URMUZ no 11-12 2015

În acest număr semnează: Codruţ Radi, Florin Dochia, Mioara bahna,

Silviu Ciocanelli, Angi Cristea, Vlad Dumitriu, Carmen Negreu, Emilia Zăinel, Eliza Niţă,

Ionela-Violeta Anciu, Tudor Voicu, Diana Trandafir,Maria Nicolai, Alexandra Irimia, Adriana bulz,

Traduceri din: Dacia Maraini, e. e. cummings, EmileVerhaeren, blaise Cendrars, Clément G. Second

No. 11-12

2015 CÂMpINA SERIA A DOuA ANuL II

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u ĂFONDATĂ DE GEO bOGZA LA 1 IANuARIE 1928

pubLICAţIE Cu ŞI DESpRE pOEZIEÎNGRIJ ITĂ DE FLORIN DOCHIA

Constanta fatalităţii noastre artisticerămâne nevoia de eliberare dinconstrângerile limbajului, pentru agăsi expresiile cele mai nimeritecreaţiei. Neliniştile care preced,invariabil, conştientizarea acesteinevoi, vor fi determinante în alegereaulterioară, fundamentală. Căutând nudefiniţii, nici măcar răspunsuri laincertitudinile cotidiene, ci o altălume, care se detaşează prin însăşipoziţionarea ei de aceste aparenteprobleme. Omul inteligent va găsiîntotdeauna o stare de echilibru, dacănu în sine, cel puţin prin identificareaacelei lumi faţă de care îşi poate regăsiarmonia existenţială. Cel care, maimult de atât, va îndrăzni oreprezentare a întâlnirii lui cu noileforme superioare, chiar, realului,păşeşte în zona creaţiei. Aici, toateporţile pare-se a fi deschiseimaginaţiei, dar şi exerciţiului mentalcare poate păstra punţile cu amintireaexperimentată deja. Suprimarea totalăa concretului, în afara percepţiei, ar fiun salt prea mare în lumea strictideatică.

Pe de altă parte, implicarea înexces a gândirii, la nivelul creaţiei,riscă o golire de semnificaţii artistice,de esenţe metafizice, de magie acuvintelor, în cazul poeziei. „Gândireaspulberă farmecul poetic”, spune PetreŢuţea. Poate nu aşa de drastic,

reconsiderând această afirmaţiemetaforică, nu trebuie să condamnămimplicarea gândirii în poezie decâtdacă, în momentul ei de sublim,intervine prin epurarea imaginilor, nua ideii. Reconstrucţia continuă,posibilă în această zonă, a poeticului,implică desigur şi o anumită ordonare,respectarea unor canoane literare pecare gândirea le controlează mai binedecât orice subconştienţă artistică.Excepţie face, poate, doar genialitatea,în faţa căreia neputinţa minţii trebuieacceptată. Omul care, în general, selasă amăgit de lumea înconjurătoare,nu va înţelege această genialitate carevine dinăuntrul fiinţei, chiar dacă estede natură divină. Implicareadivinităţii, în acest caz, se poaterezuma la actul şi momentuliluminării, ceea ce ne-ar deturna,cumva, din drumul recunoaşteriiconştiente a creaţiei artistice. Şipentru că genialitatea nu acoperă oîntindere consistentă în spaţiulcreaţiei, sau însăşi conştiinţa noastrărefuză acest lucru, rămâne în echilibruordinea universală stăpânită deraţiune, ferită de un eventual haosrezultat din atotstăpânirea geniilor înafara raţiunii.

Ar urma, într-un alt spaţiuprobabilistic, regăsirea spirituală,începând cu neliniştile noastreexistenţiale, de care încercăm, altfel,

Rezonanţa poetică

Codruţ Radi

NO. 11-12 / 20152VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

editorial

să scăpăm, până la contopirea cuneliniştile artistice, pe care ni leinduce Creatorul artistic suprem,pentru a le trece prin filtrele creaţieipersonale, de la percepţie până lainterpretare, încărcarea cu simboluri şisemnificaţii, sublimarea, în fond.Reîntoarcerea este evident cauzală,dualitatea noastră consacrată,împerecheată pe toate planurile trăirii.Nu trebuie să ne deruteze aceastătendinţă intrinsecă, de a o lua mereude la început, raţiunea este cea carene va stabili şi restabili ordinea şi loculnostru în lume. Doar că raţiunea nu„porunceşte” întotdeauna şi nucontrolează toate stările orimomentele noastre existenţiale.Nevoia de creaţie este însăşi tendinţaomului de a depăşi stările limitărespective, cele conflictuale cu sine, lanivelul, mai degrabă, al acceptăriidecât al înţelegerii. Creaţia ajunge,astfel, să fie împăcarea omului cunatura generatoare, de cele mai multeori, a acestor energii negative, precumşi cu el însuşi, într-un loc de popas alspiritului.

Subliniez iarăşi privilegiul operei deartă, al cuvintelor „potrivite”, de arecompune natura fărâmiţată depropriile-i conflicte, de prejudecăţilesau de interpretările greşite, aleoamenilor într-o relaţie deficitară cuaceasta. Scopul, mai mult sau maipuţin conştientizat, nici nu maicontează, de vreme ce urmează uneinecesităţi evidente, de restaurare amatricelor primordiale. Singuramodalitate prin care omul poate

interveni asupra naturii, nu în sensulsubordonării, ci al asocierii, alarmonizării cu ea. Altfel, rămâne,paradoxal, deşi permanent în mijloculei, în afara ordinei impusă de legilefundamentale instaurate, unele divine,chiar, înăuntrului atât de misterios. Deaceea artistul, cel mai apropiat naturii,dintre oameni, prin sufletul său, nutrebuie să intervină niciodată brutalasupra punţilor lăsate de Dumnezeu,sau construite cu migală de înaintaşiinoştri, între om şi natură. Cele douăentităţi, în care lumile materiale şicele imateriale sunt atât de diferite,nu pot, deci, decât la nivel spiritual săse întâlnească, să coexiste. Se spunedespre omul de astăzi că ar fi liric, înprisma experienţei artistice, lirismcare, altfel, vine pe o linie romanticăce ar motiva, poate, însingurarea, darnu şi multe alte însuşiri ale omuluimodern. Incertitudinea, obosealaspirituală într-o zonă conflictuală totmai acută a realului cu idealul,înmulţirea progresivă a dualităţilorcare întreţin neliniştea, nu se potdizolva, pur şi simplu, într-o stareintempestivă a lirismului. Poate doarîntr-o tendinţă de simplificare lirică anevoii de exprimare artistică, peculoarul gândirii active, proprii omuluimodern creativ.

Când realul se apropie de absurd,sau nimicul de haos, poate să fie oreminiscenţă existenţială, o retrăire aunei experienţe anterioare, finalizatăartistic. Într-un punct intermediar alconştientizării, fără să fi atinssublimul, absolutul, şi care-ţi permite

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 11-12 / 2015 3

editorial

să încerci încă o dată. Pentru căatingerea sublimului trebuie să fieopţiunea artistului. Nu exprimarea,care presupune deja acceptarea lui,situându-te pe treapta filozofică aînţelegerii, îndepărtat, uşor, uşor, decondiţia poetului. Nu este o alegere, oalternativă, ci poziţia distinctivă pecare se situează şi prin care seindividualizează, în procesul

cunoaşterii, oamenii. Sublimul, înartă, este şi rămâne nu exclusiv, dardeterminant, apanajul Poeziei, aceastafiind mai mult decât imagineareprezentată, mai mult decâtpercepţia senzorială, mai mult, chiar,decât orice reflectare, dincolo degraniţele raţiunii, permanenţa divină.

(din volumul în pregătire subintitulat„Eseuri în favoarea poeziei”)


editorial

Cu o prefaţă lejeră a distinsuluicritic Gheorghe Grigurcu, apare laEditura Vinea volumul „Unicat” alfrumoasei poete Radmila Popovici.Deloc întâmplător adjectivulanterior, căci, mărturisesc, primulcontact cu imaginea fizică a autoareimi-a provocat un aparent inexplicabildéjà vu. Moment decodificat maitârziu, când am aflat că este nepoataîncântătoarei actriţe Ileana Popovici,cea care m-a fascinat cândva, lavârsta adolescenţei, în filmul luiLucian Pintilie, „Reconstituirea”. Iată,aşadar, cum m-am apropiat depoezia Radmilei Popovici, cu câtăsubiectivitate şi, concomitent,aşteptare-înfrigurare.

Prima impresie este a surâsuluişăgalnic ce însoţeşte, discret, darpermanent, versul, o invitaţie la unjoc de-a joaca, pe care o adreseazăcititorului, aproape o vrajă în care-lprinde şi nu-l mai lasă să scape.Lumea construită în jurul lui, dincuvinte, ca mătasea unui cocon,este veselă şi tragică, este tristă şireconfortantă. Este vie. În ea,obiectele prind viaţă, plantele,seminţele simt şi resimt sentimenteumane, are loc un transfer spiritual,o revărsare de gând şi de dorinţă,de bucurie şi suferinţă în universul

înconjurător. Precum: „mesteceniuscăciune / pădure rară albă caut /sub stratul de iarbă / un pantof fărăel / îmi înţep talpa schimb / decoruloameni îmbrăcaţi / ciudat se întorcde undeva / mă ascund de ei înminte / bâjbâi răcoarea cu degetele/ singure se prind / în capcanăjubilează / vârtejul // […]” (şiarderea). Jocul este, se observălesne, plin de capcane, versul scurt,răstit, rupe gramatica elocvenţei –„aveai un nume / cu rădăcini /tulpină şi vlăstari / străvezii // […] //sângeros e micul / nostru album /de familie” (veşted) – dar şi creeazăun ritm obligatoriu, un răspăr acărui stridenţă voită are rolul de anu lăsa loc de trecere spre odihnă,spre abandon.

Cea de-a doua impresie este aintervenţiei chirurgicale pesentiment, analiza c(l)inică a trăirilorexpuse cu generozitate. Poemulverde în wiki poate fi un exemplu debogăţie imagistică şi dexteritateexpresivă, care denotă o largălibertate a poetei în lumeacuvintelor. „… frica e o tipă /modernă fumează / doar trei ţigări la/ asfinţit se parfumează / dupăurechi // nu mă întrebaţi unde / şicum am văzut-o ultima / oară avea


NO. 11-12 / 2015 5

cronica literară

«unicat» sauÎnsufleţirea obiectelor

Florin Dochia

cearcăne am salutat-o / din fugă heiblondo te prinde / violetul // să fiuitat cum dormeam / de-a-npicioarele cum îi / călcam fustelepliseu / cu pliseu cum ne ţineam de /mâini când traversam străzile /tentaţiilor cum chicoteam / întroleibuz dacă urca / vreunochelarist // dedublareapersonalităţii / e o boală psihică / îmispune verde în wiki- / pedia // etimpul să schimb / doctorul”. Dacăfuncţia de înlocuire a „funcţionat”aici în cheie vag ironică, cu totul

altfel se întâmplă în curgere: „iarbaîşi smulge / din rădăcini /mormintele crucile / înalţă braţele /cerul se trezeşte / se freacă la ochi /până crapă / tălpile îngerilor /supraobosiţi / stropii de ploaie / seînfrăţesc în / cădere şi curgere/ peobrajii zbârciţi / ai pământului / lupiiîşi pierd / toţi odată / colţii în faţa /mieilor când / se roagă / o mamă.”Gravitatea se instaurează ori de câteori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor,familiei – copil, mamă, tată; aici joculdevine serios, sobru, dar nu mai

cronica literară


puţin bogat imagistic şi plin de forţă,ci dimpotrivă. În tace tata,sentimentul zădărniciei este şi maiputernic: „tata se ceartă/ muţeşte cualfabetul / omite / literele trădătoareîşi / loveşte fruntea / cu palma nu-şimai ascunde / lacrimile de cinci luni/ tata e un copil supărat pe / copiluldin el îşi întoarce / arcul zâmbetului/ în jos aruncă / privirea şi tace // […] // ajunge la poartă o / deschide măvede / mă strânge / în braţe // şitace // bună tată / mulţi ani sănă- /tata îmi face semn / să tac // îl ascultşi înăbuş / copilul / din mine / cătace”. Enumerarea gesturilor,aproape ritualic, creează otensiunea, care explodează lăuntric,genetic –cum altfel? – într-o tăceresemnificativă, o absenţă a cuvintelor,a „literelor trădătoare”.

Ultima impresie este dedependenţă a cititorului, care nu semai poate desprinde din plasa întinsăcu dibăcie de Radmila Popovici.Rafinamentul discursului – observat,undeva, de Şerban Foarţă – iscat dinritmurile pe care le impune, ca într-ocoregrafie pe linia frontului – dinbucăţi de trupuri-suflete, din zdrenţeşi petice de trăiri, din cioburi deoglinzi care-au păstrat chipuri uitate,rafinamentul, aşadar, este marcaacestui volum aflat în certăascendenţă faţă de cele anterioare.Dramatismul trăirilor şi seninătateaspunerii – era să spun sinceritatea,dar ce sinceritatea se poate cere

subiectivităţii supreme, care izgoneşteorice urmă de fals, de prefăcătorie? –conduc la formulări poetice deevidentă excelenţă: „cine să-ţi /asculte vioara /când cerul sălii / crapăşi / plămânii tăi / se zdrobesc / înaplauze // cine să-ți arunce / lapicioare jumătatea / de garoafă / dacăzidul cortinei e / o ghilotină iar / tu nuai decât iluzia / umărului şi a bărbiei /complici ai capriciului / no 24 depaganini // numai o lamă / bună şifoarte subţire / te poate ajuta /decupându-te / cu preciziemicroscopică / din totul în doar tucare /accepţi luatul ca pe un / dat şinu invers şi nu / altădată şi nu / oricui// abia atunci când te / dezici de tălpi/ ca de nişte şosete / rupte cărărileîncep / a străluci şi munţii / te înalţă”(decupându-te). Demn de remarcat,într-un volum, altfel, unitar, puseuloniric din semafor, un exemplu devirtuozitate şi densitate dramatică, unmonolog încărcat de tensiune cepoate întrezări?, cine ştie?, alte faţete,surprinzătoare, ale caleidoscopului,care ni se pregătesc, undeva.

Poeta Radmila Popovici dinChişinău, România, „traversândcurcubeul / alb-negru al /prezentului”, îl umple de culoareatrăirilor complete, profunde, atuturor neliniştilor, la întâlnirea cutot ceea ce lumea înconjurătoare şilumea lăuntrică pot cuprinde şi potînţelege prin intermediul inestimabilşi inefabil al poeziei adevărate.

cronica literară


NO. 11-12 / 2015 7

Imaginea unei poezii proaspete şiludic-senine, într-un peisajcontemporan mai degrabă dedat lastări umbroase, deprima(n)te şi plinede nelinişti metafizice post-erotismdouămiist, aduce Ada Carol, autoare cuo solidă pregătire livrescă şi cu un simţparticular al metaforei cristaline,surprinzătoare şi revelatoare. Esteevidentă plăcerea cu care scrie-descriecu delicateţe stări şi relaţii obişnuite,fireşti, transformându-le în evenimenteexistenţiale curăţate de umbre şi defurtuni. Ada Carol este, în acest volum,în primul rând, emoţie, apoi estecuvânt şi gest, este trăire intensămascată în joc, ironie, delicatăcopilărire. Nici un pic desentimentalism desuet, unda deromantism este cu îndemânare pusă însurdină, versul ei este agreabil şi simpluprecum acuarelele japoneze, cu liniiunduioase şi vagi umbre de culoarepalidă.

Candoarea observată deja decomentatori se degajă din toatepoemele marcate de o neobositădragoste pentru celălalt, pentru celpereche până la identificare.Îndemânarea prozodică îi ajută din plintalentul, îl pune în valoare, ritmurile seaşază atât de muzical încât aproape călectorul nu-şi dă seama de fireleascunse care-l conduc spre emoţie, îlcaptivează. Declaraţia de dependenţă a

Adei Carol este un jurământ la altarulpoetic al trăirilor totale întru dăruirenecurmată celuilalt. „Unde mă poartădrumul, întortocheata cărare? / Poate elinişte la un capăt de zare, / poate-izarvă sau poate-i petrecere… / Oricumeu sunt doar în trecere. / Pasărea meaalbastră a zburat / şi nu mă mai potopri din cântat!” (Cavalerul dragostei)mărturiseşte dintru-nceput şi continuăcu o plăcere a textului calofil rarîntâlnită astăzi: „Poate vei afla cătrebuie / să-mi iubeşti corpul / caantecameră a sufletului. // Sau, dacă esă-mi aleg cuvintele, / ca pe o grădinăde flori / unde, în colivia pieptului, /pasărea paradisului aşteaptă, /cuminte, să fie furată.” (Promisiune)Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluriornamentale în ceea ce, altfel, s-arputea încărca de mulţimi de amănunteanatomice care să ilustreze „la petitemort” (cum frumos îi spun franceziiorgasmului) face ca emoţia să fie dintrecele înalte: „Mi-e dor de tine aşa de rău/ că vreau să te iubesc acum / pânărămân fără trup, / până mi se închidochii / şi buzele de topesc în pieleafierbinte…” (Dorinţă). Şi chiar cândpatima devine sălbatică, expresiarămâne la fel de luminoasă şi bogată:„Dacă te-aş avea la îndemână, te-aştortura niţel / ca atunci când mă ţii ladistanţă / printr-un cuvânt care despică– tăiş de sabie / cu lama curbă a

cronica literară


Cântecele femeii-copil *

Florin Dochia

buzelor tale. / E seară deja şi ninge cubucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine dedeparte pe coate şi pe genunchi, / cugândurile albe. / Mângâie-mă pe cap –sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţibea sângele cald, / uşor amărui.” (Ideefixă). Sau: „M-am lipit de tine ca o grefăreuşită / şi am început să simt din ceeşti făcut / de parcă îmi maidescopeream un trup / […] / te-amlăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca şicând o centralistă distrată / îmi făcuselegătura cu mine însămi” (Ieri). Ori:„Dacă te-aş putea dori mai mult / aşface-o cu gura plină, / muşcând dinstrugurii mov / care îţi cresc dupăurechi. / M-aş tăvăli în sucul lor / cumiros de toamnă târzie. // Dupădezmăţ mi-aş spăla / mâinile la izvorulcare-ţi şiroieşte / prin barbă, m-aşcăţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca înextaz / de pe vârful limbii / într-olingură de smântână / fără prea multăgrăsime!” (Dorinţa coaptă).Ambiguitatea revelatoare persistă de-alungul întregului volum, răsfăţul de a setot întrepătrunde cu iubitul până lacontopire conducând la imagini dealeasă frumuseţe: „Acum îţi ascultpulsul verde / prin carnea de peştemolatec. / Mă pătrund de mirosul eiproaspăt / ca surâsul apei într-un paharcu lumini” (Rezumat). Sau şi mai multde atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi/ şi inima mea bate ca să pompezesânge / în venele altui trup, cu adevăratal meu / aşa cum trupul meu îţiaparţine. / E atât de frig aici că aşîngheţa / dacă sângele tău nu mi-arinunda / uneori pieptul, fără voie şi fără

supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul sealiază foarte bine cu jocul femeii-copilşi expresia devine zburdalnică: „Azidimineaţă te ţineam în braţe, / era aşade moale şi cald de parcă / îmbrăţişamun cozonac.” (Floare de soare).

Desfătarea dragostei se încarcă,uneori, de vagi ecouri bacoviene, când„tristeţea… atârnă în gene / ca un fructprea copt” (Impromptu) şi ne ducegândul la nichitiana „noi ne iubeamprin mansarde”: „Merg cu autobuzul, /sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţae plină de tine: / tu în mâinile mele, /pieptul tău arcuit peste faţa mea, /tandreţea ploii dincolo de geamuri… /Gânduri plutesc peste oraş / intangibileca pescăruşii / sclipind în noapte. /Prezenţa ta – ca o fereastră sau ca oboltă, / mă desparte de lume.”(Prezenţa ta)

Provocarea poeziei Adei Carol estecontinuă, expresia surpriză apare parcăaşteptată, de la un punct încolo allecturii, aşa că este firesc să citiminvocări de genul: „Dragă Màrquez, / […]

cronică literară


NO. 11-12 / 2015 9

/ La noi în Macondo e linişte şi cald, / caîntr-o burtă de somn. / […] / Nu ştiudacă / osămaiajungvreodată acasă / saupoate mă voi înălţa din pat / directlacer.[…]” (Un veac de «singurătate») sau„Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi încălipsa ta? / Mirosul gerului ar maisupravieţui poate un timp / în mijloculflăcărilor.” (Dacă lumea s-ar sfârşi).

Avem de-a face cu o poezie ametaforei cotidianului senin, în caresuferinţele sunt mai degrabă jocuri de-a baba-oarba sau de-a prinselea. S-aremarcat deja absenţa angoaselor, afrustrărilor de orice fel, autoarea-personaj este o fiinţă fericită,bucurându-se de Sine şi de Celălalt,care este un alt fel de Sine. Iubitul esteoglinda în care-şi citeşte propriafizionomie sufletească. Astfel încâtpoeme de certă expresivitate orientală(japoneză) nu sunt deloc o întâmplare,precum Sărutul nostru sau, mai cuseamă, Prizonier uitat, într-un spirit dehaiku dintre cele mai evidente.

Dincolo de simpatica senzaţie de„lasă-mă, dar nu-mi da pace” din uneletexte poetice, Ada Carol reuşeşte, celmai adesea, adevărate tururi de forţăexpresivă şi emoţională. Un minunatpoem de dragoste – aş spune summumal genului, în acest volum – esteMărturisire, al cărui final sună astfel:„Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitulmeu e un trandafir albastru.”, după ceversurile evocaseră acel captivanteternel retour. Forţa creatoare a poeteieste din plin pusă în valoare înMemento, poate cel mai bun poem alvolumului; cu un debut, în fond,

metafizic („De unde atâta energie – măîntreb acum, / cu ochii la jarul răscolitdin cenuşa noastră…”), continuă cupierderea înaltului şi căderea („Ne-amîngreunat şi ni se pare / că singurul rostar fi pe pământ”), pentru a sfârşi, înrecunoaşterea eşecului, cu „În nopţilecare picură la geam / doar lacrimile maisclipesc ca praful de stele”.

Nu ştiu ce cale va urma poezia tinereiAda Carol, dar, cu siguranţă, estecapabilă de numeroase surprize,expresivitatea limbajului şi îndemânareastilistică fiindu-i deja calităţi evidente,iar volumul de faţă dovedeşte că ea aremulte de spus. Viaţa are, în poezia ei, oaltă valoare de întrebuinţare decât lamajoritatea colegilor de generaţie şideţine toate uneltele necesare pentru ao disemina în texte dintre cele maiconvingătoare şi furnizoare deîncântătoare dependenţă.

_______________*Ada Carol, Declarație de

Dependență (Ars Docendi, 2015)


cronica literară

Poezia de dragoste - dacă e să ojudecăm ca manifestare în sine - se aratăazi a fi mult diferită de aceea a secoluluitrecut - retorică, intimistă, sentimentalistă -şi de aceea dezinhibată din preajmaanului 2000 - cu excese emfaticenepudibunde şi mizerabiliste. Fără săpiardă din angajamentul amoros şi dinpatima implicită, ea pare a se fi refugiatfie într-un robust intelectualism asexuat,fie într-o încercare de comuniunebiotopică largă, uneori cu aspiraţie spretranscendent. Imnurile dedicatepartenerului, chemările, plângerile numai au nimic din entuziasmul sau vaierulinimii în deplină bucurie ori suferinţă.Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii aucam dispărut, lăsând locul, mereu maimult, reflecţiei asupra trăirilor emoţionale,interogaţiilor despre sine la contactul cucelălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud şiJung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”,„floare-albastră” ori să mai iubeşti „cupatimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş sărutatalpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „sănu-mi striveşti sărutul”, cu toate că maiîncerci să povesteşti cum „bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi mângâie în fiecare zisexul/ până ajunge carne vie”. Cel maibine este să te fereşti de senzaţia unuinou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare”cu ceea ce se-ntâmplă în lumea largă, bapoate chiar o propunere de direcţie, înmăsura în care textele româneşti ajung,tălmăcite, la un public din alte zări.Desigur, cu excepţiile de rigoare…

niciodată nimic nu stăpâneşte totul şivarietatea este cu deosebire beneficătuturor. Avem de unde alege, doamnelorşi domnilor!

Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât omie de nopţi*, a Monicăi Patriche, cu oprefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şiFlorin Caragiu, din care puteam afla că „înultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc maibine poeziei decât noaptea, somnul şivisul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsivieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând înerosul ei cele lăuntrice.” Afirmaţii de totadevărate şi frumoase, foarte potrivitepoeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai adesea,unei foarte largi arii din poezia universală.

Chiar demersul poetic al MonicăiPatriche ţine de această arie universală,nu se localizează şi nici nu datează, esteoriginală atât cât se poate ca să sepăstreze comunicabilă, redundanţelerămân discrete, metaforele sugestive,amintind cumva de stările extatice aleautoarei sintagmei „suntem un poporvegetal”. Căci vegetalul şi, uneori,acvaticul sunt mărci ale universuluiMonicăi Patriche, cum sunt, mai multchiar, noaptea şi trupul. Poezia acestuivolum adastă în preajma făptuirii. Suntpreludii şi postludii, spaţiul intermediareste păstrat în zona discreţiei. Primulgrupaj, Nopţile iguanei, pare a punescena la dispoziţia unei Seherezade care îipovesteşte Prinţului cum vede ea viaţalui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sauDeborah Kerr – Charlotte sau Hannah din


NO. 11-12 / 2015 11

cronica literară

Monica patriche- Cât o mie de nopţi

Florin Dochia

cronica literară


12 NO. 11-12 / 2015

celebrul film al lui John Huston, Noapteaiguanei -, poeta cochetează, aici cu joculadolescentin nu neapărat nevinovat, darşi cu frustrările unei maturităţi preagrăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că netrimite înspre tensiunile psihologice dintextele dramatice ale lui TennesseeWilliams, căci versurile mărturisescneobosita căutare de Sine în Celălalt,nevoia de comunicare ca reflex într-untimp-oglindă: „E noaptea unică a femeii,care, cu păsări / izbucnind din braţe, intrăacolo unde te aştepţi /ca păsările să nugăsească niciodată odihnă. / […] / viaţamea în care intru / ca o străină, în miezulcărei tu eşti prezent / mereu cu un pasmai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tuerai deja acolo, erai în această călătorie. /Mă aşteptai.”, spune cu aparentăsiguranţă, dar, tot atunci, „Trăiescîntâmplări despre care nu mai ştiu / cândau fost.” şi ambiguitatea creşte odată curefugiul în poveste sau în realităţiparalele, unde „Te-ai retras pe o vale asomnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţaunui ceas. Slava lui / se vede din micimeasecundei, în trecerea ei / înceată şi lină,în mod repetat înceată şi lină. / Timpbiruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde.Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful albdorm toate). Deja este un timp de hârtie,mat, inert, mort, care devine un prezentperpetuu („Este acel astăzi pe care îltrăim”), iar partenerul din iubire se aratăa fi un salvator imaterial: „Între ţipătulnaşterii / mele şi ultima mea zi, totul acurs lin, ca şi când / aş fi stat mereu faţăîn faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori,mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea.Apoi ai alergat înainte spre o noapte pecare / eu o vedeam pustie şi neagră, dar

pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţamea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţăcu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat,cu atât mai înalt / se ridică fluturialbaştri.” (4. O floare a rămas deschisă).

Într-o lume în care „fiecare respirăviaţa celuilalt / […] / având memoria uneisigure zile” şi „Trăiam ceea ce nu venise /şi ne hrăneam cu fructe care erau încăseminţe”, este tot mai evidentăpropensiunea spre contopirea perpetuăîntre iubită şi iubitul ca ange gardien, êtrecéleste, qui nous protège et qui nousaime. Bucuria se desprinde din toaterândurile, bucuria de a fi, de a fi fostinventată, de avea trup care să luminezenopţile la sfânta atingere amoroasă:„Devin conştientă de fiinţa mea, de

cronica literară

13NO. 11-12 / 2015


propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte încet./ […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-ounică viaţă. O viaţă care respiră printrupurile noastre, / prin păsări şi râuri şiplante.” (10. Spui că în acele momente nupot vedea altceva). Se mai adaugă dorinţade re-facere a lumii – cu o evidentătentaţie a atingerii transcendentului – laîntâlnirea frustrantă cu „cei care se nascîn afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născutde o / altă femeie! Născut în afara mea.Lumea se naşte / în afară, mereu în afaramea. O pereche de ochi / albaştri e semncă Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoismal maternităţii cu totul acceptabil, ivit diniubire, dăruire şi contopire cu Celălalt,dacă nu ar sosi revelaţia eşecului,inevitabilului final al Universului: „Curândnu mă mai bucur şi stau singură în faţa /peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, încare / sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13.Sunt geloasă pe cei care se nasc în afaramea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa miciloreşecuri, între marile victorii, nuatenuează, ba chiar întăreşte nevoia deprezenţă a iubitului-înger-păzitor,salvator, aducător de speranţă şi deextaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacănu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi te-aidărui în întregime, / în singurătate.” (21.Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea).

Bună cunoscătoare a poeziei dedinaintea ei, legată cumva de marilevalori poetice ale deceniilor şapte-opt-nouă din secolul al douăzecilea, MonicaPatriche nu evită evocarea uneiatmosfere care să amintească de NichitaStănescu (vezi 18. Unul cu celălalt,respirând unul cu celălalt) sau de AnaBlandiana (14 februarie 2015). Cu acestdin urmă exemplu, am intrat în grupajulintitulat „Jurnal poetic sau Despre

retragere”, secţiune cu o altă retorică, curespiraţie scurtă, repezită. Introspecţiasobră, reflecţiile existenţialiste amintind„Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus,aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri(salvări?) improbabile: „Retragerea încuvinte, retragerea în inima / unei femeicare poartă dureros lumea.” (20 februarie2015); „În vreme ce picioarele poeţilormerg pe pământ / inima lor estestăruitoare în ceruri.” Asemeneametafore-sentinţe abundă în aceastăsecţiune, în fond, reconfortantăintelectual: „Nu rămâne din noi decâtceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără săfie numită. Poetul nu mai / are curaj. Seretrage, nemaiştiind să vadă ochii / careîncă veghează”; „Puterea poetului stă înadâncul său” (aici amintind de Hugo-Mallarmé-Valéry).

Grupajul intitulat „Femeia amurgului”ilustrează o altă faţetă al poliedruluioferit nouă de Monica Patriche. Avem aiciun narativism pasiv, peisajul interior estedesemnificat, un du-te-vino leneş încăutarea sensului. Lungul şir de tablourinu se leagă, deliberat, într-o coerenţă,ilustrând cu dibăcie chiar imaginea deexit din titlu.

Lungul poem final la volumului - „Opt”- încununează - prin parabolă - un demersfoarte reuşit de a ni se prezenta patrufeţe ale poeziei posibile, în viziunea uneipoete contemporane. Se promite un altînceput, o reînviere a speranţei: „Priveşteviaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţădesface haina de staniol / galben a uneibomboane de ciocolată. / mâni respiră petrupuri care dimineaţă / vor purta altălumină.” De aici încolo, orice este posibil.

___________* Brumar, 2015

cronica literară


Oximoronic, titlul volumului deversuri al lui Lucian Mănăilescu,Atrocităţile fericirii – Editgraph, Buzău,2015, cu o prefaţă de Liviu Ofileanu –,precedă o poezie de o tristeţe molcomă,incurabilă şi, totodată, resemnată,fiindcă fiecare dintre cele patru părţi alecărţii (Cântecul cucuvelei, BulevardulSartre, Patria de la capătul lumii şiZăpadă spulberată) este pusă, prinmotto, care e acelaşi, sub semnulimplacabilei risipiri a fiinţei, cu toateconsecinţele care derivă de aici,resimţite în plan sufletesc: La fel şi eu /ca frunza care cade/ m-agăţ cudisperare de văzduh.

Invocarea mamei, apoi, în primelepoeme, accentuează sentimentul detristeţe, primul dintre acestadeschizându-se blagian (Mamă, tu aifost odată mormântul meu..., se tânguiapoetul născut în Lancrăm): Ce maimormânt mi-ai fost, mamă! Şi, totblagian, fiul se aşază sub pecetea tăcerii:moaşa mea, muţenia.

O simbolistică bogată este anunţată,tot de la început, prin tristeţea nuculuişi cântecul cucului, iar metafora-simbol avântului întregeşte imaginea unuiteritoriu sufletesc travesat mereu deiluzii, ca în jocul de-a fericirea.

Tonalitatea versurilor e de litanie,mama fiind zeitatea invocată – cătrecare, explicit, dar şi implicit, se

îndreaptă gândul şi glasul fiului, instanţamorală faţă de care îşi expune mereu,bilanţul vieţuirii –, a cărei sacralitaterăzbate din orice gest, oricât de simplu,dar cu ecou covârşitor: Am primitpachetul de la tine, mamă, / gesturiambalate frumos în staniol, / fotografiilegalbene ale toamnei, / borcanul cucireşe amare / şi tristeţea ta călduroasă...

Retoric, glasul fiului exprimăcăutarea rostului său, întrebareaîndreptându-se tot către cea care i-a datviaţă: Eu ce să fac?

Prozodic, Lucian Mănăilescu îmbinăîn scrisul său versul liber cu versul clasicşi, prin acurateţea imaginilor artistice, amesajului transmis, creaţia sa se înscrieîn poezia autentică, rezultat alcoroborării unor trăiri sincere cu oformă artistică adecvată.

Sub aspectul construcţiei, poemeledin volum sunt, în general, dedimensiuni medii, mai degrabăconcentrate, atât la nivelul expresiei(surprinzătoare adesea prinexpresivitate), cât i la cel al imagisticii.De pildă, într-unul, intitulat Totul setransformă, în doar trei catrene,panoramează dramatismul existenţeifirii şi, cu precădere, al celei a omului,care învaţă să descopere totul, de lamolecule şi atomi, dar numai visul,plăsmuind imperii, / şi numai gândulce-a murit pe limbă, / şi numai c-am

Lucian Mănăilescu:Atrocităţile fericirii

Mioara Bahna

cronica literară

simţit şi că am fost / nu ştim, nu bănuimîn ce se schimbă.

Ataşat de un trecut aureolat deprezenţa părinţilor, în special a mamei –amintită, uneori, doar metonimic(precum / odinioară mâinile mamei) sauîn invocaţie (Unde, mamă, unde ai pushainele noastre / de duminică? Unde eveselia ta molipsitoare?), unul dintrelaitmotivele cărţii – , în copilărie, darconectat, în acelaşi timp, minut cuminut, la prezent, în poezia sa, LucianMănăilescu pendulează între acesterepere, reductibile la două trăiridefinitorii contextual: entuziasm şiresemnare, sintetizate lapidar,metaforic, în două versuri: Adio, aripi! –/ tristă recuzită...

Fără a se declara ateu, eul creatordin volum îşi ia pe cont propriuexistenţa, luând asupra sa, aşadar, şiresponsabilitatea oricărui act (În visse trăieşte / mult mai greu decât pepământ), dar şi evoluţia şiconsecinţele ei, de vreme ce Totul e oîntâmplare /a acidului dezoxiribonucleic...Cu toate acestea, acceptă acest dat şideclară: ştiu că, de fapt, Dumnezeu / eun artist mediocru.

O tendinţă regresivă, cu efect salutarscontat se remarcă mai ales în poemeledin prima parte a cărţii, fiindcă eulpoetului este scindat între două timpuri,cel subiectiv şi cel obiectiv: copilăria îmistă pe umărul stâng / şi pe cel drept segudură ţipătul cucuvelei, şi, înconsecinţă, pentru a se salva,„inventează” o inimă în flăcări, însperanţa necurmată de a se apropia defericirea care umblă hai-hui /mereu

numai pe strada cealaltă, însă, dincolode orice demers, sentimentul înstrăinăriide sine sporeşte, necontenit, încât, Înfiecare dimineaţă, un străin / se trezeşteîn locul meu, iar, ca o consecinţă,sentimentul care se instalează econtradictoriu, pentru că Se faceprimăvară, se face târziu, / inima meacântă şi se risipeşte, într-o căutare îndepărtări neguroase...

Bulevardul Sartre, a doua parte avolumului, aduce un periplu cultural, alecărui repere sunt nume sintagme, locuricare au punctat mersul omenirii spre un„înainte”, dorit superior faţă de un„înapoi”, în care curge continuu, pentrua-şi justifica raţiunea de a continua.Între jaloane, se numără: Urechea luiVan Gogh, Eugenio Montale, CharlieChaplin, Hernán Cortés, Napoleon,Moby-Dick, Tiamat cea firavă, Ninive,Jacques-Yves Cousteau, Spania,Dostoievski, dar şi toate drumurile şimările lumii. Şi nu este întâmplător nicinumele lui Sartre, sugestie aexistenţialismului, a fenomenologiei.

Din drumurile pe meridianele istoriei,ale mitologiei, ale spiritualităţii, îngeneral, marcate în partea a doua acărţii, Lucian Mănăilescu se întoarce, încea de-a treia, la un eldorado, paradisulpierdut obiectiv, dar rămas definitiv înconştiinţă, acasă sau Patria de la capătullumii, căreia îi face o tulburătoaredeclaraţie de dragoste şi, în acelaşi timp,un jurământ de credinţă totală, într-oformulare aforistică: Dumnezeu, ca şipatria, este iubire... Iar concluzia exhibăacest ataşament irevocabil: Pentru mine,patria aceasta, de la capătul lumii, /


NO. 11-12 / 2015 15

cronica literară


crucificată pe toate punctele cardinale, /este singura Americă posibilă, singuraşansă, / unica iubire, pe care nici măcarsperanţa / nu o mai poate ucide...

Poeziile din această secţiune sunt,prin mesaj, în contiguitatea unora dinprima parte a volumului, pentru carecopilăria este epoca de aur a fiinţei, înpofida particularităţilor ineludabile de lao generaţie la alta, aşa cum cea de-aici sederulează traversată alternativ de caravanacinematografică şi de duba securităţii.

Nostalgie şi încrâncenare naşte, înpoezia lui Lucian Mănăilescu, amintirealumii de demult, pentru care satul, casapărintească, părinţii constituie universulmatricial al fiinţei: În grădina dinspatele casei / amintirea culege cireşeamare, / strivindu-le ca pe nişte lacrimi,/ în colţul buzelor...

Dezamăgirea este nota definitorie apoeziilor din a treia parte a volumului,unde vocea lirică pendulează întreevocarea unui trecut edenic, înansamblu, dincolo de inerentele sincope,neglijabile prin raportare la ansamblu,fiind identificat în special cu vârstacopilăriei, şi prezentul dezabuzant,raportat, mai ales, la incomensurabilelesperanţe ale tuturor celor care au visatmăcar, dacă nu chiar au fost de faţă, auluat parte, la încercările de schimbare adestinului ţării, într-un decembrienenumit aici, dar sugerat.

În consecinţă, dacă Atlantidaadolescenţei noastre / s-a scufundat înceaţa paradisului proletar, iar lectura,ocupaţie principală a vârstei, în epocaamintită, ignora polurile puteriiplanetare (Citeam enorm pe atunci şi

cuvintele / inundau oceanele pacifice /dintre ruşi şi americani), urmărind,ulterior, traiectoria evoluţiei unui neamdin care e parte, mersul pe lizieratimpului, eul creator face o escală –consistentă, ca pondere, la nivelulîntregii părţi a treia a cărţii –, oprindu-sela evenimentele decembriste şireflectând asupra naivităţii de atunci alui şi a celor asemenea lui, animaţi de unentuziasm pur, uriaş, încât, Orbiţi defastul mirajului, n-am văzut / că apargratii în cer, pe pământ şi pe ape / şi căse nasc alţi morţi, îmbălsămaţi / înformolul tare al fericirii..., imaginisinonime contextual cu ironic-dureroasăperspectivă oferită de luminiţa oarbă dela capătul tunelului.

Remarcabil este, în acest volum, căLucian Mănăilescu scrie şi poeziepatriotică autentică, de bună calitate,

cronica literară

într-o epocă în care cei mai mulţi – dinignoranţă, de fapt! – se feresc de acestsector sau, şi mai mult, îl incriminează,dezicându-se de orice posibilă atingerecu acesta.

În fine, în Zăpada spulberată, ultimasecvenţă a cărţii, lirismul seaccentuează, expresivitatea, susţinutăpe parcursul întregului volum prinîmbinări insolite de cuvinte, sporeşte. Caşi părţile precedente, şi aceastadebutează – asemenea epopeilor antice,mutatis mutandis – cu o poezie ce poatefi considerată o sui-generis omoloagă ainvocaţiei către muză, aci reprezentată,mereu, de lumea de demult, infuzată deflash-uri cu secvenţe din copilărie,leagănul existenţei şi, implicit, alpersonalităţii. Spre exemplu, Plecareadin copilărie este similară desprinderiieroului din basme de lumea lui, pentru aporni în bildungsromanul care urmeazăsă-l consacre ca om: – Săru’ mâna,mamă şi tată, / eu plec să-învăţ cititul /şi socotitul şi muritul... / Prin văzduhulsatului spart / se vede infinitul. Spreacest metaforic infinit se îndreaptăimaginaţia celui care visează săcucerească lumea cu arma cuvintelordin raniţa cu care a plecat de acasă.

Maturizat, mai apoi, eroul plecat cuinocenţă spre infinit clamează, privindînapoi spre cei din plutonul cărora adezertat: Copii, / nu vă bucuraţi preatare de circul / în care copilăria voastrăvrea să pară fericită!

Uneori alegoric (Moartea avea ochiblânzi / şi albaştri, mergea cu mine demână / prin târg şi îmi cumpăra /nimicuri ieftine, bucurii de care /

niciodată n-am avut parte), volumul luiLucian Mănăilescu este, prin uneledintre poezii, sorescian, poetul căutând,ca şi Marin Sorescu, să se definească, „înfuncţie de rădăcinile, de obârşia” lui.Mai mult, ca şi poetul oltean, reţine,adesea, aspecte simple din realitate,cărora le conferă o aură aparte, creatăde trecerea timpului, care aducedetaşarea, dar, totodată, şi un modaparte – privit din afară – de supralicitarea semnificaţiilor acestora pentru cel carea fost cândva în miezul lor.

În concluzie, privind în ansambluvolumul, se disting câteva teme majore– copilăria, ţara, dragostea – urmărite îndouă epoci, fiecare dintre acestea fiindsurprinsă în câte două ipostaze majore :copilăria trăită şi cea reflectată în gândulmaturului; ţara reală şi cea visată şiiubirea, cea de demult, cu toatăprospeţimea şi tot entuziasmul juvenil(Mai ştii, iubita mea, să-mi fii mireasmă/ cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?/Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi / pecare eu ţi le ningeam la geam?) şi ceamatură, în care cinismul devine partesubstanţială (Acum, când aproape te-amuitat, / cum uită pietrele care rământrecerea apei, / cred că nu mai conteazăprea mult / pe care ţărm stau, visându-te. / Oricum e bine să ai amintiri... / o sădevelopez sentimentul ăsta / şi ţi-l trimitprin e-mail; / dacă nu mâine, luni, / dacănu din viaţa asta, din alta...).

Şi încă o observaţie: Atrocităţilefericirii e o carte profundă, dar care,paradoxal, se citeşte pe nerăsuflate, iarcând dai ultima filă, regreţi că s-aterminat. Eu aşa am simţit!


NO. 11-12 / 2015 17

Silviu Ciocanelli

Scrum

am o urgentă nevoiesă respir singursă nu împart aer sau privirivorbe sau trăiripână când mă pot scufunda din nouîntre voimă găsesc în nopţile distorsionateşi râdem şi suntemşi plângeam şi am fost...totul

Din când în gând

Din când în când Încearcă să nu uiţi de mine,...aşa cum fac eu,Când îmi uit chipul şi trupul şi gândulŞi trupul şi chipul danseazăŞi gândul se distanţeazăŞi eu nu mai sunt ce am uitat cândva că

sunt...Ca din când în gând.

Migrene

mi-a picat capul de pe umerişi s-a sfărâmatca o vază goalăca o varză-n oalăca o frază pe coalăl-am adunat, l-am aruncataltul la loc mi-am înşurubatam întors pagina şi am repetat.sunt tavan, sunt podeaşi tu nu poţi să-ţi iei ochii de pe mine

sunt întuneric, sunt bezeaambasador special dintre bovine...

Ne vedem pe Luna

Mi-am turnat un pahar de javu.A fost dulce, ca niciodată,Şi-nspre luna, roată,Priveai doar tu...Ţi-am sorbit ca marea din plajăFiecare clipire şi paşiiScrişi pe cântec de lire,Până te-am cunoscut...

Am învăţat să-ţi vorbescCă-n plimbare te însoţeam tăcut.Eram copil, erai tot ce am avut,Şi încă eşti... tot ce îmi doresc,dar prezentul e deja trecut!

Clişeul #1

Nu sunt înger...Am primit aripiDar nu să zborCi să te păstrez sub eleLângă inima meaMănunchi de luminăPe lângă inima taMănunchi de trăire...


colectiv 2015

Am doi ochi. Sunt orb.

ochii îmi sunt un arcşi trag priviri retoriceca sagetile de luminăînspre cerul speriat.ador să-i văd rănile

ochii îmi sunt un arcşi inima ta-i un mărştim ce-i de făcutaşa că stai nemişcată.ador să-ţi văd rănile

Nu-mi place să ascult muzică în văzultuturor

sunt pretentios şi privesc totul de sus.vreau să spun ce nu s-a mai spus,să nu trăiesc zilele care au apusşi la sfarşitul zilei, când secundele s-au

scursfir-ar, beat-ul s-a dus...

Amintiri din copilarie

când eram micmă jucam cu mâinile în lipicişi nu mi-aş fi închipuit vreodatăcă aşa m-aş prinde drag de cineva

Şoaptele nu au rost

noaptea...muzica nu ar trebui să te facă să vorbeşti

cu voce tareci ar trebui să fie o îmbraţişarepentru cuvântpentru duh

să nu te lase să spui ce nu ar trebuică oricum eşti singurşi luna râde de tinecu obrajii ei rotunzi şi albinoşi

...sunt prea multe trebuinţe ca să potfuncţiona normal

În cercuri

mi-am alergat coadatimp de ani de nopţidoar să mă găsescîntr-o fantezie de ruginăîntr-o clipă de lumină

...dar nu trăiam acolosăream coarda într-un colţşi mă tot loveam de tavande ieri şi de-un geamşi nu vedeam sfârşitul meu

în cercuri mă învârtesc

M-am impiedicat

se aud din nou ciocanele cum lovescdar nu se construieşte nimicşi nici nu se reparăsunt confuz şi am uitat culoarea verdemi-e cam greu să sincronizez orchestrape bătăi neîndemânaticeprecum ploaia pe tabla ruginită

iar s-a rupt firul

poţi să-mi spui ce simţeamcă nu-mi amintesc...


NO. 11-12 / 2015 19

colectiv 2015

Angi Cristea

Talazuri

pe retina mea lumea se scaldă în nopţipolare

miroase a savană a leu ce rage în amurgluna are picioarele ascunse în nisipul

recese curăţă cu fiecare val de pielea de

şarpeşi stinge stelele cu amfora sufletului

uneoriaş desface soarele ca pe o portocală

felie cu feliesă îmi miroasă tălpile a luminăcând voi înota în talazul mărilor cu

genele întoarse spre cerîn palmele mele sentimentele se

muleazănisip umed apă şi soareîţi beau lentoarea clipelor necuminecatepatima roşie dezleagă harta cuvintelorvino de pe marte şi coboară-n vezuviupoţi balansa contrasentimentele cu o

perdea saunişte vitralii albastrepe care am pictat aburul iubirii/şerpoaică de apă/

Zecimalele lunii

cu o mie de caipoţi cumpăra o scară spre cerdar liniştea cu glas de greiernu o poţi haşurastând la fereastra ovală a orizontuluicu pintenii înfipţi în talazul ierbii

câte secunde dorm în lanul de vegheşchioape de infinitul o sau de

interminabilul a?număr stelele care înrămează bolta

unde se scaldă luna rotundă ca ozecimală

vor apune iubiri în filigraniar noi vom sparge fosforul secundelormângâind coama cuvintelorce îmi flutură peste umerirespir sarea albăpe lună plină/sepie a mărilor înstelate/cine îşi va înneca sorţiicine aburul nopţii îl va ancora lângă

mal?

Descântec de singuratate

calea spre strâmta singurătate sebifurcă...

în piaţa mare columbii aşteaptă ziua depensii

zilele cad ca nişte firimituri uscategolaş pomul de la uşa bisericii muşcă din

căldurămângâind umbra câineluide la atâta arşiţă apele răpesc minutecu burţi umflate de peştisingurătatea sparge pietre lupul pădurii

îşi linge coadalicantrop de nopţi fierbinţi

fantastic vântul îmi suflă în ceafăîmi respiră neliniştile cu o discreţie de

septuagenar

poesis


20 NO. 11-12 / 2015

sub cerul fierbinte îngrop păpuşa de lutva ploua într-o vară...

vor creşte nucii va cânta prigoriacăldura îţi dilată inimă până la mineşi suflu înspre tine zece secunde de

gheaţăsuflete, ce-mi descânţi de singurătate

într-o varăhrănită de columbi

poem cu cerneală simpatică

se scurge pe cele două mâinicerneala simpaticăpasez lentoarea timpului cu un croşeu

de stângataci cu amurgul între dinţiîmi eliberezi hulubii

improvizaţia aceasta de clipemiroase a ratare amoroasădacă ai bea cafeaua din palmepoate aş dormi nopţile pe cuvinte altfel

se citeşte pe malul Senei din cărţiîmi este dorde alegoria din Luceafărul

luna îmi plimbă singurătatea în landoute închizi în birou şi scrii pe pereţi

sunt o jigodie pictez anapodasunt clară ca vinul nu potcolora un destin iar graurii minţii melezboară în zigzag

spirala dintre moarte şi azieste ca o jardinierăam învăţat că în cer te încalţi cu

singurătate

iar aici spui du-te dracului şi mai puide-un poem

Metamorfoza

ne putem curaţa de cuvinte în toate dimineţile când băutulcafelei devine epopeic am arta de a nu-ţi face pe plac de a bea dintr-o ceaşcă minusculă zaţul clipelor/fâlfâit de berze însurdină/

în zile patinate cobor la demisol cuanxietatea că praful zilei se va aşeza pe umerii oraşului iar tu îţi vei pierde iarba din palme vopsind pomii ca pentru o vară fărăomizi nu-ţi mai vin păsările cerului la ora de cumpărat armonii

serile îmi conjug timpurile la mai mult caperfect şi inventez cuvinte lipsite de şireturi închid în sertar pâinea după-amieziirugăciunile nesomnul păsării în zbor ce gust de cafea la ibric are oraşulfără omizi cu armoniile lui pastelate

insomniile îmi târăsc setea antologică peasfalt şi mă imploră preschimbă-te în omizi sau vino vopsită hedonistprin tăcerea verii care falsează

poesis

21NO. 11-12 / 2015



arte vizuale


NO. 11-12 / 2015 23

arte vizuale

Vlad Dumitriu„Cred că e foarte bine ca un

artist să aibă cunoştinţe din câtmai multe domenii”

După ce a terminat liceul la Câmpina,Vlad Dumitriu, care are acum 33 de ani, aurmat Facultatea de Arte Plastice dinBucureşti, secţia de sculptură. De zece ani,îşi expune lucrările în expoziţii, atât în ţarăcât şi în străinătate, călcându-i pe urmetatălui său, Alfred Dumitriu, un nume dejaconsacrat ca sculptor. E membru al UAP din2005. Încercând să-şi găsească menirea înartă, Vlad Dumitriu se află într-o continuăcăutare de sine în relaţia cu Universul, cuDivinitatea, reuşind să dea viaţă unor creaţiiartistice inedite, privitorul neputând să plecedin faţa lor fără să constate transpunereaunor reflecţii filozofice, fără să mediteze sausă interpreteze concretul abstract al operei.

Încă din timpul şcolii, ţi-ai descoperittalentul sau ai fost atras de latura artisticădatorită tatălui tău, sculptorul AlfredDumitriu?

Bineînţeles că am fost încă de mic încontact cu acest domeniu, trecând de multeori prin atelierul tatălui meu. Dar eu m-amhotărât destul de târziu să urmez acestdrum. Cred că eram prin clasa a X-a. Multăvreme am fost mai apropiat de materiilerealiste, de fizică, matematică. În cele dinurmă am încercat şi latura artistică. Am fostla atelierul tatălui meu, încercând cu lipsamea de pricepere de atunci, să lucrez câteceva din ce mi-a recomandat el. Mi-a plăcutşi, după o perioadă de reflecţie, am hotărâtcă ar fi un drum potrivit pentru mine.

Te-ai axat pe ceva anume, în facultate?Am urmat secţia de sculptură a Facultăţii

de Arte Plastice din cadrul UniversităţiiNaţionale de Artă din Bucureşti. Am făcut, înspecial, studii de tip academic, lucrând după

opere antice sau după model viu. Ca temăprincipală, în anii de facultate, dar şi demaster, am avut „Ochiul - Poarta Sufletului”.

Care a fost prima ta lucrare?Primele lucrări erau studii, copii după

statui antice, pentru a-mi îmbunătăţi tehnica.La început, am avut un ciclu de lucrări pecare l-am botezat „Natura Universală”. Numai ţin minte exact care dintre aceste lucrăria fost prima. Dar asta a fost prima temă pecare am abordat-o. Întotdeauna am fostinteresat de felul în care a apărut Universul,de partea de ştiinţă din spatele Universului.Am încercat, cumva, să prind o frântură dinaceste lucruri. Este o temă la care îmi dorescsă revin în viitor. Am nişte gânduri legate deea dar, nu sunt încă sedimentatei. Meditezasupra acestei teme în continuare.

Cum îţi vin ideile, inspiraţia?În primul rând, ideile nu vin pentru că le

chemi. Poţi să citeşti ceva, poţi să vezi ceva,să auzi ceva, care, legat de experienţele taleşi trăirile tale, să-ţi declanşeze un „arc” încreier… se creează o reacţie în lanţ ce tepoate duce la o idee, la inspiraţie.

Vorbeşte-mi despre o lucrare, desprecum ţi-a venit inspiraţia să o creezi.

Pot să-ţi dau două exemple. O idee maisimplă, care mi-a venit prin anul III defacultate, dacă nu mă înşel. M-am dus peMuscel, pe la orele 11-12 noaptea. Probabilcă ai văzut că uneori, pe timp de zi, soareletrimite raze printre nori, care se văd aproapeca un desen. Ei bine, în acea noapte, luna afost cea care a trimis raze printre nori. A fostun lucru pe care nu-l mai văzusem, nu ştiamcă e posibil şi m-a impresionat în moddeosebit. Şi atmosfera era de aşa natură,făcându-mă să mă simt privit sausupravegheat cumva, de sus. Lucrul acestami-a dat inspiraţia pentru lucrarea „OchiulDivin”. Lucram în perioada aceea la ciclul„Ochiul - Poarta Sufletului”, seara aceeainspirându-mi una dintre lucrările acestuia.O altă lucrare din acelaşi ciclu este „OchiulMeduzei”, fiind legată cumva, şi de ciclul


arte vizuale

„Naşterea Universului”. În acea perioadă amrecitit Legendele Olimpului, am preluatlegenda Meduzei si am încercat, prinlucrare, sa sugerez starea de vlăguire asufletului. Ochiul meduzei seamănă cu untunel având la cele două, fiind ca un vârtejce-ţi absoarbe energia la interior. Mi-aplăcut pentru că am putut să leg cumva şi deNaşterea Universului, asimilându-se la ideeade gaură neagră, putând reprezenta poartaspre începutul unui nou Univers. Este unexemplu de idee care s-a închegat din maimulte elemente. Nu este doar legenda saudoar Universul sau doar ochiul Meduzei.Sunt trei elemente pe care le-am îmbinatîntr-o lucrare, pentru că aşa mi-a dictatinspiraţia în momentul respectiv.

Se pare că totuşi te ajută dragostea maiveche pentru fizică şi matematică, în artă.

Cred că este foarte bine pentru un artistsă aibă cunoştinţe din cât mai multedomenii, lărgindu-şi baza din care să îşitragă substanţa necesară creaţiei. Poate fiun lucru bun, pentru un artist, să urmezeun liceu teoretic înainte de a faceUniversitatea de Arte.

Ai participat la expoziţii de grup sau chiarpersonale?

La expoziţii de grup particip destul defrecvent. Am avut şi câteva expoziţiipersonale. De când sunt membru al UAP, devreo nouă - zece ani, am participat lamajoritatea saloanelor judeţene de laPloieşti. În ceea priveşte expoziţiilepersonale, am avut-o pe prima la PalatulCEC-ului din Bucureşti. Am mai avut şi laPloieşti, în Galeria UAP, cu tema „Ochiul -Poarta Sufletului”. La expoziţiile de grup, amavut şi trei participări la Salonul de Toamnăde la Paris, unul dintre cele mai prestigioasedin Europa, apoi am mai participat la bienalade la Beijing, organizată cu ocaziaOlimpiadei de vară. Tema expoziţiei a fostfiresc, „Sporturi”, iar eu am participat culucrarea „Amazoană” – o arcaşă. Am luat şicâteva premii. Am primit un premiu la

Salonul Naţional de Artă, premiul II la unconcurs de sculptură din Franţa, organizatde primăria oraşului Grasse, căruia i se maispune capitala parfumurilor.

Lucrezi la ceva acum?Am încheiat recent un ciclu de lucrări

numit „Rugăciune”. O parte dintre lucrări seaflă la Casa de Cultură „Geo Bogza”, undedomnul Florin Dochia a organizat o expoziţiede grup cu toţi artiştii câmpineni, Salonul„Artfoyer”.

În artă, influenţele sunt inerente. Existăaşa ceva în arta ta, inclusiv de la tatăl tău?

Cu siguranţă că undeva, în subconştientexistă influenţe. În ceea ce-l priveşte pe tatălmeu… sigur, din moment ce am crescutprintre lucrările lui. Dar eu încerc să mădesprind prin ceea ce creez.

Îţi dă câte un sfat, când trece pe lângăvreo lucrare de a ta, mai face vreoobservaţie?

Cumva, treaba asta este reciprocă.Nici eu nu mă feresc să fac aprecierilegate de lucrările sale, aşa cum şi el facefaţă de ale mele.

Poţi să trăieşti din arta ta?Da, dar în general suplinesc şi cu nişte

lucrări tehnice. Prelucrări, turnări în bronz,pentru cei care au nevoie de aşa ceva.Totuşi, se poate trăi, odată ce stăpâneştimeseria, chiar dacă, nu ai tot timpul succesîn vânzarea lucrărilor tale. Este o meserie, oartă pe care nu o cunosc foarte mulţioameni, şi te descurci. Sunt perioade şiperioade. Ȋn general, atunci când organizezio expoziţie, ai ocazia să fii văzut, apreciat şisă poţi vinde.

Te simţi împlinit ca artist? Ce îţi doreşticel mai mult?

Cred că mai am mult de lucru, mai e multde muncă… Ce-mi doresc? Să am inspiraţie,să am idei. Trebuie să le şi cauţi, să creezicondiţiile, premisele de a se manifesta.

(Prezentare actualizată a unui interviurealizat de Carmen NEGREU în 2012)


NO. 11-12 / 2015 25

arte vizuale

arte vizuale


26 NO. 11-12 / 2015

arte vizuale

27NO. 11-12 / 2015


Emilia Zăinel

Mamă de nevoie

bunica mea a încercat să-mi fie mamăprin atâtea feluri

bunica mea a înţeles că lumea bună e acoloîn sufletul fusului şi-n inima sobeişi că poezia nu se coace dintr-o datămai trebuie să o învârteşti de câteva orio zi sau poate mai multpână când mirosul aspru iese de tot

o ţin minte pe această mamă de nevoiecare a plantat curaj în casa noastrăa unit drumurile la răscrucea din satea m-a lăsat să alegcu ochii la tristeţea câmpului neobosit

Mă auzi, Doamne?

ploaia a intrat în casele oamenilor şi-şi facecuib în mintea lor

le dă un impuls pentru a nu uita să ducălingura la gură

vremea decidevine când vrea, stă cât vreanu ştiu ce o face dumnezeu dincolo de norisau poate că duce lingura la gurăşi suntem la mâna oricui

iar când se deschid uşileca două aripi de fluture ţinute prea mult

între degetemergem prin gunoaie căutând iluminarea

viaţa asta nu poate fi aşa de rea

hei, doamne, dar ce tot ai cu noi de ne pedepseşti?doamne?mă auzi, doamne?

Martorii tăcerii

am atins un asemenea calm încâtnicio cutie cu vopsea vărsată pe covornu mă poate indispune

lasă, să miroasă casa astaprea plină de curajşi prea multe fumigene ale trecutuluie timp şi pentru liniştea mirositoaree timp destul ca toţi pereţii să iasă

ce bucurie pe mâhnitele colţuri roase deigrasie

se mai aerisesc de-atâtea lucruripe care-au fost silite să le-absoarbănimeni nu întreabă pereţiidacă vor să fie martorila atâtea resturi de tăcere

În noiembrie nu se moare

e noiembriea îngălbenit până şi timpulspitalele se luptă s-o omoare pe bunicanicio lumânare de sfântul minanicio lumânare dintr-o zi obişnuitănu o va salva

fiindcă aşa trebuie să fie noiembriesă îl zăreşti printre garduricum fuge pe cauciucurile-i tocite

şi chiar dacă nu ar fi noiembriedoctorii tot ar încerca s-o omoare pe bunicaprea mulţi bătrâni ce luptă pentru viaţa lorprea puţine morminte, dar prea multă colivă

însă încă e noiembrieşi în noiembrie nu se moare

poesis


28 NO. 11-12 / 2015

Eliza Niţă

ŞARpELE

Cobor cu capul în jos de pe tavanPe firul de chirurgieAproape transparentMă legăn ca o scândură şubredăCare mai stă într-un cuiMi-am agăţat toată camera de picioareRăsturnatăCu uşa deschisăCare pendulează între exterior şi interiorŞarpele se încolăceştePe braţeleLustrei, suspendat ca un yoyoDe propriul corp

Bucătăria bunicii e plină deMierea care curge greoiŞi nu se termină decât când borcanul se

spargeApoi atârnă de cioburiAşa cum face un ghem de mătaseAuriu, zaharisitCe miroase a ceai de teiMă leg la gleznă cu un fir lipiciosStau agăţată de borcane verziŞi bunica mă aruncă în iarbăCu tot cu miere

ZIDuRI

Merg prin zăpada strânsă de ei.Le e teamă.Alerg către conacul cu ziduri prăbuşite.Rădăcinile se încolăcesc pe pereţi,Frunzele pulsează,Ramurile se încleştează.Umblu cu un caiet încurcat în coroanăLângă un tufişPentru care plâng,Plâng!

Cândva aici erau trandafiri.Acum doar spini şi petale uscate, doar

buruieni căzute.Cărarea de marmură-întreruptă de bucăţi de

tencuială.Din ziduri nu mai sunt decât cărămizile

negre.Dincolo de ele, o masă.Aud şi acum vocile de atunci.Pe lemnul putred stătea cândvaCatifeaua.Acum, doar fire înnodate şi vase sparte de

porţelan,trandafiri ofiliţi pe masă.Şi fata-copac zidită pe jumătateÎn ruine.

TATĂ

Tată, lasă-mă să sparg geamurileCu podurile palmelor.Nu am ieşit niciodată.Privesc printr-o frunză de trandafir japonez.Aerul ne activează sinapsele.Internetul le anulează brutal.

Tată, lasă-mă să dărâm zidurile.Nu am avut niciodatăPărul răvăşit de vânt.

Nu mai pot să trăiesc pe colţul canapeleiCu oglinzi în loc de perne.

O să ajung să mă conectez la curent.

Tată, m-aţi descărcat de pe YouTube?Nu sunt antivirusul care vă salvează

memoria.

Termopanele mă sperie, tată,Secolul mă sperie.

David mă roagă să intru în cetatea luiConstruită din lego.

poesis

29NO. 11-12 / 2015


Ionela-Violeta Anciu

Activitate

Lumini violete dansauPe spatele pisicilor culcate pe pervazDescălţate şi udeDincolo de gratiile de lânăPloua cu peisaje albe şi negreÎn tablourile care se scurgeauDin cui spre fereastrăUnde pisicile le zgâriau şi se întorceau Revoltate înapoi în cui.

Alei de portocali

Pe aleea mea de portocaliCu felinare sângeriiSe plimbă îngerii de mânăÎn trupuri verzi şi stacojii;Prin fumuri albăstrii cu gust de vinÎngerii mei se încâlcesc în basmeȘi calcă sirene mii pe solzii din coadăTransformându-le glasul în fluturi,Fluturi mii în culori sensibileȘi aripi de catifea purpurie.Dintr-un colţ întunecatFemeia cu ochii scurşi şi părul arzând Îmi ghiceşte-n paharul cu vin,Iar glasul ei sfărâmă norii.Ninge. Ninge cu nimfePeste părul şi picioarele mele din portocali.

Cronică fără vreme

Printre scândurile celulei melePătrund actori în devenireCu aşchii în genunchi şi buzele cusutePrintre care evadează ritmuri de carton.Îi adun într-un buchetȘi îi arunc în gol,În golul dorinţelor mele

Și-i las să se prăbuşească în hăuri încetePentru ca în cădere să-şi dea seama cine sunt;Prin scândurile celulei mele aflu cine sunt.

Ecouri

Pe sub oraşul adormitSe plimbă timpul cu măsura,La ceasul aspru, temeliiÎşi zguduie zâmbind ţărâna.

Pe coridoare cafeniiVezi voci captive-n felinare,Cu pasul încercând să vii Te-afunzi mai mult în depărtare.

Ecouri trec în rând cu lumeaÎn ritmul dansului de fier,Din turnul serilor răsunăSuflarea zilelor de ieri.

Hazard dat la maximum

În cercuri sfere paralelePe omul meu se-ntinde noapteaCu voci obscure se închinăÎn urma lui volum de castă.Culori fără ieşire-n mareOrori cu tentă de sfârşitÎn corpul dulce de cuvinteIes pofte albe-n scene fumurii.Desculţ se merge pe pervazȘi pe-nălţimi în margini rupteSe scurge fierea în mulţimiDin agitaţia transversalăPahar de rumeguş cu vin.

Tudor Voicu

poesis


30 NO. 11-12 / 2015

Tudor Voicu

starea de veghe

să vorbească prin tine un tată mai vechicu vocea întinsă ca un obuz peste dealurişi să nu-l poţi traduce nici în vis nici în apăsă te-ntrebe mereuce mănânci prin locurile unde mergi să nudormi

să vorbească prin tine o iubită mai vechecu glasul stins ca o cruce spălată de ploaiesă afle ce gânduri te petrec prin tramvaie

să iubeşti o femeie cu ochii copiluluicare a desenat prima oară o casăşi să crezi că într-o zi cerul tău va fimai curat decăt depărtarea oceanelor

dar ştii din viaţa trecută că se termină binese va găsi cineva să îţi cumpereun costum nou nouţ pantofi care să nu testrângăşi cel puţin o femeie şi un beţiv să te plângă

cântec de leagăn

dacă n-am somn visează tu acest cântec de leagăn când amintirile inexistente vin târâş precum sufletul celui ce nu s-a născut visează tu pentru mine înainte ca tăcerea să cadă în faţa ferestrei tale rupându-şi genunchii înainte ca unghiile roase şi înghiţite cu noduri să-ţi ceară pielea nemângâiată înapoi vânătăile de pe coapsele tale mă trezesc cu biciul din coşmaruri şi mă gândesc că ai murit sau poate sunt eu o fantomă care se uită la omul viu din tine ca la o uşă de fier

economie

suntem aici jurându-ne că facemfocul pe ascunsdouă steaguri de piatrăla capetele unei simple distanţe

pe de altă partebeau şi fumez mai mult decât ştii şiparc-am visat că mă rugai să termincu toate asteasă mă spovedesc odată pe bune

era întunericîn burta peştelui din vis ne auzeamecoulca-ntr-o biserică fără icoaneşi-mi spunei taci şi te roagă

dar nu m-am trezit nici acumcaut în continuare o bătură mai ieftinăceva care să nu-mi mănânce şi creieriişi banii de pâine

insomnia a doua

te-ntrebi ce faci te-ntorci te rogiabsentai spart ai rupt bărbii obraji tăiaţiai râs şi ai scuipat în bălţi de sângeacum când noaptea e un câinecu ochii degeraţiiar crengile se-ntind laDumnezeul nostru

tu încă mai aplauzi beznade parc-ar fi măcelul altui orbnimic nu te salvează iatăcum nimeni nu te preface-n strigăt

tu care mă îmbracicu chipul şi asemănarea meacând îmi scot trupul

ca să mă pot urî din toate părţile

poesis

31NO. 11-12 / 2015


Diana Trandafir

CONFESIuNI EpICE

Cocoşul

bărbatul taie capul cocoşului dintr-omişcaregâtul cum ţeava secţionată lasă la ivealăo tăcere roşieo tăcere gâlgâitoareheruvimii lipsesc din tablou...cu gândul la ploaie ochii încep să usturecocoşul tânăr alb ar aduce înapoirecoltele satuluişi totuşi nu ştiu de ceîn loc să se întrebe dacă sunt compatibili cu lumea aceastaoamenii sacrifică păsări de curtefemeia cu basma vede trupul cocoşului ţopăind fără cap şi simte pe loc cum i se deschide ofereastrădirect în stomaca curs chiar şi puţin sânge fără de care s-ar putea crede că manechinu-i defectîn drum spre hambar mâna nu-i tremurăfrica poate fi o pasăre mototolităsau ceva dizgraţiose ca şi când te-ai dezvăţa de toate într-osingură clipăgâtul cocoşului pulsează precum o inimăsecţionatătrei doi unugrâu păpuşoi linte secară mei orzau trecut mai multe zilechiar săptămânifemeia cu basma îl tot hrăneşte prin esofagul tăiat

vara trecucocoşul trăia acum o viaţă ce nu mai eradoar a luiapoi s-au mutat în hambarbărbatul şi-a luat lumea în capfemeia a devenit din nou mamăa şi început ploaiacurgând încetişor peste hambar peste recolte şi satpicpic...

Copci

miza rămâne tot individuldoamna devenise supărător deinsistentăpurta pantofi cu toc cuideşi avea platfus de micăşi îşi înnoda mereu colţul batisteiîşi parfuma petecul de piele de dupăurechecu acelaşi parfum franţuzescacelaşidoamna avea şi un vărvărul luptase în afganistan dar toţi/absolut toţiîi ziceau că o fugă e mai păguboasădecât un cutremur de pământ a treia seară n-au mai rezistatau început să compună epistole scurteprin care să ceară în mod expresfel de fel de donaţiicapturi de războidividende


poesis


NO. 11-12 / 2015 33

poesis

vin americaniivin americaniizicea unchiul bătrân al doamneisprijinit în baston privind cerul cu un aer absentla drept vorbind replica asta pare cutotul irelevantăse încurajează cuvântul unora pus în slujba unor cauze nobile şi se uită foarte uşorcă meseria de interpret al prezentuluieste prinsă în copci

Cina

cina e gataclara-camelia e palidă tremurăşi-şi opreşte vorbele abia şoptite sub tălpistriveşte silabele încet cu călcâiulapoi le aruncă în găleata de gunoi cucapac bleu la un loc cu resturile de memorieşi cojile de cartofitrage aerul rece care intră pe fereastrăadânc în plămâni strada moare în braţele ei vlăguitecăci în capătul străzii îl zăreşte pe elcamelia are un amant iar amantul ei enebunîn loc să o mângâie s-o întrebe duios ce mai faci el îi măsoară IQ-ul o supune la teste şi o însărcinează cu şarade rebusisticecerându-i să ghicească anii de domnie ai voievozilor din evul mediumorţi mult prea devremefemeia are un iubitiubitul ei e nebun sau e poate numaimarcat de literatura plină de istorii şi smintiţi de

tot felulde aceea clara-camelia-ofelia e palidăşi tot tremură cu umerii strânşiprivind pe fereastră înainte de cină

Scene

fata călătoreşte într-un vagon-litşi pare o linie sinuoasă intrată în crizăîi desenează pe loc întoarcerearăsfoieşte preocupată un vraf de revistestrăineare plete negre sâni mici ochi adânciţi înorbitela el contează doar faptul că se duce desîn provinciede aici imaginile se ţin lanţe un subiect de o fascinaţie fără sfârşitcivilizaţia videns acaparează toţi călătoriicum în tren ferestrele se succedexistenţa lor se măsoară-n secundeel aprinde o ţigară ea aprinde o ţigarăcu siguranţă masculul credecă ar deţine un adevărat savoir-faire se apleacă o sărută gura se umple cu fum înecăciosnu trage în piept îi mai spuneea trage şi aspiră toate imaginileinoportunecălătorii se arată curioşi pe la uşiscenele abia se mai pot derulaparcă văd cum rola se tot învârteştepletele ei negre flutură în răspăr pe loc ei ei călătoriispectatoriidecid să încropească un scenariu mai bun

Maria Nicolai

pEREMpTORIu

La tine plouă, căci la mineSe frăgezesc norii pe chipŞi ce acvarii se reflectăÎn afluenţii de pe trupAh! Ce diluviu iluzoriuCu ropot calp, ca de VezuviuŞi în ce iris peremptoriuNădajduiesc să-ţi cos refugiuLa tine plouă, căci la mineRăpăie gândul, ce uedŞi streaşina privirii ţineTâmpla boltită de aedRecită curcubeul pentru sineDe stăvilarul fraged ce nu poateSă ţină la distanţă de un pasPloaia mocnită, de pripas...

LATENţĂ

Pleacă păsările călătoare,Grenade pe cerul stacojiuÎngenunchez în graniţa verii,Printre mătăniile greierilor, prea târziu...Cuvinte coborâte în bernăZborul - un teatru de războiO alice în toamna solemnăTranşee pentru amândoi...Pleacă păsările călătoare,Croncanit de sânge-n arterePrivirea învoaltă zenitulPiedestal de tăcereMâinilor de granitÎmbrăţişările brumei de la răsăritMonolit de dorUşor, uşor mă desprind

Sunt o Perseidă cândPleacă păsările călătoareVisul, un stol de pietre cu pene.

pLANETARIuM

Măinile tale zemoaseMi-au sorbit mângâierilePână la cuticulele nopţiiSaturn după SaturnApoi şi-au băgat unghiile-n gândSă-mi scoată dorulRumenit de luna plinăCe obraji pârguiţi are cerulCare se-adapă din căuşulLuceferilor!Cuvântul tău aduce cu sistemul solarPrivirea ta miroase a stea căzătoareTe-am aşteptat până la carâmbul inimiiAncorând într-o constelaţie de meteorit.

CLEpHIDRĂ

Visul, amforă sonorăCum irigă, cum îndeamnăÎmi ţâşneşte drept în palmăDegetele, uite, toarnăLutul pielii tale magmăMă zideşte-n poeziePân’ la cot, pân’ la bărbieTe cuprind în braţe, iatăAripile au prins toarteLe desfac noapte de noapteCa pe un pistil de carteMai aproape, mai aproape...Un baraj întins de şoapteCu acvariilr coapteVisul, amforă sonorăDin tenebra insipidăRai prin mine şi clepsidră...


poesis

Dacia Maraini

Dragele mele femei

Dragele mele femei fermecate şifermecătoare

ce urmaţi universităţi liberale,învăţaţi latină, greacă, istorie,

matematică, filosofie, însă nimeni nu vă-nvaţă mândria,

încrederea, curajul, cutezanţa.La ce vă foloseşte istoria dacă vă-nvaţă

că subiectul uns şi binecuvântat deDumnezeu

este bărbatul şi că femeia este obiectulpasiv al tuturor timpurilor?

La ce vă foloseşte latina sau greaca dacă apoi lăsaţi totul baltă pentru a-i sluji soţului mult iubitce are nevoie de voi ca de-o mamă?Dragele mele femei ce vă temeţi că nu

păreţi femininecând înduraţi ameninţările şantajiste ale

bărbaţilor voştri, femei ce fugiţi de orice revendicare din

slăbiciune, din prostie ereditară, şi din bunătate candidă şi onestă. Aş prefera să mordecât să cer cu voce tare drepturile

voastrecălcate în picioare de mii de ori. Dragele mele femei leneşe, speriate,

temătoare, aflaţi că, de vreţi să fiţi persoane şi nu

lucruri, trebuie să începeţi imediat un război

dureros şi rodnic, nu împotriva bărbaţilor, ci împotriva

vouă înşivă

ce vă scoateţi ochii pentru a nu maivedea nedreptăţile ce vi se fac.

Un război glorios împotriva celor care văcred duşmane, rivale, obiecte alealtora,

împotriva celor care vă ofenseazăîn fiecare zi, fără ca măcar s-o ştiţiîmpotriva celor care vă trădează fără s-o

vreţi, împotriva femeii-idol ce vă priveşte

seducătoareîn fiecare dimineaţă, din cadrul ei de

trandafiri ofiliţi, şi vă mutilează şi vă abandonează

înainte să vă fi născutstrălucitoare în colierele voastre, dar

fără braţe, fără picioare, fără mâini, fără gură, fără inimă, având

ca bagajdoar o iubire încordată, prelungită,

oarbă şi necesară(datoria de a iubi te face să urăşti

iubirea, ştiu)o iubire fără drept de a alege, o iubire

inconştientă şi brutală.Din iubirea asta plicticoasă şi celestă

trebuie să ieşim, dragele mele femei, strângându-ne în

braţe solidare în intenţie,libere, în sfârşit, să fim noicomplete, puternice, sigure, femei fără

temeri.

Tălmăcire de Alexandra Irimia


NO. 11-12 / 2015 35

poezie italiană


poezie americană

e. e. cummings

[dintr-un loc unde nu am ajunsnicicând, cu bucurie dincolo]

dintr-un loc unde nu am ajunsnicicând, cu bucurie dincolo

de experienţă, ochii tăi îşi păstreazătăcerea;

în gestul tău cel mai mărunt suntlucruri ce mă cuprind

ori pe care nu le pot atinge căci îmisunt prea aproape

privirea-ţi cea mai simplă mă vadescoperi

chiar dacă m-aş închide ca degetele-n pumn,

tu mă deschizi mereu petală cupetală precum Primăvara

(cu atingere tainică şi plină de avânt)primu-i trandafir

sau de-ţi doreşti să mă acoperi, eu şiviaţa-mi brusc s-or închide,

îmbucurător,ca şi când floarea-n inima-i viseazăzăpada gânditoare cum coboară;

nimic din ce putem percepe azi înlume nu egalează

în intensitate fragilitatea-ţi ce măcopleşeşte: mătasea ei

mă ţintuieşte sub curcubeulîntinselor ţinuturi,

ce moartea oglindesc şi o durată deveşnicii respiră

(necunoscutu-n tine se cască şi se-nchide;

o parte doar a mea poate înţelegecă vocea din priviri ţi-e mai profundă

decât toţi trandafirii)căci nimeni, nici chiar ploaia, nu are

mâni mai fine.

Tălmăcire de Adriana Bulz


NO. 11-12 / 2015 37

poezie belgiană

Emile Verhaeren

ploaia

Prelungă precum firul fără sfârşit,prelunga ploaie

Interminabilă, de-a lungul zilei cenuşii,Trasează dalele verzi cu firele lor prelungi

cenuşiiNesfârşită, ploaia,Ploaia prelungă, Ploaia.

Astfel se prefiră, de ieri seară,Cârpe moi care atârnă,În cerul capricios şi întunecat.Se-ntinde, răbdătoare şi înceată,Pe drumuri, de ieri seară,Pe drumuri şi aleiÎncontinuu.

De-a lungul depărtărilor,Care merg de la câmpuri la periferii,Pe şoselele interminabil curbate,Trec, trudind, transpirând, afumândCarete, coviltire bombate;În şanţurile regulateParalele de atâta de mult timpÎncât par, noaptea, că se alătură

firmamentului,Se scurge apa ore-ntregi;Şi copacii plâng şi locuinţele,Înmuiate cum sunt de prelunga ploaie,Tenace, indefinită.

Malurile, de-a lungul digurilor lor putrede,Se dezumflă pe pajişti,Unde plutesc departe de căpiţele de fân;Vântul pălmuieşte arinii şi nucii;Ameninţători, în apa până la brâu,

Boii cei mari şi negri mugesc spre cerurilecurbe;

Seara se apropie, cu umbre sale,În care câmpii şi tufişuri se-amestecă,Şi e mereu ploaiaPloaia prelungăFină şi deasă, ca funinginea.

Ploaia prelungă,Ploaia – şi firele sale identiceŞi unghiile sale sistematiceŢes veştmântul,Ochi cu ochi, din sărăcie,Pentru case şi curţi,Sate cenuşii şi cătune:Lenjerii şi mătănii de zdrenţeCe se deşiră,De-a lungul bastoanelor drepte;Porumbei albaştri lipiţi de acoperişuri;Carouri cu, pe sticla sinistră, Un petic de hârtie maronie;Locuinţe ale căror jgheaburi regulateSe-ncrucişează pe frontoanele de piatră;Mori plantate uniform şi monoton,Pe movila lor, ca nişte coarne.

Turle şi capele vecine,Ploaia,Ploaia prelungă,Iarna, le ucide.

Ploaia,Ploaia prelungă, cu prelungile sale fire

cenuşii.Cu părul de apă, cu ridurile ei,Ploaia prelungăA vechilor ţinuturi,Eternă şi amorfă.

(Din vol. Sate iluzorii, 1895)

Tălmăcire de Florin Dochia

Blaise Cendrars

paşte la New York

Doamne, sunt în cartierul hoţilor,Al vagabonzilor, al desculţilor, al tăinuitorilor.Mă gândesc la cei doi tâlhari care erau pe

Eşafod cu tine,Ştiu că ai binevoit să zâmbeşti nenorocirii

lor. Doamne, unul voia o frânghie cu un nod la

capăt,Dar frânghia nu e gratis, costă douăzeci de

bănuţi.Raţionament de filosof, la acest bandit

bătrân.I-am dat opiu ca să meargă mai degrabă-n

paradis.Mă gândesc şi la muzicanţii de pe străzi,La violonistul orb, la pinguinul ce-nvârte

flaşneta,La cântăreaţa cu pălărie de paie şi trandafiri

de hârtie;Ştiu că ei sunt aceia care cântă cât ţine

eternitatea.Doamne, miluieşte-i pe ei cu mai mult decât

strălucirea unei lămpi cu gaz,Doamne, miluieşte-i pe ei cu bani aici, jos.Doamne, când ai murit, cortina s-a rupt,Nimeni nu ne-a spus ce-om vedea apoi.Noaptea, strada e ca o lacrimăPlină de aur şi de sânge, de foc şi de coji.Cei ce te-au urmărit la templu cu biciul tăuLovesc trecătorii cu o mână de fărădelegi.Steaua care atunci a dispărut din tabernacolArde pe ziduri în lumina crudă de spectacol.Doamne, Banca iluminată este ca un seifÎn care s-a coagulat Sângele morţii tale.Străzile se golesc şi devin mai întunecate.Mă clatin ca un beţiv pe trotuare.Mi-e frică de marile pete de umbră pe care

casele le apără.Mi-e frică. Cineva mă urmează. Nu

îndrăznesc să întorc capul.Un pas şchiopătat saltă din ce în ce mai

aproape.Mi-e frică. Ameţesc. Mă opresc brusc.Un înspăimântător bizar mi-a aruncat o

privireAscuţită, apoi a trecut, rău ca un pumnal.Doamne, nimic nu s-a schimbat de când nu

mai eşti Rege.Răul a devenit cârja crucii tale.

(1912, fragment, traducere liberă)

Ziar

Cristoase A trecut un an de când nu m-am mai gândit

la TineDe când am scris penultimul meu poem PaştiViaţa mi s-a schimbat de atunciDar sunt mereu acelaşiTot mai vreau să mă fac pictorIată tablourile pe care le-am făcut şi care în

seara asta atârnă pe ziduriÎmi deschid stranii perspective asupra mea

care mă fac să mă gândesc la Tine.

CristoaseViaţaIată ceea ce am căutat

Picturile mele îmi fac răuSunt prea pasionatTotul este portocaliu.

Am petrecut o tristă zi gândindu-mă laprietenii mei


poezie franceză


NO. 11-12 / 2015 39

poezie franceză

Şi citind ziarul

CristoaseViaţă răstignită în ziarul mare deschis pe

care-l ţin în braţele întinseAnverguriRacheteFierbereStrigăteSe spune un avion care cade.Sunt eu.

PasiuneFocRoman-foiletonZiarE frumos să nu vrei să vorbeşti despre tine

însuţiTrebuie uneori să strigi

Sunt altulPrea sensibil.

August 1913

Clar de lună

Se leagănă se leagănă cu barcaLuna luna face cercuri în apăPe cer e catargul cel ce face cercuriŞi desemnează toate stelele cu degetulO tânără argentiniancă se sprijină de

balustradăVisează la Paris contemplând farurile care

desenează ţărmul FranţeiVisează la Parisul pe care-l cunoaşte atât de

puţin şi regretă dejaLuminile sale turnante fixe dublu colorate la

eclipsa îi amintesc ceea ce vedea de lafereastra hotelului pe Bulevarde şi îipromit că se va-ntoarce repede

Ea visează să revină curând în Franţa şi sălocuiască la Paris

Zgomotul maşinii mele de scris o-m piedicăsă-şi ducă visul până la sfârşit.

Frumoasa mea maşină de scris care sună lafiecare capăt de rând şi care e la fel derapidă ca un jazz

Frumoasa mea maşină de scris care mă-mpiedică să visez la babord ca şi latribord

Şi care mă face să urmez până la capăt oidee

Ideea mea.

Apusuri de soare

Toată lumea vorbeşte de apusurile de soareToţi călătorii sunt de acord să vorbească de

apusuri de soare în aceste împrejurimiExistă o mulţime de cărţulii care nu descriu

nimic altceva decât apusuri de soareApusuri de soare la tropiceDa e adevărat e splendidDar prefer mai degrabă răsăriturile de soareZoriiNu ratez niciunulSunt totdeauna pe punteLa fir de părŞi sunt mereu singur admirându-lDar nu vreau să descriu zoriiVreau să-i păstrez pentru mine însumi

Insule

InsuleInsuleInsule din care nu se va lua niciodată

pământInsule pe care nu se va coborâ niciodatăInsule acoperite de vegetaţieInsule la pândă ca jaguariiInsule moiInsule nemişcateInsule de neuitat şi fără numeÎmi arunc pantofii peste bord pentru că aş

vrea să ajung cu bine până la tine



poezie franceză

Clément G. Second

purtat de tăcere

Indicaţia copacului este de a recitiîn adâncul inimii, lângă peretelepe care umbra lui în vântul calm confuz

Problema înclinării capului sau privirii

Că acest tremur al cărui interior se rafinează, unghiul lecturii abia modificatse poate spune – Aici era un cântec scrisa cărui culoare de piatră aproape a îmbătat

ramurile

Sau încă – Acolo se desenează cu trăsăturifine un surâs

creponat de aşteptare pregătiri să simtămâna

care va veni să-i înconjoare faţa

Acolo conţinutul lecţiilor, conţinut chiarîntreţinut

- neobosit de gustul nou la băuturiiîn cupa ochilor umbriţi de-o palmă – va depăşi frazelemai vechi decât el, paradoxală copilărie

O simţim deja că nici nu tace nici nu vorbeşte

Compania sa răbdătoaresub coaja trecutăsinuoasăa unei zile,difuză destul de-a sa supleţenemişcată în faţa trepidaţiilor ce vin

Să enunţi identic cu tăcerea tot ce rămânedacă nu te clinteşte ceea ce spui

Încă la fel de-năbuşitînainte să profereze cu buzele nelipite,

Să invoce ca prim cuvânt al rânduluipe acela întâiul febril între cele ce urmează,

îndepărtate reflecţii albastreestompate şi nobileun pic răsuflate deja de aerul curgând,traversând cu-n pas de intonaţie dansată

Ce se grăbeşte spre acea dorinţă aşteptatădureros

Tresa din fibre mai textiledecât un pur covor de in zburând ca orizont

Orizontul este aici, Tresa fiind limbalinguşitoare a micilor ei plăpânzi pentru care

cresc.

Ar trebui mai multă reţinere în prezenţă

Fără să pierzi corp,să laşi deschisă topireadestul ca să nu o mai vezi interpusă

Că zboară ochii frumoşi, privireaîşi revine doarca să-şi găsească lumina absentă

Că mâna în nevoie de odihnăpe crăpătura reşapată a unei plecăriîncă palpitante în inima cu bătaie redusă

Sau că, spus şi dat,cuvântul renunţă să sigilezeatât spaţiu spinos fără recurs

Oh, dacă asta nu vine decât aşa de târziudupă momentul potrivitpoate cel puţin grăuntele său de adevăr,

dacă are unul,

absolvă sau nu târziul, oricare,să unească minusculcu trecerea îngustă ce tremură de-a lungulcurenţilor congestionaţide prea multă ocupaţie, greutate, urgenţă

Căci dacă furia a putut bate mult timp laturile,într-o zi, aşezându-se, s-a văzut mai bine

cerul banalde-un albastru patetic şi îngrăşat de confuzievârtejuri, semnale, abundenţe, urlete,

regrete, tentative, restituiri

Se tace apoi se trece la scrisaceastă linie punctată de alb şi negru

Această cusătură care uneştefără a lega jocul vag al amplorii

Intermitenţăclipind spre ceilalţi

Liniştea e un cuvânt care se retrage, seignoră

pentru că limba totdeauna-l uită

El se dezvaţă se desface se ascundevoind din linia punctată să facă una continuă

Dar atunci visătorii ar avea o problemăcu aerisirea văzului şi a auzului

În care ar trece mutele şi palidelelungi plaje depliate sub cerul plutirii?

Le place să calce bogăţia nisipuluide la o dună al alta inventariind vidulsă ascult să contemplu dintr-un punct

convocând aşteptarea

marea care dă nume ţărmul enunţă

Căci Sărăcia regină iese la suprafaţăacolo unde se usucă ce e de auzitnu cred dar asta se poate

- Ieşi, curgi, cine o spune? -- unde se usucă ce e de auzit:un fluviu zdrenţuit care şerpuieşte fără bălţi –

Oh Domnitoare fără un cuvânt, care la ora eicurge, se revarsă şi umple totul!

Camera e-nchisă şi goală şi pe malrămâne, uitat, oferit,de cerneală nespusăpentru alţi nemerniciai prăduielii

Eu nu văd aici n-aş vrea să mă vădsau din profil întors spre acest eu însumipărăsind la rândul săupentru urmaşul său şi ceilalţipână la extincţia listei

La bătăile unei inimicare variază, nu încă sau curând avariateatenţia din stânga pirogă

La fiecare mână crăpată în apa puţină de băutnivelul se ridică puţin

Cine ştie, în curând până la mijloc?

Întrezărit poate din eroare,

Oh vreodată nevoiaşiSărăcie magnifică în majestatea izbucniriicare face ca totulsă se spargă de vidde-aici.,

care cu greu se leagănă

- care picură goliciune între mâinile mele,Regină de neţinut şi netedă

Opulentă

A

Nimicului.



NO. 11-12 / 2015 41

poezie franceză


arte poetice

Clément G. Second

l Poţi spune că «pentru tine»scriitura a venit într-o anumită zi?

Nu. A intrat pas cu pas în viaţa mea.Nici o revelaţie sau big bang declanşator.Din ce-mi amintesc, a fost ca oimpregnare. Poezia a plutit multă vremeca să se manifeste mai târziu sub formaunei atracţii conştiente, apoi ca nevoievitală a adolescenţei. Nu e nici o«datare» exactă, doar repere. Iată unuldintre ele.

Copil fiind, serile mă fascinau.Monotonia progresivă a sunetelor, un felde densitate ambiantă mă transpuneauîntr-o stare de exaltare surdă. Impactmagic al cuvintelor dincolo desemnificaţia lor (chiar şi azi îl maiîncerc). Retrospectiv, îmi pare că era oexperienţă perceptivă în raport cuinefabilul.

A fost la fel mai târziu, când, tot copilfiind, tatăl meu evoca anii tinereţii saletimpurii. Modul ritmat şi savuros de arelata situaţiile şi a descrie personajeleţineau de poveste. Accentul pe care-lpurtau cu ele cuvintele sale mă captiva.Mă pierdea repede, uitam restul şi chiarceea ce îmi spunea.

În anul patru de colegiu, am avut unprof de franceză deschis şi tolerant. Nelua aşa cum eram, adesea destul deturbulenţi. Recunoscându-ne dreptul lacuvânt, el ne-a îndreptat spre interesulpentru literatură. Era un deschizător deferestre şi de uşi. Cât bine ne făcea! Într-o zi, acasă, răsfoiam manualul defranceză. Asta-mi plăcea. Pagină cu

pagină, am ajuns la un pasaj dinMizerabilii. Acela cu candelabrele. Amfost bulversat şi am realizat confuz căpoate mai mult decât situaţia atât dedificilă, omeneşte, tonul lui Hugo şi felulsău de a îmbrăţişa realul pentru noifăcându-l mai lesne de atins, mi-aprovocat o emoţie extremă. Din acestmoment am început să iubesc Limbasub aspectul stilurilor unora sau altora.

Am citit mult… Romancieri, nuveliştişi, din ce în ce mai mult, poeţii.Programele şcolare mă lăsau flămând.Cu mijloacele de bord şi prin prietenii şiîntâlniri, am descoperit cu pasiuneistoria, varietatea, marile figuri aleliteraturii. Puterea verbală a poeziei m-a

A scris după 1959: poeme, nuvele,

note în special despre practica

scrisului. Câteva comunicări

artizanale au avut difuzare

confidenţială. Frecventează

literatura, artele, filozofia şi

spiritualitatea. A început să

colaboreze la reviste (Le Capital des

Mots, La Cause Littéraire, N47…)

după 2013din nevoia unei mai mari

deschideri. Participă la blocgul

colectiv de foto-texte L’Œil & l’Encre,

iniţiat de fotografa Agnès Delrieu. Se

simte apaoape de orice scriitură care

„conduce la lectură şi la reflecţie”

(din înţelepciunea chineză), în care

„un singur lucru contează, acela care

nu poate fi explicat” (George

Braque) şi care relevă constatarea lui

Albert Camus: „Expresia începe când

gândul s-a sfârşit”.

cucerit (nu am practicat nuvela decâtmult mai târziu, pe la cincizeci de ani).Aproape că nu mai aveam decât poezieîn minte şi în vorbă. Pentru mine, poeziaera creaţia prin excelenţă. Un cântectransformator. Circumstanţeleadolescenţei mele nu au fost dintre celeuşoare. Mă locuia un sentiment desingurătate. O imensă nevoie decomuniune cu esenţialul însuşi. Nu amajuns la scis prin dorinţă sau necesitate.La mica mea scară, aveam ceva despus… şi spus din nou. La cincisprezeceani, fărâmă cu fărâmă, cu textedezamăgitoare pentru început, amtrecut la acţiune. Apoi nu m-am maioprit.

Ştii, explicaţiile pun adesea cuvintelepe masă cu o presupusă claritatea lipsităde nuanţe… Totul e atât de amestecat,alternat, uneori paradoxal într-oevoluţie. Sper să nu o fi epuizat pe amea (de fapt, ea continuă!) prin celespuse mai înainte.

l Această «scriitură» îţi vine înanumite locuri după anumite ritualuri?

Mărturisesc că sunt reticent să admitcă anumite locuri, anumite elementecombinate ritualic pot fi valabilsemnificative în practica poetică. În ceeace mă priveşte, în orice caz, starea eafectată de circumstanţelor adeseapropice, adesea banale şi uneori chiarinconfortabile.

Din fidelitate faţă de originile melemodeste şi coerent cu drumul obişnuitpe care l-am parcurs, mă revendic a fi unhombre del común, cum spun spaniolii:un om comun. Comun, un adjectiv bogat

în semnificaţii implicite (modestia,participarea) şi care-mi place. Rezultă oconvingere: interesul pentru poezie seînţelege că nu tinde să sacralizezeexerciţiul ei. Ea ar risca să-şi piardăprofunzimea condiţiei umane pe care oconţine.

Existenţa pe care mult timp am avut-o a traversat partea sa peripeţii şiconstrângeri. Importante schimbăritimpurii în familie, responsabilităţiprofesionale cronofage şi zigzaguri nuneapărat nefolositoare. Destule limitări,aşadar, temporale, între altele. Dar nueram trist, iubind, atunci ca şi astăzi, lafel de mult viaţa, care ştia să treacă întexte care abundau de poezie. Poemele,la care am fost totdeauna harnic, puteausă aştepte. Mi-am spus mai mereu căscriam pentru mai târziu. Asta nu m-aîmpiedicat să arăt textele câtorvaapropiaţi. Tehnica mea s-a adaptat cutenacitate, zi de zi, spre a putea să-idedic: interstiţii de timp furat, veghinocturne, treziri foarte matinale.Carnete, ah, carnete în care să notezcuvinte, versuri fulgurante. Sertareaglomerate, în aşteptare. Problemalocului, momentului, ritualului nu aveanici un sens. Avea numai acela aldisponibilităţii.

l Ce loc ocupă ea în viaţa cotidiană?După câţiva ani, ce mai mare parte a

acestor constrângeri a trecut. În ciudaincompresibilităţii obligaţiilor cotidieneşi al câtorva distracţii ce-mi sunt dragi(lectura, plimbările, grădinăritul…),scrierea – în parte o recuperare apoemelor anterioare – poate să se


NO. 11-12 / 2015 43

arte poetice

moduleze în flexibilitatea şi în numărulde ore dedicate satisfacerii dorinţei de ascrie şi de a mă deschide mai multîmpărtăşirii poetice, de unde iniţiativelemele în ceea ce priveşte publicarea înreviste după 2013. Nu am nici obiceiurianume, nici dispoziţii rituale.

Cu toate acestea, ca şi înainte, nusunt insensibil, de exemplu, farmeculuidegajat de terasa unei cafeneleanimate în plină strălucire a soarelui,de o plimbare întreruptă de haikuuriascunse, de un petic de hârtie pe carealunecă lin bila pixului, de jocurile delumină şi umbră ale lămpii în înserare,sau, încă, de compania melancolică alui Coleman Hawkins sau Schubert…mereu rătăcitor…

l Care este biblioteca ta ideală?Biblioteca mea ideală de poezie

răspunde la trei necesităţi.Ea reflectă preferinţele care mă

poartă spre poeţii existenţialişti şi maicu seamă aceia ai intimităţii şi aiconfidenţei (Charles d’Orléans, DuBellay, E. Dickinson, Supervielle,Jaccottet printre alţii).

Ea se deschide altor voci maiîndepărtate (precum Ronsard, Hugo –doi granzi, totuşi - Perse, Michaux, deasemenea Celan şi Char pentru anumitetexte ale lor în care lecturile mele încăîncearcă să pătrundă).

Frecventată de prietenii şi apropiaţiimei, ea ar trebui să ascundă în rafturilesale (câţi metri!?) volume pe care le-arplăcea să le găsească printre altele.

Mutatis mutandis, acelaşi lucru seîntâmplă şi cu genurile narative.

l Ce cuvinte poţi asocia aceluia de«poezie»?

Asociabile poeziei sunt pentru mine,în ordine, frumuseţea, profunzimea şiiubirea.

Toate mărturisesc împreună ceva dincare este dificil de ales. A separa unulînseamnă a le pierde pe celelalte.

Sunt cu toatele acela careasamblează poemul şi în fac să cânte.

Mă gândesc, de exemplu, laenumerarea abundentă a brazilienceiÁguas de Março pusă în valoare devocile lui Elias Regina şi Tom Jobim(versiunea franceză cu Stacey Kent ouGeorges Moustaki).

… Fără a uita cuvântul cuvintelor,acela care le traversează pe toate şi totceea ce conţin ele şi care merge un picmai departe când vom dori să-lenunţăm, pentru a se întoarce maitârziu, dar când vrea el.

Cuvântul libertate-prezenţă?

(Realizat de Clara Regy pentru TERRE À CIEL)

arte poetice


44 NO. 11-12 / 2015

arte vizuale

45NO. 11-12 / 2015


Thirukkural Cartea a treia. Despre dragoste109. Fascinaţia

Thirukural este una dintre opereleliterare cele mai valoroase în limba

Tamil. Este o capodoperă a literaturiiTamil și este considerată ca având cea

mai pură formă a gândirii umane.Thirukural este o Carte universală

compusă în timpul ultimeia dintre celetrei epoci Sangam. Thirukural a fost

scrisă de un mare poet Tamil,Thiruvalluvar, care se crede că a trăit

cândva între 500-200 î.en. Aceasta estecompusă din 1330 cuplete, structurateîn 133 capitole cu 3 secțiuni. Alte nume

pentru Thirukural sunt Uthradam,Poyyamozhi, Vayurai Vazhthu,

Deyvanool, Pothu Marai, Muppal, șiTamil Marai. Thirukural este unică în

furnizarea unui cod de conduită pe careomenirea să-l urmeze permanet.

Acoperă o serie de teme esenţiale,precum comportamentul, administrarea,

familia, dragostea, averea şi virtutea.

1081.அதோபெரியகம்மல்அணிந்து

இருப்பது தெய்வமா? நல்லமயிலா?

பெண்ணா? யார்என்றுஅறிய

முடியாமல் என்மனம்

மயங்குகிறது.

Ce e această formă cu cerceii grei? Zeiţăa dumbrăvii? O specie de păun anumecreată de Zeu? Ori e femeie? Inima meae tulburată prea ca să o spună.

1082.

அவள் வீசிடும்விழிவேலுக்கு

எதிராகநான்அவளைநோக்க,

அக்கணமேஅவள்என்னைத்

திரும்ப நோக்கியதுதானெருத்தி

மட்டும் தாக்குவது போதாதென்று,

ஒருதானையுடன்வந்துஎன்னைத்

தாக்குவது போன்றுஇருந்தது

Privirea pe care, la rândul ei, mi-oaruncă are darul să-mi spună că-i zeiţa,ea însăşi atacată şi făcută să sufere, cusine îşi aduse o armă de asalt.

1083.

கூற்றுவன்எனப்படும் பொல்லாத

எமனை, எனக்குமுன்பெல்லாம்

தெரியாது; இப்போதுதெரிந்து

கொண்டேன்அந்தஎமன்என்பவன்

பெண்ணுருவத்தில்வந்து போர்

தொடுக்கக்கூடியவிழியம்புகளை

உடையவன்என்றஉண்மையை

Te-am ascultat vorbind de Yama(Exterminator), dar nu l-am cunoscut. Îlcunosc acum: cu ochii-aduce luptăviolentă şi e femeia pură: modestă,ingenuă, speriată, castă.

1084.

பெண்மையின்வார்ப்படமாகத்

திகழுகிறஇந்தப் பேதையின்

கண்கள்மட்டும் உயிரைப்

பறிப்பதுபோல்தோன்றுகின்ற

னவே! ஏனிந்தமாறுபாடு?

texte tamile


46 NO. 11-12 / 2015

O simplitate dulce, o formă graţioasă.Femeia. Şi totuşi, ochii ei, mereu pecertă puşi, beau viaţa mea.

1085.

உயிர்பறிக்கும் கூற்றமோ?

உறவாடும்விழியோ?

மருட்சிகொள்ளும் பெண்மானோ?

இளம் பெண்ணின் பார்வைஇந்த

மூன்றுகேள்விகளையும்

எழுப்புகிறத

Are Yama ochi peste tot? Lucesc înlumina de ceai? Spaima fu lancea morţiipuiului de cerb? Femeia-i cea ce-l are îngrijă şi îl poate pierde.

1086.

புருவங்கள்வளைந்துகோணாமல்

நேராகஇருந்துமறைக்குமானால்,

இவள்கண்கள், நான்நடுங்கும்ப

டியானதுன்பத்தைச் செய்யமாட்ட

Dacă pleoapele crude ca un voal îiacoperă ochii, dureri mă fac să tremur,de parcă-n inimă o aşchie a pătruns.

1087.

மதங்கொண்டயானையின்மத்தக

த்தின்மேலிட்டமுகபடாம் கண்ட

ேன்; அதுமங்கையொருத்தியின்

சாயாதகொங்கைமேல்அசை

ந்தாடும்ஆடைபோல்இருந்தத

Veştmântul ce sânii fermi i-acoperăfemeii, pare urechea unui elefant prinsde furiile iubirii.

1088.களத்தில் பகைவரைக்கலங்கவைக்கும்

என்வலிமைஇதோஇந்தக்காதலியின்

ஒளி பொருந்தியநெற்றிக்குவளைந்து

கொடுத்துவிட்டதே!

Singură fruntea ei mi-nfrânge forţa ceface altfel duşmanii să tremure pecâmpul de bătaie, dar cine pune pe astavreun pariu!

1089.

பெண்மானைப் போன்றஇளமை

துள்ளும் பார்வையையும்,

நாணத்தையும்இயற்கையாகவே

அணிகலன்களாகக்கொண்ட

இப்பேரழகிக்குச் செயற்கையான

அணிகலன்கள்எதற்காக?

Cu ce folos podoabe pentru o fată, cândcum e căprioara de sprintenă aleargă şimodestia-i luminează chipul?

1090.

மதுவைஉண்டால்தான்மயக்கம்

வரும்; ஆனால், கண்டாலேமயக்கம்

தருவதுகாதல்தான

E un deliciu vinul pentru cel cu gust,cum este dragostea pentru acel ce vede.

***Pentru prezenta versiune românească s-au folosit ca surse, comparativ, versiunile

poetice engleză (Division III. Love. 109 Love thatbeauty darts – din vol. Thirukural, transliterations

& translation, Sura Books Ltd, 2000, englishversion J. Narayanasamy) şi franceză (Livre 3éme.

Traîté de l’amour. Chapitre 109. Comment sabeauté le torture, din vol. Tirou Koural: Traduit du

Tamoul, version française Ashraf N.V.K.)

texte tamile

47NO. 11-12 / 2015


Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” CâmpinaDirector: Liliana Ene

(Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH)în colaborare cu Cercul literar „Geo Bogza” Câmpina

Redactor-şef: Florin Dochiae-mail: [email protected]

site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

Ace

st n

um

ăr

est

e i

lust

rat

cu l

ucr

ări

de

gra

fică

de

Vla

d D

um

itri

uIS

SN

23

59

- 7

58

5IS

SN

-L 2

35

9 -

75

85

Layo

ut

& D

TP: F

low

erin

Flo

w

5 lei


Documents

URMUZ no 11-12 2015