prevedea instituirea unui parlament

bicameral. La fel ca şi alte state din zonă, Iugoslavia a fost afectată puternic de criza economică mondială, fiind o ţară cu o economie preponderent agrară.

În perioada interbelică " � � � � � � � � � � � � � �

a Iugoslaviei era axată pe menţinerea � � � � � � � � � �

ului teritorial, consolidarea sistemului bazat pe securitatea colectivă. Ţara era adepta politicii securităţii regionale. Iugoslavia a fost una dintre statele care au constituit ! � � � � � � � � � � � � �

în 1921� alături de

Page 23: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

23

România şi Cehoslovacia. În 1934 participă la crearea � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

alături de Turcia, Grecia şi România. În octombrie 1934, la Marsilia a fost asasinat regele Iugoslaviei, Alexandru I, împreună cu ministrul francez al afacerilor externe, Louis Barthou de membrii ai mişcării teroriste a ustaşilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenţă în frunte cu prinţul Paul. Intervin unele schimbări şi în domeniul politicii externe, noul guvern condus de Milan

Stojadinović (1935-1939) orientându-se spre colaborare cu Germania şi Italia. În 1937 a fost semnat la Roma un tratat de prietenie cu Italia, fapt ce a contribuit la slăbirea

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � �

.

Statul polonez dispăruse ca entitate organizatorică din 1795. Polonezii erau divizaţi în cadrul Imperiului austro-ungar, rus şi cel german. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, propaganda poloneză pentru emancipare naţională era deosebit de activă. De altfel, punctul 13 dintre � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

preşedintelui american stipula necesitatea înfiinţării unui stat polonez cu ieşire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-şi crea un stat naţional independent. Primii au reuşit să se elibereze polonezii din componenţa fostului Imperiu rus, după dispariţia lui. La 15 octombrie 1918, deputaţii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat că polonezii încetează să se mai considere cetăţeni ai Imperiului habsburgic.

La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un � � � � � � " � � � � � � � � � � iar la 18 noiembrie a fost

proclamată � � " � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � �

în frunte cu � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. La 20 februarie 1919, a fost adoptat primul act al Poloniei independente, aşa-numita ! � � � � � � � � � � � � � �

. La 17 martie 1921 a fost votată noua � � � � � � � � � � �

a Poloniei, care garanta noua formă de stat - � � " � � � � � �" � � � � � � � � � � � �

, preşedintele fiind ales pe un termen de şapte ani. Puterea legislativă aparţinea Seimului şi Senatului, cea executivă preşedintelui şi miniştrilor. Constituţia oferea largi drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor ţării.

Primul preşedinte al ţării, Jósef Pilsudski, în 1922 s-a retras de la putere ca să revină în mai 1926, înstaurând un regim autoritar, pe care îl menţine până în 1935, când a încetat din viaţă. Noul regim politic, intitulat

� � � � � � � � urmărea scopul de “redresare” a ţării (

� � � � � � � � � � � �). După

preluarea puterii, Pilsudski a afirmat că nu doreşte introducerea în Polonia a unei dictaturi. El intenţiona să ţină armata departe de mâinile politicienilor, să stabilizeze economia, să pună capăt nedreptăţilor sociale, să-i unească pe toţi cetăţenii polonezi sub semnul respectului faţă de stat şi să facă din Polonia o mare putere europeană. La 2 august 1926, a fost aprobată o nouă Constituţie, ce consacra regimul autoritar, preşedintele fiind investit cu drepturi sporite. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

în perioada interbelică, era orientată spre alianţa cu Franţa ; între cele două ţări au fost semnate două acorduri militare în 1921 şi 1925. La 3 martie 1921, a semnat un Tratat cu România, dar a refuzat să facă parte din ! � � � � � � � � � � � � � �

Polonia s-a apropiat de ţările nordice, statele baltice, urmărind crearea unor alianţe regionale în care să joace un rol predominant dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu şi-a atins scopul propus. Pilsudski a participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alături de Jósef Beck, ministrul de externe. Faţă de Germania şi U.R.S.S., cei “doi duşmani “ ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relaţii bune, dar nu alianţe cu ele. Doctrina nu excludea, însă, pacte de neagresiune, primul fiind încheiat cu U.R.S.S. în 1932, iar cu Germania după venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1934. Pactul cu Hitler a avut consecinţe pozitive pe termen scurt, permiţând rezolvarea câtorva dintre disensiunile existente între cele două state, reducerea temporară a presiunilor germane asupra Danzigului şi coridorului polonez. Dezavantajele aveau să se vadă ceva mai târziu.

În noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschin a Cehoslovaciei, fiind sprijinită de Germania şi Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia să se reorienteze iarăşi

Page 24: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

24

spre Franţa şi Marea Britanie. La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania nazistă, iar la 17 septembrie de către U.R.S.S., teritoriul ei fiind împărţit pentru a patra oară între cele douâ state. � � � � � � �

După înfrângerea şi destrămarea Imperiului Habsburgic, la 16 noiembrie 1918, este proclamată � � " � � � � � � � � � � � � � Puterea politică a fost preluată de un � � � � � � � � � � � � � � � � �

, alcătuit din liberali şi conservatori, în frunte cu ! � � � � � � � � � � � �

A fost introdus dreptul de vot universal, s-a proclamat libertatea adunărilor, au fost luate unele măsuri de împroprietărire a ţăranilor. La începutul anului 1919, noua conducere a Ungariei a cunoscut o criză politică. Social-

democraţii au apelat la ajutorul comuniştilor unguri, partid creat în noiembrie 1918, în frunte cu Béla Kun, pentru a forma un guvern de coaliţie. La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, în frunte cu Sándor Garbai, iar liderul comunist, Bela Kun, a fost numit ministru de externe. Treptat, comuniştii şi-au extins autoritatea şi au proclamat

� � " � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � �, mizănd pe sprijinul promis de Lenin. În iunie 1919, Ungaria a fost proclamată Republică

Sovietică Unională, unită cu Rusia sovietică. Republica Ungară a Sfaturilor a existat timp de � � � � �� � � �

. Existenţa ei a fost curmată de intervenţia externă, dar şi a forţelor interne. Un rol important în înlăturarea comuniştilor de la putere şi înfrângerea Republicii Sfaturilor l-au jucat trupele române. La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost ocupată de trupele conduse de amiralul ! � � � � � � � � � � � �

care

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Parlamentul a lichidat republica în ianuarie 1920, iar ! � � � � �� � � � � �

a fost ales � � � � � �

. El a instaurat un regim autoritar în Ungaria ce s-a menţinut în perioada 1920-1944. Conducerea Ungariei în perioada interbelică a depus eforturi diplomatice considerabile în vederea revizuirii Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-a apropiat de statele care contestau sistemul de la Versailles - Germania nazistă şi Italia fascistă. Ungaria a fost admisă în Societatea Naţiunilor în 1923. În anii 1929-1933, a depus unele eforturi în vedera scindării ! � � � � � � � � � � � � � �

. A încercat să atragă de partea sa România şi Iugoslavia, oferindu-le sprijin în cazul unui conflict, mai ales României in caz de atac din partea U.R.S.S.. După venirea lui Hitler la putere, Ungaria a întărit relaţiile cu Germania, semnând la Roma un

Protocol între Ungaria, Italia şi Austria, îndereptat împotriva ! � � � � � � � � � � � � � � şi

� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � Ungaria a susţinut planurile anexioniste germane, felicitând-o pentru anexarea Austriei

în martie 1938. În urma � � � � � � � � � � � � � ! � � � � � �, Ungaria a participat la dezintegrarea

Cehoslovaciei, obţinând unele teritorii din Sudul Slovaciei. În vara anului 1940, a obţinut un alt succes în politica revizionistă când prin Dictatul de la Viena a reuşit să reanexeze Nord-Vestul Transilvaniei, teritoriu românesc. La începutul celui de-al doilea război mondial Ungaria făcea partea din tabăra aliaţilor Germaniei naziste. A participat alături de armata germană la invadarea Jugoslaviei, anexând Vojvodina de Vest.

6. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Obiective - Elucidarea cauzelor ce au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial şi la eşecul politicii de securitate colectivă promovată de Societatea Naţiunilor.

- Evocarea obiectivelor urmărite de statele agresoare şi planurile ce le însoţeau. - De a prezenta condiţiile în care s-a creat Coaliţia Antihitleristă şi rolul documentelor programatice elaborate de Aliaţi.

- Formarea deprinderilor de analiză comparată a evenimentelor din perioada celui de-al doilea război mondial.

Page 25: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

25

- De a urmări rolul conferinţelor interaliate din perioada războiului în organizarea postbelică a ordinii mondiale, aplicând metoda analizei şi sintezei.

Prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondială a intenţionat să evite pe cât era posibil o nouă conflagraţie mondială. Evoluţia evenimentelor în primul deceniu postbelic a demonstrat existenţa unor forţe politice care doreau modificarea

� � � � � � � � �-ului stabilit prin tratate,

revizuirea lor. În anii ‘30 pe arena mondială tot mai multe state îşi manifestă tendinţele revizioniste şi revanşarde. Continentul european nu a reuşit să evite pericolul unei conflagraţii, debutul fiind războiul civil din Spania. Atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea Britanie şi Franţa au ocupat o poziţie de neamestec în afacerile interne ale Spaniei, pe când alte state, Germania, Italia, Uniunea Sovietică au intervenit destul de active. În perioada următoare tendinţele revizioniste s-au întenţit, Germania nazistă a încălcat deschis clauzele militare ale Tratatului de la Versailles. Un loc deosebit în geneza celui de-al doilea război mondial îi revine Acordului de la Munchen, semnat la 29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi Italiei, conform căruia Cehoslovacia a fost cedată agresorilor şi în curând ea a încetat să mai existe ca stat. Acordul de la Munchen a devenit apogeul politicii de conciliere promovată de statele occidentale faţă de Germania. Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania avea pretenţii teritoriale. Reprezentanţii Reichului au cerut polonezilor «returnarea» oraşului-port Danzig şi a coridorului care ar fi unit acest oraş cu Germania şi Prusia Orientală. Aceste cereri au fost respinse de guvernul polonez, care miza pe sprijinul Marii Britanii şi Franţei în cazul unui atac din partea Germaniei, sperând că Polonia nu va fi sacrificată după modelul Cehoslovaciei. În cazul Poloniei, Germania nazistă a reuşit să ajungă la o nouă împărţire cu Uniunea Sovietică, care a fost absentă la Munchen. Astfel, ambiţiile revizioniste germane au contribuit la declanşarea unui război care se va transforma în anii următori într-unul mondial. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � La 1 septembrie 1939, invadarea de catre trupele germane a teritoriului polonez a declanşat cel de-

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Ordinea politică mondială, consacrată juridic prin

tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), a fost încălcată. Care au fost cauzele ce au dus la declanşarea războiului? Istoricul Eric Hobsbawm menţionază că secolul al XX-lea a fost marcat de război, a trăit şi a găndit în termenii războiului chiar şi atunci când tunurile şi bombele nu exploadau. Istoricul A.J.P.Taylor, la rândul său, consideră că originele celui de-al doilea mondial sunt

� � � � � � � � � � � � � � Printre sursele conflictului se regăsesc eşecurile

organizării postbelice a lumii: lipsa de coeziune a Marilor puteri la Conferinţa de la Paris; neimplicarea SUA in aplicarea şi respectarea propriilor principii; politica promovată de noua putere a Rusiei sovietice precum şi politica revizionistă şi revanşardă promovată de Germania, căreia i s-a alăturat Italia, Japonia şi alte state mai mici. Printre autorii morali se înscrie Adolf Hitler, creaţia Versailles-ului şi, pe de altă parte, creaţia ideilor comune ale Europei contemporane. Mai mult decât atât, el a fost creaţia istoriei germane şi a prezentului german. “Hitler a fost - menţionează istoricul A.J.P.Taylor - placa de rezonanţă pentru naţiunea germană”. Conducătorul U.R.S.S., I.V.Stalin, este şi el, la rândul său, unul dintre autorii morali ai conflictului, prin semnarea pactului din 23 august 1939. Prin atacarea Poloniei a fost pus în aplicare � � � � � � � � �

, avizat de Hitler încă la 11 aprilie 1939. Iniţial, Italia şi-a proclamat neutralitate, urmată de Japonia, apoi SUA. La 6 septembrie 1939 aceeaşi poziţie a fost adoptată şi de Consiliul de Coroană al României. În schimb, Franţa şi Marea Britanie au pus în aplicare garanţiile acordate Poloniei în primăvară şi au declarat război Germaniei. Atacul asupra Poloniei punea în aplicarea războiul fulger - � � � � � � �

ul, armata poloneză fiind scoasă practic din luptă după primele zece zile. La 17 septembrie 1939, Stalin, punând în practică prevederile protocolului secret din 23 august, ordonă atacarea Poloniei dinspre Est. După ocuparea

Page 26: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

26

unei părţi din teritoriul polonez, Uniunea Sovietică se îndreaptă în direcţia Nord-Vest, respectiv spre vecinii din zona baltică şi Finlanda. Tratatele încheiate între 29 septembrie şi 10 octombrie cu Estonia, Letonia şi Lituania, au creat cadrul propice pentru ocuparea lor de către Armata Roşie, pentru stabilirea unui “cap de pod” în vederea ofensivei în direcţia Finlandei, atacată la 30 noiembrie 1939. Liga Naţiunilor a declarat Uniunea Sovietică

� � � � � � � � � � � şi la 14 decembrie

aceasta a fost exclusă din Ligă. Pe Frontul din Vest, atât trupele � � � � � � � � �

-lui, cât şi cele ale francezilor şi englezilor nu s-au antrenat în mişcări consistente, situaţia menţinându-se până la 9 mai 1940. Această linişte relativă a fost catalogată drept “

� � � � � � � � � � � �”, ceea ce înseamnă de fapt lipsa unor acţiuni militare ale

părţilor implicate în conflict. După

� � � � � � � � �-ul purtat în direcţia Vest, următoarea ţintă va fi Franţa, care va capitula la 22

iunie 1940. Germanii au ţinut să semneze armistiţiul în acelaşi vagon unde ei capitulaseră în 1918, la Compiègne. Urma un alt obiectiv - ocuparea Angliei, operaţiune dificilă ce implica resurse militare importante. Ofensiva, începută la 8 august 1940 printr-un atac al flotei aeriene germane � � � � � � � � �

, a declanşat o ripostă engleză. După atacul masiv asupra Londrei din 10 mai 1941, Hitler a abandonat ideea debarcării în Marea Britanie. O altă zonă care după capitularea Franţei a atras atenţia dictatorilor de la Berlin şi Moscova a fost cea a Balcanilor şi Sud-Estul Europei. În 1940, România a fost prima victimă fiind “silită” să cedeze Basarabia şi Nordul Bucovinei şi partea de Nord-Vest a Transilvaniei. În aceste condiţii, odată cu dispariţia României Mari, noua conducere de la Bucureşti - mareşalul Ion Antonescu - se va ralia la puterile Axei. Turcia şi-a declarat neutralitatea, statut pe care a reuşit să-l menţină pe parcursului conflagraţiei mondiale. Soarta Greciei a fost hotărâtă de armata italiană, care a atacat-o la 28 octombrie 1940, sprijinită apoi de cea germană, deşi Grecia îşi proclamase anterior neutralitatea. La 25 martie 1941, Iugoslavia a aderat la Pactul Tripartit. La Belgrad se produce o lovitură de stat, iar noua conducere proclamă neutralitatea Iugoslaviei. Germania declanşează un atac în direcţia Belgradului, fiind sprijinită de trupele bulgare şi ungare. După capitularea Iugoslaviei la 17 aprilie, statul iugoslav este dezmembrat, iar Croaţia îşi proclamă independenţa, la 13 aprilie, sub domnia ducelui de Spoleto. Întregul teritoriu al ţării a fost cuprins de o amplă mişcare de partizani, dar rezistenţa era divizată: o parte era condusă de comunistul Tito, alta de colonelul Mihailovici, liderul

� � � � � � � � � � �

� � � � � � � � � � � � � � � � La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr. 21, cunoscută sub numele � � � � � �� � � � � � � � � � �

ce avea drept obiectiv invadarea U.R.S.S.. Conform acestui plan, trupele germane, prin metoda

� � � � � � � � � �ului, trebuiau să lichideze forţele principale ale trupelor sovietice din Rusia

Occidentală. Hitler a declanşat la 22 iunie 1941 cea mai mare operaţiune militară a epocii contemporane, mobilizând circa trei milioane de soldaţi germani, sprijiniţi de aliaţi din România, Italia, Finlanda şi Ungaria. Documentele publicate de istoricii ruşi după 1992 demonstrează că a existat şi un Plan operativ de război al U.R.S.S., elaborat în mai 1941, conform căruia Moscova la rândul său, pregătea un atac în direcţia Germaniei, pentru a elibera ţările europene de nazism. Termenul-limită de începere a acţiunilor era iulie 1941. În primele luni, « războiul fulger » a permis trupelor naziste să cucerească un întins teritoriu sovietic. Armata Roşie a înregistrat o serie de eşecuri ce se datorau mai multor cause: consecinţele sistemului politico-ideologic, instaurat de bolşevici; faptul că U.R.S.S. se pregătea de un război de ofensivă şi nu de defensivă, Armata Roşie nu era pregătită să reziste în faţa unui asemenea atac. Prima înfrângere, armata germană o înregistrează lângă Moscova la începutul lunii decembrie 1941, când trupele sovietice au reuşit să treacă la contraofensivă.

Page 27: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

27

Începutul războiului germano-sovietic a creat condiţii pentru constituirea coaliţiei antihitleriste. Premierul britanic, Winston Churchill, a anunţat imediat sprijinul Angliei pentru Uniunea Sovietică, iar la 13 iulie era semnat un tratat între cele două puteri. � � � � � � � � � � � � � � � �

i, semnată de Churchill şi Roosevelt la 14 august, va prefigura ! � � � � � � � � � � �

. Uniunea Sovietică a aderat la � � � � �� � � � � � � � � � � � la 24 septembrie 1941.Sprijinul aliaţilor s-a materializat în toamna anului 1941, când la

Moscova a fost semnat un protocol prin care Marea Britanie şi SUA se angajau să aprovizioneze cu material de război Uniunea Sovietică în următoarele nouă luni. La 1 ianuarie 1942, la Washington, 26 de state au semnat “

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �”.

Între 10 ianuarie-2 februarie 1943 Armata Roşie a reuşit să învingă armata germană în zona oraşului Stalingrad, cea mai mare înfrângere suferită până în acel moment de Hitler.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a şefilor de guverne a U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie a avut loc între 28 noiembrie şi 2 decembrie 1943 la Teheran. Conferinţa avea scopul de a examina: coordonarea eforturilor aliaţilor în lupta împotriva Germaniei şi sateliţilor ei; colaborarea postbelică şi asigurarea unei păci trainice. A fost adoptată “Hotărârea militară a Conferinţei de la Teheran”, conform căreia operaţia

� � � � � � � urma să înceapă în mai 1944. La Conferinţă s-a discutat problema viitorului Germaniei, Roosevelt propunând dezmembrarea ei în cinci state autonome, Churchill a susţinut planul său de constituire a Confederaţiei dunărene din care să facă parte Austria, Ungaria şi teritoriile de Sud ale Germaniei. Stalin a respins planurile celor doi, considerând că Austria şi Ungaria trebuie să fie state independente. Cel de-al doilea front a fost dechis de anglo-americani la 6 iunie 1944, în Normandia (Franţa de Nord). După debarcarea în Normandia trupele anglo-americane au realizat un şir de operaţiuni reuşite. La sfârşitul lunii septembrie anglo-americanii au eliberat aproape în întregime Franţa şi Belgia. In paralel, operaţiunile aliaţilor în Vest erau susţinute de ample operaţiuni militare ale Armatei Roşii în Estul continentului. Operaţia Iaşi-Chişinău a avut drept rezultat lichidarea grupului de armate “Ucraina de Sud”, reocuparea teritoriului românesc dintre Nistru şi Prut şi înaintarea Armatei Roşii peste Prut. La 23 august 1944, România a ieşit din rândurile Axei şi a luat decizia de a se alătura

� � � � � � � � � � � � � � �. Decizia regelui Mihai I a contribuit la prăbuşirea frontului german din

Balcani, fiind deschis drumul spre Sofia, Belgrad, Viena, Budapesta, iar trupele romane au completat efectivul Naţiunilor Unite cu jumătate de milion de ostaşi, cu petrol şi produse alimentare. Bulgaria n-a trimis trupe pe Frontul de Est, dar a fost una dintre aliatele Germaniei. La 5 septembrie 1944, U.R.S.S. a declarat război Bulgariei, iar la 6 septembrie, trupele Armatei Roşii au intrat pe teritoriul ei. La 9 septembrie, guvernul a fost înlăturat, fiind impus un guvern comunist, care a anunţat aderarea Bulgariei la Coaliţia antihitleristă. Guvernul finlandez a declarat că este de acord să semneze armistiţiul la 4 septembrie 1944, rupe relaţiile cu Germania şi încetează războiul cu U.R.S.S. După

� � � � � � � singurul aliat al Germaniei rămăsese Ungaria. Luptele de pe teritoriul ei au fot

crâncene şi au durat până în aprilie 1945.

� � � � � � � � � �a fost eliberată de Armata Populară de Eliberare, sprijinită de Armata Roşie. În

aceste condiţii germanii au fost siliţi sâ-şi retragă trupele din Grecia şi Albania. În octombrie 1944, premierul britanic Winston Churchill a întreprins o vizită la Moscova pentru a discuta problema Poloniei şi situaţia din Balcani. Pentru a reglementa situaţia din această zonă, Churchill a propus delimitarea sferelor de influenţă a Uniunii Sovietice şi a Aliaţilor, propuneri care se regăseau în aşa-numitul “

� � � � � � � " � � � � � � � �”: “România – Rusia-90 %; alţii - 10%; Grecia:

Marea Britanie în acord cu SUA- 90 %, Rusia – 10 %; Iugoslavia: 50 % - 50 %; Ungaria: 50 %- 50 %; Bulgaria: Rusia – 75%, alţii 25 %”. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Page 28: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

28

La începutul anului 1945, războiul intra deja în faza finală. Existau o serie de probleme ce trebuiau rezolvate în cadrul unei noi întâlniri ale celor “trei mari”. Conferinţa a avut loc în perioada 4-11 februarie 1945 la Ialta (U.R.S.S.)

� Printre probleme majore abordate în cadrul Conferinţei se

afla : statutul postbelic al Germaniei, zonele de ocupaţie şi participarea Franţei cu propria zonă, problema Poloniei, care era una « de onoare » pentru Churchill şi alta de “securitate“ pentru Stalin; aprobarea documentelor Conferinţei de la Dumbarton Oaks din august-septembrie 1944, ce au dus la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. La Conferinţă a fost adoptat un document important “

� � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � �”.

La 30 aprilie 1945, Hitler s-a sinucis. Succesorul lui, amiralul Karl Donitz, se pronunţă pentru ieşirea din război. În oraşul Reims, unde se afla Cartierul General al lui D. Eisenhower, la 7 mai 1945 a fost semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei. Stalin, indignat de faptul că actul de capitulare a Germaniei nu s-a semnat la Berlin, a insistat pe lângă W.Churchill şi H.Truman să considere actul de la Reims drept unul prealabil şi a cerut germanilor să semneze altul, la Berlin, la 8 mai, ora 2400 (ora locală) sau 9 mai ora 200 (ora Moscovei).

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

După capitularea Germaniei era nevoie de coordonarea acţiunilor politico-diplomatice şi militare ale Aliaţilor. Conferinţa şi-a început lucrările la 17 iulie 1945, la Potsdam. La ea au participat reprezentanţii “Celor Trei Mari”: delegaţia sovietică, condusă de I.V.Stalin, cea americană, condusă de H.Truman, succesorul lui Roosevelt, şi cea britanică, condusă iniţial de W. Churchill, iar din 28 iulie de Clement R. Atlee, noul prim-ministru al Marii Britanii. Problemele discutate: crearea Consiliului Miniştrilor de Externe, care trebuiau să elaboreze tratatele de pace cu fostele aliate ale Germaniei; problema Germaniei - cea mai intens dezbătută; chestiunea reparaţiilor, soarta Austriei, Poloniei etc. În privinţa Germaniei au decis ca ea să fie împărţită în patru zone de ocupaţie, supuse unui control din partea Comisiei centrale. Principiile politice şi economice, cu unele completări şi precizări, au fost aprobate în unanimitate de către şefii delegaţiilor. Ele însă nu erau lipsite de anumite carenţe: dacă unul dintre cei patru conducători nu era, de exemplu, de acord cu o hotărâre adoptată în comun, el lua decizia de unul singur în zona sa de ocupaţie, ceea ce conducea la dezmembrarea Germaniei. La Potsdam, după ce a fost informat că testarea bombei atomice se defăşurase cu succes, preşedintele american, H.Truman i-a spus lui Stalin că Statele Unite au o armă nouă „de-o forţă distructivă neobişnuită”. Stalin a primit cu calm vestea, spunând numai că speră că americanii „vor folosi aşa cum trebuie această armă împotriva japonezilor”. La vremea respectivă, reţelele spionajului sovietic îl ţinuseră pe Stalin la curent cu desfăşurarea lucrărilor legate de bombă atomică, deşi ştirea despre experimentul reuşit nu-i parvenise prin aceste canale. Preşedintele american, adoptând recomandarea unui grup politico-ştiinţific, numit Comitetul Interimar, creat pentru al consilia în legătură cu folosirea bombei atomice, a aprobat operaţiunea de aruncare a bombei asupra unor ţinte civilo-militare din Japonia. Bombardamentul s-a produs în zilele de 6, şi respectiv, 9 august 1945, când au fost lansate primele bombe atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Această decizie a dus la controverse nesfârşite, dar Truman a rămas mereu cu convingerea fermă că a acţionat corect. Cele două bombe au fost singurele arme nucleare folosite vreodată în război. Astfel, Statele Unite au demarat practic procesul înarmării nucleare, deţinând iniţial monopolul în această direcţie. „Monopolul nuclear” s-a dovedit a avea un efect neînsemnat asupra desfăşurării evenimentelor internaţionale de la mijlocul anilor ’40 şi începutul „războiului rece”. În acel moment, nimeni nu a prezis o viaţă lungă monopolului american, el fiind înlăturat la scurt timp de către U.R.S.S..

Page 29: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

29

7� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � �

Obiective : - Elucidarea cauzelor ce au dus la confruntarea dintre foştii Aliaţi. - De a analiza impactul neînţelegerilor dintre Marile Puteri asupra tratatelor de pace. - De a evidenţia cauzele ce au dus la o confruntare atipică – război rece – între Marile Puteri, originile şi evoluţia noului tip de război. - De a evoca etapele procesului de constituire a blocurilor militare- NATO şi Tratatul de la Varşovia şi rolul atribuit lor în cadrul relaţiilor internaţionale. - De a urmări evoluţia relaţiilor internaţionale- de la colaborare la confruntare, destindere, încordare iar destindere. Rolul Conferinţei de la Helsinki în perioada destinderii relaţiilor internaţionale în susţinerea şi promovarea valorilor democratice. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată şi ruinată. Printre învingători se află două state ce vor dicta de pe poziţii de forţă redesenarea hărţii politice a Europei şi vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Pacea a fost obiectul unor negocieri încă înainte de terminarea războiului. La Ialta, în februarie 1945, Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situaţia de după război. În pofida unui climat cordial, între Aliaţii au apărut şi o serie de neînţelegeri: Stalin dorea să-şi mărescă teritoriul şi să îşi consolideze poziţia în Estul Europei; Churchill, neîncrezător, încerca să tempereze avântul sovietic şi era preocupat de menţinerea coloniilor în Imperiul britanic; Roosevelt, care încerca să-i împace cele două puncte de vedere, era de acord cu o decolonizare accelerată şi preconiza crearea unei Organizaţii a Naţiunilor Unite pentru a înlocui Societatea Naţiunilor, care s-a dovedit a fi ineficientă. La Potsdam, neînţelegerile s-au agravat, iar semnarea tratatelor de pace a amânată pentru mai târziu, din cauza absenţei unui acord imediat. A fost înfiinţat Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe al marilor puteri, care avea misiunea de a elabora proiectele tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei naziste.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Între 29 iulie şi 5 octombrie 1946, la Paris şi-a desfăşurat lucrările � � � � � � � � � � � � " � � � �

care avea scopul de a discuta şi de a definitiva proiectele

� � � � � � � � � � � � " � � � dintre puterile învingătoare şi

sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. La Conferinţă au participat delegaţiile a 32 de state. La fel ca şi în 1919-1920, rolul conducător a revenit marilor puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică şi China. Delegaţiile a 16 ţări aveau statutul de invitat, iar altele aveau titlu consultativ. Din ultima categorie făceau parte şi cele cinci puteri învinse. Proiectele tratatelor de pace au fost făcute public odată cu publicarea lor simultană la Londra, Paris, Moscova şi Washington, la 30 iulie 1946. � � � � � � � � � � � " � � �

dintre puterile aliate şi asociate şi „sateliţii” Germaniei naziste � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. Tratatele erau alcătuite dintr-o parte întroductivă şi din clauze teritoriale, politice, militare, economice, precum şi unele prevederi privind reparaţiile şi restituirile. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

au fost în centrul atenţiei, prilejuind dezbateri şi confruntări. Ele prevedeau modificări ale frontierii în favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea Dedocanezul; oraşul Trieste era declarat oraş liber; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda Uniunii Sovietice localitatea Petsamo; Ungaria era readusă la graniţele din 1938. În privinţa României era legalizată pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei dar era recunoscut dreptul său asupra Nord-Vestului Transilvaniei.

Page 30: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

30

� � � � � � � � � � � � � � � stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă luni, cu

excepţia celor sovietice din România şi Ungaria. Tratatul de pace cu România recunoştea participarea activă la coaliţia antihitleristă dar nu-i recunoştea statutul de ţară cobeligerantă, care, însă, i-a fost recunoscut Italiei. Tratatele au intrat în vigoare la 15 septembrie 1947.

� � � � � � � � � � � � � � � � Războiul, aducând Europa în situaţia de a fi vlăguită şi împărţită între învingători şi învinşi, a permis consolidarea poziţiei celor două mari puteri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Statele Unite beneficiază de poziţia de forţă dobândită după primul război mondial: superioritatea economică, postura de creditor pentru restul lumii, prestigiul moral pe care i l-a conferit intervenţia hotărâtoare în favoarea victoriei, precum şi faptul că se aflau în posesia bombei atomice. Toate acestea i-au permis să deţină un rol important în stabilirea condiţiilor de încheiere a păcii. Uniunea Sovietică, spre deosebire de perioada interbelică, a reuşit să se reabiliteze după război prin rolul său în obţinerea victoriei; se bucura de simpatia a milioane de victime ale nazismului, iar Armata Roşie, care a reuşit să obţină prima victorie asupra naziştilor la Stalingrad şi a eliberat trei sferturi din teritoriul Europei şi care continua să staţioneze în ţările Europei de Est, îi conferă o poziţie dominantă în Europa. Perioada de după cel de-al doilea război mondial consfinţeşte împărţirea lumii între Statele Unite şi URSS, singurele ţări posesoare ale armei atomice (în 1945 şi respectiv 1949), în defavoarea fostelor puteri europene. Aliaţii din timpul războiului devin adversari şi alcătuiesc două blocuri ostile care vor domina relaţiile internaţionale în următorii patruzeci de ani. Riscul unei conflagraţii nucleare le-a determinat pe cele două Mari Puteri să renunţe la o confruntare directă, însă, opoziţia indirectă va degenera într-un conflict atipic, denumit « război rece ». � � � � � � � � � � � � � �

este termenul folosit pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după 1945 dintre aliaţii occidentali, conduşi de Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste, pe de altă parte. Ca perioadă de desfăşurare,

� � � � � � � � � � � � este plasat de analişti

după terminarea celui de-al doilea război mondial, până către sfârşitul anilor ‘80. Divergenţele dintre aliaţi au început să se manifeste încă din timpul războiului, în deosebi după Conferinţa de la Ialta, când Uniunea Sovietică a impus în ţările din Est guverne-satelite Moscovei. Stalin fusese în stare să impună frontierile Europei de Est fără să-şi asume un risc ieşit din comun, deoarece armatele sale ocupau deja zonele respective. De altfel, după cum menţionează Henry Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţi şi niciodată într-o manieră care să fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. După � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Uniunea Sovietică putea acţiona fără echivoc pentru instaurarea unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin, fiind încălcate astfel prevederile Declaraţiei de la Ialta. În toate ţările unde staţiona Armata Roşie – România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria - echipa conducătoare era instalată de Moscova fiind devotată acesteia. În Albania şi Iugoslavia, state ce s-au eliberat fără ajutorul Armatei Sovietice, puterea a fost preluată de comuniştii sprijiniţi de Kremlin. Statele Unite şi ceilalţi aliaţi au fost nevoite să ia măsuri pentru a stopa expansiunea sovietică. Winston Churchill, fostul premier britanic, la 5 martie 1946, în prezenţa preşedintelui SUA, H.Truman, la Fulton, Missouri, a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, descriind o “Cortină de fier” care se lasă din “

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �”.

Soluţia pe termen lung propusă de el era � � � � � � � � � � � � � “� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � �”.

La 12 martie 1947, a fost expusă � � � � � � � � � � � � � �

un program de politică externă a SUA, care prevedea susţinerea guvernelor Greciei şi Turciei, ameninţate de comunism, şi care era prezentat ca un program la nivel global a luptei dintre democraţie şi dictatură. În viziunea lui Henry Kissinger, � � � � � � � � � � � � �

a marcat “o cumpănă a apelor” deoarece, o dată ce America aruncase « mănuşa

Page 31: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

31

morală », avea să termine pentru totdeauna cu genul de � � � � " � � � � � �

pe care Stalin îl înţelegea cel mai bine, şi negocierea de concesii reciproce avea să fie scoasă din discuţie. La mai puţin de trei luni după anunţarea

� � � � � � � � � � � � � �, a fost expus

" � � � � � ! � � � � � � �, prin

care Statele Unite se angajau să ajute la refacerea economică şi socială a Europei. Planul urmărea refacerea Europei pentru a evita “tulburările politice” şi “disperarea”, pentru a reface economia mondială şi pentru a forma instituţii libere. Participarea la � � � � � � ! � � � � � � �

era deschisă şi guvernelor aflate pe orbita sovietică - o indicaţie recepţionată la Varşovia şi Praga, dar redusă la tăcere de Stalin. Uniunea Sovietică a respins � � � � � � ! � � � � � � �

, considerat drept un amestec în afacerile interne ale statelor comuniste. La baza concepţiilor sale şi ale sateliţilor săi despre lume şi despre relaţiile internaţionale a fost pusă teza elaborată în septembrie 1947 de A. Jdanov, conform căreia lumea s-a scindat în « două lagăre », cel « socialist », în frunte cu U.R.S.S., şi cel « imperialist », în frunte cu SUA. La 4 aprilie 1949, a fost semnat � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(NATO), o alianţă în componenţa căreia au intrat SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia, la care, în 1952, au aderat Grecia şi Turcia, iar în 1955, R.F.Germană, în 1982, Spania. Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi extindă porţile către fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în Alianţă, iar la 2 aprilie 2004 au fost primite încă şapte state, printre care şi România. În urma celor două valuri de aderare numărul membrilor N.A.T.O. se ridică la 26. Scopul primordial al Alianţei este de a asigura libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite. S.U.A. au pierdut monopolul asupra bombei atomice în 1949, când agenţia T.A.S.S. a anunţat oficial că, la 25 septembrie, Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de producţie proprie. Drept răspuns, Statele Unite au sporit arsenalul nuclear. În anii ’50, U.R.S.S., a depus eforturi considerabile în vederea producerii armei termonucleare şi a rachetelor balistice intercontinentale.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

În 1955, a fost creat � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, sub egida U.R.S.S., drept răspuns la intrarea

R.F.G. în N.A.T.O. Tratatul a fost semnat la 14 mai 1955 la Varşovia de către Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. Părţile semnatare pledau pentru asigurarea securităţii şi menţinerea păcii în Europa. În 1968, Albania a părăsit oficial alianţa. În acelaşi an, conceptul de « ajutor reciproc » din Tratat a fost folosit de Leonid Brejnev ca bază oficială pentru intervenţia forţelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia în scopul de a înăbuşi « Primăvara de la Praga ». Schimbările intervenite în viaţa politică din Uniunea Sovietică după 1985 şi, ca o consecinţă, sfârşitul

� � � � � � � � � � � � � � au dus la sfârşitul alianţei Tratatului de la

Varşovia, fiind dizolvată oficial în mai 1991.

La 1 august 1975, � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � " � � � � �s-a desfasurat

la Helsinki, unde au participat reprezentanţii a 35 de ţări - incluzănd majoritatea puterilor occidentale importante şi Uniunea Sovietică - au convenit să recunoască frontierile naţionale Est-Europene postbelice ca permanente (propunând astfel un un fel de tratat de pace care punea capăt celui de-al doilea război mondial) şi să respecte şi să protejeze drepturile omului din această regiune. În anii următori, acordurile de la Helsinki au dat naştere unor grupuri de “supraveghere Helsinki”, care monitorizau respectarea drepturilor omului. Astfel, au apărut “Carta 77” din Cehoslovacia şi sindicatul “Solidaritatea” în Polonia. Acordurile de la Helsinki au contribuit la lichidarea hegemoniei sovietice în Europa de Răsărit şi chiar la lichidarea imperiului sovietic.

Page 32: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

32

Concluzii Tratatele de pace semnate la Paris la 10 februarie 1947 au fost rodul activităţii Consiliului

Miniştrilor de Externe al Marilor Puteri. Ele reflectau natura relaţiilor dintre aliaţii, în condiţiile în care fiecare urmărea scopuri diferite. Neînţelegerile au început să se manifeste din timpul războiului, iar în perioada următoare ele vor duce la destrămarea fostei Coaliţii. Un rol important în organizarea postbelică a lumii îl vor avea cele două Mari Puteri - Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Divergenţele şi neînţelegerile dintre aceste state se vor transforma într-o confruntare atipică, numită « război rece ». Cele două state, deţinătoare de armă atomică, nu vor recurge la o confruntare directă, însă, prin intermediul blocurilor militare pe care le vor patrona, vor menţine o stare conflictuală, tensionată între state, divizate după criterii ideologice. « Cortina de fier » va juca un rol important în divizarea Europei în două tabere, una « socialistă », sub conducerea Uniunii Sovietice şi alta « capitalistă » sub tutela Statelor Unite. Relaţiile internaţionale în această perioadă sunt dominate de relaţile dintre cele două tabere. Destinderea sau incordarea relaţiilor sunt inflenţate de evoluţia politicii externe a celor două state. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Obiective - De a urmări principalele transformări ce s-au produs în ţările Europei de Vest după cel de-al doilea război mondial.

- De a reliefa rolul Planului Marshall în redresarea economică a ţărilor occidentale. - Elucidarea primelor proiecte de integrare europeană - în ce condiţii au fost elaborate şi care a fost impactul lor.

- Formarea deprinderilor de analiză şi sinteză a unui eveniment sau stare de fapt pe baza unui studiu de caz.

- De a vedea care sunt trăsăturile generale şi particularităţile evoluţiei postbelice a Franţei şi rolul jucat de această ţară în procesul integrări economice.

Cuvinte-cheie : Planul Marshall, reconstrucţia economică, integrarea economică; Consiliul Europei; Jean Monnet; Robert Shuman; CECO; EURATOM; CEE; Republica a IV-a; Charles de Gaulle; Republica a V-a; Constituţia Franţei. Introducere După cel de-a doilea război mondial continentul european se afla în pragul unui declin. Europa Occidentală a fost deposedată de puterea ei de altă dată şi de influenţa pe care o exercitase anterior asupra întregii lumi. Printre consecinţele imediate ale războiului se înscrie şi divizarea continentului care se afla în pragul unui colaps : pierderile umane, distrugerile materiale, scăderea masivă a producţiei, prăbuşirea financiară, criza morală cauzată de masacrele războiului au zdruncinat din temelii valorile findamentale pe care îşi sprijinea puterea. Începutul războiului rece va genera o prăpastie între cele două Europe. Ţările Europei Occidentale şi-au îndreptat privirea spre statele Unite care le oferea un ajutor economic prin Planul Marshall şi o protecţie militară prin semnarea Pactului Atlanticului. În continuare vom urmări care au fost consecinţele războiului pentru ţîrile Europei occidentale şi evoluţia lor postbelică. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Continentul european a plătit cel mai mare tribut celui de-al doilea război mondial. Consecinţele au fost tragice în plan uman : peste 35 de miloane de morţi şi dispăruţi, de patru ori mai mult decât în 1914-1918. Ţările Europei de Vest au suferit pierderi relativ mai scăzute decât cele din Est: 600 000 în Franţa, dintre care civili 400 000, 500 000 în Italia, 400 000 în Marea Britanie, câteva zeci de mii Belgia, Olanda, Norvegia. Grecia a fost una dintre ţările cel mai grav afectate de război.

Page 33: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

33

Producţia industrială, precum şi cea agricolă în ţările Europei Occidentale au fost redusă aproape în jumătate. Efectele financiare au fost catastrofale, războiul a costat sute de milioane de dolari. La fel ca şi în anii 1914-1918, a fost necesar să se recurgă la împrumuturi, la creşterea impozitelor. Prăbuşirea economică a dus la scăderea nivelului de trai, dar cu diferenţe foarte mari în diverse zone ale continentului. Simbolul dezvoltării Europei Occidentale este constituit din trei mari state : Franţa, Republica Federală a Germaniei şi Italia. Într-o primă perioadă, reconstrucţia a fost frânată de

� � � � � � � � ",

deficitul de dolari care erau indispensabili pentru cumpărarea din Statele Unite a materialelor şi materiei prime necesare. Un rol important în reconstrucţia postbelică a statelor occidentale l-a jucat Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), rezultat al Conferinţei Monetare şi Financiare din iulie 1944 a Naţiunilor Unite, ţinută la Bretton Woods (New Hamshire).

� � � � � " � � � � � � � ! � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � O altă măsură, la fel de importantă ca şi constituirea B.I.R.D., pentru dezvoltarea economică a ţărilor ce au suferit în urma războiului a fost � � � � � � ! � � � � � � �

. Planul expus de secretarul de stat la S.U.A., G.Marshall, urmărea refacerea Germaniei, dar şi a întregii Europe. În conformitate cu acest plan, în zona americană şi engleză de ocupaţie a Germaniei au fost distribuite cantităţi importante de materie primă şi alimente, ajutor financiar; a fost modernizată industria. Propunerea generalului Marshall din 5 iunie 1947 a fost cea care a dus la crearea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), prin Convenţia de la Paris din 16 aprilie 1948. Prin Convenţia din 14 decembrie 1960, OECE se va transforma în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). După constituirea R.F.G., primul cancelar, K.Adenauer, a semnat acordul de aderare la � � � � � �! � � � � � � �

la 15 decembrie 1949. De ajutorul american acordat prin � � � � � � ! � � � � � � � au beneficiat

16 state europene, suma totală a ajutoarelor ajungând la 17 mlrd. dolari, dintre care 60 % au fost folosiţi de R.F.G., Franţa, Marea Britanie şi Italia. Producţia industrială a ţărilor din OECE, calculată în raport cu indicele 100 în 1938, a fost de 87 % în 1947, 98 % în 1948, 110 în 1949, 122 în 1950, 134 în 1951, repartizată inegal de la o ţară la alta, mai pronunţată în Franţa, Italia şi Germania decât în Marea Britanie. Planul a fost respins de Uniunea Sovietică şi ţările satelite, precum şi de Finlanda. Ajutorul acordat a contribuit la aşa-numitele «miracole» care s-au înregistrat în ţările occidentale, în primul rând «miracolul german». Rapiditatea revirimentului Germaniei Occidentale a uimit continentul european. Sub conducerea cancelarului creştin-democrat Konard Adenauer (1949-1963) şi a ministrului său al economiei, Ludwig Erhard, începând cu anul 1956 Germania intra în era prosperităţii. Graţie unei creşteri foarte pronunţate şi prelungite (o criză de recensiune afectează economia germană doar în 1966-1967), economia ei, sprijinită pe o monedă puternică, � � � � � � � � ! � � �

, şi un puternic curs ascendent al exportului, devine una dintre primele din lume. În următorii douăzeci de ani imaginea unei Germanii în ruine i-a luat locul imaginea unei Germanii dezvoltate şi prospere. «Miracolul italian» a fost de altă natură. Fără să atingă cotele economiei germane, economia acestei ţări sărace şi lipsite de materii cunoaşte o creştere rapidă şi continuă, care, în aproximativ douăzeci de ani, face din nordul şi centrul ţării – sudul şi insulele rămân în parte izolate de această ascensiune economică – regiuni industriale moderne. În sectoare precum industria de automobile şi electrocasnice Italia îşi asigură poziţii puternice pe plan internaţional. Franţa a cunoscut un parcurs deosebit, deşi nu se vorbeşte de un «miracol francez», prefrându-se expresia « cei treizeci de ani glorioşi ». Perioada de creştere neîntreruptă şi accentuată a economiei începută în 1945 a durat până în preajma crizei petroliere din 1973 şi a declanşării marii crize mondiale. Această performanţă a fost unică în istoria ţării, fapt ce a contribuit la ocuparea primelor poziţii la nivel european dar şi mondial.

Page 34: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

34

Dintre ţările occidentale Marea Britanie nu a reuşit să se integreze în curentul de dezvoltare europeană. Cifrele înregistrate în urma scăderii exportului demonstrează stagnarea economiei britanice, care pierde teren în raport cu celelalte ţări europene. Însă, exceptând această contraperformanţă, toate ţările Europei Occidentale cunosc o dezvoltare spectaculoasă, păşind în era consumului de masă. Chiar şi Spania, care era socotită la sfârşitul războiului o ţară subdezvoltată, era pe calea de a deveni o ţară indstrială modernă datorită unei creşteri economice dintre cele mai puternice din lume în anii ’60. Începând din 1974, Europa Occidentală a fost greu încercată de «dezechilibrul» mondial declanşat de prima criză a petrolului, apoi relansată de cea de-a doua, în 1979. Caracteristicile acestei crize au fost neobişnuite, deoarece pe lângă un procentaj sporit al şomajului au fost înregistrate puseuri inflaţioniste dintre cele mai puternice, spre deosebire de criza din 1929, când acest fenomen a fost exact invers. În ceea ce priveşte producţia ea a continuat să crească dar într-un ritm mai lent iar criza apare ca mai degrabă drept o adaptare dificilă la transformările provocate de o creştere foarte indelungată. Începând cu 1983 ţările occidentale ies din această stare de criză deşi consecinţele ei au fost simţite şi în continuare, in special în ţări ca Franţa şi Marea Britanie unde s-au înregistrat un număr mare de şomeri. În perioada postbelică în economia statelor occidentale s-a manifestat un curent legat de implicarea statului în procesul de dirijare a ei. Experienţa interbelică, în deosebi criza economică mondială (1929), a demonstrat necesitatea unui control al economiei, dar nu după modelul sovietic, care a dus la lichidarea democraţiei şi instaurarea unui regim totalitar. Guvernele occidentale au acceptat alte principii ale reglementării de către stat a economiei, stabilizarea relaţiilor sociale în economie, conform teoriei elaborate de economistul englez, J.M.Keynes. În anii ‘50-‘60 în statele occidentale au fost înregistrate rezultate importante în domeniul social, creându-se o societate a bunăstării generale. Asigurările sociale oferite de stat au contribuit la creşterea nivelului de trai a tuturor categoriilor de populaţie. Desigur, dezvoltarea economică, în pofida măsurilor luate de către guvernele statelor occidentale, n-a fost scutită şi de situaţii de criză. În 1974 s-a declanşat o criză economică care a cuprins Europa Occidentală, SUA, Japonia, alte ţări, dar ea a fost depăşită prin măsurile eficace ale guvernanţilor. Consecinţele n-au fost la fel de dezastruoase ca cele din perioada interbelică. După o perioadă de invigorare şi dezvoltare în anii 1980-1982 economia occidentală a cunoscut o nouă situaţie de criză, depăşită prin aplicarea noilor realizări tehnico-ştiinţifice.

� � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � �Un fenomen nou pentru statele occidentale a fost

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Dar, înainte de a se

ajunge la cooperarea economică, unele state europene au decis să se unească pe plan militar în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, şi în cadrul NATO. Pe de altă parte, Statele Unite şi-au manifestat dorinţa ca ajutorul Marshall să fie distribuit în cadrul unei cooperări europene, din care s-a născut OECE. De altfel, după cel de-al doilea război mondial, ideea unităţii europene a fost relansată de Winston Churchill, într-un discurs ţinut la Zurich (Elveţia), în 1946, a vorbit despre “Statele Unite ale Europei”. În mai 1948, s-a desfăşurat la Haga un Congres al Europei, care a avut ca rezultat crearea Consiliului Europei, compus din două organisme, un Comitet al Miniştrilor şi o Adunare Consultativă Europeană cu sediul la Strasbourg, care reunea reprezentanţii celor 17 membri ai OECE. Activitatea acestui Consiliu s-a limitat însă la discursuri interesante deoarece Marea Britanie se opunea categoric renunţării la suveranitatea naţional, spre deosebire de Franţa care avea în acel moment o altă atitudine. În aceste condiţii, Jean Monnet, unul dintre promotorii ideii construcţiei europene, după acest debut dezamăgitor, va propune un alt proiect care viza colaborarea în sectoare bine delimitatea. Declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman stă la baza actului de naştere a Comunităţilor Europene. Declaraţia era de fapt un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet. Diplomaţia franceză se confrunta în acel moment cu o dilemă serioasă: ori trebuia să

Page 35: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

35

cedeze în faţa presiunii americane şi accepta renaşterea puterii germane, în ciuda opoziţiei opiniei publice franceze, ori îşi menţinea o poziţie rigidă ce ar fi dus în impas relaţiile cu Bonnul. Acestor dificultăţi politice li s-au alăturat o serie de blocaje de natură economică. Industria oţelului era ameninţată de o criză de supraproducţie iar economiile vest-europene, aflate în plină fază de reconstrucţie, nu-şi puteau permite să ignore un sector de bază a industriei. In aceste condiţii, era necesar găsirea unor soluţii, care au fost propuse de Jean Monnet. El considera că era iluzoriu să se încerce crearea dintr-o dată a unui edificiu instituţional supranaţional complet fără a întâmpina o rezistenţă puternică din partea statelor. În opinia lui, pentru a reuşi trebuia ca obiectivele să fie limitate la domenii precise. “Planul Schuman” a fost practice rodul unui complot. Propunerea lui Jean Monnet şi a colaboratorilor săi a fost redactată în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, într-o discreţie totală, pentru a păstra avantajul surprizei. Robert Schuman şi-a însuşit propunerea, în calitate de ministru de externe; astfel iniţiativa a intrat în câmpul responsabilităţii politice. Propunerea se referea la plasarea întregii producţii de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub responsabilitatea unei autorităţi comune, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Planul a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către şase state fondatoare - Franţa, R.F.Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg a Tratatului prin care se constituia � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. În viziunea fondatorilor săîi, ieşirea economiei europene din situaţia de criză nu se putea realiza decât printr-o organizaţie supranaţională, aptă să creeze şi o modalitate de a integra potenţialul economic al statelor. Un alt proiect propus de Franţa a avut o soartă mai puţin fericită : este vorba de Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), care urma să permită participarea trupelor germane la apărarea Europei în cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reînarmării Germaniei, ideea sprijinită de Statele Unite; se dorea, astfel, crearea unei noi instituţii europene care trebuia să tempereze spiritele care planau în jurul unei imagini negative a forţei militare germane. La Paris, la 27 mai 1952, a fost semnat un Tratat de către cei şase parteneri, care nu va fi ratificat de Adunarea Naţională Franceză din cauza opoziţiei hotărâte a comuniştilor şi gaulliştilor. După mai multe dispute politice de o violenţă extremă, Tratatul a fost respins fără dezbateri la 30 august 1954. În continuare a fost găsită o altă soluţie, crearea unei armate germane în cadrul Uniunii Europei Occidentale, o alianţă militară încheiată pe o perioadă de cincizeci de ani între cei şase membri ai CECO şi Regatul Unit. Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru pentru continuarea procesului în domeniul economic. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilitşţii unei intergrări progresive în acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � şi a � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Tratatele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul noii organizaţii era crearea unei pieţe comune pentru armonizarea politicilor economice şi eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor şi a capitalurilor acestor state. După mai multe dezbateri interne, Marea Britanie a cerut în 1961 să fie admisă ca membru, la fel şi Danemarca, Irlanda, Norvegia, dar au fost respinse prin veto-ul preşedintelui francez, generalul de Gaulle. Un deceniu mai târziu, la 1 ianuarie 1973, Europa celor şase va deveni Europa celor nouă prin admiterea Marii Britanii, Danemarcii şi Irlandei în această organizaţie, electoratul norvegian respingând propunerea de aderare. Aceste acorduri internaţionale, la care au aderat pe parcurs şi alte state, au avut un impact deosebit pentru dezvoltarea economică a statelor membre, fiind lichidate barierile vamale şi creându-se o importantă piaţă de desfacere. În 1981 devine Europa celor zece,

Page 36: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

36

prin aderarea Greciei, şi în 1986, Europa celor douăsprezece, după aderarea Spaniei şi Portugaliei. Începând cu 1979, Parlamentul european este ales prin sufragiu universal. Incetineala cu care se realizează construcţia europeană se explică prin foarte puternica impregnare naţională a unor popoare, cărora le este dificil să se dezică de unele elemente ale suveranităţii statele în favoarea unei autorităţi politice comunitare. Astfel, ele sunt reticiente atunci când se pune problema transformări comunităţii economice într-o comunitatea politică. În pofida acestor piedici, instituţiile europene au reuşit să ocupe un loc important în viaţa Europei, fapt demonstrat prin Actul unic european, urmat de alte decizii importante adoptate la Maastricht în 1992, un alt pas considerabil în construcţia europeană.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Perioada 1945-1947 este cea a reconstrucţiei Franţei. Guvernul

� � � � � � � �, inspirându-se din

programul elaborat de � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � din martie 1944, a pus bazele redresării. A

fost lansat un program de naţionalizări, fără precedent în ţările occidentale, cu scopul de a permite statului de a se ocupa de reconstrucţie. Acest program viza domenii ca cel a energiei, industriei de automobile, aeronautica, acordarea creditelor şi companiile de asigurări. Cel însărcinat să se ocupe de un Comisariat al Planului a fost � � � � ! � � � � �

. A fost elaborat şi un important program social: revenirea la libertatea sindicală, crearea unor comitete de întreprinderi (februarie 1945), înfiinţarea asigurărilor sociale (octombrie 1945).

La 21 octombrie 1945, are loc un referendum şi alegeri pentru Adunarea Constituantă. Pentru prima oară la alegeri participă şi femeile. Şef al guvernului a fost ales generalul � � � � � � � � �� � � � � � �

dar el demisionează la 20 ianuarie 1946, în semn de protest că nu a fost consultat în privinţa Constituţiei şi miniştrii săi au fost obstrucţionaţi. Noua � � � � � � � � � � �

a fost acceptată prin referendumul din 13 octombrie 1946, fapt ce consemnează instituirea a celei de-a IV-a Republici.

Au fost organizate alegeri pentru Adunarea Naţională la 10 noiembrie 1946. Rezultatele consemnau preponderenţa “tripartidismului”: comuniştii, reprezentanţii Mişcării Republicane Populare şi socialiştii. Socialistul Vincent Auriol, devine primul preşedinte al celei de-a IV-a Republici în ianuarie 1947, iar Paul Ramadier este ales preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Guvernul se confruntă cu o nouă opoziţie politică în aprilie 1947 - este vorba de � � � � � � � �� � " � � � � � � � � � � � �, grupare politică înfiinţată de generalul de Gaulle cu scopul de a combate

“regimul partidelor”. Partidele aflate la putere, alcătuiesc între cele două forţe: comuniştii şi gaulliştii, majoritatea celei de-a treia forţe, care va dura până în 1951. Urmează o perioadă a instabilităţii guvernamentale (10 guverne între anii 1948-1952), dar portofoliile cele mai importante revin de fiecare dată aceloraşi persoane, fapt ce permite continuarea procesului de redresare economică precum şi cel de construcţie europeană. Franţa cunoaşte o perioadă de puternică dezvoltare, care mai târziu va fi numită “

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �” ai economiei franceze.

Disputa legată de ratificarea tratatului prin care se crează Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.D.) divizează Adunarea Naţională din 1952 până în 1954. La 18 iunie 1954, Adunarea Naţională îl învesteşte pe radicalul � � � � � � ! � � � � � � � � � �

cu scopul de a rezolva problema Indochinei. El se angajează să negocieze pacea în interval de o lună: acordurile semnate la Geneva, la 21 iulie 1954, ilustrează reuşita sa. Începând din iarna 1954-1955, viaţa politică franceză este măcinată de problema algeriană. Alegerile din 2 ianuarie 1955 sunt marcate de victoria relativă a Frontului republican, socialistul Guy Molet devinind Preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bilanţul celui mai îndelungat guvern din timpul celei de-a IV-a Republici (februarie 1956 - mai 1957) îl constituie: trei săptămâni de concediu plătit, Fondul naţional de solidaritate, independenţa Tunisiei şi Marocului (martie şi mai

Page 37: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

37

1956), lege-cadru asupra Africii negre (iunie 1956); semnarea tratatelor de la Roma prin care s-a infiinţat � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � �

(C.E.E.) şi � � � � � �

(martie 1957). Preşedintele Coty îl invită la 29 mai 1958 pe de Gaulle să ocupe funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar la 1 iunie acesta este investit de Adunarea naţională, care-i acordă puteri depline timp de şase luni şi-l însărcinează cu pregătirea unei noi � � � � � � � � � � �

. Cea de-a IV-a Republică, instaurată în 1946, nu a rezistat problemelor ridicate de decolonizare, totuşi, ea a reuşit să modernizeze profund structurile sociale ale Franţei şi să gestioneze o dezvoltare economică fără precedent. Noul proiect constituţional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat la referendumul din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare la 4 octombrie 1958, fiind

" � � � � � � � � � � � � � � � �� � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

limitat drepturile parlamentului dar a extins şi drepturile puterii executive, în special cele ale preşedintelui.

� � � � � � � � va concentra în mâinile sale atât politica

internă, cât şi politica externă. În domeniul extern, el a recunoscut dreptul algerienilor la independenţă, Alegria declarându-se stat independent în martie. După alegerea sa a doua oară, în 1965,

� � � � � � � � a pus problema ieşirii

Franţei din organizaţia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie 1966. În concepţia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea vestică, ci se întindea “de la Atlantic până la Urali”, pledând astfel pentru revizuirea atitudinii faţă de U.R.S.S. şi alte state socialiste. În privinţa � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � �

de Gaulle s-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei. În aprilie 1969, de Gaulle şi-a dat demisia. S-a stins din viaţă la 9 noiembrie 1970, la vârsta de 80 de ani. Alegerile prezidenţiale din iunie 1969 au fost câştigate de fostul priemier, Georges Pompidou, care a afirmat că va promova o politică de edificare a unei societăţi moderne. În domeniul extern a urmat în linii mari cursul elaborat de de Gaulle. În relaţiile cu S.U.A. a promovat o politică de apropiere şi îmbunătăţire a relaţiilor, dar a refuzat de a intra în NATO. După decesul subit a lui Pompidou în aprilie 1974, noul preşedinte a devenit � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � �

. Programul lui prevedea reforme sociale în spiritul liberalismului. În domeniul extern s-a menţinut pe poziţiile lui de Gaulle, promovând o politică de sine stătătoare. Şi-a asumat rolul de apărător al intereselor europene, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, renovând ideile “europenismului” şi a “corectând” politica de integrare a Franţei în Comunitatea Europeană. Alegerile prezidenţiale din primăvara anului 1981 au fost câştigate de liderul Partidului Socialist Francez, Francois Mitterand, care a reuşit să fie ales în calitate de preşedinte si, la următorul scrutin, din mai 1988. Alegerile pentru Adunarea Naţională din 1986 au fost câştigate de forţele de dreapta -

� � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � condusă de � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � liderul căreia era � � � � � � � � � � � � � ! � � � "

. Noul guvern a fost format de � � � � � � � � � � � � #

� � � � � � � $ � � � � � dizolvă în

1988 Adunarea Naţională şi convoacă alegeri, soldate cu victoria socialiştilor. Aceştia şi-au propus un program guvernamental menit să amelioreze situaţia financiară, dar rezultatele au fost modeste.

Pe plan european, Franţa a dat dovadă de mai multă iniţiativă. În 1990 Mitterand s-a pronunţat pentru crearea unei � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � �

În ianuarie 1992, Franţa a propus partenerilor din � � � � � �

elaborarea unui program comun al doctrinei europene nucleare. Preşedintele francez s-a pronunţat pentru ratificarea � � � � � � � � � � � � � � ! � � � � � � � � �

, referendumul fiind organizat în Franţa la 20 septembrie 1992. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Obiective - De a elucida cauzele ce au dus la instaurarea regimurilor „democraţiei populare” în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est după cel de-al doilea război mondial.

Page 38: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

38

- De a urmări rolul Armate Sovietice în extinderea sferei de influenţe sovietice şi impunerea unor guverne loiale Moscovei.

- Formarea deprinderilor de analiză comparată a unui eveniment sau stare de fapt în ţările „democraţiei populare”

- De a urmări trăsăturile generale şi particularităţile evoluţiei postbelice a ţărilor din Centrul şi Estul Europei şi impactul schimbărilor la nivelul conducerii sovietice asupra acestor regimuri.

Introducere Ţările Europei răsăritene au urmat un traiect deosebit, marcat de prezenţa pe teritoriul lor a

trupelor Armatei Sovietice care au contribuit substanţial la impunerea regimurilor «democraţiei populare». Uniunea Sovietică a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au intrat în sfera sa de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de stânga, în special marionetele sale - partidele comuniste, finanţate substanţial în perioada anterioară prin intermediul Kominternului. Ţările răsăritene au fost izolate de restul continentului european prin « Cortina de fier », anunţată de Churchill în 1946, fără a fi consultate în prealabil. Democraţiile occidentale au manifestat faţă de Uniunea Sovietică şi ţările din sfera sa de influenţă o politică de conciliere, similară cu atitudinea din perioada interbelică faţă de Germania. Astfel, popoarele din această zonă au fost obligate să accepte modele de export, iar orice revoltă sau disidenţă era aspru înăbuşită cu ajutorul trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei) sau ale forţelor Tratatului de la Varşovia ( Primăvara de la Praga). � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � �Evoluţia politică a ţărilor din Eiropa Centrală şi de Sud-Est după terminarea războiului a fost

marcată de împărţirea sferelor de influenţă între Marile Puteri în perioada războiului şi în timpul conferinţelor interaliate. “� � � � � � � � � " � � � � � � � � � �

pe de o parte, precum şi imaginea deformată a U.R.S.S. în calitate de stat invingător, pe de altă parte, au creat o atmosferă defavorabilă ţărilor eliberate de Armata Roşie. Alexander Dubcek menţiona că “în 1945, impresia ce domina asupra generaţiei mele era aceasta: spectacolul unei puteri sovietice strivitoare. Capacitatea de a se ridica după dezastrele iniţiale şi de a riposta cu forţa era o dovadă evidentă şi de netăgăduit”. U.R.S.S. era preocupată de “recuperarea” teritoriilor sale mai vechi. În acest sens, a urmărit respectarea prevederilor protocolului adiţional secret din 23 august 1939, ce s-a regăsit în textele Tratatelor de pace, care confirmau frontiera din 1 ianuarie 1941. De asemenea, Stalin urmărea crearea unei zone de securitate pentru a proteja hotarele U.R.S.S. În momentul expansiunii sale de după război Stalin cu siguranţă nu a uitat că occidentalii nu au încercat niciodată să se opună cu adevărat oportunităţilor sale de cucerire. El a reuşit să folosească cu succes diplomaţia, forţa şi viclenia pentru realizarea obiectivelor sale prioritare. Începând cu anul 1940 opinia publică a asistat la aplicarea celor mai aprige tehnici de manipulare şi dezinformare care, cinci ani mai târziu, au împins ţările Europei de Est în zona sovietică: crearea de guverne de coaliţie; preponderenţa impusă a partidului comunist; alegeri în diete şi parlamente a candidaturilor impuse de comunişti. Primele contacte diplomatice au loc în timpul războiului: în decembrie 1943 a fost semnat un tratat de prietenie şi alianţă cu Cehoslovacia, astfel această ţară este prima care cade în viitoarea zonă de influenţă sovietică. La 11 aprilie 1945 un tratat similar a fost semnat cu Iugoslavia iar la 21 aprilie cu Polonia. Tratativele diplomatice erau însoţie în paralel de tot felul de acţiuni: pregătirea cadrelor din rândul “kominterniştilor” la Moscova, unde se aflau o mulţime de cetăţeni străini, originari din aceste ţări. Un rol important în realizarea obiectivelor propuse trebuia să-l joace � � � � � � � � � � �

care, prin înaintarea în Europa Centrală şi în Balcani, devenise omniprezentă. Astfel, prin dreptul de cuceritor Uniunea Sovietică deţinea controlul asupra României, Bulgariei, Ungariei, ca şi asupra unor părţi

Page 39: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

39

ale Austriei şi Germaniei, Poloniei, Cehoslovaciei. Armata Roşie a avut un comportament totalitar în această zonă, intervenind direct în treburile interne: cazul lui A.Vâşinski în România, a lui K.Voroşilov în Ungaria. Impunerea modelului socialist-stalinist în statele din Europa Centrală şi de Sud-Est s-a făcut în câteva etape, după cum urmează:

� � � " � " � � � � � � � � � � � � �

� � � � � � � � �, când au fost create “guverne de

uniune naţională”, provenite din “fronturi” : în România - � � � � � � � � � � � � � � � �

format din comunişti, social-democraţi şi ţărănişti ; în Ungaria -

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � �,

alcătuit din micii proprietari, naţional-ţărăniştii, socialişti şi comunişti ; în Bulgaria - � � � � � �" � � � � � �

, format din ţărănişti, comunişti şi socialişti ; în Cehoslovacia - � � � � � � � � � � � � � � �

format din membrii partidului popular, social-democrat, social-naţionalist, şi partidul comunist ceh şi slovac. În Polonia se impune guvernul format din 21 de membri, dintre care 17 erau de la Comitetul din Lublin. În zona de ocupaţie sovietică din Germania, la 14 iunie 1945, se crează un

� � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Comuniştii reuşesc astfel să pătrundă în toate sferele importante,

controlând sectoarele cheie - armata, justiţia, afacerile interne. Armata în aceste ţări era organizată după modelul sovietic. Dominând fără probleme administraţia, armata şi justiţia, comuniştii au continuat procesul de “curăţare” a acestor domenii de aşa-numiţii “duşmani de clasă”, început de Armata Roşie. În Bulgaria, în timpul acestui proces, au fost arestaţi în jur de 12 000 de oameni, dintre care 4 000 au fost executaţi; în Ungaria, România, de semenea, are loc o epurare masivă a celor declaraţi “duşmani” de către comunişti. După precomunizare urmează

� � � " � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � " � � � � � � � � � � � � � � � �. În aceşti ani, continuă eliminarea elitei societăţii

civile, sunt înterzise partidele politice şi eliminaţi conducătorii lor. Partidele comuniste au jucat rolul de “

� � � � � � � � �” în procesul de comunizare, îndeplinidu-şi cu succes misiunea: comuniştii,

sprijiniţi de Moscova, s-au străduit să “câştige” alegerile prin orice mijloace: au creat o atmosferă apăsătoare, au destabilizat opoziţia prin presiuni etc. În 1947 pentru a coordona activitatea partidelor comuniste a fost creată o nouă organizaţie internaţională, Kominform. În anul 1947, în urma alegerilor din ianuarie în Polonia au fost aleşi un preşedinte şi prim-ministru comunist; în Bulgaria a fost desfiinţată opoziţia politică; în România, lichidată monarhia; în Cehoslovacia, după o perioadă de democraţie relativă, în urma loviturii de la Praga din 1947, a fost adoptată o Constituţie de tip sovietic. Blocada Berlinului în perioada iunie 1948-mai 1949 va duce la crearea în zona de ocupaţie sovietică a Republici Democrate Germane, condusă de comunişti. Urmează o serie de experimente sociale: naţionalizarea mijloacelor de producţie; colectivizarea agriculturii; „revoluţia culturală” după modelul sovietic. În domeniul economic începe procesul industrializării forţate, pe prim plan situându-se industria grea: sunt construite uzine care nu-şi justificau capacitatea şi nu dispuneau de materiile prime pentru a funcţiona. În sectorul agrar, după modelul sovietic, începe din anul colectivizarea forţată.

În ianuarie 1949 a fost creat � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � (C.A.E.R.), alcătuit din

Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S.. În aprilie 1949 în CAER a întrat Albania, în 1951 R.D.G. Scopul acestei organizaţii era de a ţine sub controlul sovietic economia ţărilor est-europene.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Comunizarea a generat în ţările Europei de Est diverse

� � � � � � � � � � � � � � � �, în unele ţări chiar de

rezistenţă armată, cum a fost � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. În contextul procesului de destalinizare, declanşat de discursul lui Nichita Hruşciov în februarie 1956, poziţia dictatorului comunist-stalinist al Ungariei, Matyas Rakosi, unul dintre cei mai detestaţi lideri ai blocului răsăritean - a devenit din ce în ce mai precară. În iulie 1956, presat de conducerea de la Kremlin, el a demisionat. Succesorul lui a fost Erno Gero, care avea concepţii asemănătoare, dar a permis unele liberalizări ale societăţii. Imre Nagy, fost premier şi duşman a lui Rakosi, a fost reprimit în rândurile partidului. Noile

Page 40: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

40

schimbări au generat un val de speranţe de libertate. Printre cererile expuse în cadrul unui miting erau şi unele referitoare la retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Acţiunile maselor se înteţesc, participanţii pledau pentru libertate şi democratizarea societăţii. Nagy, numit premier, avea sarcina de a stopa valul protestelor. Gero a cerut ajutor Uniunii Sovietice pentru a reinstaura ordinea în ţară. Societatea civilă a solicitat sprijin Consiliului de Securitate a ONU dar a fost refuzată. Liderul jugoslav, Tito, la rândul său, îi îndemna pe unguri să pună capăt revoltelor, să nu compromită socialismul. Toate acestea

� � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � La Budapesta, în seara zilei de 22 octombrie 1956, a început răscoala anticomunistă, declanşată

de studenţi, care au cerut schimbarea conducerii partidului, alegeri pe bază de pluripartidism, relaţii de egalitate cu U.R.S.S. etc. Liderii comunişti au cerut ajutor U.R.S.S.. Au intervinit forţele Armatei Sovietice, care înăbuşă în sânge revoluţia anticomunistă (circa 20 000 de victime). La 4 noiembrie au început negocieri sovieto-ungare, sovieticii urmărind reprimarea “contrarevoluţiei”. Janoş Kadar, refugiat pe teritoriul sovietic, a declarat că a alcătuit un nou guvern. Imre Nagy a fost nevoit să se refugieze la ambasada iugoslavă din Budapesta, apoi în România. La insistenţa sovieticilor, a fost extrădat noii conduceri de la Budapesta, unde a fost executat în 1958. Peste 200 000 de unguri reuşesc să părăsească ţara. Noua conducere a Ungariei după o perioadă dogmatică, coordonată de Moscova, a reuşit la începutul anilor ‘60 să promoveze o politică liberală în economie. Astfel, Janos Kadar a reuşit să transforme Ungaria în anii ‘70-‘80 în cel mai liberal stat al sistemului socialist. La mijlocul anilor ‘80 el începe să se opună procesului reformator, fapt ce a dus la demiterea şi înlocuirea lui din funcţia de conducere a partidului în mai 1988.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � În ianuarie 1968, în fruntea Partidului Comunist din Cehoslovacia ajunge Alexander Dubcec, reprezentant al aripei reformatoare. El declară că va promova reforme în societate şi ca construi un “socialism cu faţă uman”. În cursul procesului reformator, declanşat de Dubcek, cunoscut drept “� � � � � � � � � � � � � � � � �

”, a fost anulată cenzura, sau apărut noi formaţiuni politice şi obşteşti, şi-au reluat activitatea Partidul Social-Democrat. În aprilie 1968, conducerea partidului a aprobat un “Program de activitate” ce prevedea trecerea Cehoslovaciei la un nou model de socialism. A fost respinsă teza referitoare la rolul conducător al partidului, se preconiza schimbarea rolului organelor securităţii de stat. Toate aceste iniţiative au deranjat conducerea de la Kremlin, precum şi a unor lideri comunişti din ţările est-europene, care şi-au exprimat dezacordul faţă de noile tendinţe ale Cehoslovaciei. Trupele armate a cinci state membre a Tratatului de la Varşovia - Bulgaria, Ungaria, R.D.G., Polonia şi U.R.S.S.- au intrat pe teritoriul cehoslovac la 21 august 1968. A.Dubcek a fost arestat împreună cu alţi lideri reformatori. Preşedintele Cehoslovaciei, L. Svoboda, a condamnat acest act de incălcarea flagrantă a dreptului internaţional, refuzând să formeze un nou guvern. Intervenţia sovieticilor şi a ţărilor satelite a fost condamnată de comunitatea internaţională, fapt ce a contribuit la iniţierea unor convorbiri cu A.Dubcek, fiind semnat un acord cu privire la reglementarea situaţiei din ţară. Trupele sovietice au rămas în continuarea pe teritoriul Cehoslovaciei, dar cele ale sateliţilor s-au retras. Adversarii reformelor au trecut la ofensivă.

Această intervenţie a fost justificată mai târziu de către Leonid Brejnev, care a declarat că “Uniunea Sovietică are datoria să intervină, fără să ţină cont de forţele naţionale, oriunde socialismul este ameninţat de o mişcare de restaurare a capitalismului”. Doctrina expusă a fost catalogată în Vest drept

� � � � � � � � � � � � � � �. În Cehoslovacia, chiar dacă “Primăvara de la Praga” a

fost reprimată de trupele sovietice, s-a manifestat în anii 70 o opoziţie grupată în jurul “Cartei 77”, care va juca un rol important în timpul “revoluţiei de catifea” din 1989.

Page 41: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

41

Manifestaţii de protest, deseori soldate cu ciocniri sângeroase cu forţele de ordine, au avut loc şi în Polonia (1956, 1970, 1980). Mişcarea protestatara a contribuit la formarea unui Sindicat liber în Polonia în 1980,

� � � � � � � � � � � � �, care s-a situat în fruntea luptei anticomuniste din această ţară.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Obiective - De a prezenta consecinţele celui de-al doilea război mondial pentru Uniunea Sovietică. - De a elicida cauzele ce a dus la începutul dezgheţului ideologic în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin

- Analiza principalelor transformări ce s-au produs în URSS în perioada lui Hruşciov şi Brejnev

- De a urmări impactul politicii interne promovate de liderii sovietici asupra politicii externe sovietice

Cuvinte-cheie: cultul lui Stalin; Dosarul Leningrad; Dosarul medicilor, N.Hruşciov; raportul secret; destindere; criza Berlinului; L.Brejnev ; nomenclatură; stagnare; invazia Afganistanului;

� � � � � � � � � � �

Consecinţele celui de-al doilea război mondial au fost dramatice pentru Uniunea Sovietică. Ţara era devastată, mii de localităţi distruse. Economia a avut de suferit enorm, fiind scoase din funcţiune mii de întreprinderi şi distruse căile de cale ferată. Pierderile materiale suferite de Uniunea Sovietică s-au ridicat la 679 mlrd. de ruble. Dar, odată cu terminarea conflagraţiei, sunt luate măsuri pentru a trece economia la producţie paşnică. Încă din timpul războiului, Uniunea Sovietică a practicat o politică de jaf în teritoriile ocupate, urmărind să-şi ia revanşa pentru pierderile suferite. Astfel, statele ce au intrat în sfera de influenţă sovietică au plătit un tribut important “eliberatorilor”. Această “contribuţie” a ajutat la refacerea economiei sovietice. De altfel, conducerea de la Kremlin era mai mult preocupată de consolidarea poziţiei internaţionale decât de satisfacerea nevoilor populaţiei. În timpul râzboiului s-a consolidat cultul lui Stalin, care era de cele mai multe ori identificat cu victoriile Armatei Roşii. Astfel, treptat, s-a impus linia partidului bolşevic, conform căreia U.R.S.S. a obţinut victoria datorită « geniului militar şi conducerii eroice a tovarăşului Stalin ». Astfel, această politică contribuie la consolidarea regimului puterii personale ale lui I.V. Stalin după război. Victime ale aparatului represiv devin foştii prizonieri de război, consideraţi drept « trădători », unele minorităţi naţionale, acuzate de « colaboraţionism » cu germanii. Toţi cei suspectaţi de trădare, colaboraţionism erau arestaţi şi trimişi în lagăre. Unele popoare din Caucazul de Nord, tătarii din Crimeia au fost deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie din acelaşi motiv.

� � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� � � � � � � � � � � � � � � � �”.

Regimul stalinist viza şi alte categorii, de exemplu intelectualii. În anul 1946 a început ofensiva asupra scriitorilor, acuzaţi în dosarul „Leningrad”. Liderul bolşevic, Andrei Jdanov, unul dintre posibilii succesori ai lui Stalin în acel moment, a fost iniţiatorul şi animatorul acestei campanii. În viziunea lui, literaţii din Leningrad s-au abătut de la cerinţele realismului socialist, şi, a supus criticii mai multe opere literare. Astfel, scriitorul Mihail Zoşcenko, poetesa Ana Ahmatova au fost excluşi din Uniunea Scriitorilor. Scopul ofensivei lui Jdanov era de a supune intelectualitatea, de a o pune în serviciul statului totalitar. Au fost atacaţi apoi regizorii, compozitorii care nu “respectau” politica partidului. Următoarea campanie a aparatului represiv a fost îndreptată împotriva evreilor. În timpul războiului, Stalin s-a folosit de serviciile Comitetului Evreesc Antifascist, care asigura susţinerea internaţională a U.R.S.S. din partea SUA. După război, însă, evreii devin ţinta atacurilor, fiind învinuiţi de “activitate dăunătoare”. Campania antisemită a contribuit la dizolvarea Comitetului sus-amintit, iar preşedintele lui, Solomon Losovski, a fost arestat şi împuşcat. Printre cei arestaţi a fost

Page 42: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

42

şi soţia lui V.Molotov, unul dintre apropiaţii lui Stalin, care era evreică, fiind trimisă în lagăr. În anul 1948 a murit A. Jdanov, fiind inventat complotul medicilor-evrei, bănuiţi de trădare. Campania a atins apogeul în ultimul an de viaţă a lui Stalin, 1952, când mai mulţi medici au fost arestaţi, torturaţi şi condamnaţi. Stalin aprobase chiar un plan de deportare în masă a evreilor în Birobidjan, la începutul anului 1953, dar moartea sa, la 5 martie 1953, a pus capăt acestor intenţii şi a multor altor care existau în planurile “despotului” de la Kremlin. � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

După moartea lui Stalin, la fel ca şi după moartea lui Lenin, începe o adevărată luptă pentru putere, nefiind desemnat un candidat oficial. Dintre cei care sperau să ajungă în fruntea statului sovietic cel mai abil s-a dovedit a fi Nichita Hruşciov, care este ales prim-secretar al P.C.U.S. în septembrie 1953. Represiunile încetează, începe o perioadă de liberalizare a regimului totalitar. Un rol important l-a avut Congresul al XX-lea al partidului comunist din februarie 1956, în cadrul căruia, Nichita Hruşciov a prezentat, într-un cadru închis, un raport în care critica “cultul personalităţii lui Stalin”. Raportul prezenta în linii mari dimensiunile atrocităţilor comise de Stalin şi de echipa sa.

Noul lider comunist, împreună cu echipa sa, a promovat unele reforme în domeniul administraţiei, economiei, culturii. Perioada hruşciovistă este cunoscută drept “

" � � � � � � � � �� � � � � � � � în viaţa spirituală. Deşi sistemul administrativ nu a cedat definitiv, au fost înregistrate

importante realizări în mai multe domenii ale culturii: au apărut noi publicaţii, lucrări care încercau să spună adevărul despre societatea sovietică. Nichita Hruşciov a fost un personaj controversat. Pe de o parte, a contribuit la declanşarea criticii regimului stalinist, a scos la iveală unele fapte din acea perioadă, pe de altă parte, a rămas produsul sistemului, el însuşi fiind de multe ori autorul unor decizii specifice regimului. A comis o serie de greşeli atât în politica internă cât şi cea externă, cum a fost şi cazul crizei rachetelor din Cuba. Perioada de dezgheţ s-a caracterizat şi printr-un progres impresionant al ştiinţei: lansarea primului satelit artificial (1957), a primei nave spaţiale cu un cosmonaut la bord, Iurii Gagarin (12 aprilie 1961).

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � �

În octombrie 1964, Hruşciov a fost înlăturat din funcţie de o echipă în frunte cu Leonid Brejnev, alcătuită dintre cei care se nu erau de acord cu ritmul reformelor, unui chiar erau împotriva lor. Astfel, epoca reformelor economice iniţiate de Hruşciov, a fost urmată de aşa-numita

� " � � �� � � � � � � � � � termen atribuit de Mihail Gorbaciov, perioadei brejneviste. Această perioadă, care a durat

aproape 20 de ani, a înregistrat rezultate dezastruoase în diverse domenii: economie supracentralizată, neeficace, costisitoare, întărirea sistemului administrativ de comandă, creşterea aparatului birocratic (la mijlocul anilor 80 era alcătuit din 18,5 mln de oameni). În perioada lui Brejnev se crează condiţii favorabile pentru dezvoltarea crimei organizate, de multe ori tolerată şi sprijinită de nomenclatură, casta privilegiată a societăţii sovietice. Au fost ignorate nevoile sociale ale cetăţenilor, fapt ce a contribuit la scăderea nivelului de trai al populaţiei, îndoctrinată cu lozinci şi sloganuri enunţate de conducerea comunistă, promisiuni de cele mai multe ori irealizabile. Au fost interzise orice manifestare de nesupunere, pe de o parte, se dezvoltă fenomenul disidenţilor, pe de altă parte, se practica pe larg aşa-numitul “proces de reeducare” a celor ce se opuneau regimului. În domeniul

" � � � � � � � � � � � � � � �, începând din anul 1968, se manifestă aşa-numita

� � � � � � � � � � � � � � �

– « dreptul » URSS de a interveni în orice moment acolo unde era « ameninţat » socialismul, ceea ce s-a produs în cazul Cehoslovaciei în 1968, în Afganistan în 1979. Politica externă sovietică în anii ‘70, începutul anilor ‘80 s-a dovedit a fi de multe ori ineficientă, necompetentă, ea devenise sfera de activitate a nomenclaturii, promovarea ei se facea în interesele castei nu a statului. Intervenţia trupelor sovietice în Afganistan a contribuit şi mai mult la reducerea prestigiului

Page 43: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

43

Uniunii Sovieice în plan internaţional. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică s-a lăsat antrenată într-o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie, care şi-a pus amprenta asupra politicii interne, ceea mai mare parte a economiei fiind subordonată domeniului militar. Cu o economie care stagna era dificil să faci faţă ritmurilor impuse de statele occidentale, mai ales din cauza nivelului scăzut al tehnologiei, caracterului extensiv al industriei. De asemenea, în Uniunea Sovietică în perioada stagnării, existau numeroase probleme naţionale, ţinute într-o stare latentă care vor exploada în viitorul apropiat. La începutul anilor ‘80, economia, întreaga societate sovietică se afla în pragul unui colaps, care mai târziu va contribui la destrămarea statului sovietic. După decesul lui Leonid Brejnev, survenit la 10 noiembrie 1982, în funcţia de secretar general al P.C.U.S. a fost ales Iurii Andropov, fost şef al K.G.B.-ului. Conştient de necesitatea reformării sistemului, el a încercat să realizeze unele reforme, dar n-a reuşit să le ducă până la capăt, decedând la 9 februarie 1984. Andropov a fost cel ce a sprijinit ascensiunea lui Mihail Gorbaciov, ce avea să devină, la 11 martie 1985, secretar general al P.C.U.S., după decesul altui reprezentant al gerontocraţiei, Konstantin Cernenko. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Obiective - Examinarea cauzelor ce au dus la lansarea politicii reformatoare de către M.Gorbaciov. - De a urmări impactul procesului reformator asupra politicii externe şi a relaţiilor internaţionale - Elucidarea aspectelor negative care au influenţat procesul reformator. - De a cerceta cauzele ce au dus la dezintegrarea URSS. Cuvinte–cheie : Mihail Gorbaciov, perestroika, glasnosti ; problema naţională ; Eduard Şevarnadze ; politica externă, forţele conservatoare ; puciul din august ; dezintegrarea URSS, CSI. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ! � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � La 11 martie 1985, la Moscova se instalează o nouă conducere, animată de idei reformatoare, sub egida lui Mihail Gorbaciov. La plenara din aprilie 1985 a Comitetului Central a P.C.U.S., Mihail Gorbaciov a prezentat principiile politicii pe care intenţiona să o realizeze în Uniunea Sovietică. Politica promovată de noua conducere s-a numit

� � � � � � � � � � � � � sau

" � � � � � � � � � �. În

viziunea lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la “teoria leninistă” şi avea nevoie de o o restructurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate în domeniul politic, economic şi social. Obiectivul restructurării era demolarea consecinţelor epocii “stagnării”- epoca brejnevistă -, pe care le moştenise, la rândul său din perioada stalinistă. O componentă importantă a politicii de restructurare a fost

� � � � � " � � � � � � sau libertatea presei şi lichidarea cenzurii (

� � � � � � � � �-ul) care au

permis elucidarea problemelor blocate sau nerezolvate timp de decenii (în deosebi cele naţionale). Mihail Gorbaciov, împreună cu echipa sa, a realizat unele reforme menite să revigoreze economia şi societatea. La Congresul al XXVII-lea al P.C.U.S., desfăşurat între 25 februarie şi 6 martie 1986, Mihail Gorbaciov a prezentat principale teze ale poziţiei sale, atacând « epoca Brejnev”, denumită “era stagnării”, condamnând războiul din Afganistan, care era o “rană sângerîndă” a U.R.S.S., propunând restructurarea sistemului pe calea reformelor, ce trebuiau realizate de sus în jos. Cadrul instituţional s-a dovedit însă incapabil să reziste frustrărilor acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorită costurilor reformei înseşi. Deosebit de virulente au fost problemele naţionale - problema enclavei armene din Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre populaţia majoritară a republicilor unionale şi minorităţi,

Page 44: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

44

eşecurile politicii de rusificare. Statele Baltice au fost primele care şi-au revendicat independenţa. În 1989-1991 Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o criză profundă. Remarcabile au fost rezultatele

" � � � � � � � � � � � �în domeniul politicii externe. La 2 iulie 1985, în

postul de ministru de externe a fost numit Eduard Şevarnadze, în locul lui Andrei Gromîko. Împreună cu Mihail Gorbaciov au reuşit

� � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �,

beneficiind de un imens capital de simpatie în întreaga lume. � � � � � � � � � a iniţiat o nouă gândire

politică, bazată pe căteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită şi condusă prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS şi SUA era neproductivă iar puterea militară nu garanta automat securitatea; statul sovietic trebuia să-şi revizuiască obiectivele în domeniul politicii externe. Între 19 şi 21 noiembrie 1985 avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan, preşedintele SUA. În perioada 7-10 decembrie 1987, se desfăşoară prima vizită a lui Gorbaciov în Statele Unite, ce s-a transformat într-un imens succes personal al liderului reformist. Asumându-şi cele convenite în discuţiile cu Reagan, Gorbaciov va semna la 14 aprilie 1989 documentele ce puneau capăt războiului din Afganistan, iar la 15 februarie 1989, ultimele trupe sovietice părăsesc această ţară. Gorbaciov a contribuit la normalizarea relaţiilor cu China, după vizita efectuată la Beijing între 15 şi 19 mai 1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov într-un discurs ţinut la Consiliul Europei de la Strasbourg, afirmă că Uniunea Sovietică nu se va opune reformelor din Europa de Est. Semnalul dat la Strasbourg a fost receptat şi în statele estice, nu numai în mediile apusene. În toamna anului ’89, întreg « lagărul socialist » a fost afectat de un val de schimbări. La 7 octombrie 1989, în timpul vizitei în Germania, la Berlin, Gorbaciov avea să declare “viaţa îi pedepseşte pe cei care rămân în urmă”. Efectul a fost schimbarea lui Erich Honecher cu Egon Krenz, la 18 octombrie. La 9 noiembrie 1989, a fost dărâmat Zidul Berlinului, moment care a fost perceput ca un preludiu al înlăturării comunismului în Europa. La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush, la care liderul sovietic a declarat că nu va folosi forţa pentru menţinerea regimurilor comuniste din Europa estică. O semnificaţie aparte a avut căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, la 22 decembrie 1989 şi executarea dictatorului. Problema unificării Germaniei a fost un test decesiv al noului raport de forţe şi al faptului că � � � � � � � � � � � �

se sfârşise. La 8 februarie 1990 secretarul de stat, James Baker, vizita Moscova şi propunea negocieri pentru unificarea Germaniei în formula “doi plus patru”, adică cele două Germanii, Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Franţa. La 12 septembrie, la Moscova a fost semnat tratatul care consfinţea reunificarea pe cale paşnică a Germaniei. Ceremonia oficială s-a desfăşurat la 3 octombrie la Berlin. La 31 martie 1991, a fost dizolvat oficial Tratatul de la Varşovia. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Valul schimbărilor a afectat întregul spaţiu sovietic. Sfărşitul Uniunii Sovietice va fi unul dramatic. La 21 august 1991, la Moscova, un grup de conservatori ce se opuneau procesului reformelor, au realizat un “puci” pentru al înlătura pe Gorbaciov, care însă a eşuat. “Puciul” a întărit poziţia lui Boris Elţîn, preşedintele Republicii Sovietice Federative Ruse, în calitate de lider al forţelor reformatoare, şi a şubrezit poziţia lui Gorbaciov. Demersurile disperate ale lui Gorbaciov de a transforma Uniunea Sovietică în Uniunea Statelor Suverane, de a organiza noi alegeri, pentru a salva puterea centrului s-au soldat cu un eşec. Republicile unionale şi-au declarat independenţa după august 1991. La 8 decembrie 1991, lângă Minsk, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au declarat dizolvarea Uniunii Sovietice şi formarea Comunităţii Statelor Independente (C.S.I.). Ulterior, la 21-22 decembrie, la Alma-Ata, 11 reprezentanţi ai fostelor republici unionale sovietice aderau la C.S.I. La întâlnire n-au participat reprezentanţii Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi Georgiei, care pledau pentru independenţă. În aceste condiţii, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov va demisiona din postul de preşedinte al unui stat

Page 45: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

45

care � � � � � � �

nu mai exista. Uniunea Sovietică şi-a încetat oficial existenţa la 31 decembrie 1991, la 69 de ani de la constituire.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Declanşarea, după 1987, de către Mihail Gorbaciov a unui proces complex de restructurare a regimului comunist din U.R.S.S. a marcat începutul unor transformări radicale în interiorul societăţilor din acest spaţiu. � � � � � � � � � � � � � �

a fost prima ţară unde s-a înfăptuit o revoluţie anticomunistă. În anii ’80, ţara este cuprinsă de o lungă criză socială care era de fapt un conflict între putere şi clasa muncitoare. În vara anului 1980, şantierile navale din Gdansk sunt cuprinse de un val de greve. A fost înfiinţat primul sindicat liber

� � � � � � � � � � � � � (Solidarnosti) în frunte cu liderul � � � � � � � � � �

. Guvernul, pentru a menţine controlul asupra situaţiei din ţară, a introdus în decembrie 1981 � � � � � � � � � � " � � � � � � � �

În funcţia de prim-ministru a fost numit generalul Woljceich Jaruzelski. Sunt realizate o serie de reforme economice care prevedeau trecerea intreprinderilor la autonomie, autoconducere şi autofinanţare. SUA şi alte state occidentale declanşeză o blocadă economică Poloniei. Perioada 1986-1989 este caracterizată de stagnarea economiei, creşterea deficitului bugetar, creşterea inflaţiei. Alegerile parlamentare din iunie 1989 au demonstrat slăbirea poziţiei partidului comunist. În august 1989 a fost format guvernul în frunte cu Tadeusz Mazowiecki, membru al sindicatului � � � � � � � � � � � � � �

Astfel, dominarea de peste 40 de ani a vieţii poltice de partidul comunist a încetat. Guvernul a propus un program de restructurare a economiei, orientat spre economia de piaţă, numit “terapia de şoc”. A fost inlăturat controlul asupra preţurilor, a început privatizarea proprietăţii statului, au fost premise investiţiile străine. Treptat s-a stabilizat piaţa. În anii 1991-1992 SUA au renunţat la 70 % din datoria externă a Poloniei iar � � � � � � � � � � � � � � �

la 50 % şi R.F.G. la 50 %. În decembrie 1990, W. Jaruzelsky a demisionat, preşedinte fiind ales � � � � � � � � � � �

În următorii ani, în Polonia este promovată o politică de modernizare a agriculturii, continuă privatizarea sectorului de stat, sunt luate unele măsuri pentru a limita influenţa străină în domeniul economic. În paralel, apar şi unele dificultăţi: scaderea nivelului de trai; creşte numărul şomerilor (1992 – 2 milioane), se resimte lipsa programelor sociale.

� � � � � � �

� � � � � � �a fost cuprinsă la sfârşitul anilor ‘80 de o profundă criză economică. Conducerea

ţării era preocupată de căutarea căilor de ieşire din criză. În aceste condiţii s-a consolidat pozţia opoziţiei care îşi intensifică critica la adresa conducerii ţării. Opoziţia se pronunţă pentru revizuirea aprecierii evenimentelor din anul 1956 din Ungaria. Unii membri ai Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (P.M.S.U.), de sorginte marxist-leninistă, au început să părăsească partidul. În februarie 1989, P.M.S.U. a renunţat la monopolul asupra puterii, îar în octombrie are loc ultimul Congres. Pentru a rămâne în viaţa politică, partidul şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist Ungar. În ianuarie 1990 în Ungaria existau deja circa 20 de partide politice. La 23 octombrie 1989 a fost schimbată denumirea ţării în

� � " � � � � � � � � � � � � � � Între 23

martie şi 4 aprilie 1990 au loc primele alegeri libere după anul 1945. Au învins reprezentanţii a trei formaţiuni politice - Alianţa Democraţilor Liberi, Forumul Democratic şi P.S.U.. Cele mai multe voturi au fost obţinute de Forumul Democratic, care se pronunţa pentru constituirea statului de drept, pentru autoconducere democratică, privatizare, trecerea la economia de piaţă. Liderul Forumului Democratic, Josef Antall, a fost numit în funcţia de prim-ministru. A fost constituit un guvern de coaliţie. În august 1991 Arpad Gonsz a fots ales preşedinte al Ungariei. � � � � � � � � � � � �

Page 46: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

46

În � � � � � � � � � � � � în anii 1988-1989 forţele anticomuniste au înteţit critica la adresa regimului

comunist. Opoziţia era organizată în jurul grupului “Carta 77”, care cerea comuniştilor să cedeze monopolul asupra puterii ;i să permită alegeri democratice. În noiembrie 1989, la Praga are loc o demonstraţie a studenţilor. La iniţiativa membrilor “Cartei 77” a fost constituit Forumul studenţesc. Data de 17 noiembrie 1989 a marcat începutul “revoluţiei de catifea”, declanşată de către studenţi, la care s-au alăturat şi muncitorii. La sfârşitul lunii noiembrie 1989, Parlamentul Federal a înlăturat articolul din Constituţie ce consacra rolul conducător al partidului comunist. La 29 decembrie 1989 a fost ales în mod democratic în calitate de preşedinte cunoscutul dizident, � � � � � � � � � � � �

autorul “Cartei 77”. La 20 aprilie 1990 a fost adoptată noua denumire a ţării

� � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � În continuare va lua amploare curentul de separare a celor două republici. În Slovacia, care

era mai slab dezvoltată din punct de vedere economic, în timpul alegerilor din iunie 1992 se crează o Mişcare pentru o Slovacie independentă. În iulie 1992 Consiliul Naţional Slovac (Parlamentul) a adoptat o decizie cu privire la suveranitatea republicii. Decizia de separare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. � � � � � � � � În � � � � � � � �

din 1954 până în 1989 la conducerea ţării s-a aflat Todor Jivkov, primul secretar la C.C. al PCB. Criza economică şi tensiunile entice au intensificat nemulţumirea faţă de regimul Jivkov, nu doar în cadrul societăţii, ci şi în cel al conducerii partidului comunist. În Bulgaria, la fel ca şi în celelate ţări ale blocului socialist, după 1987 s-a înfiripat o mişcare dizidentă. Mocova i-a sprijinit pe reformatorii din cadrul Partidului Comunist Bulgar, care au decis că era necesară o schimbare şi că Todor Jivkov, care de 35 de ani se afla în fruntea partidului, trebuia să renunţe la prerogativele sale. La 10 noiembrie 1989, acesta a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de secretar general al P.C.B. Iniţial, noul lider comunist bulgar, Petăr Maldenov, s-a orientat spre o politică de restructurare de tip gorbaciovist, fără a repune în discuţie soarta socialismului. Sub presiunea maselor, comuniştii au fost obligaţi să-şi reformuleze poziţiile. La sfârşitul lui ianuarie 1990 Congresul extraordinar al P.C.B. a decis schimbarea denumirii partidului, care devine Socialist, precum şi separarea funcţiilor de stat şi de partid. Petăr Mladenov a devenit şef de stat, iar Andrei Lukanov, premier. În iunie 1990 au fost organizate alegeri parlamentare care au demonstrat polarizarea electoratului. Opoziţia era raliată în jurul

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (U.F.D.), o organizaţie

cadru constituită din mişcări şi asociaţii fidele pluralismului şi democraţiei. Alegerile parlamentare au fost câştigate de � � � � � � � � � � � � � � � � � �

care obţine 52,7 % din voturi, faţă de 36,2 % ale opoziţiei. Reprezentanţii U.F.D. şi o parte din populaţie au respins rezultatele alegerilor (deşi erau recunoscute de observatorii străini), declanşând o grevă generală în Sofia. Preşedintele Petăr Maladenov este obligat să-şi prezinte demisia. Noul preşedinte este desemnat în persoana liderului opoziţiei, Jelio Jelev, primul şef de stat necomunist al Bulgariei, după abdicarea regelui Simeon al II-lea în 1946. La sfârşitul lunii decembrie 1990 a fost format primul guvern de coaliţie, în frunte cu independentul Dimităr Popov. În componenţa guvernului au intrat reprezentanţi ai P.S.B., U.F.D., Uniunii Populare Agrariene, precum şi câţiva independenţi. În vara anului 1991 are loc scindarea U.F.D. Speculaţiile, greva parlamentară, scandalurile politice au izbutit, în plan secundar, să cureţe şi să consolideze rândurile U.F.D., care a reuşit să câştige alegerile parlamentare din octombrie 1991. Acest scrutin a schimbat harta politică a Bulgariei postcomunistă. Victoria la limită a opoziţiei la alegerile parlamentare din octombrie 1991 reprezintă un punct de răscruce în istoria contemporană a Bulgariei. Foştii comunişti pierd majoritatea absolută pe care au avut-o în Marea Adunare Naţională. În parlament U.F.D. dispunea de 110 locuri, din 240, de aceia s-a impus găsirea unei forme de colaborare cu reprezentanţii partidului minorităţii turce - Mişcarea pentru Drepturi şi Libertate.

Page 47: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

47

Noul Guvern va fi condus de preşedintele U.F.D., Filip Dimitrov. Au fost operate schimbări de personal în principalele instituţii ale statului, precum Ministerul de Interne şi cel de Externe. De asemenea, au fost adoptate o serie de legi prin care foştilor nomenclaturişti li se unterzicea, pe o anumită perioadă, anumite drepturi civile. La trei luni după alegerile parlamentare au urmat cele prezidenţiale, unde reprezentantul U.F.D., Jelio Jelev, a reuşit să câştige prin balotaj, scrutinul prezidenţial şi să devină primul preşedinte ales din istoria ţării. Iugoslavia Destrămărea statului iugoslav are loc în perioada 1989-1992. În Iugoslavia schimbarea regimului politic s-a produs într-un mod deosebit: după moartea lui Tito (1980), edificul construit de acesta s-a prăubuşit încetul cu încetul. S-au intensificat tensiunile între naţionalităţi, iar conducerea centrală de la Belgrad nu a reuşit să găsescă soluţii viabile pentru lichidarea crizei în care se afla societatea iugoslavă. Deosebirile dintre republici s-au menţinut în continuare, fapt ce a contribuit la amplificarea nemulţumirilor. Constituţia din 1974, pe care se întemeia sistemul politic iugoslav, ce presupunea soluţionarea tuturor problemelor pe calea înţelegerilor reciproce, nu reuşea să rezolve probleme cu care se confrunta federaţia. Armistiţiul a început să se destrame în Kosovo, unde albanezii au reuşit să transforme regiunea într-o republică autonomă în cadrul federaţiei în 1980. Nemulţumiri sunt înregistrate şi în alte republici, populaţia exprimându-şi dezacordul în privinţa dominaţiei sârbe în structurile puterii centrale şi în armată. În februarie 1989, în regiunea Kosovo sunt aduse trupe pentru a suprima mişcarea albanezilor, care pledau pentru respectarea drepturilor consfinţite în Constituţie. Conducerea de la Belgrad a anunţă preluarea responsabilităţilor referitoare la securitatea provinciei, iar la 26 iunie este suspendată adunarea din Kosovo, puterea fiind preluată de către cea din Serbia. La 5 iulie 1989 este votată dizolvarea adunării, noua constituţie sârbă din septembrie 1989 confirmând încorporarea celor douâ regiuni autonome – Kosovo şi Vojvodina - în cadrul Serbiei. Albanezii au refuzat să accepte legitimitatea acestei Constituţii. Amestecul Serbiei a declanşat, pe de o parte, un val de nemulţumiri faţă de hegemonia sârbă, pe de altă parte, a creat permizele unei confruntări dintre subiectele federaţiei. În septembrie 1989, la Ljubljana, Adunarea Slovenă a declarat suveranitatea republicii, proclamându-şi dreptul de a se separa de federaţie, fapt ce implică un război economic între Serbia şi Slovenia. Anul 1990 este anul decesiv pentru destrămarea unităţii statale a Iugoslaviei. Delegaţia slovenă se retrage de la Congresul Ligii comuniştilor iugoslavi, nefiind acceptată propunerea lor privind independenţa partidelor membre ale Ligii. Alegerile din decembrie 1990 din republicile componente ale Iugoslaviei reflectă într-un fel situaţia din ţară. La Belgrad, alegerile au fost câştigate de Slobodan Miloşevici, un adept declarat al Serbiei Mari, lider al Partidului Socialist. El se opune accesului croatului Stipe Mesic la preşedinţia colectivă a Iugoslaviei în iunie 1991, fapt ce a contribuit la retragerea Sloveniei şi Croaţiei din componenţa federaţiei. La 25 iunie 1991, adunările Croaţiei şi Sloveniei şi-au declarat independenţa deplină. Armata federală, singura forţă care mai era capabilă să menţină unitatea federaţiei, a intrat în acţiune. Este atacată iniţial Slovenia, apoi � � � � � � � �

unde au loc lupte crâncene, în jurul oraşului Vukovar. Operaţiunea se încheie prin semnarea unui armistiţiu, care prevedea retragerea tuturor unităţilor armatei federale iugoslave din Slovenia până la 26 octombrie 1991. La 15 ianuarie 1992, independenţa Sloveniei şi Croaţiei este recunoscută de statele Uniunii Europene, la 22 mai cele două ţări sunt admise în ONU. Slovenia la 14 mai 1993 a fost admisă în Consiliul Europei. � � � � � � � � �

confruntă, la rândul ei, cu populaţia sârbă care pleda pentru independenţă, fapt ce a dus la trimiterea de către ONU a forţelor de menţinere a păcii. Problema refugiaţilor din Bosnia şi Herţegovina (croaţi şi musulmani) şi situaţia creată de sărbi prin ocuparea unei treimi din teritoriul croat rămân în continuare în centrul vieţii politice. La referendumul din 19-20 iunie 1993, din autoproclamata “Republică Sârbă a Crainei”, populaţia se pronunţă pentru unirea acestei

Page 48: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

48

regiuni cu alte regiuni populate de sârbi din Bosnia şi Herţegovina şi din celelalte state sârbeşti. Teritoriile administrate de sârbi sunt separate de 14 000 de militari ONU de restul Croaţiei. Integrarea acestor teritorii se va realiza abia în 1998, în urma medierii negociate de ONU. În � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

comunitatea musulmană se pronunţă pentru o republică independentă, cea sârbă pentru unirea teritoriilor cu Serbia, iar cea croată pentru alipirea la Croaţia a regiunii cu populaţie majoritară croată. Participanţii la referendumul din 29 februarie şi 1 martie 1992, boicotat de sârbi, se pronunţă în favoarea unei Bosnii şi Herţegovine independente (99,4 %). Parlamentul de la Sarajevo proclama la 3 martie 1992, în absenţa reprezentanţilor sârbi, independenţa Republicii Bosnia şi Herţegovina, recunoscută la 6 aprilie 1992 de către Uniunea Europeană şi admisă la 22 mai 1992 în ONU. La rândul lor, sârbii din Bosnia şi Herţegovina proclamă la 7 aprilie o republică independentă, iar populaţia croată anunţă, la 3 iulie 1992, crearea unui stat croat independent în Sud-Vest. În aprilie 1992, izbucneşte un război civil ce va face în decurs de un an peste 50 000 morţi, iar peste două milioane de bosniaci sunt nevoiţi să părăsescă vechile locuinţe. Dintre fostele republici iugoslave, Bosnia şi Herţegovina cunoaşte după proclamarea independenţei în 1992, cel mai dureros şi mai tragic destin. Războiul civil, care opune cele trei etnii, pustieşte ţara, determină masive deplasări de populaţie şi sute de mii de victime. Încercările ONU şi ale Uniunii Europene de a prezenta un plan de pace general acceptat, crearea unui stat federal compus din trei republici autonome: sărbă, musulmană, croată, eşuează. Acordul de pace negociat la Dayton, SUA, şi parafat la 14 decembrie 1995 la Paris, încheie patru ani de sângeros război civil şi pune bazele Republicii Bosnia şi Herţegovina ca stat federal format din Federaţia Bosniaco (Musulmana)-Croată (51 % din terit) şi Republica Sârbă (49 %). ! � � � � � � � � �

o altă republică din componenţa statului federal, şi-a proclamat suveranitatea la 25 ianuarie 1991. La 8 septembrie 1991 a fost organizat un referendum, boicotat de comunitatea sârbă şi albaneză, prin care populaţia se pronunţă pentru o Macedonie independentă. Republica Independentă Macedonia a fost proclamată oficial la 15 septembrie 1991, dar a întâmpinat greutăţi în calea recunoaşterii noului statut, datorită opoziţiei Greciei, care considera inadmisibil „uzurparea” numelui de Macedonia, ce ar aparţine istoriei sale. La 8 aprilie 1993, Macedonia a fost admisă în ONU, sub numele de „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, iar la 17 octombrie 1995 devine membru al Consiliului Europei. � � " � � � � � � ! � � � � � � � � �

în 1990 a fost alături de Serbia, pronunţându-se pentru menţinerea structurii federale. La 12 februarie 1992 a fost semnat un acord între Serbia şi Muntenegru, aprobat de parlamentele lor, prin care se proclamă o nouă etnitate statală Republica Federală Iugoslavă la 27 aprilie 1992. Aceasta cuprindea Serbia, cu regiunea Kosovo şi Vojevodina, şi Republica Muntenegru. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Sfârşitul războiului rece «Războiul rece» s-a încheiat prin dispariţia unuia dintre cele două centre de putere, şi anume a Uniunii Sovietice şi a blocului est-european. Confruntarea Est-Vest a fost una globală, fapt ce a dus la extinderea ei asupra tuturor raporturilor dintre cele două tabere, iar dipariţia Estului ca centru de putere semnifica şi prăbuşirea sistemului reprezentat de acesta în toate domeniile în care el se aflase în competiţie cu blocul vestic. De altfel, încă la sfârşitul anilor 50, renumiţii savanţi fizicieni Albert Einstein, S.Rasel, Fr.Joliot-Curie, în condiţiile când arma nucleară îşi dovedise deja forţa distructivă, au adresat un apel către popoarelor lumii referitor la acest pericol, insistând asupra necesităţii unor noi tratări a problemelor internaţionale. Această preocupare a fost percepută drept debutul unei noi mentalităţi politice în raporturile internaţionale. În următorii treizeci de ani, ea a fost ignorată, dar actualitatea ei a fost dovedită la începutul anilor ‘80, când s-a agravat brusc situaţia internaţională din Europa şi în lume. Promovarea unei politici axate pe o asemenea

Page 49: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

49

mentalitate à devenit un imperativ al momentului. Au început să crească rândul adepţilor noii mentalităţi atât în Vest, cât şi în Est. Numirea lui M.S.Gorbaciov, în fruntea P.C.U.S, în aprilie 1985, a dus la schimbarea concepţiilor sovietice referitoare la tratatarea problemelor internaţionale: tezele fundamentale ale noii mentalităţi au fost puse la baza politicii externe sovietice. Astfel s-a produs o cotitură spre o nouă reprezentare a relaţiilor internaţionale. Conştientă de pericolul pe care îl comportă cursa înarmărilor nucleare, conducerea gorbaciovistă a înaintat un program concret de lichidare a armelor nucleare. Noua mentalitate politică în domeniul relaţiilor internaţionale se referea la “flexibilitate tactică”, înclinarea spre compromisuri reciproc acceptabile, orientarea nu spre confruntare, ci spre dialog şi înţelegere reciprocă. Un produs al “noii mentalităţi politice a fost concepţia “Casei europene comune”, elaborată de conducerea sovietică. “Noua mentalitate politică” în domeniul politicii externe a contribuit la demararea proceselor democratice din ţările Europei de Est de la sfârşitul anilor ‘80, începutul anilor ‘90. Un loc aparte îl ocupă în acest sens distrugerea zidului Berlinului, ridicat în august 1961, în timpul războiului rece , fiind un simbol al separării lagărului comunist de lumea democratică. Demolarea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, apoi unirea celor două Germanii au fost momentele majore ce au consemnat încetarea confruntării între cele două tabere şi, de facto, încetarea « războiului rece». Evenimentele ce au urmat se încadrează în acest context şi trebuie percepute drept rezultate al sfârşitului confruntării. Astfel, la 28 iunie 1991 a fost dizolvat CAER-ul, iar la 1 iulie a urmat dizolvarea Tratatului de la Varşovia. U.R.S.S. înceta să mai existe la 25 decembrie 1991, când Mihail Gorbaciov, ultimul ei preşedinte, a demisionat. Succesoarea şi moştenitoarea

� � � � � � � a ei în

relaţiile internaţionale va fi din acel moment Federaţia Rusă. În perioada « războiului rece » tările occidentale au fost sprijinite în procesul de statornicire şi consolidare a regimurilor democratice de către Statele Unite ale Americii. Deşi se confruntau şi ele cu unele probleme referitoare la asigurarea drepturilor economice şi sociale, în ansamblu, sistemele din statele occidentale s-au dovedit a fi viabile şi eficiente în organizarea societăţii pe principii democratice. În contrast, regimul politic din U.R.S.S. a fost unul totalitar, iar ţările est-europene au cunoscut regimuri similare sub presiunea Moscovei. După depăşirea «războiului rece», lumea a devenit unipolară, evoluând însă către multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume unipolară, deoarece există o singură supraputere - Statele Unite ale Americii şi o singură alianţă politico-militară – Alianţa Nord-Atlantică (NATO). Dar, în acelaş timp, lumea se indreaptă spre multipolarism. Există în prezent trei centre de putere pe plan mondial, în mod concret - America de Nord (Statele Unite şi Canada), Uniunea Europeană şi Japonia. Pe de altă parte, sunt şi alte state care aspiră la statutul de puteri globale - Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză. Rusia, în perioada post-« război rece», străbate un traseu plin de dificultăţi, dar dispune de imense resurse materiale şi sunt şanse ca, sub rezerva înfăptuirii reformelor aflate în curs, peste 10-15 ani să constituie una dintre economiile puternice pe plan mondial. Ea rămâne o putere militară, în primul rând nucleară, deşi starea economiei sale afectează sistemul militar, dar, virtual, dispune de capacităţi de creaţie tehnico-militare de prim-ordin. În plus, Federaţia Rusă este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, poziţie ce îi permite să se pronunţe în toate marile probleme ale păcii şi securităţii internaţionale. Această poziţie a fost întărită prin admiterea Rusiei în “Grupul celor 7” ţări puternic industrializate (SUA, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Canada), devenit astfel “G. 8”. Depăşirea «războiului rece» a echivalat cu trecerea lumii de la o stare de echilibru bipolar la alta, dominată de un dezechilibru unipolar, fapt ce a dus la o asimetrie structurală în raporturile de forţe pe plan mondial. În zone întinse a apărut un vid de putere, care poate fi considerat şi un vid de securitate. În aceste condiţii, s-au produs inevitabile realinieri de poziţii ale statelor, redistribuiri de roluri şi sfere de influenţe, în funcţie de noile raporturi de forţe. Astfel, statele din Europa Centrală, de Est şi Sud-Est, care la începutul « războiului rece » au intrat în orbita sovietică, au ajuns după

Page 50: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

50

încheierea acestuia în sferele de influenţă a puterilor occidentale, în primul rând ale Statelor Unite, dar şi al statelor din cadrul Uniunii Europene. Actualele raporturi de forţe consacră rolul unic (leadership) al Statelor Unite în afacerile mondiale. De altfel, acest obiectiv a fost urmărit de Washington de foarte mult timp. Semnificative sunt concluziile autorului american, Samuel Huntington: “De aproape 200 de ani Statele Unite au încercat să prevină naşterea unei puteri dominante în Europa. De aproape 100 de ani începând cu politica “uşilor deschise”faţă de China, au încercat să facă acelaşi lucru în Asia. Pentru a realiza aceste scopuri, Statele Unite au luptat în două războaie mondiale şi într-un război rece împotriva Germaniei imperiale şi a celei naziste, a Japoniei imperiale, Uniunii Sovietice şi Chinei comuniste. Acest interes american rămâne şi a fost reafirmat de preşedinţii Reagan şi Bush”. Integrarea europeană Un parcurs deosebit a urmat în perioada post-“râzboi rece” şi procesul integrării europene. Prin semnarea la Luxemburg şi Haga, la 17 şi 28 februarie 1986, a Actului Unic European, s-au adus unele modificări ale Tratatului de la Roma, care prevedea realizarea unei Pieţe unice interne la data de 1 ianuarie 1993. A urmat semnarea Convenţiei Schenghen între Franţa, Germania şi Benelux, care prevedea libera circulaţie a persoanelor. Un eveniment de o semnificaţie deosebită s-a produs la reuniunea la nivel înalt de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, unde a fost discutată problema uniunii politice a statelor Uniunii Europene, noua titulatură a Comunităţii Economice începând din acel moment. La 7 februarie 1993 a fost semnat Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht, care a intrat în vigoare începând din 1 noiembrie 1993. Tratatul avea la bază trei piloni: Comunităţile Europene, care permit instituţiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii, având drept obiectiv principal coeziunea economică şi socială; politica externă şi de securitate comună; cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală. În anii următori sunt luate măsuri importante pentru extinderea Uniunii Europene, fiind vizate in special ţările din fostul bloc socialist şi sovietic. La 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, care avea patru obiective principale: să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene; să suprime ultimile obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea; să permită Europei să-şi consolideze poziţia pe plan mondial; să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi. În cadrul Consiliului European de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997 a fost lansat procesul de aderare a 10 state candidate din Europa Centrală şi de Est şi a Ciprului. A urmat aprobarea listei celor 11 ţări participante la zona Euro de către Consiliul European de la Bruxelles, începând din 1 ianuarie 1999. Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat de fiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum. Tratatul de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, conţine prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. La 16 aprilie 2003, zece state au semnat Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria iar un an mai târziu aceste ţări au devenit membre ale Uniunii Europene.

Bibliografie obligatorie Berstein, Serge, Milza,

� � � � � � � � � � � " � �, Vol. V, Iaşi, Institutul European, 1998.

Page 51: UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE RELATII ... · evidenţiat, comparativ, realismul, chiar cinismul lui Clemenceau şi idealismul lui Wilson”. Principala preocupare a lui

51

Pierre, Barber, John,

� � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � Bucuresti, Editura Lider, 1997

Lebrun, François, Charpentier, Jean,

� � � � � � � � � � � " � � � Bucuresti, Editura Humanitas, 1997

Gaillard Jean-Michel, Rowley Anthony

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � �Ed. Cartier, Chişinău, 2001.

Onisoru Gheorghe � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � �

Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005.

Onisoru Gheorghe � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � �

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ Calvocoressi, Peter,

� � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Iaşi, Editura Polirom, 2003

Duverger, Maurice � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Editura Omega pres, Bucureşti, 1991.

Fontaine Andre, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Editura Lider, Bucureşti, 1997.Graciov, Andrei,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � �

Editura Nemira, Bucureşti, 1995.Hobsbawm, Eric,

� � � � � � � � � � � � � � � � �Editura Lider, Bucureşti, 1994.

Le Breton, Jean-Marie, � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Editura Cavallioti, Bucureşti, 1996.

Mougel, Francois-Charles, � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Editura Corint, Bucureşti, 2004.

Mougel, Francois-Charles, ! � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Editura Corint, Bucureşti,

2003.Pipes, Richard,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Editura Humanitas, Bucureşti,

1998.Rothschild, Josep,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � �� � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Editura Antet, Bucureşti,

1997.Scurtu, Ioan (coord.),

� � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003.Soulet, Jean-Francois

� � � � � � � � � " � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � " � � � � � � � � � � �� � � � � � � �Editura Polirom, Iaşi, 1998.