Upload
victorbratu
View
235
Download
6
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Articol
Citation preview
Valentin Naumescu / Referendumul din Grecia: despre limitele democraţiei şi capcanele suveranităţii poporului
De Valentin Naumescu | 6.7.2015 .
Nu orice dorinţă şi nu orice adevăr se pot supune votului popular, în caz că
liderii aleşi au o minimă responsabilitate politică şi nu vor doar să se ascundă sub „fustele” frumos colorate ale
democraţiei.
Nu votăm dacă pământul e rotund sau plat, dacă ne convine că suntem muritori sau nu, dacă e mai bine să fim
fericiţi sau nefericiţi, dacă vrem să ne fie greu în viaţă sau uşor (în fond, asta i-a întrebat guvernul Syriza pe
greci), dacă vrem să ni se mărească salariile şi pensiile sau nu, dacă trebuie sau nu să ne plătim datoriile sau ar
fi mai bine să ni le plătească alţii. Nu votăm non-sensuri, lucruri evidente sau adevăruri pe care oricum nu le
putem schimba. Nu votăm, de asemenea, ce şi cum trebuie să facă alţii cu banii lor şi în ce condiţii specifice
(decât dacă vrem să aratăm că suntem şi obraznici) şi, fireşte, nu ne putem pronunţa asupra „obligaţiilor” altora
de a ne ajuta într-o problemă care ne priveşte. De peste treizeci de ani se ştie că bunăstarea Greciei este
susţinută de Uniunea Europeană. Dar, la urma urmei, nimeni nu a împrumutat Grecia cu forţa.
În situaţii disperate pot fi încercate alte tipuri de soluţii, de negocieri cu creditorii, de compromisuri tehnice şi
politice asumate direct de către guvernul legitim, dar „domeniul votului” popular ar trebui, cred, definit cu mult mai
multă acribie. Spre binele democraţiei, aş completa. Căci ideea de democraţie nu ar trebui nici compromisă,
nici expusă unor eşecuri prosteşti (aşa cum se vor dovedi curând politica guvernului Syriza şi referendumul
recent, ambele perfect democratice în sensul brut al termenului), care să mascheze propria lipsă de performanţe
şi de competenţă, corupţia şi evaziunea fiscală, frustrările unei societăţi prost rânduite dar cu pretenţii, lenea,
mândria stupidă, risipa, traiul de huzur, consumul peste posibilităţile reale pe care le ai, respectiv un vechi model
asistenţial şi de cultură politică deficitară, în spatele ideii „sacre” şi non-negociabile de suveranitate naţională. Nu
ai, de fapt, nimic de votat într-o asemenea situaţie, ci doar să strângi din dinţi, să vezi ce e de schimbat
(începând, eventual, cu liderii tăi şi cu managementul intern) şi să te apuci imediat de treabă, în loc să transmiţi
lumii cu ce eşti de acord şi cu ce nu, în situaţia-limită în care ai ajuns. Poţi, eventual, să îţi votezi propria
sinucidere politică şi economică.
Sunt, într-adevăr, o mulţime de lucruri pe care democraţia le poate rezolva, pe care suveranitatea unei naţiuni le
poate decide, pe care liderii care se ascund cu ipocrizie „în spatele poporului” le pot manipula, dar sunt şi unele
dorinţe financiare sau adevăruri contabiliceşti a căror supunere la vot este nu numai inutilă, dar poate deveni
chiar nocivă, prin consecinţele acestei „consultări populare”, asupra sistemului politic şi de guvernare al societăţii.
Pentru asta avem, în fond, lideri aleşi şi democraţie reprezentativă, ca să îşi asume responsabilitatea
deciziilor şi să fie judecaţi apoi, la următoarele alegeri, în legătură cu performanţa mandatului lor de
reprezentare, nu să se ascundă în spatele nostru de fiecare dată când dăm de greu, încercând să scape de
povara deciziei şi să se menţină cu orice preţ la putere. Democraţia directă, Agora antichităţii, nu mai este demult
o soluţie în faţa problemelor complexe ale lumii moderne. Liderul ales trebuie să decidă şi apoi să răspundă
pentru rezultatele sale.
Din toate punctele de vedere, referendumul pe tema datoriei mai mult a încurcat decât a ajutat Grecia să
iasă din criză. Syriza a împins discuţiile despre incapacitatea de plată a statului grec la limita absurdului.
Întrebându-i pe oameni dacă vor să le fie greu sau nu, Tsipras şi banda de neocomunişti impertinenţi ajunşi la
putere au compromis însăşi ideea de vot, de consultare populară, de democraţie. Va fi şi mai greu de ieşit dintr-o
asemenea dilemă, odată ce ţi-ai păcălit astfel cetăţenii şi i-ai pus să se exprime degeaba, într-o cacealma care
nu duce nicăieri şi nu rezolvă nimic. Guvernului de la Atena îi trebuiau bani, nu voturi.
Ca profesor de politică internaţională, interesat de studii de caz relevante pentru studenţii noştri, salut
referendumul din Grecia. Ne vom ocupa mulţi ani de acum înainte de analiza acestei iniţiative politice şi a
consecinţelor ei. Referendumul de duminică a pus faţă în faţă, de o manieră laşă, provocatoare şi aproape
criminală, două principii ale responsabilităţii politice din categorii logice diferite: consultarea populară ca
manifestare a suveranităţii unei naţiuni şi incapacitatea de plată a datoriei publice de către statul elen, ambele
trecute de guvernul grec prin filtrul ipocrit al „acceptării măsurilor de austeritate”. Pe de altă parte, dacă (prin
absurd, spun eu) strategia Syriza reuşeşte şi cabinetul Merkel (sau Bruxelles-ul, să zicem) acceptă să
dea bani acestui guvern iresponsabil şi sfidător, salvându-l de la dispariţie politică, de ce ar spune Uniunea
„nu” viitorului stat aflat în incapacitate de plată, care face pe deasupra şi referendum, îndemnându-şi
cetăţenii să nu accepte nicio condiţionare a ajutorului financiar? În asemenea condiţii, dacă tot li se spune că au
obligaţia morală de a-i salva pe toţi europenii (de la Hitler încoace, cum spun grecii), de ce ar mai sta germanii
în această Uniune, şi nu ar căuta să facă o alta mai mică dar mai eficientă, împreună cu economiile competitive
din nord-vestul continentului? Nu ar trebui să ne temem oare mai mult, în perspectivă, de riscul populismului şi
euroscepticismului în Germania, şi de scăderea interesului votantului german (termen generic pentru naţiunile
net contributoare) faţă de Uniunea Europeană, decât de furia votantului grec? Care pericol este, în fond, mai
mare?
Haideţi să fim sinceri, vina pentru acest vot caraghios şi inutil nu e a grecilor de rând. Dumneavoastră, dacă aţi fi
chemaţi la urne pentru întrebarea: „Vreţi să vă fie greu sau uşor?”, ce aţi răspunde? Nu cumva aţi înţelege că
guvernul are precis un as în mânecă, deci că trebuie să existe şi o altă variantă decât a efortului şi sacrificiilor
economice (tocmai de aceea oamenii au fost chemaţi „să aleagă”, nu?), o variantă în care falitului să-i fie uşor?
Şi dacă vei constata mai târziu că votul tău nu a avut niciun rost, că nu interesează pe nimeni ce votezi tu atâta
timp cât depinzi de banii altuia, vei mai crede oare în beneficiile şi utilitatea democraţiei?
***
Valentin Naumescu este conferenţiar universitar doctor la facultatea de Studii Europene a Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Nivelul prețurilor pe produse și servicii – România în context european și implicațiile salarialeDe Marin Pana 30.6.2015
Share on facebook Share on yahoomail Share on twitter Share on email Share on linkedin
RECOMAND UNUI PRIETEN
Nivelul prețurilor din România s-a situat
la 54% din media UE, potrivit datelor comunicate de Eurostat pentru anul 2014
referitor la costul relativ al mărfurilor și serviciilor în țările membre.
Pentru a percepe mai clar situația în care ne aflăm, avem prețurile la jumătatea
celor din Franța, dar venitul salarial mediu net este de aproximativ 20% din cel
consemnat în Hexagon (417 euro la noi și 2.180 euro la ei).
Or, dacă ne raportăm la cota de 55% rezultată la nivelul PIB/locuitor prin
ajustarea cu puterea de cumpărare, rezultă o valoare exprimată în euro de circa
30% din media UE (atât ar trebui să fie puterea noastră de cumpărare la salariile
de aici și prețurile mediii din Europa).
Cu alte cuvinte, contrar retoricii publice și clișeelor încetățenite, din perspectivă
europeană, nu prețurile sunt prea mari ci salariile sunt prea mici.
Mai mici decât ne-ar da dreptul raportarea la PIB-ul exprimat în euro, deoarece
partea care revine muncii la distribuirea rezultatelor activității economice este
semnificativ mai mică la noi decât la ei. Cu alte cuvinte, pentru convergența
reală și adoptarea euro nu este suficient să creștem PIB-ul pe locuitor la 60% din
media UE, mai trebuie să aducem și partea care revine salariilor în PIB la media
UE.
Pe categorii,
țara noastră figurează pe locul doi la cea mai ieftină mâncare și băuturi
nealcoolice (categorie la care ocupăm detașat primul loc în Uniune ca pondere în
coșul de consum al unei gospodării) și pe locul al treilea la băuturi alcoolice plus
tutun (ceea ce nu e tocmai bine din perspectiva sănătății), respectiv la categoria
restaurante și hoteluri (unde ne vom apropia de Bulgaria, odată cu reducerea
taxării).
După cum era de așteptat, cel mai mare ecart dintre țări la nivelul
prețurilor pe categorii de produse și servicii se regăsește la hoteluri și
restaurante, unde proporția este de 3,2:1 și la băuturi alcoolice și
tutun, unde este de 2,9:1.
La polul opus, o diferență de prețuri maximă mai mică de 40% se înregistrează la
electronice și una de 70% la haine.
Cu un nivel de 86% din media UE, prețurile la haine din România figurează de-
abia pe locul 6-7, împreună cu Croația într-un top al celor mai ieftine articole de
îmbrăcăminte, fiind mai mari chiar decât în Spania (unde se situează la 85%).
La electronice, situația este inversă, adică stăm cel mai prost, cu un
nivel de 107% din media UE. Astfel, ne poziționăm pe locul al șaptelea în
topul celor mai scumpe produse audio-video etc. și la doar două puncte
procentuale sub podium. Asta deși sau tocmai pentru că retailul este dominat de
câteva mari rețele de magazine, care ar putea fi investigate mai atent de
autoritățile cu atribuții în domeniu.
La categoria de echipamente pesonale pentru transport, figurăm pe locul
cinci în ordinea celor mai ieftine mașini, motociclete, biciclete etc., cu
doar 86% din media UE și de puțin după Slovacia, una din forțele producătoare
de autoturisme din regiune (care are doar 84%).
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
De reținut, din perspectiva reducerii generale a TVA la alimente de la 1 iulie
2015, doar transmiterea cât mai deplină a acesteia în beneficiul consumatorilor
ne-ar duce la o valoare relativă a prețurilor la alimente la concurență cu
campioana europeană în materie, Polonia.
Excedentul bugetar continuă să crească. Bugetele locale, investițiile, sănătatea și șomerii continuă să sufereDe Marin Pana | 29.6.2015 .
Bugetul general consolidat a înregistrat un excedent de 6,32
miliarde lei la lunii mai 2015.Suma este echivalentă cu 0,9% din PIB prognozat și provine cam în proporție
de două treimi din excedentul bugetelor locale iar aproape tot restul din surplusul înregistrat la bugetul
instituțiilor finanțate integral sau parțial din venituri proprii.
Rezultatul execuției bugetare după primele cinci luni este cu peste opt miliarde lei mai bun față de aceeași
perioadă a anului trecut, când s-a consemnat un deficit de circa 1,6 miliarde lei sau -0,24% din PIB.
Prin contrast, însă, bugetul de stat a continuat să rămână pe minus, cu un sold negativ de circa 2,12
miliarde lei, respectiv -0,3% din PIB.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Îmbunătățirea rezultatelor finanțelor publice s-a făcut în principal pe calea creșterii încasărilor (+0,7% din PIB) și
nu pe cea a reducerii cheltuielilor, care s-au diminuat cu 0,4% din PIB.
În context, merită semnalată reducerea semnificativă a cheltuielilor cu dobânzile (cu 993 milioane lei sau -22%
față de aceeași perioadă din 2014) și majorarea robustă a sumelor alocate pentru proiecte cu finanțare din
fonduri externe nerambursabile (976 milioane lei sau +28% față de aceeași perioadă din 2014).
Din această alăturare rezultă că banii eliberați prin reducerea obligațiilor de plată asumate la creditele luate
ar putea fi redistribuiți și amplificați prin finanțare europeană către lucrări de interes public.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Principala nerealizare în execuția bugetară pe 2015 constă în reducere semnificativă (aproximativ un miliarde de
lei sau -26% în raport cu aceeași perioadă din anul anterior) a banilor, și așa insuficienți, destinați cheltuielilor de
capital, de la 3,85 miliarde lei pe primele cinci luni din 2014 la 2,85 miliarde lei în prima treime a lui 2015.
De reținut excedentul de circa 0,6% din PIB acumulat la nivelul bugetului centralizat al unităților
administrativ-teritoriale, date fiind necesitățile stringente ale comunităților locale. Gradul de acoperire de
119% al cheltuielilor efectuate cu veniturile realizate (altminteri în ușoară scădere față de cel înregistrat la finele
lunii aprilie) este edificator.
Pe partea celorlalte bugete importante în structura bugetului general consolidat se remarcă gradul relativ scăzut
de acoperire a cheltuielilor din veniturile specifice stabilite la bugetul asigurărilor sociale (doar 64% iar restul de
8,28 miliarde lei asigurat prin transferuri de la bugetul de stat, provenite din taxe și impozite pe venit, TVA și
accize).
Surprizător și deloc îmbucurător execedentul de aproape o jumătate de miliard de lei înregistrat de
Fondul național de asigurări de sănătate. La fel, și cel de 140 milioane lei consemnat la Bugetul
asigurărilor pentru șomaj. Asta pentru că nici situația din sistemul sanitar și nici veniturile familiilor de
șomeri nu justifică asemenea excedente.
Una peste alta, statul are un excedent aparent bun dar care reflectă mai degrabă o ineficiență în cheltuirea
banilor publici. Acest excedent nu ar fi trebuit să existe dacă s-ar fi făcut mai multe investiții, îndeosebi într-o
infrastructură aflată în suferință, la fel ca și sănătatea (aparatură, instrumente, furnituri de specialitate și
medicamente) sau veniturile celor care nu găsesc de lucru.
Prin urmare, intenția de a reduce taxele, exact într-un moment în care economia se duce spre depășirea
potențialului de creștere neinflaționistă, este complet neinspirată.
Nu avem prea mulți bani la buget, unde ne situăm ca venituri la două treimi din media UE raportat la PIB,
ci cheltuieli prea mici față de nevoile reale.
Valentin Lazea / Nivelul salariilor din România: determinanți microeconomici și macroeconomiciShare on facebookShare on yahoomailShare on twitterShare on emailShare on linkedin
CITESC MAI TARZIU
RECOMAND UNUI PRIETEN
De Valentin Lazea | 12.1.2015 .
Este cunoscut faptul că nivelul salariilor din România este printre cele mai scăzute
din Europa. Ceea ce lipsește este o analiză a factorilor obiectivi și subiectivi, a determinanților microeconomici și
macroeconomici ai respectivului nivel scăzut.
Întrebarea care se pune este dacă nivelul actual al salariilor este unul justificat de fundamentele
economice și sociale, sau dacă acest nivel are o anumită doză de arbitrar, care ar putea fi corectată
printr-un proces de analiză, educare și implementare.
Suntem conștienți de marele grad de sensibilitate a subiectului, într-o țară în care o mare parte a salariaților duce
o viață la limita subzistenței; cu toate acestea, o analiză obiectivă este mai necesară decât oricând.
1.
O primă perspectivă din care poate fi judecată adecvarea nivelului salariilor este una microeconomică și are în
vedere nivelul productivității muncii.
După cum se poate vedea din Tabelul 1, productivitatea orară a muncii este, în România, de circa 8 ori mai
mică decât în Germania, de aproximativ 6 ori mai mică decât în Italia și de circa 4 ori mai mică decât în Grecia.
Este adevărat că, dacă ținem seama de faptul că nivelul general al prețurilor în România este de circa
două ori mai mic decât în UE, atunci productivitatea orară ajustată la Paritatea Puterii de Cumpărare
(P.P.C.) este de „numai” 4 ori mai mică decât în Germania, de 3 ori mai mică decât în Italia și de 2 ori mai
mică decât în Grecia. Mulți ar putea să pună la îndoială justiția chiar și a acestor cifre (diminuate) pe
considerentul că munca siderurgistului, a designerului sau a șoferului român nu are cum să difere atât de mult de
a colegului lor german, italian sau grec.
(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)
În realitate însă, acest lucru este pe deplin posibil, din cauza valorii adăugate mici încorporate în produsele
și serviciile românești. Dacă excludem ramurile automotive și IT, vom constata că exporturile românești de
bunuri și servicii din ultimii ani prezintă în marea lor majoritate o valoare adăugată mică, cu inovație puțină sau
absentă. Iar acest lucru trebuie pus în legătură directă cu nivelul scăzut de instruire.
Din totalul forței de muncă, doar 14% reprezentau, în anul 2013, absolvenți ai unor instituții de învățământ
superior, 41% aveau pregătire medie (liceală și post-liceală), iar 45% aveau o pregătire elementară. Este greu
ca, având o asemenea distribuție a forței de muncă, să te aștepți la rezultate deosebite în materie de
productivitate. Sau, cel puțin, sistemul educațional ar trebui să fie unul performant.
În realitate, ultima ediție a testului internațional PISA, din 2012 (care testează capacitatea de gândire și asociere
de idei a elevilor de 15-17 ani, mai degrabă decât simpla înmagazinare de cunoștințe) arată că România ocupă
poziții codașe, chiar și în raport cu Europa Centrală și de Est: locul 45 din 60 de țări la matematică, locul
49 la științe și locul 50 la citirea și înțelegerea textului (!!), lucru deosebit de grav într-o lume care se
bazează din ce în ce mai mult pe informație.
Tabelul 2 este ilustrativ în acest sens: statele ex-comuniste care au investit masiv în educație (Estonia, Polonia)
au și niveluri ale productivității (și în consecință și salarii) apropiate de media europeană.
(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)
Se poate pune întrebarea de ce am încadrat problema productivității muncii și a educației la secțiunea
microeconomică. Am făcut-o deoarece inițiativa de a se instrui și de a aloca efort, timp și bani în acest
scop este una individuală. Este adevărat că societatea și economia în ansamblul său pot să încurajeze sau să
descurajeze astfel de inițiative, dar în cele din urmă depinde de fiecare individ dacă face sau nu o investiție în
propria sa educație. Și este regretabil faptul că multe persoane cu venituri modeste din România nu văd
investiția în educație ca pe una rentabilă, care va aduce câștiguri înzecite pe perioada vieții active.
2.
O a doua perspectivă, de astă dată macroeconomică, privește modul în care Produsul Intern Brut se distribuie
între angajați, angajatori și stat.
Tabelul 3 arată că, la niveluri de impozitare similare cu cele din UE (adică la o „felie din tort” similară care revine
statului), România prezintă un dezechilibru între remunerarea salariaților (care primesc doar 33,2 la sută
din PIB) și partea care rămâne angajatorilor pentru amortizare și profit (55 la sută din PIB).
Cauzele pentru acest dezechilibru pot fi multiple și ele ar necesita o analiză separată. Pe lângă nivelul scăzut de
instruire al forței de muncă, menționat mai devreme, s-ar putea să avem de a face și cu o lăcomie exacerbată a
patronatelor (străine sau autohtone) din această țară, cu o slăbiciune a sindicatelor (izvorâtă și din slaba educație
financiară a populației) sau, pur și simplu, cu o mai mare toleranță la nivel social a inegalității.
(Sursa: Eurostat. Click pe tabel pentru mărire)
Tabelul 4 arată faptul că inegalitatea veniturilor măsurată prin coeficienți Gini (unde 0 semnifică egalitatea
absolută, iar 100 reprezintă inegalitatea absolută) este semnificativ mai mare în România decât în majoritatea
țărilor europene.
De altfel, se constată că țările nord și central-europene sunt, de regulă, adeptele unei egalități mai mari, care se
traduce într-o distribuție mai echilibrată între salarii și profit, în timp ce țările de la periferia Europei (printre care și
România) se caracterizează prin inegalități crescute, una dintre consecințe fiind ponderea mult mai mare a
profitului față de remunerarea muncii.
(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)
3.
A treia corelație, atât micro cât și macroeconomică, privește relația de inversă proporționalitate dintre nivelul
șomajului și nivelul salariilor: atunci când șomajul dintr-o țară este mic, se presupune că salariile trebuie
să fie mari și vice-versa.
În România, această corelație nu se verifică, deoarece, așa cum rezultă din Tabelul 5, chiar dacă șomajul este
semnificativ mai mic decât media europeană, salariile continuă să fie mici. Nota bene: nivelul redus al
șomajului este o caracteristică structurală a economiei românești, chiar și în anii de criză acesta
nedepășind 8 la sută din forța de muncă (se face abstracție de probleme de măsurătoare cauzate de migrația
masivă și de agricultura de subzistență).
Una din cauzele acestei anomalii (a coexistenței unui șomaj redus cu un nivel scăzut al salariilor) îl poate
constitui slaba forță a sindicatelor din România: în țările din nordul și vestul Europei, acestea tind să își apere
membri (insiders), inclusiv prin salarii mai mari, în detrimentul celor neafiliați (outsiders).
O altă posibilă explicație o constituie sistemul de protecție socială bine pus la punct în Occident: atunci când poți
trăi onorabil din ajutor de șomaj, stimulentele pentru a-ți căuta un loc de muncă scad. Cu totul diferit stau lucrurile
în România: lipsa unui loc de muncă echivalează, practic, cu condamnarea la sărăcie. În aceste circumstanțe, nu
este de mirare că patronatele își pot impune condițiile, oferind oportunități de angajare, dar cu salarii de mizerie.
(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)
4.
O ultimă perspectivă privește corelația macroeconomică dintre competitivitatea externă, pe de o parte, și
nivelul salariilor și gradul de apreciere a monedei naționale, pe de altă parte.
O țară care ți-a pierdut competitivitatea externă, ajungând precum România în 2008 la un deficit de cont curent
de 14 procente din PIB, nu are decât două modalități de corectare a dezechilibrului:
fie lăsând cursul de schimb să se deprecieze (atât în termeni nominali, cât și reali), fie lăsând salariile să
scadă (nu numai în termeni reali, ci și nominali).
Prima modalitate de ajustare se numește devalorizare externă, cea de a doua se numește devalorizare internă.
În perioada 2009-2010, autoritățile române au fost confruntate cu următoarea dilemă, generată de necesitatea
ajustării rapide a deficitului extern :
fie să lase cursul valutar să se deprecieze cu 40-50 la sută (de la 3,60 lei/euro la peste 5 lei/euro), fie să
combine o devalorizare externă de circa 20 al sută (de la 3,60 lei/euro la 4,30 lei/euro) cu
o devalorizare internă, prin scăderea salariilor personalului bugetar cu 25 la sută.
Dintre două rele, a fost preferată cea de a doua, deoarece s-a considerat – pe bună dreptate – că într-o
economie puternic euroizată, o depreciere masivă a cursului valutar ar fi dus la un lanț de falimente, la nivelul
persoanelor fizice și juridice, dar și al băncilor.
Pare nedrept ca salariații care nu au contractat credite în valută să fie nevoiți să suporte o parte a efortului de
ajustare împreună cu salariații (sau nesalariații) care au luat credite în valută. Dar așa se întâmplă peste tot în
istorie: creditorii trebuie să suporte consecințele imprudenței debitorilor, în mod solidar cu aceștia din
urmă, pentru a putea ține la un loc țesătura socială.
Se poate pune întrebarea dacă în ultimii ani (2010-2014), după relativa corecție a dezechilibrului extern,
tandemul salarii-curs valutar ar fi putut evolua altfel, în sensul unei mai accentuate deprecieri nominale
(care stimulează competitivitatea externă), compensată de o creștere mai rapidă a salariilor (care
afectează negativ competitivitatea externă). Astfel, în ultimii cinci ani, inflația cumulată pe această perioadă a
fost de circa 20 la sută, în timp ce deprecierea nominală a cursului de schimb a fost de aproximativ 5 la sută, iar
creșterile salariale din industrie, de circa 15 la sută. Nu ar fi putut o depreciere nominală mai mare, în linie cu
evoluția inflației, să acomodeze o creștere salarială mai puternică?
În primul rând, pentru salariații deținători de credite în valută, ceea ce ar fi câștigat cu o mână (salariile) ar fi fost
anulat de ceea ce ar fi pierdut cu mâna cealaltă (deprecierea leului însemnând un credit în valută mai scump).
În al doilea rând, întrucât în România rata inflației este foarte dependentă de mișcările de curs valutar, nu este
sigur că am fi vorbit astăzi de o inflație adusă sub control.
În al treilea rând, stabilitatea cursului nominal constituie un bun antrenament pentru zona euro și pentru
antecamera acestuia, Mecanismul Ratelor de Schimb 2, unde câștigurile de competitivitate externă prin
intermediul deprecierii cursului nu mai sunt posibile. Or, România a demonstrat, prin performanțele din ultimii
cinci ani, că ar putea face față în interiorul zonei euro, îmbunătățindu-și competitivitatea fără a recurge la
manipularea cursului de schimb.
În concluzie, determinarea nivelului optim al salariilor dintr-o economie constituie un proces complex, unde intră
în ecuație, la un prim nivel, indicatori precum productivitatea muncii, împărțirea PIB între angajatori și
angajați, nivelul șomajului, evoluția cursului de schimb valutar.
La un al doilea nivel (mai detaliat) al analizei, trebuie să ținem seama de nivelul de instruire al populației, de
acceptanța socială a inegalității, de forța sau slăbiciunea sindicatelor, de extinderea sistemului de
protecție socială și de gradul de euroizare al economiei.
La îndemâna salariatului stau doar două opțiuni individuale: să investească în educația proprie și să
reziste tentației de a lua credit în valută.
Celelalte variabile țin de alegerile societății și sunt mai greu de influențat.
***
Valentin Lazea este economist-șef al BNR.
Părerile exprimate în acest articol sunt personale și nu reprezintă în nici un fel poziția oficială a Băncii Naționale
a României
Date preliminare anunțate în întreaga Europă – tabloul economiilor europeneShare on facebookShare on yahoomailShare on twitterShare on emailShare on linkedin
CITESC MAI TARZIU
RECOMAND UNUI PRIETEN
De Victor Bratu | 13.5.2015 .
Țările din Europa au raportat miercuri estimările semnal
pentru trimestrul I 2015, analiștii estimând că cifrele de creștere economică ar putea zugrăvi o imagine de
ansamblu relativ încurajatoare.
Statisticile pot fi privite și în acest mod: doar 2 state- Finlanda și Grecia- sunt în recesiune, economia
europeană a crescut peste cele ale Marii Brinanii sau SUA, iar prognoza generală de creștere a fost ratată
cu numai 0,1%.
Economiști din întreaga Europă erau convinși că în Eurozonă creșterea economică s-ar apropia de 0,5% în
primul trimestru, devansând economia britanică, care a crescut cu 0,3%, și cea a SUA, care abia a depășit 0%.
O monedă euro relativ slabă și pe un preț ieftin al petrolului au contribuit la efervescența economică din
ultima perioadă, iar BCE consideră că și schema QE a contribuit la sporirea încrederii în zona euro și la
stimularea creditării.
Concluzia finală: Economia Zonei euro a înregistrat o creștere de 0,4% în primul trimestru, în special cu
aportul Ciprului și Franței. Din rândul statelor aflate în afara zonei, România are din nou o bună
performanță.
Taabloul general, în cele ce urmează:
Germania și sindromul Bayern MunchenGermania a anunțat o creștere economică de 0,3% pe trimestrul I 2015, mai slab decât se estima inițial-
analiștii se așteptau la o creștere de 0,5%. Față de trimestrul IV din 2014 există o scădere de 0,7%.
Carsten Brzeski, economist al ING, este de părere că situația economiei germane seamană cu cea a echipei de
fotbal de top din Bundesliga: ”Așa cum am văzut marți, în semifinala Champions League, o bună
performanță cu este mereu suficientă să te menții în top. Așa cum Bayern Munchen (eliminată din
competiție chiar dacă a învins Barcelona) va discuta, foarte probabil, noi investiții în echipă, așa ar trebui
să procedeze și guvernul federal. Piața muncii pare că a ajuns la saturație, deci numai noi reforme
structurale ar putea să scadă în continuare rata șomajului. În ceea ce privește investițiile, cu excepția
sectorului construcțiilor, producția industrială se deplasează aproape pe orizontală deja de 4 ani.”
Franța, creștere generată de consumMinistrul francez de Finanțe, Michel Sapin, s-a declarat satisfăcut de performanța economică a țării sale. Cifrele
oficiale indică o creștere de 0,6%- ”definitiv confortabilă” a fost caracterizarea ministrului Sapin, care așteaptă
rezultate asemănătoare și în trimestrele următoare.
Procentul de creștere de 0,6% din trimestrul I reprezintă cea mai bună performanță din ultimii 2 ani ai
unei economii care a stagnat în trimestrul IV din 2014.
Potrivit statisticii franceze, INSEE, performanța economiei franceze are la bază o creștere a cheltuielilor casnice
(consum), nu investițiile (GFCF), care au scăzut.
Click pentru mărire
Diego Iscario, economist al IHS Global Insight, consideră că economia Franței va urma în viitor trendul
ascendent cu toate că rata șomajului rămâne mare în continuare:”Accelerarea rapidă din primul trimestru ar
putea fi un semn că în tot anul 2015 creșterea ar putea fi mai mare de 1%, cât estimează guvernul
francez. Cu toate acestea, nu cred că performanța economică ar putea fi atât de bună încât să conducă la
o scădere semnificativă a ratei șomajului.”
Finlanda în recesiuneVești proaste pentru Finlanda- economia națională a scăzut cu 0,1% în primul trimestru al anului, arată cifrele
oficiale, cifre care anunțau în ultimul trimestru al anului trecut o contracție de 0,3%.
Din graficul de mai jos reiese că economia finlandeză se află în dificultate de la finalul anului 2012.
Click pentru mărire
Economia Finlandei suferă din cauza mai multor probleme. Creșterea a fost afectată de măsurile de
austeritate impuse în încercarea de a coborî deficitul către ținta impusă la nivel european. Finlanda nu a
depășit nici problemele generate de declinul accentuat al companiei-fanion, Nokia, sau de impasul în
care se află industria lemnului. Țara a fost afectată și de sancțiunile impuse Rusiei din cauza crizei
Ucrainene.
Situația prezentă va genera inclusiv un avertisment din partea UE, care va emite un avertisment Finlandei
din cauza deficitului bugetar.
Economia Greciei s-a comprimat din nouEconomia Greciei s-a comprimat cu 0,2%, în primele 3 luni ale acestui an, după ce în ultimele 3 din 2014
înregistrase un minus 0,4%. Grecia intrase pe pantă ascendentă anul trecut, furnizând speranțe că economia
poate lăsa definitiv în spate criza, însă incertitudinea politică a ultimelor luni a afectat puternic cererea.
Cu o trezorerie practic goală, cu plata salariilor și pensiilor în pericol, Atena pare că stopează căderea
economică, dar asta nu ajunge- guvernul Greciei trebuie să ajungă la un compromis cu creditorii,
creditori care insistă ca oficialii să renunțe la promisiunile de creștere a salariului minim sau acordarea
celei de-a 13 pensii de Crăciun.
Marea Britanie – crește șomajul, cresc salariile, scade creșterea economicăRata șomajului în Marea Britanie a atins nivelul de 5,5%, cel mai ridicat din 2008 încoace.
Potrivit statisticilor oficiale, cifra șomerilor din Regatul Unit este de 1,83 milioane, iar câștigurile medii din primele
3 luni din 2015 au crescut cu 1,9%. În raport cu dolarul american, lira sterlină a atins un maxim al ultimelor 5 luni,
fiind cotată la 1,5727 dolari americani.
Aceste date au fost anunțate înainte ca Banca Angliei să publice raportul pe inflație, raport care diminuează
estimările de creștere economică pentru întregul an 2015, la 2,4% față de estimarea de la început de an-
2,9%. Pe primul trimestru, economia Marii Britanii a înregistrat o creștere de 0,3%.
Datele Olandei, Slovaciei, Italiei, Portugaliei și CipruluiDatele de ansamblu, în graficul de mai jos:
Click pentru mărire
Economia Olandei înregistrează o creștere mai lentă în primul trimestru față de cel precedent- 0,4% față de
0,8%.
Economia Slovaciei a crescut cu 0,8%, devansând previziunea de 0,6%. Austria a anunțat date preliminare în
aprilie, anunțând o creștere de 0,1%.
Economia Ciprului dă semne clare că se distanțează de criza din 2013, cifra de creștere economică anunțată
fiind de 1,6%.
Și Portugalia a raportat o creștere de 0,4% în primele 3 luni din 2015, ceva mai puțin decât se estima, dar egal
cu cifra trimestrului IV din 2014.
Italia a anunțat o creștere de 0,3%, mai mare decât estimatul.
Venitul și cheltuielile pe membru de familie – evoluție și nuanțe. Creșterea de 5 procente a venitului – prin tăierea diasporei din baza de calcul
De Marin Pana | 11.6.2015 .
Veniturile lunare ale unei familii românești au scăzut între
anul 2013 și anul 2014 de la 2.559,1 lei la 2.500,7 lei, dar venitul pe membru de familie au crescut de la 895,9
lei/persoană la 937,7 lei pe persoană (+4,7%), potrivit rezultatelor Anchetei bugetelor de familie pe 2014,
întreprinsă de Institutul Național de Statistică.
Explicația constă în faptul căpentru anul trecut a fost luată în calcul doar populație rezidentă, ceea ce a
redus numărul mediu al membrilor unei familii de la 2,87 persoane la 2,67 persoane. Cele circa șapte
procente din populație plecate în străinătate corespund cu cifra de aproximativ 1,5 milioane români care
au familia în țară dar au plecat în căutarea unui trai mai bun, plecare facilitată de libera circulație a forței
de muncă în interiorul UE.
La nivelul veniturilor pe persoană, familiile de salariați au înregistrat cele mai mari sume cu 1.174 lei, urmate de
cel de pensionari (894 lei), agricultori ( 630 lei) și șomeri (528 lei).
Procentual, membrii familiilor de pensionari au beneficiat de 76% din veniturile celor din famiile de salariați,
agricultorii de 54% iar șomerii de 45%.
Aceste date relevă că ieșirea la pensie rămâne o opțiune destul de atractivă, mai ales dacă se poate combina și
cu alte surse de venit, munca în agricultură este corelată cu productivitatea relativă din domeniu iar șomajul
rămâne principala amenințare la adresa bunăstării familiale, cu atât mai mult pentru cei care au contractat
împrumuturi pe baza salariului pe care nu îl mai primesc.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Sporul veniturilor pe membru de familie în anul 2014 a fost ceva mai mare pentru șomeri (+5,8%) și salariați
(+5,2%), în timp ce agricultorii și pensionarii au rămas ceva mai în urmă cu creșterile ( câte 3,6%).
Fapt interesant, avansul veniturilor a fost ceva mai mare în mediul rural față de cel urban, deși rămâne la circa
70% din acesta.
Evoluția și structura cheltuielilorContrar situației din celelalte categorii analizate, apetitul pentru cheltuieli a crescut în familiile de salariați mai
repede decât veniturile, ceea ce semnifică un anumit optimism în privința evoluțiilor economice viitoare dar și o
scădere a procesului de economisire.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Modificările care s-au produs în structura cheltuielilor totale de consum pe destinații ( în clasificarea europeană
armonizată COICOP, care va trebui implementată și pentru calcul inflației pe baza coșului de consum) arată că
sumele disponibilizate prin reducerea costurilor cu alimentele sau dus în principal spre cheltuielile de întreținere a
locuinței și transport dar, atenție, și spre recreere și cultură.
(CLICK PENTRU MĂRIRE)
Alimentele continuau să aibă anul trecut o pondere dublă în coșul de consum față de media europeană și
rămâne să vedem cum se va duce spre valori mai mici după introducerea cotei reduse generalizate la alimente.
Precum și spre ce se vor îndrepta banii rămași după prezumata ieftinire a produselor alimentare.
Îmbucurătoare mica reducere a ponderii cheltuielilor pentru băuturi alcoolice și tutun, dar acestea păstrează un
nedorit loc pe podium în cadrul celor 12 categorii de cheltuieli consemnate pe modelul familiilor europene.
GRAND MARCHÉ TRANSATLANTIQUE
Des tribunaux pour détrousser les EtatsDes multinationales qui traînent des Etats en justice pour imposer leur loi et faire valoir leurs « droits », cela ne relève pas du fantasme : on compte déjà plus de cinq cents cas dans le monde.par Benoît Bréville et Martine Bulard, juin 2014
Il a suffi de 31 euros pour que le groupe français Veolia parte en guerre contre l’une des seules victoires du « printemps » 2011 remportées par les Egyptiens : l’augmentation du salaire minimum de 400 à 700 livres par mois (de 41 à 72 euros). Une somme jugée inacceptable par la multinationale, qui a porté plainte contre l’Egypte, le 25 juin 2012, devant le Centre international pour le règlement des différends relatifs aux investissements (Cirdi), une officine de la Banque mondiale. Motif invoqué ? La « nouvelle loi sur le travail » contreviendrait aux engagements pris dans le cadre du partenariat public-privé signé avec la ville d’Alexandrie pour le traitement des déchets (1). Le grand marché transatlantique (GMT) en cours de négociation pourrait inclure un dispositif permettant ainsi à des entreprises de poursuivre des pays — c’est en tout cas le souhait des Etats-Unis et des organisations patronales. Tous les gouvernements signataires pourraient alors se trouver exposés aux mésaventures égyptiennes.Le lucratif filon du règlement des différends entre investisseurs et Etats (RDIE) a déjà assuré la fortune de nombreuses sociétés privées. En 2004, le groupe américain Cargill a, par exemple, fait payer 90,7 millions de dollars (66 millions d’euros) au Mexique, reconnu coupable d’avoir créé une nouvelle taxe sur les sodas. En 2010, la Tampa Electric a obtenu 25 millions de dollars du Guatemala en s’attaquant à une loi plafonnant les tarifs de l’électricité. Plus récemment, en 2012, le Sri Lanka a été condamné à verser 60 millions de dollars à la Deutsche Bank, en raison de la modification d’un contrat pétrolier (2).
Encore en cours, la plainte de Veolia a été déposée au nom du traité d’investissement conclu entre la France et l’Egypte. Signés entre deux pays ou inclus dans des accords de libre-échange, il existe plus de trois mille traités de ce type dans le monde. Ils protègent les sociétés
étrangères contre toute décision publique (une loi, un règlement, une norme) qui pourrait nuire à leurs investissements. Les régulations nationales et les tribunaux locaux n’ont plus droit de cité, le pouvoir se voyant transféré à une cour supranationale qui tire sa puissance... de la démission des Etats.
Au nom de la protection des investissements, les gouvernements sont sommés de garantir trois grands principes : l’égalité de traitement des sociétés étrangères et des sociétés nationales (rendant impossible une préférence pour les entreprises locales qui défendent l’emploi, par exemple) ; la sécurité de l’investissement (les pouvoirs publics ne peuvent pas changer les conditions d’exploitation, exproprier sans compensation ou procéder à une « expropriation indirecte ») ; la liberté pour l’entreprise de transférer son capital (une société peut sortir des frontières avec armes et bagages, mais un Etat ne peut pas lui demander de partir !).Les recours des multinationales sont traités par l’une des instances spécialisées : le Cirdi, qui arbitre le plus d’affaires, la Commission des Nations unies pour le droit commercial international (CNUDCI), la Cour permanente de La Haye, certaines chambres de commerce, etc. Les Etats et les entreprises ne peuvent, le plus souvent, pas faire appel des décisions prises par ces instances : à la différence d’une cour de justice, une cour d’arbitrage n’est pas tenue d’offrir un tel droit. Or l’écrasante majorité des pays ont choisi de ne pas inscrire la possibilité de faire appel dans leurs accords. Si le traité transatlantique inclut un dispositif de RDIE, ces tribunaux verront en tout cas leur emploi du temps bien garni. Il existe vingt-quatre mille filiales de sociétés européennes aux Etats-Unis et cinquante mille huit cents succursales américaines sur le Vieux Continent ; chacune aurait la possibilité d’attaquer les mesures jugées nuisibles à ses intérêts.
Pour qu’advienne le paradis sur terre des avocats d’affaires
Voilà près de soixante ans que des sociétés privées peuvent attaquer des Etats. Le procédé a longtemps été peu utilisé. Sur les quelque cinq cent cinquante contentieux recensés à travers le monde depuis les années 1950, 80 % ont été déposés entre 2003 et 2012 (3). Pour l’essentiel, ils émanent d’entreprises du Nord — les trois quarts des réclamations traitées par le Cirdi viennent des Etats-Unis et de l’Union européenne — et visent des pays du Sud (57 % des cas). Les
gouvernements qui veulent rompre avec l’orthodoxie économique, comme ceux de l’Argentine ou du Venezuela, sont particulièrement exposés (voir carte « Règlement des différends sur l’investissement »).
Règlement des différends sur l’investissementAgnès Stienne, juin 2014
Les mesures prises par Buenos Aires pour faire face à la crise de 2001 (contrôle des prix, limitation de sortie des capitaux...) ont été systématiquement dénoncées devant les cours d’arbitrage. Arrivés au pouvoir après des émeutes meurtrières, les présidents Eduardo Duhalde puis Néstor Kirchner n’avaient pourtant aucune visée révolutionnaire ; ils cherchaient à parer à l’urgence. Mais le groupe allemand Siemens, soupçonné d’avoir soudoyé des élus peu scrupuleux, s’est retourné contre le nouveau pouvoir — lui réclamant 200 millions de dollars — quand celui-ci a contesté des contrats passés par l’ancien gouvernement. De même, la Saur, une filiale de Bouygues, a protesté contre le gel du prix de l’eau au motif que celui-ci « port[ait] atteinte à la valeur de l’investissement ».Quarante plaintes ont été déposées contre Buenos Aires dans les années qui ont suivi la crise financière (1998-2002). Une dizaine d’entre elles ont abouti à la victoire des entreprises, pour une facture totale de 430 millions de dollars. Et la source n’est pas tarie : en février 2011, l’Argentine affrontait encore vingt-deux plaintes, dont quinze liées à la crise (4). Depuis trois ans, l’Egypte se trouve sous les feux des investisseurs. Selon une revue spécialisée (5), le pays est même devenu le premier destinataire des recours de multinationales en 2013.Pour protester contre ce système, certains pays, tels le Venezuela, l’Equateur ou la Bolivie, ont annulé leurs traités. L’Afrique du Sud songe à suivre cet exemple, sans doute échaudée par le long procès qui l’a opposée à la compagnie italienne Piero Foresti, Laura De Carli et autres au sujet du Black Economic Empowerment Act. Cette loi octroyant aux Noirs un accès préférentiel à la propriété des mines et
des terres était jugée par les Italiens contraire à l’« égalité de traitement entre des entreprises étrangères et les entreprises nationales (6) ». Etrange « égalité de traitement » que ces patrons européens revendiquent alors que les Noirs sud-africains, qui représentent 80 % de la population, ne possèdent que 18 % des terres et que 45 % vivent sous le seuil de pauvreté. Ainsi va la loi de l’investissement. Le procès n’est pas allé jusqu’au bout : en 2010, Pretoria a accepté d’ouvrir des concessions aux demandeurs transalpins.Ainsi, un jeu « gagnant-perdant » s’impose à tous les coups : soit les multinationales reçoivent de lourdes compensations, soit elles contraignent les Etats à réduire leurs normes dans le cadre d’un compromis ou pour éviter un procès. L’Allemagne vient d’en faire l’amère expérience.En 2009, le groupe public suédois Vattenfall dépose plainte contre Berlin, lui réclamant 1,4 milliard d’euros au motif que les nouvelles exigences environnementales des autorités de Hambourg rendent son projet de centrale au charbon « antiéconomique » (sic). Le Cirdi juge la protestation recevable et, après moult batailles, un « arrangement judiciaire » est signé en 2011 : il débouche sur un « adoucissement des normes ». Aujourd’hui, Vattenfall poursuit la décision de Mme Angela Merkel de sortir du nucléaire d’ici à 2022. Aucun montant n’est officiellement avancé ; mais, dans son rapport annuel de 2012, Vattenfall chiffre la perte due à la décision allemande à 1,18 milliard d’euros.Bien sûr, il arrive que les multinationales soient déboutées : sur les deux cent quarante-quatre cas jugés fin 2012, 42 % ont abouti à la victoire des Etats, 31 % à celle des investisseurs et 27 % ont donné lieu à un arrangement (7). Elles perdent alors les millions engagés dans la procédure. Mais des « profiteurs de l’injustice (8) », pour reprendre le titre d’un rapport de l’association Corporate Europe Observatory (CEO), attendent de récupérer le magot. Dans ce système taillé sur mesure, les arbitres des instances internationales et les cabinets d’avocats s’enrichissent, peu importe l’issue du procès.Pour chaque contentieux, les deux parties s’entourent d’une batterie d’avocats, choisis au sein des plus grandes entreprises et dont les émoluments oscillent entre 350 et 700 euros de l’heure. Les affaires sont ensuite jugées par trois « arbitres » : l’un est désigné par le gouvernement accusé, l’autre par la multinationale accusatrice et le dernier (le président) en commun par les deux parties. Nul besoin d’être qualifié, habilité ou appointé par une cour de justice pour
arbitrer ce type de cas. Une fois choisi, l’arbitre reçoit entre 275 et 510 euros de l’heure (parfois beaucoup plus), pour des affaires dépassant fréquemment les cinq cents heures, ce qui peut susciter des vocations.Les arbitres (masculins à 96 %) proviennent pour l’essentiel de grands cabinets d’avocats européens ou nord-américains, mais ils ont rarement le droit pour seule passion. Avec trente cas à son actif, le Chilien Francisco Orrego Vicuña fait partie des quinze arbitres les plus sollicités. Avant de se lancer dans la justice commerciale, il a occupé d’importantes fonctions gouvernementales pendant la dictature d’Augusto Pinochet. Lui aussi membre de ce top 15, le juriste et ancien ministre canadien Marc Lalonde est passé par les conseils d’administration de Citibank Canada et d’Air France. Son compatriote L. Yves Fortier a quant à lui navigué entre la présidence du Conseil de sécurité de l’ONU, le cabinet Ogilvy Renault et les conseils d’administration de Nova Chemicals Corporation, Alcan ou Rio Tinto.« Siéger au conseil d’administration d’une société cotée en Bourse — et j’ai siégé au conseil de nombre d’entre elles — m’a aidé dans ma pratique de l’arbitrage international, confiait-il dans un entretien (9).Ça m’a donné une vue sur le monde des affaires que je n’aurais pas eue en tant que simple avocat. » Un véritable gage d’indépendance.
Une vingtaine de cabinets, principalement américains, fournissent la majorité des avocats et arbitres sollicités pour les RDIE. Intéressés à la multiplication de ce genre d’affaires, ils traquent la moindre occasion de porter plainte contre un Etat. Pendant la guerre civile libyenne, l’entreprise britannique Freshfields Bruckhaus Deringer conseilla par exemple à ses clients de poursuivre Tripoli, au motif que l’instabilité du pays générait une insécurité nuisible aux investissements.
Entre les experts, les arbitres et les avocats, chaque contentieux rapporte en moyenne près de 6 millions d’euros par dossier à la machine juridique. Engagées dans un procès de longue haleine contre l’opérateur aéroportuaire allemand Fraport, les Philippines ont même dû débourser la somme record de 58 millions de dollars pour se défendre — l’équivalent du salaire annuel de douze mille cinq cents enseignants (10). On comprend que certains Etats aux ressources faibles cherchent à tout prix des compromis, quitte à renoncer à leurs ambitions sociales ou environnementales. Non seulement un tel système profite aux plus riches, mais de jugements en règlements
amiables, il fait évoluer la jurisprudence et donc le système judiciaire international hors de tout contrôle démocratique, dans un univers régenté par l’« industrie de l’injustice ».
Benoît Bréville et Martine Bulard
(1) Fanny Rey, « Veolia assigne l’Egypte en justice », Jeune Afrique, Paris, 11 juillet
2012.
(2) « Table of foreign investor-state cases and claims under NAFTA and other US
“trade” deals » (PDF), Public Citizen, Washington, DC, février 2014 ; « Recent
developments in investor-state dispute settlement (ISDS) » (PDF), Conférence des
Nations unies sur le commerce et le développement (Cnuced), New York, mai 2013.
(3) Shawn Donan, « EU and US pressed to drop dispute-settlement rule from trade
deal », Financial Times, Londres, 10 mars 2014.
(4) Luke Eric Peterson, « Argentina by the number : Where things stand with
investment treaty claims arising out of the Argentine financial crisis », Investment
Arbitration Reporter, New York, 1er février 2011.
(5) Richard Woolley, « ICSID sees drop in cases in 2013 », Global Arbitration Review
(GAR), Londres, 4 février 2014.
(6) Andrew Friedman, « Flexible arbitration for the developing world : Piero Foresti and
the future of bilateral investment treaties in the global South » (PDF),Brigham
Young University International Law & Management Review, Provo (Utah), vol. 7,
no 37, mai 2011.
(7) « Recent developments in investor-state dispute settlement (ISDS) », op. cit.
(8) « Profiting from injustice », Corporate Europe Observatory - Transnational Institute,
Bruxelles-Amsterdam, novembre 2012. Les données fournies dans ce rapport
s’appuient sur les cas jugés par le Cirdi.
(9) Global Arbitration Review, 19 février 2010.
(10) « Fraport v Philippines » (PDF), International Investment Arbitration.