Upload
others
View
15
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
1
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - "Investeşte în oameni!"
Universitatea Titu Maiorescu
REZUMATUL
TEZEI DE DOCTORAT
Impreviziunea în reglementarea Codului Civil,
o abordare comparativă la nivel european
Coordonator Științific :
Prof. Univ. Dr. IOSIF R. URS
Doctorand,
Airinei Mihai Andrei
București,
2018
2
Universitatea Titu Maiorescu
Titlul programului: „Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013”
Titlul proiectului: „Modernizarea legislației naționale în contextul uniformizării dreptului la nivel european şi implicaţiile socio-politice asupra sistemului administrativ”
Contract nr. POSDRU/159/1.5/S/141699”
Beneficiar – Universitatea Titu Maiorescu din București Partener 1 – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Partener 2 – Universitatea din Craiova
Editorul Materialului: Airinei Mihai Andrei Data publicării: 2018
Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României
3
Argument
Pentru ca legea să corespundă mereu destinatarilor ei ea trebuie să fie rezultatul unui
proces rafinat de reprezentare și cristalizare a nevoilor acestora, fie că prin aceasta înțelegem
parlamentarismul în sistemele democratice, fie că norma este edictată prin conștiința unui singur
conducător, oricum s-ar numi acesta. În ambele cazuri, ceea ce devine vital a nu se pierde pentru
buna funcționare a relației dintre individ și lege, este legătura directă dintre actul legislativ și
realitate, dintre obiectivitatea primului și subiectivismul celui din urmă, fiindcă dacă cele două
nu converg, scopul legii se dispare.
Dacă societatea evoluează fără să își asume acest demers, va fi afectată de propria reușită,
întrucât individul se va găsi inadaptat la realitatea obiectivă conturată de propriile decizii. O criză
de acest fel la nivel individual este adesea rezultatul unei crize la o scară mai mare, iar chiar dacă
ea nu se vede de către toți cei care activează în societate, cu timpul o vor remarca. La polul opus,
dacă legea nu mai corespunde unei societăți, scopul ei de a reglementa conduita unei majorități
dispare, iar individualismul își face loc în mod brutal, în afara dreptului, remarcându-se în orice
mod cu putință.
Când privim dreptul în evoluția sa, putem afirma că el reprezintă o cristalizare a credinței,
moralei, conștiinței, educației, științei și culturii de orice fel a unui grup de oameni. Când fiecare
individ resimte o criză în plan individual care îl îndepărtează de scopul comun al grupului de
care aparține, se instaurează o afecțiune care în scurt timp va conduce la generalizarea și
acutizarea crizei, iar grupul poate să dispară. Dacă însă nu dispare, ci se luptă să rămână unit deși
e în criză, în mod cert, în lumina individualismului, dreptul nu va mai reflecta voința lor comună,
iar astfel nici nu mai oferă răspunsuri nevoilor lor.
Între nivelul ipotetic și viața din realitatea de zi cu zi distanța nu e prea mare, fiindcă în
fiecare societate apar astfel de crize, între grupuri de indivizi, între indivizi și instituții, între
instituții, iar mai apoi chiar între indivizi și lege. Dacă individualismul excesiv este contrar
moralei, atunci o criză a moralei conduce în mod cert la o criză a legii. Când legea nu mai
corespunde realității, atunci ea se transformă într-o criză a societății contemporane, fiindcă dă
naștere la instabilitate sau chiar rigiditate, după caz, la repulsie față de un cadru normativ
excesiv, impus de subiectivismul politic de moment, conducând în definitiv la ignorarea rigorilor
normelor de drept.
În tot acest context, sesizăm că sistemul de gândire al dreptului s-a modificat, migrând de
la o structură de tip cauză-efect, într-un cadru cartezian, la cea holistică, bazată pe
4
conceptualizarea unor legături și a unor dihotomii. O acțiune care generează efecte de tip
echilibru-dezechilibru are la bază cauze diverse, evenimente obiective și influențe subiective,
într-o relație complexă de interdependență. Astfel, în acord cu dinamica societății contemporane,
starea de echilibru din realitate, din dreptul ideal și chiar și din cel contractual, pare o condiție
utopică, înlocuită tot mai frecvent de un dezechilibru natural, asociat adevăratei stări de fapt. Fie
că recunoaștem sau nu că suntem parte a acestei din urmă stări de fapt, iar în fața dreptului,
opțiunile sunt limitate de norma care le include. Din această confruntare se naște întrebarea
firească dacă nu cumva dreptul în forma lui ideală trebuie să răspundă tocmai unor nevoi
complexe, determinate de ceea ce am devenit chiar noi în realitatea prezentului.
Când legea este vetustă sau când pur și simplu aplicarea ei procustiană s-ar îndepărta de
scopurile pentru care a fost edictată, de principiile generale de drept, atunci trebuie să ne amintim
cuvintele lui Portalis1 conform căruia “legile nu sunt pure acte de putere, acestea sunt acte de
înțelepciune, de justiție și rațiune”. Dacă legiuitorul greșește și se îndepărtează de rolul său,
atunci judecătorul trebuie să aibă mereu în vedere că legile sunt adresate oamenilor și servesc
acestora, iar nu invers. Dacă acceptăm astfel că dreptul este o transpunere în scris a Binelui
ontologic, atunci acesta are în prim plan nevoia omului de a fi împreună cu ceilalți și de aici
trebuie să provină orice interpretare asupra legii.
Am susținut ideea conform căreia Dreptul trebuie privit întotdeauna în comun cu
noțiunea de justiție, fiindcă altfel s-ar ajunge în situația în care noțiunea ar fi utilizată în scopul
de a obține o maximizare de utilități individuale2. Odată cu alegerea temei de analiză în cuprinsul
lucrării de doctorat am considerat că impreviziunea este o instituție a dreptului civil care ne oferă
posibilitatea de a surprinde în mod concret cum prin aplicarea legii se face într-adevăr justiție.
O regulă de drept nu trebuie desprinsă din ansamblul reglementărilor pentru a reprezenta
un simplu calcul de utilitate în beneficiul unui anume individ, întrucât altfel societatea umană în
ansamblul ei se va reduce la suma unor utilități individuale. Tendința normativă actuală este de a
transforma orice regulă într-una cu caracter individual (dreptul la respectul vieții private, dreptul
la siguranță etc.) alocându-le în patrimoniul individului pentru a preveni eventuale confruntări
juridice, însă cu cât mai mult se va urmări această direcție, în care vor predomina drepturile
individuale, cu atât va fi afectat Dreptul ca bun comun. Dreptul nu poate fi privit doar din
perspectivă subiectivă, ci trebuie integrat într-un ansamblu obiectiv, indisolubil legate între ele.
1 Portalis, J.E.M., Discours preliminire du premier projet de Code Civil, Confluences, Bordeaux, 2004, apud
Ramona Duminică, Criza legii contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 146; 2 Alain Supiot, op. cit., p. 28;
5
Simpla recunoaștere a calității individului ca titular de drepturi ar putea conduce la dispariția
Dreptului ca fenomen, acesta estompându-se din cauza inflației de norme cu caracter subiectiv și
din interacțiunea dintre acestea.
Capitolul I - INTRODUCERE
Primul filosof care a pus în dezbatere ipoteza neexecutării întocmai a contractelor
încheiate a fost Cicero: “ergo et promissa non facienda non numquam neque semper deposita
reddenda”, referindu-se la împrejurarea în care promisiunea restituirii unui bun încredințat ar
putea fi afectată de elemente neprevăzute iar refuzul îndeplinirii obligației ar părea ca fiind
justificat3.
O atenuare a forței obligatorii a contractului o regăsim în dreptul canonic, impusă de
preceptele creştine ale carităţii şi echităţii - contractul nu mai este legea părţilor, decât atunci
când „exprimă o voinţă justă ce se manifestă în proporţionalitatea schimbului4”. Prin
introducerea ideii de justiţie comutativă, canoniştii au diferențiat justul (norma de conduită
impusă de conştiinţă) de conceptul de legalitate (norma impusă de autoritatea statală). Această
disociere interesează, întrucât prin intermediul justului s-a realizat o temperare a principiului
forţei obligatorii, fapt care a permis intervenţia Bisericii în raporturile contractuale, în mod
deosebit în materia dobânzilor. În acest context istoric, Sfântul Toma d`Aquino, precursor al
teoriei impreviziunii, aprecia subînţelegerea unei clauze rebus sic standibus în contract:
„contractus qui habent tractum succesivum et dependentiam de futuro rebus sic standibus
intelligintur”.
Codul Civil din forma elaborată în 1864 a păstrat pe aproape toată perioada cât s-a aflat
în vigoare la art 969 din Capitolul III “Despre efectul convențiunilor – Disposițiuni generale”
textul care prelua adagiul latin “pacta sunt servanda” în forma următoare: “Convențiunile legale
făcute au putere de lege între părțile contractanti. Ele se potu revoca prin consimțimentele
3 Idem; Cicero, De Oficiis 3,95 : “Si gladium quis apud te sana mente deposuerit, repetat insaniens, reddere
peccatum sit, officium non reddere”; “Quid? Si is, qui apud te pecuniam deposuerit, bellum inferat patriae,
deddasne depositum? Non credo; faiasenim contra rem publicam, quae debet esse carissima”; “Presupunem că o
persoană îți depozitează sabia sa cu bună conștiință și ulterior ți-o cere înapoi imediat după ce a devenit nebună.
Ar fi o crimă să-i întorci sabia. Va fi obligația ta să nu faci așa”; “Presupunem că o persoană care ți-a încredințat
o sumă de bani îți propune să duci un război împotriva țării tale proprii. Ar trebui să-i întorci acestuia suma
încredințată? Consider că nu, deoarece prin asemenea gest tu vei acționa împotriva statului care ar trebui să-ți fie
cel mai scump lucru pe pământ”; 4 Cristina Elisabeta Zamşa, “Teoria impreviziunii. Studii de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006, p.8
6
mutuale sau din cauze autorizate de lege”5. În continuare, art. 970 din forma inițială a textului de
lege prevedea că toate “convențiunile trebuescu esecutate cu bună credință. Ele obligă numai la
ceea ce este espresu într’însele, dar la toate urmările ce equita, obiceiul sau legea dă
obligațiunei, după natura sa”.
Noțiunea de impreviziune a apărut în evoluția legislativă strict legată de noțiuni precum
riscul contractual, bună-credință, principiul echității. Dacă într-o primă abordare putem spune că
fiecare dintre noțiuni se delimitează de cealaltă și nu converg decât în sfera unor principii de
drept, în realitate, trebuie să existe un instrument la nivelul fiecărei legislații care să permită
coordonarea tuturor normelor în vederea realizării efectelor echitabile ale unei convenții, ca scop
al existenței unui drept bazat pe bine și echitate. Ori de câte ori se urmărește aplicarea
principiilor anterior citate la contracte care se confruntă cu alte situații decât cele convenite
inițial de către părți, intervine teoria impreviziunii, care implică o revizuire a clauzelor inițiale cu
scopul de a restabili valoric echilibrul prestațiilor, înlăturând efectele discriminatorii ale unei
onerozități mult prea crescute pentru una dintre părți6.
Într-o lucrare recentă7 profesorul dr. hc. Norbert Reich (Drept Comparat și Drept
Economic al UE) de la Universitatea din Bremen, Germania, afirma că “dreptul civil al UE pare
să fi rămas în urmă, însă, va dobândi cu siguranță un rol din ce în ce mai important, pe măsură
ce dreptul UE se interesează – unii ar numi <<invadează>> - relațiile <<orizontale>> între
persoane private și formulează propriile căi de drept, atât materiale, cât și procedurale”. Printre
aspectele semnalate în lucrarea citată se menționează faptul că “libertatea contractuală este un
principiu general în legislația națională a statelor membre și se află la temelia (deși nu se
precizează în mod explicit astfel) dreptului primar al Uniunii. Aceasta este consecința evoluției
istorice a Uniunii dintr-o Comunitate economică, precum și a faptului că dreptul Uniunii nu este
un sistem de drept, complet și coerent, ci este întemeiat, cel puțin parțial, pe tradițiile juridice
comune ale statelor membre”8. Înțelegem așadar că principiul “rebus sic standibus” a fost
preluat în dreptul Uniunii ca urmare a evoluției sale istorice, fără a rămâne doar la nivelul unei
excepții izolat din tratatele de dreptul comerțului internațional, însă și că există în legislațiile
naționale elemente divergente, care pot să excludă aplicarea instituției impreviziunii. 5 Idrept.ro, Wolters-Kluwer România;
6 Pentru dezvoltări, a se vedea, Iosif Robi Urs, Petruța Ispas, Principiul “pacta sunt servanda” și regula “rebus sic
non standibus” în executarea obligațiilor contractuale. Teoria Impreviziunii, articol publicat în volumul Conferinței
Internaționale Educație și Creativitate pentru o Societate bazată pe cunoaștere, organizată de Universitatea Titu
Maiorescu, 20-22 noiembrie 2014; 7 Norbert Reich, Principii generale ale Dreptului Civil al Uniunii Europene, Editura Universitară, Colecția Biblioteca
de Drept European, București, 2014, p. V; 8 Ibidem, p. 31;
7
La nivelul Uniunii Europene noțiunea de atenuare a obligațiilor generate de principiul
“pacta sunt servanda” nu apare explicit sub forma instituției impreviziunii, ci într-o formă mai
elaborată și mai ușor de aplicat, astfel încât sunt direct identificate zone sensibile din materia
executării obligațiilor, la grupuri vulnerabile, iar aplicarea principiului nediscriminării, al
interesului superior al publicului, precum și al proporționalității apar ca fiind integrate în norme
europene cu efecte directe. Constatăm astfel că dreptul național al unui stat membru care afirmă
autonomia libertății contractuale pentru părți, poate să o și restrângă prin aceleași norme atunci
când aplică în mod unitar principii precum nediscriminarea, interesul public și principiul
proporționalității. În definitiv, “principiul general al autonomiei nu poate fi conceput din punct
de vedere teoretic și practic fără existența principiilor contrare ale restrângerilor sale în temeiul
criteriilor interesului public care încearcă să evite abuzurile printr-o exercitare unilaterală a
acestor libertăți de către partea mai puternică la un contract ori în defavoarea concurenței și
piețelor deschise. Misiunea ordinii juridice va fi aceea de a găsi echilibrul corect între aceste
două principii, ea constituind o preocupare permanentă, atât pentru dreptul UE, cât și pentru
cel al statelor membre sub conducerea jurisprudenței CEJ (…)”.
Viziunea Codului Civil se bazează pe o reglementare europeană astfel cum am evidențiat
anterior, care permite judecătorului prerogative sporite, de a interveni în cuprinsul “legii părților”
cu scopul de a ocroti interesele părții care este afectă inechitabil de evoluția unor facturi externi
înțelegerii contractuale inițiale.
În Codul Civil regăsim astfel la art. 1270 o reiterare a principiului de drept pact sunt
servanda, similară oarecum cu formula din vechea reglementare a Codului Civil de la 1864, care
evidențiază în mod expres forța obligatorie, astfel: “[1] contractul valabil încheiat are putere de
lege între părțile contractante” și “[2]contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților ori din cauze autorizate de lege”9.
9 “Forţa obligatorie. Justificare. Legea defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a
constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic. Efectul imediat al oricărui contract, implicit şi al celui de
antrepriză, este acela de a da naştere unor drepturi şi obligaţii pentru părţile sale. Totodată, potrivit legii convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putând fi revocate prin consimţământul mutual sau din
cauze autorizate de lege. Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai
potrivit adagiului latin pacta sunt servanda. Doctrina juridică fundamentează acest principiu pe nevoia asigurării şi
garantării păcii sociale, în acest scop toţi oamenii trebuind să fie obligaţi a-şi respecta cuvântul dat. Aşa se explică
faptul că forţa obligatorie a contractului se impune atât părţilor contractante, cât şi judecătorului. Între părţi, forţa
obligatorie a contractului constă în următoarele consecinţe: părţile sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de
cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre părţile sale;
obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă [C.A. Timişoara, s. com., dec. nr.
207/2009, www.legalis.ro; în acelaşi sens, a se vedea C.A. Timişoara, s. a II-a civ., dec. nr. 268/2011, în C.A.T.B.J.
2011, IV, p. 110].” – a se vedea în acest sens comentariul de articol 1270 C.civ, www.idrept.ro, aparținând Terzea
Viorel, Noul Cod Civil adnotat cu doctrină și jurisprudență, 2014, București, Universul Juridic;
8
Imediat însă, în textul art. 1271 legiuitorul introduce în alin. 1 al textului o noțiune nouă
pentru reglementarea civilă din România, respectiv, impreviziunea care completează practic
dispozițiile art. 1270, având următoarea formulare “[1] Părţile sunt ţinute să îşi execute
obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor
executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”. La o primă analiză se
poate remarca faptul că ne aflăm în fața unei reformulări a dispozițiilor din Codul Civil de la
1864, din art.97010
, unde legiuitorul insista practic asupra necesității de executare integrală a
oricăror obligații asumate, chiar în condițiile existenței unei obligații excesiv mai oneroase
pentru una dintre părți11
.
În considerarea celor prezentate anterior, legiuitorul Codului Civil consacră expres în
alin.2 al art. 1271, impreviziunea, exprimată ca o excepție de la regula “pacta sunt servanda”,
astfel: “[2] Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a)adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b)încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.”
Prin dispozițiile art. 1271 alin. (2) C.civ. se recunoaște pentru prima dată în mod direct în
legislația civilă națională posibilitatea ca instanța de judecată să intervină în modalitatea de
executare a unui contract, adaptând prestații reciproce, ca urmare a unei situații neprevăzute,
excepționale, care le-a modificat efectele, devenind unele mult prea oneroase prin raportare la
celelalte12
. Legislația din România recunoaște astfel oficial aplicabilitatea impreviziunii în
relațiile civile. Din definiția textului înțelegem așadar că norma se aplică cu titlu de excepție de
la principiul pact sunt servanda (art. 1270 C.civ.) și se referă în principal la contractele
sinalagmatice, unde s-ar putea pune în discuție disproporții între prestații, fie ele cu
executare succesivă, ori chiar afectate de un termen suspensiv, respectiv, din cuprinsul unor
contracte comutative și cu titlu oneros13
.
10
“Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la
toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”; 11
Iosif Robi Urs, P.E. Ispas, op.cit., p. 117; 12
Idem; 13
A se vedea comentariul Mădălinei Afrăsinei, idrept.ro, Codul Civil, art. 1271, preluat din lucrarea Noul Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2013;
9
Norma art. 1271 alin. (2) C.civ. este completată de dispozițiile alin. (3) al aceluiași
articol, care prevede că: “(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b)schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute
în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d)debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului”.
Scopul intervenției din actuala reglementare este de a restabili echilibrul contractual, prin
adaptarea și echilibrarea convenției în vederea unei repartizări echitabile a beneficiilor, existând
posibilitatea de a se pronunța chiar încetarea convenției. Dacă în vechea reglementare contractul
reprezenta un domeniu ermetic, rezervat doar părților, Codul Civil în vigoare permite accesul
puterii judecătorești în promovarea echității dincolo de limitele principiului “pacta sunt
servanda”. Cu toate acestea, precizăm că instanța de judecată nu va putea suplini voința uneia
dintre părți care și-a asumat drepturi insuficient descrise, fără termene, fără obligații de predare,
fără condiții, ci va interveni doar în acele ipoteze în care factori externi, a căror evoluție nu a fost
supusă în mod corect acordului de voință, transformă radical suma de drepturi și de obligații din
convenție, afectând echilibrul contractual inițial14
.
Capitolul al II-lea
Fundamentele teoriei impreviziunii și delimitarea de alte instituții din Codul Civil
Fundamentul teoriei impreviziunii nu se regăsește expres menționat în lege, însă îl putem
identifica cuprinsul Proiectului European – Principles of European Contract Law, la art. 6:111:
14
“În cazul în care printr-un contract având ca obiect lucrări de reparaţii nu a fost stabilit un termen de predare a
bunului reparat, orice încercare de a stabili, fie şi de către instanţă, a unui termen, nu se poate face decât cu
înfrângerea principiului libertăţii de voinţă a părţilor şi cu încălcarea principiul legalităţii. Potrivit acestui
principiu, instanţa este ea însăşi datoare să respecte legea, iar, în speţă, legea este dată de art. 969 C. civ. (art.
1169 NCC), contractul este legea părţilor, iar dacă părţile nu au stabilit un termen, instanţa nu poate adăuga la
contractul părţilor. Prin urmare, Înalta Curte a statuat că, dacă nu a fost stabilit un termen contractual, nu se poate
aprecia că lucrarea s-a predat cu întârziere şi, în consecinţă, nu pot fi acordate daune-interese pentru acest motiv”.
(Decizia nr.373 din 1 februarie 2012 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
având ca obiect pretenţii)
10
Schimbarea circumstanțelor („Change of circumstances”)15
de la secțiunea Conținut și Efecte a
Capitolului I – Prevederi Generale.
Pentru o bună înțelegere a normei de drept din cuprinsul căreia s-a desprins actuala
reglementare a impreviziunii vom traduce în continuare textul original anterior identificat16
:
“(1) O parte este ținută să își îndeplinească obligațiile chiar și atunci când prestația a
devenit mai oneroasă, fie în cazul când costul prestației a crescut sau dacă valoare prestației
primite a scăzut.
(2) Dacă însă prestația contractuală devine excesiv de oneroasă din cauza unei
schimbări a circumstanțelor, părțile sunt ținute să intre în negocieri cu viziunea de a adapta
contractul sau de a îl termina, cu condiția ca:
a) schimbarea circumstanțelor să fi intervenit după momentul încheierii contractului;
b) posibilitatea unei schimbări a circumstanțelor să nu fi fost una care se putea anticipa
în mod rezonabil la momentul încheierii contractului, și
c) riscul schimbării circumstanțelor să nu fie unul care, în acord cu dispozițiile
contractuale, să fie cerut a fi suportat de partea afectată.
(3) Dacă părțile nu reușesc să ajungă la o înțelegere într-un termen resonabil, curtea va
putea:
a) înceta contractul la o dată care și în niște termeni ce vor fi determinați de către
aceasta; sau
b) să dispună adaptarea contractului cu scopul de a distribui între părți într-o manieră
justă și echitabilă pierderile și câștigurile generate de schimbarea circumstanțelor
15
https://www.trans-lex.org/400200/_/pecl/#head_101; 16
“(1) A party is bound to fulfil its obligations even if performance has become more onerous, whether because the
cost of performance has increased or because the value of the performance it receives has diminished.
(2) If, however, performance of the contract becomes excessively onerous because of a change of circumstances, the
parties are bound to enter into negotiations with a view to adapting the contract or terminating it, provided that:
(a) the change of circumstances occurred after the time of conclusion of the contract,
(b) the possibility of a change of circumstances was not one which could reasonably have been taken into account at
the time of conclusion of the contract, and
(c) the risk of the change of circumstances is not one which, according to the contract, the party affected should be
required to bear.
(3) If the parties fail to reach agreement within a reasonable period, the court may:
(a) terminate the contract at a date and on terms to be determined by the court ; or
(b) adapt the contract in order to distribute between the parties in a just and equitable manner the losses and gains
resulting from the change of circumstances.
In either case, the court may award damages for the loss suffered through a party refusing to negotiate or breaking
off negotiations contrary to good faith and fair dealing.”
11
În ambele cazuri, curtea va putea acorda daune pentru pierderea suferită în ipoteza în
care o parte refuză să negocieze sau întrerupe negocierile contrar bunei credințe și comerțului
cinstit ”.
În formula adoptată de Codul Civil prin articolul 1271 alin. (2) legiuitorul a introdus un
text prin care urmărește revizuirea contractului sub atenta supraveghere a unui judecător care să
intervină în raporturile dintre părți, precum să și modifice efectele contractului printr-o formulă
trilaterală, cu scopul de a face convenția să supraviețuiască, respectiv, să fie în continuare
executată, astfel încât la finalul acestei operațiuni, să se obțină o situație care să convină bilateral
și să poată produce efecte în mod real17
.
Astfel cum am arătat anterior că fundamentul reglementării actuale a teoriei impreviziunii
s-ar regăsi în cuprinsul Proiectului European – Principles of European Contract Law, se impune
să cuprindem în discuția de față și o serie de temeri exprimate de doctrina din România din
perioada de analiză a Proiectului de Cod Civil. Plecându-se de la principiul conform căruia
destinatarul natural trebuie să suporte singur riscurile generate de neanticiparea efectelor posibile
ale ingerinței unui element extern în cazul unui contract, s-a stabilit că “absența reglementării
impreviziunii este marea lacună și a Proiectului de Cod Civil, cu toate că preia germenii unei
posibile structurări a unei astfel de teorii din Codul Civil în vigoare (1864, n.n.)”18
. Analizând
Proiectul de Cod Civil național doctrina constata de fapt ipoteza conform căreia impreviziunea
părea a fi admisă tacit în cazul unor instituții precum comodatul (“permite comodatarului să își
recupereze bunul dacă apare o nevoie presantă și neprevăzută”), răspunderea contractuală
(“odată încheiat contractul obligă nu numai la ce este stipulat expres, dar și la toate urmările ce
echitatea, obiceiul și legea dă obligației după natura sa”) etc. La nivelul anului 2009, autorii
constatau astfel că Proiectul de Cod Civil pare a respinge teoria impreviziunii deși în anumite
cazuri se perpetuează “aceeași necesitate, de a se forța deschiderea acestor texte, ceea ce deja
jurisprudența pronunță în materia contractelor oneroase cu executare succesivă în temeiul
dispozițiilor art. 970 C.civ. prezent”19
.
Impreviziunea apare așadar ca o instituție dinamică, cu elemente mereu adaptate la
nevoile societății, fiind de altfel dificil de a îi sintetiza în integralitate dimensiunile evolutive,
unica sa constată fiind necesitatea existenței și aplicării sale în cadrul economic și social actual.
17
Gheorghe Piperea, op.cit., p.23; în același sens, același autor menționa: “Este evident că e mai bine să previi
executarea silită, așa cum în medicină este mai simplu, mai eficient și mai puțin costisitor să previi boala decât să
încerci să o vindeci cu medicamente”; 18
M.-M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 75; 19
Idem;
12
Diferitele sisteme de drept din spațiul european, cel francez, cel german, cel englez, au
determinat aplicări diferite ale instituției, însă esența acesteia a fost guvernată de fiecare dată de
principiul bune-credințe și al proporționalității. Odată cu reglementarea instituției în Codului
Civil se impune așadar mai întâi o analiză a acesteia în contextul definițiilor actuale ale unor
instituții de drept din același act normativ, urmată de sintetizarea condițiilor de incidență, în
acord cu o abordare comparativă la nivel european, pentru ca mai apoi să îi identificăm domeniul
de aplicare recent, evoluțiile în planul dreptului actual și implicațiile jurisprudențiale de factură
curentă20
.
Opinăm așadar că odată ce instituția impreviziunii s-a bucurat de o consacrare expresă în
cuprinsul Codului Civil, sunt implicate în raționamentele juridice din jurisprudență probleme
complexe menite să acorde o finalitate echilibrată contractelor afectate de elemente
perturbatoare, astfel încât prin intervenția legiuitorului și îndeosebi a magistratului, contractele să
poată fi “salvate”21
.
Din punct de vedere al tehnicii de reglementare este evident că autonomia unei instituții
reiese din modalitatea în care este conturat ansamblul reglementărilor, însă cel mai important
este când teoria impreviziunii va fi recunoscută din ce în ce mai des în practica judiciară
constantă a instanțelor din România. Chiar dacă pentru început s-a pornit o recunoaștere oficială
a impreviziunii prin Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, este evident că demersul va
continua, iar doctrina privitoare la această teorie – atât cea de dinainte de actualul Cod Civil – cât
și cea din prezent vor dobândi un rol important în activitatea practicienilor dreptului. Nu era
suficient ca autonomia impreviziunii să fie recunoscută tehnic prin reglementarea din Codul
Civil, ci era necesară dezbaterea doctrinară și practică asupra acestei identități juridice, pentru ca
ea să se rafineze și să corespundă scopului pentru care a fost edictată. De altfel, numai prin
dezbatere și aplicare practică se poate ca o astfel de teorie să iasă din sfera “exotică” a dreptului
și să intre în mod curent în rând cu alte instituții și teorii.
Capitolul III – Condițiile aplicării mecanismului impreviziunii în Codul Civil
Dacă în prima parte a lucrării am încercat să așezăm instituția impreviziunii printre
celelalte noțiuni din actuala reglementare, se impune ca în continuare să analizăm concepțiile
20
D. Dobrev, O cutie a Pandorei în Noul Cod Civil – impreviziunea, în M. Uliescu (coord), Noul Cod Civil.
Comentarii, ed. a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 251-253; 21
Iosif Robi Urs, P.E.Ispas, op.cit., p. 121;
13
doctrinare asupra acestei teorii, astfel încât să cunoaștem evoluția ei de la apariție până în prezent
și chiar pentru viitor.
În doctrina din România s-a pus în discuție ipoteza conform căreia consacrarea legislativă
a impreviziunii ar presupune o redefinire a principiilor efectelor contractului, astfel cum au
supraviețuit acestea de decenii în reglementarea Codului Civil de la 1864 și chiar în lumina
Codului Civil în vigoare la începuturile sale. Regulile de drept care stau la baza analizei efectelor
contractului s-au conturat în doctrină în jurul a trei principii de bază: a. forța obligatorie;
b.irevocabilitatea; c. relativitatea22
.
În ipoteza unei impreviziuni reglementate, cu o definiție impusă de legiuitor, teoria nu
mai apare ca un fenomen juridic exotic, generat de anumit abordări jurisprudențiale moderne, ci
reprezintă o realitate generată de dreptul actual, fiind strict necesar a ne raporta la condițiile
impuse de norma de drept pentru a delimita incidența și efectele instituției în practică. Astăzi, în
lumina dispozițiilor art. 1271 C.civ avem posibilitatea de a analiza premisele incidenței
impreviziunii într-o viziune mai amplă, de la formula consacrată anterior prezentei reglementări,
cât și ca urmare a evoluției jurisprudenței naționale și internaționale, pentru ca în final să
concluzionăm care sunt condițiile concrete de existență a teoriei.
Dacă în lumina vechiului articol 969 C.civ potrivit căruia convențiile legal făcute aveau
putere de lege, astăzi, impreviziunea nu mai apare ca o excepție aparentă de la forța obligatorie a
contractelor, ci un veritabil “mecanism” de adaptare contractuală, aplicabil în condiții
predefinite, impuse de legiuitor și de jurisprudența obligatorie națională și internațională.
Momentul încheierii contractului are la bază o serie de factori identificați sau
identificabili de fiecare parte, constând într-un complex de împrejurări care adesea se poate
modifica fie într-o manieră previzibilă, fie într-o structură nouă, de neconceput, rezultatul unui
element extern, iar acest adevăr inerent a fost consfințit în adagiul din dreptul roman: “omnis
convention intelligitur rebus sic stantibus”23
.
Atât principiul pacta sunt servanda sau principiul forței obligatorii a contractului cât și
antonimul lui, rebus sic stantibus, nu pot să își împartă în exclusivitate sfera de influență în zona
contractelor civile, întrucât altfel s-ar crea o gravă instabilitate a dreptului civil.
22
Gheorghe Beleiu, Drept Civil Român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. Universul
Juridic, București, 2003, p. 195; 23
Veronica Sandăr, Configurația impreviziunii în Noul Cod Civil. Considerații cu privire la clauzele de hardship,
"REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR" cu numărul 10 din data de 31 octombrie 2013, p. 1;
“convenţiile sunt considerate valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân neschimbate”;
14
Pentru a se putea stabili declanșarea mecanismului impreviziunii, legea face trimitere la
un cumul de condiții care trebuie să se identifice și să se suprapună congruent astfel:
1. modificarea circumstanțelor contractuale să intervină după momentul încheierii
valabile a contractului;
2. executarea convenției în condițiile nou definite de schimbarea survenită să devină
excesiv de oneroasă;
3. modificarea circumstanțelor, întinderea efectelor acestora să nu fi fost și nici să nu fi
putut fi anticipate de către debitorul obligației afectate, în mod rezonabil, la momentul
acordului de voințe;
4. debitorul să nu își fi asumat în mod conștient riscul generat de modificarea
circumstanțelor concrete ale derulării contractului;
5. debitorul obligației afectate de impreviziune să fi încercat cu bună-credință și într-o
durată de timp rezonabilă să obțină o renegociere a convenției, respectiv, adaptarea
acesteia în condiții echitabile, conform noilor circumstanțe.
Recent, Curtea Constituțională a României (CCR) a soluționat prin Decizia nr. 623 din 25
octombrie 201624
o excepție de neconstituționalitate referitoare la unele dispoziții ale Legii
nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate
prin credite, precum și a legii în ansamblul său. Soluția instanței constituționale este importantă
din perspectiva dezbaterii fundamentelor și mecanismelor instituției impreviziunii întrucât
lămurește în principal condițiile actuale de aplicare a normei de la art. 1271 C.civ25
.
Pe parcursul motivării deciziei, Curtea Constituțională face însă trimitere în mod expres
la dispozițiile art. 970 C.civ 1864 ca fundament al imprevizunii, fiind necesar ca orice analiză să
24 DECIZIE nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin.
(3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său; 25
“sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei
impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod
rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.
(…) Astfel, sub regimul Codului civil din 1864(aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era
fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: <<Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă
nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura sa.>> Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea
rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-
credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost
decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.
1.271]”;
15
pună în lumină atât buna-credință, cât și utilitatea socială a convenției, precum și riscul
incident26
.
Odată cu evidențierea condițiilor obiective ale incidenței impreviziunii, judecătorii
constituționali au explicat și faptul că evaluarea intervenirii riscului/riscurilor trebuie să se
realizeze în ansamblu, analizându-se deopotrivă atribute subiective ale persoanelor contractante,
respectiv, a dihotomiei profesionist/consumator, însă și a valorii fiecărei prestații contractuale, în
acord cu riscul asumat și manifestat în condițiile concrete ale derulării convenției27
. De altfel, în
aceleași paragrafe anterior amintite, Curtea stabilește fără echivoc că de îndată ce se poate
evidenția o apariție a unor efecte datorate unui risc supraadăugat, instanța trebuie să intervină în
mod efectiv, în sensul de a îi stopa efectele sau de a restabili echilibrul contractual pe noile
structuri contractuale, fără a afecta în vreun fel drepturile câștigate anterior de fiecare dintre
părți, pronunțându-se exclusiv pentru viitor28
. Ipoteza aceasta trebuie privită în acord cu scopul
încheierii contractului, în sensul de a se salva conținutul convenției care încă mai corespunde din
punct de vedere al utilității sociale cu intenția inițială a părților, urmărindu-se cu precădere
echilibrarea prestațiilor și nu neapărat încetarea convenției.
În mod concret, premisele menționate în viziunea clasică asupra impreviziunii au vizat
atitudinea debitorului față de desfășurarea relațiilor contractuale, sens în care s-a avut în vedere
atitudinea lui concretă până la apariția elementului imprevizibil și chiar după acest moment
(culpa neconcurentă). În raport de elementul imprevizibil care poate fi analizat din perspectivă
obiectivă, în lipsa unei definiții legale a impreviziunii, doctrina a pus întotdeauna accent pe
faptul că nu s-ar putea admite dreptul de renegociere a unui contract pentru un debitor care
acționează culpabil sau chiar cu rea-credință față de obligațiile care îi revin. De altfel, dacă am
analiza impunerea de condiții subiective pentru declanașarea mecanismului impreviziunii, putem
remarca faptul că o astfel de împrejurare este în mod firesc determinată și de principiul de drept
26
“echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor
efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract
civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi
executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria
impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în
care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu
abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături
de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele”; 27
“a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării
contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea
socială a contractului de credit” (par. 98 din Decizia CCR 623/2016); 28
“constată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia
devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea
producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului”;
16
“nemo auditor propriam turpitudinem allegans”. O atitudine culpabilă a debitorului care să
conducă ulterior la refuzul executării unei obligații contractuale ar anula chiar rațiunea existenței
contractului ca instrument social. De altfel, viziunea clasică asupra factorilor subiectivi care
influențau incidența impreviziunii a avut inițial la bază un criteriu obiectiv. Se avea în vedere
ipoteza conform căreia “non-imputabilitatea debitorului este o condiție riguroasă”29
, ce ar
reprezenta un criteriu pur obiectiv. În concret, se vorbea despre un criteriu obiectiv ca urmare a
simplului fapt că se ajungea la concluzia non-imputabilității oricărei culpe, în urma unei analize
prin care să se identifice acțiuni specifice relei-credințe, neglijenței debitorului.
Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 623/2016 faptul că odată cu identificarea
impreviziunii și cu efectele pe care le generează în materia echilibrului contractual, devine
aplicabil „principiul exactei compensații cu implicarea egalității de tratament”30
, urmărindu-se
protejarea debitorului în raport de executarea obligației atenuate. Concluzia la care trimite
decizia menționată este că după constatarea incidenței impreviziunii, judecătorul va fi obligat ca
înainte de a aplica vreuna dintre soluțiile specifice impreviziunii, să verifice îndeplinirea
condiției mixte, atât din perspectiva elementului ei obiectiv, precum și a celui subiectiv.
Cap. IV Efectele impreviziunii și viziunea Curții Constituționale
În acord cu actuala reglementare din cuprinsul art. 1271 C.civ., legiuitorul a impus o
gamă de efecte pentru impreviziune strict judiciare, astfel încât instanțele să se poată pronunța în
sensul adaptării convenției afectate de impreviziune, respectiv, să conserve raportul contractual
sau să dispună încetarea contractului, cu aplicarea cu prioritate a principiului echității
contractuale, în acord cu istoricul prestațiilor.
Legislația actuală nu oferă soluții în privința posibilității de suspendare a contractului
afectat de impreviziune, iar astfel cum se remarcă și din cuprinsul Deciziei CCR nr. 623/2016
răspunsul pare a fi negativ, întrucât condițiile de aplicabilitate trebuie să fie interpretate stricto
sensu iar aceeași soluție s-ar impune și în privința efectelor. De altfel, dacă am accepta că ar
exista ipoteza suspendării contractului afectat de impreviziune până la identificarea de către
instanța a unei soluții concrete de adaptare/încetare, opinăm că instanțele ar respinge astfel de
cereri întrucât ele nu ar fi fundamentate pe un temei juridic.
29
J. Chestin, C. jamin, M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contract, LGDJ, Paris, vol. I, 2001, p. 397, apud
Cristina Zamșa, op. cit., p. 72; 30
V. Terzea, op. cit., p. 11;
17
O mai bună redactare a clauzelor contractuale precum și o mai bună informare asupra
riscurilor dintr-un contract pot conduce la executarea lui întocmai, limitând la maxim
aplicabilitatea teoriei impreviziunii. Impreviziunea astfel concepută nu poate fi privită ca un
mecanism pus la îndemâna debitorilor împotriva creditorilor, ci tocmai are scopul de a solidifica
relația dintre aceștia, aducându-i în fața unor negocieri/informări serioase, în care clauzele
contractuale sunt dezbătute și scrise corect și coerent, fără scăpări în defavoarea vreunei părți,
tocmai pentru a se putea executa pe deplin convenția.
Reglementarea actuală a Codului Civil, în special, impreviziunea, vor conduce treptat la o
mai bună redactare a contractelor, atât a celor reduse ca importanță, cât și a celor cu implicații
pecuniare superioare, întrucât de abia odată cu existența art. 1271 C.civ. și a soluției Curții
Constituționale a României, părțile au conștientizat pericolul generat de schimbarea
circumstanțelor concrete de executare a unei convenții. Opinăm că în timp nu se va mai ajunge la
ipoteza unei insuficiente descrieri a drepturilor și obligațiilor din economia contractuală31
, astfel
cum se întâmpla până recent, întrucât orice parte contractantă urmărește să își atingă pe deplin
efectele scontate de contract, decât să fie supusă unor litigii sau negocieri îndelungate.
Astfel, Curtea Constituțională confirmă că o partea contractantă poate invoca
impreviziunea și în faza de executare silită a obligației, generând același mecanism de negociere
și de adaptare, cu aceleași efecte. Desigur, ne punem întrebarea până la ce moment în timp ar fi
evaluată buna-credință a debitorului, întrucât este unanim recunoscut faptul că un debitor aflat în
executare silită se află într-o culpă prezumtivă față de obligațiile ce îi revin. Aparent, soluția
Curții Constituționale oferă un nou efect impreviziunii, făcând-o aplicabilă și în cazul unui
debitor, care deși este executat silit, se confruntă cu o obligația excesiv de oneroasă la care
trebuie să îi facă față, aspect care ar putea conduce la ruinarea debitorului.
Din perspectiva producerii în timp a efectelor impreviziunii, Curtea Constituțională a
ținut să precizeze în mod ferm că nu se poate aplica în mod retroactiv instituția impreviziunii, fie
ea și dezvoltată în cuprinsul Legii nr. 77/2016. Se afirma astfel că decizia curții “curăță legea
dării în plată de viciul retroactivității”32
, în special fiindcă invită la aplicarea teoriei sub
reglementarea C.civ. 1864, fără a face trimitere la condițiile actualei reglementări, astfel încât
doar dreptul substanțial aplicabil la data încheierii contractului să fie pus în discuție. Efectele
impreviziunii ar fi suferit deformații grave dacă s-ar fi menținut în forma impusă de legiutor prin
31
D. Dobrev, O cutie a Pandorei în Noul Cod Civil – Impreviziunea în Noul Cod Civil, Comentarii, Ed. Universul
Juridic, ediția a III-a revăzută și adăugită, București, 2011, p. 257 – “spre a nu crea prea multă neîncredere
viitorului co-contractant de la care încearcă să smulgă niște concesii”; 32
V. Stoica, op.cit., p. 195;
18
Legea nr. 77/2016, iar astfel ca urmare a Deciziei CCR putem spune că au primit un nou înțeles,
iar dimensiunea procedurală a legii a fost și ea la rândul ei redefinită33
. Autorul anterior citat
evidenția chiar că odată cu soluția Curții intenția legiuitorului și-a pierdut din substanțialitate și a
rămas strict ca și exercițiu procedural, conex impreviziunii, ale cărei condiții au fost pe deplin
explicate de instanță.
Pe tot parcursul anilor 2015-2016, odată cu deprecierea accelerată a anumitor valute, în
special a CHF, instanțele din România au soluționat o gamă extinsă de cauze întemeiate pe
prevederile Legii nr. 193/2000 sau pe aplicabilitatea teoriei impreviziunii, sens în care aproape în
mod constant s-a ales opțiunea de a nu se admite sub nicio formă incidența acesteia din urmă.
Motivele invocate au fost diverse, astfel cum le-am și evidențiat anterior, pornind de la lipsa unei
practici unitare în domeniu și continuând cu absența reglementării exprese, iar în cazul
reglementării din Codul Civil în vigoare, apelându-se la principiul neretroactivității legii civile34
.
Absența unor abordări unitare în domeniul prezentat putea fi anticipată de vreme ce
dreptul consumatorului cunoștea o evoluție și o influență accentuată ca urmare a unor decizii din
partea CJUE, iar la polul opus, situația unor consumatori din România împrumutați prin
intermediul unor credite în CHF devenea din ce în ce mai greu de gestionat ca urmare a unei
deprecieri semnificative a leului în raport de moneda elvețiană.
Întorcându-ne la unul din argumentele invocat de o instanță pentru imposibilitatea de a
constata aplicabilitatea impreviziunii de vreme ce nu există practică unitară de nivel superior
care să susțină o astfel de abordare, facem trimitere la o concluzie de doctrină care arăta că nu
întotdeauna este de preferat ca Înalta Curte de Casație și Justiție sau chiar Curtea Constituțională
să intervină acolo unde legiuitorul nu reușește să adapteze la timp textele de lege35
. Se arăta în
textul invocat că “instanța poate interpreta o normă juridică dar ea nu se poate substitui
legiuitorului, dacă face acest lucru, încalcă separația puterilor în stat, ceea ce poate crea un
33
M. Avram, Mai există darea în plată forțată după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016?, disponibil la
adresa https://juridice.ro/essentials/760/mai-exista-darea-in-plata-fortata-dupa-decizia-curtii-constitutionale-nr-
6232016; 34
Decizia nr. 426/ 19 mai 2016 a Curții de Apel Timișoara, disponibilă integral pe platforma www.idrept.ro: “În
speță, instanțelor nu le este permisă nici intervenția în contract în temeiul teoriei impreviziunii – instituită de art.
1271 C.civ., față de ddispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, care stipulează în mod expres faptul că
<<Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea,
interpretarea, executarea și încetarea sa>>”; În același sens și Decizia Civilă nr. 1125/A/2016 a Curții de Apel
București, Secția a VI-a Civilă, disponibilă pe idrept.ro prin care s-a statuat: “
Dacă se vorbeşte de teoria impreviziunii, înseamnă că niciuna dintre părţile contractante nu avea previziunea, nu
putea prevedea ce se va putea întâmpla cu cursul valutar. Aceste două elemente nu pot coexista, nu poate fi
impreviziune doar pentru consumator şi caracter abuziv doar pentru comerciant”; 35
I. Predescu, op.cit., p. 16; Decizia CCR nr. 838/2009 privitoare la obligativitatea respectării normelor de tehnică legislativă din perspectiva opozabilității lor legiuitorului primar sau delegat;
19
conflict de natură constituțională”. O astfel de ipoteză s-a constatat de către Curtea
Constituțională între Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlament și Guvern, în ipoteza
pronunțării unor recursuri în interesul legii, generate de practica neunitară a instanțelor românești
cu privire la acordarea unor drepturi de natură salarială. Astfel cum sesiza și autorul lucrării,
întotdeauna la originea situațiilor generate de practică neunitară stă o reglementare deficitară a
legiuitorului care din cauza unor mecanisme destul de greu de pus în practică nu reușește
întotdeauna să intervină eficient în realizarea unor soluții de remediere a legii. Astfel, Înalta
Curte de Casație și Justiție, printr-un mecanism mult mai suplu, reușea adesea ca prin recursuri
în interesul legii să așeze în anumite limite normele care păreau că nu mai aveau sensul inițial
urmărit prin prisma soluțiilor din practică.
Concluziona același autor36
arătând că principiul securității juridice este de o importanță
fundamentală pentru existența Statului de Drept, însă el se poate respecta numai dacă legiuitorul
acordă atenția cuvenită calității legii. Pentru o viziune coerentă și asumată de către practică în
mod unitar asupra diferitelor texte de lege este necesar ca excesul normativ să fie temperat iar
norma de drept care este rezultatul voinței politice de la un anumit moment să fie edictată cu
aplicarea rigorilor din materia principiului securității juridice, astfel încât propagarea ei către
destinatari prin intermediul jurisdicției instanțelor să nu aibă un traseu divergent.
În susținerea opiniei sale, judecătorul constituțional amintea textul lui Montesquieu,
“Spiritul legilor”37
: “limbajul legilor trebuie să fie simplu… Când legea este scrisă într-un stil
pompos, ea nu mai este socotită decât un obiect de parade… Legile nu trebuie să fie subtile; ele
sunt concepute pentru oameni cu posibilități modeste de înțelegere. Când excepțiile, limitările,
amendamentele la o lege nu sunt necesare, este mai bine să nu existe. Asemenea detalii trimit
mereu spre noi detalii. Nu trebuie aduse modificări la o lege fără un motiv întemeiat. În
conceperea legilor trebuie avut în vedere ca acestea să nu tulbure firea lucrurilor”.
Cel mai probabil trebuie constatat că între momentul 2015-2016 a existat o tendință de a
propune instanțelor de judecată să realizeze analize complexe, întemeiate pe un amestec de
norme de drept, cu speranța pronunțării unei soluții solomonice, care să protejeze individul
consumator în fața unei depreciere imprevizibile a monedei naționale în fața CHF. O astfel de
împrejurare nu trebuia să fie lasată la întâmplare timp de aproape 2 ani de zile, pentru ca ulterior,
36
Idem; 37
Montesquieu, “Spiritul legilor” în Philippe Malaurie, „Antologia gândirii juridice”, Ed. Humanitas, p. 120 apud. I. Predescu, op.cit., p. 19;
20
într-o modalitate tangențială să intevină Curtea Constituțională a României cu recunoașterea
publică a unei teorii juridice cu privire la care se scriu teze de doctorat și cărți încă din 1928…
4.4 Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia definirii
“dezechilibrului semnificativ” și a “bunei-credințe” ca elemente ale dreptului
consumatorului și comparație cu elemente ale teoriei impreviziunii
Jurisprudența Curții de Justiție a avut un rol fundamental în evaluarea teoriei
impreviziunii la nivel european, cu influențarea directă a jurisprudențelor naționale și a
reglementărilor care se impuneau a fi inserate în textele de lege. Practica CJUE aduce în discuție
mai multe spețe unde a identificat impreviziunea ca și noțiune aplicabilă, apreciind adesea asupra
criteriilor ce trebuie analizate pentru identificarea dezechilibrului semnificativ, precum și asupra
modalității concrete de încheiere a acestuia și de desfășurare a relațiilor contractuale dintre părți.
Doctrina38
amintește despre cauza Constructora Principado SA împotriva lui Jose Ignacio
Menendez Alvarez, C-226/12, hotărârea din 16 ianuarie 2014, ECLI: EU:C:2014:10. Importanța
acestei cauze reiese în principal din faptul că tot mai multe litigii dintre bănci și consumatorii de
credite au fost grevate deopotrivă pe norme legislative privitoare la protecția consumatorului39
sau pe dispoziții generale din Codul Civil precum impreviziunea de la art. 1271. În ambele
ipoteze, instanțele naționale și Europene au fost chemate să evalueze noțiuni precum
“dezechilibru semnfiicativ” sau “modalități concrete de adaptare a conctractului” iar analiza
coerentă a acestor abordări ne poate ajuta să tragem o serie de concluzii.
În această cauză cererea de decizie preliminară a vizat interpretarea art. 3 alin. 1 din
Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, privind clauzele abuzive în contractele
încheiat cu consumatorii, iar în cauza de față se urmărea verificarea consonanței dintre directivă
și dreptul intern într-un litgiu care avea ca obiect restituirea anumitor sume de bani achitate de
persoana fizică petentă către societate în vederea executării unui contract de vânzare-cumpărare
încheiat pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil.
Speța în cauză creează premisele legăturii dintre dreptul consumatorului din perspectiva
protecției acestuia cu privire la clauzele abuzive și modalitatea concretă de interpretare a unor
38
V. Terzea, op.cit., p. 11; 39
Legea nr. 193/2002 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Monitorul Oficial nr. 543/03.08.2012;
21
situații de fapt prin raportare la normele Uniunii Euroepen și la dreptul intern al fiecărui stat
membru. Pe de o parte, trebuie să luăm în considerare faptul că dispozițiile art. 3 din Directivă
prevăd că “o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă
în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiilor părților care decurg din contract, în detrimentul
consumatorului”, iar pe de altă parte, “se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat
individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut
posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune”.
Conform dreptului European menționat, sarcina probei în cazul negocierii individuale a unei
clauze standard, reviine vânzătorului sau furnizorului de servicii.
În comparație cu dreptul European aplicabil vom cita și dreptul intern spaniol care
guvernează speța de față, respectiv, dispozițiile art. 10 bis alin. 1 din Legea general nr. 26/1984,
modificată prin legea 7/1998, care prevedea că: “Sunt considerate clauze abuzive orice dispoziții
care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și orice practici care nu au fost consimțite în
mod expres, care în pofida cerinței bunei-credințe, creează în detrimentul consumatorului un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract. În orice
caz, sunt considerate clauze abuzive dispozițiile enunțate în prima dispoziție adițională la
prezenta lege”.
Importanța jurisprudenței europene precum este cazul speței de față rezultă din faptul că
în analiza sa Curtea de la Luxembourg va face legătura dintre noțiunea de “dezechilibru
semnificativ” și simplul fapt al unei atingeri suficient de grave prin care este afectată situația
juridică a unui consumator, parte la un contract. În concret, Curtea va verifica dacă este
acceptabil în temeiul principiul forței obligatorii a contractului să se restrângă drepturi de care
beneficiază consumatorul în temeiul normelor de drept intern aplicabile, sau dacă există
posibilitatea ca pe baza unor dispoziții contractuale să se genereze piedici în exercitarea dreptului
de proprietate, stabilindu-se obligații financiare suplimentare de o însemnătate semnificativă.
Doctrina europeană și jurisprudența constantă a CJUE au evidențiat astfel prin decizii că
există o serie de aplicabilități ale impreviziunii și în materia relațiilor comerciale dintre
consumatori și furnizorii de diverse servicii, în special ca urmare a unor dezechilbre
semnificative care pot fi generate în acest context de evenimente neprevăzute sau nenegociate
corespunzător.
Cu privire la noțiuni precum buna-credință să dezechilibru semnificativ Curtea a
constatat cu ocazia acestei analize că directiva definește într-o manieră abstractă aceste elemente
22
care determină o clauză clauză contractuală ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să
dobândească atributul de “abuzivă”40
.
Pe fondul unor dezbateri din ce în ce mai dese în spațiul public cu privire la impactul
dezastruos asupra echilibrului dintre părțile contractului de credit bancar acordat în CHF pe
fondul aprecierii semnificative a aceste monede în raport cu Euro și Leu, s-a decis la nivelul
Parlamentului inițierea unui proiect41
de amendare a OG 50/2010 privind contractele de credit
pentru consumatori, în sensul de a se introduce o serie de prevederi privind conversia unor
anumite categorii de credite bancare, din moneda CHF în LEU, conform cursului valutar
aplicabil la data încheierii convenției de împrumut. Se vorbea inițial în comisii și apoi în plenul
Camerei Deputaților din Parlamentul României despre criterii de diferențiere a destinatarilor
acestei legi, fie prin introducerea unui grad de îndatorare de peste 50% din veniturile nete, fie
stabilirea unei limite de 250.000 de franci elvețieni ca și marjă maximală a creditului ce putea
face obiectul legii.
Guvernul României a considerat proiectul de lege ca fiind neconstituțional și astfel prin
Adresa 5/6768/24 octombrie 2016 a trimis Curții Constituționale a României obiecțiile de
neconstituționalitate. Guvernul motiva excepția de neconstituționalitate invocând principii de
drept constituțional precum supremația legii, considerând textul ca fiind unul neprevizibil, fără a
oferi securitate juridică destinatarilor normei și relației dintre consumatori și mediul bancar. S-a
considerat de asemenea că printr-o astfel de modificare arbitrară a legislației (“pe baza unor
criterii de oportunitate conjuncturală”) s-ar aduce atingere și principiului încrederii legitime și
chiar altor norme de drept din România, inclusiv, prevederilor art. 1270 alin. 1 din Codul Civil,
conform căruia „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Se
aprecia totodată cu ocazia formulării sesizării de neconstituționalitatea asupra faptului că un
astfel de mecanism de adaptare ope legis al unor contracte în vigoare contravine inclusiv
reglementărilor Europene care au generat implementarea în legislație a OG 50/2010 (Directiva
2008/48/UE și 2013/36/UE, Regulamentul UE nr. 1093/2010) întrucât România ar produce un
text de lege cu efecte retroactive, aspect ferm interzis de normele UE („Statele membre pot să
reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiţia ca o astfel de
reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv”).
40
A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 aprilie 2004, Freiburger Kommunalbauten, C-237/02, Rec., p. I-3403,
punctul 19, şi Hotărârea Pannon GSM, punctul 37; 41
http://www.cdep.ro/comisii/buget/pdf/2016/rp345_14.pdf;
23
Cel mai probabil din rațiuni politice, opiniile celorlalți actori în cadrul procesului
desfășurat de Curtea Constituțională au fost în sensul respingerii excepției întrucât voința
legiuitorului este în acord cu legea fundamentală, urmărindu-se ocrotirea unui interes general
prin această nouă reglementare, fără a se produce un conflict cu nici un fel de alte norme
(Președintele Senatului și Președintele Camerei Deputaților).
Atât Decizia CCR nr. 623/2016 cât și nr. 62/2017 au un efect aparte în privința rolului pe
care îl va avea judecătorul în soluționarea unor astfel de cauze, astfel încât dacă până acum
majoritatea abordărilor din domeniu nu permiteau părăsirea cadrului rigid al normei și al
convenției părților, astăzi se oferă judecătorului statal ceea ce jurisdicțiile private ofereau
arbitrilor chemați să soluționeze divergențe, respectiv, sporirea funcției de “amiable
compositeur”, în sensul de aprecia efectul deciziei sale prin prisma unor criterii de echitate,
bună-credință, echilibru economic și social. Această nouă viziune în practică, susținută de Curtea
Constituțională a României, pare deosebit de delicată la o primă vedere fiindcă pune în lumină
funcția de politică juridică a judecătorului, aducând-o în prim plan, iar de abia în subsidiar ar
trebui să se evidențieze funcția tehnică a acestuia42
.
Cap. V Teoria riscurilor și impreviziunea
În cuprinsul reglementării din art. 1271 C.civ. a impreviziunii, la alin. 2 lit c., apare
condiția obiectivă referitoare la împrejurarea ca debitorul să nu își fi asumat riscul schimbării
împrejurărilor sau să nu se poată fi considerat în mod rezonabil că și-ar fi asumat acest risc.
În acest context se pune în mod evident problema analizei posibilității limitării
convenționale a aplicabilității teoriei impreviziunii, întrucât este evident că pe durata negocierilor
ar putea exista interesul ca partea mai bine informată să folosească experiența profesională
inserând în contract o serie de prevederi care să limiteze accesul celeilalte părți la anumite
acțiuni bazate pe art. 1271 C.civ. Mai mult decât atât, trebuie analizat dacă este posibilă o
excludere convențională de plano a incidenței impreviziunii, sub forma renunțării exprese prin
contract a dreptului de a invoca impreviziunea în cazul apariției unor anumite evenimente, fie ele
și ca efect al unor riscuri ce nu au fost anticipate conventional.
În privința riscului asociat contractelor de credit arătam anterior că există definiții emise
de normative ale BNR, precum sunt evidențiate în doctrină și definiții ale autorilor de lucrări
42
V. Pătulea, op.cit., p. 198;
24
științifice juridice cum este și cea pe care o reproducem în continuare: “eveniment prejudiciabil
a cărui surveniență este incertă în ceea ce privește fie realizarea sal, fie momentul realizării; se
vorbește de eventualitatea unui astfel de eveniment în general, mai degrabă decât de un
eveniment specific a cărui apariție este anticipată”43
.
În acord cu definiția propusă, realizăm că riscul are ca element principal caracteristica
privitoare la incertitudinea producerii sale, precum și consecințele evenimentului, un prejudiciu.
În cazul analizat, al contractelor de credit, ori de câte ori se pune în discuție noțiunea de risc,
aceasta se configurează în jurul ipotezei privitoare pe de o parte la imposibilitatea de rambursare,
iar pe de altă parte, în raport de evoluția cursului valutar. Practic, riscul aferent celei de-a doua
ipoteze poate genera efecte grave în privința modalității concrete de restituire a creditului
contractat. În mod evident, noțiunea de risc trebuie conturată și pe criterii subiective ale
împrumutatului sens în care primele două ipoteze pot suporta nuanțări.
Astfel cum evidențiam anterior, între noțiunea de risc de credit și cea de risc valutar
există o serie de asemănări și deosebiri. Riscul bancar se circumscrie activității generale de
creditare, compusă din toate elementele sale tehnice, iar cea de risc valutar se raportează strict la
evoluția unitară a unui raport matematic dintre două monede prestabilite contractual.
Riscul valutar și riscul contractual au căptat noi valențe în raport de dreptul
consumatorului și de teoria impreviziunii, astfel cum s-au critalizat aceste două noțiuni în lumina
practicii CJUE din ultimii ani, dar și în raport de evoluția practicii judiciare din România.
În ceea ce privește relația dintre impreviziune și cursul valutar, trebuie subliniat faptul că
elementul declanșator și imprevizibil în aceste cazuri trebuie să corespundă noțiunii de fluctuație
valutară excesivă, aspect care comportă diferite valori pe piața monetară mondială. S-a susținut
în doctrină faptul că ar fi fost complicat de exprimat într-un contract un mecanism de anticipare a
evoluției francului elvețian prin raportare directă la moneda națională, întrucât o astfel de
comparație nu există în mod direct. Ea ar fi trebuit realizată prin intermediul monedei Euro, ceea
ce ar fi condus în mod firesc la promovarea unui răspuns în raport de motivele pentru care nu s-a
acordat un împrumut în moneda intermediară, Euro, preferându-se un “prototip de valută cvasi-
absentă din economia non-bancară românescă”44
.
43
G. Cornu, Vocabuilaire juridique, PUF, 1987, p. 833 apud Lucian Săulean, Riscul în contractele de credit, cu privire specială asupra riscului valutar, Revista Română de Drept Privat, nr. 2 din 30 aprilie 2017; articol analizat pe platforma online idrept.ro; 44
L.Bercea, op.cit., p. 30;
25
Impreviziunea nu trebuie să fie privită ca fiind antonimul juridic al principiului
nominalismului monetar, întrucât tot mai frecvent se invocă un astfel de argument pentru
inaplicabilitatea teoriei în anumite tipuri de cauze. Considerăm astfel că nu sunt suficiente
argumente pentru a include riscul valutar în cuprinsul efectelor principiului nominalismului
monetar iar în acest sens. Riscul valutar nu produce astfel efecte în privința valorii intrinseci a
unei monede străine în care este exprima creditul, ci vizează strict sporirea onerozității obligației
de procurare a monedei străine de către debitor pentru respectarea obligației de rambursare
nominală a valorii împrumutate. O prestație care s-a epuizat dintr-o dată, la momentul
împrumutului, are corespondent într-o sumă de alte prestații succesive afectate de riscul valutar,
iar pe acest tărâm se produce dezechilibrul invocat de impreviziune. Dacă părțile ar suspenda
efectele contractului și ar putea să aștepte stabilizarea cursului, obligația debitorului nu ar mai
părea la fel de excesiv de împovărătoare iar principiul nominalismului monetar și-ar putea găsi
pe deplin aplicabilitatea45
.
În doctrină s-a apreciat că ar exista nenumărate formule de negociere a responsabilității și
implicit a remediilor contractuale în materia riscurilor. Profesioniștii au capacitatea de a dezvolta
contracte de o complexitate sporită tocmai pentru că dispun de un aparat specializat pe măsura
nevoilor sale, care să dezvolte pe baza informațiilor de care dispune reguli coerente de evoluție a
contractului, cu o mare precizie de anticipare în timp a fenomenelor ce pot afecta convenția. Din
această perspectivă regăsim convenții care prevăd acorduri de voință în următoarele privințe:
a.garanții în privința obligației afectate de impreviziune prin instituirea de remedii contractuale
echivalente; b. supraviețuirea în anumite condiții a unor obligații posibile și neafectate de
impreviziune, în detrimentul celor afectate de riscul asumat; c. asumarea consecințelor sporirii
onerozității obligației ca urmare a unor elemente provenite din sfera subiectivă a debitorului sau
chiar a creditorului obligației; d. stabilirea prin contract a unor criterii de determinare a nivelului
obligației de diligență sau de rezultat; e. definirea unor categorii de riscuri care nu pot genera
efectele teoriei impreviziunii sau chiar stabilirea unei clauze prin care părțile să convină că
renunță în mod definitiv la invocarea respectivei proceduri în cazul oricăror litigii dintre el.
În sfera contractelor dintre profesioniști și consumatori impreviziunea poate fi invocată
fără niciun fel de restricții. Pe de altă parte, practica recentă ne-a dovedit că uneori consumatorii
utilizează în acțiunile lor atât mecanisme de protecție din sfera dreptului consumatorului, cât și
45
Idem;
26
elemente specifice impreviziunii, în special în materia riscului valutar, încercând să obțină astfel
adaptarea contractului.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști
și consumatori are la baza conceptul potrivit căruia sunt interzise toate înțelegerile între aceste
două categorii care vizează crearea unui dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților,
în defavoarea celor din urmă.
Capitolul VI Impreviziunea și principiul nominalismului monetar
Codul Civil 1864 consacra principiul nominalismului monetar în cadrul secțiunii
privitoare la contractul de împrumut de sume bani, în cuprinsul art. 1578 C.civ.: “Obligația ce
rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în
contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca
plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui
această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”.
Dispoziția legală citată impunea așadar părților unui contract de împrumut de consumație,
de bani, ca pe parcursul executării sale, la momentul restituirii obligației de plată, să se respecte
valoarea nominală a monezii, fără a se ține cont de fluctuațiile în timp a valorii acesteia, regula
fiind de altfel consacrată jurisprudențial în baza unei identități în valoarea nominală și cea
intrinsecă, determinată de puterea efectivă de cumpărare46
.
Cea mai recentă cauză CJUE referitoare la modalitatea de apreciere în cazul contractelor
de credit încheiate în monedă străină și afectate de schimbarea cursului valutar o reprezintă
litigiul dintre Ruxandra Paula Andriciuc și alții c. Băncii Românești SA, decizia din 20
septembrie 2016, C – 186/201647
. Cererea a fost formulată de petenți pe rolul instanței de
trimitere Curtea de apel Oradea, în cadrul unui litigiu prin care aceeștia urmăreau să dovedească
caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate în contracte de credit, inclusiv, prevederi ale
acestora referitoare la rambursarea creditelor în aceeași monedă străina în care acestea au fost
acordate.
În raport de întrebările formulate de instanța de trimitere, apreciem că un interes principal
trebuie să vizeze modalitatea în care CJUE înțelege să răspundă instanței din România cu privire
46
C. Zamșa, op.cit., p. 81; 47
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=194645&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=366279;
27
la includerea în obiectul principal al contractului a obligației de rambursare a creditului în
moneda în s-a convenit, respectiv, în modalitatea în care s-a acordat. Instanța explică așadar
faptul că principalele prestații dintr-un contract de credit se vor raporta la o sumă care va trebui
definită față de moneda în care se fac plățile de ambele părți. Astfel, în acord cu concluziile
Avocatului General (par. 46) s-a subliniat ipoteza conform căreia împrejurarea că un credit
trebuie rambursat într-o anumită monedă nu poate să vizeze o modalitate accesorie de plată, însă
va reprezenta chiar natura intrinsecă a obligației asumate de debitor, fiind un element care ține de
esența contractului de împrumut48
.
Soluția CJUE din această cauză a impus un nivel ridicat de analiză al instanței de
trimitere, îndeosebi cu privire la suma elementelor de fapt relevante, precum publicitatea sau
informațiile care se transmit de instituția de credit către consumator pe durata negocierii unei
convenții de împrumut. În mod special, instanța națională are obligația de a verifica modalitatea
în care s-a realizat informarea consumatorului în privința elementelor care pot afecta întinderea
obligației asumate, având astfel posibilitatea concretă de a evalua costul total al creditului. S-a
afirmat astfel că instituțiile financiare ar avea astfel obligația de a furniza împrumutaților o serie
de informații suficiente pentru a realiza o evaluare corespunzătoare a riscului financiar, respectiv,
să adopte o decizia prudentă. Astfel de informații nu trebuie să se rezume la aprecierea sau
deprecierea valutei în care se va contracta, însă va trebui avut în vedere și impactul referitor la
fluctuațiile de curs, implicit o majorare a costurilor creditului.
Cap. VII Legăturile dintre teoria impreviziunii și alte ramuri de drept din
România
În cazul dreptului administrativ ca și în ipoteza dreptului civil există situații când părțile
interacționează exclusiv prin intermediul unui contract care generează deopotrivă drepturi și
obligații, iar impreviziunea are în vedere aceleași coordonate, respectiv, își va putea produce
efectele atunci când identificăm o diferență notabilă între împrejurările ce au fost luate în calcul
în epoca încheierii convenției și momentul propriu-zis al executării.
Prima aplicare a impreviziunii în sfera dreptului administrativ este recunoscută
Consiliului de Stat francez care a generat la un moment dat un sistem de adaptare a unor
contracte administrative cu scopul de a le păstra funcționalitatea inițial stabilită de către părți în
48
Idem;
28
condițiile în care realitatea economică și socială se schimbase. Desigur, se poate pune în mod
justificat întrebarea dacă nu cumva în cazul dreptului administrativ avem de-a face cu o falsă
ipoteză asupra aplicării propriu-zise a impreviziunii atât timp cât una dintre părți – autoritatea
administrativă – se află de obicei pe o poziție superioară față de partea cocontractantă, persoana
fizică sau juridică de drept privat, în sensul că deține controlul asupra formulelor de reglementare
de la nivel local sau chiar aparține unei astfel de structuri zonale sau centrale, fiind astfel mai
ușor să se impună cu o soluție de adaptare a contractului.
Explicațiile asupra fenomenului aplicării impreviziunii în dreptul administrativ trebuie să
pornească în principal de la metoda de reglementare a actului normativ care guvernează materia,
iar în mod simetric vom putea identifica trăsăturile particulare ale contractelor administrative în
comparație cu cele civile, urmărind totodată o analiză a normelor administrative curente pentru a
sesiza în ce măsură permit sau nu aplicarea teoriei.
În cazul de față, în România nu există jurisprudență identificată de noi cu privire la
aplicarea de către instanțele de contencios administrativ a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 în
coroborare cu dispozițiile art. 1271 C.civ. Asocierea celor două norme de drept nu este exclusă
expres și nici implicit prin nicio referință legislativă, astfel că s-ar putea ca în viitorul apropiat
astfel de cazuri să existe pe rolul instanțelor de judecată.
Puterile judecătorului variază în funcţie de sistemul juridic de care aparţine, dreptul
aplicabil contractului şi eventualele limite stabilite de părţi, clauza atributivă de competenţă unei
instanţe de drept comun, în materie de hardship fiind rar întâlnită în practică. Cu titlu de
exemplu, Curtea de Apel din Paris a pronunţat o hotărâre celebră în afacerea EDF c. Shell. În
speţă este vorba despre un contract de furnizare de combustibil greu (păcură) pe o durată de zece
ani. Dincolo de clauza de indexare a preţului (care nu a putut funcţiona, deoarece indicele ales a
încetat să mai fie publicat) contractul prevedea anumite clauze de salvare (sauvegarde) obligând
părţile să se întâlnească în cazul în care creşterea combustibilului depăşea un anumit prag
determinat. Împrejurarea prevăzută a intervenit, iar în urma negocierilor derulate nu s-a putut
ajunge la nici un acord şi afacerea a fost supusă aprecierii tribunalului. Părţile şi-au exprimat
intenţia de a continua contractul, cu condiţia adaptării lui, pentru a putea face faţă noilor
circumstanţe. Curtea de Apel a impus părţilor noi negocieri sub supravegherea unui observator,
rezervându-se, în caz de eşec al negocierilor, posibilitatea de a impune alte măsuri. În acest nou
context, părţile au ajuns la un acord asupra preţului. Soluţia instanţei a fost considerată inedită şi,
29
în acelaşi timp, fără suport legal cu privire la numirea unui terţ care să sprijine eforturile părţilor
de adaptare a contractului49
.
Buna credință trebuie să rămână elementul principal de apreciere în material incidenței
impreviziunii, atât prin raportare la excesivitatea unor prestații, precum și la îndeplinirea
condiției privind imposibilitatea de prevedere a elementului perturbator contractual.
Impreviziunea trebuie privită în paralele cu noțiunea de hardship întrucât niciuna nu
presupune neexecutare, nu presupune exonerare, ci ambele înseamnă în fond adaptarea
contractului, care este este expresia executării obligaţiilor cu bună-credinţă, a loialităţii şi a
colaborării participanţilor la comerţul internaţional.
Legislația din România a migrat începând cu 2011 către traiectoria dreptului European în
material impreviziunii, fiindcă în viziunea Codului Civil anterior lipsa de reglementare a
instituției făcea aproape imposibilă aplicarea ei de către instanțele de judecată, în ciuda
expunerilor din doctrina de specialitate, menite să soluționeze situații injuste în materie
contractuală.
Teoria impreviziunii este reglementată în mod expres în cuprinsul dispozițiilor Codului
Civil, fiind astfel o instituție de sine-stătătoare a acestei ramuri de drept. Doctrina a încercat însă
să evidențieze ipoteze ale concurenței dintre teoria impreviziunii și alte ramuri de drept. În cazul
de față, o astfel de abordare o putem regăsi în relația dintre impreviziune și raporturile de muncă,
întrucât ele reprezintă una dintre cele mai răspândite și mai dinamice relații contractuale de la
nivelul societăților dezvoltate. Pe fondul raporturilor de muncă, a caracterului lor stabil, s-au
creat și alt tip de relații civile, respectiv, contractele de credit, de împrumut de consum sau chiar
de împrumut de tip imobiliar cu anumite facilități, în considerarea anumitor venituri constante
obținute prin muncă.
Singura legătură dintre aceste două ramuri de drept este creată prin intermediul practicii,
în sensul că se pot identifica la nivelul unor soluții motive ale reclamanților pentru aplicarea
teoriei impreviziunii care sunt bazate pe efecte ale unor contracte de muncă.
În acest sens, o jurisprudență relevantă a fost analizată de doctrina de specialitate și viza
constatarea aplicabilității teoriei impreviziunii în cazul unui contract de credit când unul dintre
codebitori a suferit un eveniment în urma căruia i-a fost afectată capacitatea de a lucra și a mai
obține venituri din salarii50
. Astfel, în soluționarea cauzei, Judecătoria Sectorului 3 București a
49
Radu Gh. Geamănu, op.cit., p.222 50
L. Mihali-Viorescu, op.cit., p. 401 – Sentința Civilă a Judecătoriei Sector 3 București, nr. 3026/2017, disponibilă integral pe www.rolii.ro;
30
fost învestită cu o contestație privind darea în plată în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea
nr.77/2016, respectivă să se constate că notificarea transmisă de intimați nu respectă condițiile
legii în privința admisibilității, respectiv, părțile trebuie repuse în situația anterioară comunicării
acestei notificări, cu consecința înlăturării efectelor legii privitoare la suspendarea plăților și a
demersurilor judiciare împotriva debitorilor.
Fără a urmări o ingerință semnificativă în sfera raporturilor de muncă, vom spune doar că
atragerea răspunderii patrimoniale și disciplinare a angajatului neinstruit și care nu avea obligația
ca prin acțiunile lui să preîntâmpine efectele unui eveniment imprevizibil ar putea fi considerat
un abuz din partea angajatorului. Atragem de asemenea atenția asupra faptului că normele
dreptului muncii, în special ale Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii – se completează cu cele ale
Codului Civil în măsura în care nu sunt incompatibile51
.
Desigur, o analiză cel puțin interesantă și conexă acestei paralele s-ar putea realiza între
modalitățile concrete de adaptare/evitare a riscului asociat unui element impreviziune,
raportându-ne la limitele impuse de normele legii privind securitatea și sănătatea în muncă a
salariaților.
În concluzie, relația dintre impreviziune și dreptul muncii operează după cum am văzut
într-o manieră bivalentă, în sensul că pe de o parte, anumite situații generate în raport cu munca
pot afecta echilibrul contractual și pot fi temei pentru invocarea unui eveniment neprevăzut astfel
încât instanța să constate incidența teoriei impreviziunii, iar pe de altă parte, o serie de situații
care pot constitui evenimente neprevăzute asociate impreviziunii, pot produce efecte în relațiile
dintre angajați și angajatori.
Interesul pentru realizarea unei analize a impreviziunii în raport de reglementarea
privitoare la legea falimentului personal a fost generat de incidența reglementărilor care vizau
aplicarea ope legis a acestei teorii, precum și în raport de ceea ce reprezentau în interpretarea
condițiilor impreviziunii termeni precum “supraîndatorare”, “onerozitate excesivă”, “ruinarea
debitorului”.
În anul 2015, chiar când apăruseră cele mai multe discuții publice referitoare la
dificulățile financiare generate de aprecierea constantă și remarcabilă a francului elvețian în
raport de moneda națională, a apărut în dezbatere proiectul de lege privitor la stabilirea unei
procedure pentru insolvența persoanelor fizice. Pe fondul amplificării litigiilor dintre
51 Art. 278 (1)Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în
măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile
legislaţiei civile.
31
profesioniști și consumatori, precum și ca urmare a unei evoluții a soluțiilor pronunțate de CJUE
în materia acestor raporturi juridice, instituțiile financiar bancare au manifestat o reală retincență
la orice fel de reglementare în acest sens, considerând că legiuitorul urmărește de fapt
satisfacerea imediată a unui scop social și politic, fără a se ține cont de alte principii de drept
incidente sau de echilibrul economic și contractual.
Astfel, a apărut Legea nr. 151 din 18 iunie 2015 privind procedura insolvenței
persoanelor fizice, promulgate prin Decretul nr. 549/2015, act normativ a cărui aplicare a fost
amânată succesiv, invocându-se diverse impedimente de ordin logistic în sensul de a putea pune
în practică mecanismele procedural aferente.
Scopul legii conform art. 1 din reglementare este de a institui o procedură colectivă în
vederea redresării situației financiare a debitorilor persoane fizice, care sunt de bună-credință,
urmărindu-se astfel acoperirea într-o formulă eficientă a pasivului acestor persoane, precum și
eliberarea de datorii, conform legii.
În raport de această sferă a domeniului de aplicare al insolvenței pentru persoanele fizice,
legiuitorul a stabilit și o serie de excepții, care în general urmăresc identificarea acelor acțiuni
care presupun reaua-credință a debitorului, în sensul că sunt instituite o serie de prezumții care să
faciliteze excluderea unor ipoteze din cadrul acțiunilor permise de lege. Se presupune așadar pe
de o parte că orice incapacitate de plată nu trebuie să fie rezultatul vreunei acțiuni deliberate a
debitorului, fără a se putea reține intenția sau culpa gravă. În egală măsură, legea asimilează unei
astfel de împrejurări acțiuni precum:
Doctrina52
considera de asemenea că legea insolvenței persoanei fizice a apărut în
reglementare pe fondul efectelor crizei economice, respectiv, supraîndatorări ale unui număr
mare de persoane, iar pe fondul a tot mai multor executări silite devenite din ce în ce mai
agresive cu patrimoniul debitorului, s-a urmărit implementarea unor mecanisme unitare de
tratament juridic, astfel încât să se poată stabili un echilibru între nevoia de recuperare a
datoriilor și menținerea unui nivel de trai minimal pentru persoana fizică.
Arătam în cadrul unor secțiuni anterioare faptul că teoria solidarismului contractual pare
a sta la baza adoptării în practică a soluțiilor bazate pe teoria impreviziunii, tocmai pentru că
doar această din urmă cale poate să asigure instrumentele pentru ca un contract să fie descompus
și apoi refăcut în acord cu voințele inițiale ale părților, fiind adaptat conform principiilor de
52
Daniela Deteșan, Legea insolvenței persoanei fizice, Tratamentul juridic al supraîndatorării consumatorului, Editura Hamangiu, 2015, p. 243;
32
bună-credință și de echitate, fără a suferi efecte nedorite ca urmare a unor evenimente
imprevizibile.
Asemenea teoriei impreviziunii în vechea reglementare civilă, teoria solidarismului
contractual se contura în doctrină drept o creație exclusivă a acesteia, chiar dacă avea și
conturează și în prezent o serie de principii juridice general valabile în orice reglementare. La fel
ca și impreviziunea, scopul teoriei solidarismului contractual l-a reprezentat dorința de a
conserva contractul și executarea acestuia pentru viitor, în acord cu drepturile și obligațiile
asumate, întrucât atunci când el este iremediabil afectat, în mod cert una dintre părți va avea de
suferit, ceea ce contravine interesului inițial comun al părților53
.
Impreviziunea contractuală este o instituție expres reglementată în actualul Cod Civil
aspect care îi va oferi prioritate în privința producerii de efecte juridice, iar teoria solidarismului
contractual va rămâne o noțiune luată în dezbatere de doctrină strict din perspectiva suportului pe
care îl oferă pentru aplicarea primei, reprezentând o structură care înglobează într-o manieră
generală principii de echitate, bună-credință și resposanbilitate contractuală.
Capitolul VIII Impreviziunea în dreptul privat comparat
Astfel cum evidențiam în cadrul secțiunii privitoare la fundamentele impreviziunii,
respectiv, în cuprinsul dezbaterii referitoare la condițiile de incidență a teoriei vom subsuma
condițiile unanim valabile ale noțiunii, respectiv: evenimentul viitor imprevizibil, destabilizarea
condițiilor contractuale, buna credință, echitatea și injustețea unei adaptări eronate a contractului.
Sistemul de drept francez pune accentul pe accentul în mod similar pe executarea
contractelor cu bună credință, astfel cum reiese din formularea dipsozițiilor art. 1.134 alin.3
C.civ.francez. Principiului bunei-credințe contractuale în dreptul francez apare încă din perioada
influențelor manifestate asupra acestui sistem de învățăturile dreptului natural, a învățăturilor
bisericii, fiind derivat din principiul consensualismului religios, care punea accent pe cuvântul
dat și pe legământul astfel creat54
.
Pe de altă parte, în mod similar, prin influența directă a dreptului canonic s-a cristalizat
principiul de bună-credință și în sistemul de common law, unde s-a presupus că fiecare individ
care își asumă un contract își dorește producerea efectelor sale în sensul stabilit, fără a își încălca
53
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. II (Contractul), Ed. Universul Judiciar, 2009, p. 57; 54
Marius Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, în Noul Cod Civil și în dreptul comparat, Ed. Universul Juridic, București, p. 60.
33
propria conștiință. O astfel de abordare a dispărut însă începând cu secolul al XIII-lea iar
conceptele de echitate și bună-credință au dispărut treptat, pentru ca să se reafirme ulterior, în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În prezent, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea
conceptul de bună-credință ca și principiul fundamental a fost surclasat de o jurisprudență bazată
pe principiul autonomiei contractuale și pe o economie liberală55
.
În fiecare dintre aceste legislații conceptul de rea-credință s-a manifestat prin adoptarea
poziției antagonice, în sensul de a fi perceput deopotrivă ca un element de natură subiectivă,
menit să inducă în eroare co-contractantul, să producă dezechilibru contractual afectând efectele
convenției. Introducerea conceptelor de bună și rea-credință în cuprinsul legislațiilor naționale
invită practic judecătorii să aplice cu precădere principiile în mod concret fiecărei spețe deduse
judecății, considerându-le astfel că în orice sistem de drept, accentul pus pe astfel de noțiuni
reprezintă adevărate “supape de siguranță” în contextual unei reglementări excesive.
În reglementarea germană, Codul Civil German (BGB – Burgerliches Gesetz Buch) din
1896 introducea în cuprinsul art. 242 (“Der Schuldner ist verpflichtet, die Leistung so zu
bewirken, wie Treu und Glauben mit Rücksicht auf die Verkehrssitte es erfordern”) obligația de
a acționa într-o manieră echitabilă în privința executării contractelor, sens în care a influențat de-
a lungul timpului noi viziuni asupra altor noțiuni din dreptul civil. Atât timp cât buna credință și
echitatea au putut genera atenuări ale unor alte principii, salvând contracte aflate în dificultate,
era firesc ca teoria impreviziunii să se greveze ulterior pe aceste principii, astfel cum vom și
analiza în continuare.
Dacă urmărim evoluția principiului bunei-credințe în sistemul de drept privat comparat,
putem ajunge la concluzia că el dobândește în timp o “funcție adaptativă”, în special determinată
de incidența teoriei impreviziunii, atât timp cât se permite modificarea unui contract pe baza
atenuării consecințelor unor riscuri neasumate de una dintre părți. Această concluzie este de
altfel susținută de caracterul unitar al efectelor impreviziunii din diferite sisteme de drept, în
cuprinsul fiecăruia fiind posibilă modificarea contractului și distribuirea echitabilă a drepturilor
și obligațiilor asumate inițial56
.
Noțiunea evenimentului viitor și imprevizibil a fost definită în moduri diverse de
legislațiile europene, întrucât uneori s-a pornit de la cauză la efect, iar în alte condiții conceptul a
evoluat la confluența unor principii, astfel cum s-a întâmplat în dreptul german, derivat din buna-
credință.
55
Idem, p. 64; 56
Idem, p. 4;
34
De cealaltă parte, nici dreptul român nu cuprinde o definiție de sine stătătoare a
evenimentului viitor imprevizibil, însă ca urmare a dezbaterilor de neconstituționalitate asupra
anumitor texte de lege, CCR a reușit să evidențieze modalitățile de apreciere asupra noțiunii,
astfel încât de vreme ce deciziile instanței de contencios constitutional sunt general obligatorii,
opinăm că atât instanțele cât și practicienii vor utiliza interpretarea Curții.
În cazul dreptului german, în cuprinsul definiției impreviziunii din art. 313 BGB, cu nota
marginală “Störung der Geschäftsgrundlage” – perturbarea fondului contractului – elementul
imprevizibil este analizat asemenea legislației noastre precum un un cumul de factori care
destabilizează echilibrul contractual.
În dreptul francez, reglementarea recentă a impreviziunii din cuprinsul art. 1195
C.civ.fr57
. (1 octombrie 2016) vorbește de asemenea despre o schimbare impreivizibilă a
circumstanțelor care să afecteze acordul de voințe, determinând executarea excesiv de
costisitoare pentru partea care nu acceptase să își asume riscul producerii unui astfel de
eveniment58
.
Cauza Taylor v. Caldwell reprezintă un prin exemplu de atenuare a exigenței dreptului
englez față de nerespectarea întocmai a angajamentelor asumate, fiind deopotrivă o recunoaștere
a mecanismului clauzelor implicite și a teoriei frustration. Speța poate fi rezumată ca situație de
fapt la cazul când proprietarul unei săli de spectacole, Caldwell, decide să închirieze spațiul lui
Taylor în vederea organizării unor evenimente. Locatarul realizează o serie de cheltuieli în
vederea realizării spectacolului programat, însă un incediu distruge clădirea. Considerând că i s-a
adus un prejudiciu ca urmare a imposibilității de a mai realiza evenimentul, Taylor se adresează
instanței de judecată pentru a îl obliga pe proprietar la despăgubiri. Acțiunea este respinsă, iar la
baza soluției instanța reține existența unei clauze implicite care ar conduce la încetarea
contractului în cazul pierii imobilului. Doctrina59
sublinia faptul că soluția pronunțată în această
57 Article 1195 Modifié par Ordonnance n°2016-131 du 10 février 2016 - art. 2
Si un changement de circonstances imprévisible lors de la conclusion du contrat rend l'exécution excessivement
onéreuse pour une partie qui n'avait pas accepté d'en assumer le risque, celle-ci peut demander une renégociation
du contrat à son cocontractant. Elle continue à exécuter ses obligations durant la renégociation.
En cas de refus ou d'échec de la renégociation, les parties peuvent convenir de la résolution du contrat, à la date et
aux conditions qu'elles déterminent, ou demander d'un commun accord au juge de procéder à son adaptation. A
défaut d'accord dans un délai raisonnable, le juge peut, à la demande d'une partie, réviser le contrat ou y mettre fin,
à la date et aux conditions qu'il fixe. 58
Lucas Etienne, Theorie de l’imprevision: de sa reception par le code civil a son incidence en matiere d’ingenierie contractuell, p.1 ; articol disponibil pe site-ul https://www.village-justice.com/articles/Theorie-imprevision-reception-par-Code-civil-son-incidence-matiere-ingenierie,24463.html 59
A. Albarian apud. G. Orga-Dumitriu, op.cit., p. 101;
35
cauză reprezintă “o frumoasă lecție de ecumenism juridic”, generată de imposibilitatea materială
de a executa obligații contractuale.
Într-o soluție recentă din data de 12 februarie 2015 (nr 12-29550)60
, Curtea Supremă
chemată să analizeze incidența impreviziunii a concluzionat că o societate comercială petentă nu
a reușit să probeze în mod lipsit de echivoc situațiile care au modificat în mod radical echilibrul
dintre beneficii și pierderi. Această concluzie a fost adoptată după ce în faza de judecată s-au
produs probe – corespondență cu furnizorii de produse – în cuprinsul cărora se relevau creșteri
de prețuri de materii prime cu 4% până la 16%, aspect care producea o scădere de aproximativ
58% din profitul brut.
O astfel de soluție promovată de dreptul francez prin raportare la teoria impreviziunii
subliniază caracterul pur subiectiv al condiției referitoare la onerozitatea excesivă a obligației de
îndeplinit, iar decizia finală este lasată la aprecierea judecătorului, atât timp cât nu există un
mecanism matematic de determinare a aplicabilității noțiunii. La fel ca în dreptul românesc, este
cel mai probabil de dorit ca părțile să opteze pentru definirea contractuală a unor condiții care pot
fi definite ca excesiv de oneroase pentru continuarea contractului, astfel încât aprecierea instanței
să fie coordonată de intenția părților.
Atât Codul Civil din România cât și reglementarea franceză din art. 1.195 C.civ.fr conțin
prevederile referitoare la renegocierea contractului sub imperiul impreviziunii tocmai pentru că
în ambele legislații operează același principiu al libertății contractuale. Nici legislația franceză,
asemenea celei din România, nu prevede o suspendare de drept a obligațiilor pe durata survenirii
cauzei de impreviziune, astfel încât partea care ar înțelege să o invoce ar trebui să se asigure că
își continuă contractul într-o manieră diligentă până când el va fi adaptat de o instanța de
judecată. În acest fel, ca și în reglementarea NCC, co-contractorul căruia i se opune
impreviziunea este considerat a fi protejat de intenții generate de reaua-credință a unui partener
de convenție61
.
Profesorul Barthelemy Mercadal aprecia chiar că o solicitare bazată pe impreviziune în
dreptul francez poate lua chiar forma unei cereri comune “astfel cum se menționează la articolul
57-1 din Codul de procedură civilă”, care prevede că părțile pot fie să învestească judecătorul cu
o cerere de adaptare ca “amiables compositeur”, fie pot solicita adaptarea convenției în anumite
puncte și drepturi pe care le-au predeterminat.
60
B. MERCADAL, « Réforme du droit des contrats », Éditions Francis Lefebvre, 2016, p. 172; (pentru detalii se
poate consulta în extras la adresa https://www.village-justice.com/articles/Theorie-imprevision-reception-par-Code-
civil-son-incidence-matiere-ingenierie,24463.html) 61
H. MARIN-SISTERON, « Le spectre du gouvernement des juges », LesEchos.fr, 5 avril 2016;
36
În dreptul german, impreviziunea s-a manifestat în ciuda opoziției școlii exegetice
franceze care prin Codul Civil adoptat în secolul al XIX-lea anihila principiile morale din sfera
contractării, cu scopul de a induce în spațiul European nevoia tot mai mare de a liberaliza
circuitele comerciale internaționale. Astfel, în Germania se face remarcată așa numita
Begriffjurisprudenz sau în traducere liberă “jurisprudența terminologică”, care urmărea
introducerea în soluționarea cazurilor a unor concepte de drept interpretate moral, echitabil, în
spiritul dreptului. O astfel de mișcare a avut loc pentru prima dată în secolul al XIX-lea, fiind
denumită Freirechtsbewegung sau “mișcarea liberă a dreptului”. 62
Este unanim recunoscut în doctrina de specialitate faptul că dreptul medieval a adus
bunei-credințe “două întăriri importante, una de sorginte canonină și una de origine
germanică”63
. Astfel cum arătam anterior, dacă pe de o parte dreptul canonin a impus o categorie
de norme bazate pe echitate, morală creștină și inevitabil bună-credință (“persona care a acționat
fără păcat”), dreptul germanic s-a făcut remarcat prin introducerea elementelor obiective, creând
conexiunea între protecția aparenței și respectarea angajamentelor asumate. Buna-credință a fost
manifestată în planul consemnării obligațiilor contractuale nu în scopul de a se crea constrângeri
între părți, ci pentru opozabilitatea tranzacției în fața terților.
Republica Moldova nu este o țară membră a Uniunii Europene, însă s-a dovedit că priin
adoptarea Codului Civil din 200264
a urmărit adoptarea unor reglementări în materie civilă de
inspirație modernă, europeană, pregătindu-și parcusul de pre-aderarea la blocul comunitar.
În cuprinsul art. 623 din Codul Civil regăsim reglementată teoria impreviziunii, cu nota
marginală “Ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor”. Sintagma utilizată se
apropie de cea pe care am întâlnit-o în dreptul german, iar în ipoteza realizării unei analize
asupra dreptului comparat în materia impreviziunii e necesar să urmărim modalitatea de
reglementare a teoriei.
Definiția impreviziunii din legislația civilă a Republicii Moldova este următoarea: “Dacă
împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil
după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul
sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se
poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special
repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului”.
62
M. Florea, op.cit., p. 43. 63
Idem. 64
Cod nr. 1107 din 06.06.2002, Codul Civil al Republicii Moldova, publicat în Monitorul Oficial nr. 82-86 din 22.06.2002 art Nr. 661, document disponibil în regim online, la adresa web http://lex.justice.md/md/325085/;
37
Spre deosebire de reglementarea din art. 1271 C.civ. constatăm la o primă analiză că
legea din Republica Moldova vorbește despre schimbări “considerabile” și nu “excepționale”,
însă putem aprecia că din punct de vedere al înțelesului celor două noțiuni ele se suprapun într-o
mare măsură.
În continuare, analizând poziția debitorului a cărui obligație este afectată de
impreviziune, constatăm că dreptul moldovenesc pune în lumină o ipoteză diferită de cea din
reglementarea C.civ., în sensul că creează o corelație între schimbarea împrejurărilor și un
element subiectiv al contractantului, respectiv, absența acordului de voință pentru acea
convenție, ori realizarea în mod diferit a negocierii. Schimbarea împrejurărilor de la momentul
apariției impreviziunii ar trebui să genereze astfel, în planul subiectiv al debitorului, o reacție
retroactivă de repudiere a oricăror efecte contractuale deja produse sau chiar un alt cadru de
negociere. Din această perspectivă, schimbarea împrejurărilor contractuale se apropie în viziunea
din dreptul moldovenesc cu un viciu de consimțământ mai mult decât cu un factor obiectiv
imprevizibil.
Capitolul IX
Legiuitorul român nu a reușit întotdeauna să rezoneze în limite optime cu legiuitorul
European și în egală măsură cu gradul de evoluție al relațiilor sociale cărora trebuia să le
adreseze produsul muncii sale, o reglementare eficientă, adaptată permanent la nevoile sale.
Dreptul în ansamblul său nu mai poate reprezenta un element cu o structură fixă, rigidă, exclusiv
dedicată fondului, întrucât societatea de astăzi are nevoie să se regăsească în cuprinsul unor
reglementări evaluate, asemenea ei, iar rigorile de fond trebuie nuanțate prin contexte procedural,
tocmai ca în final să avem cu toții parte de un drept flexibil. Un astfel de drept nu reprezintă în
niciun caz unul care abandonează principiile general valabile care i-au guvernat existența și care
se transformă într-un element volatil și lipsit de importanță, ci dimpotrivă, reprezintă o structură
normativă care pe baza liniilor directoare se regândește permanent pentru a răspunde mai bine
nevoilor societății, utilizând aceleași mecanisme, însă într-o formulă mult mai rafinată.
Dacă dreptul se află într-o legătură permanentă cu schimbările societății ale căror interese
le servește, atunci maniera de a integra și procesa aceste evoluții este transformarea noțiunilor
din doctrină și din jurisprudență în nuanțe ale legii, recunoscute, conducând către un drept viu,
reflexiv.
38
O relație bazată pe un echilibru între dreptul pozitiv, dreptul aplicat și dreptul savant sau
doctrină în sens uzuală va conduce spre o îmbunătățire a calității legii, iar astfel dreptul va
deveni stabil tocmai pentru că se va așeza pe principii de bază, care nu vor putea fi interpretate
excesiv sau restrictiv în funcție de interese de moment, ci se vor controla reciproc, prin
interdependență.
Cel mai interesant parcurs îl remarcăm însă în cazul reglementării din Codul Civil actual,
în sensul că după Deciziile CCR asupra impreviziunii din perioada 2016-2017 am aflat ceea ce
se știa dintotdeauna, respectiv, că în anumite condiții dreptul se poate aplica și pe baza unor
principii directoare, ceea ce i-a confirmat caracterul reflexiv, chiar dacă în majoritatea cazurilor
tentația era aceea de a îl supune unor rigori excesiv de formaliste.
Amplificarea rolului judecătorului în cadrul analizei și echilibrării contractului are însă
ramificații mai adânci care provin din sfera filozofiei dreptului, a efectului acestuia asupra stării
sociale a individului astfel cum este ea conturată în doctrina contractului social. Între starea
naturală a individului și starea lui socială identificăm efectele ordinii impuse de norme morale
sau juridice. Dacă admitem ipoteză că norma juridică în ansamblul ei reprezintă o expresie a ceea
ce ar trebui să fie starea socială a destinatarului ei, atunci înseamnă că odată cu trecerea timpului
și cu transformările istorice vom putea identifica de fapt o ordine normativă conturată pe
reglementările și valorile omului, o adevărată stare juridică. Dacă însă starea juridică devine
practic noua stare socială se poate analiza în ce măsură aceasta poate evolua în mod autonom,
fără intervenția autorului normei, pentru a corespunde nevoilor societății, respectiv, dacă nu
cumva o evoluție autonomă a stării juridice poate ajunge să contrazică starea naturală a existenței
umane.65
Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016 reprezintă un exercițiu veritabil de
manifestare a științei dreptului, astfel cum evidenția și doctrina juridică66
în sensul că doar o
cercetare aprofundată și metodică a principiilor și normelor de drept pot conduce la extragerea
esențialului din multitudinea de dispoziții, iar astfel legislația în ansamblul ei poate să capete
claritate iar spiritul juridic se poate manifesta în mod corespunzător. Este astfel unanim
recunoscută în doctrină intenția ca în locul inflației de legislație civilă să se descopere pe deplin
funcțiile principiilor care să poată simplica aplicarea normei în beneficiul destinatarului ei, ceea
ce Decizia Curții Constituționale a și realizat.
65
Andreescu Marius, Principii și valori ale dreptului și culturii, București, 2017, Ed. Universul Juridic, Colecția
Studii Juridice, p. 268-269 – (“21. Smerenia Judecătorului”); 66
M. Djuvara, Teoria Generală a Dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. All Beck, București, 1999,
p.265;
39
Astăzi, impreviziunea recunoscută normativ și jurisprudențial nu va mai permite ca astfel
de erori să persiste în dreptul unei societăți timp de secole, însă acest exemplu ne îndeamnă la
cercetare continuă, fiindcă în fața unui legiuitor care uneori sporește prin propriile atitudini
“criza legii”, numai doctrina și jurisprudența pot răspunde nevoii de adaptare a dreptului,
atragând atenția asupra lucrurilor nespuse, asupra greșelilor care se fac sau asupra situațiilor ce
au nevoie de recunoaștere legală.
1.