BIBLIOTECA K^^S ŞCOLARULUIVasileALECSANDRIDRIDRILITERACHIŞINĂU1998CZU 859.0-31A 38NOTĂ ASUPRA EDIŢIEITextele sunt reproduse aici după volumele: Va sile Alecsandri, Opere,IV Proză. Text ales şi stabilit, note şi variante de Georgeta Rădulescu-Dulgheru.Colecţia „Scriitori români". Editura Minerva, Bucureşti, 1974 şi Vas ii eAlecsandri, Muntele de Foc, Casa de editură Litera, Chişinău, 1996.Dat fiind destinatarul cărţii (tineretul studios, al cărui gust lingvistic seaflă în proces de constituire), au fost operate unele modificări, în sensul aplicăriinormelor ortografice în vigoare.Coperta: Isai CârmuIlustraţii: Eudochia ZavturISBN 9975-74-025-1 © LITERA, 1998TABEL CRONOLOGIC1821 Iulie 21 S-a născut, conform opiniei majorităţii cercetătorilor, cel de-aldoilea copil, Vasile, al medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei,născută Cozoni, în oraşul Bacău. Curând familia viitorului scriitor semută la Iaşi.(Conform altor surse, Alecsandri s-ar fi născut în 1819 sau chiar în1818.)1827 Vasile Alecsandri ia primele lecţii de la dascălul maramureşean GhermanVida, profesor la Seminarul de la Socola.1828-1834 Viitorul scriitor îşi continuă învăţătura în pensionul lui VictorCuenim, deschis în 1828 la Iaşi. Verile şi le petrece la Mirceşti, undetatăl său cumpărase moşia.1834-1839 împreună cu alţi fii de boieri, Vasile Alecsandri îşi face studiile laParis. După trecerea bacalaureatului literar se pregăteşte să intre lamedicină, dar abandonează. Urmează cursurile facultăţii de drept, însădupă câteva luni renunţă. Tatăl său l-ar fi vrut inginer, dar îi lipseabacalaureatul în ştiinţe, pe care nu-l poate obţine. Se dedică literaturii,scriind primele versuri în limba franceză, între care poemul Zunarilla.1839 în drum spre Patrie Vasile Alecsandri întreprinde o lungă călătorie prinItalia. Vizitează Florenţa, Roma, Padova, Veneţia, Triest. Din aceastăcălătorie culege impresii necesare scrierii primelor opere în limbaromână Buchetiera de la Florenţa şi Muntele de Foc.1840 în revista „Dacia literară" (nr. 3, mai—iunie) este publicată nuvelaBuchetiera de la Florenţa. Este numit, împreună cu C. Negruzzi şi M.Kogălniceanu, director al teatrului din Iaşi. Pentru nevoile scenei scrievodevilul Farmazonul din Hârlău, care se joacă la 18 noiembrie.1841 Pe scena teatrului ieşean se joacă piesa lui Vasile Alecsandri Modista şicinovnicul1842 V Alecsandri călătoreşte prin munţii Moldovei, fapt care i-a prilejuit„descoperirea tezaurului poeziei populare". Sub influenţa acesteia VasileAlecsandri scrie primele sale poezii româneşti — Doinele.1843-1844 Vasile Alecsandri întreprinde lungi excursii prin munţii şi prinsatele Moldovei, culegând folclor. Din această perioadă datează nuvelaO primblare la munţiVasile Alecsandri1844 La 1 ianuarie are loc premiera piesei lorgu de la Sadagura, primită depublic cu deosebită căldură, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion

Ghica, scriitorul se află în fruntea revistei „Propăşirea". Aici suntpublicate o parte a doinelor sale, nuvelele O primblare la munţi şi Istoriaunui galben.Aflat pentru cură la Borsec, Vasile Alecsandri scrie nuvela Borsec. Dă laiveală „fiziologia" Iaşii în 1844.1845 Face cunoştinţă cu Nicolae Bălcescu şi cu alţi tineri munteni la moşiaMânjina a lui Costache Negri. Tot acum vizitează Bucureştii. Este epocaîn care creşte afecţiunea sa pentru Elena Negri, căreia îi dedică o seamăde poeme (8 Mart ş.a.).1846-1847 Vasile Alecsandri o însoţeşte pe Elena Negri în străinătate, pentruîngrijirea sănătăţii. Italia, Austria,, Germania, Franţa, apoi din nou Italiaîi prilejuiesc impresii profunde. Insă boala Elenei se agravează, iubitapoetului stingându-se pe vapor la întoarcere în Patrie, în vară se aflăla odihnă la Balta Albă. Impresiile din această localitate şi-au găsitexpresia în nuvela Balta Albă.1847 Scrie piesa Piatra din casă.1848 Martie începe mişcarea revoluţionară din capitala Moldovei. Alecsandriscrie Deşteptarea României şi redactează împreună cu alţi patrioţi petiţiacuprinzând revendicările ce trebuiau aduse la cunoştinţa domnitoruluiMihail Sturza. După înăbuşirea mişcării se refugiază în munţi, apoi trecela Braşov Evocarea acestor întâmplări o face în fragmentul de prozăUn episod din anul 1848.1849 Vasile Alecsandri redactează studiul Românii şi poezia lor, sub formaunei scrisori către A. Hurmuzachi, studiul fiind publicat în revista„Bucovina".1850 Aprilie 9 Are loc reprezentaţia piesei Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-oneneacă.1851 La întoarcerea din Paris şi Londra, cu vaporul pe Dunăre, vasul e pepunctul de a se scufunda, întâmplarea e povestită în episodul înecareavaporului Seceni pe Dunăre, destinat să apară în primul număr alproiectatei reviste „România literară". Episodul este mai târziu încadratîn naraţiunea dramatizată Un salon din IaşiAugust 5 Se reprezintă cu mare succes Chinta în Iaşi.1852 Aprilie Apare la Iaşi prima fasciculă din colecţia de opere folclorice:Poezii poporale. Balade (cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V.Alecsandri.Octombrie Vasile Alecsandri scoate prima culegere din teatrul său,Repertoriu dramatic. Se reprezintă piesa Chiriţa în provincie.1853 La Paris, unde se găsea încă din toamna precedentă, Vasile Alecsandripublică primul volum de poezii originale, Doine şi lăcrimioare, dispusem trei cicluri: Doine, Lăcrimioare, Suvenire.Dridri________________________________________________________________5La Iaşi îi apare cea de-a doua fasciculă a Poeziilor poporale.Vasile Alecsandri întreprinde o lungă călătorie în sudul Franţei, în Spaniaşi în nordul Africii. Relatarea parţială a acestei călătorii se cuprinde în„ziarul de călătorie" Călătorie în Africa. Scriitorul intercalează în cursulrelatării diverse episoade narative, ca Cel întâi pas în lume (publicatiniţial în 1841 în „Albina românească" sub titlul Pierderea iluziilor) şiSuvenire din Italia. Monte di Fo, publicat tot acolo, în 1843.1854 Moare tatăl scriitorului. Preluându-şi moştenirea, Alecsandri elibereazăţiganii robi de pe moşiile sale.1855 Apare, sub conducerea poetului, revista „România literară", în care sepublică poezia Anul 1855. Tot aici apar fragmente din Călătorie în Africaşi nuvela BaZta Albă.1856 Are loc congresul de pace de la Paris, decisiv pentru viitorul politic alPrincipatelor, care aspirau la unire. Alecsandri se dedică integral cauzei

luptei pentru Unire.în „Steaua Dunării", ziar condus de Mihail Kbgălniceanu, apare la 9iunie Hora Unirii.1857 Vede lumina tiparului culegerea de proză Salba literară, conţinândpovestiri, impresii de călătorie şi câteva scrieri dramatice.In ziarul „Concordia" din Bucureşti apare poezia Moldova în 1857.1859 După alegerea ca domnitor a lui Cuza, scriitorul pleacă într-o lungămisiune diplomatică la Paris, Londra şi Torino, pentru a obtine recunoaş-terea dublei alegeri a lui Cuza. La Paris îi vizitează pe Lamartine şi peMerimee şi caută să câştige bunăvoinţa ambasadorului Rusiei, conteleKisseleff, fostul guvernator al Principatelor între 1829 şi 1834.1860 Abandonează activitatea politică şi se retrage la Mirceşti, în mijloculfamiliei, unde se dedică scrisului, compunând piese de teatru, printrecare Rusaliile şi câteva cântecele comice.1861 îndeplineşte o nouă misiune diplomatică, încredinţată de Cuza. învederea recunoaşterii Unirii de către puterile europene, Alecsandrivizitează Parisul, Torino, Milano, iar un timp girează afacerile agenţieidiplomatice de la Paris, în locul fratelui său.Reîntors la Mirceşti, scrie piese şi cântecele comice.1863 La Iaşi apare ediţia a doua a volumului Doine şi lăcrimioare cu ciclulMărgăritarele.Apare partea a doua a Repertoriului dramatic, cuprinzând ultimele pieseale scriitorului.1866 Apare într-un volum întreaga colecţie a Poeziilor poporale.E numit membru al Societăţii literare române pentru cultura limbii,care în 1879 avea să devină Academia Română.1868 Publică, în „Convorbiri literare", primele pasteluri: Sfârşit de toamnă,Iarna, Gerul etc.Vasile Alecsandri1871 îşi dă demisia din Societatea literară română, după ce aceasta hotărâsesă adopte principiul etimologic în scriere şi să publice dicţionarul luiLaurian şi Massim.1872 Apare studiul Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi, mai întâiîn "Convorbiri", apoi ca prefaţă la volumul de scrieri ale lui Negruzziscos de Editura Socec.Scrie Dumbrava Roşie, pe care o citeşte la o şedinţă a „Junimii".1874 Apare piesa Boieri şi ciocoi, fiind reprezentată pe scena teatrului ieşean.1875 Apar la Socec primele patru volume din seria Operelor complete, cu oprefaţă a autorului. Ele cuprind creaţia dramatică.In acelaşi an apar următoarele trei volume, cuprinzând creaţia poetică.1876 Apare volumul al optulea al Operelor complete: Proza.1877 Mai 9 Proclamarea independenţei ţării în parlament. La aflarea veştiiAlecsandri scrie poezia Balconul şi Carpatul, cu care inaugurează ciclulOstaşii noştri.1878 Apare volumul Ostaşii noştri.1878-1879 Se dedică lucrului la drama istorică Despot-Vodă. în mai 1879citeşte piesa la o şedinţă a „Junimii" bucureştene. Are loc reprezentaţiapiesei la Teatrul Naţional din Bucureşti. Este invitat să-şi reia locul laAcademie şi să participe la lucrările anuale, fiind ales în comisia pentrumodificarea ortografiei.1880 Apare cel de al nouălea volum din seria Operelor complete, cuprinzândLegende nouă şi Ostaşii noştri.Apare nuvela VfrsiZe Porojan, sub forma unei scrisori către Ion Ghica.Scrie feeria Sânziana şi Pepelea, în „Albumul macedoromân" al lui V A.Urechiă apare „istorioara de început de amor" Mărgărita, scrisă cu zeceani mai înainte, dar relatând un episod de tinereţe, localizat în timp

prin 1850—1Ş52.18811 se decemează Marele premiu „Năsturel-Herăscu" al Academiei Românepentru drama Despot-Vodă şi poeziile din ultimul volum de Opere complete.1883 într-o şedinţă a „Junimii" şi la Academie Alecsandri citeşte noua sa piesăFântâna Blanduziei.1884 Fântâna Blanduziei este reprezentată, cu mare succes, la TeatrulNaţional. Scrie piesa Ovidiu.1885 Este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, post pe care îldeţine până la moarte.1886 Realizează o nouă versiune a piesei Ovidiu.1888 Scrie Plugul blestemat. Se ivesc primele semne ale bolii care avea să-1răpună.1890 August 22 '\&sile Alecsandri se stinge din viaţă la Mirceşti. Este înmormântatla 26 august în grădina casei, dăruită în 1914 Academiei, de către soţiapoetului. Deasupra mormântului a fost ridicat un mausoleu din iniţiativaAcademiei, în 1928. întreg ansamblul a devenit muzeu memorial.BIOGRAFIINICOLAE BALCESCU IN MOLDOVAOamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari întreromânii de astăzi. Acei care ca dânsul, în tot cursul unei existenţede luptă, au fost insuflaţi numai de nobila simţire a amorului depatrie şi care au visat şi lucrat cu neîncetare la reînvierea şi lamărirea neamului lor, merită să atragă respectul şi simpatiileurmaşilor. Tot ce se atinge de acei oameni de frunte, diverseleîntâmplări ce au trecut peste dânşii, actele lor publice şi chiarincidentele vieţii lor private devin, după moarte, de un mareinteres pentru cine ştie a-i preţui şi îi admiră. E o datorie sacrăpentru amicii şi contemporanii lor de-a face apel suvenirelor, sprea feri de uitare toate notiţele ce pot contribui la completareabiografiei lor.Această idee m-a îndemnat a vorbi astăzi de Nicolae Bălcescuca de un om al cărui nume onorează România şi ca de un amicscump şi jelit. Am petrecut luni întregi cu el, nu numai în ţară,dar şi în străinătate; am avut adeseori ocaziunea de a cunoaştefrumoasele aspirări ale inimii sale; 1-am văzut lucrând cu entu-ziasm la Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul; am călătoritîmpreună prin romanticele văi ale Moldovei; ne-am preumblat pegolful poetic al Neapolei, în nopţile luminoase din Italia; amadmirat flacăra uriaşă ce-ncunună fruntea Vezuvului; am respirataerul parfumat al Siciliei, rătăcind amândoi pe malurile mării;am trăit o parte a timpului de exil de la 1848 în mijlocul minunilorParisului şi am făcut, la un loc, pretutindenea multe proiectemăreţe, multe visuri aurite pentru gloria şi independenţa natieiDridri________________________________________________________________9noastre. Simt dar o mulţumire adâncă, o plăcere duioasă a mă-ntoarce cu gândul pe cărările şterse ale trecutului şi a întâlni înacest pelerinaj fantastic dulcea imagine a lui Bălcescu.O, Doamne! de ce trebuia oare să-1 văd, în sfârşit, singur,părăsit, palid, descurajat, suferind de o crudă boală şi murind pemalul acel înflorit al Palermei, unde am trăit cu el atâtea zileîngânate de falnice sperări? Cine-şi poate închipui amarul ultimeiore a vieţii sale! Cine va spune dorul cumplit de ţară cu care s-aluptat atunci, sărmanul! în agonia morţii?O, suflet blând şi iubitor, tu, care ai chemat gloria strămoşeascădin mormintele eroilor noştri! tu, care ai înălţat către ceruri celemai nobile urări pentru viitorul patriei române! lasă-mă a traduce

în limba poporului tău cea de pe urmă gândire a ta pe pragulveşniciei!N. BĂLCESCU MURINDDe pe plaiu-nstrăinăriiUnde zac şi simt că morDe amarul desperăriiŞi de-al ţării mele dor,Văd o pasăre voioasăApucând spre răsărit,Şi o rază luminoasă,Şi un nour aurit.— „Păsărică zburătoare,Unde mergi cu dorul meu?"— „Am solie-ncântătoareDe la sfântul Dumnezeu.Să duc glas de armonieŢărmurilor româneşti,Să vărs dulce veselieInimilor ce jeleşti".— „Rază vie călătoare,Unde mergi cu dorul meu?"— „Am solie-nvietoare10________________________________________________________Vasile AlecsandriDe la sfântul Dumnezeu,Să depun o sărutarePe al ţării tale sânŞi s-aduc o alinareJalnicului tău suspin."— „Nouraş pătruns de soare,Unde mergi cu dorul meu?"— „Am solie roditoareDe la sfântul DumnezeuSă mă las în RomânieCa să crească mii de floriPe frumoasa ei câmpieCe o plângi adeseori!"— „Du-te, rază strălucită,Du-te, mică păsărea,Şi pe ţara mea iubităMângâieţi-o-n lipsa mea!Iar tu, nour de rodire,Fă să crească-n sânul săuCu verzi lauri de mărireFloarea sufletului meu."1Am făcut cunoştinţa lui Bălcescu în anul 1845, la moşia luiCostache Negri, fostul agent al Principatelor Unite lângă înaltaPoartă. Numele noastre nu erau străine unul altuia; căci ele seîntâlniseră sub coloanele Foaiei ştiinţifice şi literare, o publicaţieperiodică care începuse a apărea la Iaşi în anul precedent şi alcărui titlu primitiv, Progresul2, fusese şters din frunte-i de cătreguvernul de atunci, fiind considerat ca o denumire revoluţionară*.31 Vezi voi. I al ediţiei noastre. (Notă de V. Alecsandri.)2 E vorba de Propăşirea.3 Multe lucruri neînsemnate aveau pe atunci privilegiul comic de a fiprivite cu ochi răi, pletele lungi; cravatele roşii, de exemplu, se considerauca semne revoluţionare şi deveneau, pentru şeful statului şi pentru consulul

rus, motive de serioase preocupări [V A.].Dridri___________________________________________________________________11Bălcescu tipărise în ea lucrarea sa atât de erudită asupra Armateiromâne, şi eu dasem la lumină câteva încercări de poezie şi articolulintitulat Istoria unui galben. Exista dar între noi o confrătie literarăcare era menită a se preface lesne în o prietenie strânsă.în acea epocă o frumoasă mişcare de renaştere se produce înambele ţări surori. Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universită-ţile Germaniei şi Franţei, adusese cu dânsa în societate o comoarăpreţioasă de idei noi şi de simţiri patriotice, comoară care nuîntârzia a se răspândi în generaţia cea jună de prin oraşe. Demnita-tea personală, onorul de familie, onestitatea în funcţii, patriotismulînfocat, independenţa de caracter în fata guvernului, năvălirădeodată cu o pornire învingătoare asupra cetei numeroase de vechieresuri şi de obiceiuri vicioase clocite sub caftanul fanariotic şiîncurajate de politica Protectoratului.O luptă neîmpăcată şi amară începu dar între oamenii neieşiţidin tară şi tinerii crescuţi în străinătate şi porecliţi în sânul patrieilor cu numele caracteristic de bonjurişti; zic luptă amară, căcinenorocitul bonjurist avea în contra lui nu numai pe guvern şi peagenţii puterilor învecinate, nu numai o societate întreagă deprinsăcu moravurile vechiului regim, dar uneori chiar şi pe rudele luicele mai de aproape, în fiecare familie se găseau faţă-n faţăobiceiurile trecutului cu ideile civilizaţiei moderne. Prin urmare,însăşi sfinţenia legăturilor celor mai intime era expusă înrâuririiunei stări de lucruri foarte delicate şi ades foarte critice. Şi aicisunt fericit de a putea declara, în onorul damelor de la Moldova,că ele au avut un rol providenţial în mijlocul acelei drame sociale!Ca mame sau ca surori, sub îndemnul inimii lor iubitoare, eleau ştiut a preveni, a stinge neînţelegerile fatale dintre părinţi şifii, îndulcind pe de o parte asprimea uneori despotică a bătrânilorşi, pe de altă parte, potolind iuţeala nerăbdătoare a tinerilor. Eleau fost îngerii păzitori ai păcii de familie şi au contribuit mult,prin tactul lor admirabil, a înlesni triumful progresului.12_________________________________________________________Vasile Alecsandri„Bucură-te ! zicea o mamă înţeleaptă către bărbatul ei, bucura-te dacă eşti învins, căci învingătorul este însuşi fiul nostru cel iubit!"Bătrânii cu vreme se primiră a recunoaşte că trebuiau să dearândul copiilor, mai cu seamă că în o asemenea concedare gene-roasă, ei gustau măgulirea unei mândrii puternice, mândriapărintească! Astfel lucrarea sublimă de regenerare, întreprinsă deun mic număr de apostoli ai civilizaţiei, găsi de la început un mareajutor în dragostea mamelor, în părtinirea entuziastă a surorilorşi, mai târziu, pe nesimţite, chiar în amorul propriu al părinţilor.Astfel, ţara, setoasă de reforme salutare, făcu în câţiva ani paşiuriaşi pe calea îmbunătăţirii morale.Printre acei apostoli ajunşi de-abia în primăvara vietii lor, N.Bălcescu era unul din cei mai convinşi, din cei mai înfocaţi, dincei mai cu abnegare. Presimţind viitorul României, el se cerca agrăbi păşirea românilor către acel viitor, purtându-le pe la ochiprestigiul strălucitor al gloriei strămoşeşti şi făcând să pătrundăîn sufletul lor glasul fermecător al istoriei trecutului. Pe fruntealui largă şi curată se vedeau trecând gândiri măreţe; în ochii luilimpezi şi negri lucea o flacără tainică, ce părea a înota într-orouă de lacrimi la cuvintele de Patrie, glorie şi independenţănaţională! Vorba lui era dulce şi convingătoare, ca graiul multor

oameni destinaţi de soartă a muri în floarea tinereţii. Constituţiasa părea delicată şi mai mult suferindă, căci fusese adânc vătămatăîn timp de doi ani de închisoare la Mănăstirea Mărgineni, subdomnia lui Alexandru Ghica-vodă. într-un cuvânt, toată persoanalui inspira simpatie şi dor de împrietenire, simţiri la care elrăspundea din parte-i printr-o frăţie sinceră şi statornică. Am spuscă am văzut întâia oară pe Bălcescu la anul 1845. Pană la aceltimp Principatele Moldovei şi Valahiei, deşi vecine, deşi locuitede acelaşi neam, erau cu totul străine una de alta. Foarte rareoriieşenii şi bucureştenii treceau linia hotarului, linie imaginară înadevăr, dar în realitate nestrăbătută ca zidul ce desparte Chinade celelalte imperii ale lumii. Românii se cunoşteau împreunămai mult din auzite, sub nume de moldoveni şi munteni, şi cândDridri____________________________________________________________13din întâmplare vreun impiegat al statului şi mai cu seamă vreunboier moldovean făcea vreo călătorie la Bucureşti, acel incidental vieţii lui dobândea proporţia unui mare eveniment în ochiilocuitorilor de dincoace de Milcov.1 Curajosul călător profita deprivilegiul celor veniţi de departe, spre a povesti minuni de capitalaTării Munteneşti şi de traiul muchelefal boierilor de acolo. Aseme-nea se vorbea în Bucureşti de gospodăria boierilor şi mai ales acucoanelor de la Moldova.Două puncte existau însă pe faţa pământului, două punctefoarte depărtate, în care românii generaţiei noi începură a seîntâlni; unul în Franţa, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălaltîn Moldova, la moşia lui Costache Negri.O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şitrimite copiii în străinătate, la universităţile de la Miinchen,Heidelberg şi Paris, spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor.Deşi pe atunci mergerea în Franţa era privită ca o ducere pe ceealume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, pestedouăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligente; deşi durereadespărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpâneau jaleasufletului lor amărât, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altaruluidumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spreApusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi, destinaţia deveni soldaţii viitorului.Faptă sublimă a generaţiei trecute! tu, care ai fost izvorulrenaşterii neamului românesc, ridică glasul de apără mormintelepărinţilor noştri în contra insultei orbilor şi nebunilor ce nu ştiu ale respecta.Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate adevereauzicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună1 Am avut un unchi care, în vremea guvernării generalului Kisseleff, fiindexilat pe trei luni la Bucureşti, a vorbit toată viaţa lui de acea împrejurare şia fost considerat de contemporanii lui ca un soi de hagiu [V A.].14________________________________________________________Vasile Alecsandride la cea întâi vedere, ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după animulţi de despărţire; trăiau la un loc, încurajându-se la studii,ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoarea Unirii româneşti. Din nenorocire, însă, înturnarea lor în patriepunea iar între dânşii distanţa fatală, şi rareori străbătută, ce seîntindea ca o cale părăsită, de la Iaşi la Bucureşti!Sărmanii înstrăinaţi! Câte deziluzii îi aşteptau la marginea ţării!Câte lupte, câte loviri în frumoasele lor sperări!Unii, care câştigaseră diplome de doctorat în jurisprudenţă,

rămâneau părăsiţi de guvern, sau cel mult rânduiţi a servi în celede pe urmă posturi ale ramurilor administrative sau financiare.Nici unul nu se vedea pus la locul lui. Alţii, care în neastâmpărulunei imaginaţii aprinse se încercau a păşi pe câmpul ademenitoral literaturii şi fondau, cu mii de greutăţi, vreo foaie periodică,erau expuşi a privi în curând suspendarea ei pentru cel mai uşormotiv1 şi uneori a fi chiar ei înşişi ridicaţi de poliţie din sânul1 La Moldova, Alăuta românească, foiţă literară, fondată în 1839 de dl M.Kogălniceanu, a fost oprită chiar de la începutul apariţiei sale, din cauza unuiarticol intitulat Filozofia vistului, articol tradus din ruseşte şi considerat deguvern ca atingător politicii ruseşti.După un an, Dada literară, revistă mensuală în care s-au publicat maimulte bucăţi de proză de mare merit, fu închisă pentru elogiul făcut de dlKogălniceanu domniei lui Alexandru cel Bun, elogiu ce a părut o aspră criticăpentru guvernul de la 1840.Foaia ştiinţifică şi literară a fost suspendată în a noua lună a vieţii sale,sub pretext de atac în contra religiei, fiindcă dl C. Negruzzi, într-o mică nuvelănumită Toderică, îl poartă pe acest jucător de cărţi prin fundul iadului, îlface a juca stosul cu Satan şi a-i câştiga şi a scăpa de la pedeapsă douăsprezecesuflete.în anul 1852, România literară a fost ucisă până a nu apuca a se naşte detot, din cauza unui adevăr istoric. Articolul din capul publicării, scris de N.Bălcescu sub titlu de Răzvan-vodă, pretindea că acest domn a fost de neamţigan; şi conveninţele de pe atunci nu iertau a arăta un ţigan pe tron! Maitârziu, la 1855, România literară primi din nou învoirea de a se publica; însăcu condiţia de a şterge din biografia lui Răzvan-vodă partea genealogică; şiDridri____________________________________________________________15familiei şi trimişi în exil la mănăstiri, fără nici o formă de proces,dar numai după placul arbitrar al domnitorului sau numai dincapriciul unui ministru. Alţii iar, care, dorind a crea un teatrunaţional, compuneau piese originale ori făceau traduceri dinrepertoriul francez, erau siliţi a pune acele lucrări sub ascuţişulfoarfecelor unei cenzuri aspre şi oarbe. Ferice de dânşii dacă şidupă asemenea tristă formalitate ei nu se trezeau osândiţi laînchisoare, sub cuvânt de atac în contra moralei de la 1840!l Iatăcu toate aceste sărmana foaie fu suspendată a doua zi după ce se promulgaselegea dezrobirii ţiganilor; căci într-un articol foarte lăudăros acelei măsuricreştineşti se lunecară următoarele cuvinte: „Astăzi cade şi se desfiinţeazăsclavia cea neagră; mâine caută sa cadă şi să se desfiinţeze serbia cea albă!"[V A.].[Alăuta românească a apărut nu în 1839, cum îşi aminteşte Alecsandri, ciîn 1837-n. ed.].1 Dl M.Kbgălnceanu a fost ridicat de poliţie şi dus în exil la mănăstireaSecul, sub domnia lui Mihai Sturza, pentru că îndrăznise, ca avocat, să apereîn divanul domnesc drepturile municipale ale oraşului Botoşani în contralăcomiei şi actelor arbitrate ale unor călugări ce pretindeau că mănăstirealor avea drept de proprietate asupra locului orăşenesc.Domnul Costache Negruzzi a fost exilat la moşia lui de pe malul Prutului,pentru că, fiind deputat, avea tendinţe liberale.Domnul Alecu Russo, dând la teatrul naţional, tot sub domnia lui MihaiSturza, o mică farsă, în care un ţăran cânta:„De la Iaşi la Dorohoiţara-i plină de ciocoi",fu aruncat într-o căruţă de poştă şi dus pe un ger aspru la schitul Soveja, înmunţii dinspre Vrancea. Acolo el petrecu trei luni întregi, păzit de aproapecu jandarmi, şi se îndeletnici în timpul exilului cu adunarea de cântece

poporale de la un bătrân lăutar ce se afla adăpostit la acea mică mănăstire.Tot în noaptea arestării lui Alecu Russo, nenorociţii actori care avură roluriîn piesa autorului fură luaţi grămadă, ticsiţi într-o căruţă evreiască şi trimişispre pocăinţă la deosebite schituri de la munte. Iaşii rămase o iarnă întreagălipsit de trupa naţională: dar societatea era scăpată!... de cine?... de ce?... detrupă! [VA.]16________________________________________________________Vasile Alecsandrisub ce soi de sistem despotic tinerii francezi şi nemţi, bonjurişti şiduelgii erau chemaţi a începe şi a urma fără descurajare solia lorcivilizatoare.Aceste deosebite porecle erau date de către boierii reacţionaristudenţilor din Franţa şi Germania, şi atât unii cât şi alţii inspirauoarecare groază, având reputaţia de duelişti, de oameni nemerşila biserică, de antropofagi etc. în adevăr, denumirea cam turcităde duelgii era meritată până la un grad; căci în anii dintâi, adicăde la 1839 până la 1845, francezii şi nemţii formau două partiderivale, cercând fiecare a lua pasul în societate şi a face să predo-mine ideile ţărilor în care-şi primiră educaţia. Acea discordie daloc necontenit la o mulţime de neînţelegeri, de discuţii şi de pro-vocări. Duelul era la ordinea zilei, încât, fără cât de puţină duşmă-nie, campionii germanismului şi ai francismului, sub îndemnulunui amor propriu copilăresc, se băteau pentru motivuri de nimic,şi pot zice mai mult pentru plăcerea de a practica duelul, în zadardomnul da porunci poliţiei ca să oprească întâlnirile dimprejurullaşilor; duelurile urmau chiar sub ochii neodihnitului agă.Timpul, însă, relaţiile sociale din zi în zi mai strânse, comuni-tatea de aspiraţi către acelaşi viitor şi înrâurirea amicală exercitatăde Costache Negri asupra inimii tinerilor făcură a se stinge dintreaceştia rivalitatea ce îi înarmase de atâtea ori pe unii în contraaltora. Costache Negri, iubit de toţi pentru înţelepciunea sadreaptă, pentru blândeţea şi nobleţea caracterului său, fu recuno-scut ca decanul tinerimii şi chemat de atunci până astăzi cudenumirea drăgălaşă şi respectuoasă de Moş Costache sau cu aceamult mai caracteristică de Uncheşul.Prin urmare, ziua de Sfântul Constantin şi Sfânta Elena eranu numai o sărbătoare pentru dânsul, dar şi pentru amicii lui. Petot anul, la acea zi, veneau mulţi tineri de la Iaşi şi de la Bucureştica să ia parte la serbarea de familie de la Mânjina, serbarea fru-moasă, patriarhală şi care în curând luă un caracter naţional. Mulţidin acei care trăiesc încă şi câţiva din acei care au murit, precumDridri_______________________________________________________________17N. Bălcescu, C. Filipescu, A. Russo, Coradini etc., au asistat lapraznicele homerice, la vânătorile întocmite cu mare număr decălăreţi, înşiraţi pe câmpiile nemărginite ale ţării de jos, la horelevesele de ţărani şi ţărance amestecaţi la un loc, mână în mână,cu cavalerii şi damele saloanelor din ambele capitale.Costăchiţă Filipescu ducea hora cu pornirea voinicească a unuifecior de munte; A. Russo aţâţa glumele româncelor cu spiritulsău şăgalnic şi N. Bălcescu, cuprins de entuziasm la privireaflăcăilor ce dănţuiau cu pletele în vânt, zicea: „O! mândră oasteva avea România când i-a veni rândul pe lume!..." Nobil suflet!...El nu putea gusta o veselie, nu putea simţi o fericire fără de-aface părtaşă la dânsele pe mult iubita şi neuitata lui Patrie.Vizitele noastre la Mânjina pentru ziua lui Negri, petrecereafrăţească în sânul familiei sale, înzestrată cu cele mai frumoasecalităţi ale spiritului şi ale inimii, vor rămânea suvenire neşterse

din memoria noastră. Acele pelerinaje în ţara de jos a Moldoveiau avut o nepreţuită influenţă în favorul mişcării naţionale de la1848. în Mânjina tinerii, osteniţi şi descurajaţi de greutăţile misieilor, prindeau o nouă putere pentru luptele viitoare; moldovenii şimuntenii aveau ocaziune a se cunoaşte de aproape, a se stima, ase iubi, a pune la un loc sperările lor, a face proiecte măreţe pentrurenaşterea Patriei comune, a se înţelege pentru formarea opinieipublice în ţară. Zic Patrie comună, zic ţară, pentru că la Mânjinanu mai erau moldoveni şi munteni, dar români; nu erau douăţări pentru români, dar o singură ţară, o Patrie comună!... Unireaexista în inimi, ea se tălmăci în cuvinte şi prinse rădăcină, ca oplantă cerească, pe acel loc ars de soare şi lipsit de planteleumbritoare ale pământului.Nicolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreună cu noicâteva zile şi, plecând la Bucureşti, ne zise îmbrăţişându-ne cu lacrimi:„Plec de aici cu sufletul plin de convingere că ne va ajutaDumnezeu şi va ridica naţia română la rangul ce i se cuvine printrecelelalte mari neamuri ale lumii. Adio! sunt fericit!"18________________________________________________________Vasile AlecsandriPostscriptum: - în iarna anului 1847 am petrecut trei luni cuBălcescu la Palerma şi la Neapoli, unde el venise ca să găsească oclimă favorabilă sănătăţii sale. Peste un an, după revoluţiile dinBucureşti şi din Iaşi, am trăit împreună la Paris în cea mai deplinăconformitate de idei şi de simţiri; căci el avea un caracter foarteblând şi amical, în fine, 1-am mai zărit pentru ultima oară încarantina de la Galaţi trist, abătut, suferind, desperat în suflet;căci, întorcându-se din exil, i se refuzase intrarea în Patria lui.Nenorocitul s-a întors amărât la Palerma, unde a murit pe mâinistrăine.Iată o scrisoare care ne arată pe Bălcescu în orele sale desuferinţă. Ea a fost scrisă de o damă1 din Moldova, care întruneştetoate calităţile spiritului şi ale educaţiei perfecte, şi conţine unportret fidel al inimii bietului exilat.„Cher ami, au mois de novembre 1851, je retuş une lettre deBalcesco, qui m'appelait aupres de lui ă Hyeres. Comme toutes Iesnatures vraiment grandes, auxquelles la reconnaissance ne pese pas,U ne craignaitpas d'accepter le devouement de şes omis. Sa confianceen eux etait si entiere, qu'on se sentait tout naturellement porte ausacrifice vis-ă-vis de lui.Je le trouvai dans un etat de sânte qui ne laissait aucun espoirde guerison; mais soit qu'il ne voulut pas attrister la joie du revoir,soit qu'il se fit illusion, U me părut plein de courage et me paria deşes projets d'venir. II travaillait avec une ardeur qui temoignaitpourtant de şes craintes; U. se levait souvent la nuit pour ecrire ăson histoire de Michel le Brave. Ces efforts l'epuisaient!... Je luiproposai d'ecrire sous sa dictee... Le souvenir de ces heures de travau,entremelees de causeries, est un des plus precieux que j'aie conservede notre intimite fraternelle... Son esprit juste et penetrant, sonimagination ardente, son âme enthousiaste et aimante donnait ă' Măria Cantacuzino.Dridri____________________________________________________________19chaque sujet un interet tout particulier, et que Von fut ou non deson avis, U forcait l'attention et ne laissait jamais indifferent. Sonthemefavori etait l'amour de la familie, l'amour d'unefemme tellequ'il la reva.it, l'amour des enfants!... Absorbi dans Ies premieresannees de sajeunesse par des questions politiques etpar des preocu-

pations de reformes liberales pour sonpays, son coeur avait conserveunefraîcheur et une vivacite d'mpressions extraordinaires; mais şesaspirations etaient grandes et allaient toujours au plus beau.Je lui demandai un jour quel type de femme U aimait le mieux.II me repondit: M. de Rolland! Cette âme amoureuse de l'heroiqueetait tres sensibile â la grâce et â l'esprit; mais quelque grand quefut son culte pour l'amitie, on sentait qu'elle avait besoin d'un autresentiment, qu'elle aspirait ardemment vers la realisation d'un reveplus attrayant, plus complet. Cest â ce reve, entrevu et non atteint,que j'attribue lliorreur de notrepauvre ami, etje diraipresque sonepouvante de la mort. II se revoltait comme d'une injustice â l'ideede mourir, mais şes revoltes n'avaient ni fiel ni duree: U reprenaitvite possession de lui-meme et me disait alors avec ce sourire dedetachement que Ies mourrants ont seub: Qu'importe apres tout!Să trăiască ţara noastră!Ce voeu resume toute sa vie!II est bon, noble et juste que sa memoire soit honoree et que sonsouvenir vive dans le coeur de tout roumain.11 Vezi tălmăcirea românească a scrisorii la p. 136—137.CONSTANTIN NEGRUZZIINTRODUCERE LA SCRIERILE LUIIPentru a judeca şi a preţui meritul unui autor, trebuie acunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbiiîn care el a fost îndemnat a scrie şi dificultăţile de tot soiul, princare geniul său şi-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Săvedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice şi peAlexandru Lăpuşneanu, acest cap d-operă de stil energic şi depictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrieBaladele lui V Hugo şi a compus acea colecţie de Păcate aletinereţilor, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada defrunte a literaţilor români.A sosi pe lume într-o ţară liberă şi civilizată este o mare favoarea soartei; a găsi în acea ţară o limbă cultă şi avută, pentru a-şiexprima ideile şi simţirile, este un avantaj imens pentru aceichemaţi a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniumuzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonieatunci când el posedă instrumente perfecţionate; un cultivatorharnic şi priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pelocuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase;însă dacă meritele acelui muzic şi ale acelui cultivator sunt demnede laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventatşi perfecţionat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respectplin de recunoştinţă curajosului pionier care a abătut pădurilesălbatice şi a pregătit pământul pentru holdele viitorului?Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din aceipionieri literari din România care a înzestrat patria lui cuDridri_______________________________________________________________21produceri atât mai preţioase, că ele au fost rodul unui timp contrardezvoltării spiritului.Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a vieţuit, aluptat şi a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineridin generaţia actuală; însă mulţi sunt încă în viaţă care îl vorrecunoaşte şi-1 vor declara exact. Acel tablou arată societateasemiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primiipaşi ai juneţii sale, el, ce avea o inimă fierbinte şi un spirit luminat

de razele soarelui occidental.IIîn capul guvernului un domn ieşit din monstruoasa împreunarea suzeranităţii turceşti cu protectoratul rusesc, un soi de paşăpurtând chiveră muscălească, puternic, despotic, dispunând deprofunda supunere a locuitorilor ţării, înconjurat de o temererespectuoasă, şi însuşi tremurând dinaintea unui firman dinConstantinopol, tremurând mai mult dinaintea unei simple notedin Petersburg, tremurând încă şi mai mult dinaintea împără-tescului consul al maiestăţii sale Nicolai Pavlovici. Acel domn, deşiînfăşat pro forma în pelincile Reglementului Organic, deşi faţă cuo putere legiuitoare numită Obşteasca Obişnuită Adunare, semănacu un arbor mehanic, de la care atârnau toate ramurile adminis-trative, financiare, judecătoreşti şi chiar bisericeşti, ramuri desti-nate a hrăni trunchiul prin sucul ce absorbeau din vinele ţării. Elfăcea şi desfăcea mitropoliti şi episcopi după cuviinţa sa; el numeafuncţionarii statului pe termen de trei ani, în care aceştia aveautacit învoirea de a se îmbogăţi prin orice mijloace; el da ultimulveto în materie de procese; el era cenzorul arbitrar a oriceproduceri intelectuale, a orice aspirări liberale; el, prin urmare,suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se încercau a răspândigustul literaturii (presa politică fiind mărginită numai în dare de22_________________________________________________________Vasile Alecsandriseamă a balurilor de la curte şi a ceremoniilor din ziua Sf. Nicolae).El, în fine, stăvilea zborul gândirii după placul său, şi ades înfundachiar pe gânditori la o mănăstire, fără nici o formă de proces altadecât prin o simplă poruncă verbală dată agăi de oraş.La picioarele tronului se înşira treptat o boierime împărţită îndiferite clase.Clasa I, poreclită greceşte protipenda, fiindcă era compusă decinci ranguri înalte: logofeţi mari, vornici, hatmani, postelnici şiagi, care singuri aveau dreptul de a purta bărbi. Ea forma o bogatăoligarhie de câteva familii greco-române, ce-şi atribuise de la sinecalificarea de aristocraţie, calificare nebazată nici pe fapte glorioa-se, nici pe moştenirea titlurilor, ca la celelalte corpuri aristocratedin Europa occidentală. Totuşi în acea clasă şi numai în sânul eidomnul alegea consilierii săi şi funcţionarii mari ai statului. Astfelminiştrii, preşedinţii divanului domnesc, generalii miliţiei etc. nuputeau fi alţi boieri decât numai acei din protipenda şi chiartinerele odrasle din tulpina evghenistă păşeau triumfal peste toatetreptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să intre în posturile deispravnici şi de vornici de aprozi.Clasa II, formată de ranguri secundare, precum: spătari, bani,comişi, paharnici etc., era mult mai numeroasă, însă totodată şimărginită în aspirările ambiţiei sale. Din corpul ei în adevăr ieşeaudiacii de visterie1, cei mai iscusiţi, cei mai cu bun condei; însărareori, chiar după mulţi ani de serviciu, un favorit al soarteiparvenea a se furişa în mândra protipenda, şi acolo sărmanul erasupus la supliciul lui Tantal. Deşi acum era boier cu barbă, deşitolerat în ecpaeaoa2 privileghiată, el făcea zâmbre, privind cu jalela jilţurile ministeriale; căci nu-i era permis să aspire decât lamodestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de directorde minister!1 Funcţionarii Ministerului de finanţe [V A.].2 Cuvânt turcesc ce însemnează partea [V A.].Dridri_______________________________________________________________23

Clasa III, miluită cu cinuri (ranguri) de: slugeri, şătrari, medel-niceri, ftori-vist, ftori-post etc., era mişină de cinovnici, funcţionarisubalterni, care umpleau cancelariile şi mânjeau conturi groasede hârtie vânătă cu docladuri, otnoşanii, ana]orale etc., scrise cuslove încălecate unele deasupra altora; căci pe atunci literele latineerau tot aşa de cunoscute în neamul latin al românilor ca şihieroglifele egiptene sau ca semnele alfabetului chinez. Clasa IIIvisa la splendorile boierilor clasei II, neputând închipuirea ei săse ridice până la înălţimea olimpică a clasei I, şi izbutea din cândîn când a se acăţa de poalele anterielor boiereşti.După boierime veneau breslele negustorilor şi ale meseriaşilor,lipsite de orice drept municipal, însă foarte exploatate de funcţi-onarii Agiei şi Eforiei. Singura prerogativă ce le mai rămăsese con-sista întru a prezenta domnului la Anul Nou o pâine mare şi sare.Aceste bresle au dispărut sub vălul năvălitor al jidovilor, alungaţidin^Rusia şi Austria.în fine se pierdea în umbră, în părăsire, în ignoranţă poporul!...poporul şerbit boierescului, poporul pe capul căruia toţi eraustăpâni, toţi: vătavi, arendaşi, proprietari, slujitori, cenuşeri,ţârcovnici, revizori, sameşi, ispravnici, judecători, directori, miniş-tri, domn, sultan şi împărat!... poporul supus la beilicuri, supus labiruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul,supus la supliciul fumului prin temniţe, expus la toate capriciilecrude ale soartei, la toate mizeriile morale şi fizice, plecat la toti, fieindigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază din copilăriepână la moarte şi neapărat de lege nici măcar în contra crimelor!Iar după acel popor român, în fundul tabloului rătăcea unneam de origine străină, căzut în robie, gol, nomad, batjocorit,dispreţuit: ţiganii număraţi pe suflete, proprietate monstruoasă astatului, a boierilor şi chiar a sfintei Biserici, îngenuncheaţi subbiciul plumbuit al nazârului, vânduţi la mezat ca pe vite, despărţiţicu violenţă de părinţii şi de copiii lor, schingiuiţi crunt de uniiproprietari ce se intitulau creştini cu frica lui Dumnezeu, puşi în24_________________________________________________________Vasile Alecsandriobezi, în zgarde de fier cu coarne, purtând zurgălăi!... Ţiganiiasupra cărora puternicii zilei exercitau dreptul arbitrar de viaţăşi de moarte; ţiganii care reprezentau spectacolul înfiorător alsclaviei negre, precum ţăranii români reprezentau şerbirea albă!Şi între clasele privilegiate şi acele dezmoştenite, un cler igno-rant, superstiţios, îngrăşat cu mana averilor mănăstireşti, aplecatmai mult la plăcerile lumeşti decât la smerenia apostolească; uncler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele princuvinte de frăţie, în loc de a exercita un sacerdoţiu sacru şi mân-gâietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfântul potir în cupăde plăcere, şi talgerul de naforă în disc de parale.Aşadar, în vârful scării sociale un domn cu topuzul în mână şicu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuităde privilegiuri, bucurându-se de toate drepturile, până şi deilegalităţi, şi scutită de orice îndatorire către ţară; alături cu aceaboierime un cler1 ai cărui şefi, veniţi de la Fanar şi din bizuniilemuntelui Athos, se desfătau într-o viaţă de lux trândavă şi scanda-loasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub toatesarcinile! sus, puterea egoistă, jos, şerbirea şi mizeria fără protec-ţie, şi totul mişcându-se într-o atmosferă neguroasă de ignoranţă,de superstiţii, de pretenţii, de lăcomie şi de frică.III

După această repede ochire asupra întregului tablou, să exami-năm acum unele părti în detail şi să studiem ţara în privirea mo-rală, socială şi intelectuală.Moralitatea pe la 1828 - 40 consista mai mult în observareaunor practici religioase, în îndeplinirea unor datorii de creştin,1 Vom detaşa din acest trist tablou imaginea îngerească a mitropolituluiVeniamin, care a fost expresia cea mai pioasă şi cea mai fidelă a moraleicreştine [V. A.].Dridri_______________________________________________________________25precum se înţelegeau atunci acele datorii, adică: în mergerearegulată la biserică duminicile şi zilele de sărbători, în dare deliturghii, în facere de paraclise prin case, în ofrande de pască şiouă roşii în sâmbăta Paştilor, în trimitere de bucate şi băuturăosândiţilor din închisori, la ajunul sărbătorii numită Moşi, şi maicu seamă în împărtăşanii anuale, însă adevăratele principii alemoralei lui Cristos erau destul de negrijite.Mituirea, departe a fi considerată ca un delict sau ca un păcat,cum se zicea atunci, intrase adânc în obiceiuri, graţie corumperiide moravuri lăţite în ţară prin fatala domnire a fanarioţilor, şiproducea, pe lângă lefi, venituri sigure şi permise funcţionarilor.Ea forma rodurile cele mai mănoase din ramurile administraţieişi ale justiţiei, astfel că un slujbaş al statului care în trei ani deserviciu nu-şi făcea avere cădea sub dispreţul guvernului, însuşiclerul se îndulcea de păcatul mituirii, prin fabricarea plătită depreoţi şi protopopi şi mai cu seamă prin înlesnirea despărţeniilorpronunţate de Dicasterie.Schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor făcea parte din obiceiurilezilnice şi era o prerogativă a proprietarilor atât de absolută, încâtdacă s-ar trezi din morminte toate nenorocitele victime care aupierit în schingiuri aplicate lor făţiş, ne-am înspăimânta de acelnour de umbre sinistre ce au rămas nerăzbunate!Şi însă... oamenii care comiteau acele delicte şi crime nu eraurăi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi,generoşi, iubitori de săraci; dar aveau dreptul de cruzime şi îlexercitau fără a avea conştiinţă de fapta lor criminală, fără grijăde răspundere, fără teamă de pedeapsă. Astfel era timpul, astfelera starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude!... Şi cumputea fi altfel, când pe străzile oraşelor se petrecea adeseori unspectacol ce era de natură a le împietri: un nenorocit, gol până laşale, legat cu o frânghie lungă şi mânat din urmă de Gavril călăul,precedat de un darabancic, înconjurat de slujitori cu săbiile scoase,tremurând, şovăind, oprit la toate răspântiile străzilor, lungit la26_________________________________________________________Vasile Alecsandripământ, bătut de Gavril cu un harapnic, apoi iară sculat pepicioare cu sila şi iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătutmai departe!Laissez passer lajustice du roi!Lăsaţi să treacă dreptatea domnească!Deschiderea cu plată a frontierelor ţării la năvălirea jidovilor,alungaţi din Rusia şi din Austria, devenise un izvor de bogăţie,nu numai pentru funcţionarii subalterni de pe la hotare, dar şipentru alte persoane, de pe treptele cele mai înalte ale societăţii:toleranţa acordată lor de a specula mizeria poporului, prin dezvol-tarea fatală a patimii beţiei, era un al doilea izvor de înavuţirepentru autorităţile ţinutale, şi periodica exploatare făcută asupralipitorilor străine, prin ameninţări de izgonire, un al treilea izvor

care producea sume colosale oferite pe tablale de aur...Desproprietărirea răzeşilor ajunsese o manie încurajată şiajutată chiar de braţele puternice ale administraţiei şi justiţiei (?).Mulţime de procese se iscau din senin în contra acelor nenorociţimoşneni, se aduceau la împlinire prin măsuri arbitrare, caliceaumii de familii, pentru ca să îngraşe un vecin căftănit, şi produceauuneori scene foarte dramatice.Un proprietar mare şi atotputernic avea alăturea cu moşia luinişte răzeşi înteţiţi, care ţineau la pământurile lor, dreaptă avereîntemeiată pe hrisoave domneşti. Orice propunere din parte-ipentru schimb sau vânzare rămăsese fără rezultat. Ce se întâmplă?Intr-o zi, ispravnicul ţinutului, însoţit de o ceată de slujitori, aduseun plug şi, urmând poruncilor ce primise de la Iaşi, ordonă a tragebrazdă prin mijlocul pământului răzeşesc. Boii pornesc, fierulplugului începe a lăsa o brazdă neagră în urmă-i, când dintr-unrediu apropiat se iveşte o româncă naltă, ce purta un copilaş lasân. Ea vine sumeaţă în faţa ispravnicului, depune copilul dinain-tea boilor şi zice: „De vreme ce aţi venit hoţeşte, ca să ne luaţimoşia strămoşească, na! trageţi brazda peste copilul meu, pentruca să nu rămână pe lume pieritor de foame la uşile străinilor!"Dridri_______________________________________________________________27Toţi statură încremeniţi!... afară de ispravnic, care răcniînfuriat la slujitori să deie copilul în lături:— Nu vă atingeţi de el, că-i amar de capul vostru! strigăromânca, şi în adevăr deodată se văd ieşind din rediu vreo douăsute de ţărani înarmaţi cu topoare şi coase. Ei veneau repede şiameninţători către părintele ispravnic; dar acesta, negăsind decuviinţă a-i aştepta, îşi luă ceata şi se făcu nevăzut: „La oarba! laoarba!" strigau românii din urmă, râzând de spaima lui, şi astfelei rămaseră stăpâni pe moşia lor... până la anul viitor.De pe atunci s-a răspândit în ţară cântecul răzeşilor, ca un semncaracteristic al timpului:Frunză verde de scumpie,Ard-o focul răzeşie!Eu chiteam că-i boierie,Şi-i numai o sărăcie1!Etc., etc.Legăturile de familie erau în genere strânse şi bazate pesimţirile de dragoste între soţi şi de respect din partea copiilorcătre părinţi. (Respect manifestat zilnic prin sărutatul mâinii şiprin multe mici nuanţe în obiceiuri casnice, dispărute astăzi dinsocietate.) Căsătoria, considerată ca una din tainele cele mai sacreale legii creştineşti, se consolida sub scutul credinţei, şi prin urmaremulte menajuri erau adevărate modele de bună înţelegere, debună purtare şi de bun trai. Din nenorocire lesnirea fructuoasă,cu care sfânta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat desfânta Biserică, a fost principala cauză a multor despărţenii dinacea epocă. Alte două cauze nu mai puţin importante au contribuita ajuta pe Dicasterie în traficul său: l - căsătoriile silite, dupăplacul părinţilor, fără nici o considerare pentru dorinţa copiilor;1 Fragment cu mici modificări din Cântecul răzeşului Poezii populare, 1866,p. 227.28_________________________________________________________Vasile Alecsandri2 - disproporţia de educaţie ce exista între generaţia femeiască şiacea bărbătească.în adevăr, începutul civilizaţiei îl datorim sexului frumos

(termen foarte potrivit pentru damele societăţii de la 1828, careau fost înzestrate cu o frumuseţe proverbială). Ele mai întâi auprimit o educaţie îngrijită în pensioanele din Iaşi şi chiar îninstitutele din străinătate, învăţând limbile franceză şi germană,studiind muzica, deprinzând manierele europene, adoptândcostumele şi ideile noi şi simţindu-se, în fine, create pentru a firegine, pentru a exercita o influenţă salutară în societate, pentrua păşi triumfal pe calea unei existenţe demne de calităţile lor fiziceşi morale. Din contra, tinerii, meniţi a deveni consorţii lor, eraucrescuţi la şcoalele greceşti a lui Govdala, Cuculi, Kirica, scoaleîn care varga şi chiar falanga serveau de mijloc de emulaţie pentruînvăţarea verbului tipto, tiptis1. Simţul de demnitate personalărămânea astfel ucis sub falangă; dar elevul devenea elin desăvârşit.Afară de câteva excepţii, acei tineri rămâneau în păturileneştiinţei, precum rămâneau în anteriele orientale şi nu erau înstare de a răspunde nici la visurile poetice, nici la aspirărilesufleteşti ale gingaşelor soţioare ce se vedeau aruncate în braţelelor prin o absolută autoritate părintească. Din această nepotrivirede idei şi de simţiri năşteau o mie şi una de scene displăcute, pecare sfânta Decasterie le exploata în beneficiul ei. Despărţeniile,ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulţeau, şi aumers tot înmulţindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în ţară atinerilor crescuţi în străinătate. Sub o aparenţă de imoralitate,societatea îşi lua nivelul său moral; căci inteligenţele dezvoltateprin o educaţie egală şi inimile deopotrivă simţitoare se apropiau,şi pe ruinele căsătoriilor silite formau noi, libere şi trainice legături.' Eu fur, tu furi (grec.).Dridri____________________________________________________________29IVîn privirea socială, spectacolul nu era mai puţin curios [...]Confortul consista în îmbelşugarea camarei şi a gerghirului cufeluri de mezelicuri, dulceţuri, vutce etc., toate fabricate în casă,sub privegherea cucoanelor gospodine; căci pe atunci gospodăria,deşi cuvânt slavon, exprima însă o calitate ce făcea gloria româ-nilor. Luxul se manifesta prin mulţimea servitorilor, mai toţi ţigani,prin scumpetea blănurilor, a şalurilor turceşti şi a hainelor demătase, prin frumuseţea cailor ieşiţi din hergheliile ţării, prineleganţa echipajelor cu patru cai şi prin arnăuţii îmbrăcaţi îndulămi aurite, care din ostaşi domneşti ajunseseră a fi potiraşi, şidin potiraşi slugi de paradă, acăţate dindărătul caleştilor.Atelajul cu patru cai, fa.letu.ri, părea însă a fi o prerogativă aclasei I, căci o cucoană din starea II, permiţându-şi într-o zi a ieşila primblare cu faleturi, a produs un mare scandal şi a păţit omare ruşine. I s-au tăiat hamurile de la caretă în mijlocul străzii.După acest incident comic, se poate lesne întrevedea mulţimeanuanţelor distinctive ce existau între diferitele clase ale societăţii,nuanţe în gesturi şi întonări protectoare din partea celor mari cătrecei mai mici, nuanţe în alegerea locurilor şi a persoanelor la baluri,acei din starea I dănţuind împreună în fundul salonului, iar ceilalţilângă uşă, în sunetul asurzitor al lăutarilor sau al muzicii militare;nuanţe în proprietatea lojilor de la teatru, boierii mari ocupândexclusiv rândul numit bel-etage; nuanţe comice, însă caracteristicechiar în purtarea, în convorbirea şi în corespondenţa unora către alţii.Aşa, de pildă, un boierinaş de starea III săruta poala anteriuluiunui logofăt mare; boierul de starea II îi săruta pieptul, iar ceideopotrivă în ranguri se sărutau pe bărbi. Cel mic sta în picioare,

cu giubeaua strânsă la piept şi într-o postură umilită dinaintealogofătului; altul, ceva mai căftănit, se punea cu sfială pe un colţde scaun după mai multe îndemnări quasi poruncitoare; altul aveadreptul de a şedea pe jilţ, şi altul pe divan. Cel mic, adresându-se30________________________________________________________Vasile Alecsandricătre puternicul zilei, îi zicea: milostive stăpâine, măna-ta, lumina-rea-ta; altul întrebuinţa cuvintele greceşti: evghenestate, eclambro-tate, file etc., la care magnatul răspundea: arhonda, frăţică, saumon cher, după persoane. Cel mic scria celui coborât cu hârzobuldin cer: sărutându-ţi tălpile, sunt al măriei-tale preaplecat şi supusrob şi i se răspundea cu un al d-tale gata; iar formula: al d-tale caun frate se uzita numai între egali. Chiar damele aveau unvocabular ad-hoc, cele mai mici în ranguri dând celor mai marititlul de cucoană şi primind în loc un simplu: kera mu.Pe lângă aceste nuanţe, care împestriţau tabloul relaţiilorsociale, mai erau şi altele nu mai puţin comice şi ridicole, precumforma şi proporţiile calpacelor boiereşti, numite şlice sau işlice,precum prerogativa de a se închina pe la icoane şi a lua naforă labiserică înaintea tuturor (trufie grotescă chiar în locaşul luiDumnezeu, unde toţi oamenii sunt deopotrivă), precum dreptulde a fi ras pe cap şi la ceafă de bărbier-başa, bărbierul domnesc,precum obiceiul oriental de a fi ridicat de subsuori pentru a suiscările, precum favoarea, adeseori scump plătită, de a lua dulceţi,de a bea cafea turcească şi de a fuma ciubuc la curte! etc. etc.Mărimea şlicelor, care de-abia se ţineau în echilibru pe creştetulboierilor, arăta înălţimea rangurilor; aşa unii purtau calpace micişi rotunde de pielicică de miel, alţii jumătăţi de şlicuri cu fundverde de postav1; iar protipendiştii se coronau cu oboroace atâtde colosale, încât nu se găsea în Iaşi rădvan destul de încăpătorca să conţină doi logofeţi mari în costumul lor de paradă. Când opereche de postelnici se urca în aceeaşi caleaşca, şlicele lor erauexpuse a se turti sub desele caramboluri ce făceau între ele pestrăzile podite cu grinzi de lemn2, şi, pentru a le feri de o deformareinevitabilă, bieţii boieri se îndemnau a rămânea numai în fesuri,aşezând baloanele lor pe banca de dinainte a trăsurii. Nimic nu1 Vestitul Barbu Lăutarii a purtat toată viaţa asemenea sile [V A.].2 Din această cauză străzile se numeau poduri [V A.].Dridri____________________________________________________________31putea fi mai comic decât acea sintrofie de capete fără şlice şi deşlice fără capete.De pe timpul acela au rămas câteva fragmente de un cântecpoporal:Ciocoiaşul, boier mic,Poartă şlic cât un mirtic.Evghenistul oboroacăUnde şoarecii se joacă... etc.Precât dar damele societăţii prezentau aspectul unui buchetgraţios, elegant, seducător, pe atât consorţii lor formau un grup,asupra cărui Orientul şi, mai bine zicând, fanariotismul suflase oceaţă bizară. Precât ele, cu spiritul dezvoltat, cu inima plină deaspirări frumoase, străluceau de luciul civilizaţiei, pe atât eirămăseseră acoperiţi de vechea rugină. Crescuţi în idei de mândrieboierească, victime acelui sistem fanariot de corumpere, care aveadrept ţel şi efect degenerarea românilor, nimicirea demnităţiipersonale şi stingerea simţului de patriotism în sânul lor, ei nuputeau înţelege progresul omenirii, decât ca o păşire pe calea

averii şi a onoarelor. Trist rezultat al influenţei unui şir de guvernebastarde, care de un secol se abătuseră ca nişte corbi răpitori, canişte omizi otrăvitoare asupra ţărilor noastre. Orientul ne trimiteaciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai fatală decât toateepidemiile ucigătoare, şi din acea cangrenă se născu ciocoismul,se născu umilirea servilă, se născu ambiţia egoistă şi toate celelaltestafii funeste, care şi până astăzi există printre români, deşi însăacum tupilate şi ascunse.Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari; elavea obraz de săftian, după vorba românului; primea zâmbindinsulte cât de grave şi chiar palme, fără a simţi nevoie de vreosatisfacere. Acele palme se spălau cu apă din ibric; căci duelul,introdus în societate de tinerii crescuţi în Germania şi Franţa,inspira o groază salutară ce nu-i da drept de împământenire.Ciocoismul bine exercitat îşi da însuşi diplomă de ischiuzarlâc32_________________________________________________________Vasile Alecsandri(dibăcie), servind de treaptă spre acăţare, şi atât de puternic elrodea sămânţa bună din inimă, cât devenise din înjosire o înălţare,din ruşine o fală. Mulţi erau care declarau în gura mare că suntciocoi de casa cutărui boier mare. . . şi mulţi îi pizmuiau!Politica ciocoismului consista în ferventa adorare a numeluiîmpăratului rus, în vizite dese la consulat, în ambiţia de a jucavistul sau preferanţul cu dl consul, spre a câştiga nu banii, ciprotecţia lui. Iar mica opoziţie compusă de câţiva competitori latron, adresa în taină memorii la Petersburg sau jalbe la Poartă,cerând intervenţii străine; zic în taină, căci, dacă manoperele saleparveneau la urechea domnească, întreaga opoziţie era trimisăla mănăstire spre pocăinţă. Servilitatea, ciocoismul, sub mască defineţe diplomatică, făcuse din Camera deputaţilor anticameradomnului, compusă din reprezentanţi devotaţi orbeşte guvernului.Aleşi prin varga magică a corumperii electorale, ieşiţi din urneprin un nămol de decrete de boierii, şi de rânduiri în slujbe, clociţisub o atmosferă de intrigi, de promiteri, de ameninţări şi dehatâruri, ei deveneau umiliţii sateliţi ai tronului şi, bun sau rău,folositor sau păgubitor ţării, ei votau cu entuziasm tot ce li seprezenta de sus. Apoi, cuprinşi de recunoştinţă, adresau acte demulţumire Părintelui Patriei1, pentru patrioticeasca sa oblăduire,hărăzindu-i drept recompensă, pe lângă lista civilă, şi economiilebugetului anual, ofrandă depusă pe altarul Patriei!Serbarea cea mai solemnă pentru ciocoism era ziua sf. Nicolae,ilustrată cu ceremonii la curte, vizite oficiale la consulat, Te-Deumla Mitropolie, sunări de muzică militară, descărcări de tun (existanumai unui), bal mare la palat şi luminăţie în oraş. Pe străzi seînălţau transparante cu portretul-caricatură al împăratului; iarprimprejurul lui ardeau cu pălălaie balerci de păcură şi sunau dincobze bande de lăutari.1 Titlu oferit din linguşire de Obşteasca Adunare domnitorului MihaiSturza.Dridri_______________________________________________________________33Cât pentru vreo serbare naţională nici nu se pomenea; căcisimţul de naţionalitate, pentru cei mai mulţi, amorţise de tot, şipentru un mic număr de patrioţi nu se întindea mai departe decâtpână la hotarele ţării. Stranie prefacere a lucrurilor, stranieschimbare a oamenilor! Cine ar crede, privind ţara de astăzi, căacum treizeci de ani, o mare parte din ideile, simţirile şi principiilemoderne, care au prins rădăcină adâncă în societatea noastră,

erau litere moarte, ba chiar lipseau şi cuvintele din limbă pentruexprimarea lor, aşa:Onestitatea nu găsea un substantiv analog în jargonul ce sevorbea, cuvântul omenie (om de omenie) fiind dispreţuit ca untermen uzitat printre ţărani. Un om onest se zicea pe greceştetimios sau om de treabă... de care treabă?Amorul propriu era poreclit filotimie şi prin o bizarerie limbis-tică, mita sau ruşfetul rusesc se chema filotim.Onorul... cinste!Gloria... slavă!Libertatea... slobozenie!Românismul avea un înţeles insultător pentru tagma evghenistă,căci o apropia de clasa locuitorilor de la ţară: „Român e ţăranul,eu sunt boier moldovan", declamau cu mândrie elevii lui Cuculişi Chiriac.Unirea?... Un vis nevisat încă de nime.Independenţa? Alt vis îngropat în mormintele lui Ştefan celMare şi Mihai Viteazul.Egalitate, libertate? Utopii ieşite din sânul Goliei şi menite aduce pe utopişti iarăşi în Golia, dacă ar fi existat asemene vizionari.Şi precum sacrele principii de drepturile şi îndatoririle omuluiîn societate zăceau sub pâcla ignoranţei, asemene şi limba, şiliteratura, şi artele frumoase se resimţeau de influenţa pâclei.Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele ocupări ruseştilăsară urme deplorabile în moravurile şi în spiritul societăţii, şicaracterul ei român dispăruse precum dispare pământul subzăpada iernii. Soarele României era palid şi fără căldură naţională!34________________________________________________________Vasile AlecsandriLimba, păstrată cu sfinţenie de străbunii noştri şi de popor,devenise un tutti frutti, împestriţat cu vorbe greceşti, turceşti,ruseşti şi franceze. Sub domnirea paşalelor ea se corcise cuogeaguri, cu calemgii, cu taclituri, cu muchelefuri, cu chefuri, cutemenele, cu huzmeturi etc.; sub fanarioţi se încuscrise cu evghe-nii, cu filotimii, cu takismata, cu englendisiri, cu aporii, cu filo toheri, cu istericale, cu baclavale, cu arhontologii, parigorii etc. înfine, studiul limbii franceze introdusese în biata limbă nenumăratecuvinte terminate în arisit: amorarisit, menajarisit, amuzarisit,pretindarisit, perfecţionarisit, constituţionalizarisit etc.Un adevărat român rătăcit în societate pe atunci rămânea cugura căscată şi se putea crede transportat într-o lume cu totulstrăină sau mai bine în turnul lui Babei. Ce putea fi dar literaturaunui asemenea timp?Pe la începutul secolului s-a ivit în Moldova o pleiadă de poeţi,care au lăsat urme adânci în memoria contemporanilor. Aceapleiadă compusă de: Tăutu, Conachi, Beldiman, Bălşucă, Pogor,Bucşănescu etc., toţi boieri şi feciori de boieri, erau înzestraţi cuînvăţăturile clasice ale limbilor: elină, latină şi franceză. Ei seîngânaseră cu imaginile poetice ale mitologiei antice şi primiserătotodată reflectul depărtat al ideilor voltairiene, pe care revoluţiacea mare din 1793 le răspândise în Europa; însă distanţa nestrăbă-tută ce exista între patria lor şi izvorul acelor idei, precum şi maicu seamă poziţia lor socială îi opriră de a se pătrunde de principiileradicale ale Franţei. Spiritul lor lua deci o altă direcţie; el seîndrepta cu tot focul tinereţii pe câmpul înflorit al poeziei, câmpce îi ducea în templul amorului, în curând Moldova fu inundatăde satire, cântece amoroase şi elegii, în care dumnezeii mitologici

şi mai cu seamă Afrodita ocupau locul cel mai important, precumîn poeziile franceze de la aceeaşi epocă. Acele stihuri descriau încadenţe lungi jalnica stare a inimilor şi chiar, sub forma deacrostihuri indiscrete, publicau numele zânelor adorate.Satirele erau foarte mult gustate, căci ele corespundeau cunatura spiritului râzător al românilor; dar, mai presus de toate,Dridri_______________________________________________________________35cântecele de lume erau bine primite, fiind cântate de lăutari lamese, nunţi, petreceri prin grădini şi vii.Pe atunci breasla lăutarilor dobândise o mare însemnătate, căcifiecare boier ce poseda suflete de ţigani avea şi banda sa demuzicanţi deprinşi a suna din viori, din cobze şi din naiuri; iardiversele bande se întreceau care de care a compune melodiimai duioase pe versurile boiereşti şi a scoate din piepturi ahturimai prelungite, mai pătrunzătoare în folosul dragostei stăpânilor.Lăutarii serveau de tainici curieri ai inimilor, căci declarările deamor se făceau prin gurile lor; prin urmare un ah! sau un of! binetrăgănat plătea pungi de bani şi adeseori înstărea pe fericitul ţigan,care poseda piept sănătos şi răsuflare lungă.Astfel era obiceiul! Să-1 respectăm, ca unul ce a contribuit lafericirea părinţilor noştri şi a păstrat, în lipsă de tipar, producerilepoetice ale generaţiei trecute. Acele produceri au patru caracteredistincte şi se împart în: 1) Cântece de lume (poezii amoroase);2) Epistole; 3) Satire şi 4) Meditaţii filozofice; însă mai putemadăuga câteva încercări de soiul epic şi câteva traduceri în versuridin autorii străini, precum:Plângerea Moldovei sau Jalnica tragedie, poem compus deBeldiman asupra revoluţiei greceşti de la 1821.Orest, tragedie de Voltaire, tradusă de Beldiman.Henriada lui Voltaire, poem tradus de Pogor.O parte din poemul lui Pope, tradusă de Conachi.Epistolele Eloisei către Abeilard, traduse din Baur Lormian, deConachi... etc., etc.Toate aceste scrieri au meritul lor în privirea versificării şi alimbii, ades mlădiată cu mult talent; dar nu au putut exercita vreoinfluenţă salutară asupra gustului pentru literatură în epoca decare vorbim, fiind nerăspândite în public. Ele probează că printrepărinţii noştri existau spirite cultivate distinse, ce simţeau nevoiade a-şi lua zborul în sfera ideilor înalte, însă nu erau seduse deprestigiul gloriei; căci lipseau mijloacele publicităţii. Poeţii scriau36________________________________________________________Vasile Alecsandripentru mulţumirea lor, precum diletanţii fac muzică în singurătate,şi nu se îngrijeau de soarta manuscriselor. Consecinţa inevitabilăa unei asemene nepăsări a fost pierderea multor din autografe,care după moartea autorilor au servit a acoperi gavanoasele cudulceţuri. Cămara se îmbogăţea cu paguba literaturii.în adevăr, demnul de laudă Asachi se încercase a fonda o tipo-grafie şi un jurnal: Albina românească, însă acea tipografie zăceaîn nelucrare din cauza lipsei de materie şi biata Albină era con-damnată a culege miere numai din florile grădinii domneşti, îiera oprit de a deştepta opinia publică, care pe la 1840 se prezentaîn ochii guvernului sub forma unui monstru ameninţător; dar îiera permis şi chiar impus a relata numai ceremoniile de la Curteşi de la consulatul rusesc.în adevăr, Asachi publică din când în când câte o cărticică deînvăţătură elementară pentru scoale şi câte un calendar la începu-

tul fiecărui an; dar şi în acele publicaţii inocente el se găsea con-strâns de asprimea unei cenzuri neinteligente. Foarfecele cenzuriiţineau locul spadei lui Damocles deasupra capului fiecărui autor.Dezvoltarea ideilor şi purificarea gustului literar se resimţeaudar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, şi avântulscriitorilor îşi frângea aripile, lovindu-se de indiferenţa publicăca de o stâncă. Bătrânii nu citeau decât vieţile sfinţilor; iar tineriinu citeau nimic, dispreţuind cărţile româneşti, şi printre acei tinerinumai un Alexandru Hrisoverghi şi un Costache Negruzzi:rari nantes in gurgite vasto1se băteau cu mâna pe frunte, zicând cu desperare ca Chenier înora morţii lui: Etpourtantje sens quej'ai quelque chose lă\21 „Câţiva naufragiaţi plutind în vastul abis" (lat. — sfârşitul versului 118din Virgil, Eneida, cartea I).2 „şi totuşi, simt că am ceva aici!" (fr. - Poetul Andre Chenier, care a fostdecapitat, rosteşte aceste cuvinte înainte de execuţie, referindu-se la capul său.)Dridri____________________________________________________________37VTabloul de mai sus va părea poate depins cu culori cammohorâte. Societatea este prezentată sub o lumină puţin favora-bilă; timpul este arătat cu un nămol de defecte şi de ridicole. Edrept, prin urmare, să examinăm şi părţile avantajoase ale tablo-ului, pentru ca să ne facem o idee exactă de epoca părinţilor noştri,epocă interesantă, de care ne ţinem noi înşine prin legăturiintime1.Am pretins că până la 1840 şi chiar mai încoace cu câţiva ani,ideile şi principiile moderne înrădăcinate astăzi la noi nu pătrunse-1 „ Un bătrân înţelept cu care vorbeam câteodată de starea de înapoierea timpului trecut în comparatţie cu progresul timpului prezent (progres ce-1numea pripit), îmi zicea prin o zâmbire maliţioasă:„Nu zic ba, pe vremea mea erau multe rele; oamenii se găseau camturcomeriţi, procopsiţii nu umpleau uliţele ca în ziua de astăzi, nu se strigauîn gura mare: liberta, egalita, ke ta lipa, precum strigă irozii la sărbătorileCrăciunului: dar cum se face că pe atunci, cu slabele mijloace de care dispuneaţara, cu un buget de nouă milioane de lei vechi numai, toate lefile şi pensiileerau plătite regulat, toate cheltuielile statului se găseau acoperite la sfârşitulanului, şcoalele şi spitalele se ţineau în bună stare, în Iaşi se înfiinţau oacademie şi o şcoală de meserii, prin oraşele din provincii se deschideaustabilimente de învăţătură publică, străzile sepaveluiau, se luminau cu fanare;pompierii se organizau pretutindenea în cea mai bună orânduială, poduri depiatră se clădeau peste râuri, de pildă cel de pe Bahlui şi cel de la Docolina,şosele foarte bune se croiau de-a lungul ţării cu măsuri economicoase etc. şicu toate aceste, deşi noi eram ruginiţi, deşi sameşul visteriei ţinea întreagacontabilitate a statului pe o simplă coală de hârtie, nici un deficit nu se iveala sfârşitul anului, ba încă rămânea un prisos, pe care boierii deputaţi îlprefăceau în prinos pentru vodă? Astăzi lumea s-a civilizat mult, e adevărat,veniturile ţării s-au mărit peste măsură, şi însă nime nu-i plătit la vreme şideficitul bugetului a ajuns a fi spăimântător... Pentru ce? ştii pentru ce? pentrucă lumea nouă e ameţită de teorii, când lumea vechea avea simţul practic,ce se dobândeşte la şcoala experienţei, iară nu la acele din străinătate"[V A.].38________________________________________________________Vasile Alecsandriseră încă în ţară, că societatea purta sigiliul oriental, că spiritul şiinima se luptau şi amorţeau sub suflarea otrăvitoare a fanariotis-mului, că precum guvernul nu avea altă ambiţie decât aceea de afi bine văzut la Petersburg, asemene boierimea nu avea altă pre-

ocupare decât a fi bine văzută şi protejată de guvern.Am spus că generaţia stătută era înţelenită în vechile datini şiprivilegii, fără nici o dorinţă de a ieşi vreodată din cercul lor; vomadăuga că tinerimea ce reprezenta viitorul ţării nu avea nici oînsemnătate, nici o aspirare, nici o iniţiativă şi negreşit ea ar firămas pierdută în hăugaşul trecutului dacă unii din părinţii noştrinu ar fi avut ideea de a-şi trimite copiii la universităţile din Franciaşi Germania. Această idee providenţială, acest act revoluţionar,putem zice, a deschis porţile României la toate reformele civiliza-toare ce au năvălit la noi şi s-au împământenit cu o repejune fărăexemplu în oricare altă parte a lumii. Să fim drepţi şi să ne închi-năm cu respect şi recunoştinţă dinaintea memoriei părinţilor. Eiprin traiul lor păreau a face parte din secolul XVI, dar au avutmeritul sublim de a introduce în Patria lor un secol de progres şide regenerare, secolul XIX, adus din străinătate prin copiii lor.Glorie şi onor părinţilor noştri! Ei au pregătit viitorul, un viitorplin de frumoase promiteri, care s-au realizat în parte şi din carese bucură generaţia de astăzi.Acei oameni venerabili au undit în inima lor cea mai sublimăaspirare: căci ei păstrau cu sfinţenie în fundul inimii calităţilemoştenite de la străbuni şi neatinse de cangrena fanariotismului.Pentru acei boieri demni, ţara, numită moşie, era cel mai scumpodor, cea mai sacră avere strămoşească. Demnitatea lor personalăîi ţinea pe picioare şi ameninţători în faţa puternicilor intriganţide la Fanar, simţul lor de naţionalitate îi făcea a plânge, privindînjosirea Patriei lor, căzută din culmea gloriei la rangul de unsimplu paşalâc. Respectul lor pentru persoana împăratului Rusieiera izvorât din recunoştinţă, căci Rusia pusese capăt domniriifanarioţilor, ea reînviase tractatele vechi ale ţării cu Turcia şi dotaseRomânia cu o constituţie mult mai liberală decât ale imperiilorDridri_______________________________________________________________39vecine1. Ei au fost singurele coloane rămase al timpului naţionali-tăţii noastre; pe fruntea lor venerabilă aurora viitorului reflectarazele sale; însă amar de naturile alese, de inteligenţele nerăbdă-toare care trăiau în aşteptarea acelui viitor depărtat!C. Negruzzi a fost una din acele naturi.Crescut în ţară sub privegherea părintelui său, el îşi dezvoltăspiritul, îşi înmulţi cunoştinţele prin citirea autorilor clasici, atâteleni, cât şi francezi, şi de la sine se înfrăţi cu şcoala romantică,al cărei şef era Victor Hugo. O oprire destul de lungă în Basarabiaşi Rusia de sud punându-1 în relaţie cu vestitul poet Puşkin, gustulsău pentru literatura modernă se afirmă încă mai mult şi, ca prinun efect magic, el se trezi deodată cu o avere bogată de idei noi, depoezii armonioase şi de stil curat românesc. Avea, sărmanul, ocomoară, şi nu se putea bucura a o împărţi cu nimeni, căci împrejurulsău nimeni nu era în stare să o preţuiască la adevărata ei valoare.Efect curios al legii de contraste! efect natural al sistemului deopresie! Pe când stilul general arlechinat cu grecisme, slavonisme,francisme mirosea a birocraţie, modelându-se pe fraza stereotipăde aşa precum şi în urmarea celor mai sus pomenite; pe când poezialâncezea în versuri trăgănate de 16 picioare şi şchiopăta sub formade ode linguşitoare către ministru, domn şi împărat, C. Negruzzitraducea cu o măiestrie artistică baladele lui V Hugo şi minunatapoezie a lui Puşkin Şalul negru. Limba lui era corectă, versificareaarmonioasă şi traducerea demnă de original.Pe când clerul ţinea într-o mână discul drăgălaş şi în cealaltă

fulgerele afuriseniei, C. Negruzzi îndrăznea a scrie pe Toderică,jucătorul de cărţi2 şi să traducă, în colaborare cu A. Donici, Satireleprinţului Antioh Cantemir3, în care se găsesc pasaje ca următorul:1 Regulamentul Organic.2 Dacia literară, în care a apărut această nuvelă, a fost suspendată dupăreclamarea clerului, şi C. Negruzzi a fost exilat [V. A.].3 Volumul, apărut în 1844, la Iaşi, se intitula Prinţul Antioh Cantemir:Satire si alte poetice compuneri.40________________________________________________________Vasile AlecsandriDe vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată,înfăşură-ti trufia, îţi pune lanţ de autSub mitră strălucită ascunde-ti capul tăuŞi sub o barbă lungă stomacul îmbuibat,Diaconul să meargă cu cârja înainte.Te-ntinde-ntr-o caretă şi tot blagosloveşteîn dreapta şi în stânga când eşti plin de venin etc.Pe când tradiţiile istorice căzuseră în uitare şi faptele glorioaseale strămoşilor noştri se pierdeau în întunericul ignoranţei, C.Negruzzi avu nobila dorinţă de a deştepta simţul naţional prinpoemul istoric Aprodul Purice. Acest mic poem cuprinde tablouride o rară frumuseţe şi se deosebeşte atât prin armonia versurilor,cât şi prin o energie de stil necunoscută încă până la dânsul,începutul e pastoral şi încântător:Ciocârlia cea voioasă prin văzduh se legănaŞi-nturnarea primăverii cu dulci ciripiri serba,Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat etc.Iar cu cât poetul intră mai afund în sugetul său, versul devineoţelit, şi când descrie lupta de pe malul Şiretului, între ostaşii luiŞtefan-vodă şi armia ungurească a lui Hroiot, poemul ajunge laînălţimea epică, în acel pasaj poezia descriptivă produce efectede minune în ochii şi în auzul cititorilor prin nechezarea cailor,prin zângănitul armelor şi mai ales prin eroismul domnului. Secunoaşte că nu fără intenţie Negruzzi colora atât de viu tabloulsău; lui îi plăcea să puie în faţa tronului imaginea sublimă a luiŞtefan, ca un contrast amar; îi plăcea să arate boierilor degeneraţidin timpul său cum erau acei de pe timpurile vitejiei, care, în locde a trăi în trândăvie, ştiau să moară cu sabia în mână pentruapărarea ţării. Aprodul Purice a fost o palmă dată de trecutulglorios prezentului mişelit.Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu,iară domnul ca un soi de Buda nefailibil, C. Negruzzi avea curajulDridri_______________________________________________________________41a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpuşneanu şia spune boierilor un mare adevăr: „Poporul e mai puternic decâtboierimea!"„Proşti, dar mulţi!" răspunde Lăpuşneanu vornicului Motoc, înscena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poartacurţii striga: „Capul lui Motoc vrem!" Acel răspuns al domnului:„Proşti, dar mulţi!" cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluţiesocială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, răuprimită de boieri; însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înaltîn literatura română, şi va rămânea totdeauna un model perfectde stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necon-testată originalitate.Nu mai enumăr celelalte păcate ale tinereţilor, toate spirituale,atrăgătoare şi plăcute ca păcatul; însă voi declara fără nici o

părtinire de veche amicie că valoarea scrierilor lui C. Negruzzi,mare prin calităţile lor, se măreşte în proporţie colosală când gân-direa mea se raportă la timpul de sterilitate în care ele au fostproduse, în anii de secetă rodurile copacilor sunt mai cu seamăpreţioase.Bagajul literar al lui Negruzzi este mai putin voluminos, precuma fost şi acel al lui Prosper Merimee în Francia; însă câştigă încalitate ce-i lipseşte în câtime. El zicea: „Mai bine vreau un armăsararăpesc decât o herghelie tătărească" şi „decât un câmp de măcieşi,mai bine un singur trandafir". Avea multă dreptate şi zicea un mareadevăr în limbajul său original: căci mai bucuroşi să fim de aposeda în bibliotecă un singur volum de păcatele lui Negruzzidecât o sută de tomuri ale unor literaţi păcătoşi.Am asemănat pe Negruzzi cu Merimee în privirea câtimiioperelor; acea asemănare o găsim şi în natura talentului şi chiara spiritului lor. Amândoi aveau condeie de oţel mlădios, cu careştiau a cizela foarte fin limba de care se serveau. Ei aveaudeopotrivă simţul estetic în producerile lor şi posedau acelaşifarmec de naratie. Orice întâmplare zilnică, orice istorioară cât42_________________________________________________________Vasile Alecsandride neînsemnată, Negruzzi ştia să o prezinte sub forme interesante,şi atât convorbirea lui variată, cât şi tactul purtării, modestia şiblândeţea caracterului său 1-au făcut a fi mult simpatic contem-poranilor săi.Ca om politic, deşi rolul lui nu a fost însemnat, e de ajuns săamintim aici că, fiind deputat sub domnia lui Sturza-vodă, el afost exilat de două ori la moşia sa Trifeşti de pe malul Prutului,pentru crima neiertată că avea idei liberale şi făcea opoziţie guver-nului.însă şi diversele posturi ce a ocupat, de la simplu diac de visterie,post în care intrau întâi feciorii de boieri pe atunci, până la postulde ministru de finanţe, şi cariera politică erau contrare gustuluişi tendinţelor sale literare, în nămolul de dele, adunate împrejurullui de şicana proceselor, în mijlocul lucrărilor seci de cancelarie,la care a fost condamnat o mare parte din viaţă, el găsea timp acomite plăcute păcate, colaborând la toate foile ce se iveau peorizontul literar. Astfel: Curierul de ambe sexele al lui Heliad, Albinalui Asachi, Alăuta românească, Dacia lui Kogălniceanu, Progresul,România literară ale lui Alecsandri, Lumina lui Hasdeu şi chiarConvorbirile literare s-au ornat cu mărgăritare ieşite din şiragulsău. însuşi repertoriul teatrului naţional se îmbogăţi cu două pieseoriginale, care au avut mare succes pe scenă: Doi ţărani şi cincicârlani şi Muza de la Burdujeni; această muză a rămas un tip înpanorama noastră socială. Aşadar, ca membru al societăţii, C.Negruzzi a fost o individualitate marcantă printre contemporanii săi.Ca om politic, a fost liberal într-un timp unde liberalismul erapericulos, căci îl ameninţa exilul.Ca om de litere, a fost, este încă şi va fi mult timp în frunteaprozatorilor români.Ca român, cu simţul de adevărată naţionalitate, să-1 lăsămînsuşi a se exprima:Dridri_______________________________________________________________43„Francez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut,Pământul tău e bine-a nu uita,Oricui e drag locul ce 1-a născut;Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta,

Nu mai găsesc ca dulcea RomânieDe-o şi hulesc câti se hrănesc în ea,Corci venetici! ... Dar oricum va fi, fie,Eu sunt român şi-mi place ţara mea."1Mirceşti, ianuarie 18721 Prima strofă din poezia Eu sunt român..., publicată de C. Negruzzi pentruîntâia oară în România literară, în anul 1855.PROSPER MERIMEEIPentru cine apreciază frumuseţile literaturii franceze, pentrucine înţelege calităţile stilului şi fineţea spiritului, moartea celebru-lui autor Prosper Merimee e considerată ca un foarte trist eveni-ment, ca o pierdere importantă pentru domeniul literelor. Iară cinea cunoscut personal pe acest bărbat eminent prin ştiinţele filologiceva regreta nu numai pe literatorul distins, pe filozoful amabil, darşi pe unul din cei mai adevăraţi reprezentanţi ai spiritului de con-versaţie franceză.Bagajul său literar nu este voluminos; însă are mare preţ înochii amatorilor estetici de scrieri ce pot servi de model, precum:Colombo, la Venus d'Ille, l'enlevement de la redoute, le vase etrusque,Ies chroniques de Charles K etc. şi mai multe studii asupra literatu-rilor slave şi spaniole.1 El a fost cel întâi care a făcut cunoscut înFrancia pe celebrul Puşkin, traducând diverse opere de ale acestuipoet rus şi a scris un şir de epistole foarte interesante asupraSpaniei2, unde îi plăcea ades să călătorească.Tot ce a ieşit de sub pana lui este cizelat cu măiestrie, caobiectele artistice ale lui Benvenuto Cellini; însă cine poate spunetalentul său de narator? cine poate descrie fineţea observărilorspirituoase, care străluceau cu atâta profuzie şi atâta farmec înconversaţia lui! Eu am avut norocirea de a-1 cunoaşte în călătoria1 Ca: N. Gogol (1831), La litterature et le servage en Russie (1854), Leşarts en Espagne (1847), Don Quichotte et deux heritages... (1850) ş.a.2 Publicate în Revue de Paris în 1840.Dridri_______________________________________________________________45din Spania, la anul 1853, şi a-1 întâlni în mai multe rânduri, atâtîn Paris, cât şi la Cannes, unde-şi petrecea lunile de iarnă; şi dargăsesc de o plăcută datorie a spune compatrioţilor mei că ProsperMerimee a fost unul din acele personaje eminente din Franciacare s-a interesat mult la soarta României.— România — zicea el - este acum ca o fetiţă de 12 ani,neformată încă; frumuseţea ei nu s-a dezvoltat, şi nimeni nu obagă în seamă. Lasă ca să mai crească, să ajungă la epoca tinereţii,unde formele copilei se desemnă graţios, unde calităţile ei fiziceşi intelectuale se afirmă, unde frumuseţea ia un caracter desplendoare regală, şi ochii lumii se vor îndrepta cu admirare spredânsa. Tot ce doresc pentru România este ca să aibă nu 12, dar20 de ani!IIDupă întoarcerea mea de la Maroc, intrând în Spania pe laCadix şi vizitând Sevilia, Cordova şi Grenada, m-am dus de ampetrecut o lună de zile la Madrid în compania amicului meu,marchizul de Bedmar. începutul iernii mă prinsese în acest oraşşi mă îngrijeam în privinţa dificultăţilor ducerii mele la Paris; căcipe la 1853 călătoriile în Spania se făceau cu diligente trase decâte 10 şi 12 catâri, prin locuri lipsite de orice confort. Mergânddeci ca să mă sui în deligenţă, am fost prezentat lui Merimee,

chiar în momentul când conductorul ne chema pe nume, pentruca să luăm locurile în cupeu. Norocul făcuse ca să am de tovarăşpe autorul Colombei, care se întorcea în Francia.în noaptea aceea n-am preschimbat mai nici o vorbă împreună,căci eram despărţiţi prin o matahală groasă ce purta favoriţienglezi, favoriţi stacoşii, care se ridicau între noi ca doi tufariruginiţi de brumă. A doua zi dimineaţă, plecându-ne pe după aceitufari, am cercat a ne vedea la faţă şi am legat cunoştinţă.46________________________________________________________Vasile Alecsandri— Cum ai petrecut noaptea ? întrebă Merimee.— Rău şi cald din cauza vecinătăţii, am răspuns arătând peenglez, care dormea horăind.— Noroc că avem o asemenea sobă în cupeu, căci afară frigule aspru.— Aşa este, însă găsesc că soba ţine prea mult loc în apar-tamentul nostru.— Ce vrei? Englitera a fost totdeauna o putere năvălitoare;dar acest trist adevăr nu ne poate opri de a dejuna. Luat-ai cevaprovizii de drum?— Bedmar mi-a purtat de grijă; am cu mine un pate rece şivin de Xeres.— Bedmar îşi cunoaşte ţara şi nevoile călătorului în ţara lui.— Cum? Spania?...— Spania sună din ghitară, Spania dănţuieşte bolero şi caciu-cia, Spania face pronunciamenturi, dar nu ştie a se hrăni, în totvoiajul nostru, până la frontiera Franciei, nu o să găsim decât ouăclocite şi pui ofticoşi prăjiţi cu untdelemn de lampă.— Untdelemn de lampă! Pentru ce nu untdelemn proaspăt ?— Pentru că aşa e gustul spaniol, închipuieşte-ţi că un amical meu, consulul de la Alicante, neputând a se deprinde cu gustulnaţional, a scris la Marsilia de i-au trimis două balerci de untde-lemn de Provence, foarte limpede şi bun; fiind însă că avea o preamare câtime, el a încunoştiinţat amicilor săi spanioli din oraş căvoia să se desfacă de una din balerci. Amatorii alergară îndatădin toate părţile, dar se întoarseră şi mai iute îndărăt fără acumpăra untdelemnul, pentru că-1 gustaseră şi-1 găsiră fără arom...adică fără iz de lampă... Amicul meu se consultă cu colegul său,consulul englez, şi după sfătuirea acestuia el desfundă una dinbalerci şi o expuse la soare în timp de două săptămâni; apoi invitădin nou pe amatorii indigeni ca să guste marfa. Perfect! strigarăei cu entuziasm, şi umflară balerca pe sus... Adevărul este căuntdelemnul nu mai era bun nici chiar pentru lămpi, dar căpătaseDridri_______________________________________________________________47izul local... Astfel este patria lui Cid Campeador în privireagastronomică! însă ca o mulţumitoare compensare o să auzim totdrumul nostru sunetul castanietelor... îţi plac castanietele?— îmi plac, când ele sunt mişcate de o frumoasă fiică aGrenadei.— Mie-mi produc o impresie curioasă...— Care impresie?— Mi se pare că aud măselele spaniolilor clănţănind de foame,începui a râde cu hohot şi trezii pe englezul de alăturea.Matahala privi în dreapta şi în stânga cu buimăceala unui om ame-ţit de somn şi, văzându-ne ocupaţi cu dejunul, dete semnele celemai îngrozitoare de foame, îndată el scoase de sub picioare otorbă plină de cărnuri fripte şi se puse a le introduce în gura lui,

cu o metodă maşinală, înlesnind această operaţie gastronomicăprin ajutorul unei mari butelci de Madera.Merimee îl admiră câteva minute; apoi mă întrebă dacă amfost la Grenada şi dacă am văzut familiile de gitanos (ţigani) pedealul din faţă cu Alhambra?— I-am vizitat în vizuniile lor săpate în stânci şi am observat omare asemănare între dânşii şi ţiganii din România.— Şi cu acei din Rusia, adăugă Merimee. Poetul rus Puşkin i-adescris prea bine într-un mic poem foarte original, pe care 1-amtradus în limba franceză.1 Am admirat mai cu deosebire în el uncântec ţigănesc plin de o energie sălbatică.— Vi-1 aduceţi aminte?— Dar; eroina poemului zice: arde-mă pe cărbuni; eu voi murifără a spune numele iubitului meu! etc.— Cum? observai întrerumpându-1; aceste versuri au fostcompuse de Puşkin?— Negreşit!' Poemul Ţiganii.48________________________________________________________Vasile Alecsandri— Vă înşelaţi, domnule Merimee; acesta e un cântec poporalde la noi. lată versurile:Arde-mă, frige-mă,Pe-un cărbune pune-mă!De mă-i pune pe-un cărbuneIbovnicul nu ţi-oi spune,De mă-i bate cu o vărguţăPeste ochi şi peste ţâţă,Tot m-oi duce la portiţăSă dau altuia guriţă.De mă-i bate cu gardulTot m-oi iubi cu altul.Via-n vară înfloreşte,Iar în toamnă cum rodeşteVine-un graur de-o ciupeşte.Eu de ieri am înflorit,Sânu-mi încă n-a roditŞi el arde-n foc cumplit1!Merimee ascultă traducerea franceză acestei hore, apoi zisezâmbind:— Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaierstrăin la gât.Astfel conversaţia noastră se prelungi până la Paris sub nasulenglezului cu favoriţii morcovii. Poezia poporală a românilor îlinteresa foarte mult, căci el însuşi în tinereţe compusese o colecţiede cântece croate şi montenegriene pe care le publicase sub titlulde Guzla2, şi găsea că în adevăr poezia noastră cuprinde frumuseţide un ordin superior.— Graţie românilor, observa el ades râzând, nu mai cred însimplicitatea proverbială a ţăranilor de la Dunăre.1 Cântecul se află în culegerea lui V. Alecsandri Poezii populare (1866),sub titlul Hora ţigănească (p. 334).2 Apărută în 1852, este traducerea unei culegeri de cântece populareatribuită de Merimee unui Hianciant Maglonovici.Dridri____________________________________________________________49IIIîn iarna trecută, pe la februarie, găsindu-mă la Cannes, m-am

dus într-o zi frumoasă cu soare să vizitez grădina numită Jardindes Hesperides1. Acea grădină, plantată cu portocali pe malulMediteranei, merita deplin numele ei; căci prezenta un aspectfeeric prin sutele sale de copaci acoperiţi cu poame aurite. Luminasoarelui poleia verdeaţa frunzelor şi răspândea pe frunte o culoareveselă care-ţi fura ochii. Parfumul ce umplea aerul cald eraîmbătător, şi vuietul lin al mării avea un ce armonios, care încântaauzul şi îndemna sufletul la o dulce reverie, în depărtare seîntindea albastrul valurilor până sub insula Santa Mărgărita şi sezăreau câteva bărci, lunecând cu o mişcare nesimţită. Eram încele mai bune condiţii de trai plăcut: soare luminos, naturăînflorită, cer senin, mare admirabilă, şi mă preumblam cu o viemulţumire prin aleile parfumate ale grădinii. Deodată zării pe obancă un om palid, trist, suferitor, care se răsufla greu şi priveacu jale splendorile naturii; era Prosper Merimee!Mă apropiai de dânsul; el mă cunoscu şi-mi zise cu o zâmbireamară:— Ce zici de mine, amicul meu? Nu ţi se pare că reprezintdragonul spăimântător care în vechime păzea grădina Hesperi-delor? Priveşte în ce stare m-a adus boala de inimă ce mă ucidede când nu ne-am văzut! Am să mor în curând în floarea... bă-trâneţii!— Nu crede aceasta, domnule Merimee, căci clima de la Cannesface minuni cu bolnavii.— Aşa spun doctorii, însă aştept minunea de mai mulţi ani şinu o văd venind.Merimee petrecea toate iernile la Cannes, întovărăşit de douăsurori engleze, care se devotaseră lui cu o abnegare admirabilă1 Grădina Hesperidelor (fr.).50________________________________________________________Vasile Alecsandrişi se îngrijeau de el ca de un copil. Ele ştiau să aline suferinţelelui şi să-i susţie moralul când boala îl obosea de tot. Adeseori amfăcut partide de vhist cu acele misses şi cu iubitul lor bolnav înserile lunii lui februarie, şi m-am încredinţat că suferinţele nustinseseră cât de puţin briliantul spiritului său.într-o zi Merimee îmi arătă o sabie de Damas cu litere arabeincrustate pe lamă.— Ştii să citeşti arăpeşte? mă întrebă el.— Ba nu.— Pune-ti în gând că nu am găsit încă pe nimeni care să-miexplice această inscripţie, şi însă am mulţi amici care se bucurăde renumele de orientalişti şi ţin cursuri de limbi orientale laSorbona. Păţesc şi eu cu sabia mea cum a păţit-o sora regeluiLudovic-Filip cu o materie de rochie ce avea de jur împrejurulpoalelor un şir de cuvinte turceşti cusute cu aur. Acea prinţesă seadresă la dl C., profesor de limba sanscrită, ca să aibă traducereaexactă a broderiei, şi el îi răspunse că broderia conţinea un versetdin Coran: „La Allah illa Allah, u Mhamed rasul Allah!" adică:„Dumnezeu este mare şi Mohamed e profetul său!" Doi ani în urmăun alt profesor orientalist prezentându-se la Tuileries, prinţesadorind a se convinge de ştiinţele sale, îi arătă rochia sa favorită,şi noul sapient, examinând poalele, traduse pe loc cusuturile lorîn modul următor: „Nimeni nu-i mare ca Aii, ginerele lui Moha-med, nimic nu-i tare ca sabia lui Aii!" îţi închipuieşti mirareaprinţesei! în fine, la un bal de la curte, ambasadorul turcescapropiindu-se de sora regelui ca să o salute, prinţesa îi zise:

— Domnule ambasador! n-ati fost niciodată profesor la Sor-bona?— Niciodată, alteţă.— Minunat! Binevoiţi dar a-mi traduce inscripţia rochiei mele.Ambasadorul citi hieroglifele aurite şi răspunse: „Aceste litereînsemnează: Abdalah, fabricant de materii de mătase la Brusa,alăturea cu geamia lui Osman".Dridri____________________________________________________________51Prosper Merimee ocupă în patria lui o poziţie înaltă: el erainspector monumentelor din Francia, era senator, era membruAcademiei Franceze, era în legătură amicală cu toate ilustraţiileartistice, literare şi politice, era iubit şi apreciat la palatul Tuileriespentru spiritul său, şi, cu toate dignităţile sale, era ferit de defectulfuduliei, era simplu şi afectuos în manierele lui, era serviabil şiîncurajator pentru tinerii literatori. El regreta mult de a nu puteaîntreprinde un voiaj în ţările noastre, se ocupa din când în cândcu studiul filologic al limbii române şi avea de gând să scrie odisertare asupra poeziilor noastre poporale; însă moartea 1-asecerat ca pe mulţi alţi contemporani de ai lui, precum Lamartine,Alexandre Dumas etc.; şi el a închis ochii ca să nu mai vadăcumplitele nenorociri care bântuie de şase luni iubita lui patrie!...1(1871)1 Alecsandri se referă la dezastrele suferite de Franţa în timpul războiuluicu Prusia din 1870-1871.DIN PERIODICE, BROŞURI ETC.SATIRE ŞI ALTE POETICE COMPUNERI DE PRINŢULANTIOH CANTEMIRîn sfârşit, iată o carte bine alcătuită, bine tradusă şi binetipărită! o carte ce mulţumeşte mintea prin tablourile satirice şiprin duhul filozofic care cuprinde; o carte ce încântă auzul prinarmonia versurilor şi prin bogăţia stilului adevărat românesc; ocarte ce desfătează vederea prin frumuseţea formatului şi atiparului: Satirele prinţutui Antioh Cantemir, traduse din ruseştede d.d. A. Donici şi C. Negruzzi şi ieşite de curând la lumină laCantora Foaiei săteştiAcele Satire care au făcut atât vuiet în Rusia cu un veac maiînainte şi care au fost atât de mult preţuite şi sprijinite de însăşiîmpărăteasa Elisaveta Petrovna, căreia au fost dedicate; aceleSatire care zugrăvesc atât de viu şi lovesc atât de aspru relelenăravuri...1, acele Satire care au dobândit autorului cinstitorulnume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atât maimare entuziasm din partea românilor, că prinţul Antioh Cantemira fost însuşi român şi cu atâta mai mare recunoştinţă că pare săfi fost scrise pentru veacul nostru şi pentru noi!Noi am tipărit în no. 4 al Foaiei noastre una din acele Satirefrumoase, ca exemplu şi ca dovadă de geniul autorului şi de vred-nica de laudă nimerire a traducătorilor, dar şi cu prilejul acesteicritici găsim o mare plăcere a supune cititorilor câteva pasajuridin ele.1 Punctele de suspensie din articol marchează pasajele cenzurate înPropăşirea.54________________________________________________________Vasile Alecsandriîn Satira I, precum am văzut, Cantemir defăima ignoranţaclerului;..............................în Sat. II arată pre boierul ce se făleşte cu slava strămoşească,ca cioara cu penele străine, şi care pretinde necontenit ranguri,

slujbe şi chiverniseli..............................Cantemir, cu toate că însuşi era prinţ şi fecior de domn,dispreţuia pre acei nobili îngâmfaţi.................el înţelegea nobleţea aşa precum trebuie să fie, o „răsplată ameritelor şi a vredniciilor personale", iar nu un drit sec, moştenitde la părinţi.Dar să-1 ascultăm mai bine pe dânsul vorbind prin organul luiFilaret.„EUGENIEDar simt câtă ruşine, cât de cumplit afrontE pentru noi, boierii, când văd un prost ţăranCe poartă semnul muncii pe mâinile-i asprite... ş.c.l.Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,Iar vechea mea nobleţe tânjeşte amărâtă!Din vremea Olgăi încă avem strămoşi magnaţi;De-atunce, până astăzi ei fură tot în slujbe...Vezi diplomele mele, hrisoave, spiţe lungi;Mai jos decât namesnic nici un străbun nu am... ş.c.l.FILARETSpune-mi, lăsându-ti lenea, povara de oşteanPurtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmaşi?Asigurat-ai ţara lăţind a ei putere?La masa judecăţii uitat-ai părtinirea?Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri?Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute,Dridri_______________________________________________________________55Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele?Ştii a-ţi păstra curate şi cugetul, şi mâna?Nu-ţi sunt supărătoare a celor săraci lacrimi?De eşti drept, nezavistnic, îndurător şi blând,De crezi că e ca tine fieştecare om,Atunci cu bună seamă poti zice că eşti nobil,Poţi crede că cu Ector şi cu Ahil eşti rudă;Cezar şi Alexandru şi toţi bărbaţii mariCă-ţi sunt strămoşi socoate-i de-ti plac şi de-i voieşti.Dar nu te foloseşte de-ai fi chiar fiu de rigăCând n-ai întru năravuri d-un câine osebire!"Iată sentimente cu adevărat nobile; iată idei drepte şi de caretrebuie să se pătrundă tot acela ce vrea să fie cunoscut de nobil.Dea Domnul ca aceste maxime sfinte să se tipărească în minţileromânilor şi ca boierii noştri să le înveţe copiilor lor, odată cuCrezul şi cu Tatăl nostru. La sfârşitul acestei satire poetul faceurmătoarea încheiere:„Adam boieri pre lume nu a născut nici unul:Doi fii avu, din care unul era păstor,Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea;Şi Noe, când potopul a înecat pământul,Scăpă plugari ca dânsul ce-aveau năravuri bune;Dintr-înşii toţi ne tragem" ş.c.l.Voiţi să vedeti pe ipocritul în toată făţărnicia lui, îl veti găsi înSatira III. El„Când intră într-o casă se-nchină până jos,Pre toti îi salutează şi-ntr-un ungher se pune,Plecându-şi în jos ochii, grăind din vârful limbiiMătăniile trage, păşeşte-ncetinel... ş.c.l.

El carne nu ia-n gură la mesele străine.Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat;Un gras clapon acasă întreg îl ospăta,Spălându-1 cu-o butelcă de vin unguresc dulce.Pre cei supuşi la pofte trupeşti îi tânguieşte,56________________________________________________________Vasile AlecsandriDeşi el pe sub gene cu ochi scânteietoriLa sânul alb şi gingaş se uită pe furiş;Eu însă-mi spun păcatul, nu mi-aş lăsa nevastaC-un cuvios ca dânsul să facă cunoştinţă."în această satiră găsim pre zgârcitul, care„Când vinde, este ieftin numai la jurământ."Pre cheltuitorul desfrânat, care„De-a purure plăcerii deschide drumuri nouă."Pre curiosul limbut, care din zori de zi„... aleargă, urmăreşte,Ascultă ce se face prin case şi prin târg;Apoi când novitale destule-a adunat,întocmai ca o bute umplută cu vin nouCe fierbe, sfârâieşte şi dând afară dopulSpumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte,Asemene Meandru nu poate mistuiNimic de câte ştie.Minciuna lui o crede adese însuşi el................şi crede-n gândul săuCă limbă n-ai în gură, eşti totul o ureche."Pre linguşitorul înjosit, care„Pan' şi ce pute zice că are miros bun."Şi, în sfârşit, alte câteva portrete asupra cărora Cantemir avărsat cu îmbelşugare colorul ridicolului.Satira IV e adresată către muza poetului şi, cu toate că este oimitaţie despre Satira lui Boileau către muza sa, dar se deosebeşteca şi celelalte prin idei ghimpoase şi prin versuri bine întocmite,ce cuprind jtotodată şi îndreptarea autorului, şi defăimarea năravu-rilor rele. însă bucata prin care Cantemir s-a ridicat la cea maiDridri_______________________________________________________________57naltă treaptă în arta satirei şi prin care s-a încoronat de lauriilui Pers, luvenal, Oraţiu şi Boileau este Satira VE cu neputinţă a arăta năravurile în toată sluţia lor şi a descrieurmările beţiei cu culori mai vii şi mai fioroase. Iată un tablou alnorodului prost în vreme de sărbătoare:„Unii ameţiţi numai se-mpiedecă-n picioare,Mergând fără să ştie în care parte-aleargă;în danturi desfrânate alţi spulberă gunoi,Pre trecători mânjindu-i, în glod se tăvălesc.Uitând ruşinea toată şi buna-cuviinţă,Se dezgolesc de haine şi cu obrăznicieNu dau măcar cinstire la sexul ruşinos.Ici unul plin de drojdii păşeşte şovăind,Cu capul se izbeşte d-un zid ce-i stă-nainte:De sânge umple locul şi toti de dânsul râd.Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumniCu cine se-ntâlneşte; în luptă-şi scuipă dinţiiCu vinul dimpreună, din gura-i puturoasă.Cântările cu chiot, strigările cu zgomot,Pan' şi pe-un surd îl face să-i tiuie urechea" ş.c.l.

Satira VI zugrăveşte defectele ambiţiei, necazurile şi supărărilela care ea este supusă şi din împrotivă mulţumirea unei vieţiliniştite şi mărginite în gusturi simple.„Acela este numai ferice în viaţă,Ce ştie a petrece în linişte şi pace,Şi cu putin ce are se află mulţumit!"Satira VII ne arată neîngrijirea părinţilor la educaţia copiilorşi ideea ruginită a unor bătrâni ce nu nădăjduiesc nimic de la ceijuni şi îi dispreţuiesc pentru că nu au bărbi albe.„Când văd pe unul care ceaslovul nu mai lasă,Biserica păzeşte, se-nchină, ţine postul,Nu doarme cu nevasta şi duce lumânări,Dar ia chiar şi cămaşa de pe un biet sărac,58________________________________________________________Vasile AlecsandriDe-i zic: „ascultă, frate, te rătăceşti cu mintea,Mergând pe astă cale în rai nu poţi să intri;Iar dacă ai dorinţă ca să te mântuieşti,Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept".Arunce 1-a mea râvnă el mânios răspunde:„Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!"Şi bine zice omul; eu încă n-am ajunsA iernii înturnare să văd de treizeci ori,Şi nici un păr din capu-mi nu şi-a schimbat colonii;Cum dar în aşa vrâstă să-ndrept eu barbe albeŞi căzături cinstite ce poartă ochelari?Aş răguşi zadarnic vrând să le dovedescCă mintea-n om nu creşte cu lunile şi anii.Mulţi nătângi în lume vor crede ne-ncetat,Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni!"Această satiră e plină de sfătuiri înţelepte pentru creştereacopiilor şi de maxime filozofice pentru educaţia lor.în Satira VIII poetul îşi zugrăveşte portretul său; el ne spuneînsuşi câtă cumpănire pune în lucrarea versurilor sale.„Ca nu defăimând aspru năravul acel rău,Să dezvelesc că singur sunt rău şi pătimaş."Satiristul se aseamănă însuşi cu un chirurg când sloboade sângeunui bolnav. „Văzut-aţi, zice el:..............Cu ce luare-aminteLa mâna cea legată tot pipăie cercândSă afle unde-i vina, apoi loveşte-ncet.Păzind cu scumpătate ca rana să nu fieMai mare decât trebuie. Această îngrijireŞi eu când scriu la versuri întocmai imitez:îmi pare că iau sânge la demoralizaţi."Aceste sunt satirele prinţului Cantemir! Numărul lor e mic, darcuprinsul şi meritul lor e mare. Ele, afară de însuşirile poetice decare sunt pline, au întreita calitate de a înfăţişa portreturi vii, deDridri_______________________________________________________________59a lovi în năravuri cu tot duhul cel mai iscusit al satirei şi, în sfârşit,de a rosti maxime înţelepte după care să se poată îndreptasocietatea.Celelalte poezii tipărite în acest volum sunt vreo câteva ode înlauda ziditorului, vreo două epistole către prieteni, şi vreo câtevafabule şi epigrame, toate compuse după regulile acestor deosebitesoiuri de poezie şi cuprinzând idei înalte, naive sau şăgalnice, fieş-tecare în felul său. Pre acestea domnii traducători le-au pus în

versuri rimate, şi isprava le-a fost asemene deplină.Volumul în întregime înformează o carte nepreţuită şi vrednicăde a deştepta interesul românilor; ea este îmbogăţită cu portretulprinţului Cantemir, litografiat la Leipţig, şi cu viaţa sa, pe care dlC. Negruzzi a scris-o cu condei iscusit. Acum ne rămâne a vorbide traducţie! Ea este foarte bine nimerită în toate privirile; stilule limpede, bogat şi înţeles; versurile sunt bine întocmite, armoni-oase şi vădesc că au fost lucrate de doi poeţi; cadenţa lor e pretu-tindene plăcută. Mulţumim deci domnilor traducători care auîntreprins un lucru atât de greu şi 1-au desăvârşit atât de bine; d-lor prin aceasta au dovedit că versurile albe sunt foarte plăcutela citire când sunt bine lucrate (acest soi de versificaţie a fost deneapărată trebuinţă la traducerea Satirelor, spre a nu se depărtade compunere), şi că limba românească este o limbă bogată,sonoră şi plină de frumuseţi originale.Dnii A. Donici şi C. Negruzzi, cunoscuţi între români princompuneri literare, au adăugat prin acest uvraj un nou stâlpliteraturii româneşti; şi aceasta le va fi recunoscătoare, atât pentrulucrul lor vrednic de laudă, cât şi pentru scoaterea la lumină aunei scrieri minunate, alcătuită de un prinţ mare şi înţelept, ceface cinste neamului său.MELODIILE ROMANEŞTICu o nemărginită bucurie facem ştiut că o parte din cele maiduioase melodii ale poporului român au ieşit la lumină într-unAlbum foarte elegant, tipărit la Leopol1 şi cuprinzând 48 de ariide tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti etc.Unul din compatrioţii noştri din Bucovina, un artist de frunte,elev ale vestitului pianist Chopin, dl Sari Miculi, pe care societa-tea ambelor capitale, a Moldovei şi a Valahiei, a avut plăcere dea-1 asculta şi a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul şitotodată editorul acelui Album nepreţuit, în voiajul ce a făcut, la1850, în provinciile noastre, dl Sari Miculi, deşi deprins dincopilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de unadevărat entuziasm la auzirea melodiilor poporale ale românilorşi a şi hotărât a le prescrie pentru ca să le scape de noianul uitării.Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, ela ascultat pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi din Bucureşti şi aştiut a deosebi ariile adevărat româneşti din mulţimea de ariistrăine ce au năvălit de vro câtiva ani la noi, trecând prin gurileşi instrumentele ţiganilor şi ajungând la urechile noastre într-unhal de dihanie muzicală fără formă şi fără nume.Mulţumită fie dar dlui Miculi din partea românilor pentru faptasa patriotică şi vrednică de toată lauda, căci, în mijlocul grozavelornenorociri ce au căzut ca un potop negru asupra neamului1 Lwow.Dridri____________________________________________________________61românesc, acest neam a ştiut a feri de înecare toate odoarelenaţionalităţii sale, portul, limba, credinţele, poezia, cântecele şinumele său atât de falnic! Şi oricare om îi vine într-ajutor, ori-care îi întinde o mână frăţească pentru ca să scoată în luminasoarelui acele nepreţuite odoare face o faptă bună şi nobilă, ofaptă ce merită recunoştinţa patriei.Albumul dlui Miculi are îndoitul merit de a fi întocmit cu gustşi ştiinţă, şi mai cu seamă de a se ivi la vreme priincioasă. Astăzi,când Europa întreagă se ocupă de soarta Principatelor, când maitoate publicaţiile periodice tipăresc articole interesante despre

dânsele, când o mulţime de broşuri şi volumuri scrise în toatelimbile ies pe fiecare zi, tratând despre chestia Orientului şi, prinurmare, despre viitorul României; astăzi, când ţările noastre audeşteptat nu numai curiozitatea, dar chiar şi simpatia lumii; cândoamenii politici cercetează istoria tractatelor încheiate între PoartaOtomană şi Principatele Dunării; când economiştii studiazăizvoarele de avuţie a pământului nostru; când pictorii ilustreazăunele publicaţii cu o mulţime de desenuri ce înfăţişează priveliştilecele mai pitoreşti ale câmpiilor, ale munţilor, ale oraşelor şi alecostumurilor româneşti; astăzi, zic, Albumul dlui Miculi e bine-venit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştin-ţelor Europei în privirea naţionalităţii noastre.Până acum am fost noi, românii, uitaţi şi neştiuţi de lume; darde la 1848 am început a ieşi din întunericul în care eram cufun-daţi, şi fraţii noştri de la Apus, şi toate naţiile civilizate au îndreptatprivirile lor în partea Răsăritului, ca să vadă ce este acest neamromânesc, rătăcit de două mii de ani pe marginea Europei !Revoluţia din Valahia, mişcările din Moldova, ocupaţiile armiilorrosieneşti au tras asupra acestor provincii luare-aminte a celorcare nu vroiau să priceapă importanţa acestor ţări neînsemnateîn cumpăna politicii; pe de altă parte, împrăştierea prin lume aexilaţilor de la 1848 a deprins urechile străinilor cu numele deromân şi, încet câte încet, ajutaţi prin scrierile autorilor ce se62_________________________________________________________Vasile Alecsandriinteresau de soarta noastră, precum şi prin minunatele desenuriale dlui Buke1 şi alţii, românii au izbutit a ieşi puţin la iveală.Chestia Orientului de astăzi ne-a scos cu totul la lumină, şiacum suntem un suget de studii interesante pentru Europa: istoriapatriei noastre, obiceiurile poporului, poeziile sale, tot ce se atinge[de] naţionalitatea românilor au deşteptat curiozitatea publică;suntem astăzi o naţie nouă, descoperită de puţin timp, şi avemtot prestigiul noutăţii; trebuie dar să ne arătăm europenilor cu ceavem mai frumos şi mai vrednic de a-i interesa.în Franţa, Germania şi Anglia poeziile noastre poporale, traduseşi tipărite, au produs o mare plăcere şi au recomandat cât se poatede mult geniul poetic al românilor. Nu rămâne îndoială că melo-diile noastre naţionale vor dobândi locul ce merită în admirareaacelor ce preţuiesc frumuseţea originală a melodiilor poporale şicare ştiu a cunoaşte sufletul unui neam în tainele acelor melodii.Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul şi armoniacântecelor româneşti, căci poate aş cădea în prepus de părtinire.Mărturisesc eu însumi că pentru mine unele din melodiile româ-neşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume cuprind olume întreagă de armonie dulce şi duioasă, care îmi pătrundeinima de lacrimi; las dar să se exprime asupra lor un om competentşi nepărtinitor, un pianist de mare talent ce a petrecut câtiva aniprintre noi, dl Hanri Erlich. lată ce zice acest artist în prefaţacolecţiei de arii româneşti ce a tipărit în Viena, la 1850:„Strigătul de naţionalitate şi de drepturi egale a aflat un răsunetputernic în poporul român care locuieşte Valahia, Moldova,Basarabia, Bucovina, precum şi cea mai mare parte din Transil-vania şi Banat şi câteva comitaturi din Ungaria".„Ocupând el singur un teritoriu [de] peste 5000 mile pătrate,poporul român prezentează un element naţional compact, tare şiunit.1E vorba de pictorul Michel Bouquet.

Dridri_______________________________________________________________63Am trăit mai mult de trei ani printre acest popor. Am avut prileja-i învăţa limba, a-i cunoaşte obiceiurile, năravurile şi ariilenaţionale; şi fiindcă pământenii m-au încredinţat că am nimeritbine caracterurile acestor melodii atât de originale şi atât deinteresante, cred că îndeplinesc o datorie de recunoştinţă pentruprimirea favorabilă de care totdeauna m-am bucurat lângăromâni, contribuind din partea mea prin publicarea acestei colecţiicare este o probă mai mult că naţionalitatea acestui popor sepronunţă curată şi necontestabilă nu numai în limba şi datinilesale, dar încă şi în muzica sa, care se deosebeşte de oricare altacunoscută până acum.Negreşit, aceste arii se vor părea foarte curioase la întâiavedere pentru melodia lor cu totul originală şi câteodată sălbatică,pentru acompaniamentul lor, care uneori cuprinde acordurile celemai capricioase, cele mai bizare, şi alteori e cu totul simplu şichiar monoton.Şi cu toate acestea nu ne sfiim de a spera că, cu cât îşi va dacineva osteneala de a le juca, cu atât va preţui expresia de melan-colie, dulce, şi dureroasă chiar, care se pronunţă mai în toateariile de cântec ale românilor. Sunt în muzica naţională a acestuipopor de acele pasaje misterioase care fac să se presimtă dorinţeînfocate şi ascunse în fundul inimii şi care se manifestă prinplânset numai.De altă parte, ariile de dans răsună acea veselie nebunatică,zgomotoasă, la care nenorocitul se aruncă cu totul în acestemomente de plăcere.Instrumentele ce întrebuinţează românii sunt: buciumul,fluierul păstorilor, cimpoiul şi naiul. Sunt mulţi ţărani care maijoacă şi din vioară, dar artiştii de acest instrument se află mai cuseamă printre ţigani, care sunt adevăraţii muzici ai oraşelor.Aceştia se slujesc şi cu naiul, şi cu cobza, un soi de mandolină cucoarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei executămelodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunete64________________________________________________________Vasile Alecsandriascuţite, pasajele cele mai pătimaşe; cobza ţine loc de bază, şimai totdeauna e jucată de către cel mai în vârstă dintre artiştiiţigani, care execută pe acest instrument acompaniamentele celemai grele cu o îndemânare vrednică de mirat.Pe aceşti lăutari îi întâlneşti în toate sărbătorile; ei poartă maitotdeauna haine orientale. Când cineva îi aude executând în chipserios şi melancolic, care niciodată nu-i lasă, ariile naţionaleromâne într-o societate aleasă, adăugând muzicii instrumentelorlor un cântec plin de tristeţe, şi când vede cineva impresia ceproduce asupra auzitorilor, atunci pricepe că, deşi toti româniicare au primit o educaţie cât de putin îngrijită au luat maniereleşi năravurile societăţii moderne, cu toate acestea sentimentulnaţional există în toată virtutea la dânşii şi pătrunde lustrulmodelor străine.Cât pentru caracterul şi ritmul muzical al ariilor române, secade să mărturisesc curat că este tot ce e mai greu de a deprindeşi de a înţelege dacă cineva nu le-a auzit jucate în ţară de cătrelăutarii indigeni. Mă voi încerca însă de a explica, pe cât se vaputea, deosebitele genuri şi nuanţele cele mai caracteristice alemuzicii naţionale române.Ariile române se împart în doine sau balade, în cântece de lume

sau romanţe, în cântece de joc sau hore şi altele şi în marşuriantice naţionale.Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintescvreun suvenir istoric sau vreun roman de amor. Ţăranii de lamunte, care sunt adevăraţii barzi români, cântă aceste balade cuun glas plângător foarte lin, cu un muvement1 de muzică cu totulneregulat, stăruind asupra notelor de cântec şi iuţind pe cele defantezie. Ei ştiu să dea acestor arii o expresie de întristare visă-toare, de un efect extraordinar. Adeseori, când cineva umblă înmuntii ţărilor române, aude de departe un fluier care fluieră cu' Mişcare, ritm (fr.: mouvement).Dridri_______________________________________________________________65dulceaţă un cântec de dor. Atunci se opreşte fără voie ca dominatde un farmec necunoscut spre a asculta mai mult timp acestesuspine ale muntelui. Am întâlnit mulţi călători străini în ţărileromâne care, nefiind deloc de şcoala romantică, mi-au mărturisitcă aste cântece atât de simple şi atât de expresive le-au făcut oimpresie mai vie şi mai adâncă decât toate gambadele muzicalece se aud azi în sălile de concert şi de teatru şi care sunt primitecu aplauze frenetice.Cântecele de lume (romanţele) sunt melodii făcute pe poeziimai noi şi au mai tot acel caracter ca al baladelor. Ele se deosebescde balade în aceea că, jucate cu un muvement mai iute, ele slujescasemene ca arii de joc. Cântecele de joc sunt melodii înadinspentru dans.Dansul cel mai obişnuit în oraşe este hora. La ţară se joacăhora, jocul de brâu, căluşarii etc.Hora să joacă astfel: dansatorii, atât oameni, cât şi femei, alcăror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează uncerc unde fiecare poate intra şi ieşi după plac. Se joacă în rând,îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndă-răt; totdeodată braţurile se clatină încet; dansatorii se apropie sauîntind cercul tot cu acele mişcări, ceea ce dă horei un oarecareaer de indolenţă şi de o lene care nu se întrerumpe decât de cătrevreun vesel dansator ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul înpământ. Această legănare graţioasă se cuvine mai cu seamă de ase exprima în muzică; de aceea trebuie să se apese mai multbaterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua foarte puţin.Cu cât mişcările horei sunt line, egale şi liniştite, întru atâtcele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase: dansatorii seţin cu mâna stângă de încingătoare, rezemându-se cu mâna dreaptăde umărul vecinului, şi execută acest dans cu cea mai mare iuţeală.Dansul Căluşarilor are o semnificaţie cu totul istorică pentruromâni; ţăranii păstrează în memoria lor fapte confuze din istoriavechilor romani, ai căror sunt urmaşi, şi răpirea sabinelor este66________________________________________________________Vasile Alecsandriunul din înaltele fapte, cele mai memorabile, ale glorioşilor lorstrăbuni, al cărei suvenir ei îl celebrează prin jocul Căluşarilor. Eialeargă la sunetele fluierului, ale vioarei şi ale cimpoiului, înarmaţicu emblemele anticelor arme romane, măciuci, lănci, securi, şisar, strigă, iau poziţii rezbelice, încât, prin aceste mişcări şi prinzângănitul armelor, ei îşi reprezintă suvenirul acestui cavalerescepisod al analelor primitive ale Romei antice. Săptămâna Rusaliiloreste cu totul consacrată acestui joc al Căluşarilor, care ţine locde capitol de istorie.Cititorul îmi va ierta că m-am oprit la descrierea tuturor astor

amănunte. Am socotit că era neapărat a zice câteva cuvinte asupracaracterului unei muzici naţionale care, fiind necunoscută artişti-lor, precum şi amatorilor până acum, nu va lipsi, după cum sper,de a lua unul din cele întâi rânduri printre ariile naţionale alealtor popoare ce au fost primite cu favor... etc."PRIETENII ROMANILORCând mintea îşi ia zborul de se afundă în hăul de suferinţe, deprigoniri şi de palme dumnezeieşti ce de câteva veacuri au trecutşi încă trec pe capul acestui neam român, odinioară atât de mareşi puternic, ea rămâne înspăimântată ca şi când s-ar găsi la poartacare duce la lăcaşul veşnicelor chinuri, şi nu poate să înţeleagăcum acest neam a răbdat cu bărbăţie atâtea furtuni grozave şicum se mai află încă astăzi pe picioare! Năvăliri de limbi străine,războaie crâncene şi necurmate, împilări de tot soiul, înrâuririfatale de corupţie, prigoniri sistematice, focuri, secete, epidemiicrude şi, mai presus decât toate, dezbinări chiar între fraţi deacelaşi sânge şi nume, nimic nu i-a lipsit, nici una dintre acestegrozave rele nu a înconjurat pământul locuit de români, încât douămari adevăruri se înfăţişează minţii omeneşti la priveliştea acestuinegru tablou de calamităţi: cea întâi, că mult greşiţi au fostromanii în ochii dumnezeirii, dacă, după atâtea veacuri, străne-poţii lor sunt încă astfel pedepsiţi; cel al doilea, că dumnezeireapregăteşte un mare viitor acestui neam strecurat prin atâtea chinuri,căci furtunile cele mari lovesc fruntea munţilor celor mai înalţi, şicercările cele aspre ale soartei lovesc sufletele cele mai tari.Veacuri întregi acest neam român aşezat la porţile răsărituluipe un ţărm care, în privirea sa topografică, seamănă cu o insulăbătută de vânturi şi de valuri din toate părţile, s-a împrotivitfurtunilor şi a izbutit a-şi păstra moşia sau mai bine zicând o partedin moşie, înconjurat de mari puteri, cuprins pretutindene de68________________________________________________________Vasile Alecsandrineamuri străine, slavi, germani, unguri şi turci, cu care el nu arenici o rudire, fiind de viţă latină, românul s-a făcut punte şi munteîn mijlocul greutăţilor prin care s-a strecurat, şi a scăpat din noiansfântul odor al naţionalităţii sale. în zadar campionii panslavis-mului au cercat chiar prin acte oficiale a întuneca adevărul! ade-vărul e un soare luminos care străbate puternic prin negurile min-ciunii, fie aceasta cât de pompoasă, şi în sfârşit Europa s-a încre-dinţat astăzi nu numai de adevărata noastră naţionalitate, dar şichiar de drepturile noastre politice.E mult aceasta pentru noi şi mult ne va fi de folos pentru asigu-rarea viitorului nostru, căci pân-acum nenorocirile PrincipatelorDunării s-au tras din neştiinţa marilor puteri ale Occidentului înprivirea istorică, comercială şi etnografică ale acestor Principate.Până acum ele se socoteau chiar de oameni eminenţi ca o parte dinpământul Imperiului Rusesc, sau ca o provincie de raiale turceşti,precum Bulgaria etc., şi puţini din publiciştii străini pricepuseră impor-tanţa unei Românii bine organizate în cumpăna chestiei Orientului.Naţiile apusene de viţă latină au trăit un lung şir de veacurifără măcar a visa că aveau chiar pe marginea Europei, la porţileRăsăritului, zece milioane de fraţi, şi făr-a auzi glasul suferinţelorlor; dar acest glas a găsit în zilele noastre un răsunet în inimilegeneroase ale câtorva oameni care, cu un curaj vrednic de toatărecunoştinţa noastră, s-au făcut apostolii României.Printre aceşti nobili campioni ai drepturilor şi ai naţionalităţiinoastre sunt de însemnat:

1. Dl St. Marc de Girardin, care la 1836 a vizitat PrincipateleDunării, le-a studiat cu luarea-aminte a unui filozof şi a publicatîn jurnalul Debats mai multe scrisori asupra stării morale aprovinciilor noastre, asupra relaţiilor Rusiei cu ele, asupra influenţeiputerilor suzerane şi protectriţe, asupra Reglementului Organic etc.2. Dl Eelix Colson, care la 1839 a publicat un volum de marepreţ, intitulat: De l'etat present et de l'avenir des Principautes deMoldavie et de Valachie, suivi des traites de la Turquie avec IesDridri_______________________________________________________________69Puissances Europeennes et d'une Carte des Pays Roumains. Acestuvraj este cel mai apreciat de politicii străini, iar cât pentru noi,românii, nu trebuie să uităm niciodată aceste cuvinte prin caredl Colson sfârşeşte prefaţa cărţii sale: „în faţa atâtor umiliri şiatâtor suferinţe necunoscute Europei, conştiinţa mea îmi impunedatoria de a ridica glasul în favorul românilor!"Dl I. A Vaillant, care la 1844 a scos la lumină un uvraj mareîn trei tomuri, sub nume de: La Românie ou histoire, langue,litterature, orographie, statistique des peuples de la langue d'or,Ardialiens, Valaques et Moldaves resumes sous le nom de Romans.— Dl Vaillant a locuit mai mulţi ani la Bucureşti unde a fondatdeosebite şcoli, şi când s-a despărţit de români, iată cuvintele cele-a adresat: „Adio! fiţi fericiţi; redobândiţi dignitatea şi virtuteavoastră antică; lucraţi cu toţii pentru Patrie; pătrundeţi-vă desimţirea puterii voastre şi astfel veţi deveni iarăşi o naţie mareprecum au fost strămoşii voştri!"Dl H. Desprez, care la 1848 a publicat mai multe articoleimportante în Revue des Deux Mondes asupra revoluţiei românilorşi asupra deşteptării naţionalităţilor orientale.Dl Arthur Baligot de Beynes, fondatorul jurnalului din Constati-nopol Presa de Orient, care de la 1848, în curs de mai mulţi ani,a sprijinit drepturile românilor prin cele mai însemnate gazetedin Paris.Dl A Billecocq, fostul consul-general al Franţei în Principate,care necontenit a căutat a lumina oamenii de stat ai Franţei asupraintereselor Europei în provinciile noastre şi asupra rolului ce estechemat a juca neamul român în chestia Orientului. Dl Billecocqs-a arătat necontenit unul din cei mai fierbinţi prieteni ai români-lor, şi a avut meritul a prevedea chiar de la 1848 întâmplărilepolitice de astăzi. El a publicat un album foarte interesant intitulat:Album Moldovalaque şi ilustrat cu desinuri de dl Bouquet.Dl Michelet, unul din cei mai mari scriitori ai Franţei, care învolumul său Legendes du Nord vorbeşte de biata Românie cu toatăîndurarea unei inimi adânc simţitoare şi cu tot entuziasmul unui70_________________________________________________________Vasile Alecsandrimare poet. Dl Michelet numeşte ţara noastră Italia orientală şi aştiut a ghici chiar din poeziile sale poporale comorile sufletuluiromân.Dl Ubicini, autorul Scrisorilor asupra Turchiei, un uvraj de marepreţ în ochii tuturor oamenilor de stat, şi director unei publicaţiice iese în Paris sub titlul de Revue d'Orient. Dl Ubicini s-a aflat înBucureşti în vremea revoluţiei de la 1848 şi, cunoscând prea bineţările noastre, a scris multe articole prin gazete în favorul dreptu-rilor românilor.Am început această enumeratie prin dl Girardin şi vom sfârşi-oiarăşi prin dl Girardin, arătând că acest înalt scriitor a publicatmai multe articole în Debats atingătoare de Principate, de la

începutul complicărilor de astăzi, şi, pentru ca să dăm o idee desentimentele dlui de Girardin în privirea viitorului ţărilor noastre,iată ce găsim scris de d-lui în jurnalul francez Debats, din 18 martie1855:„Suntem încredinţaţi că noul congres de la Viena, care estechemat a alege chipurile de a da Orientului pe lângă binefacerilepăcii şi un regim social potrivit cu civilizaţia Europei, va lua înmare băgare de seamă dorinţele Principatelor Dunării. Nu putemşti lămurit care va fi viitoriul acestor ţări ce au în Orient aceeaşipoziţie ca Ies Pays-Bas1 în Occident şi care, ca şi acestea, trebuiea fi declarate neutre chiar de la început, dacă Europa nu vroieşteca ele să slujească de teatru şi de pricină războaielor; însă sperămcă congresul de la Viena, când va fi să ia o hotărâre asupra soarteiPrincipatelor, nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea lor consfinţită prin vechitractaturi. Principatele au apărat neatârnarea lor împotrivanăvălirilor turceşti la al 15-lea şi 16-lea veac, şi când ele s-au văzutsilite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci ele au făcut peînvingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzera-nitatea, iar nu jugul acestora. Articolul l din tractatul de la 13921 Ţările de Jos: Belgia şi Olanda.Dridri_______________________________________________________________71între valahi şi Baiazid I recunoaşte Valahiei dreptul de a se guvernaprin înseşi legile sale, precum şi dritul de a face război şi a încheiapace; afară de aceasta, prinţul Valahiei a păstrat totdeauna puterede viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi, ceea ce este unul dinatributurile suveranităţii. Articolul 2 din acelaşi tractat încuviin-ţează Valahiei un drept care dovedeşte că, fiind nevoiţi a primisuzeranitatea sultanilor, voievozii Valahiei se gândeau şi la soartacreştinilor din Orient. Toţi creştinii, zice acel articol, care dupăce vor fi îmbrăţişat religia lui Mahomed vor trece din locurilesupuse sultanului în Valahia, şi se vor creştina din nou, nu vorputea fi nici reclamaţi, nici atacaţi. La 14601, după luarea Constan-tinopolului, un nou tractat este încheiat între Mahomed II şiValahia. Acest tractat recunoaşte asemene drepturi Valahiei.Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci undrept vechi şi legiuit. Acest drept a fost solemnei recunoscut prinarticolul 5 din tractatul de Andrianopol şi negreşit că va fi luat înseamă de congresul Vienei. Patrioţii din Moldo-Valahia aveau toatădreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, în anul trecut,cereau arme Turchiei şi Europei ofiţeri pentru ca să se armezeîmprotiva armiilor năvălitoare ale Rusiei şi să mute teatrulrăzboiului chiar în sânul Basarabiei. Ei vroiau să puie în lucraredreptul de a face război pe care nici tractaturile de la 1392, niciacele de la 1460 şi de la 1512 nu 1-au contestat. Poate că dacăaceastă propunere ar fi fost primită, expediţia din Crâm nu ar fifost neapărată. Această slujbă din partea românilor ar fi interesatmai mult Europa la cauza lor, căci ei ar fi conlucrat de la sine lahotărârea soartei lor în loc să o aştepte ca acum din mânastrăinilor. Ei ar fi dat de o parte rolul de nemişcare ce li se impunetotdeauna şi pentru care, mai târziu, li se fac nedrepte mustrări.Citesc într-o scrisoare ce mi-a trimis unul din cei mai vrednicipatrioţi români: „Noi, românii, avem dreptul de a avea o armienaţională. Acest drept niciodată nu ne-a fost contestat pân-acum.1 în Rom. Ut. greşeală de tipar: 1860.72_________________________________________________________Vasile Alecsandri

însă din pricina înrâuririlor apăsătoare ale străinilor, armia noastrăeste atât de redusă şi astfel de rău organizată, că ea nu a pututsluji pân-acum la alta decât ca să constateze dreptul nostru de afi înarmaţi şi de a face pace şi război."Chestia unei armii româneşti are mai multă importanţă decâts-ar putea socoti; nu însă în privire că ea ar putea vreodată să seîmprotivească armiilor ruseşti sau altor armii vecine. Principatelenu sunt în stare de a avea viaţă decât, precum Belgia şi Sviţera,prin ajutorul unei neutralităţi recunoscută şi respectată de Europa.Cu toate aceste, deşi neutralitatea de care vorbim ar fi sprijinullor cel mai puternic, totuşi ar trebui să fie reprezentată prin oputere militară, precum ea este reprezentată în Belgia şi în Sviţera,şi aceasta nu cu ideea măgulitoare ca să se lupte împotriva unorvecini prea puternici, dar pentru ca să constateze călcarea privile-giilor lor prin o apărare de câteva zile măcar, şi pentru ca săasigureze buna orânduială din lăuntru a ţării.Noi credem că Franţa şi Englitera trebuie să se intereseze foartemult la organizarea unei armii româneşti şi să favorizeze şi săsprijine drepturile şi neutralitatea Principatelor în toate privirile.E mare chestia fondării acestor state care, precum am spus, suntmenite a fi Ies Pays-Bas din Orient, şi nu cred că va fi mai uşoarădecât a fost fondarea statelor Pays-Bas de la apus. Dacă congresul Vieneiva izbuti, precum sperăm, a dezlega pentru Răsărit acest problem, carepentru Apus a ţinut aproape de 300 ani de războaie, acesta va fi unuldin cele mai frumoase triumfuri ale diplomaţiei şi una din cele maimari dovezi de biruinţă ale civilizaţiei moderne! etc."Mulţumită fie din partea românilor acestor vrednici campioniai României! Numele lor sunt adânc săpate în inimile noastre şinu se vor şterge niciodată, căci inima românului nu e uitită, şi eapăstrează pentru veşnicie suvenirul facerilor de bine. Dintre toatemisiile omeneşti, cea mai nobilă este de a întinde o mână prietenănaţiilor căzute care aspiră a se ridica în picioare şi a lua rândprintre celelalte naţii mari, glorioase şi puternice!LAMARTINEUnul din cei mai mari poeţi ai Franciei, omul care prin geniulsău a fost şi va rămânea o glorie pentru secolul nostru, Lamartine,a murit! Această tristă veste va deştepta un răsunet dureros însufletul acelor care au gustat încântările armoniei măreţului poet.Cât pentru noi, românii, e bine să ne aducem aminte încurajă-rile ce ne-a dat Lamartine în anul 1848, când el ţinea ochii lumiiîntregi ţintiţi asupra lui, şi adresa cuvinte mângâietoare naţiilorce aspirau la libertate.în istoria misiilor mele politice din anul 1859, găsesc următoa-rea notiţă scrisă după o vizită ce făcusem lui Lamartine; aceastănotiţă e de natură a interesa publicul român, şi dar este timpulde-a o scoate la lumină:„Dl Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic alrevoluţiei din 1848, deşi ajuns acum în vrâstă înaintită, totuşi încăpoartă pe frunte-i aureola geniului. Convorbirea sa armonioasăşi fermecătoare răpeşte auzul şi sufletul. Simţirile înalte, ideilesublime, reflecţiile filozofice, sunt exprimate de el în forma ceamai corectă, în stilul cel mai nobil, şi cu o abundenţă careminunează pe ascultători.Elocvenţa sa naturală încântă chiar în vorbirile zilnice ale vieţiiprivate, iar în împrejurările cele mari ale vieţii politice, ea devineo putere care poate să oprească omenirea pe malul prăpăstiilor

sau să o împingă în fundul lor.O oră întreagă, cât a ţinut vizita mea, am crezut că asist la unconcert melodios, şi, când a fost ca să mă retrag, îmi zise:— Domnul meu, deşteptarea unei naţii e cel mai sublimspectacol ce omenirea poate să arate Creatorului, însă când o naţieare norocul de a atrage asupră-i ochii Providenţei, ea trebuie săse menţie la înălţimea rolului ce este chemată a avea pe lume.Eu fac sincere urări pentru prosperitatea şi mărirea românilor,căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe urmaşii popoarelor maripăşind falnic pe urmele glorioase ale strămoşilor!VALECSANDRI"ALECU RUSSOIA. Russo, trimis de copil într-un institut din Elveţia, săvârşistudiile colegiale şi se întoarse în Moldova la 1838 cu o colecţiede încercări poetice scrise în limba franceză. Printre aceste bucăţiinspirate de amorul libertăţii se găsea şi o imprecare violentă contratiranilor, ce-i cauza oarecare supărări în Viena din partea poliţiei.Soarta lui îl puse chiar din prima-i junie în faţă cu prigonireaguvernelor despotice, însă această prigonire nu putu să schimbeîntru nimic vesela nepăsare a caracterului său.După întoarcerea sa în ţară, Russo locui vreo doi ani la o moşiepărintească din munţi, şi acolo, trăind în frăţie cu natura, el seîndrăgi mult de tot ce purta sigiliul naţionalităţii: obiceiuri,costumuri, dansuri şi mai cu seamă legende şi poezii poporale.Chiar de pe atuncea, adică la 1839, el începu să adune câtevafragmente de cântece bătrâneşti şi să scrie impresiile în limbafranceză, însă toate acele manuscripte s-au pierdut.Singura compunere importantă ce a scăpat, pentru glorialiteraturii noastre, este admirabila Cântare a României, tradusămai târziu în româneşte de N. Bălcescu şi publicată la anul 1855în România literară. Acel poem în proză a inspirat următoarelestrofe adresate lui Russo de către un profesor francez, dnulStorhas:„Oh! vous qu'un noble zele ajetedans l'arenePour ecrire en passant une histoire de f eu,Marchez sur Ies hauteurs oii l'âme vous entraineSous le regard de Dieu.76_________________________________________________________Vasile AlecsandriI'Europe aura sesyeux ouverts sur le Moldave,Sur le Roumain longtemps endormi, malheureux,Qui s'eveilk sans peur de son sommeil d'esclave!...Peuples! formez des voeuxPour la jeune patrie encore dans şes vieux langes,Pour la liberte sainte et puis pour l'avenir,Pour Ies hommes de coeur ici bas, vrais archangesQui meurent sans mourir!"1Etc., etc., etc.A. Russo era poet în toată puterea cuvântului; natura luiavea nevoie de orizonturi întinse, de aerul munţilor, de sunetuldoinelor, şi însă guvernul găsi de cuviinţă a-1 rândui în slujbă şia-1 închide între pereţii unei judecătorii. Prin decretul domnescdin 22 mai 1843, Russo fu trimis în calitate de membru altribunalului la Neamţ şi apoi la Piatra.2 Câţiva ani mai în urmă,adică la 1851, Grigori Ghica-vodă îl numi candidat la Divanul deapel în Iaşi; însă cariera judiciară nu convenea nicidecum aspiraţi-

lor sale intime: „Prefer de o mie de ori cărarea de la munte, decâtcariera deschisă dinaintea mea!" zicea el adeseori glumind; prinurmare în loc de a mucezi în nămolul delelor judecătoreşti, el se1 ... O! tu pe care o nobilă ardoare te-a aruncat în luptăCa să scrii în fugă o pagină de foc,Mergi pe culmile spre care sufletul tău te împingeSub privegherea lui Dumnezeu.Europa va privi la moldoveanul,La românul mult timp adormit, nefericit,Care se scoală fără teamă din somnul său de rob!...Popoare ! faceti urăriPentru noua ţară, încă în vechile-i scutece,Pentru sfânta libertate şi apoi pentru viitor,Pentru oamenii de inimă, adevăraţi arhangheli pe pământCare-şi dau viaţa, dar nu mor...." (fr.).2 După date mai noi, rezultă că Russo a fost numit judecător la Piatra la4 octombrie 1841.Dridri_______________________________________________________________77furişa printre dânsele de câte ori o putea face, pentru ca să cutre-iere munţii şi să descopere legende.Jurnalul său de toate zilele trebuie să fi fost o comoară... însăa avut soarta comorilor! s-a pierdut, nelăsându-ne decât o singurălegendă: Piatra corbului, culeasă la Bicaz.La 1846, Russo compuse pentru teatrul românesc din Iaşi omică piesă intitulată: Jicnicerul Vadră, în care un ţăran cântaurmătoarele două versuri:Din Focşani la DorohoiŢrara-i plină de ciocoi.îndrăzneala-i fu mare de a emite o asemenea idee într-o epocăde aristocraţie, precum era sub domnia lui Mihail Sturza! Autoruldramatic o plăti cu un exil de două luni la mănăstirea Soveja.Fost-a el însă condamnat de vreun tribunal? Nicidecum! Peatuncea voinţa domnească ţinea locul procedurii; domnul eralegea — iată copia de pe Luminatul ofts gospod1 din 26 februarie1846, care dispunea de libertatea individuală a lui Russo. El eun document curios pentru istoria „regimului regulamentar":„încredinţându-ne că Alecu Russo a urmat prin ale sale îndem-nări de a se pune în tulburare liniştea obştii, îndemnând mai alesşi pe actorii teatrului naţional la rostiri scandaloase pe scenateatrului. Noi am hotărât a se închide pe această faţă spre înfrânareîn mănăstirea Sovejei; deci poruncim ispravnicului de Focşani ca,îndată ce numitul va sosi acolo, să-1 întovărăşească însuşi cu pazacuviincioasă până la locul însemnat, unde, încredinţându-seegumenului mănăstirii, să puie la cale de a se tine cu cea mai deaproape priveghere pe post şi rugăciuni în toată vremea cât se vaafla acolo. Se va regula totodată ca numitul A. Russo nu numaisă fie cu desăvârşire oprit de a ieşi din cuprinsul mănăstirii, darşi de a corespondui sau de a se întâlni cu nimeni. Iar dacă se va' Luminatul decret domnesc.78_________________________________________________________Vasile Alecsandriaşeza aceasta prin înţelegere cu egumenul, apoi se vor rândul doivrednici şi deştepţi slujitori spre pază, poruncindu-le sub asprărăspundere de a fi cu neadormită priveghere. . ." etc.Pe temeiul acestui decret, ce merită a fi arătat ca un model dedespotism burlesc, A. Russo fu dus la Soveja; însă dreptatea dinanul 1846 nu se mulţumi numai cu atâta; un alt Luminat ofts

gospod trimise totodată la altă mănăstire întreaga trupă româneas-că! Ridicolul unit cu arbritrariul!Pe când tronul se credea astfel în pericol, pe când guvernullua nişte măsuri atât de aspre în contra teatrului naţional, pedep-sind orbeşte autor şi actori, eu mă aflam la Bucureşti, întorcându-mă la Iaşi, găsii următoarea scrisoare a amicului meu; ea va da oidee exactă de caracterul său nepăsător şi de spiritul cu care eltrata împrejurările cele mai critice:„Iubite!Nu-mi rămâne decât timpul necesar ca să-ţi vestesc că guvernulşi-a pus în gând să facă din mine un om important şi demn de exil.I s-a năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, şi dar ela găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă condamna ca să capăt simţirireligioase în fundul unei mănăstiri. O! guvern părintesc ! el nu arealt vis decât fericirea noastră, nu are alt ţel decât ane face demni deîmpărăţia cerului. Iată pentru ce el ne înfundă aşa de ades în sânulsihăstriilor.Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic romanii, şi întreprindun voiaj gratis, mulţumită îngrijirii guvernului; aşadar, iubite, tunu mă vei găsi, la întoarcerea ta, lungit pe divanul tău şi dându-miaer de paşă. Când te vei revedea cu plăcere sub cerul patriei şi subtavanul apartamentului tău, vei simţi un mare deşert în suflet, căciamicul tău Russo îţi va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărslacrimi amare dacă nu mi-ar plăcea mai bine să râd în f aţa prigoni-rii! Mângâie-te, frate, căci toţi cei ce poartă numele de Russo suntDridri_______________________________________________________________79destinaţi a fi. persecutaţi; omonimul meu Jean-Jacques a pătimitmulte în viaţa lui!... Ce asemănare măgulitoare pentru mine!Lucrurile mele sunt în boccea; căruţa de poştă mă aşteaptă încurtea ministrului din lăuntru, de unde am să plec; aga fumeazăciubucul său de iasomie şi mă îndeamnă să mântui această scrisoare,în vreme ce fratele tău îmi cântă din vioară aria franceză: Partantpuor la Syrie.1„Alea jacta est!" a zis Cezar când a trecut Rubiconul; eu am sătrec Bahluiul! prin urmare voi zice: amice ! gândeşte la bietul exilatşi declamă ades versul celebru:„L'amitie d'un grand homme este un bienfait des cieux."2Adio! Mă duc să gust plăcerile vieţii contemplative a sfinţilorapostoli şi mă despart de lume fără amărime în contra oamenilor,fie domn sau... creditori!Singura mustrare de cuget ce cearcă a mă munci în acest momenteste că bieţii actori împărtăşesc osânda mea. Teatrul românesc lamănăstire!... Ferice de ţara al cărei guvern luminat produce asemenedeşănţate întâlniri! Adio ! încă o dată, spune amicilor că îi scutescde a se îmbrăca în haine negre..."etc.Russo gustă plăcerile vieţii apostolice până în primăvară, însăel nu se mulţumi numai cu extasul contemplării, ci profită detimpul arestării sale pentru ca să culeagă câteva balade de la unbătrân lăutar ce se găsea în mănăstire şi scrise totodată Jurnalulunui prizonier, care s-a publicat în Revista română din Bucureşti.31 Plecând spre Syria (fr.).2 Prietenia unui om mare este o binefacere a cerurilor (fr.).3 E vorba de lucrarea lui A. Russo intitulată Soveja.80______________________________________________________Vasile AlecsandriIIMişcarea din Iaşi de la 1848 sili o mare parte din tinerimea

Moldovei să emigreze. A. Russo fu din numărul proscrişilor. Eltrecu în Bucovina şi merse la Viena, unde se întâlni cu alţi români,ce veneau din Paris ca să intre în ţară. Plecând cu toţii pe Dunăre,ei se găsiră pe vapor în societatea zgomotoasă a unui mare numărde maghiari înarmaţi. Ungaria răsuna de tocsinul revoluţionar şistrănepoţii lui Arpad făceau visuri de cucerinţe. [...]în luna lui iulie trecând prin Transilvania, el fu arestat la Dejşi condus sub escortă în închisoarea de la Cluj; [...]Deşi viaţa lui era în pericol într-o epocă unde toate oraşele şisatele erau ilustrate cu numeroase spânzurători şi ţepe, totuşi elnu-şi pierdu cumpătul.„Iubite A... îmi scrise el din închisoare, în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: Ellyen sabaciag1 însem-nează: lanţuri pentru români. Ergo, am fost arestat la Dej, şi chiaracum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să măducă la Cluj ; însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şisigură presimţire că nu mi se va întâmpla nimic. Această siguranţăîmi vine din credinţa că românul nu piere cu una, cu două... Furiaungurească e atât de deşănţată şi de comică; lungimea pintenilorşi a mustăţilor maghiare e atât de exagerată încât, departe de amă înspăimânta, ele îmi inspiră un râs nebunesc... etc."Pentru ce însă Russo a fost arestat? Aceasta o aflăm din pasajeleunei lungi protestări adresate de el contelui Vay, comisarului dinCluj.„Domnule conte! — Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistatca un spectator la evenimentele acestei ţări, bucurându-mă deospeţia ce-o primisem, şi dorind în fine ca să mă întorc în patriamea, am luat drumul cel mai drept, adică pe la Dej; se vede însă1 Vivat libertatea! [VA.].Dridri____________________________________________________________81că în Ungaria drumul cel mai direct nu-i nici cel mai scurt, nicicel mai sigur, căci deodată m-am trezit arestat, despuiat delucrurile mele, cercetat până la piele, şi întemniţat! Trist şineaşteptat efect al ospeţiei maghiare!în zadar am protestat, în zadar am cerut să mi se spuie motivulunei asemenea maltratări; nici un membru al autorităţii nu a găsitcu cale să-mi răspundă oficial. Iată însă prepusurile geloşilorimpiegaţi, care mi-au deschis porţile închisorii:1-ul prepus. — O femeie m-a văzut făcând semne misterioaseîn Dej!... Cui?2-lea prepus. — Sunt român!3-lea prepus. — Corespondenţa găsită în valiza mea este înlimba franceză!4-lea prepus. — în acea corespondenţă nici nu se pomeneştenumele de Ungaria!5-lea prepus. — Trebuie să fiu comisar rus!6-lea prepus. — Trebuie să fac parte din Comitetul croato-slovaco-sârbo-valaco-saxon format în contra Ungariei!Pe temeiul acestor grave prepusuri domnii judecători îşi frecarămâinile cu mulţumire şi mă întemniţară cu convingerea cel puţinnaivă că şi-au salvat patria!Domnule conte! veţi găsi, negreşit, că am tot dreptul să protes-tez în contra unui asemenea act arbitrar al autorităţilor subalternedin Dej, care, după ce au pus mâna pe mine, şi-au apropiat tot-odată şi valiza mea, ca una ce, după socotinţa lor, conţinea destinulşi viaţa Ungariei!

Protestez dar în numele legilor, în numele libertăţii individuale,în numele dreptului ginţilor, şi cer o satisfacere deplină în contraagenţilor care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacreale dreptăţii etc., etc.Această protestare a mea va părea poate cam lungă, domnuleconte, însă nu cred să vă pară atât de lungă precum mi-au părutmie lungi aceste opt săptămâni de captivitate etc., etc."82________________________________________________________Vasile AlecsandriPe când Russo protesta din rundul închisorii şi adresa Comite-tului revoluţionar din Cluj scrisoarea sumeaţă, ce este publicatăîn Revista română, amicii lui emigraţi în Cernăuţi scriau guvernuluidin Pesta cerând libertatea captivului şi în sfârşit porţile sedeschiseră dinaintea lui.— Nu e nimic mai dulce pe lume decât o duşcă de aer liber,ne zise el când ne revăzurăm.IIIîn timpul captivităţii sale, Russo avea obicei să scrie pe bucăţelede hârtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-aupierdut şi e o mare daună, căci amicul meu avea o judecatăprofundă şi un spirit cu totul original.Nepăsarea caracterului său 1-a susţinut necontenit în luptevictorioase cu soarta. O singură dată, cât a fost el în închisoare,puterea sufletească 1-a părăsit şi atunci el a început o scrisoaretristă către amicii săi, însă nu a sfârşit-o...„Fraţilor! le zicea, nenorocirea care prigoneşte ţara noastrămă apasă şi pre mine. De săptămâni întregi stau închis fără acunoaşte culpa mea. Am aşteptat dreptatea, şi dreptatea nu vine!Iubiţii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri demâhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă opreşte de afi ţării de folos... şi dar eu mă consider ca un om şters din carteavieţii.De trei zile cânt necontenit aceste versuri din balada lui TomaAlimoş; să fie oare o presimţire?...jjînchinare-aş şi n-am cui,Inchinare-aş murgului;Dar mi-i murgul cam nebunŞi de fugă numai bun.Inchina-voi ulmilor,Dridri____________________________________________________________83Uriaşii culmilor,Că sunt gata să-mi răspunzăCu freamăt voios de frunzeUlmii că s-or clătina,Frunza că s-a scutura,Trupul că mi-a astupa."Afară de aceste rânduri, găsesc între puţinele hârtii rămase dela el următoarele fragmente1, demne de a fi publicate ca unele cecuprind cugetări adânci.A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-apermis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zâmbirea pebuze în mijlocul entuziasmului naţional de pe atuncea şi a lăsato dureroasă jale în inimile celor ce 1-au cunoscut şi 1-au iubit.Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patrieisale, însă numele lui va creşte cu timpul şi va străluci glorios înfruntea poemului Cântarea României.1 Alecsandri se referă la o serie de fragmente din scrierile lui A. Russo

nepublicate de acesta în timpul vieţii şi găsite de scriitorul nostru la diverşicunoscuţi, fragmente pe care le trimite pentru a fi publicate în revistaConvorbiri literare, unde au şi apărut (în acelaşi număr cu această evocare).DRIDRIZiarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conţine liniileurmătoare:„O tânără artistă, cea mai frumuşică din toate câte le-am zăritpe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii!Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţiacei care au cunoscut-o regretă în persoana sa o artistă de talentşi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purtaîntre amici gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevăratera:Marie-Angelique Chataignez!"Citind aceste rânduri, mulţi din românii care au fost emigraţila Paris în anul 1848 îşi vor aduce aminte de acea drăgălaşă copilăatât de pariziană în spiritul său, atât de română în inima sa!... Eas-a unit la toate aspirările patriotice ale generaţiei entuziaste deacum 20 de ani, care a dat semne de viaţă naţională în Iaşi şiBucureşti; ea a împrăştiat adeseori cu farmecul veseliei salenegurile posomorâte de pe fruntea celor descurajaţi şi a lucit cao dulce rază de soarele patriei în ochii multor emigraţi din ţărilenoastre.Prin care mister însă capricioasa natură sădise o inimă românăîn gingaşul sân al unei pariziene?Pe când publicul francez se găsea în cea mai deplină ignoranţădespre Moldova şi Valahia, pe când aceste ţări erau considerateDridri_______________________________________________________________85ca pământuri aflătoare în fundul Asiei, pe când un deputat alConstituantei din Francia declara că Bucureştii erau capitalaBucuriei, şi un ministru al republicii confunda Cronstadtul dinArdeal cu portul de lângă Petersburg, Dridri cunoştea Româniamai bine decât compatrioţii săi şi chiar decât mulţi dintre compa-trioţii noştri. Ea era părtaşă la toate secretele politicii românilordin Paris şi se simţea mândră de a o putea servi prin influenţa ceavea asupra unor corifei ai presei franceze. Acea jună artistăadmirată pe scenă, urmărită de un cortegiu de adoratori, deprinsăa trăi în luxul şi în plăcerile modernei Babilone, părăsi deodatăcalea aurită pe care călca de patru ani cu nepăsarea tinereţii şise retrase în sanctuarul inimii sale. Regina banchetelor parizieneabdică de bunăvoie, şi lumea o pierdu din vedere fără a înţelegemotivul dispariţiei sale. în ziua când s-a decis a face acest pasatât de serios în viaţa unei femei, Dridri a scris amicilor săi un soide circulară enigmatică în care le zicea:„Adio/ Plec într-o călătorie la care am visat adeseori; mă duc săcunosc o lume nouă de unde nu cred că m-oi întoarce printre voi.Nu vă încercaţi însă ca să ghiciţi care-i acea lume; cunoştinţelevoastre geografice nu se întind până la marginile ei!"Până a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare,să aruncăm o privire asupra fazelor existenţei sale trecute, precumne-am uita într-o grădină înflorită ce am întâlni în calea noastră.Domnişoara Mărie Chataignez se născu la Bordeaux şi rămaseorfană de mică copilă. Ea fu crescută de o mătuşă a ei, cu careveni la Paris când copila împlini 18 ani... La Paris! la Paris!... Cinepoate spune iluziile, sperările, visurile seducătoare care fluturăprin mintea unei tinere fete care se simte în primăvara vieţii şi în

deplina înflorire a frumuseţilor atunci când ea intră în atmosferaîmbătătoare a Parisului!Mătuşa ei era amică de pension cu celebra actriţă Dejazet, carepe atunci parvenise la culmea talentului şi fermecase publicul86________________________________________________________Vasile Alecsandriparizian. Ambele amice se revăzură cu mare bucurie după un şirde mulţi ani, şi chiar de la prima întâlnire Dejazet simţi maresimpatie pentru Dridri.— Draga mea — îi zise ea — eşti tânără, eşti graţioasă, ai totce trebuie unei femei ca să placă, însă îţi lipseşte piedestalul depe care să poţi atrage ochii mulţimii. Fie o femeie înzestrată cudarurile cele mai frumoase, dacă ea nu are norocul a se facecunoscută în Paris, sărmana! rămâne părăsită, deoparte, ca ocomoară neştiută. Tu însă, Angelică, fii fără nici o grijă; eu măînsărcinez de viitorul tău şi prin mine promit că vei reuşi a devenio personalitate în Paris.— Eu? replică Dridri cu glasul uimit.— Tu!... însă, spune-mi, ai gust pentru arta dramatică?— Nepoata mea nu visează decât teatru, răspunse mătuşa eicu grăbire.— Minunat! zise Dejazet. în curând ea va debuta pe scena„Varietăţilor". Directorul este amicul meu, şi el va fi preafericitde a primi în trupa lui o actriţă prezentată de mine. Până atunci,draga mea, să vii în toate zilele aicea, pentru ca să-ţi dau câtevalectii de declamare şi să repetezi cu mine rolul prin care ai să-ţiinaugurezi cariera dramatică.Dridri, fericită de astă propunere neaşteptată şi cuprinsă derecunoştinţă, apucă mâna protectriţei să o sărute; însă Dejazetatrase pe gingaşa copilă în braţele sale şi o sărută pe ochii săiumezi de lacrimi.în adevăr, după şase luni, afişul teatrului „Varietăţilor" anunţădebutul drei Marie-Angelique Chataignez într-un rol de subretă,compus înadins pentru dânsa de autorii Duvert şi Lausanne1.Mari lupte între ambiţie şi spaimă se petrec în sufletul uneijune artiste la începutul carierei sale, atunci când sala e plină de1 Felix-Auguste Duvert şi ginerele său Lausanne, vodevilişti francezi dinsecolul al XlX-lea.Dridri____________________________________________________________87spectatori, când celelalte actriţe privesc la dânsa cu ochi pizmaşişi întrebuinţează toate manevrele pentru ca să împiedice succesulei. Sărmana! în acel moment critic, mintea i se tulbură, inima ise bate iute, glasul i se întunecă. Ea ar voi să fugă, să se ascundăîn fundul pământului, însă nu! ea trebuie să înfrunte pericolul,trebuie să iasă pe scenă, chiar de ar fi să cadă moartă de uimire...Orchestra execută uvertura, cortina se ridică, lumina policandrelorinundă teatrul, publicul numeros aşteaptă cu nerăbdare ca unjudecător aspru care are să-şi dea sentinţa... E un moment îngro-zitor, căci de la el depinde succesul sau căderea, adică: viaţa saumoartea bietei artiste!Cu toate acestea, Dridri avu norocire de a produce o impresiefavorabilă asupra publicului chiar de la prima sa intrare pe scenă:un murmur încurajator se ridică în sală când ea apăru cu figurasa vie, cu talia sa elegantă, cu farmecul tinereţii sale. Ea-şi jucarolul foarte natural, şi la cel întâi cuplet ce cântă, glasul ei argintiudeşteptă un răsunet voios în inimile spectatorilor. Celebra Dejazetdete semnalul aplaudării din lojă, şi toţi o imitară, bătând din

palme cu entuziasm. Dridri se simţea nebună de bucurie, căcisuccesul ei era astfel consacrat chiar de la începutul piesei; iarcând cortina se coborî, publicul rechemă pe fericita copilă, carese prezentă cu modestie, salută lojile şi parterul, zâmbindu-legraţios, şi primi un frumos buchet de roze de China aruncat lapicioarele ei de însăşi Dejazet.între acte juna debutantă veni să mulţumească protectriţei sale,care o sărută în prezenţa publicului, felicitând-o de succesul ceavuse. Toate lornetele din sală să ţintiră spre acea lojă, şi cavaleriideclarară în unanimitate că dra Mărie Chataignez nu pierdeanimic din graţiile sale afară din scenă; damele însă, din contra, îidescoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a facedin copila drăgălaşă un monstru spăimântător.Nu trecură zece minute şi-n loji se prezentă un cavaler de oaparenţă nobilă şi plăcută: era contele de Farol, unul din membrii88________________________________________________________Vasile Alecsandride la Jockey-Club, unul din foshionabilii Parisului. El avea o figurăcare exprima calităţile inimii şi maniere de un adevărat gentilom.Intrând, contele dete mâna dnei Dejazet după moda engleză şi-i zise:— Vin să salut luceafărul scenei pariziene.Dejazet îi mulţumi cu o zâmbire şi replică: „Salută, domnuleconte, şi pe dra Chataignez, o nouă stea care răsare pe orizontulartei dramatice". Contele se închină tinerei artiste, zicând: „Amadmirat pe domnişoara din stala mea: am rupt o pereche demănuşi aplaudând-o şi sunt mândru de a fi cel întâi a o compli-menta". Apoi adăugă, adresându-se direct la Dridri: „Domnişoară,aţi făcut în astă-seară mulţi fericiţi şi totodată mulţi nefericiţi...Cavalerii v-ar duce în triumf ca pe o graţioasă regină, însă damelev-ar scoate ochii fără milă... şi zău! ar comite o mare crimă, căcinu-i nimic mai încântător şi mai dulce la privit ca doi ochi frumoşicare înoată în flacăra triumfului."Dridri răspunse, roşindu-se: „Doamnele care ar voi să măorbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnându-mă astfel anu mai putea admira graţiile lor".— Bravo, domnişoară! strigă contele; am să duc damelorrăspunsul d-voastră, pentru ca să afle că pe cât sunteţi de gentilă,atât sunteţi şi generoasă.— Adaugă şi din parte-mi, observă dna Dejazet, că dumnealorau prea multă ocupaţie cu ochii bărbaţilor pentru ca să-şi piardătimpul cu ochii copilelor...— Mă duc îndată să înfig cu mulţumire această săgeată în sânullor, zise contele râzând, dar, până a nu ieşi din lojă, se adresăîncă o dată la Dridri cu următoarele cuvinte: „Domnişoară, suntunul din cei mai sinceri admiratori ai talentului d-voastră; daţi-mi voie a spera că veţi primi a mă număra şi între amicii d-voastrăcei mai devotaţi".După finitul spectacolului, Dejazet conduse pe Dridri la otelulunde locuia tânăra actriţă şi pe drum ea-i zise cu amicie: „Dragamea, iată-te acum pe cale de a-ţi face nume, avere şi poziţie. SăDridri_______________________________________________________________89te gândeşti totdeauna însă că o bună reputaţie este pentru o artistăcoroana talentului şi a carierei sale!"E de prisos să mai observăm că noaptea întreagă Dridri n-aînchis ochii. Triumful alungă somnul. A doua zi directorul venisă-i propuie un angajament de 500 franci pe lună. „Suma, zise el,nu e mare, dar va creşte în proporţie cu rolurile ce veţi crea".

Contractul fu subsemnat, şi dra Marie-Angelique Chataignez fuanunţată prin gazete ca una din pensionarele „Varietăţilor".Fericită de poziţia ce câştigase, Dridri se ocupă cu ardoare dearta sa, şi pe fiecare zi atrăgea mai mult favorurile publicului.Autorii dramatici scriau roluri vesele pentru dânsa, siguri fiindde succes; jurnalele o lăudau numind-o Dejazet II, însă camaradelesale o considerau cu invidie ca pe o rivală nesuferită. Şi, în adevăr,sărmanele aveau bune cuvinte de a fi îngrijite, căci toţi adoratoriilor începuseră a flutura împrejurul ei. Una din ele mai cu seamă,Estera, îi declarase război neîmpăcat din cauza admirării ce aveacontele de Farol pentru Dridri.Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta în trăsăturilefigurii sale sigiliul frumuseţii ebraice. Ochii săi negri şi lungăreţiaruncau săgeţi înfocate; părul ei forma o ghirlandă bogată pefrunte-i; talia sa era maiestuoasă, umerii săi albi erau de un modelperfect, însă gura ei avea o expresie dispreţuitoare, care produceaun efect displăcut. Ea se deprinsese a primi omagiile tuturorbărbaţilor care îi erau prezentaţi, şi această deprindere îi dase unaer măreţ. Echipajele sale luxoase, briliantele de preţ cu care searăta în public îi ridicaseră un piedestal în ochii parizienilor.Aceştia o numiseră regina de Saba, nume potrivit cu soiul frumuse-ţii sale şi care îi inspirase atâta superbie cât nu putea suferi nicio rivală alăturea cu dânsa. Prin urmare, chiar din seara când Dridrise urcase pe scenă, Estera simţi pentru juna actriţă o antipatieinstinctivă, antipatie care cu timpul se prefăcu într-o ură demoarte. Mândră de luxul ce afişa pretutindenea, ea găsea mulţu-mire a umili pe modesta ei camaradă, făcând observări puţin90________________________________________________________Vasile Alecsandrigeneroase asupra simplităţii toaletei sale, şi de câte ori o întâlneape străzile Parisului, Estera, culcată pe pernele caleştii, arunca dintreacăt ochiri fudule asupra bietei Dridri, ochiri la care copilarăspundea prin un zâmbet foarte maliţios. Astfel se născu întreambele artiste o luptă surdă şi neîncetată, care trebuia numaidecâtsă groducă scandal la cea întâi ocazie.Intr-o zi de repetiţie generală Estera veni la teatru în cupeulei, după obicei, fără a se îngriji de ploaia care cădea pe străzi, şiintră în foişor purtând o rochie lungă de catifea vişinie. Dridri, cao modestă pensionară de 500 de franci pe lună, veni alergândsub coperişul unui cortel; toaleta ei se resimţea de furtuna caredomnea afară şi botinele sale umede lăsau urme după ele peparchetul foişorului. Toţi artiştii, precum şi mai mulţi amatori careaveau liberă intrare în culise erau adunaţi pe lângă cămina demarmură şi râdeau cu zgomot ascultând glumele vestitului actorcomic Odry. Deodată, râsetele conteniră la glasul Esterei, care,trecând pe dinaintea rivalei sale, zise cu insolenţă:— Când nu are cineva nici doi franci ca să poată lua o birjă peun timp ploios, ar trebui cel puţin să-şi lase botinele la uşă şi săintre desculţă în foişor.Dridri, la această grosolană aluzie, se roşi pe obraz şi observăcu glas indignat: — că e mai lesne de a poseda un cupeu decâtdelicateţea inimii. Estera, astfel săgetată, tinti ochii săi aprinşiasupra copilei şi, apropiindu-se de ea, răcni ca o furie:— Sărmano! m-aş înjosi poate a-ti răspunde dacă nu mi-ar fimilă de mizeria în care te afli... Priveşte, nenorocită; eşti muiatăca şi când ai fi scoasă din mare. . .— Care mare? replică Dridri, Marea Roşie în care s-au botezat

strămoşii dumitale?Un hohot general răsună în foişor la auzul acestei maliţioaseîntrebări. Estera, înciudată, ieşi ca o bombă fără a găsi ce răspun-de, în vreme ce toţi actorii înconjurară pe Dridri ca s-o compli-menteze. Contele de Farol îi luă braţul şi-i zise cu amicie:Dridri____________________________________________________________91— Estera a voit să vă insulte, dar insulta a căzut pe fruntea ei,căci aţi ştiut a răspunde cu spirit şi cu mult tact; primiţi felicitărilemele, domnişoară. . . Acum permiteţi-mi a vă grăi ca un adevăratamic: nu e destul de a avea talent în Paris pentru a-ţi crea o poziţieprecum o meriti, căci directorii de teatru sunt nişte exploatatoricare gândesc mai mult la punga lor decât la viitorul artiştilor...— Nu înţeleg, domnule conte. ..— Binevoiţi, domnişoară, a mă asculta cu răbdare şi a punecuvintele mele pe seama simpatiei ce mi-ati inspirat... Aveti acum500 franci pe lună şi poate peste vreo doi ani să câştigaţi îndoit.Ce sunt însă 12000 de franci pe an în viaţa pariziană? o picăturăde apă în mare, fie chiar în Marea Roşie a Esterei! ... O femeietânără şi frumoasă nu poate trăi într-o atmosferă de zilnică şistrictă economie; ea este chemată a domni în toată splendoarealuxului, a face pe publicul parizian a se ocupa necontenit de dânsa,a eclipsa mai cu seamă pe toate elegantele oraşului, pentru ca sărămâie singura stea strălucitoare în ochii lumii.— Şi pentru a veni la acea culme ce este de făcut? întrebă Dridri.— Unicul chip, răspunse contele cu puţină sfială, este de a-ţialege un amic devotat, care să fie fericit a consacra viaţa şi averealui la realizarea dorinţelor. . .— Domnule conte, întrerupse Dridri, eu am doi amici care măopresc de a dori un al treilea.— Doi! exclamă contele cu mirare.— Unul de vreme bună şi unul de vreme rea.— Şi cum se numesc? Cine sunt?— Cel de vreme bună este caracterul meu nepăsător şi neambitios.— Şi cel de vreme rea?— Este cortelul mătuşii mele, care mă apără şi de ploaie, şide ispite.— Aveti răspuns la toate şi vă găsesc adorabilă! zise conteleoprindu-se, însă tot sper că într-o zi voi avea satisfacerea de avedea pe Estera învinsă chiar prin armele cu care se făleşte.— Care arme?92_________________________________________________________Vasile Alecsandri— Splendoarea luxului de care aş dori să vă văd înconjurată.— Adio, domnule conte.— La revedere mai bine! replică el, sărutând mâna graţioasei artiste.Astfel de scene se petreceau mai în toate zilele în foişorulteatrului; altele mai scandaloase se produceau câteodată chiardinaintea publicului. De pildă, într-o piesă în care Dridri şi Esteraaveau roluri principale, aceasta, voind să compromită succesulrivalei sale, întârzie înadins intrarea sa pe scenă. Dridri, asteptând-oîn zadar, deşi o zărea între culise, se văzu nevoită a improvizacâteva fraze pentru ca să-şi prelungească rolul; şi între alte cuvinteea zise foarte apropo: „Aşteptarea e nesuferită atunci, mai cuseamă, când persoana care trebuie să vie este lipsită de simţulbunei-cuviinţe". Publicul, înţelegând aluzia, făcu să răsune salade aplaudări şi dete astfel o lecţie aspră Esterei.Puţin timp după convorbirea contelui de Farol cu Dridri, juna

artistă primi biletul următor:Domnişoară,Paveaua Parisului nu merită să fie călcată de picioare delicate caale d-voastră. Dacă poliţia m-ar îngădui, aş întinde covoare de lapoarta otelului d-voastră până la teatrul „Varietăţilor", însă poliţianu înţelege actele de galanterie şi s-ar împotrivi sub cuvânt dedezordine publică. Nu-mi rămâne dar decât a lua îndrăzneala sădepun la picioarele d-voastră un cupeu, care va aştepta la scarăpână vă veţi decide a vă urca în el. Iapa inhămată la acel cupeupoartă numele de Ledy, însă fiind proprietatea d-voastră sunteţiliberă a o chema Estera, drept probă de amicie pentru amabilacamaradă care vă iubeşte atât de mult!CONTELE DE FAROLPS. Echipajul vă va conduce, când veţi ordona, la o mică bombo-nieră din strada Magdalena, care poartă numele de otelul „Cha-taignez", fiind asemene proprietatea d-voastră.Dridri_______________________________________________________________93Citind acest bilet original, Dridri se apropie de fereastră şi zăriîn curte un foarte elegant cupeu galben. Vizitiul în livrea cată săliniştească zburdările iepei de soi, care frământa paveaua subcopitele ei, iar alăturea cu oblonul se ţinea un groom ca de vreo15 ani, ţanţoş şi serios ca un personaj important. Dridri se uitălung la acel echipaj... Imaginea Esterei zbură pe dinaintea ochilorei ca o fantasmă furioasă... însă copila, retrăgându-se iute de lafereastră, zise în gândul ei:„Nu mă voi sui în cupeul contelui!... mai bine pe jos, dar onestăşi liberă!"Zece zile de-a rândul ea trecu alăturea cu echipajul fără a cedadorinţei ce prindea tainice rădăcini în inima sa. Zilele erau senine,aerul dulce, preumblările încântătoare.— Nu, zicea Dridri, niciodată! şi însă la tot momentul ea seascundea după perdele şi admira cupeul, admira iapa sură carenecheza, muşcându-şi zăbala plină de spume. Mărul raiului subformă de echipaj luxos începea a produce influenţa-i seducătoareasupra fiicei Evei!Un nou bilet de la contele de Farol veni s-aducă o nouătulburare în mintea fragedei copile. Iată cuprinsul lui:Domnişoară,Biata Ledy se plânge de indiferenţa d-voastră! Ea, care edeprinsă a fi. dezmierdată şi hrănită cu zahăr, nu a primit încă dinparte-vă nici o probă de simpatie ! Ce v-a făcut, sărmana, de sunteţiaşa de aspră cu dânsa?... Ledy e blândă, inteligentă, celebră în Parispentru calităţile sale aristocrate. Dacă ar avea grai, ea v-ar spunemulte lucruri interesante şi s-ar prinde cu d-voastră a întrecetotdeauna caleaşca Esterei.Mâine este tocmai sărbătoarea Longchamp; mâine ies la CâmpiiElizei toate elegantele Parisului. Faceţi mulţumire frumoasei Ledyca să vă plimbe şi să se mândrească de stăpâna ei sub ochii parizie-nilor... Estera a invitat două dintre camaradele sale cele mai imperti-94________________________________________________________Vasile Alecsandrinente şi s-a lăudat că va trece cu echipajul ei somptuos pe subferestrele d-voastră, înadins pentru ca să vă umilească. Dacă aţiasculta pe Ledy, Estera ar căpăta mâine gălbinare de ciudă, căcinumai cupeul d-voastră e de culoare galbenă în tot oraşul!Secretarul intim al Lady-ei:CONTELE DE FAROL

Elocvenţa perfidă a secretarului aduse o mare schimbare înideile junei artiste... Dridri îşi umplu buzunarele cu bucăţele dezahăr, coborî iute scările şi merse drept la Ledy ca să o dezmierde.Iapa necheză vesel sub mâna ei şi luă zahărul; apoi întinse gâtulca să fie netezită. Vizitiul observă că Ledy cu nimeni nu se aratăaşa de^ familiară, iar groomul replică serios:— îşi cunoaşte stăpâna!...— Aşa este — adăugă vizitiul — însă de o mai sta două zile astfelînfiptă pe picioare, fără a face preumblare, mă tem că s-a beteji...Auzind aceste observări, Dridri atrase capul iepei lângă sânulei, o sărută gingaş, apoi se întoarse zburând ca o păsărică speriatăîn apartamentul ei.Ziua sărbătorii Longchamp se anunţă de dimineaţă ca o zisplendidă, cerul era albastru, soarele luminos, aerul cald! Şi cer,şi aer, şi soare invitau pe oameni a ieşi afară din casele lor, pentruca să se bucure de farmecul timpului. Jumătate din locuitoriiParisului se îndrumau spre Câmpii Elizei în toalete elegante şirăspândeau veselie în atmosferă.Ca în toate zilele, cupeul galben aştepta la scara drei Cha-taignez, însă ea, decisă a merge pe jos, îşi făcuse o toaletă simplăşi de foarte bun-gust. Mulţumită de dânsa, Dridri se apropiase deoglinda dintre ferestre, când auzi trecând pe stradă o caleaşcarăsunătoare; ea deschise una din ferestre şi zări pe Estera cu amiceleei, care, aruncând ochii spre dânsa, începură a râde cu hohot.— Sărmana! strigă Estera, aşteaptă să-i cadă o birjă din cer!La o aşa insultă, copila simţi tot sângele suindu-i-se la creieri;ea-şi puse mâna pe inimă ca să-i aline bătăile, apoi, într-un accesDridri_______________________________________________________________95de nebunie, fără a mai avea conştiinţa de ce face, se coborî iutela scară, ordonă groomului să deschidă oblonul şi se aruncă încupeu!... Ledy, auzind vuietul oblonului, se ridică pe două picioareşi plecă în zbor.în câteva minute cupeul sosi la Câmpii Elizei şi prezenţa luiatrase pe loc atenţia tuturor. Forma lui elegantă, culoarea luioriginală şi mai ales gentileţea persoanei închise în el produse unefect extraordinar. Toţi pietonii se îndeseau să-1 examineze maide aproape şi toţi gentlemenii călări părăsiră îndată celelalteechipaje şi înconjurară cupeul artistei; unii o salutau cu amabilitateşi ea le răspundea prin o zâmbire cochetă, care-i încânta; alţiimai fericiţi i-adresau complimente şi-i prezentau buchete deviolete de Parma. într-un cuvânt, eroina noastră fu proclamatăregina de Longchamp, şi, în adevăr, judecând după cortegiul defashionabili care o urmăreau, ea părea o adevărată regină.Cupeul se sui încet până la Arcul de Triumf, care se înalţă maiestuosîn fundul Câmpiilor Elizei; iar de acolo, întorcându-se îndărăt, seîntâlni cu caleaşca Esterei. Patru capete aprinse de curiozitate seplecară ca să vadă cine era obiectul unei asemenea ovaţii şi deodatăîngălbeniră, ca şi când ar fi zărit faţa îngrozitoarei Meduze.Dridri începu a râde şi le zise din treacăt:— S-a coborât birja din cer!Preumblarea continuă până la 6 ore, şi tânăra artistă se bucurăde un triumf foarte măgulitor. Ea era deplin răzbunată de insolenţaEsterei! Apoi, când ea ordonă vizitiului să plece de la Câmpii Elizei,Ledy porni iarăşi cu repejunea unei căprioare şi în curând se opridinaintea unui otel din strada Magdalena.— Unde te opreşti ? strigă Dridri la vizitiu; dar deodată oblonul

se deschise şi la oblon apăru contele de Farol care răspunse:— La otelul d-voastră.— Domnule conte! zise copila uimită, asta-i o trădare!— Ba-i un simplu omagiu către suverana inimii mele.Şi zicând aceste cuvinte, contele întinse mâna pentru ca să ajutecopilei a se coborî. Dridri sta neclintită în fundul cupeului, dar96________________________________________________________Vasile Alecsandricontele adăugă: „Biata Ledy n-a mâncat nimic de azi-dimineaţă;fie-ţi milă de dânsa, dacă nu de mine".— Fie, replică în fine Dridri, vă sunt datoare cu o prea maremulţumire ca să mai am dreptul de a refuza.— Sunteţi un înger, exclamă contele cu fericire.— Un înger căzut! gândi biata copilă cu un suspin înăduşit.Din momentul ce dra Chataignez păşi pragul acestui otel, eaintră pe cărarea unei noi existenţe de lux, de plăceri, de nebuniipariziene, o viaţă în care amor-propriul găsea toate satisfaceriledorite, fără însă ca inima-i să fie părtaşă la ele.Otelul pus la dispoziţia ei de contele de Farol era un cap d-operă de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunileHalimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină deplante exotice şi umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevăratcolţ de rai. Acel salon era ornat cu oglinzi înalte şi cu tablourilucrate de cei întâi pictori moderni; el comunica prin porţi decristal cu alte două mai mici saloane, unul mobilat în stil persianşi celălalt în stil pompeian.Camera persiană era îmbrăcată pe pereti cu stofă citarie deBrusa şi pe parchet cu un covor de Smirna, care producea subpicioare efectul unui gazon molatic, în unghiurile lui se rotunjeaupatru divanuri acoperite cu şaluri în dungi de diferite culori. Olampă de argint de forma maurescă se cobora din mijlocul tavanu-lui şi răspândea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orien-tale. Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane debronz, care-i dau un aer de antichitate şi care deşteptau în minteimaginea traiului casnic de pe timpul împăratului August, pe cândartele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecţie.Sala de prânz, spaţioasă, bine luminată cu trei ferestre mari,era învelită cu piele nohotie de Cordova şi conţinea un asortimentfrumos de mobile de stejar sculptat, toate adunate de prin casteleDridri_______________________________________________________________97cu multă dificultate şi cu preţuri fabuloase. Iar mai cu seamăcamera de culcat înfăţişa o adevărată feerie! Patul de abanos aveaforma paturilor regale, purtând un baldachin pe patru coloanelucrate la strung cu o măiestrie perfectă şi fiind capitonat cubrocart vişiniu de Lion. La colţurile acestei camere delicioase seiveau statuete de marmură de ale celebrului sculptor Pradier, unareprezentând amorul, a doua inocenţa, a treia cochetăria şi a patravoluptatea. Pe pereţi erau aninate oglinzi de Veneţia şi pe căminăstrălucea o pendulă de argint incrustată cu lapis lazzuli.E de prisos să mai cercăm a descrie numeroasele obiecte deartă răspândite prin apartament: etajere de palisandru înghesuitecu mii de bagatele preţioase precum: filigrane de Genova, coralide Neapole, cutii de lac de Japon, porţelane de China etc.; e deprisos să mai enumerăm lămpile de malachit, argintăria masivăde prin bufeturi, lăzile de porţelan de Saxa, în care înfloreau arboride camelia şi de naramze. Vom adăuga numai că grajdurile otelu-lui conţineau şase cai de preţ, doi de călărie şi patru de ham, şi

că în şură se găseau un landau, o victorie şi faimosul cupeu galben,care a jucat un rol atât de important în viaţa eroinei noastre.Totul era somptuos şi perfect! Dridri se afla în^elementul ei! înfiecare crisalidă este ascuns un flutur strălucitor! în fiecare femeieeste ascunsă o regină! Femeia se naşte cu instinctele eleganţei şifrumosului; ea simte că toate odoarele pământului sunt createpentru dânsa: flori, parfumuri, pietre scumpe, arte, industrieornamentală etc. Şi nu e departe de a crede că însuşi soarele afost aprins în ceruri numai şi numai pentru ca să lumineze graţiileei. Pe când bărbatul are nevoie de ani întregi spre a se ciopli şi aajunge la oarecare grad de distingere, femeia în câteva săptămânise metamorfozează ca prin vărguţa unei zâne şi se apropie deperfecţie. Crisalida se deschide, fluturul iese zburând şi strălucitorla soare.Dridri, care trăise până atunci în simplitatea unei vieţi lipsitede avere, deveni în curând una din primele dame elegante din98________________________________________________________Vasile AlecsandriParis. Pe cât era plăcută ca artistă la teatru, cu mai mult încă eadobândi renume de castelană amabilă în otelul ei. Gustul perfectal toaletelor sale servea de model societăţilor bogate din capitală,încât multe din obiectele de lux purtau numele ei. Aşa, cusătore-sele vindeau mantale şi capele ă la Chataignez, orfevrii lucraumedalioane Chataignez, caretaşii fabricau cupeuri Chataignez şiculoarea galbenă fu declarată culoare de modă chiar din ziua săr-bătorii de la Longchamp.Dridri avea loji cu anul la Opera Italiană şi la Teatrul Francez;ea asista în avanscene la toate primele reprezentări de piese noi;ea nu lipsea niciodată de la alergările de cai de la Chantilly, şicând un domino elegant intriga cu spirit pe fashionabilii de lafoişorul operei celei mari în nopţile de carnaval, toţi se jurau că eDridri.în adevăr, nimic nu lipsea eroinei noastre pentru ca să strălu-cească în toată splendoarea pariziană, căci contele de Farol pusesetoată averea lui la picioarele iubitei sale amante, fiind mândru şifericit de concheta sa. El se credea cu misie de a-i împlini toatecapriciurile ei şi prin urmare nu se trecea o zi fără ca să-i aducănoi obiecte de toaletă sau de artă: şaluri, mătăsării, bijuterii, dan-tele, tablouri etc., etc., astfel încât Dridri îi dase în glumă poreclade contele de Bazar.Jună, veselă, spirituală, seducătoare în deplină putere a cuvân-tului, ea avea, lucru lesne de înţeles, un cortegiu foarte numerosde adoratori; puţini însă se bucurau de favoarea de a pătrunde însanctuarul divinităţii lor, şi aceştia erau numai amicii intimi aicontelui. Dominaţi de un farmec neînvins, ei ar fi părăsit oriceadunare aristocrată din cartierul Saint-Germain pentru ca să pe-treacă seara în saloanele otelului Chataignez şi ar fi schimbat chiarmasa lui Luculus pe un supeu animat de spiritul frumoasei artiste.Toţi făceau împrejurul ei un concert de complimente, de suspinuri,de declarări amoroase, încât Dridri îi numea orchestra mea,precum o regină zice curtea mea. Acea denumire era cu atât maiDridri_______________________________________________________________99potrivită că vesela copilă atribuise fiecărui din adoratori caracterulunui instrument: aşa, de pildă, unui gros financiar care se lăudanecontenit cu milioanele lui ea-i zicea la grosse caisse1; unuimarchiz care se făcea că are vedere scurtă, pentru ca să nu salutepe nimeni, ea-i dase porecla de clarinette, clarineta fiind instru-

mentul favorit al orbilor din Paris; unui lung şi uscat cavaler deMalta, care ofta mereu lângă dânsa, îi lipise titlul comic de flautulfermecat etc. Unul însă dintre ei, un englez din cele mai însemnatefamilii din Scoţia, lord Arthur B., era mai serios înamorat de Dridrişi totodată mai rezervat în purtarea lui. El locuia în Paris de patruani, era amicul celebrului lord Seymour, care a fost tipul englezu-lui elegant şi excentric, şi devenise unul din oaspeţii cei mai exacţiai otelului Chataignez. Fiind în relaţii intime cu contele de Farol,lord Arthur nu lăsa să treacă o zi fără a face vizita sa respectuasătinerei artiste, mulţumindu-se numai de a o privi în tăcere şi păs-trând necontenit o fizionomie demnă şi rece. Dridri îl numise lordNord.O singură dată el cercă a pune conversaţia pe calea înflorită asentimentului, dar găsi calea prea îngustă pentru doi şi se retrasecu prudenţă îndărăt. Era într-o seară din luna lui mai; draChataignez se afla în grădină, culcată într-un hamac aninat dedoi salcâmi înfloriţi, şi admira efectul lunii asupra frunzelorcopacilor. Lord Arthur se puse pe o canapea de bronz şi dupăcâteva minute de contemplare zise:— Frumoasă seară!— Frumoasă ca luna care o luminează, răspunse artista.— Mai frumoasă încă!... frumoasă ca d-voastră! replică lordulcu jumătate de glas.Dridri privi cu mirare la el şi zise zâmbind:— Mylord, iată cel întâi compliment ce-mi adresezi de cândne cunoaştem... Are să se schimbe vremea.1 Casa de bani cea mare (fr.).100_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Ba nu, domnişoară, căci de ar fi după dorinţa mea, toate zileleşi nopţile ar fi pentru d-voastră pline de lumină, de fericire, de...— Şi de ce alta? întrebă copila cu puţină cochetărie.— De amor! răspunse lord Arthur, făcându-şi curaj. Dridri căzupe gânduri; englezul se apropie de dânsa şi-i zise uimit:— Spuneţi-mi drept, domnişoară, iubiţi pe contele de Farol?— Contele-i cel mai bun amic al meu.— între amicie şi amor distanţa e mare!... însă dacă aş veni şieu la rândul meu ca toţi ceilalţi să vă spun că vă iubesc, ce mi-aţirăspunde?— Mylord, am declarat ducelui de Valmont că nu-1 pot iubipentru că-i însurat; am declarat marchizului de Brenis că nu-1 potiubi pentru că-i holtei; am declarat prinţului Osticoff că nu-1 potiubi pentru că-i rus, şi d-tale ţi-aş declara că nu te pot iubi pentrucă eşti englez. Eu mă aflu fericită de amicia contelui şi nu dorescnimic mai mult.— Vă înţeleg, replică lord Arthur cu tristeţe, şi vă mulţumescde francheţe... Oricare să fie soarta noastră, eu rămân acelaşicătre d-voastră, domnişoară, şi vă stimez încă mai mult.Zicând aceste, lord Arthur sărută mâna artistei şi ieşi dingrădină. Rămasă singură, Dridri se simti pătrunsă de melancolie;un fragment din conversaţia precedentă trecea necontenit ca ofantasmă prin mintea ei: între amicie şi amor distanţa e mare!„Amorul, gândea copila, amorul! ce să fie această patimă puter-nică? ce fericire necunoscută mie trebuie să producă în realitate, cândchiar pe scenă, în comedii imaginare, ea produce aşa de profundăimpresie!" Şi, tot lăsându-şi cugetarea pe valurile acestei reveriifermecătoare, ea suspină şi începu a cânta încet o romanţă cu refrenul

următor:Amor, amorîncântător!Amor, amor,Te chem cu dor. 102_______________________________________________________Vasile Alecsandri0 axiomă pretinde că: a vorbi de amor este a face amor. S-arputea cu drept adăuga că: a cânta amorul este a-l dori!... Tânăranoastră eroină se găsea acum în acea criză sufletească unde femeiasimte că-i lipseşte adevărata viaţă a inimii, adevăratul ţel al misieisale pe pământ, iubirea, coroana femeii!...Lord Arthur, întorcându-se la otelul său, chemă îndată peintendentul lui ş-i zise:— Şir Brown, cum stau trebile contelui de Farol?— Rău! răspunse Brown. După ordinele ce mi-aţi dat, am luatinformări exacte şi am aflat că averea sa este în deficit. Contele asubsemnat mai multe obligaţii ale căror termene sunt expirate şinu cred să aibă cu ce să le plătească.— Cumpărat-ai toate biletele sale?— Am cumpărat pân-acum pentru suma de 368.000 fr.— Prea bine! Reclamă îndată prin tribunalul de comerţ lichi-darea acestei sume, în numele d-tale, şi dacă debitorul va întârziacu plata, cere închiderea lui la Clichy1.— Bucuros, mylord.Şir Brown ieşi, iar lord Arthur, aruncându-se pe un divan, ziseîn sine cu mulţumire: „Sechestrând pe contele, rămâne loculvacant în otelul Chataignez, şi poate să-1 ocup eu!"Parisul e un haos în care se prăbuşesc repede averile cele maimari, poziţiile sociale cele mai solide; el este un balaur careînghite zilnic mulţime de existenţe tinere şi de reputaţii neatinse.Patrimoniul contelui de Farol, patrimoniu de un milion şi jumă-tate, se risipi în timp de patru ani, şi deodată gentilomul se treziruinat, prigonit de creditori şi ameninţat de a-şi pierde libertatea.Deşteptare grozavă dintr-un vis încântător!Contele luă pe loc o decidere supremă şi scrise amantei sale:Iubita mea contesină!Cunoscând nobleţea inimii tale, nu vreau să-ţi ascund poziţiacritică în care am ajuns. Sunt ruinat! Mai mult decât ruinat, sunt1 Pe vremuri, la Paris, închisoarea datornicilor insolvabili.Dridri___________________________________________________________103falit! căci vânzând tot ce am, nu-mi rămâne cu ce să lichidezdatoriile mele... Falit! Aceasta mă disperă, fiind o pată pe numelepărinţilor mei!... Două drumuri îmi sunt deschise pentru ca să iesdin starea mizerabilă în care am căzut: să mă împuşc sau să mă facsoldat. Ucigându-mă, nu şterg pata; angajându-mă în oaste, ammângâierea de a plăti măcar datoria mea către patrie.Adio dar, scumpa mea cuntesină!... Chiar în moment plec la Algerca să intru în armata Africii. Dea Domnul să fiu ucis la cea întâilovire cu arabii! Am corajul ca să mor şi nu am curajul să-ţi zicadio din viu grai... Adio! Gândurile mele vor fi cu tine până în ultimăoră a vieţii mele... Adio!...FOSTUL CONTE DE FAROLDridri primi acest bilet a doua zi după o masă mare ce dasecontele amicilor săi şi în care el se arătase mai vesel decâttotdeauna. D-abia copila uimită finise de citit biletul, şi otelul se

umplu de oameni ai tribunalului de comerţ, care veneau săaresteze pe contele. Dridri avu prezenţa de spirit a le spune căcontele ar fi plecat la Belgia pentru ca să asiste la duelul unuiamic al său, şi astfel ea făcu să i se piarză urma. După dânşii seprezentă şir Brown, omul de confienţă al lordului Arthur, şireclamă suma de 368. 000 fr.— Contele-i absent, îi zise domnişoara Chataignez.— Vreţi să ziceti că-i fugit? observă şir Brown.— Ce te face a crede?— Contele a fugit pentru că nu mai are mijloace de a soldacreditorii lui, şi noi rămânem pe pavea, caliciţi din cauza lui!... Cinear fi crezut că un gentlemen ca d-lui, cu tradiţii de familie onorabilă,îşi va compromite astfel numele, declarându-se falit, fără a se îngrijide scandalul ce va produce această veste în publicul parizian!...— Scandalul? . . . strigă copila spăimântată.— Negreşit, domnişoară. Toate jurnalele au să relateze nunumai ruinarea şi dispariţia contelui, dar şi chipul cum s-a ruinat104_______________________________________________________Vasile Alecsandriprin cheltuieli mai presus de averea sa. Vă las a gândi ce comen-tarii scandaloase au să se publice asupra onorabilităţii contelui.Cel mai puţin la care d-lui se poate aştepta este de a se vedeatratat de cavaler de industrie.— Şir Brown! ? observă Dridri indignată, nu uita că ai onorulde a vorbi de contele de Farol.— Mă iertaţi, domnişoară, răspunse Brown, cu umilinţă, măiertaţi... Poate că în disperarea mea să fi întrebuinţat vreo calificarecam supărătoare pentru domnul conte; însă gândiţi-vă că eurămân păgubaş de suma considerabilă de 368.000 franci, întreagastarea mea şi a familiei mele!... Aice şir Brown se făcu a plânge,ascunzându-şi ochii cu mâna; apoi, schimbându-şi tactica, el atacăo altă strună, în vreme ce observa pe furiş fizionomia drei Cha-taignez.— Ce trăsnet pentru familia contelui! exclamă el pe un tontragic. Falit! Falit unul din cei mai însemnaţi membri ai aristo-craţiei franceze! Ce durere de moarte mai cu seamă pentru sorad-sale, ducesa de Briennes, care-1 iubeşte cu adorare!... Sărmana!când a citi gazetele de mâine va fi în stare să nebunească!...Dridri simţi un fior rece prin inimă şi, într-un acces de sublimăgenerozitate, ea întrebă:— Nu mai rămâne nimic din averea contelui?— Nimic!... Contele a vândut pe rând moşiile sale şi a aruncatbanii pe fereastră cu nepăsarea unui nobil risipitor... Singur otelulacesta mai rămâne; însă acesta este înscris pe numele d-voastrăşi creditorii nu pot să ridice nici o pretenţie asupră-i... Otelul esteproprietatea d-voastră, cu tot ce cuprinde în el, şi d-voastră nusunteţi responsabilă de nebuniile contelui.— Te înşeli, şir Brown! replică Dridri. Chiar astăzi eu 1-oi scoatela vânzare şi sinetele contelui vor fi toate achitate. D-ta mergi deopreşte orice măsuri ar fi de natură a compromite cât de puţinnumele contelui şi liniştea surorii sale. Eu pun garanţie pentru el.Dridri______________________________________________________________105Şir Brown salută pe Dridri cu respect şi se duse îndată săînştiinţeze pe lord Arthur de rezultatul misiei sale; iar Dridri,agitată ca de friguri, se ocupă fără întârziere cu formalităţilevânzării otelului Chataignez. Ea parveni a realiza în puţine zile osumă considerabilă pe acest imobil şi plăti datoriile contelui.

Nobila copilă se desfăcu fără multă mâhnire de luxul princiar încare se deprinsese a trăi de patru ani, dar nu se putu opri de aplânge când se despărţi de Ledy. Săvârşind acest act de sublimăabnegare şi mutându-se într-un apartament din strada Havrului,Dridri trimise contelui de Farol următorul bilet, la Alger:Iubitul meu conte,Fii liniştit! onorul d-tale este ferit de orice pată, creditorii d-talesunt plătiţi De vreme ce soarta ne-a despărţit pentru totdeauna, îţitrimit un adio de cea mai sinceră amicie şi rog pe Dumnezeu să-ţipăstreze zilele în cariera periculoasă ce ai adoptat ca un adevăratgentilom brav şi onorabil.Amica d-taleMARIE-ANGELIQIIE CHATAIGNEZContele îi răspunse aceste trei cuvinte -.„Mulţumesc, sora mea".Să lăsăm acum pe Dridri mulţumită de nobilul ei sacrificiu şisă facem cunoştinţă cu un alt personaj, care a ocupat un locimportant în existenţa junei artiste. Vom vedea cum soarta conduceprin un şir de întâmplări extraordinare două fiinţe una către altaşi le face a se întâlni pe calea vieţii1.1 în Revista contemporană şi ms. 817 urmează, cu unele schimbări nulipsite de însemnătate mai ales literară, capitolul II, care, sub titlul Un episoddin 1848, a fost publicat în Convorbiri literare înainte de tipărirea romanuluiîn Revista contemporană, şi a fost apoi introdus în sumarul volumului de prozăapărut în 1876, în cadrul căruia 1-am păstrat şi noi în volumul de faţă. Textulcare urmează este reprodus de noi după ms. 2253, f. 64r — 66r, în care seaflă încercarea lui Alecsaiidri, nedusă la capăt, de a încheia romanul său.106_______________________________________________________Vasile Alecsandri*Peste 15 zile Văii priimi următorul răspuns:Londra, ...1849Ah! scumpul meu Văii, îmi tremură mâna scriindu-ţi acesterânduri şi inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasădin sân pentru ca să zboare la tine. Scrisoarea ta iubită e dinainteamea, dulce, spirituală, plină de simţire, plină de soarele Orientului:ea mi-a adus câteva raze fierbinţi, care au luminat pentru mine cerulîntunecat sub care mă aflu de câteva zile, căci nu ştii? Soarta meabizară m-a adus la Londra!îţi închipuieşti, iubitul meu, pe biata Dridri pierdută în negurileEngliterei, tristă, regretând trecutul şi neştiind ce-i pregăteşte viitorul?Oh! pentru ce destinul ne face să gustăm încântările fericirii deplinedacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna ! pentru ce te-am întâlnit eu pe tine în viaţa mea dacă nu mi-a f ost permis să morînainte de a cunoaşte amarul despărţirii!... Dar ce vorbesc de mine,când tot sufletul meu e aproape de Văii? Nu vreau să mai plâng, nuvreau să te mai întristez cu jelaniile mele, nu vrea să mă arăt ochilortăi altmintere decât cum m-ai cunoscut, veselă şi râzătoare.Ce voiaj încântător am făcut în compania, tape Marea Mediterană,pe la Napoli, pe la Malta, pe la Smirna, pe Bosfor, prin toate acelelocuri dezmierdate de razele soarelui, unde viaţa cu tine ar fi atât dedulce!... Viaţa cu tine!... iar mi se umplu ochii de lacrimi...Napoli! ai văzut Napoli, dragul meu, şi ai avut curajul să te ducimai înainte?... Eu, în zilele mele de splendoare, am cunoscut pe unnobil napolitan, contele Giuseppe Morri, care era foarte îngâmfatde frumuseţea lui şi repeta necontenit faimosul proverb: Vedi Napoli,e poi Mori,1 El îmi spunea că luna din patria lui e mai caldă şi mailuminoasă decât soarele Parisului Aşa să fie?

1 Să vezi Napoli şi apoi pe Mori (ital), parafrazare a cunoscutelor cuvinteitaliene, al căror sens cel mai răspândit este: „Să vezi Napoli şi apoi (poţi) sămori!"Dridri___________________________________________________________107Ai observat, iubite Văii, cât mă preocup de soare? De când ne-am despărţit îmi e tot frig şi am căpătat nostalgia soarelui, mai cuseamă aice, în Londra, unde el este înlocuit prin gazul fanarelor. Ceoraş trist e Londra! Ce naţie maşinală, ce obiceiuri diferite de-alenoastre! Aice veselia pare o importaţie străină, căci singurii oamenicare se aud grăind şi râzând pe străzi sunt francezi. Englezii nu seprimbla, ci toţi aleargă după trebi, cu gândul la bani şi urmândpreceptul lor favorit Times is monney, căci englezii au monetizatchiar şi timpul. Aice e locul contrasturilor celor mai exagerate, albogăţiei fabuloase şi al mizeriei sordite; aristocraţia se arată la Hyde-Parc în carete strălucite cu câte doi lachei pudruiţi îndărăt, şi săraciicu picioarele goale sunt înveliţi în nişte rufe peticoase, care întrecmantaua arlechinului prin împestriţarea lor.Am văzut într-o dimineaţă de la ferestrele mele măturătoriistrăzilor înfrace, dar cefrace! şi femeile lor cu şaluri şi capele, darce capele, ce şaluri!...^ Am crezut că f ac un vis fantastic şi că asist lacarnavalul mizeriei, însăşi atmosfera umedă şi plină de fum de căr-bune de pământ părea că plânge de mila lor, stropindu-i cu lacrimi...de cerneală.Iată, iubitul meu, în ce iad sunt exilată eu, vesela ta Dridri, caren-a mai râs de când a rămas singură... îţi aduci aminte de râsetelenoastre nebuneşti din Paris? Răsunetul lor depărtat vine câteodatăde mă trezeşte din somn; atunci deschid ochii, te caut împrejurulmeu cu o dulce bătaie de inimă... dar a fost un vis — şi eu cadsuspinând cu capul pe perne...Am întrerupt această scrisoare în timp de câteva ore pentru casă mă liniştesc şi să-ţi pot spune pentru ce mă găsesc la Londra,însă înainte vin să te sărut ca o soră şi să reclam indulgenţa ta.Acum ascultă:Zece zile în urma plecării tale, lord F. se prezentă la mine şi îmizise:— Domnişoară, iată trei ani de când te cunosc, trei ani de cândte iubesc, trei ani de când aştept să pierzi ura ce ai în contra108_______________________________________________________Vasile Alecsandrienglezilor. Când locuiai în otelul d-tale, ai respins propunerile melesub cuvânt că erai fericită de amicia contelui şi că nu doreai nimicamai mult. Amicia contelui ţinu cât averea lui, şi într-o zi el dispăru,atrăgându-te în ruina Iul— Te înşeli, mylord, i-am răspuns.—Ştiu, replică lordul că singură ai sacrificat tot ce era a d-tale pentruca să scapi numele contelui de pata de falit. Ai făcut un act sublim, dar şio nebunie totodată, şi astfel ai răsturnat toate planurile mele.— Ce planuri?— Contele fiind un obstacol între d-ta şi mine, am cătat să-lînlăturez şi am contribuit mult la ruina contelui, îdemnându-l lacheltuieli mai presus de averea lui... Nu te indigna, domnişoară, căciam o scuză triumfantă în amorul ce mi-ai inspirat din ziua cum te-am văzut. Aice, lordul tăcu puţin, plecând capul cu tristeţe, şi apoicontinuă:— Soarta mea e amară şi neînţeleasă!... Sunt tânăr, am o averecolosală, fac parte din aristocraţia cea mai înaltă a Engliterei, suntmembru al Parlamentului şi cu toate acestea nu am nici destul merit,

nici destulă elocvenţă pentru ca să înduplec în favorul meu inima uneicopile! Mărturisesc, domnişoară, că merit măcar de-a fi jelit... Dupădispariţia contelui ai rămas singură şi te-ai mutat în strada Havrului,unde ocupai un apartament modest. M-am prezentat şi atunceadinaintea d-tale şi ţi-am oferit un otel mult mai luxos decât acel ceocupaseşi, punând toată averea mea la picioarele d-tale. îţi aduci amintecuvintele ce mi-ai răspuns? Mie îmi stau înfipte în inimă ca niştepumnale: „Prea târziu, mylord, mi-ai zis cu o zâmbire graţioasă, darcrudă; acum cunosc distanţa care există între amicie şi amor!"Lord F. îngălbeni şi urmă cu glasul uimit:— în adevăr, nenorocirea care mă prigoneşte făcu şi astă datăca să vin prea târziu; un străin emigrat din ţara lui ştiuse să găseascăcalea inimii d-tale!... îl iubeai cum iubeşte o femeie pentru întâiaoară în viaţa ei, cu abnegare, cu credinţă, cu toate iluziile tinereţii.El însă te iubea cum meritai să fii iubită?Dridri___________________________________________________________109— De mă iubea Văii? am zis, sculându-mă în picioare. Priveşteîn ochii mei, mylord, dacă vrei să te convingi cât am fost de iubită!— Nu mă îndoiesc, răspunse lord E, că îi daseşi toată inima, şitocmai aceasta m-a desperat mai mult atunce. îmi fusese cu putinţăsă ruinez o avere ca a contelui pentru ca să te despart de el, dar niciDumnezeu nu ar fi putut să risipească comorile de dragoste ce sedezveliseră în sufletul d-tale... şi însă trebuia să fii a mea, căci minteaşi viaţa îmi erau în pericol; trebuia să f ac pe dl Văii a părăsi Parisul!— Cum, mylord, ai avut cruzimea să contribui la plecarea luiVăii ? am strigat cu indignaţie.— Te rog, domnişoară, linişteşte-te şi mă ascultă până la sfârşit...Dl Văii era emigrant, Moldova era ocupată de armia rusească.Singurul chip de a păstra amicia d-tale era de a contribui ladezrobirea patriei sale. Am alergat la Londra, am contribuit printoate chipurile a pregăti opinia publică în favorul românilor; câţivaamici ai mei au luat cuvântul în Parlament pentru ca să silească peminister a cere de la curtea de St. Petersburg evacuarea Principatelor,şi nu am părăsit Londra până ce nu am văzut nota guvernului englezcătre ţarul Neculai plecând de la Foring Office... Acum un nou prinţeste ales în Moldova, el a şi deschis hotarele ţării emigranţilor dinstrăinătate şi dl Văii a plecat ca toţi ceilalţi moldoveni în patria sa.Astfel şi d-lui este fericit de a-şi revedea părinţii, şi eu sunt fericit dea te revedea iarăşi singură.— însă eu, mylord, eu mai pot fi vreodată fericită? am zisnăbuşindu-mi lacrimile.— D-ta, Dridri, eşti jună, ai cunoscut toate încântările amorului,ai gustat din cupa fericirii lumeşti şi poţi să-ţi încununi viaţa prinun act de generozitate îngerească contribuind la realizarea dorinţelorunui om care te iubeşte de trei ani.. Ascultă-mă, te rog, fără a măîntrerupe; dl Văii e dus din Paris şi negreşit pierdut pentru d-ta. Eleste chemat a juca un rol oarecare în patria lui, a prinde rădăcinăîn ea, a se însura poate... dar, a se însura, căci e tânăr şi prin urmaresupus la furtunile vieţii... Care este perspectiva ce se desfăşoară110_______________________________________________________Vasile Alecsandridinaintea d-tale? Singurătatea şi jelirea? Perspectiva e tristă şi eute iubesc prea mult pentru ca să nu cerc tot în lume spre a teferi deun asemene viitor...Aice lord F. se apropie de mine, îmi luă mâna şi îmi zise cu multăsimpatie:— Dridri, vrei să scapi de singurătate? Vrei să cunoşti nemărgi-

nita mulţumire de a ferici zilele unui om onorabil?... Dridri, vrei săfii soţia mea?... dar, soţia mea legitimă!... Zi un cuvânt, şi în curândte vei numi ledyF. Iţi cunosc calităţile inimii şi ştiu cât eşti de demnăa intra cu fruntea naltă în societatea cea mai respectabilă... înţelegcă propunerea mea te surprinde şi că ai poate nevoie să consulţipe... Ei bine... fie!... îţi dau timpul necesar ca să te gândeşti, şi, pentruca să te las cu totul liberă în deciderea ce vei lua, eu plec astăzi laLondra. Acolo te va aştepta un apartament în casa unei damerespectabile, care m-a crescut de mic... Când te-i hotărîsă-mi acordezigraţia pe care ţi-o cer, vei trece Manşa şi vei veni la Londra; eu voimerge în toate zilele la Miss Howard ca să cercetez dacă ai sosit şisă-ţi aduc coroana de ducesă...Zicând aceste cuvinte, lord F. îmi sărută mâna şi se duse, lăsându-mă sub o impresie adâncă!... Scumpul meu Voii! Am luptat cu minedouă săptămâni de-a rândul, în sperare că voi primi de la tine vreunrăvaş care să-mi vestească întoarcerea ta la Paris, dar, în fine,pierzând orice sperare şi văzându-mă ameninţată de a cădea, camulte din cunoştinţele mele, în valurile unei vieţi zvânturate spre aînvinge zilnicele nevoi, mi-am pus mâna pe inimă, zicându-ţi ţie,amicul meu, un adio dureros şi iată-mă-s la Londra.Lord F. face acum pregătirile necesare pentru cununia noastră,în ziua când vom fi uniţi, vom pleca împreună ca să ne aşezăm înItalia... Iată, scumpul meu, tot adevărul!... Acum, cu lacrimue-n ochi,vin să te rog ca să-mi răspunzi: bine sau rău am făcut? Oricum săfie însă, sufletul meu va fi în veci cu tine, Văii, tu, care mi-ai datcea mai mare fericire pe pământ.Dridri__________________________________________________________________111Adio, iubitul meu, adio! Permite-mi în viitor ca să am, ca în trecut,un loc cât de mic in inima ta... O, Voii! O! dragul meu, nu mai vădce scriu, lacrimile mă înăduşă. .. Adio... Scrie-mi... îţi dau ultimamea sărutare şi pun tot sufletul meu în ea.Constantinopol, 1849Scumpa mea Dridri, ţi-am promis să-ţi fac descrierea călătorieimele până la Constantinopol, şi dacă m-aş asculta, ţi-aş trimite unvolum întreg, astfel mă simt fericit de a convorbi cu tine. îmi parecă eşti lângă mine, cu gentileţea ta de veselă păsărică; îmi pare căte văd zâmbind cu oarecare maliţiozitate în vreme ce-ţi povestesccele ce-am făcut şi văzut de când am plecat din Paris; îmi pare căaud glasul tău mult iubit aplicându-mi proverbul francez: A beaumentir qui vient de loin1. Cu toate aceste, încep mai întâi a tesăruta, apoi te iau pe genunchi, ca pe un copil zburdalnic, şi îţipromit o lungă şi frumoasă poveste, dacă îi fi cuminte"2.1 Poate minţi cel ce vine de departe (fr.).2 Manuscrisul lui Alecsandri este, după cum se vede, neterminat.DIN ALBUMUL UNUI BIBLIOFILBOIERII AŞEZATE DE ALEXAXDRU-VODĂCEL BUN ŞI BĂTRÂNLogofăt mare — judecător şi alegător de ocine. Ispravnic pe oseamă de oameni de frunte, ce sunt curteni la ţară, şijudecător tuturor cine sunt cu strâmbătăţi în ţară şi luătorde seamă tuturor ispravnicilor ce sunt la curtea domnească.Vornic mare în Ţara de Jos —judecător tuturor din ţară şi globnicde morţi de om şi de şugubini ce se fac la partea lui şi vornicBârladului.Vornic mare de Ţara de Sus — judecător tuturor din ţară cine austrâmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şugubini ce se

fac la partea lui; şi vornic Dorohoiului.Pârcălab de Hotin — la margine despre Ţara Leşească şi Căză-cească; judecător tuturor la acel ţinut.Hatman şi Pârcălab de Suceava şi ispravnic pe toate ostile ţării.Postelnic mare — dvorbitor înaintea domnului şi pârcălab de Iaşişi tălmaci în limbi străine.Spătar mare — şi staroste de Cernăuţi, şi este obicei să se îmbracela zile mari cu haine scumpe domneşti; dvorbitor cu armedomneşti încins la spatele domnului întru acele zile.Paharnic mare — şi pârcălab de Cotnar şi de Hîrlău; are obicei sădireagă (să verse vin) domnului la zile mari, la masă, cupaharul.Visternic mare — ispravnic pe socotelile ce se fac să se ia din ţară,şi grijind şi împărţind lefile slujitorilor, şi purtător de grijăa toată cheltuiala curţii şi a oaspeţilor ce ar veni în ţară şiare toate catastijele în mâna lui.Dridri___________________________________________________________113Stolnic mare — cu obicei la zile mari şi la veselii domneşti,îmbrăcat în haină domnească, să vie înaintea bucatelordomneşti; le tocmeşte pe masă înaintea domnului cu tipsiile;şi dvorbitor întru acele zile.Comis mare — ispravnic pe povodnici şi pe toţi caii domneşti;merge înaintea domnului şi a povodnicilor.Medelnicer mare — cu obicei îmbrăcat în haină domnească la zilemari; dvorbitor la masa domnului; taie fripturile ce se aducla masă.Clucer mare — ispravnic pe beciurile domneşti, pe unt, pe miereşi pre colacii ce vin din oraşe la născut.Sulger mare — ispravnic pre toate oboroacele ce se dau la curteadomnească, şi carne la slujitorii curţii.Jitnicer mare — ispravnic pe toate oboroacele de pâine ce se daula curtea domnească şi la slujitorii curţii şi la oaspeţii cevin din ţară.Vameş mare — ce ţine schelele ţării pentru vămi; are obicei săducă dulceţi şi cofeturi în zile mari la masa domnului. —Ispravnic pe negustori.Şătrar mare — pe corturi domneşti şi în oşti şi în alte căli (?) şipurtător de grijă tunurilor.User mare — purtător de grijă tuturor solilor şi tălmaci străinilorla judeţ.Armaş mare — ispravnic şi purtător de grijă pentru toţi acei cefac rău şi cad în închisoarea ţării; îngrijitor de temniţe şipedepsitor acelor judecaţi de moarte, daţi în mâna lui să-iomoare.Aga — ispravnic pe darabani şi pe târg pe Iaşi judeţ.Logofăt al doilea — hotărâtor de ocine în toată ţara.Postelnic al doilea — în toată vremea dvorbitor înaintea domnului:fecior de boier ales.Logofăt al treilea — cărturar, scriitor bun, credincios la toatetainele domnului, şi cărţi ori din ţară, ori de la prieteni de114______________________________________________________Vasile Alecsandriunde ar veni toate în mâna lui merg, şi cu învăţăturadomnului de la dânsul ies răspunsurile; şi pecetea ţării înmâna lui stă; şi orice judeaţă şi îndireptări se fac oamenilorfără pecetea domnului nu pot fi; care pecete îi în mânalogofătului al 3-lea.

Postelnic din al doilea înainte — câţi vrea domnul să facă, deprin-zându-i la această cinste, ies şi la alte cinste mai mari.Spătar al 2-lea şi al 3-lea - cel al 2-lea svoreşte (servă) la masăcând cel mare nu svoreşte; şi este îmbrăcat şi cu spata(spada) încins, şi cu buzduganul în mână la spatele domnu-lui. Iară spătarul al 3-lea svoreşte peste toată vremea.Paharnic al 2-lea — după dvorba paharnicului celui mare dvoreştela masă şi direge pahar cu băutură la domn.Paharnic al 3-lea — când nu direge al 2-lea, direge el.NOTĂAdevărul ce răsare din această întocmire de boierii este cătitlurile de Logofăt mare, Postelnic mare, Vornic mare, Pârcălab,Spătar etc. nu au constituit niciodată titluri de nobleţe, ci au servitnumai a desemna diversele funcţii din ţară. Nefiind moştenitoare,copiii boierilor nu puteau trage din ele alt avantaj decât acela dea fi numiţi feciori de boieri, iar copiii acestora reintrau în gloată,dacă nu-i favoriza norocul ca să intre în clasa funcţionarilor. Petimpul domnilor vechi, unele familii au conservat prestigiul lordin tată în fiu prin valoarea lor personală în luptele ţării cu vecinii,însă numele lor odinioară faimoase au căzut din culme şi au rămasacum pierdute printre răzeşi; astfel Şerpe, Motoc, Arbore, Purice,Movilă etc. Nobleţea dar, aşa precum este înţeleasă de popoareleoccidentale, nu a existat în ţară, şi dacă mai târziu s-au introdusîn societatea română oarecare pretenţii de nobilime bazată petitlurile funcţionarismului, aceste tendinţe de îngâmfare ridicolăau fost aduse de fanarioţi. Ei au pus în circulare termenii greco-turceşti de celebi, afthenta, beimu, eclamprotate, evghenestate etc.,Dridri___________________________________________________________115meniţi de a ridica un piedestal personalităţii lor de parveniţi.Căzând însă ei de la putere, s-a dărâmat şi toată clădirea cu dânşii,iar românii au revenit la datinile democratice ale strămoşilor. Iatăcum se explică avântul generos care a îndemnat pe boierii şi pefeciorii de boieri din generaţia actuală să sacrifice în Divanul ad-hoc atât privilegiile legate de titlurile boiereşti, cât şi înseşi aceletitluri. Şi, în adevăr, ce izvor de măgulire putea să fie pentru unromân în titlurile de Paharnic, de Stolnic, de Comis, de Medelniceretc., când boieria acestora nu era decât o slugărie travestită.Paharnicul mare, îndeplinind funcţia de echanson, diregea cupaharul, adică vărsa domnului vin şi apă la masă.Stolnicul mare servea de maître d'hotel, căci el preceda în salade prânz blidele cu bucate şi le aşeza dinaintea domnului.Comisul mare (ecuyer) îşi rezema boieria de ieslele grajduluidomnesc.Slugerul domnea asupra cuhnei.Medelnicerul avea importanta funcţie de a tăia fripturile.Jitnicerul (grand panetier) era mai mare peste pâini.Vameşul se bucura negreşit de favoarea domniţelor şi a beizade-lelor, căci el aducea dulceaţă şi cofeturi la masă.în realitate, precum vedem, toţi aceşti boieriţi făceau parte dincategoria ciocoilor, cunoscută la curtea Franciei sub denumireagrotescă de officiers de bouche.Un personaj însă care avea o fizionomie mai caracteristică eraArmaşul mare; el inspira groază tuturor şi prezenţa lui tăia poftade mâncare chiar acelor officiers de bouche. îngrijitor de închisorişi pedepsitor acelor judecaţi de moarte şi daţi pe mâna lui ca să-iomoare! lată ridurile şi funcţiile Armaşului! La câte scene tragice

el era condamnat să asiste şi chiar să ia parte activă! Ce fizionomiede călău boierit!Se zice că mai toţi Armaşii au fost străini: greci, arnăuţi etc.,căci românul nu a avut niciodată tragere de inimă pentru meseriade gâde.116______________________________________________________Vasile AlecsandriApropos (unii zic aproposito, însă pentru ce şi cum s-au adoptataceşti termeni? Posteritatea va decide). Apropos de gâde, bine-voiască sapienţii fabricanţi de dicţionare etimologice, sau chiarelecticii ftsători ai limbii române, să ne lămurească dacă acestcuvânt nu este cumva rădăcina cuvântului gâdilire? Gâdele aremeseria de a descăpăţâna şi de a spânzura, două operaţii careau a face cu gâtul şi care la un moment oarecare trebuie negreşitsă procure pacientului o gâdilire destul de stranie.Substantiv: gâde — verb: a gâdili.Aşa să fie?... Nu ştim, dar să nu pierdem sperarea că vom vedeaaceastă ingenioasă etimologie publicată într-una din fasciculelesau faşele sub care unele doici academice pretind a creşte şi aînfrumuseţa limba română.P S. în Letopiseţe găsim termenii de rudă aleasă, sinonim deboier. Acele rude alese se bucurau de privilegiul de a nu fi „supusepedepsei cu caterga sau cu ocna, ci pentru greşeli mici erau gonitede pe moşiile lor pe câtăva vreme. Pentru greşeli mari eraudescăpăţânate. Un boier vinovat şi hotărât la moarte nu se purtape uliţe ca cei proşti, nici era supus necinstei de a fi ca ei spânzuratîn furci sau înţepat. Un boier era spânzurat numai când se afladovedit de hiclenie împotriva domnului, de hainlic către ţară, şiaşijderea când era prins la război. Atâta numai că furcile spânzu-rătorii se făceau mai nalte decât pentru un prost."Avantaj destul de iluzoriu pentru pacient! însă mângâietorpentru vanitatea rudelor alese ale spânzuratului!IIFORMULĂ DE AFURISENIE„Fierul, pietrele şi toată firea neputrezitoare să putrezească şisă se risipească, iar trupurile acelor fără credinţă să steie întregişi sufletele lor niciodată să nu vadă lumină! Să-i omoare pe dânşiiDridri___________________________________________________________117dumnezeiasca sabie! Să se facă ei mâncarea vulturilor şi a corbilor!Să cadă asupra lor cărbuni de foc! Fiii lor să fie săraci şi femeilelor văduve! Diavolul să steie în dreapta lor! Să dobândească bubelelui Ghiezi şi sugrumarea lui Iuda! Să-şi piardă inima şi faţa deom [...]! Să fugă de el şi om şi vită, şi răcoarea şi căldura, şi umbraşi soarele, şi tot ce este bun pe pământ!"... etc. (Extras dintr-o carteveche).Crâncen blestem şi de o sălbatică energie! Accentul neîmpăcatce-1 caracterizează explică luptele şi cruzimile fanatismului reli-gios. Dar ceea ce inspiră o mirare dureroasă este că toate aceleformule de afurisenii şi acte de cruzime au fost pretutindeni dictateşi executate în numele lui Christos, care a căutat să propagesimţirea de frăţie pre pământ, în numele lui Moisi şi al lui Maho-med şi ale tuturor fondatorilor de religii.IIIIVEPITAFUL LUI PRALEUn bătrân dascăl de biserică din mănăstirea Frumoasa, carecunoştea bine pe vestitul Prale, autorul excentric al Evangheliei

în versuri, mi-a spus că poetul din Târguşor îşi făcuse singurepitaful următor:Toată grija mi-am luatŞi de lume am scăpat,Eu de dânsa, ea de mineŞi... să ne fie de bine!118______________________________________________________Vasile AlecsandriVFRAGMENTE DINTR-O POVESTECând ascultă cineva cu luare-aminte modul cu care ţăranii poves-tesc basmele răspândite în popor, el constată perioade întregi, rimate,şi nu se refuză de a crede că poveştile sunt poemuri antice ce s-auprozait cu timpul trecând prin memoria generaţiilor succesive. Deexemplu, iată câteva pasaje din povestea lui Cal galben de sub soare:Cic-a fost un împăratMare, mândru, luminat,Şi avea un cal frumosCu păr negru şi lucios.Când încăleca pe el,Se simţea mai tinerel,Când pe el încălecaLumea-ntreag-o alerga.El de cale s-a gătitŞi la slugi a poruncitDe cal bine să grijeascăŞi cu ochii să-1 păzească,Căci de nu 1-or îngrijiVai ş-amar de ei va fi,Şi le-or sta capeteleUnde stau picioarele!„Luminate împărate,Fă-ţi cu paloşul dreptate!Noi fugarul 1-am pierdutFăcutu-s-a nevăzutîn fundul pământuluiîn vârtejul vântului!"împăratul se-ncrunta,Puse crainici a striga:Care-n lume s-a aflaLumea de-a cutreiera,Dridri___________________________________________________________119Nouă ani să nu s-oprească,Nouă să nu odihnească,Cât e noapte, cât e zi,Pân'ce calul va găsi,Acelui parte să fieJumătate-mpărătieŞi o fată-mpărăteasăCare-a fi cea mai aleasă.Făt-frumos a şi plecatPe-un cal negru şi tintatŞi s-a dus, s-a dus, s-a dusTot drept soare spre apusCa cuvântul din poveste ...înainte mult mai este,Mers-a mersul vântului

Pe faţa pământuluiŞ-a călcat în pribegieMultă lume,-mpărăţie,Dumnezeu numai o ştie!Mers-a peste nouă mări,Nouă mări şi nouă ţări,Peste munţi, peste ponoare,Peste câmpuri cu izvoare,Unde iarba verde creşteŞi în patru se-mpleteşteŞi-n vârf se găităneşte,etc., etc.VIRIME DEFECTUOASEFiecare cititor este în drept a se întreba pentru ce unii oamenise înteţesc a scrie numaidecât în versuri atunci când, voind a faceparte din pleiada autorilor, mult mai bine ar nimeri să se ţie deproză. Iar dacă aceşti nenorociţi ce pătimesc de infirmitatea120_______________________________________________________Vasile Alecsandriversificatoare nu se pot apăra de accesele ei, pentru ce încalţe nuse preocupă a face versuri corecte şi pentru ce se alunecă aîmpreuna rime nepotrivite. — A înhamă alăture un cal cu un boueste o excentricitate ce denotă o lipsă de estetică din parteaautomedonului ce are ambiţie de a se lua pe urmele lui Apolon.Arta poeziei admite oarecare licenţe, dar nu permite ca ele sătreacă peste marginile aşezate de bunul simţ şi de bunul gust. Nueste dar permis de a călca peste regulile bunei cuviinţe literare,precum nu este admis a dispreţui regulile bunei cuviinţe sociale.In cazul dintâi un autor probează că nu-şi cunoaşte arta, precumîn cazul de-al doilea un om denotă că a fost rău crescut.Aşa cu multă mirare şi părere de rău vedem pe unii versificatorişi chiar pe unii poeţi cu renume căzând în defectul neglijării înprivirea rimelor, fără a se preocupa de paguba produsă armonieiversurilor prin asocierea rimelor defectuoase, de exemplu:„Scânteie, mântuie — cunună, spumă — dulce, duce — teme,nedemne — dărâma, ţărâna — strălucind, argint — frunte, căzute— valuri, noianuri — azi, popas — unge, cruce — merge, drege— slab, cap — lacrimi, flăcări — brav, praf — florilor, ploilor —tun, cum —sălbatică, artistică — noastre, proaste — şoapte, poate— languoare, splendoare — etc".Aceste rime sunt sălbatice şi rimează cu prostatice.VIICÂTEVA CUGETĂRINimic mai duios şi mai poetic ca o floare crescută pe unmormânt şi ca un copilaş jucându-se printre morminte. Viaţă dinmoarte! Viaţă printre morţi!*Figurile tiranilor sângeroşi sunt mai aparente, căci ele apar peun fond roş în cadrul istoriei.Dridri______________________________________________________________121*Multe glasuri rugătoare, puţine urechi ascultătoare!*Floarea cu mai multe picături de rouă scoate mai dulce parfum;inima cu mai multe lacrimi scoate plângeri mai duioase.*

Vai de turma unde câinii sunt ocupaţi a roade oase!*Tăcerea mormintelor e mai pătrunzătoare decât zgomotul lumii.*Sunt fraţi în Hristos; sunt şi în Satan.*Turbarea luptătorilor nu e adeseori decât o spaimă turbată.*Câteodată un limpede parau se pierde-ntr-un tău glodos. Astfelşi omul!*Trist e de ţară când sceptrul devine furcă sau bici.*Lăcomia regilor produce foametea popoarelor.Geniul, ca să fie complet, trebuie să aibă suflet de bărbat şiinimă de femeie.O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământ.*Cerul, sătul de a privi neghiobiile oamenilor, îşi pune vălulnopţii pe ochi.122_______________________________________________________Vasile Alecsandri*Cântarea adevăratului poet începând pe un mod nedecis, deşiarmonios, merge crescând şi devine puternică, vibrantă, genială.Astfel faptul zilei palid precede soarele strălucitor.*A pretinde de a scrie pentru viitor este cea mai ridicolă prezum-ţie şi cea mai vie probă că este necitit de contemporanii săi.*Noaptea e sora blândă a morţii, moartea e sora cruntă a nopţii.CUVINTE VECHI FRANCEZE DIN XV SECOLRenumitul autor francez Rabelais, născut în Turena la 1438, ascris în limba uzitată pe timpul său istoriile fantastice ale luiGargantua şi Pantagruel, doi giganţi. Acele opere pline de erudiţieşi de filozofie ascunse sub un şir de tablouri cinice au avut unmare răsunet în Franţa şi sunt mult apreciate de filologii moderni.Rabelais, într-o epocă de persecutări religioase, când ideile dereformă în materie de credinţă expuneau pe adepţii lui Calvin lasupliciul arderii de vii, au avut curajul a strivi sub biciul satireiabuzurile, ereziile, prejudiciile şi mai cu seamă pedantismul şibigotismul ce domneau în secolul XV înfruntând fulgerele Vatica-nului şi ale Sorbonei, el trata de cagots, bigots, papegots, papelards,caphards etc. pe călugării ce exploatau lumea în numele religiei,iar pe pedanţi, care se încercau a latiniza într-un mod grotesclimba franceză, îi numea: rapetasseurs de vieilles ferailles latines.Este de observat că un fenomen foarte straniu se produce latoate popoarele în epoca lor de regenerare sau de decadenţă şiacel fenomen este ivirea pedantismului în domeniul literar. Astfelplantele părăsite năvălesc în grădini, umplu gazoanele, acoperăDridri___________________________________________________________123drumurile nisipite şi înăduşă florile pe straturi, în Franţa, petimpurile lui Rabelais, ca şi la noi astăzi, această calamitate se lăţisemult şi produsese o şcoală de pedanţi înteţiţi care vorbeau şi scriauo limbă neînţeleasă de nimeni, nici chiar de înşişi, exemplu:„Mon genie n'este point apte nate pour escorier la cuticule de notrevernacule gallicique, mais vicevercementje gnave opere erpar veles et

ramesje me cuite de la locupleter de la redundance latinicome etc."Ce ar fi devenit oare graţioasa limbă franceză, dacă râsulputernic al lui Rabelais nu ar fi împrăştiat în vânt fasciculelelaureatului Helcienne de Crene, şeful şcoalei de rapetasseurs devieilles ferailles latineslO! Rabelais, fie-ţi ţărâna uşoară şi memoria nepieritoare! Căcinu te scoli din mormântul tău, neîmpăcatule biciuitor de ridicole,ca să te arăţi un moment printre noi şi să faci a reintra înîntunericul lor Trisotinii şi Vadiuşii romani, aceşti demni strănepoţiai lui Helcienne de Crene!Naţia franceză se mândreşte cu drept cuvânt de geniul profundşi de spiritul galic al lui Rabelais, căci scrierile lui sunt un adevărattezaur de erudiţie, dar acele scrieri au totodată şi pentru noi uninteres nepreţuit, fiindcă ele conţin mulţime de cuvinte româneştiuitate astăzi în Franţa şi uzitate la noi cu propriul lor înţeles, latăaici o mână de termeni vechi care sper că vor deştepta spiritulde investigare al filologiei noastre:A. — abscons, ascunsains, însăaer, aerabsters, ştersardz, ars — arse, arsăaccreste, crestat, cu creastăadiouda my, ajută-măaigrest, aguridăapostole, apostolaspre, aspru124_______________________________________________________Vasile Alecsandriarev, a ara, a brăzduiauree, de aurangust, îngustangariez, angăriialinter, a alinta. N.B. Comentatorii francezi confundăînţelesul acestui cuvânt, atribuindu-iaceeaşi origine ca verbului ralentir.B. — barde, bardăhaste, bastabotte, butebubelette, bubuşoarăbouc, gură — a îmbucabasme, basma. N.B. Comentatorii îl confundă cubeaume, balsam.C. — cere, cearăcabres, caprecalloîer, călugărcoubte, cotcrediteur, creditorcoudignac, chitonacchristian, hristian, creştincobbit, scobitcrud, crud, necoptceste, aceste, cestecouppe, cupăcoste, coastăcaprimulge, mulge-caprăcalandre, macaleandru, pasăre fantastică

czal interjecţie identică cu acea a ţăranilor noştri cătreboi: tza Boian! tza Prian!D. — diavol, diavoldecours de lajournee, decursul zileitous dis, totdeauna, toate zileledraco, draculDridri______________________________________________________________125dateur, dătătordespriz, dispreţdispare, disparedea! interjecţie identică cu de!ă la devallee, de valedesrobber, (?) să existe oare vreo analogie între acestcuvânt şi cuvântul desrobire? Răspundăetimologiştii.E. — escorce d'ulmeau, scoarţă de ilmescapper, a scăpaesventer, a zvîntaestouper, destouper, a astupa, a destupaespic, spics'esclaffer, a se sclăfăiF. — faseoh, fasolefurt, furtfloc, flocG. — gualimart, călămărigeline, găină, galinăgyrer, a umbla în jurH. — hayt, hayt, haithaye, haye, hai, haiJ. — judicature, judecătoriejus,josL. — laudateur, lăudătorlocuste, lăcusteM. — moult, multmoust, mustmutte, mutămaistre, maestrumarmoner, a mormăimascarayt, măscărea, mînjeameshaing, mehengiuN. — numereux, numeros126_______________________________________________________Vasile AlecsandriO. — ond — d'ond, unde, de undeoust — ost, oasteoccis, ucisP — Prime-vere, primăvarăpaulme, palmăpennes, peneplasmateur, plăsmuitorpal, parpanerot, panerpartir, a împărţiphlosque, ploscăpatac, monedă de aramă, pitacpuputz, pupăzăR. — roupte, rupt. — Fuir â la roupte, a fugi în ruptul

capului.S. — sugce, sugesoubz, subşarpe, şarpe, şerpesus, sus, deasuprasoror, surorăsagette, săgeatăstrige, strigoiT. — tourte, pâine de secară, turtătemple, tâmpletargon, tarhonteit, teitumba (tomba), căzu (?) de aice să se tragă oaretumba1?trestous, toţi (?) să existe oare vreo analogie între formaacestui cuvânt şi forma cuvintelor com-puse: tustrei, tuspatru etc.?1 Dl Cihac arată în adevăr în Dicţionarul său (p.290) că etimologia acestorcuvinte este comună. Nota red. [Conv. Ut.]Dridri______________________________________________________________127U. — umbre, umbrăuimeau, ulmV — vester, a investiverrat, ver, porc sălbaticverde, verdevene, vânăverge, verigăvitrice, vitregăverme, viermevicinite, vecinătateventir, a vânturaY. — yssit, ieşiPe lângă aceste cuvinte ce atestă antica legătură de familie aromânilor cu francezii, se mai găsesc în Rabelais şi în ceilalţi vechiautori unele credinţe poporale, unele locuţiuni, precum şi uneleforme gramaticale identice cu ale noastre, de exemplu:— U vous mettra la tete au rez de pieds. — Ţi-a sta capul unde-ţi stau picioarele.— Ceste la ou me deult. — Acolo mă doare.— Ainsi m'aist Dieii. — Aşa să mă aibă Dumnezeu.— Partjoyeuz, partfache. — Parte vesel, parte supărat.— Lui touchant maintenant lesjeux, maintenant le front. — Atin-gându-i acum ochii, acum fruntea.— Couvercle digne du chaudron. — După tingire şi capac.— Femme ă mauvaise tete a bon vinaigre en son menage. — Lanevasta iute oţetu-i tare.— Sans moţ dire de bouche. — Făr-a zice un cuvânt din gură.— Le char flamboyant d'Elie. — Carul sfântului Ilie.— L'herbe qui ouvre Ies serrures qu'on lui presente. — Iarbafierului despre care se pomeneşte în poveştile poporale.— Usfouettaient magistralement Ies escholiers comme onfouettelespetits enfants en nospays quand onpend un malfaitur afin qu'il128_______________________________________________________Vasile Alecsandrileur en soubvienne. — La noi este obiceiul de a bate copiii, cândse fac hotărnicii de moşii pentru ca ei să-şi aducă aminte delocurile hotarelor.

Ils s'emanciparent, ils conspirarent, ikjurarent etc. — se eman-cipară, conspirară, jurară etc. — N.B. Verbele în er se terminau înarent, la a treia persoană de plural, în loc de a se termina în erent,precum se obişnuieşte astăzi.— Que miile millions de griphes mordent pendant l'eternite Iescharnieres de celle qui ha faiet celluy qui sema le chene dont fătconstruite la chaise etc. adică: O mie de milioane de căngi să muştepentru eternitate încheieturile acelui care a născut pe acel ce asemănat stejarul din care a fost durat scaunul etc.Cine nu-şi aduce aminte de surugiii noştri, care blestemaughinda din care a crescut stejarul, din care s-a făcut scândura,din care s-a durat corabia ce a adus în ţară pe întreprinzătorulpoştelor; sau blestemau albina care va strânge ceara din care s-aface lumânarea ce va arde la căpătâiul lor etc., etc.STOICISMUL ROMANULUIDacă nepăsarea de moarte este o probă de mare putere sufle-tească, trebuie să recunoaştem că românul este înarmat cu unstoicism admirabil când el se apropie de marginile vieţii sale.Aşteptând ultimul moment fără a fi dominat de cea mai micăîngrijire, privind cu ochi liniştiţi venirea morţii, el îşi face singurpregătirile de plecare pe calea necunoscută a Eternităţii, cere a ise pune o lumânare aprinsă la căpătâi, îndeplineşte datoriile salede creştin prin sfânta împărtăşanie, şi aşteaptă sâ-i vie ceasullNevasta, copiii, rudele, amicii lui stau pe lângă dânsul, uniiplângând, alţii ocupându-se de pregătirile comândului, şi el,neuimit, grăieşte cu toţi, le dă sfătuiri înţelepte, îi mângâie cuDridri______________________________________________________________129vorbe blânde, pune la cale avutul său cu limbă de moarte, şi cândsimte că se stinge, el aruncă asupra lumii o lină privire, zice:Rămâneţi cu bine, oameni buni! şi închide ochii, dându-şi ultimarăsuflare.Această mărime de suflet în faţa morţii nu e rezultatul fanatis-mului, nici al dezgustului de lume, dar efectul acelui stoicismsublim care aparţinea vechilor romani şi care s-a transmis lapoporul român prin firul secular al tradiţiei. Este dar a se întreba:La ce grad de putere morală ar ajunge acest popor prin îngrijireaunei creşteri inteligente, unei educaţii ce ar scoate la luminăcalitatea naturii sale şi le-ar dezvolta pentru practica vieţii peaceeaşi măsură cu care ele se ivesc în ora morţii?ARGHIRLimba este tezaurul cel mai preţios pe care-1 moştenesc copiiide la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecuteşi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-1primesc. Ea este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitateal unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşifamilii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume;lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarulîmprejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţireade devotament unii către alţii.A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cercade a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparenţă străinăeste un act de pedantism şi chiar de nebunie; într-un cuvânt, adezbina marea familie, introducând diverse jargoane în diverseleramuri ale ei, este un fapt de les-naţionalitate, căci el naşte o fatalăneînţelegere între fraţi şi poate cu timpul să producă înstrăinareîntre dânşii.

130_______________________________________________________Vasile AlecsandriCând dar vedem unele scrieri de peste munţi ieşite la luminăîn zilele noastre, ne mirăm de forma limbii lor, lipsită de adevă-ratul sigil românesc, şi ne întrebăm dacă totdeauna a dominat înspiritul autorilor ardeleni şi chiar bucovineni acea manie deschimonosire lingvistică, sub pretext de o absolută latinizare? însăla întrebarea noastră vine eroul Arghir şi ne răspunde că pe la1800 se uzita în Transilvania o limbă limpede şi armonioasă, pecare toţi românii din toate colţurile ţărilor noastre o înţelegeaucu lesnire, căci o ferise încă Dumnezeu de contactul pedantismului.Cine nu a citit poemul lui Ion Barac din Braşov, care începecu această poetică invocare?Te visai mişcând din buzeO! prea drăgălaşă muză!Verşi glas îngeresc din gurăCare inimile fură,Fură şi le amăgeşteDupă ce le îndulceşte.Te rog, muză mângâioasăCare cânţi cântări frumoase,Pică-mi puţintică miereDin măiastră ta putereSă pot cânta cu simţireA lui Arghir pribegire!Cine nu s-a înduioşat la citirea întâmplărilor acestui erou cares-a iubit cu Elena prea frumoasă şi a pierdut-o din ochi şi a cătat-oPrin locuri care se schimbăîn necunoscuta limbă,Tot prin locuri necălcate,Şi prin păduri neumblate,Tot prin văi necunoscute... etc.O! Arghire! lungă cale!Lungi necazurile tale!Dridri___________________________________________________________131Arghir lasă casa părintească, lasă fraţi, părinte, mamă, deşi mamalui, sărmana, îi zicea cu lacrimi:O! fiule cu dulceaţă!Cât te-am purtat eu în braţe,Ţi-am fost maică grijitoare,Mi-ai supt ţâţa hrănitoare;Sânul meu a ta dulceaţă,Leagăn ale mele braţe.Te apăram de tot vântul,Te învăţam cu cuvântul.O! vai! o vai! nu te duce,Tu, fiul meu cel prea dulce!El părăseşte tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nicipasărea măiastră şi să găsească pe frumoasa lui ursită.Calcă locurile toatePână nici cum nu mai poateDeci în partea pustnicească,Când era să nimereascăDintru o peşteră mareVede fum că iese tareŞi într-acolo grăbeşte;In case dacă priveşte

Vede un om mare foarte,Cât s-a spăimântat de moarte!A se-ntoarce nu cutează,Gândind, fricos să nu-1 crează,Ci şi-a făcut îndrăznireGândind: sau trai, sau pierire!Iară omul cel prea mareDă o groaznică strigare:— Cine este? Cine vine?Cine ce cată la mine?Şi când slobozea cuvântulSe cutremura pământul.El avea un ochi în frunteŞi părea că-i cât un munte.132_______________________________________________________Vasile AlecsandriArghir tremură de fricăŞi nu ascundea nimica,Ci se ruga de iertare... etc.Uriaşul se îmblânzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai aşezatăşi pregătea cina ca să-şi mulţumească oaspele.Masa lângă foc o puneLa lumină de tăciune,Şi se pun pe lângă vatră,Pe câte un jgheab de piatră,Arghir până să îmbuceO ploscă de vin aduceDintr-ale sale merindeCare foarte bine prinde.Uriaşul dacă-1 gustăCu stomah ca de lăcustăI-ar fi plăcut ca să tragăPe gât o bute întreagă etc.A doua zi Arghir pleacă iar în lunga sa pribegire ca să descopereCetatea în care stă ascunsă Elena, iubita lui care nu are seamănpe lume.Nici cântăreţele muzeCe scot cântece din buzeNu sunt aşa drăgăstoaseCa Elena cea frumoasă.Păr de aur străluceşte,Pe pământ se târâieşte;Precum luna cea ivităE nouă şi neplinităAşa-i fruntea cea suităCu sprâncene cercuită.Ochii privesc cu jindireCa a stelelor sclipire.Trandafirul înfloreşte,Şi pe faţa ei roşeşte.Iar albeaţa-i de pe faţăDridri___________________________________________________________133E şi-n sânu-i cu dulceaţăUnde două merişoareStau ascunse rotunjoare,Ca crinul cel prea subţireŞi înalt la a sa fire

Aşa oabla ei făpturăŞi mândra-i căutătură.Vestmintele ard ca foculCare-mpodobesc mijlocul.A amorului săgeatăSă vezi cum stă agăţatăCam pe lângă subţioară,De unde la Arghir zboarăŞi se-nfige aurităîn inimă nimerită! etc.După multă cale şi multe necazuri Arghir ajunge la CetateaElenei şi intră în o grădină cum nu mai văzuse Crăişorul:Câte flori împodobite,Câte râuri limpezite!Oh! câţi trandafiri miroaseCu foi rumene frumoase!Rosmarinii au verdeaţăŞi garoafele roşeaţă.Aici crinul se albeşte.Colea nardul frumos creşte.Codrul ramurile-şi tindeCare mult văzduh cuprindeCiprul frunza înverzeşteŞi văzduhul le clăteşte.Izvoarele curg răcite,Ca cristalul limpezite.Scaune vezi două suteTot din pajişte făcute,Cu lastre acoperite,Toate crăiesei gătite.Arghir se culca pe ele134_______________________________________________________Vasile AlecsandriSă-i treacă de ostenele. Etc.Ş-au adormit tare foarteCa o părere de moarte etc.în sfârşit ambii amorezi se întâlnesc după un şir de întâmplăricare i-au despărţit necontenit, fac nuntă împărătească la careFoarte mulţi oaspeţi adunăFăcându-şi inima bună.Strălucesc mesele-ntinseTot cu flori cu sârmă prinse,Sclipesc vase-argintuiteŞi pahare aurite.Beau, mănâncă, ospătează,Toată firea înviează.Sună lăute voioaseŞi fluieri, cimpoi frumoase. Etc.Ospăţul şase luni ţine,Toti cu inimile pline,Apoi toţi în hore saltăCu bucurie înaltă.Iar Elena cu Arghir, ajunşi acum pe pragul fericirii după atâtaamar şi jale,Trăiesc fără supărareîn dragostea cea mai mare.După chin dulce viaţă

Şi după amar dulceaţă.Ce fu uscat înverzeşte.Amarul se îndulceşte!Acum e lumea întreagăCând le e viaţa dragă. Etc.Iată cum se scria limba românească peste munţi la anul 1800!Pentru ce urmaşii lui Barac s-au abătut aşa de mult din calea luiArghir şi a prea frumoasei Elene! Un autor francez a zis că nimicnu e mai uşor decât de a nu face o tragedie; am putea să zicem şinoi: nimic nu ar fi mai uşor decât de a nu scrie ungro-latineşte.Dridri___________________________________________________________135NECULAIBĂLCESCUCitind în zilele acestea broşura foarte interesantă a dlui Gr.Tocilescu, apărută de curând în Bucureşti, sub titlul de Viaţa,timpul şi operele lui N. Bălcescu, m-am gândit a completa articolulce am publicat în Revista română din anul 1863 asupra amiculuimeu răposat în Palerma. Voi cerca dar să-mi adun suvenirele şi săle înscriu în albumul meu, făcând apel la toţi acei ce cunosc parti-cularităţi din viaţa lui Bălcescu sau care posedă corespondenţede-ale lui să le publice, pentru ca astfel să se poată într-o zi comple-ta biografia unui om a cărui memorie onorează naţia română.în iarna de la 1847, aflându-mă la Neapoli, m-am întâlnit cuel pe malul mării, la Chiaia, însă bucuria mea de a-1 vedea a fostîntunecată prin aerul de preocupare posomorâtă ce era întipăritpe fruntea lui. El făcuse voiajul de la Marsilia până la Livorno cuun doctor napolitan, cu care avuse o ceartă, în urma căreia îlprovocase la duel. în calitatea mea de compatriot, datoria meaera să-i serv de secudant, deşi împrejurările în care mă găseamnu-mi permiteau să primesc acest rol. Bălcescu era foarte aprins,foarte neîmpăcat şi vroia numaidecât să deie o lecţie de politeţenapolitanului, dar o lecţie de care să-şi aducă aminte cât a trăidacă ar fi mai trăit. Adversarul lui nu părea dispus a se supune lao asemenea catastrofă şi preferă să facă toate scuzele ce am pretinsde la el. Astfel numai amicul meu se linişti şi plecă la Palerma casă petreacă restul iernii sub soarele binefăcător al Siciliei.In curând m-am îmbarcat şi eu ca să caut o climă mai favorabilăpentru dna N., care pătimea de piept; am abordat la Palerma, ne-am aşezat afară din oraş la Villa Delfiina, şi am petrecut lunileghenar, fevruar şi mart 1847, împreună cu Bălcescu, care locuiaaproape, în căsuţa unui contadin, în toată dimineaţa el se puneadinaintea uşii pe un scaun, la soare, şi citea cărţi vechi în caredescoperea notiţe pentru istoria românilor sub Mihai Viteazul, lacare lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina.136_______________________________________________________Vasile AlecsandriSocietatea lui era plăcută, manierele lui afectuoase, convorbirealui foarte atrăgătoare, căci ea dezvelea visurile frumoase ce făceael necontenit pentru viitorul patriei sale.Villa Delfina poseda o terasă largă, pe care se plecau crengileîncărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindeape grădini pline de flori exotice, ce răspândeau parfumuri îmbătă-toare, şi mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vârf se găseştepeştera Sfintei Rozalii, patroana Palermei. în dreapta ochii se prim-blau pe întinderea albastră a Mării Siciliene, brăzduită de bărci uşoare.Pe acea terasă ne adăposteam de ferbinţeala soarelui şi gustamdulceaţa serilor poetice, ascultând în depărtare cântecele pesca-rilor. Fiecare din noi aducea partea sa de inteligenţă spre a înlesni

trecerea zilelor, iar mai cu seamă dna N., prin varietatea cunoştin-ţelor sale şi prin observările sale fine şi spirituale ne făcea a nusimţi nicidecum zborul timpului. Când Bălcescu ne întreţinea dedescoperirile ce făcuse în bibliotecile Italiei şi ale Franţei1, el necitea un pasaj din istoria românilor; când eu recitam vreo poezienouă, şi amica noastră ne încuraja cu o zâmbire graţioasă sau necorecta cu acel tact fin şi delicat care distinge naturile alese.Câte zile încântătoare am petrecut noi astfel în cercul nostruintim! Câte primblări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimilePalermei, admirând bogata vegetaţie de cactuşi, de portocali, dechitii etc. a Siciliei! Câte planuri am aşternut împreună pentrudeşteptarea neamului românesc! Cu ce entuziasm şi cu ce credinţăBălcescu vorbea de tot ce se raporta la patria lui! în inima luipatriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteauadăposti în ea şi alte simţiri.1 în Biblioteca din Paris a descoperit portretul lui Mihai Viteazul, iar încea de la Genova el a găsit trei lăzi pline de corespondenţe asupra ţărilornoastre, corespondenţe foarte preţioase, căci ele au fost făcute de impiegaţiiCompaniei Genoveze care avea multe stabilimente pe malurile Mării Negreşi ale Dunării [V A.].Dridri___________________________________________________________137Dar în sfârşit sosi timpul despărţirii şi Bălcescu rămase singurla Palerma, zicând doamnei N. un trist adio cu ochii plini delacrimi.Doi ani în urmă evenimentele politice din 1848 împrăştiindtinerimea Moldovei şi a Valachiei în toate colţurile Europei, amregăsit pe Bălcescu la Paris, unde am locuit împreună, Place de laMadeleine, mai multe luni de zile; însă sănătatea lui era acumfoarte zdruncinată. Oftica făcea progrese spăimântătoare şi îirupea plămânii, dar nu-1 oprea de a lucra la Istoria romanilor subMihai Viteazul şi de a susţine prin cuvintele lui patriotice curajulemigraţilor. Doctorii îi rânduiră să părăsească clima umedă aParisului şi să petreacă iarna de la 1851 la insulele Hyeres.Iată o scrisoare ce pe atunci mi-a adresat o damă compatriotăcareta mers să viziteze pe Bălcescu la Hyeres:„în luna lui noiembrie am primit un răvaş de la amicul nostrubolnav, care mă cheamă lângă el. Ca toate naturile mari ce nuconsideră recunoştinţa ca o sarcină supărătoare, Bălcescu nu se refuzade a primi devotamentul amicilor săi. încrederea lui în ei era aşadeplină cât fiecare se simţea gata şi mulţumit de a-i face sacrificii.L-am găsit într-o stare ce nu mai permitea vreo sperare devindecare; dar fie că el nu vroia să întunece bucuria de a nerevedea, fie că poate îşi făcea iluzii asupra sănătăţii lui, el mi-apărut plin de curaj şi mi-a vorbit necontenit de planurile sale înprivirea viitorului. El lucra cu o ardoare ce se mărea cu cât puterileîi slăbeau; se scula adeseori noaptea pentru ca să adaoge câtevapagini la Istoria românilor sub Mihai Viteazul, însă această lucraresilită îi scurta zilele. I-am propus să scriu eu sub dictarea lui.Suvenirele acelor ore de lucru, întrerupt prin convorbiri amicale,este unul din cele mai scumpe ce am păstrat. Spiritul său just şipătrunzător, imaginaţia lui ardentă, sufletul său entuziast şi iubitor,răspândeau pe fiecare suget de convorbire un interes atrăgător.Tema sa favorită era amorul. El o aborda totdeauna cu o simţirede regretare duioasă.138_______________________________________________________Vasile AlecsandriAbsorbit fiind din primii ani ai tinereţii sale de chestii politice

şi de preocupări privitoare la ţara lui, Bălcescu conserva în inimă-io frăgezime şi o vivacitate extraordinare, însă aspirările îi eraumari şi îndreptate către tot ce e mai nobil şi mai frumos. L-amîntrebat odată care tip de femeie îi place mai mult. El mi-arăspuns: dna Rolland.Acest suflet înamorat de eroism era foarte iubitor de tot ce estegraţios şi spiritual, dar oricât de mare era cultul său pentru amicie,se cunoştea că inima lui simţea nevoia de un alt simţământ, căaspira de toate puterile către un simţământ mai complet, maiintim. Acestui vis, întrevăzut numai şi nerealizat, se cuvine săatribuim oroarea şi chiar spaima de moarte care îl cuprindeaucâteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri,însă revoltele lui se linişteau repede şi nu lăsau după ele nici oamărăciune, într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cuacea zâmbire ce se iveşte pe buzele oamenilor condamnaţi de amuri: Vie moartea pentru mine... numai ţara să-mi trăiască!Aceste cuvinte rezumă toată viaţa lui Bălcescu. Etc., etc., etc."în toamna anului 1852, aflându-mă la Galaţi, DirectorulCarantinei mă înştiinţa că un amic al meu sosise cu vaporul de laConstantinopol şi că dorea să mă vadă. Alergai la Carantină şigăsii într-o cămăruţă pe N. Bălcescu. Sărmanul, în ce stare ajun-sese! Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, elpărea un schelet ce-şi caută mormântul.Ne aruncarăm în braţele unul altuia cu lacrimile în ochi, şiamicul meu, după ce îşi mai potoli emoţiunea, îmi zise:— Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viaţă decât numaica să mă apropii de vatra părintească şi să mor în sânul familieimele. Ah! mult am pătimit de când ne-am despărţit!...Multe zileamare am petrecut departe de ţara mea!... Multe deziluzii amîntâmpinat în calea mea!... dar în sfârşit o să răsuflu încă o datăaerul patriei mele. Şi murind oi să am mângâierea de a fi înmor-mântat în pământul strămoşesc.Dridri___________________________________________________________139Nenorocitul! nu ştia că soarta era să-i refuze şi această ultimămângâiere! Ordinele lui Vodă Ştirbei îi deteră lovirea de moartechiar pe pragul ţării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborîdin vapor şi a pune piciorul pe ţărmul românesc! Cu moartea însuflet, Bălcescu reluă drumul exilului şi merse de muri singur, pemâna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852.Astfel dispăru din lume unul din cei mai nobili fii ai României,unul din cei mai mari scriitori, martir al patriotismului!Zece ani după moartea lui, cel întâi decret ce am supus luiCuza Vodă în calitatea mea de ministru, a fost decretul relativ laaducerea rămăşiţelor lui N. Bălcescu în patria lui. Dar prigonireasoartei nu încetase încă pentru el. Rămăşiţele lui nu s-au găsit!R S. — în broşura d-sale dl Tocilescu pare a avea oarecareîndoială asupra adevărului că poemul în proză Cântarea Românieia fost compus de A. Russo şi tradus numai de N. Bălcescu. D-luizice: „Această taină literară se vede că s-a împărtăşit numai deAlecsandri, pentru că toţi ceilalţi amici ai lui Bălcescu recunoscpe acesta de autor al Cântării României".Dl Tocilescu nu ştie că acea lucrare s-a făcut în urma uneiînţelegeri între Bălcescu, Russo şi Eu, cu scop de a exalta spiritulşi a dezvolta simţul de românism al tinerilor studenţi din Paris.Traducerea s-a publicat la 1851 în România viitoare şi, după ce aprodus efectul aşteptat, a fost din româneşte tradusă în limba

franceză pentru a deştepta simpatiile francezilor în favoarearomânilor.Pe atunci se întrebuinţau toate mijloacele, chiar şi subterfugiileinocente, pentru a ne face cunoscuţi Europei şi de a interesa parteainteligentă a ei la soarta României. Iată pentru ce A. Russo nu s-arefuzat de a sacrifica dreptul său de paternitate asupra poemuluimenţionat; dar acum ţelul fiind atins şi România, scoasă dinîntuneric, luându-şi locul ce i se cuvenea la soare, e un act dejustiţie de a da lui Cezar ce este a lui Cezar. Meritele şi gloria luiBălcescu nu scad pentru că nu ar figura Cântarea României în140_______________________________________________________Vasile Alecsandribagajul său literar, dar numele lui A. Russo primeşte de la acestpoem o strălucire care îi revine cu drept.Manuscrisul francez, adică manuscrisul primitiv al poemuluise găseşte la mine, împreună cu alte hârtii ale lui A. Russo. Fiedar bine încredinţat dl Tocilescu că taina literară ce 1-a mirat esteun adevăr... foarte adevărat.V ALECSANDRIMircesti, martie 1876.CÂNTECUL BUCOVINEIDintre toate cântecele poporale din Bucovina nu-i nici unulmai elocvent şi mai expresiv decât acesta care începe cu versul:Plină-s, plină de străinii în opt rânduri e cuprins un poem întregde durere şi de regretarea independenţei pierdute. Poetul necunos-cut care le-a improvizat, negreşit în urma ocupării ţării sale decătre austrieci, simţea în sufletul lui o mare iubire de patrie şi atrebuit să sufere cumplit când a văzut pe pământul strămoşescîmplântându-se stâlpi cu pajura nemţească! Păcat că nu ştimnumele lui, pentru ca să-1 înscriem în pleiada poeţilor meritoriiai României... Nu volumuri numeroase constituie gloria unui autor,ci ades o pagină numai, ieşită din inimă şi inspirată de adevăratulgeniu. Rouget de Lisle a compus numai Marseileza şi a rămasnemuritor!Plină-s, plină de străiniCa şesul de mărăcini!Plină-s, plină de duşmaniCa Putna de bolovani!De când neamţul m-a luatMulte lacrimi-am vărsatŞ-am făcut fântână-n satDuşmanii de adăpat!Dridri___________________________________________________________141CORADINIPe coperta unei publicaţii ilustrate, apărută la Paris sub titlulde: Diable ă Paris, figura desenat un diavol călcând pe hartacapitalei Franciei, însă un diavol elegant, faşionabil, având unchip artistic, fin, frumos şi spiritual. Coradini semăna cu el la faţă.Născut la Iaşi dintr-un tată italian şi o mamă română, el întruneacalităţile ambelor ramuri din marea familie latină: spirit vioi,talente pentru muzică şi desen1, geniu poetic menit a se dezvolta;pe lângă acestea poseda cunoştinţa mai multor limbi: italiană,germană, polonă şi franceză, în care îi plăcea a compune scrierilesale. Un singur articol a scris în limba românească şi 1-a publicatîntr-un calendar din Iaşi sub titlul: Hai la vorbă!Coradini, până a nu veni la Moldova, luase parte la revoluţiapolonă, fiind încă foarte tânăr, şi publicase în Paris un volum de

poezii franceze: Ies Chants du Danube, dintre care una a fosttradusă, pusă pe muzică şi cântată de toate bandele de lăutari depe la 1841. lată acel cântec:în zadar alerg pământul,în zadar mă ostenesc,Chipul tău în tot minutulînaintea mea-1 privesc.TU eşti raza vieţii mele,Eu pe tine te iubesc,Pentru tine cat mărire,Pentru tine pătimesc.Ah! iubito, către tineEu m-am prins cu jurământSă-ti păstrez a mea iubireŞi-n viaţă, şi-n mormânt.1 Mulţi se înşeală a scrie desemn în loc de desen fără a observa că cuvântulsemn se traduce în limba franceză prin cuvântul signe şi prin urmare adesemna însemnează designer, iar nu dessiner [VA.].142_______________________________________________________Vasile AlecsandriPeste marginile lumiiSoarta de m-ar depărtaGândul meu va fi la tineŞi în veci nu te-oi uita.lată-ma acum aproapeLângă tine-înger ceresc!Vin din lume, de departe,Ca să pot să te-ntâlnesc.Şi să-ti zic încă o datăCă tu eşti al meu odor,Şi pe sânul tău, iubito,Să trăiesc, să cânt, să mor!Această traducere fost-a ea făcută de însuşi Coradini sau dealtul careva, nu se ştie, dar ceea ce se poate constata din volumulLeş Chants du Danube este că autorul avea scânteie poetică. Maimulte din bucăţile cuprinse în el se deosebesc prin o inspiraţieputernică: precum acele intitulate ă Rome, Rome au poete, ăNapoleon etc.; altele iar prin o vie simţire de patriotism, precumacele ă la Moldavie, la patrie, altele iar prin un lirism plin deemoţiune şi de fantezie.Venirea tânărului poet în ţară a fost bine primită de toti, fiebătrâni sau tineri, şi ideile sale liberale au adus un util concurspropagandei întreprinse de junimea din anul 1840. în timp deşapte ani cât a stat la Iaşi, Coradini a compus multe opere înversuri şi în proză: balade, poezii diverse, romane, maxime, însătoate aceste manuscripte s-au pierdut împreună cu dânsul, dupăce intrarea ruşilor în Moldova, la 1848, 1-a obligat a se depărtadin ţară. De atunci nu se mai ştie ce au devenit poetul şi bagajulsău literar.Ultima dată ce am avut mulţumire a-1 mai vedea a fost întoamna anului 1848, la Visbaden, unde 1-am întâlnit în treacăt,în urmă, toate cercetările mele nu au izbutit a afla adevărul înDridri___________________________________________________________143privirea lui. Diverse vuiete au circulat despre dânsul: că ar fi muritla Napoli, că ar fi plecat în Rusia în calitate de secretar al uneiprinţese, că ar fi devenit fotograf şi s-ar fi stabilit la Tobolsk etc.;însă nici una din aceste veşti nu s-a adeverit. Ne rămâne dar trista

alternativă de a considera pe Coradini ca pe un român cu totulpierdut pentru noi, fără a se şti măcar în care colţ de pământ seaflă mormântul său, şi totodată profunda regretare de pierdereapreţioaselor sale manuscripte.1GEANTA LUI MOŞ COSMAMoş Cosma era pe la 1872 (zic era pentru că nu ştiu de mai tră-ieşte încă) un bătrân ca de 60 de ani, cu faţa curată ca inima lui, cubarbă şi plete albe, cu ochi vioi de om de munte, cu spirit glumeţ,dar înţelept, cu graiul vesel şi dezmierdător. El locuia din copilăriela Vrancea şi era cunoscut sub denumirea de Moş Cosma Vioară,căci era lăutarul nunţilor şi al horelor şi purta pretutindeni cu el omică vioară, pe care o ţinea într-o geantă de piele împreună cu niştehrisoave de o veche răzeşie pierdută prin judecăţi. Acest instrumentprimitiv compunea toată averea lui, însă mai avea el o comoară ne-preţuită, care plătea milioane în ochii mei, şi acea comoară era memoriarară în care se păstrase mulţime de cântece bătrâneşti, balade, legende,tradiţii istorice, tot ce caracterizează pe un bard poporal.Moş Cosma, în primăvara anului 1872, veni la Mirceşti, trimisde un fost servitor al meu, care îmi cunoştea gusturile, şi care seaşezase de trei ani în munţii Vrancei. Acea vizită neaşteptată amconsiderat-o ca o favoare căzută din cer, căci zilele ce am petrecutcu el mi-au amintit frumosul timp al tinereţii, pe când am cutreie-1 Agentul nostru de la Roma ar putea să facă oarecare cercetări, prinajutorul guvernului italian. Poate că mai există vreo rudă de-a lui Coradinila Florenţa şi prin ea să se afle ce a devenit poetul dispărut [V A.].144_______________________________________________________Vasile Alecsandrirât o parte de munţi şi de văi ale Moldovei pentru descoperireatezaurului de cântece poporale ce s-au publicat la Bucureşti.L-am ţinut două săptămâni cu mine, dându-i de mâncat şi debăut, dăruindu-1 cu haine şi cu bani, şi primind de la el o colecţiede balade şi de diverse alte poezii vechi, pe care le-am prescrisdin fugă în vreme ce el mi le-a cântat. In toată dimineaţa, neaşezam la umbră şi îi ziceam în glumă:— Moş Cosma, ce mai ai în geantă?— Multe! cuconaşule; îmi răspundea unchiaşul. Geanta meaîi ca izvorul cel bun; cu cât scoţi din el, cu atât el dă apă maimultă şi mai limpede.Şi apoi, acordându-şi vioara, bardul meu începea a cânta cuun glas dulce, deşi cam răguşit de timp, şi pe fiecare zi comoarace adunam din gura lui creştea, creştea, fără ca să mă pot săturade frumuseţile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea omovilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam şterse,altele cam ştirbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă. Trebuiesă le curăţ, să le dau forma şi lustrul lor primitiv, să le coordonezprecum am făcut cu cele publicate până acum; şi mărturisesc căperspectiva acestei lucrări îmi produce aceeaşi mulţumire ce trebuiesă o simtă un amator de tablouri, care ar descoperi sub^ culorileafumate ale unei pânze lepădate un tablou de al lui Rafael. însă ce-ofi devenit Moş Cosma? Ce-o fi devenit vioara lui ? Poate că astăzi audevenit cenuşă! Iată una din sculele genţii lui:STROE PLOPANSus pe muchea dealului1Merge-n voia calului1 Este de însemnat că toate drumurile vechi treceau pe muchea dealurilorşi aceasta din două cauze: una că la timpuri ploioase, apele scurgându-se pecoaste, muchea rămânea goală şi se usca mai degrabă; cealaltă că de pe

înălţime românii zăreau de departe pe duşmani, şi astfel erau feriţi desurprinderi [V A.].Dridri___________________________________________________________145Un bujor de Căpitan,Căpitan Stroe PlopanCare poartă buzdugan.El aruncă ochi de susCând pe valea din apus,Când pe şesul înfloritDin a dreapta-n răsărit;Şi tot cată ca să vadăN-a zări cumva o pradăIci în zare, colo-n zareDup-a inimii oftare.Ciocârlia sus cânta,Iar voinicul tot catăŞi din gură cuvânta:„Căci nu am aripa taCiocârlie nevăzută,Păsărică-n cer pierdută!Căci nu am eu zborul tăuSă mă-nalţ în cer şi euCa să văd în depărtareDe vin hoardele tătareSă răpească şi să fureFete mari cu ochi de mure,Şi copii de patru aniCopilaşi de cei bălani!1Cum mergea şi cum grăiaIată, măre, că zăreaLâng-o apă, chiar pe mal,Un foc mare strălucindPrintre sălcii pâlpâind,Şi-mprejurul foculuiTrei tătari stând locului,Şi frigând un miel furatIntr-o furcă aninat;Caii lor păşteau deoparte:Iar la umbră, nu departe,' Copilaşii români, cât sunt în vârstă fragedă, au părul de tot bălan [VA.].146_______________________________________________________Vasile AlecsandriSe bocea o mândră fatăDe o salcie legată,Şi plângea biata copilăDe umplea crângul de milă!Dar păgânii o priveauŞi privind-o crunt râdeau,Şi ziceau în limba lor:„Mult plăteşte ist odor,Căci e fată de bun soiŞi-i ca trestia la boi,Şi-i ca luna la obraz,Numai bună de-un viteaz.Ghirai Hanul pentru eaNe va da chiar ce n-om vreaŞi caftane de sultani,

Şi cincizeci de pungi de bani!"Cât Plopan îi auzeaCalul iute-şi repezea:„Bună ziua, măi tătari!Voi, de fete buni prădări!Spuneţi mie fără teamă,Fără teamă daţi-mi seamă:Ori vi-i roaba de vânzare ?Ori vi-i roaba de schimbare?De-i pe schimb, eu mult voi da,Căci cu zile v-oi lăsa;De-i pe plată, eu sunt gataDe la voi să cumpăr fataNu cu aur şi caftan,Ci cu dări de buzdugan."Tătarimea iar râdea;Din trei unul răspundea:„Auzit-aţi, auzitPe românul îndrăcit?Cică-i prins de mare dorCa să meargă plutitorCând sub valuri, când în soare,Pe sub apa curgătoare,Dridri___________________________________________________________147Pân-în Dunărea cea lată,Pân-în marea tulburată!..."Vai de lume, vai de ea!Bine vorba nu sfârşea,Buzduganul se-nvârteaCa un uliu s-abăteaPe păgâni în loc turtea;Apoi mândru se-ntorcea,La copilă se duceaŞi cu glas voios zicea:„Cine-mparte, parte-şi faceCum îi dorul, cum îi place.Pe tătari i-am împărţit.Jie, dragă fată-mare,Iţi fac parte de scăpare,Şi-mi las parte pentru mineCa să mă însor cu tine."Iar copila ce zicea?Zău! că nu se mai boceaPăru-n faţă-şi aducea1,Cu voinicul se ducea!Fie calea lor uşoarăCu foc lin la inimioară,Cum e scris, cum e menitCând e timpul de iubit.V ALECSANDRI1 A-şi aduce părul în faţă, sau a-şi acoperi gura cu mâna, este un semn deruşine pentru românce [V A.].148_______________________________________________________Vasile Alecsandri[VASILE POROJAN]Mirceşti, 1880Amice,

Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purtaun nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan!El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitarde meserie.Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adâncă mâhnire cândam aflat că el s-a mutat cu şatra pe ceea lume, ca mulţi dincontemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzitla soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Ampierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutuluivieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietrepe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părin-tească.Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unulde altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei1 şi elrămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâiatreaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinainteasoarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o perechenedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poameledin grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră,1 în 1858 Alecsandri figura pe lista celor 38 de boieri dintre care înianuarie 1859 avea să fie ales domnul Moldovei şi la un moment dat s-a pusdestul de serios problema alegerii lui.Dridri___________________________________________________________149căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile cele mainalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pestrada casei noastre din cauza zburătăirilor de pietre cu care îiîmproşcam.Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crengi; îndrăz-neţi la asaltul stogurilor de fân, din vârful cărora ne plăcea a neda de-a rostogol; neobosiţi la „puia-gaia", la „poarca", la „ţarcă"şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul!...Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea căpentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsitde către jupâneasa din casă, mama Gahiţa! Câte bătăi a mâncatel, sărmanul, pe socoteala mea!... De-abia scăpat din mâinilejupânesei cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alergala mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Euîl mângâiam, dându-i câteva parale turceşti ca să cumpere halviţăşi simit, două friandize, cum zic francezii, două Delicatessen, cumzic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vândă căciuladacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare.Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cusăgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtiepoleită până sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeiecu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţalor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iaduluiacel care ar găsi acest zmeu căzut şi nu 1-ar aduce în ogradaSfântului Ilie."Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiindpândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadădin văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici unefect, din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan plecaîndată ca să-şi găsească paguba, sărea peste zăplazuri, pestegarduri, până ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi câteodatăizbutea a se întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mână,

iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi şi cu cămaşa ruptă.150_______________________________________________________Vasile AlecsandriAtunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorulrăzbunării. Cu o iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adicăo piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară, şi când vedeape deasupra capului înălţându-se vreun zmeu străin, deodatăazvârlea piatra în văzduh şi o azvârlea cu atâta măiestrie, încâtpiatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului şi cădea iarlângă el.— Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător;şi, în adevăr, trăgând şfara lui încâlcită de acea a zmeului, acestaîn curând cădea în mâinile noastre.Ce bucurie!... Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă.Tovarăşul meu, pe lângă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică,mai poseda şi aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talentla care nu am putut ajunge niciodată şi pe care îl admiram maimult decât am admirat mai târziu talentul lui liszt... ştia să imitezeşuierul şerpilor şi să-i cheme astfel la el când ne rătăceam împreunăprin fânaţele înflorite din lunca de la Mirceşti... şi însă toate acesteaptitudini ale lui fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar.într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna unui brutarpentru ca să înveţe a plămădi pâini, ciurecuri, colaci, cozonacietc., şi eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuenim1 ca săînvăţ tot ce se putea învăţa pe atunci: un pic de franţuzească, unpic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie, şi cevageografie pe deasupra.Adio, nepăsare a copilăriei! adio, libertate! adio, fericire!Ce-o fi pătit tovarăşul meu sub lopata brutarului, nu ştiu, darcât pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi păreacă eram o fiinţă fără umbră.Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit peun pupitru şi condamnat a învăţa pe de rost verbe franceze,1 Şcoală particulară din apropierea laşilor, întemeiată în martie 1828 defrancezul Cuenim, fost ofiţer în armata lui Napoleon.Dridri___________________________________________________________151germane şi greceşti1; obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetulunui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamnaCuenim; sila la care elevii erau supuşi de a mânca bucate cu carenu erau deprinşi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietulcopil ieşit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna şiexamenele zilnice ale profesorilor mă aduseseră la o desperareamară... Deşi luam parte la jocurile camarazilor mei când sunaora de recreaţie, însă cea mai scumpă petrecere a mea consistaîntru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi şi părăsită sub o şurădeschisă din toate părţile. De-acolo priveam cu melancolie dealu-rile Socolei, mişcarea nourilor pe întinderea cerului, trecereacârdurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce duceaîn Ţara de Jos şi mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscutşi plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deşteptaseîn mine de când într-o noapte doi şcolari, fraţii Cuciuc, nepovestiseră nenorocirile lui Robinson Cruzoe, şi de-atunci minteamea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfăr-mate de stânci, valuri de mare umflate cât muntii, cete de sălbaticicare frigeau oameni pentru ospăţul lor etc.1 Obiceiul era la pansion de a învăţa lecţiile pe de rost. Elevii cei mari,studiind istoria, ajunseseră la secolul al XVII-lea şi recitau în gura mare pasaje

din istoria Germaniei. Sala răsuna de cuvintele: paix de Westphalie... paix deWestphalie, care mi se tipărise în creieri, fără ca să ştiu ce însemnează, darele mai târziu mi-au fost de mare ajutor într-un moment foarte critic. La1836, trecând examenul de bacalaureat la Paris, profesorul de istorie măîntreabă cum se numeşte pacea care a pus capăt războiului cunoscut sub numelede războiul de 30 de ani? N-aveam nici o cunoştinţă de istoria evului mediu şirămăsei mut dinaintea profesorului. Moment grozav, căci de la răspunsul meuatârna soarta examenului!... Deodată începu să-mi răsune capul de cuvintele„Paix de Westphalie", auzite cu patru ani mai înainte şi, în nedumerirea ce măcuprinsese, am rostit cu glasul uimit: „Paix de Westphalie!"— Tres bien! mon atni... a replicat profesorul şi mi-a dat o bilă albă.Mult am binecuvântat pansionul dlui Y Cuenim când am aflat că am fostprimit bachelier es lettres [V A.].152_______________________________________________________Vasile AlecsandriMare înrâurire au exercitat asupra imaginaţiei mele de copilîntâmplările lui Robinson povestite de fraţii Cuciuc! Aceşti eleviaveau o memorie extraordinară şi aptitudine la învăţătură, douăcalităţi care erau de natură a-i duce departe... dacă nu i-ar fi dusîn spânzurătoarea de pe Câmpul Frumoasei, ca paricizi, îndemnaţila crimă de însăşi mama lor1...Un rege alungat din ţara lui şi-o fi aducând adeseori amintede tronul său aurit. Astfel îmi aduc aminte eu de capra trăsuriide sub şopron, în momentele ce stăm urcat pe ea, imaginea luiPorojan trecea pe dinaintea ochilor mei ţintiţi, însă nu neagră şiveselă, ci pudruită cu făină şi umilită de această albeaţă nefirească.După dânsa veneau figurile celorlalţi robi, servitori din casapărintească, şi anume: Stoica, vizitiul tătâni-meu, care avea maniade a fura tingirile cu bucate din curţile boiereşti pe unde părintelemeu se ducea în vizită şi le ascundea în lădiţa trăsurii, fără a segândi că va fi trădat de mirosul bucatelor şi de zângănitul tingirilorhurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea să o lase,sub cuvânt că: i s-a învechit ţiganca. Costache, bucătarul, carenimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile etc., dar seîncurca în blanmangele, căci le da un miros de săpun... inde2, eraobligat să le mănânce întregi. Casandra, Măria şi Zamfira, treifete frumoase pe care mama Gahiţa le luase cu de-a sila dinţigănimea de la Mirceşti, pentru ca să le crească în casă, să ledeprindă a coase la gherghef etc. Casandra, albă ca o fată de boier,se înamorase de Postolache, cobzarul de la ţară, şi dorea să semărite cu el, însă jupâneasa o căsători far' de voie cu Costachebucătarul, obligând pe Postolache să-i cânte la nuntă! Zamfira,mai norocită, izbuti a fugi cu Didică scripcarul, de la care amadunat mai multe cântece poporale, şi a duce o viaţă nomadă cuiubitul ei până a muri, nu se ştie cum şi unde.1 Vezi şi: G. Sion, Proză. Suvenire contimpurane, Bucureşti, Editura pentruliteratură şi artă, 1956, p. 166-191.2 De aici (lat.); aici cu sensul: drept urmare.Dridri___________________________________________________________153Cât pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagulprofesorului său şi fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera luifu astfel desenată pe gura cuptorului cu litere neşterse de cărbune!...Domnii ţării puteau să se mazilească, datinile puteau să se schimbe înMoldova, faţa lumii putea să se prefacă în orice mod; eu, tovarăşul luide odinioară, puteam să devin, din simplu comis ce eram, postelnicmare, ministru, domn chiar!... Porojan avea să tămâie pitar şi numaipitar până la sfârşitul vieţii sale!... Stranie nedreptate a soartei!

Din ziua tristă a despărţirii noastre numai duminicile ne maiîntâlneam în curte, când ne întorceam de la pansioanele noastre,şi atunci recâştigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambiţia noastrăera de a chiti şi a zburătăi cu pietricele late şi rotunde pe palamarulbisericii Sfântului Ilie, când el, suit în clopotniţă, bătea toaca,executând variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scânduraspânzurată alături cu clopotele, într-o zi avui satisfacerea de a-1 lovipeste mână tocmai când obţinea un admirabil efect de toacă. Auzirămun răcnet în naltul cerului şi pe urmă o grindină de ameninţări carecădeau de sus pe capul nostru. Fiind însă că distanţa ce ne despărţeade palamarul virtuos era mare, i-am răspuns prin o nouă bombardareşi, ca pârtii, am rupt-o de fugă voiniceşte. Victima noastră se plânsela dascăl, dascălul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupâneasaGahiţa. Rezultatul acestor plângeri succesive a fost că îndată furămprinşi pemprejurul bisericii şi duşi dinaintea maicii mele, care mădojeni putin cu blândeţe, şi apoi mă şterse de sudoare pe obraz... IarPorojan plăti gloaba pentru amândoi... Sărmanul! Mult 1-a costatonorul de a fi tovarăşul de nebunii al cuconaşului!Asemenea o păti şi înainte de a fi daţi la învăţătură.Pe la 1827 aveam de profesor pe călugărul Gherman1, acel carea vândut lui Gr. Ghica-vodă manuscriptul lui Şincai2. El şedea la1 Gherman Vida, maramureşean de origine, autorul Gramaticii practiceromâno-franţuzeşti, tipărită la Buda în 1833.2 Hronica românilor şi a mai multor neamuri..., publicată abia la 1853, laIaşi, după manuscrisul adus de acest Vida.154_______________________________________________________Vasile Alecsandrinoi şi, afară de mine, avea şi alţi elevi externi, dintre care pe M.Kogălniceanu. Acesta venea în toate zilele, îmbrăcat în anteriude cutnie şi purtând un işlic rotund de piele de miel sură... Vai denenorocitul işlic! El devenise o minge în mâinile noastre şi neatrăgea ocări aspre din partea părintelui Gherman, ba uneori chiarşi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găsi modul derăzbunare!... Dascălul nostru avea obicei să doarmă după amiazăşi să horăiască de se răsuna ograda. El atunci se afla într-un soide letargie din care nu 1-ar fi trezit nici tunul. Profitând deci deaceastă împrejurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cernealăvişinie sprâncenele, barba şi mustăţile călugărului. Efectul produsa fost de minune!... Părintele Gherman nu mai îndrăzni să iasă înlume vro două luni de zile pentru ca să scape de glumele oame-nilor, iar bietul Porojan făcu pentru prima oară cunoştinţă cusfântul Neculai din cui.Sunt dator însă a mărturisi că amicul meu ştia să rabdesuferinţele cu un stoicism antic. Nici ţipa, nici vărsa lacrimi, darplângeam eu pentru dânsul.în sfârşit sună ora unei despărţiri complete!... în vara anului1834 dnul Cuenim dusese elevii săi pe malul Prutului pentrupetrecerea vacanţelor. Eram în gazdă pe la casele ţărăneşti dinsatul X... şi ne găseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnicica rândunelele. între sat şi râu se ridica un buchet de copaci rarişi pletoşi, care devenise arena jocurilor noastre. Adăpostiţi laumbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, înarmaţi cu suliţe lungi,şi când ne scăldam strigam la ei: zdraste ciolovec1, ca şi când amfi salutat pe Cesar.Şedeam într-o amiază culcat la tulpina unei răchite, crezându-mă că-s Robinson Cruzoe şi aşteptând să apară de după copaci oceată de sălbatici, când zării deodată figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...1 Noroc, băieţi (rus.) 156_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Eu, cuconaşule, răspunse Porojan. Am adus o scrisoare aboierului lui domnul Cuenim.— Şi te-a trimis pe tine?— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie,care a fost însărcinat cu scrisoarea, îmi era dor să te mai văd odată, cuconaşule, pân-a nu te duce la Paris.— La Paris? eu?— Aşa... am auzit vorbind fetele de sus, că boierul a hotărâtsă te trimită la carte, tocmai în fundul lumii... şi am venit să terog ca să mă iei cu d-ta.— Lasă pe mine, Vasile... far' de tine nu mă duc, am răspunscu siguranţă.însă peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, careplângea, de la tatul meu, care se stăpânea ca să nu plângă, de lafrate, de la soră, de la mama Gahiţa, de la servitori şi am plecat,lăsând în urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umplu-seră de lacrimi pentru întâia oară de când îl cunoşteam. Am plecatodată cu Alexandru Cuza, căruia norocul îi rezerva tronul Româ-niei, cu vărul său, N. Docan, şi cu pictorul Negulici, care a muritla Constantinopol în urma evenimentelor de la 1848. Conducăto-rul şi guvernatorul nostru era însuşi secretarul vestitului Corai1,dnul Filip Furnasaki.Cinci ani întregi am stat în Paris, cercând, după dorinţapărintelui meu, să mă pregătesc pentru studiul medicinei, apoipentu studiul dreptului... Cercare zadarnică, fiind contrară imagi-naţiei mele vagabonde şi aplecării mele pentru literatură...La întoarcerea mea în ţară, pe la sfârşitul anului 1839, după oplăcută călătorie prin Italia, am găsit casa părintească completă...Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea mea laParis şi nu se mai întorsese la stăpâni de frica zgardei cu coarnede fier şi mai cu seamă de groaza poliţaiului Urzică, prin mâinile1 Korais Adamantios (1748-1833), filolog grec.Dridri___________________________________________________________157căruia era obicei să treacă toţi ţiganii leneşi, tâlhari sau preaiubitori de libertate... Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte,căci auzise de întoarcerea mea. Dorul de mine îl făcu să înfrunteasprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusă mulţumirede a-1 scăpa şi de a-1 reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei.După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voindastfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi afost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declaratţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentrua fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot sămeargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şibucuria lor prin o mie de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi detarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice:— Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel,păcătoşii de noi?!... Ne faci slobozi?... Cine o să ne poarte de grijăde azi înainte?... Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cinesă ne cunune, cine să ne îngroape?... Stăpâne, nu te îndura denoi şi nu ne depărta de mila măriei tale!

Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul be-ţiei!... Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutullor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră casă calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi...Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lorpoziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca săcinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentruca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să gustedacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., şi astfel audus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-sede furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi dela Bacău.Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţide foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte158_______________________________________________________Vasile Alecsandrica să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneauei... Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugetamult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave dinnăscare şi m-am convins că pe cât e de neomenos faptul de a lipsipe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a liberadeodată pe un sclav fără a-1 pregăti la fericirea ce-1 aşteaptă şi a-1feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber,el se duse să exerciteze în ţinuturi meseria lui de pitar şi în sfârşitse stabili la Piatra. Astfel ne pierdurăm din vedere ani îndelun-gaţi... Mi se spusese chiar că ar fi murit!...într-o zi, pe când şedeam la masă în umbra copacilor dingrădina de la Mirceşti, zăresc un străin cu surtuc de nankin şi cupicioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesccu luare-aminte... Ce să văd?... Porojan!... Cine poate spunebucuria mea?... Tovarăşul meu de copilărie! trăieşte! iată-l!... iată-1plângând şi sărutându-mi mâinile!... Nu ştiam ce să-i dau ca să-ifac mulţumire... îmi venea să-1 poftesc la masă; să-i propun opartidă de arşici.După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui,un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-1 primesc a fi pitarla Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a născut. Am primitcu recunoştinţă, 1-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-amhotărât o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă. Els-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu uncal al vătafului!De-atunci 1-am mai întâlnit o dată la Piatra, slăbănogii, plinde reumatisme, plecat spre pământ de aspra mână a bătrâneţii şidezgustat de lume. Sărmanul! a părăsit-o în sfârşit, luând cu elpartea aceea din tabloul social care ne arată familiile boiereştiînconjurate de servitori ţigani, precum erau casele patricienilorromani, pline de sclavi aduşi din lumea întreagă.Dridri___________________________________________________________159MĂRGĂRITAIîn una din serile iernii de la 1850, palatul X din oraşul Iaşi eraluminat ca pentru o serbare mai deosebită. Toate ferestrelestrăluceau pe întunecata lui faţadă, şi trecătorii din strada marezăreau înlăuntru un mare număr de dame şi cavaleri înotând învaluri de lumină. Un lung şir de căleşti elegante se opreau unadupă alta la scară, şi din ele se coborau alte dame şi alţi cavaleri

întârziaţi, care se suiau repede la rândul de sus, în sunetularmonios al unei orhestre şi intrau apoi în salonul cel mare alpalatului.Acea sală ornată cu oglinzi nalte cât pereţii şi cu lăzi deportocali, înşirate de-a lungul colonadei de marmură ce susţineagaleria muzicanţilor, acea sală, zicem, cuprindea în sânu-i tot cepoate încânta privirile şi închipuirea: toalete pariziene de gustulcel mai perfect, briliante strălucitoare, flori exotice, policandrenumeroase de bronz aurit şi mai cu seamă figuri tinere, frumoase,vesele şi mult adimenitoare. Toate acestea formau un tabloumagic!Focurile pietrelor scumpe se unea cu razele scânteietoare aleochilor; parfumul îmbătător al florilor se înalţă în văzduh cuarmonia orhestrei, şi lumina candelabrelor se revărsa ca un valde aur pe frunţile, pe braţele şi pe umerele albe ale damelor.Strălucită era într-adevăr acea adunare, căci venise să asiste lacununia celei mai frumoase flori din aristocraţia Moldovei, adomnişoarei Mărgărita X.160_______________________________________________________Vasile Alecsandriîn aşteptarea acelei serbări, damele aşezate pe canapelele dejur împrejurul salonului vorbeau cu cavalerii de frumuseţilemiresei şi se pregăteau vesel pentru balul ce era să urmeze dupăceremonia nunţii. Deodată uşile unui alt salon mai mic se deschise-ră şi Mărgărita, întovărăşită de maică-sa, se arătă în toată pompatoaletei de mireasă şi în toată măreaţa ei splendoare. Damele sesculară repede ca să o vadă mai bine, iar cavalerii, adunaţigrămadă în faţa ei, se închinară ca dinaintea unei tinere regine.Un lung fior de uimire trecu prin inimile tuturor.Mărgărita şi cu maica sa, după o scurtă oprire, se îndreptarăcătre uşa din fund care ducea la capela palatului. Ajungând însăla acea uşă, copila se opri şi se îngălbeni pe faţă dând cu ochii deun tânăr care, galben ca şi dânsa, i se închina profund pentru casă-şi ascundă tulburarea. Această scenă mută, ce cuprindea unmister adânc, trecu nevăzută de nime, şi mireasa, urmând dupămaica sa, care o trăgea de mână, ieşi din salon. Damele şi cavaleriise îndreptară în grabă spre capela unde era să se celebrezecununia, iar tânărul, rămas singur, căzu pe un jilţ cu inima zdrobităde o crudă suferinţă; ochii i se umplură de lacrimi, şi moartea îiapăru ca o binefacere dumnezeiască!După o oră, societatea se întoarse în salon, felicitând pe socrişi pe tinerii însuraţi, după vechiul obicei. Socrii plini de bucurieşi noul însurat, glorios de fericirea lui, mulţumeau în dreapta şiîn stânga, pe când Mărgărita se ţinea deoparte, în tăcere, ca ostatuie de marmură albă; numai ochii săi dădeau încă semne deviaţă prin două lacrimi dureroase în care se reflecta veseliaadunării.Tânărul de care am vorbit şi pe care îl vom numi Alexis seapropie de dânsa şi îi zise cu glas uimit:— Daţi-mi voie, doamna mea, să adaug şi eu felicitările melepe lângă toate complimentele câte aţi primit în astă seară. Toţi v-auadresat urări de fericire; eu vă doresc împlinirea dorinţelor ce aţiavut necontenit de a călători în Francia şi în Italia.Dridri___________________________________________________________161Mărgărita privi la tânărul ce-i grăia cu o cătătură lungă şi întris-tată; apoi zise:— Primit-aţi un buchet de flori?

— Da, mi 1-a dat domnul M., bărbatul d-voastră, când am intratîn salon.— Şi v-a spus că-i din partea mea?— Nu.— Acel buchet 1-am compus eu însămi pentru d-voastră, adăugăea, roşindu-se pe obraji.— Şi eu mă jur să-1 păstrez toată viaţa mea ca un suvenirnepreţuit!... răspunse Alexis, tremurând de uimire.Câteva persoane se apropiară de Mărgărita; iar Alexis se retraseîncet, strângând la pieptu-i un mic buchet de flori de trandafir,de viorele şi de rezeda. Din cea mai adâncă desperare, el trecusepe loc în cea mai vie bucurie.— Mă iubeşte! gândi el, mă iubeşte! Ah! de-acum nu-mi pasăde suferinţe, nu-mi pasă de moarte! mă iubeşte Mărgărita!...Pe când Alexis improviza în sine acel monolog poetic şi naiv,pe care toţi înamoraţii îl repetează de când există amorul, domnulM. îl observa de departe şi zâmbea, văzându-1 rătăcind prin salonca un om ce nu ar avea conştiinţă de sine. El veni în faţa lui, îlatinse cu mâna pe umăr şi îi zise glumind:— Trezeşte-te, poetule, şi te coboară pe pământ din regiunilelumii ideale, căci balul o să înceapă în curând.Alexis tresări la glasul ce-1 apostrofa astfel şi rămase puţintulburat; însă dl M., luându-1 de sub braţ, puse a se primbla cu elprin mijlocul salonului şi urmă a glumi asupra naturii fantasticea poeţilor, pretinzând că ei sunt vânători de visuri nebune şi derime ne-bune. Dl M. cultiva cu destul succes soiul acel de spiritfrancez care se introdusese în societatea laşilor şi care consistaîntru a^ face jocuri de cuvinte şi calambure.— în adevăr, observă Alexis, lumea ne crede pe noi, poeţii,cam nebuni, fiindcă noi vedem lucrurile printr-un văl magic, ce162_______________________________________________________Vasile Alecsandrile înfrumuseţează; însă nu mergem cu nebunia până la gradulde a nu recunoaşte defectele şi ridicolele societăţii.— Nu mă îndoiesc despre aceasta; însă mărtureşte că dacăsocietatea are unele părţi urâte şi blamabile, ea posedă şi avanta-je de o mare valoare.— Care? întrebă Alexis, oprindu-se lângă una din coloanelegaleriei.— Poeţi de talent ca d-ta, amici sinceri ca mine şi mai cu seamăfiinţe îngereşti ca Mărgărita. Priveşte cât e de frumoasă sub cununaei de peteală. Ce asemănare poetică ai putea găsi pentru ea? Unînger încoronat cu raze de soare? Un crin zâmbitor sub rouădimineţii? Un. . . urmează d-ta, care eşti poet, căci eu nu maigăsesc nimica.— Nici eu, spuse Alexis, privind cu admirare pe Mărgărita înmijlocul amicelor sale.— Cum?... Muza d-tale îţi face infidelităţi? întrebă dl M.râzând.— Muza mea, am obicei să o culc frumuşel acasă când mă ducla baluri.— Şi ea doarme în tot timpul cât eşti absent?— Doarme dusă pe ceea lume.— Bună casă ţineţi împreună! Am să spun Mărgăritei istoriamuzei d-tale şi chipul ce ai descoperit de a trăi cu dânsa în bunăarmonie.— Cred că nu ai de gând a întrebuinţa cu doamna M. acelaşi

sistem...— O! nu, nu încă. . . mai târziu... vom vedea, însă spune-miîn toată sinceritatea, ce ai face în locul meu dacă te-ai fi însuratd-ta cu Mărgărita?— Eu? întrebă Alexis tulburându-se. Nu înţeleg...— Vreau să zic, cum ai urma în timpii cei dintâi ai căsătoriei?— Aş urma moda engleză; adică mi-aş lua soţia la finitulbalului, m-aş sui cu dânsa într-un cupet de voiaj şi m-aş duce întinsDridri___________________________________________________________163la Napoli sau aiure, pentru ca să-mi petrec luna numită de franceziluna de miere. Astfel aş realiza un vis plăcut al dnei Mărgărita şi...— Cum, ai petrece pe drumuri zilele cele dintâi ale fericiriicasnice? O! poet, poet! eşti sublim! mă duc să te spun Mărgăritei.Zicând acestea, dl M. alergă râzând lângă juna lui soţie şiîncepu cu ea o convorbire în vremea căreia aruncau împreunăpriviri deosebite asupra lui Alexis, el cu o expresie sardonică, şiea cu o expresie de jale adâncă.Semnalul balului se dete; orchestra preluda prin un vals noude-al lui Strauss, şi mai multe perechi de dame şi cavaleri serepeziră vesel în vârtejul dansului. Mărgărita, obligată de a începebalul, făcu de două ori jurul salonului, strânsă la pieptul bărba-tului său. După vals veni un contradans. Mărgărita avea astă datăpe Alexis de cavaler; amândoi însă erau într-un neastâmpărsufletesc astfel de mare, încât mâinile lor tremurau; lor li se păreacă toată lumea îi observa cu maliţie şi că citea în inimile lor. Dupăfigura întâi, Mărgărita zise lui Alexis:— Adevărat e că eşti decis a pleca din ţară?— Adevărat.— Şi pentru mult timp ai de gând să te depărtezi?— Pentru mai multi ani.Ea coborî ochii şi după o scurtă tăcere întrebă iar:— Când ai hotărât să pleci?— Peste două luni, la primăvară.— Ai să petreci vara în Paris?— Nu cred, fiindcă voi merge negreşit la Londra, ca să vizitezpalatul expoziţiei universale, şi apoi din Englitera poate că măvoi îmbarca pentru ca să mă duc în America.— Tocmai în America!... singur! replică Mărgărita cu durere.— Singur în America sau singur în Europa nu e totuna pentrumine? observă Alexis suspinând.Deodată, Mărgărita îşi ridică ochii, îi ţinti drept în ochii luiAlexis şi zise, inspirată de-o gândire ademenitoare:164_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Dar... dacă voi veni şi eu la primăvară în Paris... sau la vară...sau la iarna anului viitor, îmi promiţi că te-oi găsi acolo?— Promit să mă aflu în orice parte a lumii vei merge şi oriundevei dori ca să fiu.Figura Mărgăritei se lumină de focul unei bucurii nemărginite;şi când la finitul contradansului Alexis o duse la locul ei, tânăramireasă îi zise strângându-1 de mână:—Mă încred în cuvântul d-tale.El se închină în tăcere şi peste puţin timp ieşi din bal, purtândîn sufletul lui o comoară de simţiri vesele şi dureroase, care îiaduceau în ochi când lacrimi amare de desperare, când dulcilacrimi de fericire!II

Cu patru luni înainte de scenele descrise în capitolul prece-dent, Alexis se întorcea din străinătate, unde îşi terminase studiile.Era pe la finitul toamnei, atunci pe când în ţara noastră ploileîncep a fi în două cu zăpadă şi drumurile devin nepracticabile.Caii harabagiului pe care-1 luase la Mihăileni, plini de glod pânăla urechi, îngheţaţi, căzuţi de osteneală, de-abia mai puteau tragetrăsura pe câmpul moale în care roţile intrau până la butuc, căcidin cauza întunecimii vizitiul rătăcise drumul. Din zece în zecepaşi caii se opreau suflând greu şi părea că nu mai simt loviturilebiciului ce lăsa urme dese pe umeda lor spinare.— Unde ne găsim? întrebă Alexis pe harabagiu.— Dumnezeu ştie, răspunse acesta. Eu nu mai văd nimicînaintea mea.— Ei bine, ce facem acum?— Nu ştiu, zău! Să aşteptăm până s-a mai ridica pâcla, ca săne putem găsi calea.— Fie! zise Alexis şi, învelindu-se bine cu mantaua, el seghemui în colţul trăsurii.Dridri___________________________________________________________165Pierdut astfel, noaptea, pe locuri necunoscute, tânărul călătorse puse a gândi la ţările civilizate de unde venea şi a face o tristăasemănare între starea de înflorire a acelor părţi ale Europei şistarea de mizerie a patriei sale. Acolo, oraşe mari, bine îngrijite,bine luminate, bine zidite, ornate cu monumente de artă, cumuzee, cu universităţi etc., la noi, oraşe păcătoase, glodoase,întunecoase [...] şi lipsite de cel mai mic confort al vieţii; acolo,şosele minunate, poduri frumoase, canaluri largi, drumuri-de-fierpretutindeni, la noi, drumuri cu hăugaşe, podeţe de lemn putred,crâşme mizerabile pe ici, pe cole; acolo, cai nalţi, tari, bravi,mândri, vite grase, bine ţinute în grajduri de piatră; la noi, caimici, nesăcelaţi, stâlciţi de bătaie, vite slabe, chircite, părăsite pecâmp la toate asprimile timpului; acolo, în fine, oameni care,bucurându-se de binefacerile civilizaţiei, au sentimentul demnităţiipersonale, la noi, un popor îngenuncheat dinaintea impiegaţilorguvernului, dinaintea stăpânului moşiei, dinaintea arendaşului şia vătafului şi a feciorilor boiereşti etc.!Toate aceste gândiri îl atristau adânc, însă el se găsea la aceaepocă frumoasă a tinereţii unde iluziile, ca un cârd de păsăriprimăvăroase, zboară în calea omului şi-1 îngână cu melodiiîncântătoare! Prin urmare, tristeţea lui nu ţinu mult, căci el semângâie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizaţiei înpatria lui, misie nobilă şi visată de fiecare tânăr, însă misie greaşi descurajatoare pentru mulţi!Vizitiul se coborâse din capră şi se depărtase de trăsură pentruca să caute drumul, iar caii, cu capetele plecate şi cu urechilelăsate, se clătinau în glod, putând de-abia să se ţie pe picioare, încurând Alexis auzi un tropot aproape de locul unde se afla şi unglas străin care striga:— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veniiute prin întuneric şi răspunse:— Ne-am rătăcit, ş-acum caut să găsesc drumul.— Da' încotro mergeţi?166_______________________________________________________Vasile Alecsandri— La Iaşi.— La Iaşi?... Aţi lăsat calea laşului departe!— Cum se poate? zise Alexis, scoţând capul din manta. Şi

unde ne aflăm aici?— Pe moşia cucoanei Elencu.— Care Elencu?— Dorianca.— Departe-i satul?— Ba nu! cât cole.— Şi este cineva la curte?— Este cucoana şi duduca.— Poţi să ne îndrepţi spre casa boierească?— Cum nu? Eu sunt chiar din curte; sunt puşcaş.— Minunat!... fii călăuzul nostru şi ţi-oi da un bacşiş bun.— Sărut mâinile... Hai!Călăreţul apucă înainte peste câmp, şi trăsura puse a-1 urmaîncet, suind şi coborând din brazdă în brazdă. Peste o jumătatede oră se auziră lătraturi de câini şi se zăriră câteva lumini slabeprin fereşti afumate de case ţărăneşti; apoi se ivi o poartă mare,ce se deschidea într-un zid, şi trăsura, intrând într-o curte spa-ţioasă, se opri la scara unui castel cu două rânduri.Mai mulţi servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul dinei conduse pe Alexis într-un mic apartament în care domnea totconfortul ospitalităţii bine înţelese.— Pe cine să anunţ cucoanei? întrebă servitorul cu un aerrespectuos.— Pe dnul Alexis V, răspunse călătorul nostru care, rămassingur, îşi drese toaleta şi-şi pieptănă părul, privindu-se într-o mareoglindă de perete.Nu trecură zece minute, şi servitorul se întoarse zicând că esteinvitat de cucoană a se prezenta ei. Alexis sui la rândul I pe oscară îmbrăcată cu covor şi luminată de un policandru cu patrulămpi, apoi intră în salonul unde îl aştepta stăpâna castelului. ElDridri___________________________________________________________167se găsi în prezenţa unei dame ca de 45 de ani şi a unei tineredomnişoare, având amândouă tipul distins al adevăratei aristo-craţii. Dna Elencu Dorian, deşi în vârstă, conserva încă urmeleunei frumuseţi care acum luase un caracter de majestate, iar câtpentru fiica sa, Mărgărita, ea produse lui Alexis efectul uneiminuni. Şi în adevăr, talia sa de regină şi expresia graţioasă,inteligentă şi atrăgătoare a figurii sale fermecau ochii la cea întâiprivire. Alexis se închină respectuos dinaintea damelor şi zise,adresându-se către dna Dorian:— Vă cer o mie de scuze, doamna mea, pentru libertatea ceam luat de a cată un adăpost în casa d-voastră, neavând onorulde a fi cunoscut...— Vă înşelaţi, domnul meu, îl întrerupse dna Dorian; dacă văvăd acum pentru întâia oară, este că v-ati dus de mic în străinătate,însă am bună cunoştinţă cu părinţii d-voastră, şi fiica mea Mărgă-rita e amică de pansion cu sora d-voastră.— Şi puteţi adaugă, maman, o amică iubită, zise dra Mărgăritacu un glas dezmierdător, căci Alina şi eu eram nedespărţite lapansion.— Atunci sunt fericit de a mă introduce lângă d-voastră subauspiciile sorei mele, spuse Alexis, şi când m-oi întâlni cu dânsa,oi săruta-o de-o mie de ori pentru serviciul ce-mi face în momentulacesta.Doamna Dorian se puse pe o canapea şi arătă lui Alexis un jilţalăture; apoi ea zise Mărgăritei ca să ordone a se aduce ceaiul.

Salonul în care intrase Alexis nu era mare, însă prin mobilarealui arăta că era locuinţa favorită a unor dame deprinse cu luxulvieţii elegante; covoare pe parchet, flori exotice în jardiniere delemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume şi note demuzică pe gheridoane, mulţime de mici obiecte de artă pe etajerede palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre şi unpapagal verde, care se primbla pe canapele, făcând monologuriîn limba lui. Un foc vesel ardea în sobă, răspândind căldură plăcută168_______________________________________________________Vasile Alecsandriîn salon, iar dinaintea gurii de la sobă se ţinea serioasă o mâţăalbă, care torcea de mulţumire.După o scurtă tăcere, în timpul căreia Mărgărita dase ordinpentru ceai şi venise de se puse pe un scaun în faţă cu Alexis,doamna Dorian întrebă pe tânărul ei oaspe ce impresie i-a produsrevederea patriei sale după o absenţă îndelungată.— Doamna mea, răspunse Alexis, voi mărturisi că am simţit omare bătaie de inimă când mă apropiam de frontiera Moldovei.Toate suvenirele din copilărie se deşteptaseră în minte-mi şiformaseră un cortegiu ademenitor, care mă îmbătase prin imagi-nile fermecătoare ce-mi prezenta. Eram, într-un cuvânt, încredinţatcă aveam să intru în rai, nici mai mult, nici mai puţin, însă cândam sosit la Mihăileni am găsit raiul cam glodos şi locuitorii luicam nespălaţi [...]. Raiul se prefăcu în purgatoriu.Damele începură a râde, iar Alexis, încurajat, urmă descriereavoiajului său cu harabagiul, voiaj comic şi plin de mici incidente,care aţâţau râsul. Doamna Dorian şi cu Mărgărita găseau multăplăcere a-1 asculta, căci el avea un spirit original şi o conversaţiefină şi variată. El vorbi de Paris cu entuziasm, mai cu seamă căMărgărita manifestase o mare dorinţă de a vizita capitala Franţeişi nalţă până la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era poetulfavorit al Mărgăritei. Astfel, pe nesimţite, începu a se naşte ocomunitate de idei şi de simpatii între amândoi.Un servitor aduse tablaua cu ceaiul şi o aşeză pe gheridon.Mărgărita împlu tasurile de porţelan şi oferi una lui Alexis,întrebându-1 dacă îi place ceaiul dulce sau fără zahăr, precumobişnuiesc chinezii.— Chinezii, răspunse tânărul, au dreptate să prefere aceastăbăutură sadea, căci aromul ei este astfel mai tare, însă eu sunt depărerea papagalului d-voastră, care vă cere o bucăţică de zahăr.în adevăr, papagalul zburase pe gheridon şi se rotea graţiospe dinaintea stăpânei lui, bâiguind toate cuvintele ce învăţase.Mărgărita îl sărută şi-i dete partea lui de zahăr.Dridri___________________________________________________________169— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsăcu fiica mea, că nu vrea să primească mâncare decât numai dinmâna ei. N-am văzut încă aşa simpatie!... Pe toţi, şi chiar pe mine,ne muşcă rău când vrem să-1 luăm pe deget, iar când vede peMărgărita, îşi întinde penele, se gudură şi face toate gentileţile.— îmi daţi voie, domnişoară, să cerc şi eu a lega amicie cu el?întrebă Alexis pe Mărgărita, luând o bucăţică de zahăr în mână.— Bucuros, însă luaţi seamă să nu vă muşte.Alexis începu a zice cu glas blând: „Giali, Giali...îi frumosGiali!..." şi pe loc papagalul, cătând la el cu coada ochiului, seapropie încet repetând: „Coco, Coco", se sui pe degetul lui Alexisşi luă zahărul fără nici o sfială.— Maman, maman! strigă Mărgărita: priveşte minune ! Giali

se arată amic şi cu dnul V!— în adevăr, e lucru de mirare! adăugă doamna Dorian. Sevede că domnul Alexis are talentul de a îmblânzi fiarele sălbatice.— Giali, fiară sălbatică! Auzi, Giali, cum te ocărăşte maman?...Giaji frumos, Giali drăgălaş, Giali gentil... Vin-aici, Giali, vin!...în zadar Mărgărita îi prodiga dezmierdări şi îi arăta bucăţelede zahăr, pasărea alintată îşi plecase capul, şi Alexis îi ciuguleacu degetul penele de pe gât. El răspundea încet la glasul stăpâneilui, însă nu se mişca din loc.— Pare-mi-se, observă dna Dorian, că favoritul tău îţi faceinfidelităţi şi că s-a dat în dragoste cu domnul V El nici mai vreasă ştie de tine, Mărgărită; şi tu eşti geloasă, o văd în ochii tăi. ..eşti geloasă!... Zicând aceste, începu a râde cu hohot. Papagalulse trezi deodată, ridicându-şi capul, îşi întinse aripile ca un evantaişi imită râsul vesel al dnei Dorian; apoi îşi luă zborul şi se pusepe umărul Mărgăritei.— Vezi, maman, că 1-ai calomniat pe Giali? observă Mărgărita.Giali tot mă iubeşte.— Te iubeşte, dar, răspunse maică-sa, însă iubeşte deopotrivăşi pe dl V El vă uneşte pe amândoi în aceeaşi simpatie.170_______________________________________________________Vasile AlecsandriLa aceste cuvinte, copila, întâlnind ochii expresivi ai lui Alexis,se tulbură puţin, iar acesta, vrând să dea o explicare naturalăincidentului, se rătăci într-o dizertare psihologică din care numai putea să iasă. Doamna Dorian îl ascultă zâmbind şi îl între-rupse, zicându-i:— Efectul simpatiei nu se poate explica!Atunci el schimbă şirul conversaţiei şi luă de pretext elegantulpiano din salon, pentru ca să vorbească despre muzică.— Ştiţi a juca din clavir? îl întrebă Mărgărita.— Putin, foarte puţin, domnişoară, răspunse el. în vreme câtam fost student, îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-amparvenit a fi artist.— E destul să fie cineva simplu diletant pentru ca să producămulţumire ascultătorilor, replică Mărgărita. Cred că sunteţi măcardiletant...— Pentru mine, dar!... însă pentru altii. . . mă îndoiesc.— Să vedem, zise dna Dorian mergând să deschidă clavirul.Pune-te aici şi executează ce ştii mai nou.Alexis, fără a face multe dificultăţi, se aşeză dinaintea claviruluişi execută cu gust şi precizie una din compunerile amicului săuCharles Miculi, o simfonie elegantă asupra melodiilor româneşti.El încântă damele prin talentul său şi primi sincere complimentedin parte-le.— Sunteţi artist, dle V!... îi zise Mărgărita, şi ce e mai rar, artistmodest.Alexis se roşi de bucurie şi răspunse că e fericit de a primi acestatestat din partea unei persoane atât de amabile; apoi, dupăîndemnul ei, continuă a juca diverse bucăţi, dintre care una maicu seamă plăcu prea mult.— Ce melodie-i asta? întrebă Mărgărita.— E o romanţă nouă ce se cântă acum în toate saloaneleParisului.— Cunoaşteţi şi cuvintele?Dridri___________________________________________________________171— Dar, mi le aduc aminte.

— Nu aţi vroi să le cântaţi pentru ca să le învăţ şi eu?— Le-aş cânta bucuros pentru ca să vă fac plăcere, însă am unglas care mă tem că v-a face să fugiţi.— Vă asigur că maman şi eu suntem foarte curajoase, replicăMărgărita zâmbind.— Dacă este aşa, iată romanţa. Ea poartă numele de L'oiseaubleu1... însă în privirea gentileţii papagalului d-voastră, vom numi-o L'oiseau vert2.Glumind astfel, Alexis cântă cu un glas simpatic următoarelecuvinte pe o melodie delicioasă:L'OISEAU BLEUII est un bel oiseau volage,Qui rarement reste en sa cage,C'est le bonheur,Hotejoyeux de notre coeur.Chacun de nous voudrait le prendre,Mais lui, dit-on, ne veut se rendreQu'au doux appelDes coeurs aimants, des voix du clei.Chantez, aimez et, sur mon âme,Aupres de vous soudain, madame,L'oiseau viendraEtjamais ne s'envolera.31 Pasărea albastră (fr.).2 Pasărea verde (fr.).3 PASAREA ALBASTRĂEste o frumoasă pasăre fluşturatică,Care nu rămâne decât arareori în colivia ei,E fericirea,Oaspe zglobiu al inimii noastre.172_______________________________________________________Vasile AlecsandriTânăra copilă ascultă cu multă luare-aminte, şi când Alexisse sculă de la clavir, rugând-o ca să cerce a cânta romanţa, earăspunse că nu poate, nefiind bine dispusă în astă seară, dar seangaja a cânta în seara viitoare.— Atunci nu vreţi ca să am şi eu mulţumire de a vă auzi?observă Alexis.— Pentru ce? întrebă Mărgărita.— Pentru că mâine dimineaţă trebuie să vă zic adio şi să plec.—Să pleci aşa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... înastă seară ţi-am dat ospitalitate pentru d-ta; mâine ţi-o ofer pentrumine şi pentru fiică-mea.— Dacă îmi permiteţi să rămân, răspunse Alexis închinându-se, eu primesc cu recunoştinţă.— Şi noi îţi mulţumim pentru orele plăcute ce ne-ai făcut săpetrecem, replică dna Dorian, întinzând mâna lui Alexis. El sărutămâna respectuos şi se retrase în apartamentul lui tocmai pe cândpendula din salon suna miezul nopţii.„Ce nobilă damă e doamna Dorian! Ce înger graţios e dşoaraMărgărita!" zise el în mintea lui pan a nu adormi.„Ce amabil tânăr!" zise şi Mărgărita când se găsi singură încamera ei.Fiecare dintre noi ar vrea să pună mâna pe ea,Dar ea, se spune, nu vrea să se dea prinsăDecât dulcii chemăriA inimilor ce iubesc, a glasurilor cereşti.

Cântaţi, iubiţi şi, pe sufletul meu,Doamnă, pasărea va veniDe îndată alături de dumneavoastră,Şi nu va mai zbura niciodată (fr.).Dridri___________________________________________________________173IIIPeste noapte iarna sosi la Moldova şi întinse pe suprafaţa eiun tapet de zăpadă albă. Câmpiile dispăruseră sub acel vălstrălucitor în razele soarelui şi răsunau de croncănitul cârdurilorde corbi ce zburau în aer. Alexis, trezindu-se dimineaţă şi privindpe fereastră, văzu copacii grădinii coronaţi cu ţurţuri argintii,bazinul îngheţat şi pe straturile de flori mulţime de sticleţi, carecătau seminţe pentru hrana lor. O simţire de bucurie îl cuprinseîn prezenţa soarelui ce strălucea pe cerul senin; el ar fi dorit săfacă o primblare prin aleile parcului, însă nu singur... ci cudomnişoara Mărgărita; ar fi fost fericit să vadă păsurile ei lăsândurme mici şi delicate pe omăt.Pentru ce astă fantezie ?. .. Răspundă tot omul care cunoaşteînceputul amorului.Suindu-se în salon pe la 11 ore, el găsi pe dna Dorian şi peMărgărita în toalete de iarnă, adică în rochii de catifea, şi pe Gialiciugulind cu pliscul pieptul mâţei culcate lângă sobă.— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrând şi salu-tând damele.— Aşa este, răspunse dna Dorian, însă e iarnă cu soare.— Şi cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte,adăugă Mărgărita.— Dacă aş fi poet, domnişoară, aş zice că, auzindu-vă, audprimăvara făcând panegiricul iernii, şi acest suget graţios mi-arinspira un sonet foarte poetic.— Cine ştie dacă nu cumva sunteţi şi poet, domnul meu!?observă Mărgărita.— Asta o ştiu eu, domnişoară, replică Alexis cu veselie.— Ce ştiţi? Că sunteţi sau că nu sunteţi unul din favoriţiimuzelor? întrebă doamna Dorian.— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebămpe Giali, zise tânărul râzând.174_______________________________________________________Vasile Alecsandriînsă până a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti:oui, oui, oui, oui.— Ce pasăre inteligentă! observă Mărgărita... Nu vă mai putetiapăra în contra deciderii lui Giali! lată-vă proclamat poet prinurmare; luaţi iute condeiul şi improvizaţi un catren în onorulpăsării mele favorite.Alexis deschise un album şi scrise următoarele patru versuri:Un papagal, prin naltul său decret,M-a înălţat la rangul de poet.Să-i fac un imn? Ar fi cam în zadar.El are gust mai bun... pentru zahăr.— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citirărâzând aceste versuri şi apoi dna Dorian, luând braţul lui Alexis,îl duse în sala de prânz, zicându-i:— Se spune că poetii sunt adeseori cu stomacul gol; sper darcă vei împărţi cu mulţumire dejunul meu.Masa, după obiceiul ţării noastre, era acoperită cu o mare varietatede comestibile, numite de bătrâni mezelicuri, făcute în casă: smân-

tână, murături, păstrămuri, dulceţuri etc., aşezate în ordin pe farfuriide Saxa, semne vederate şi gustoase de îmbelşugarea cămării, probede spiritul de gospodărie al stăpânelor castelului.După dejun, Mărgărita propuse o primblare cu sania, şi fărăîntârziere se suiră cu toţii într-o sanie elegantă, la care erauînhămaţi doi cai negri de o rară frumuseţe. Telegarii, aţâţaţi pringerul atmosferei şi prin clinchetul zurgălăilor, plecară ca niştezmei, ridicând un nor de pulbere de omăt sub copitele lor.— Vă place primblarea cu sania? întrebă Mărgărita pe Alexis.— O găsesc răpitoare ca un vis, domnişoară. Visat-ati vreodatăcă zburaţi prin aer? întocmai acest efect îmi produce lunecatulsăniei pe zăpadă.— Şi mie tot asemene mulţumire îmi face. îmi pare că măgăsesc într-o lume fantastică, unde sunt condusă pe aripile unuizmeu, chiar ca în poveşti.Dridri______________________________________________________________175— Mărgărită, întrebă dna Dorian, se află şi lupi în lumea tafantastică?...Şi, fără a aştepta răspunsul fiicei sale, ea ţinti ochii cu grijăspre marginea pădurii pe lângă care treceau în repejune. Caiidădeau semne de spaimă, sforăind şi muşcând zăbalele, iar vizitiul,strângând frâiele cu putere, cerca să-i liniştească cu glasul.— Gheorghe, Gheorghe! strigă dna Dorian, ce se vede alergândspre noi de la pădure?— Or fi niscaiva câini, cucoană, răspunse vizitiul.— Ba sunt lupi, lupi, Gheorghe!... Vai de mine, suntem pierduţi.— Nu vă temeţi, zise Alexis, nu vă temeţi, căci nu-i nici unpericol. Am revolverul cu mine.El se sculă pe picioare şi văzu alergând spre sanie trei lupi.— Gheorghe, adăugă el către vizitiu, poţi să stăpâneşti caii?— Pot, cucoane.— Ţine-i vârtos în mâini, ca să nu răpească sania. Lupii veneaumereu cu guri căscate ca la o pradă sigură.— Domnule Alexis, suspină plângând dna Dorian, scapă peMărgărita!— Apără pe maman, domnule Alexis! strigă copila, îmbrăţişândpe maică-sa; şi amândouă, strânse piept la piept, se uitau la tânărullor tovarăş, ce sta gata a se lupta de moarte cu fiarele sălbatice.Alexis, conservând toată prezenţa de spirit în acel momentcritic, aşteptă să se apropie lupii, apoi întinse revolverul, chiti şidete foc. Una din fiare se rostogoli ucisă în omăt, şi celelalte seopriră lătrând.— Mână acum, Gheorghe, dar ia seama la prăvălişuri.Vizitiul pocni din bici şi telegarii se izbiră la fugă; cei doi lupirămaşi se luară iar la goană şi în câteva minute fură alăture cusania. Colţii lor se vedeau sângeraţi şi răsuflarea lor se auzeahârâind. Damele, îngrozite, scoaseră un ţipăt fioros, iar Alexis,chitind lupii cu sânge rece, descarcă revolverul în ei. Amândoi sezvârcoliră în loc, fiind răniţi, şi începură a se mânca între dânşii,176_______________________________________________________Vasile Alecsandriluptând cu furie şi pătând omătul cu sângele lor. Sania se depărtacu o repejune ameţitoare şi sosi în curând la castel.Cine poate descrie manifestările de recunoştinţă ale dneiDorian şi ochirea îngerească cu care Mărgărita recompensăpurtarea lui Alexis? Dna Dorian îl sărută cu dragoste ca pe copilulei, iar Mărgărita îi strânse mâna zicând:

— Ne-ai scăpat, pe maică-mea şi pe mine, dintr-un pericol demoarte; din momentul acesta te consider ca un frate iubit!Alexis era astfel de uimit, că nu găsi nimic a răspunde. El ridicăfrumoasa mână a Mărgăritei şi o sărută, fără a şti ce face; iar dinacel sărutat inocent izvorî scânteia menită de a-i înflăcăra inimapentru toată viaţa lui. însăşi Mărgărita simti un fior fierbinte însânul ei, fior prevestitor al unui amor nemărginit!Ziua întreagă se trecu în convorbiri asupra incidentului cetransformase pe Alexis în erou; iar seara, când lămpile aprinseumplură salonul de o dulce lumină, tinerii, prin îndemnul dneiDorian, se puseră a face muzică. Clavirul răsună armonios subdegetele febrile ale copilei, în vreme ce Alexis, cuprins de extaz,întorcea foile notelor; pe urmă frumoasa diletantă începu a cântao arie napolitană foarte originală, precum sunt toate melodiilepopulare ale Italiei.— Minunat! strigă Alexis cu entuziasm; îmi pare că mă găsesc laNeapoli. A! domnişoară, ce glas dulce şi armonios aveţi! Şi cu câtăexpresie ştiţi a cânta!... Nu vă fac complimente; vă mărturisesc adevărulcu toată francheţea... rareori mi s-a întâmplat să fiu astfel de pătrunsîn suflet... Copila se roşi de o tainică mulţumire, ce-i produceaadmirarea lui Alexis, iar dna Dorian, adresându-se fiicei sale, zise:— Vezi, Mărgărită, că ai un glas de primadonă? TU nu vroiaisă mă crezi pe mine.— Ba te cred, scumpă maman, replică Mărgărita, sculându-seşi sărutând pe maică-sa cu veselie.— Dacă-i aşa, cântă pentru mine melodia cea fără cuvinte, careîmi place mie atât de mult. Amicul meu va judeca de am gust bun.Dridri______________________________________________________________177— Oi cânta-o bucuros, răspunse Mărgărita, dacă dl Alexis vapromite să compuie cuvintele ce-i lipsesc. Şi grăind astfel, graţioasacopilă se uită cu amicală zâmbire la tânărul nalt.— Promit tot, domnişoară, numai să am mulţumire de a vămai auzi cântând.Mărgărita se puse din nou la clavir şi cântă o melodie pătrun-zătoare, ce deştepta mii de visuri poetice în suflet. Glasul ei cândse accentua puternic, când se reducea la o suspinare armonioasă,când exprima cu foc tainicele aspiraţi ale inimii, şi produse însufletul lui Alexis o profundă tulburare.Fără a zice un cuvânt, el luă albumul de pe gheridon, se retrasedeoparte şi scrise următoarea poezie, în vreme ce Mărgărita urmacântecul ei:Auzit-ai, frate, de un plai frumosCare-n veci răsună de cântări iubite?Unde se-mpreună cerul luminosCu albastrul mării cei nemărginite?Acolo mi-e dorul, acolo mă vreu,Pe-ale tale braţe du-mă, dragul meu!etc., etc.(vezi pagina 278 în volumul Mărgăritarele)Finind de a scrie această romanţă, Alexis depuse albumul subochii Mărgăritei şi zise:— Iată versurile ce mi-a inspirat melodia d-voastră; cercaţi,vă rog, domnişoară, de a le cânta, pentru ca să vedem dacă sepotrivesc pe măsura muzicii.Doamna Dorian ieşise din salon ca să dea ordine pentru ceai.Mărgărita citi versurile cu o gingaşă uimire şi mulţumi lui Alexis,

asigurându-1 că ele exprimau visurile şi aspirările inimii sale; apoiea aplică melodia pe acele cuvinte şi le găsi conforme cu caracterulpoetic şi înduioşător al muzicii.— Ce titlu să-i dăm romanţei? întrebă ea cu o mică sfială.178_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Fiindcă versurile mele au norocire de a vă plăcea, răspunseAlexis cu jumătate de glas, vă rog să primiţi pentru aceastăromanţă titlul de Cântecul Mărgăritei.— Primesc şi încă o dată îţi mulţumesc de plăcerea ce mi-ai făcut,replică Mărgărita, dând mâna lui Alexis şi lăsând a se destăinui înochii săi simţirile care înfloriseră de curând în sufletul ei.Tinerii priviră lung şi cu dulce dragoste unul la altul, şi prinrazele amoroase ale ochilor ei legară soartele lor împreună.Serata se continuă până târziu; iar când Alexis îşi luă adio dela dame, căci avea a pleca a doua zi dimineaţă, o umbră demâhnire se întinse pe faţa lui.— Dle Alexis, îi zise doamna Dorian, n-am nevoie să te îndemna considera casa mea ca a părinţilor d-tale. Cred dar că-i veniades să ne vezi la Iaşi, unde o să ne întoarcem în curând. Adio! Te-aş mai opri aici vro câteva zile, dar trebuie să fii aşteptat acasă cunerăbdare... Mergi de-ţi îmbrăţişează familia şi nu ne uita pe noi.— Cât oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduceaminte de orele preţioase ce am gustat aici şi...El nu putu zice mai mult, ci sărută mâna dnei Dorian, care îlsărută pe frunte, apoi se întoarse spre Mărgărita. Drăgălaşa copilăera cam palidă pe frunte.— A revedere, domnule Alexis!... îi zise ea... Spune Alinei că osărut de o mie de ori.. . A revedere!— A revedere, bâigui Alexis, ameţit şi îndreptându-se spre uşă.— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvânt amical? adăugăMărgărita.— îl uitasem!... El se întoarse de la uşă, luă pasărea în mână,o netezi pe pene, îi adresă cuvinte dezmierdătoare, o sărută pecap şi o dete Mărgăritei; apoi el ieşi urmărit de dna Dorian panîn capătul scării.Trebuie, oare, să descopăr un secret ?... Mărgărita, găsindu-seun moment singură în salon, sărută pe furiş capul fericituluiGiali!...Dridri___________________________________________________________179IVAlexis, după multe dificultăţi cauzate prin starea ticăloasă adrumurilor, sosi în fine la Iaşi, însă, deşi câmpiile erau acoperitecu mantia geroasă a iernii, lui i se părea că lumea-i înflorită ca înfrumoasele zile din mai: însuşi croncănitul corbilor, singurelepăsări ce zări el în cale-i, avea ceva armonios; căci inima luideşteptată răsuna de acele tainice şi îmbătătoare melodii ce cântăamorul în anii tinereţii. Imagina graţioasă a Mărgăritei răspândeaculori şi raze fermecătoare pe tot ce se arăta dinaintea ochilorlui, încât, deşi roţile trăsurii scârţâiau pin omăt, tânărul poetdeclama cu entuziasm:în ţara mea dulce sunt drumuri de flori,în dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori î1 etc.Reintrând în sânul familiei sale după lungi ani de absenţă şiintroducându-se în societatea laşului, Alexis deveni simpatictuturor persoanelor care-1 cunoscură; părinţii lui erau fericiţi şimândri de dânsul, căci el le arăta o afecţie respectuoasă, iar mai

cu seamă sora lui, Alina, îi prodiga cea mai dulce şi ingenioasăprobă de iubire, grăindu-i necontenit de Mărgărita. Ore întregipetreceau împreună, ea povestind şi repovestind toate incidentelevieţii de la pansion, şi el ascultând-o fără saţiu, căci Alina vorbeamai mult de amica ei decât de dânsa. Drăgălaşa copilită ghicisesecretul fratelui său şi încet-încet devenise chiar confidenta lui.Nimic mai gentil pe lume ca importanţa ce-şi atribuie o fetiţăgraţioasă şi inteligentă, care surprinde un secret amoros; naturaei îngerească îi inspiră un tact delicat în toate cuvintele şi în toatefaptele sale. Ea găseşte expresii dezmierdătoare, care dau glasuluisău o intonare mai dulce şi mai armonioasă; ea se transformă îngeniul mângâierii!1 Arsuri din poezia întoarcerea în ţară, scrisă de Alecsandri la întoarcereadin exil (după 1848).180_______________________________________________________Vasile Alecsandriîntr-o dimineaţă, ca o veselă rază de soare, Alina intră încamera fratelui său şi îi zise, sărutându-1:— Astă-noapte mi s-a arătat prin vis un înger frumos care mi-avorbit de Mărgărita.— Şi ce ţi-a spus? întrebă Alexis, zâmbind.— Mi-a spus că amica mea se urăşte mult la ţară de o bucatăde vreme, că ea cântă necontenit o romanţă foarte poetică şi căare să vie în curând la Iaşi.— Draga mea Alină! zise Alexis, ridicând în braţe-i pe gingaşalui surioară şi sărutând-o pe ochi; eşti tu însăţi îngerul care 1-aivisat şi îmi aduci vestea cea mai fericită. . . Are să vie, zici?...când?... azi? mâine?— Inima-mi vesteşte că a şi sosit! replică Alina cu o drăgălaşămaliţie.— Sosit! răcni Alexis, devenind palid de uimire... Eşti sigură?— Iată proba! adăugă copila, arătând un bilet mic şi elegant.— Un bilet de la Mărgărita!— Deschide-1 şi-i vedea.Alexis deschise iute plicul şi citi:„Scumpa mea Alină!Am sosit chiar acum de la ţară, unde mă luase urâtul: doresc săte îmbrăţişez. Vină degrabă pentru ca să te sărut pe tine mai întâide celelalte amice; te aştept cu nerăbdare. Vină. Complimente frateluitău din partea lui Giali.Amica ta, MĂRGĂRITA"Alexis simţea inima lui bătând puternic la vederea acestor liniiscrise din repejune. El îndemnă îndată pe sora lui ca să se găteascăşi dete ordin ca să înhame caii la cupet.— Vii cu mine? întrebă Alina.— Aş veni... însă nu ştiu de se cuvine... aşa de dimineaţă... Cesocoti tu, dragă Alină?Dridri___________________________________________________________181— Socot că nu e nici un rău să mă întovărăşeşti într-o vizităamicală.— Ba nu; oi merge singur mai târziu... Acum du-te tu şi-ispune...— Ce?— Ce ţi-a spune inima.— Dar biletul meu... nu mi-1 dai? întrebă copila, zâmbind.— îl vrei?— Ba nu; ţine-1 la tine pentru ca să nu-1 pierd.

Şi zicând aceste, Alina ieşi râzând, sprintenă şi graţioasă ca ofloare înaripată.Rămas singur, Alexis deschise din nou biletul, îl reciti maimulte ori şi-1 sărută. Apoi el se puse a se primbla de-a lungulcamerei, gândind la vizita ce avea să facă Mărgăritei şi închipuin-du-şi o convorbire amoroasă cu dânsa, convorbire compusă defraze perfecte şi conforme cu dorinţele sufletului său.Acea vizită multaşteptată avu loc a două zi, însă el se simţiatât de tulburat în prezenţa Mărgăritei, că uită toate frazele ce lepregătise şi convorbirea se ţinu asupra unor obiecte cu totulindiferente. Noroc pentru el că ochii lui avură o elocvenţă rară şigrăiră, aparte, cu ochii Mărgăritei despre un obiect mult maiinteresant, de starea inimii lor. Astfel, când buzele trandafirii alecopilei ziceau că stăpâna lor petrecuse în linişte zilele de pe urmăla ţară, frumoşii săi ochi protestau în contra acestei inocenteminciuni şi declarau că a lor stăpână murea de dor de a se întoarcela Iaşi pentru ca să se apropie de Alexis, şi ochii acestuia exprimauo fericire nemărginită, o recunoştinţă adâncă, un amor demn deîngereasca fiinţă ce purta nume de floare. Asemene vizite serepetau ades, graţie legăturilor amicale ce existau între Mărgăritaşi Alina şi care înlesneau dese întâlniri între Mărgărita şi Alexis,atât în salonul dnei Dorian, cât şi în alte saloane din Iaşi, pe lavizite, pe la serate, pe la teatru, pe la baluri. Ambele amice eraunedespărţite pretutindeni, şi Alexis, profitând de această nedespăr-ţire, vedea în toate zilele pe Mărgărita, şi cu cât o vedea mai mult,182_______________________________________________________Vasile Alecsandricu atât el îi descoperea mai frumoase calităţi şi se exalta mai tareîn simţul adorării sale. Prezentul era aşa de strălucitor, că răspân-dea raze aurite chiar pe întunecimea viitorului, şi acel viitor searăta lui Alexis ca o lume nouă, plină de încântări şi de dorinţerealizabile... într-un cuvânt, Mărgărita şi fratele Alinei plutiră înregiunile cereşti, pe aripile visurilor fermecătoare ale iubirii şiaspirau la unirea soartei lor prin sacrele legături ale căsătoriei,însă!... O! cuvânt fatal! piatră nesimţitoare, pe care vin de sezdrobesc proiectele şi sperările omului! Ce geniu răuvoitor te-apus în calea dorinţelor noastre!...Alexis fu obligat a se absenta din Iaşi, timp de o lună, fiindtrimis de tatăl său la Bucureşti, şi în lipsa lui se dărâmă palatulfeeric al visurilor sale!O amică a dnei Dorian, una din acele dame care după ceîmbătrânesc îşi impun misia de peţitoare, găsi de cuviinţă a seocupa de căsătoria Mărgăritei şi propuse de mire pe un nepot alei, dl M., care într-adevăr unea toate condiţiile de poziţie, de avereşi de bună educaţie. Propunerea conveni sub toate privirile dneiDorian, şi aceasta exercită toată influenţa sa de mamă asupraMărgăritei pentru ca să obtie consimţământul ei.Sărmana copilă cercă în zadar să lupte în contra destinuluicare-i ucidea fericirea. Zile şi nopţi întregi ea plânse lacrimiamare, dar nu avu putere să refuze rugămintea maicei sale cândo văzu în genunchi, cerându-i sacrificiul tinereţilor şi al inimii...Mărgărita se cunună cu dl M., zicând un adio dureros iluziilorveselei junii!VCâteva zile în urma cununiei, Alexis trimise Mărgăritei un micmedalion smălţuit, ce cuprindea frunze din florile buchetuluicompus de dânsa pentru iubitul ei (precum s-a văzut în capitolul

Dridri___________________________________________________________1831); şi tânărul primi în aceeaşi zi din partea iubitei lui o micăcruciuliţă de briliant ce din copilăria ei, purtată la sân, fusesemartorul misterios al tuturor simţirilor inimii sale de vergină. . .Primăvara sosi! ... cu dânsa veni timpul de plecare în străină-tate pentru Alexis. El făcu o vizită de adio Mărgăritei, dar nu avunorocul de a o găsi singură; salonul ei era plin de persoane străine,în zadar el prelungi vizita lui vreo două ore, cu sperare că i s-arprezenta ocazia de-a zice iubitei sale un cuvânt neauzit de nimenialtul decât ea! Salonul, departe de a se deşerta, se umplea încămai mult de vizitatori, şi atât Alexis, cât şi Mărgărita erau mun-ciţi de un neastâmpăr sufletesc pe care de-abia îl puteau ascundeîn ochii străinilor.în fine, Alexis, desperând de a putea îndeplini dorinţa inimiisale, se pregăti de plecat; deodată, Mărgărita, inspirată de geniulamorului, ieşi iute din salon şi se întoarse în curând cu medailonulaninat la piept. Alexis îi mulţumi prin o căutătură plină de dragosteşi de recunoştinţă; apoi îşi luă adio şi plecă. Mărgărita rămasecufundată într-o dureroasă melancolie, în vreme ce persoaneleadunate în salonul ei ziceau, vorbind de Alexis: „Original tânăr!în veci pe drumuri, în veci pe mare! Trebuie să fie înamorat!"Alexis se porni de la Moldova în luna lui mart, luând pe soralui cu dânsul pentru ca să-i arate minunile civilizaţiei în Germania,Francia şi Englitera, şi pe cât Alina se extazia la privirea acelorminuni, pe atât fratele ei era nesimţitor în faţa lor, căci gândirealui zbura necontenit aiure, fiind preocupată de suvenirul Mărgă-ritei, în zadar gingaşa copilă cată să distragă mintea lui prinveselia caracterului ei, el zâmbea numai câteodată, şi chiar aceazâmbire era mâhnită.Primăvara, vara şi toamna trecură fără ştiri de la Mărgărita,căci nici un răspuns nu veni de la dânsa la toate scrisorile ce-iadresase Alina din străinătate. Deşi ea promisese că va veni laParis, bărbatul ei nu se găsi în poziţie de a îndeplini dorinţa ei de184_______________________________________________________Vasile Alecsandricălătorit, şi prin urmare ea fu silită a petrece o mare parte din anla moşie. Pierzând deci sperarea de a o vedea în Paris, Alexis decisea se întoarce în ţară, mai cu seamă că Alina începea a simţi dorulde părinţi, şi pe la finitul lui noiembrie ajunse în Iaşi.Revederea Mărgăritei cu Alexis fu pentru amândoi un izvorde chinuri, căci bărbatul junei femei se găsea faţă. După o lungăşi dureroasă despărţire, după o lungă şi fierbinte dorinţă de a serevedea şi a-şi comunica simţirile cele mai gingaşe ale inimii,soarta îi osândi a se prezenta unul altuia ca nişte străini şi a-şicumpăni vorbele, şi a-şi ascunde uimirea de care erau cuprinşi.Conversaţia lor nu avu nici un interes, deşi Alexis, ca un călătornou sosit, avea multe de spus, multe observări de făcut asupraţărilor ce vizitase şi mai ales asupra minunilor expoziţiei universaledin Londra.— Adevărat e, întrebă dl M. pe Alexis, că ai făcut un voiaj cubalonul?— Adevărat! am avut curiozitate a cunoaşte impresiile uneiasemene călătorii în aer.— Cum? zise Mărgărita, v-aţi expus la un aşa pericol? şi nu v-afost frică?...— Frică? replică bărbatul ei, râzând. Amicul nostru e deprinssă zboare prin nouri; în calitatea sa de poet nu se înalţă el în toate

zilele prin ceruri, călare pe Pegas?— Cu toate aceste, observă Alexis, nu aş fi îndrăznit poate amă risca prin nouri, precum zice foarte maliţios dl M., dacă nu aşpurta la sânu-mi un talisman nepreţuit, care mă apără de oricepericol. Mărgărita înţelese că Alexis făcea aluzie la cruciuliţa ce-idase ea, şi toată figura ei se lumină de razele acelui soare tainicce răsare în inimile iubitoare când ele sunt pătrunse de o neaştep-tată fericire. Dl M., însă, începu a râde cu hohot şi adăugăglumind:— Zău! Ai slăbiciunea a crede ca orientalii în puterea talis-manelor?!Dridri___________________________________________________________185— Mărturisesc, răspunse Alexis, că am această slăbiciune.— O! poet, poet, poet!— Nu râde, dl meu, căci dacă ai fi avut norocire să capeţi untalisman ca al meu, şi mai cu seamă tocmai talismanul meu, te-aiconsidera omul cel mai ferice din lume...Bărbatul, intrigat, încetă de-a râde; Mărgărita zâmbi, aruncândlui Alexis o ochire expresivă; iar acesta, închinându-se, ieşi dinsalon.— Ce talisman să aibă? întrebă dl M. pe Mărgărita când segăsiră singuri.— Cine ştie ?... poate vreo cruciuliţă!... răspunse juna femeie,deschizând un album.— Nu se poate... Alexis e crescut în Paris, şi Parisul nu-i fabricăde bigoti. Mai lesne îmi vine a crede că a fi vreo viţă de păr de lao persoană iubită, căci poetii sunt peruchierii amorului.Mărgărita, supărată prin această observare ridicolă, se sculăşi se retrase în camera ei de toaletă, iar bărbatul ei începu a cântaîncet şi se duse la un amic al său, unde îşi petrecea zilele cu joculde cărti. Iarna întreagă trecu fără ca ambii amorezi să aibă prilejde a se întâlni aiure decât la teatru şi la baluri, sub ochii uneinumeroase adunări. Toate cercările lor de a se găsi împreună erauzadarnice, căci într-un oraş ca Iaşii, unde purtarea fiecărui econtrolată de toti, ei erau obligaţi a se feri cu multă luare-amintede a nu da prepusuri. Prin urmare, vizitele lui Alexis în casaMărgăritei se răreau cu cât iarna înainta, şi gratie acestei tacticiei reuşiră a păstra secretul lor neghicit de nimeni, însă numaiDumnezeu ştia câte suferinţe pătimeau ei în tăcere.Astfel anul 1852 găsi pe Mărgărita şi pe Alexis în luptă necur-mată cu iubirea lor, iubire ce creştea cu atât mai tare cu cât eicăutau a o comprima.Când soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexisdecise a merge să viziteze munţii şi mănăstirile Moldovei.186_______________________________________________________Vasile AlecsandriEl se duse la Fălticeni, oraş vestit prin iarmaroacele lui, şi de-acolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin muri dupăretragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spreTârgul Neamţului prin Raşca şi se opri câteva ore pe ruinele cetăţii,ascultând în uimire glasurile tainice care şoptesc între ziduri cusuflarea vântului şi amintesc de gloria strămoşilor noştri.înspre seară, el apucă drumul ce duce la Agapia şi ajiunse odatăcu noaptea în sânul acestei misterioase mănăstiri aşezată întremunţi, întunecimea, străpunsă de câteva raze argintii ale stelelorce se iveau printre brazii de pe culmile înălţate, răspândea un vălde tristeţe asupra acelui sfânt locaş. Tăcerea adâncă ce domnea

în el era îngânată prin curgerea pârâului Agapia şi prin ţipătulînfiorător al păsărilor de noapte, care zburau din clopotniţă pestreşinile mănăstirii şi de pe acoperiş în codri.Alexis fu primit la arhondaric de maica iconoamă şi dus într-ochilie simplu mobilată ce se găsea în fundul unei tinzi întunecoase.Bătrâna călugăriţă îl întrebă de numele lui şi dacă avea neamuriîn mănăstire. El răspunse că avea o vară primară, numită EvgheniaS., pe care nu o văzuse tocmai din copilărie, şi că dorea preamult să se întâlnească cu dânsa.— Prea bine, fiule, zise iconoamă; mă duc să-i dau de ştire c-aivenit; şi ieşi din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn alarhondaricului, balcon care se prelungea pe dinaintea chiliilorde jur împrejurul ogrăzii. El se simţi pătruns de o melancolieadâncă privind vârfurile munţilor ce păreau a cădea pe mănăstire,biserica pierdută în întunericul noptii şi zidirile acele tăcute, careserveau de locuinţă călugăriţelor. Din timp în timp, el zărea umbrenegre ce se furişau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care ducde la chilii la biserică şi i se părea că se găseşte sub impresia unuivis fantastic.„Iată, zise el în sine, o colonie întreagă de femei, şi numai defemei, condamnate a duce o viaţă monastică, a stinge toateglasurile inimii lor, a opri zborul imaginaţiei, a-şi îngropa tinereţile,Dridri___________________________________________________________187a se lipsi de mulţumirile lumii şi a trăi numai cu sperarea de amerita intrarea lor în rai! Curios şi puternic efect al bigotismuluiasupra omenirii! cum denaturează chiar legile dumnezeieşti!...Femeia a cărei misie pe pământ e atât de frumoasă şi sacră! femeiadestinată a fi amantă, a fi soţie, a fi mamă, a fi mângâierea ceamai scumpă a omului, iată-o redusă la un rol contrariu naturiisale iubitoare, iat-o ajunsă în starea unei flori veştede, decolorate,fără parfum şi fără viaţă!"Gândurile lui ar fi mers departe dacă nu ar fi fost distrase prinsosirea a două umbre ce se opriră lângă el. Erau maica iconoamăşi vara lui Alexis.— Domnule, zise bătrâna, iată maica Evghenia! şi se depărtaîn întuneric.— Dumneata eşti, vere Alexis? întrebă un glas dulce şi tânăr.— Eu, măicuţă... am venit să vizitez Agapia şi am dorit să te văd.— Şi eu de mult o doresc, căci sunt ani de când nu ne-ammai întâlnit.— Haideţi dar în chilia mea, observă Alexis, pentru ca să nevedem la faţă.Intrând în acea chilie şi aruncându-şi ochii la călugăriţă, elrămase uimit de frumuseţea ei şi de expresia adevărat îngereascăa figurii sale. Albă ca un crin, albeaţa ei era mult mai strălucitoaresub comanacul şi neagra îmbrobodire a hainelor călugăreşti. Ochiisăi albaştri ca floarea inului aveau o limpezime care reflecta virgi-nitatea sufletului, gura ei mică şi graţioasă se desena sub o zâmbirede bucurie, şi genele sale lungi lăsau umbre uşoare pe rotunzimeaobrajilor, într-un cuvânt, ea păru atât de admirabilă în luminalămpii, că Alexis nu se putu opri de a zice:— Ah, verişoară, cum de te-ai călugărit fiind aşa de frumoasă?Juna măicuţă coborî ochii şi răspunse:— Nu m-am călugărit de bunăvoie, verişorule!— Cum? strigă Alexis, luând-o de mână, o mână delicată de copil.— M-au silit părinţii mei să pun rasă.

188_______________________________________________________Vasile Alecsandri—Ce nelegiuire! N-au milă de tinereţile tale?— Nu! Am vărsat şiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi,i-am rugat, le-am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngropde vie în mănăstire... toate au fost în zadar! într-o zi m-auameninţat că m-or blestema dacă m-aş împrotivi dorinţei lor, şiatunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram mândră delungimea şi de frumuseţea părului meu, am fost tunsă ca unfăcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezitdeodată despărţită de această lume sub numele de Evghenia.Zicând aceste, maica începu a plânge şi căzu pe un scaun.Alexis, înduioşat, cată să o liniştească prin cuvinte mângâietoare,dar nu^putu să reuşeze decât pomenindu-i de zilele copilăriei lor.— îţi aduci aminte, dragă verişoară, de teiul cel mare dinograda de la moşia noastră?... îţi aduci aminte cum ne jucam laumbra lui şi cum ne speriam unul pe altul, ascunzându-ne dupătrunchiul său?Copila, auzind aceste cuvinte, îşi ridică ochii plini de lacrimi,îi tinti^cu drag asupra lui Alexis şi zise zâmbind:— îţi aduci şi tu aminte, verişorule, când te-ai suit în copac pentruca să-mi rupi o creangă înflorită şi ai căzut lângă mine?... Doamne!cât m-am speriat atunce!... Chiar acum, după trecere de atâti ani,încă îmi bate inima când gândesc că puteai să te ucizi.— Ah! observă Alexis. Ştii că lucrul rău nu piere.— De aceea poate n-am pierit nici eu când m-au călugărit,replică măicuţa, râzând încet. Dar spune-mi, verişorule, ce te-aimai făcut din copilăria noastră? Ştiu că ai fost multă vreme înstrăinătate! Ai studiat în Francia... Sunt şi acolo mănăstiri şicălugăriţe?— Sunt, dragă, în toate ţările persoane nenorocite, căci prostiaomenească nu are hotare.— Dar tu, fost-ai încalţe şi eşti fericit?— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinând, deşi trăiesc în lume,duc zile mai negre şi mai amare decât voi, care sunteţi închise înmănăstiri. 190_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Eşti nefericit tu, Alexis? zise copila, apropiindu-se de vărulei şi apucându-1 de mână... Cum?... Ce durere poţi să simţi cândpărinţii tăi au iubire pentru tine, când toată lumea trebuie să testimeze şi să-ţi arate simpatie?... iubeşti poate vreo persoană pecare împrejurările nu-ti permit de a o lua de soţie!?... Dar... inima-mi spune că nu este altă cauză durerii tale.— O! Suflet îngeresc! ai citit în sufletul meu şi ai descoperitadevărul! răcni Alexis cu desperare. Aşa este, Lucio, iubesc o fiinţăînzestrată cu toate darurile naturii, şi ea-i condamnată a facebucuria altuia.— Ah! replică Evghenia, eşti mult mai de jelit decât mine, dragăAlexis.Amândoi rămaseră câtva timp cufundaţi într-o dureroasătăcere, când sunetul unui clopot îi trezi din cufundarea gândurilor.— Ce este? întrebă Alexis. Pentru ce trage clopotul la miezulnopţii?— Trage pentru utrine, răspunse maica... Merg la biserică...Vii şi tu, verişorule?— Vin să te văd în strană.

— Şi să mă auzi cântând, adăugă ea, că sunt eu de rând înastă-noapte.Peste un cuart de oră, Alexis coborî scările arhondaricului şiapucă pe-o cărăruşă în sunetul toacei bătute de o călugăriţă pe-mprejurul bisericii. El intră în sfântul locaş luminat de o singurălampă aprinsă dinaintea icoanei Maicei Domnului. De la uşă pânălângă stranele cântăreţelor, biserica era plină de călugăriţe pier-dute în umbră, unele culcate pe lespezi, altele dormitând prinstrane, iar aproape de uşa altarului sta maica Evghenia, acoperităcu o mantie lungă şi creaţă. Ea cânta psalmele rugăciunii, cu ochiiridicaţi spre icoane şi luminaţi de flacăra slabă a lămpii de argint.Glasul ei melodios răsună sub bolta întunecată şi vărsa în inimăsimţirea pietăţii. Alexis o privi cu o respectuoasă admirare şi crezucă vede un palid serafim coborât din ceruri pentru ca să continuepe pământ imnul de adorare către Dumnezeu.Dridri___________________________________________________________191Rezemându-se de strana mitropolitului, el căzu într-o reverieprofundă şi adresă cerului fierbinte rugăminţi pentru fericireaMărgăritei; căci imaginea iubitei sale îi apărea în toate tablourilemăreţe ce se prezentau ochilor lui. La finitul serviciului, Evgheniaîntovărăşi pe Alexis până la scara arhondaricului unde îşi ziserăadio, căci el avea a pleca a două zi de dimineaţă.— Când ne-om mai vedea, verişorule? întrebă maica.— Dumnezeu ştie! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iarîn străinătate.— Vrei să fugi de durere? zise copila; în zădar, ea-i umbraomului.— Sau poate că omul e umbra durerii! Adio, dragă Lucie!— A revedere dar, verişorule, când a vrea Dumnezeu! adăugăea cu glas întristat şi dispăru ca o nălucire.VIPlecând în faptul zilei de la Agapia, tânărul călător se duse laVăratic, altă mănăstire de călugăriţe, aşezată în poalele unuimunte, apoi trecând prin satul Bălţăteşti, el sui Dealul Doamnei,se coborî la Hangu, şi acolo luă o plută ca să meargă la Piatra peapa Bistriţei. El făcu această primblare încântătoare fără a fi distrasdin tristele cugetări care îi frământau mintea, căci în acea frumoa-să perioadă a vietii, unde inima omului domneşte în toată suvera-nitatea sa, lumea se luminează şi se întunecă după starea inimii.Un cântec poporal zice:Inima-i voioasă,Lumea-i luminoasă.De la Piatra, Alexis se decise a merge la moşia unde se găseaMărgărita de câteva zile. El sosi acolo pe o minunată dimineaţăde primăvară şi se coborî în grădină pentru ca să aştepte momentul192_______________________________________________________Vasile Alecsandrifericit în care va vedea pe iubita lui singură, căci astă datăbărbatul ei era absent. După o rătăcire prelungită prin aleile şiprin desimea parcului, el căzu pe o laiţă la umbra unui stejarbătrân şi cercă în zadar să aline bătăile inimii sale; minutele-ipăreau lungi, verdeaţa naturii posomorâtă, cântecul păsărilormonoton, când deodată, prin un efect magic, totul se înveseli înochii lui! Soarele deveni splendid, verdeaţa frunzelor şi a gazo-nului se învioşă, ciripitul păsărilor se schimbă în armonie plăcută,căci Mărgărita intrase în grădină.îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tânăra femeie venea iute

prin o alee nisipită şi strălucea ca o apărire cerească în umbradeasă a copacilor. Alexis, uimit, se sculă şi se repezi înaintea ei,mâinile lor se strânseră tremurând şi ochii lor se umplură de olumină aurită.— Ai venit, zise ea cu glas febril, inima-mi spunea că ai să vii!...— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd.Zicând aceste, ei se apropiară de un boschet şi se puseră pebancă.Cine poate inventa o limbă atât de expresivă care să fie înstare de a descrie lămurit simţirile sufletelor lor, când ei se văzurăamândoi singuri în misterul acelui boschet de flori? Bucuria,mirarea, uitarea suferinţelor trecute, îmbătarea fericirii prezenteşi chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu aspirărilecele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvenţănerezistibilă, şi privirile lor aveau electrice luciri.— O! Mărgărită, scumpă Mărgărită! zise în fine Alexis; aş vreasă mor în momentul acesta, pentru că nu cred să găsesc în viaţamea alt moment mai divin. După atâtea suferinţe te văd singură,te admir în deplină libertate şi pot să-ţi spun cât te iubesc şi câtăînrâurire ai asupra soartei mele...— Ah, amicul meu! replică Mărgărita cu tristeţe; daca ai muri,nu mi-ar rămânea multe zile de trăit!... căci sunt foarte nenorocită,şi datoriile mele de soţie nu-mi permit a realiza visul inimii mele.Dridri___________________________________________________________193Mă iubeşti, Alexis, o ştiu, şi aceasta este singura mea mângâiereîn viaţă, însă... Ea tăcu şi plecă capul plângând.— Te înţeleg, iubita mea; legăturile căsătoreşti nu-ţi permit adispune de soarta noastră; ele sunt ca nişte ziduri nalte, care nedespart pentru totdeauna... Ce-mi rămâne dar de făcut mie, carenu pot suferi mai mult viaţa fără tine? Să şed în ţară ca să fiunecontenit martorul fericirii altuia? Nu, nu-mi simt destulămărinimie pentru asemene sacrificiu, nici destulă putere pentrua răbda asemene chin.— Şi ce ai de gând să faci? întrebă ea, ridicându-şi ochii plinide lacrimi.— Nu-mi rămâne decât să mă depărtez de tine şi să mă duc înfundul lumii!— Iar să mă laşi singură? strigă ea, apucându-1 de braţ cu omişcare convulsivă, iar să te arunci în valurile periculoase ale vietiivagabonde? Ce-oi să mă fac eu în lipsa ta, când ştii că de când m-am măritat nu am nici o mulţumire alta decât aceea de a te vedeadin vreme în vreme?— Ascultă-mă, dragă Mărgărită, replică Alexis, cuprinzând-ocu braţele şi lipind-o de inima lui, numai Dumnezeu ştie câtă iubiremi-ai inspirat şi câtă amară desperare se adună în mine cândgândesc a mă depărta de tine; dar ceea ce vreau să afli este că teiubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decât pentru mine şică nici un sacrificiu pe lume nu m-ar opri de a-ti asigura linişteaşi a-ti feri reputaţia de clevetirile străinilor.— Şi ce-mi pasă de clevetirile lor, strigă Mărgărita; amorulnostru e mai presus decât răutatea oamenilor. Tu mă iubeşti,Alexis... lumea îmi este indiferentă.— Te iubesc cum meriţi de-a fi iubită, scumpa mea! ca pe ofiinţă îngerească, care a deşteptat în sufletul meu cele mai gingaşeşi mai nobile simţiri. Amorul ce ai aprins în mine a deschis înainteamea raiul unei fericiri la care nu-mi este permis de a aspira, căci

în poarta acelui rai stă îngerul virtuţii, blând şi frumos ca tine. Tu194_______________________________________________________Vasile Alecsandriai făcut pentru mine ceea ce numai providenţa era în stare să facă,mi-ai dat o nouă viaţă, şi eu nu pot să-ţi arăt recunoştinţa meadecât numai prin sacrificiul inimii mele. Trebuie să fug de tinepentru ca să rămân demn de tine.— Nu vreau! Nu vreau să mă laşi singurătăţii! Nu vreau sămă părăseşti pradă suferinţei! suspină Mărgărita, plecându-şi capulpe umărul lui Alexis.Uimit, nebun de dragoste, tânărul depuse o înfocată sărutarepe fruntea iubitei sale. La acest contact fierbinte ea se trezi dinameţeala ce o cuprinsese, se smuci din braţele lui Alexis şi, cuochii rătăciţi şi cu glasul tremurător, ea zise:— Ai dreptate... trebuie să ne despărţim... de ai rămânea maimult, simt că aş fi pierdută... Adio! şi vru să se depărteze. Alexiso tinu de mână.— Adio! adăugă el. Adio pentru totdeauna!— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvânt e moarteapentru mine! şi, nemaiputând rezista îndemnului inimii sale,Mărgărita se aruncă în braţele lui Alexis. Buzele lor se încleştarăîntr-o lungă şi voluptuoasă sărutare. Sufletele lor se întâlniră înacel dulce sărutat, şi soarele străluci mai splendid pe limpedelesenin al cerului, în curând, Alexis luă calea străinătăţii!VIILa Galaţi, unde era să se îmbarce pentru Viena, el scriseurmătorul bilet Mărgăritei şi i-1 trimise la ţară:„Scumpa mea Mărgărită!Când vei întreprinde vreo călătorie depărtată şi te vei găsi ca mineîn momentul de a părăsi patria ta, vei cunoaşte una din simţirilecele mai amare şi vei afla atunci câtă mângâiere gustă bietul călătoradresând ultima lui gândire fiinţei ce iubeşte. Acest adio al inimii înDridri___________________________________________________________195ora plecării cuprinde un amestec de jeliri dureroase şi de tainiceprevestiri, care 2 mâhnesc adânc şi n înfiorează, căci i se pare că ziceadio pentru totdeauna!... Fericit acela care într-un asemene momentgăseşte în fundul inimii sale o imagine frumoasă, un suvenir drăgălaş,un nume adorat cărora să poată închina comorile sufletului său!Nu ştiu, cât pentru mine, ce-mi rezervă destinul şi cum are să fieviitorul dar ce ştiu bine este că, zicând acum adio ţării mele, simt odulce mângâiere de a gândi la tine, îngerul meu, şi de a-ţi trimite înaceste rânduri tot ce este mai gingaş, mai nobil, mai iubitor în inimamea.Marinarii au un obicei foarte poetic. Pân-a nu se arunca înpericolele mărilor, ei merg de ornează cu flori altarul Maicei Domnu-lui, dinaintea căruia îngenunchează şi se roagă. Eu, a cărui soartăseamănă cu a lor, am aceleaşi crederi ca dânşii şi îmi place să momimscumpul tău suvenir cu toate minunile cele mai graţioase aleînchipuirii şi cu toate dezmierdările unui amor nemărginit.Adio dar, Mărgărită! Adio, îngerul meu!... Plec muncit de ocumplită durere, dar oricum să fie, sunt mulţumit de a sacrificafericirea mea în favoarea liniştii tale, căci, precum ţi-am declaratdin viu grai, te iubesc de o mie de ori mai mult pentru tine decâtpentru mine. Dacă socoti însă că merit o recompensă, fă ca să ogăsesc în Paris, sub forma unui răvaş scris de tine cu toată încredereaşi sinceritatea amorului puternic ce m-a supus ţie pentru viaţaîntreagă.

ALEXISV."Iată răspunsul Mărgăritei, ce găsi el la poşta din Paris:„Scumpul meu Alexis,La iubitul răvaş ce mi-ai scris din Galaţi, mă grăbesc a-ţi trimiteaceste rânduri; nu ţi le trimit însă ca o recompensă, precum zici, cica o rugăminte şi ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacăm-am ferit de amorul meu în timpul cât te găseai aproape de mine,196______________________________________________________Vasile Alecsandria fost pentru că simţeam cât de puternic domnea el în sufletul meuşi pentru că nu mă credeam în stare de a rezista îndemnurilor lui;dar de când te-ai depărtat, de când al tău adio a deşteptat în sânu-mi durerea despărţirii, simt că am nevoie de toată dragostea tapentru ca să mă susţie în cruda singurătate în care m-ai părăsit.Acest adio, care cuprinde un sacrficiu atât de mare din parte-ţi înfavoarea liniştii mele, a adus o dulce apropiere între noi şi mi-a dato vie încredere în amorul tău, amor devotat, mare şi nobil ca inimace-l conţine.Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ţi descoperi; ea îţiva explica tot ce a putut să-ti pară neînţeles în purtarea mea cătretine. Spune-mi dar acum că nu mai păstrezi nici o îndoială asuprasimţirilor mele, încredinţează-mă că te depărtezi de mine pătrunsde fericirea ce gustă tot omul care se ştie iubit!Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos aljuniei mele. Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis defericire m-a aruncat într-o descurajare adâncă? O! scumpul meuAlexis! fericirea mi s-a arătat de departe ca o fantasmă înşelătoareşi a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să o jelesc cât voi trăi!Sperarea m-a părăsit, şi nu mai văd înaintea mea decât un orizontîntunecat.Crede-mă, Alexis, trist e lanţul ce te leagă de mine! Singura ideece mă susţine este că fiinţele care trăiesc f ară nici un ţel în viaţa lormor în floarea tinereţii... Fie ca şirul zilelor mele să se curme cât maicurând, dacă sunt condamnată de legile sociale a trăi far' de tine!Adio !... Aud păsuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde săfiu singură cu suvenirul tău... Adio! îţi trimit în acest adio parteacea mai iubitoare a inimii mele zdrobite.MĂRGĂRITA"Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale şi,cu lacrimile în ochi, el scrise următoarea epistolă şi o expeduisurorii lui, cu rugăminte de a o înmâna Mărgăritei:Dridri___________________________________________________________197„Scumpa mea iubită!Scrisoarea ta e de natură a nebuni pe un om de fericire; ea conţinecuvinte de acele ce vibrează în inima lui, îl încântă, îl înduioşeazăşi îl înalţă mai presus de ceilalţi oameni... Şi, însă, trebuie oare săspun întregul adevăr?... După ce am citit-o de multe ori, după ceam analizat fiecare frază, fiecare cuvânt, am descoperit în ea omâhniciune atât de mare, că toată veselia mea s-a stins într-o clipă.Tu îmi vorbeşti de fericirea ce produce încredinţarea de a fi iubitîn lume şi, cu toate că această cugetare ar trebui să fie pentru tineun puternic apărător în contra suferinţei, totuşi, scrisoarea ta respirăo descurajare fără margini. Eşti tristă! tristă până a te gândi lasoarta celor ce mor în floarea tinereţii!... Cum vrei dar ca după oasemene mărturire dinparte-ţi să mai pot fi fericit?...Nu, draga mea; am fost crud înşelat când m-am crezut în starede a răbda chinurile despărţirii Zicându-ţi adio, am sperat că voi

asigura liniştea vieţii tale şi chiar, poate, pe a mea, dar văd că înzadar am pus o lungă distanţă între noi doi! Departe de tine, inimamea se luptă cu dorul neîmpăcat, dorul care cuprinde o lume întrea-gă de suferinţe. Şi cunoşti şi tu, Mărgărită, acel chin ce sfâşie inimaşi ştii cât e de crunt!Crede-mă, însă, că el e mai puţin dureros decât durerea ce simtgândind la tristeţea ta.Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare şi dar numaidacă te-aş şti fericită, aş putea gusta vreo slabă alinare. Imagineata, strălucitoare şi veselă, ar răspândi asupra singurătăţii mele lucirimângâietoare, dar, întunecată sub vălul mâhniciunii, ea întunecălumina zilelor mele. O! scumpa mea Mărgărită, fă ca amorul meusă fie pentru tine un soare splendid; fii zâmbitoare, fii radioasă larazele lui, şi astfel îţi promit să uit prezentul, uitându-mă chiar pemine însumi.Dacă ai vedea ce se petrece în sufletul meu, ai fi mândră că aideşteptat în el atâtea mari şi frumoase simţiri: iubirea, dorinţa198______________________________________________________Vasile Alecsandrigloriei, devotamentul, indulgenţa şi aspirarea către un viitor ce ţil-am hărăzât numai ţie. Tristeţe sau veselie, toate îmi vin de la tine,căci în fiecare din cugetările mele tu domneşti singură şi singură aio drăgălaşă înrâurire. Ai produs în mine o înviere morală şi îţi suntdator mai mult decât cu viaţa, îţi sunt dator cu dezvoltarea calităţiLorinimii mele.Ah! dacă am trăi pe timpul zânelor, pe când aceste graţioasezeităţi protejau destinul celor ce se iubeau şi când ele ne-arfi adunatla un loc pe amândoi, cu ce mândră aureolă de fericire aş coronafruntea ta! Cât de bine aş şti să realizez visurile tinereţii tale! Ceinspirări minunate aş undi în zâmbetul tău! Ce nume strălucit depoet aş dobândi pentru ca să fiu demn de tine. Viaţa împreună ar fipentru noi doi o comoară nesfârşită de cele mai gingaşe simţiri, decele mai fierbinţi dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi şinoi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, şi chiar pe noiînşine ne-am uita în beţia încântătoare a amorului!Câte minunate visuri de aceste am făcut în cursul călătoriilormele! în frumoasele seri ale primăverii, pe când pluteam pe Dunăre,de câte ori închipuirea mea te-a adus lângă mine pe podul vaporuluişi, prin efectul acelei iluzii drăgălaşe, măreaţa privelişte a Carpaţilorîmi părea de-o mie de ori mai poetică. La Dresda am vizitat cu tinegaleria de tablouri, în vreme ce mă primblam în saloanele muzeului,te simţeam rezemată pe braţul meu, şi admirarea mea pentrutablourile artiştilor renumiţi creştea, căci tu mă făceai să descopărîn ele frumuseţi necunoscute de mine până atunci.Ce să-ţi spun, iubită Mărgărită? în prezenţa minunilor naturii,precum şi în faţa productelor geniului omenesc, inima mea te-aasociat la toate uimirile sale, şi pretutindeni iubirea mea te-a înălţatpe tine deasupra tuturor făptuirilor dumnezeieşti şi tuturor operelorcare onorează geniul omenirii.Astfel te iubesc şi astfet te-oi iubi pân-în momentul când mânamorţii mi-a închide ochii şi mi-a îngheţa inima.ALEXIS V"Dridri___________________________________________________________199Peste o lună de zile Alexis primi un mic bilet în care Mărgăritaîi anunţa sosirea ei la Paris pentru iarnă şi îl ruga să nu-i maiscrie, căci bărbatul ei începuse a da semne de gelozie. Alexisaşteptă iarna cum aşteaptă un bolnav primăvara; însă la finitul

toamnei toate sperările lui căzură ca frunzele copacilor. Mărgăritaîi trimise aceste câteva rânduri, care îl făcură să zacă trei luni dezile pe patul durerii:Alexis!Cu moartea-n suflet îţi scriu aceste linii!... Uită pe Mărgărita,care de azi nu mai există pentru tine... Sunt mamă !... Să întindemun văl negru asupra trecutului şi asupra promiterilor viitorului. . .Adio!... Adio pentru totdeauna!MĂRGĂRITA"VIIICum se terminară fazele acestui amor atât de mare şi deînflăcărat?Francezii, cu caracterul lor vesel, zic: Tout finit par des chansonsdans ce monde!1Iată cântecul final al romanului Mărgăritei:ADIOAdio! ah! niciodatăN-am gândit că pe pământA mea inimă-ntristatăVa rosti acest cuvânt.Dar tu însăţi, tu, pe careTe-aveam tainic Dumnezeu,Ai vroit fără-ndurareCa să sting amorul meu!1 Totul se sfârşeşte cu cântece pe lumea asta! (fr.).200_______________________________________________________Vasile AlecsandriAdio, rămâi ferice!Şterge din inima taPe cel ce adio-ţi zice,Deşi-n veci nu te-a uita.Te-am iubit cu dor fierbinteŞ-astfel te iubesc că vreuSă văd stins din a ta minteîntreg suvenirul meu!....(vezi volumul Mărgăritarele1)în urma acestui strigăt suprem şi dureros al inimii, Alexisîntreprinse o lungă călătorie prin Africa şi America, iar în lipsalui de mai mulţi ani, Mărgărita, prinsă în sloiurile vieţii căsătoreşti,deveni mamă de o gentilă şi numeroasă familie. Când se revăzurăamândoi în salonul Alinei, care se măritase de curând, foculpatimii lor părea cu totul potolit, şi fiecare din ei părea că a făcutun vis frumos, la care se gândea câteodată cu o zâmbire îndu-ioşată.Mărgărita, înconjurată de copilaşii săi, întinse o mână amicalălui Alexis şi-i zise cu glas sincer:— Alexis! vrei să fii fratele meu?Alexis îi răspunse depunând pe acea mână tremurândă unsărutat respectuos!18701 Prima şi ultima strofă din poezia Adio, publicată pentru întâia oara încadrul bucăţii Un salon din Iaşi (1855) şi introdusă apoi în ciclul Mărgăritarele.Dridri___________________________________________________________201[INTRODUCERE LA SCRISORILE LUI ION GHICACĂTRE VASILE ALECSANDRI]Prinţului Ion GhicaMirceşti, decembrie 1883

Iubite amice,lată-ne cu iarna în ţară! Ea a sosit noaptea, pe furiş, şi s-a grăbitsă-şi scuture cojoacele pe faţa pământului pentru ca să afirmezestăpânirea ei... A doua zi românii s-au trezit vasali acestei regineaspre ai cărei miniştri sunt crivăţul şi gerul, ai cărei curtezani suntlupii şi corbii, a cărei armată sunt fulgii de zăpadă şi ţurţurii degheată, ale cărei palate sunt clădite cu troian. Baba cochetă şisulemenită se mirează în oglinda râurilor îngheţate şi poartă pefrunte-i o coroană de briliante ce te pătrunde de fiori când o priveştişi te preface în sloi când te atingi de dânsa.E timp de a se culege pe acasă şi de a se adăposti la gura sobei înaşteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care vadetrona în curând pe bătrâna uzurpatoare. Sperare drăgălaşă!... Eane face a răbda despotismul îngrozitor al iernii fără nici o încercarede răscoală în contra ei, căci orice manifestare răzvrătitoare ar lunecape gheaţă şi ar cădea sleită sub un număr înfiorător de grade de frig.Pădurile apar ca nişte pete negre pe fondul alb al tablouluiiernatic. Copacii desfrunziţi au aerul de schelete pârlite în foc, şiprintre crengile lor zboară ciripind mulţime de păsărele, sticleţi,piţigoi, vrăbii, ciocârlani etc., cătându-şi hrana, pe când sub cerulnouros cârduri lungi de corbi f ac manevre prevestitoare de vijelii, întoate zările, pe toate câmpiile se întinde o pătură albă ca o pânzăpe un mort, iar pe drumurile dispărute sub zăpadă se văd mişcându-se încet sănii încărcate cu lemne de la pădure. Vitele par chircite,202_______________________________________________________Vasile Alecsandripăsările zgribulite, şi oamenii vineţi la faţă. Iarna găseşte o petrecerede artist lipind pe geamuri flori fantastice de gheaţă şi vopsind cuculoare pătlăginie urechile şi nasurile omeneşti. Ea simte mulţumirede a pune natura în suferinţă şi de a face ca însuşi aerul să parătremurând de ger când priveşti fulgii spulberaţi de suflarea vântului.Eu, amice, deşi mare admirator al frumuseţilor Iernii, splendidela lumina soarelui şi fermecătoare sub razele lunii, mă feresc decontactul ei prin întrebuinţarea unui număr, ajuns a fi legendar, depaltoane şi de blăni. Când o văd sosind, o întimpin cu bătrânesculcântec poporal:Soră-mi eşti, soră să-mi fii,Iar la noi mai rar să vii.Şi ea, drept mulţumire, întoarce cheia în broasca uşii mele,trântindu-mă astfel la închisoare până la epoca sosirii nagâţilor. Trei,patru şi uneori cinci luni de zile, retras în căsuţa mea, imi închipuiesccă sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice. Părerenegreşit, dar părere aşa de înteţită în mintea mea, că zăresc chiarurşi albi trecând pe câmp!... Cât despre lupi, îi aud noaptea urlândîn marginea satului şi ziua îi recunosc în impiegaţii fiscului.Cât ţine timpul aspru, cât termometrul f ace gimnastică sub liniade la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciriintelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în artaaceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilorde lemne forme arhitectonice care ar merita medalie de aur, dacăasemene talente s-ar recompensa în ţara noastră.Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetulmeu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins.Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şide dezmierdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biroul mă cheamălângă el, arătându-mi călimara plină, condeiul zburdalnic, hârtiaalbă. „La lucru!" îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri ale

cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep princorespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşii, cuDridri______________________________________________________________203Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare maiserioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflăcrivăţul.Sunt zile în care... însă te văd zâmbind şi clătinând din cap...sunt zile în care ies pe afară, învelit cu blana nr. 3, şi f ac o primblarescurtă, de tot scurtă, pe cărările trase în omătul din grădină. Admirîn treacăt cerul oţelit, zăpada cristalizată ce scârţâie sub picioare,păsărelele ce zboară împrejuru-mi ţipând de mirare (?)... clătinareacopacilor în semn de căinare pentru imprudenţa mea şi mă simtcuprins de un avânt eroic înfruntând duşmana lumii, Iarna!... darsă ne grăbim a ne întoarce în casă, căci îngheţ cu tot eroismul meu!Seara, când perdelele sunt trase, cad pe gânduri, privind lasalamandrele din sobă. O melancolie adâncă pătrunde în sufletulmeu pe când viscolul vâjâie prin horn; iar pentru ca s-o alung, aduncu mintea împrejuru-mi pe unii din contemporanii mei ce se bucurăîncă de viaţă şi răsfoim împreună albumul suvenirelor noastre.Tu eşti unul din cei chemaţi şi mai aleşi. Iată dar un raport exactde cele ce am grăit cu tine, ieri seară, în ajunul sfinţilor Tirs, Lefkieşi Filimon. Amice, când vine vârsta nemiloasă şi ne spune că e timpde astâmpărat pornirile inimii şi de strâns aripile închipuirii, cândzburdalnicele zboruri prin lumea nălucirilor atrăgătoare devinpericuloase şi călătoriile depărtate prin lumea reală o întreprindereobositoare, ne rămâne o ultimă şi nepreţuită petrecere pentrumângâierea zilelor din apusul vieţii. Ea consistă întru aducerea-aminte a trecutului şi reînvierea prin povestire a diverselor epociprin care am trecut întâlnind în calea noastră tipuri originale şiluând parte la fapte care se ating de istoria ţării Acest voiaj în jilţare avantajul de a fi şi comod, şi încântător.Tu mi-ai povestit adeseori întâmplări interesante pe care leauziseşi din bătrâni şi mi-ai zugrăvit cu un adevărat talent de pictorunele figuri din generaţia ce ne-a precedat, întrevăzute de tine încopilărie. Eu însumi am cercat să fac a zbura pe sub ochii tăi unstol de suvenire variate, şi astfel orele noastre de întâlnire au fost204_______________________________________________________Vasile Alecsandritotdeauna pline de veselie sau de uimire, pline de încântări culeseîn grădina trecutului, sau de visuri patriotice vânate pe câmpulviitorului necunoscut. Am îmbătrânit însă fără a pierde patimaacestui vânat, căci dintre toate pasiunile omeneşti amorul de patrieeste singurul care nu se stinge niciodată.Dacă am fi avut o maşină stenografică de buzunar, maşină ce seva inventa negreşit în secolul nostru de avocaţi şi de deputaţielocvenţi, ea ar fi produs o mică bibliotecă de anecdote, de schiţeuşoare, de memorii istorice şi de portrete bine colorate, care formauun soi de muzeu demn de a fi vizitat; iar generaţia actuală, a căreicunoştinţă de trecut nu se întinde peste limitele celor din urmă treizecide ani, ar găsi în el multe subiecte de studiu atrăgător şi folositor...Câte romane, câte piese de teatru, câte scrieri fiziologice s-ar puteaclădi cu materialul adunat în el! Şi câte spirite sănătoase s-ar retragecu mulţumire în sanctuarul său spre a se odihni de luptele zilnice şide preocupările, zise politice, ale epocii de f aţă!...Tipuri pentru tipuri, sunt de preferat acele dispărute din societatearomână, în locul acelor de venetici alungaţi din ţările lor şi adăpostiţiastăzi între noi cu pretenţiile lor ridicole de critici şi de reformatori,

în locul acelor de Don-Juani de trotoires, acelor de salvatori patentaţide patrie, acelor de invidioşi care stupesc veninul lor spre tot ce-imai sus decât dânşii, chiar deşi sunt convinşi că stupitul cade tot peobrajii lor etc., etc. Fapte pentru fapte... istoria va judeca valoareaacelor care s-au desăvârşit cu sacrificii de avere şi de viaţă chiar, şiacelor săvârşite sub îndemnul ambiţiei personale sau al dobândiriide averi colosale.Această idee m-a îndreptat către tine, amice, cu propunerea casă începem între noi o corespondenţă menită de a continua convor-birile noastre şi să le publicăm într-o foaie literară pentru plăcereanoastră intimă. M-am măgulit totodată cu slaba sperare că aceacorespondenţă va fi bine primită de unii din compatrioţi carebinevoiesc a recunoaşte puţine merite predecesorilor şi ceva măririevenimentelor petrecute înainte de venirea lor pe lume.Dridri______________________________________________________________205Tu ai admis propunerea mea şi ai reahzat-o în parte cu o activitatede care s-au folosit cititorii foaiei Convorbirilor literare. Mi-ai trimisdin Bucureşti şi din Londra un şir de epistole care în curând vor fi.adunate într-un volum demn de a figura în bibliotecile bine compuse.Oaspe iubit, el va veni să ia loc în familiile române, spre a le povesticu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutulsecolului nostru, sau din zilele noastre, şi a desfăşura o galerieoriginală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocii lor.Sunt încredinţat, amice, că ai găsit o mare plăcere de a rechemala viaţă acele umbre care din zi în zi se afundă mai mult în pustiuluitării şi al nepăsării. Nu mai puţin sunt convins că volumul tău vaprocura o deplină satisfacere persoanelor inteligente ce-l vor citidin scoarţă în scoarţăji vor fi călăuzite de el prin regiunile uneilumi necunoscute lor. în epoca de astăzi e mare meritul unei opereliterare care poate să distragă spiritul omenirii din vârtejul ce oconduce cu repejune spre ţinta intereselor materiale.Cât pentru mine, locuitor de ţară, retras în paşnica singurătatede la Mirceşti, apreciator şi iubitor de roduri intelectuale, îţimulţumesc cu sinceritate pentru corespondenţa ta îmbelşugată.Totodată însă mă îngân cu ademenitoarea speranţă că vei da unfrate gemene volumului tău, dacă nu mai mulţi. Tu ai încă un tezaurde suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieşi afară, precum sebat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ţi milă cu ele şi le deschidecolivia, pentru ca să se bucure de încântarea libertăţii şi ele, spremulţumire, să ne încânte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îţipromit să urmez exemplul tău precât îmi vor permite puterile şiîmprejurările vieţii,Spune-mi dar anii tăi petrecuţi în insula Samos în calitate debei, guvernator acestei insule1, şi călătoriile tale prin Asia. Mică. Din1 Ion Ghica a fost guvernator al insulei Samos (insulă cu populaţie greacăîn Marea Egee, lângă coasta Asiei Mici, pe atunci sub stăpânire turcească),din 1854 până în 1859.206_______________________________________________________Vasile Alecsandriacea epocă a vieţii tale eu nu-mi aduc aminte decât unele trăsăturipovestite mie de veselul nostru amic, răposatul locotenent de marinăLaurent, care a primit ospăţ în casa ta de pe malul Mării Egee... Peatunci, în timpul războiului de la Crâm, pirateria luase o maredezvoltare în Archipel. Grecii, ostili armiilor aliate, franceză şiengleză, care făceau asediul Sevastopolului, atacau adeseori corăbiileîncărcate cu provizii pentru Kamieş şi Balaclava, le prădau şi lecufundau în adâncul mării, în zadar vapoarele de război ale Franţei

le dădeau goană aprigă printre insule! îndrăzneţii imitatori ai luiCanari1 ştiau a se adăposti pe sub maluri şi în peşterile stâncilor,fiind ajutaţi de toţi compatrioţii lor... Nici o pedeapsă, nici amenin-ţarea de moarte, nu îndupleca pe aceştia de a trăda locul ascunderii,şi bieţii căpitani de vapoare se întorceau totdeauna fără izbândădin expediţiile lor, retrăgându-se furioşi în portul de la Samos.Laurent râdea de ei, poreclindu-i amirali Bredouille2.Una din acele bande de piraţi devenise mai cu seamă o calamitatepentru corăbiile de transport. Ea, fiind urmărită de aproape de cătrevaporul pe care se găsea Laurent, în calitate de ofiţer de marină, şitu, în calitate de amator de vânat, debarcase în insula Leros şi sefăcuse nevăzută într-o peşteră adâncă din sânul ei... Vaporul ajunsîn port după piraţi, comandantul chemă autorităţile locale şi leordonă să-i predea în mâna lui. Toţi grecii se jurară pe toţi sfinţiidin calendarul ortodox că nu sunt gazde de hoţi, deşi ei se găseau înbuza puştilor întinse spre dânşii de marinarii francezi. Un semnnumai al căpitanului, şi cădeau morţi fără a-şi încărca sufletul cumârşavul păcat al trădării!Atunci, după spusa lui Laurent, tu te-ai apropiat de comandatşi, domolindu-i mânia, l-ai sfătuit să debarce oamenii lui în insulăpentru ca să cerceteze cu de-amănuntul toate malurile şi toate1 Canaris Constantin, marinar grec, erou al luptei pentru eliberarea Grecieide sub jugul turcesc, mai târziu prim-ministru al Greciei.2 Plouat — de la fr. revenir bredouille.Dridri______________________________________________________________207stâncile. Sfatul tău fu. ascultat, dar cercetările rămaseră zadarnice!...în fine, întâlnind o turmă de capre, aţi întrebat pe păstorul lor, unbăietan de vreo 16 ani, unde stau ascunşi piraţii? El răspunsemândru că nu ştie!... Căpitanul iar se injurie şi porunci să-l împuşte.Grecul se puse dârz în faţa armelor încărcate, fără a deschide gura,făr-a-şi pierde liniştea, deşi da ochi cu moartea. El era sublim deabnegare şi de eroism!— Căpitane — ai zis tu în acel crâncen moment — nu ucidepăstorul; ucide caprele lui, de vrei să afli adevărul.Aşa s-a şi întâmplat... Abia marinarii francezi împuşcaseră vreozece capre, şi păstorul uimit mărturisi că piraţii se găseau într-opeşteră apropiată, care comunica cu un turn părăsit din timpulcavalerilor de Rhod. Asediul stâncii se făcu după toate formelestrategice; lupta se începu cu înverşunare; trăgeau piraţii cu despera-re, omorâseră trei marinari şi răniseră patru şi după câteva orebanda fu nimicită! Unul singur din ei toţi scăpă cu viaţă şi fu găsitpeste câteva zile plutind pe mare într-o cutie de scânduri fabricatăde el şi condusă prin valuri de o lopată ruptă... Sărmanul fu prins,însă graţiat, şi merita să fie !Spune-mi cum la aceeaşi epocă ai oprit flotila lui Saltafero, carevenea de la Chalris să abordeze la Samos cu scop de a răscula pesamioţi în contra sultanului, pe când Franţa şi Englitera apăraudrepturile şi existenţa Imperiului Otoman. Măreaţă a trebuit să fiescena întâlnirii tale cu şeful energic al flotilei în capătul insuleiSamos, la Calabaetas, având de cadru cerul albastru al Asiei şiîntinderea albăstrie a mării; având tu, în urma ta, poporul adunatdin Samos, şi Saltafero, având în urma lui flotila cu steaguri jumă-tate albe şi jumătate albastre! în asemenea împrejurări şi-ntr-unasemenea tablou poetic conversaţia voastră a avut negreşit uncaracter epic, căci Saltafero se depărta de Samos, fără a-şi împliniscopul, şi tu rămaşi stăpân pe insula ta.

Spune-mi cum ai arestat pe vestitul Hiotoglu, născut în satulSeftidikios de lângă Smirna, acel hoţ îndrăzneţ care, după ce făcuse208_______________________________________________________Vasile Alecsandrimulte morţi de om şi atacase în trei rânduri caravanele de la Meca,se retrăsese în insula Samos, îmbogăţit, liniştit şi foarte consideratde compatrioţii lui şi trecut între ofiţerii de jandarmerie ai insulei?Ordinul de arestare a lui sosise de la Constantinopol, dar autorităţilelocale se sfiau de a-l îndeplini, căci Hiotoglu nu era comod de prins.Pentru el viaţa chiar a beiului nu plătea nici o leţcaie.Laurent mi-a povestit că tu, suindu-te călare şi întovărăşit numaide un singur jandarm, fost şi el palicar, adică hoţ de soiul lui, te-aidus în casa lui Hiotoglu, prin care jandarmii chiar se cam fereaude a trece. Toţi locuitorii se aflau în piaţă, căci era o zi de sărbătoare,iar Hiotoglu, purtând la piept un seleaf bogat de arme, sta mândrusub un măslin. El îşi făcea cheful cu ciubuc şi cafea, după obiceiuloriental, pe când fruntaşii satului stau în picioare dinaintea luismeriţi şi respectuoşi.Tu, descălecând, te-ai apropiat de el şi i-ai zis:— Bre Hiotoglu! Am venit să-ţi spun că am ordin de la Poartă săte arestez şi să te trimit la Stambul... Deci te găteşte să vii cu mine...nu te arestez, de te-i purta bine nu va fi rău de tine, dar de-i căutasă fugi te-oi găsi în fundul pământului şi atunci va fi rău de tine.— Eu? întrebă hoţul, încruntându-şi ochii.— Peste două săptămâni eu mă duc la Constantinopol; să tecobori la malul mării, ca să ne îmbarcăm împreună. Ai auzit?Cuvintele tale au căzut ca un fulger în gloata ce te înconjura.Hiotoglu te avea la cheremul lui, după cum zic turcii, căci avea laîndemână un arsenal întreg. Cu toate aceste, el se stăpâni, şi cătânddrept la tine cu ochirea lui de vultur, răspunse: Bine!... apoi cerucalul său şi te întovărăşi până la jumătatea drumului. Acolo v-aţioprit lângă un izvor, ca să adăpaţi caii, şi Hiotoglu îţi adresă astecuvinte:— Bei mu1, ai auzit de mine? Am mâncat zilele multor turci.Sunt neîmblânzit când mă aprind de mânie, ucid tot ce-mi stă în1 Prinţul meu (gr.).Dridri______________________________________________________________209cale... Şi însă tu ai îndrăznit să-mi spui mie verde-n ochi că ai degând să mă dai pe mâna turcilor!... Priveşte! suntem acum singuri;aş putea să te sting de la lumina soarelui şi apoi să trec în Asia casă mă f ac nevăzut. O ştii?— O ştiu! ai răspuns tu; însă dacă ai comite această crimă, dacăm-aş lăsa ca un mişel ca să-mi răpeşti tu viaţa, nu ai scăpa de urgiaguvernului nici în sânul maicii tale, căci eu sunt guvernatorul deSamos, stăpânul tău... şi priveşte, am cu ce să te culc la pământpână a nu pune tu mâna pe seleaf.Zicând aceste, ai scos din buzunar un revolver cu şase încărcături.Hiotoglu privi revolverul zâmbind şi replică:— Nu arma ta mă domoleşte, ci dârzia ta faţă cu mine!... Eştipalicar şi creştin ca mine... să trăieşti! când vei fi. să pleci, m-oi aflala malul mării la Vathy.Hoţul atunci dispăru, şi la ziua hotărâtă se afla la malul mării.Câţi oameni de meseria lui Hiotoglu şi chiar de alte meserii maipuţin periculoase s-ar găsi între popoarele civilizate capabili de aurma pilda lui? Orientalii nu au obicei să anine un parole dtionneurla promiterile lor; ei zic un simplu: pola cala pe greceşte, sau unpeki pe turceşte, adică un simplu bine pe româneşte, şi chiar dacă

aceste cuvinte le-ar scurta viaţa, ei se feresc de a le călca. Şi pe lanoi, în vremile de demult, se ţineau legăturile cu sfinţenie, însă decând obiceiurile noastre s-au altoit cu parole d'honneur, altoiul acorupt în parte vechea şi curata lor simplitate.Pe vestitul tău vânător de caravane am avut eu însumi prilejulde a-l cunoaşte, îţi aduci aminte de întâlnirea noastră neaşteptatăpe vaporul mesagerilor de loudain ce pleca de la Smirna la Constanti-nopol, în toamna anului 1854 sau 1855? Tu veneai de la Samos cuHiotoglu şi cu jandarmii Cara-Vasili şi Themistocli; eu veneam de laParis cu scop de a mă duce să asist la asediul Sevastopolului şi săvizitez ruinele acestui oraş. Hoţul tău era de talie naltă, însă păreaconformat cu muşchi şi cu nervi de oţel; faţa lui uscăţivă şi arsă desoare avea un nas coroiat ca un plisc de uliu şi nişte ochi negri,210_______________________________________________________Vasile Alecsandriînfocaţi, pătrunzători, care îi dau un aspect de vultur răpitor, învelitîntr-o burcă mohorâtă, el sta pe podul vaporului ghemuit lângăcatarg şi părea nepăsător de soarta ce-l aştepta. Privirea lui erapironită pe întinderea mării şi părea că vânează fantastice caravaneîn fundul orizontului... I-am adresat cuvântul în mai multe rânduri,dar el nu mi-a răspuns decât prin monosilabele greceşti ne, ohi1, şiacest mod de convorbire m-a descurajat de a lega o mai strânsăcunoştinţă cu el.După două zile de călătorie, sosind la Constantinopol, ne-am suittuspatru într-un caic, am abordat la Tophane şi de-acolo ai trimispe viteazul mâncător de turci la cancelaria de Samos din Galata,liber şi f ară pază alta decât cuvântul său. Ştiind că a doua zi era săfie dat ministrului de Marină. Mărturisesc că am simţit atunci înmine o neînvinsă părere de rău, căci oamenii energici de soiul luiHiotoglu mi-au inspirat totdeauna multă simpatie. Am aflat, însă,mai târziu că după stăruinţele tale pe lângă fiorosul MehemetAli-paşa s-a arătat îndurător către dânsul, primind dinparte-i cuvântulcă va lăsa în pace caravanele de la Meca, şi l-ai trimis îndărăt laSamos, unde mi-ai spus că se făcuse tutungiu.Grăieşte-mi de epoca aceea din tinereţe când şedeai cu mine încasa părintească din Iaşi, pe uliţa Sfântutui Ilie, astăzi numită stradaAlecsandri2. Iţi aminteşti pe nedespărţitul nostru tovarăş de locuinţă,frumosul pudel Caro, şi festele ce jucam numeroşilor noştri creditori?Cum alungam pe cei mai înteţiţi dintre evrei cu zburdările nebuneale câinelui care la un semn sărea pe deasupra lor smulgându-lechitia. neagră de pe cap?... Admirabil Caro!... deşi el avea oarecareapucături de comunist şi fura din băcălii provizii ce le ascundea subpatul tău, el pricepea misiunea lui de a ne scăpa de fiarele nesăţioasece ne importunau, pe când eram ocupaţi cu redactarea foaei Pro-1 Da, nu (gr.),2 Ion Ghica, Opere, voi. l, Buc., 1956, p. 194: O călătorie de la Bucureştila Iaşi înainte de 1848.Dridri______________________________________________________________211gresu, fondată de Negruzzi, Kogălniceanu, tu şi eu. El era consideratde noi ca cel mai activ şi mai preţios colaborator al nostru şi sebucura de o stimă fără margini din partea tuturor. Mărturiseşte,amice, că dacă ar mai trăi Caro, nu l-ai da pe mulţi literatoraşi deastăzi, lătrători ca dânsul, dar nu ca dânsul inteligenţi...Prin îndemnul tău atunci am scris şi publicat critica mea glu-meaţă asupra Stanţelor epice ale răposatului Aristia, în care vodăBibescu era comparat cu un singur şi ţeapăn catarg... Nenorocitulpoet s-a dus pe ceea lume fără să mă ierte. Fie răspunderea ta in

seculum seculorum1!Descrie-mi tabloul societăţii ieşene sub domniile lui Sturza şiChica-vodă, cu tinerimea ei vioaie, elegantă, entuziastă, patriotă;cu boierii săi bătrâni îmbrăcaţi în haine bizantine şi înspăimântaţide avântul ideilor moderne, cu buchetul ei de dame frumoase,simţitoare, nobile, spirituale, părtaşe ale visurilor noastre de indepen-denţă şi de mărire pentru patrie. Ce înrâurire puternică au avut eleasupra mişcării naţionale şi cât au contribuit a introduce la noi totce distinge pe o societate civilizată! Multe figuri graţioase de acum30-40 de ani ar merita să formeze o galerie încântătoare şi numelelor să fie înscrise în litere de aur pe table de marmură.împrospătează în minte-mi un alt tablou de un caracter maiprozaic, acela al falansterului nostru la Pera, în timpul războiuluide la Crâm; şefii acelui falanster eraţi tu, Negri şi Rallet, iar adepţiilui erau toţi ofiţerii francezi din lagărul de la Maslac, aşezat aproapede Constantinopol. Negri şi Rallet se luptau cu călugării greci închestia averilor mănăstireşti şi răbdau multe neajunsuri din parteapoliticii mişeleşti a Divanului turcesc faţă cu românii; noroc pentruei că locotenentul Laurent, căpitanul avizoului ambasadei franceze,venea în toate zilele ca să-ifacă a-şi uita necazurile. El reprezentaveselia şi spiritul glumeţ al compatrioţilor lui Rabelais şi poseda unrepertoriu bogat de anecdote umoristice, afară de talentul extraor-' în vecii vecilor (lat.).212_______________________________________________________Vasile Alecsandridinar de a imita, sau cântând, sau şuierând, toate instrumenteleunei orchestre întregi. Uvertura lui Guillaume Teii o executa îndeplină perfecţie, împestriţând-o cu nişte note false de clarinetă, careproduceau efectul cel mai comic.în asediul oraşului Sevastopol el comandase o baterie şi câştigaseun reumatism ca şi dânsul de poznaş. Boala lui se dezvoltase maitârziu într-un mod straniu, aducând-l în starea jalnică de a nu puteapăşi înainte, însă lăsându-i f acuitatea de a merge îndărăt şi a coborîastfet scările cu o repejune miraculoasă. Cu toate acestea spiritullui nu pierduse nici o părticică din vechea-i veselie... îţi aduci amintebalul dat de stăpâna casei ce locuiam la Pera? Laurent, în uniformalui de căpitan de marină militară, făcu o intrare splendidă în salonşi, apucând de la uşă, se adresă pe rând la toate damele, asigurându-le că semănau cu împărăteasa Franţei, Eugenia. Amicul nostru afost sublim de elocvenţă în seara aceea şi a devenit eroul preferat alsexului frumos din Pera. Mi se pare că el a şi abuzat de o favoareatât de binemeritată.Istoriseşte-mi întrevederile şi convorbirile tale cu oamenii politicidin Turcia şi din Englitera în chestia intereselor noastre, şi modulcu care f ostul guvernator at Caucazului, generalul Graben, trimisulîmpăratului Nicolai, a surprins aderarea înaltei Porţi la tratatul dela Balta Liman. Generalul pe care îl cunoscusem la Iaşi, căci eracăsătorit cu una din surorile cumnatului meu Rolla, ajungând laConstantinopol, adresă Divanului mai multe cereri gogonate, cumse zice la ţară: precum dreptul de trecere liberă prin Bosfor floteiruseşti de război, dreptul de protecţie ortodoxă pentru împăratulasupra tuturor creştinilor din Peninsula Balcanică, dreptul de acumpăra flota vice-regelui de Egipt şi alte asemenea enormităţi.Divanul, susţinut în taină de către ambasadorii puterilor occidentale,răspunse prin un refuz categoric, pe care generalul Craben se făcucă-l înţelege ca un act de ostilitate în contra Rusiei şi pomeni cuvântulde declarare de război

în zadar noi, românii aflători la Constantinopol, noi, cei cudurerea, ne încercarăm să asigurăm pe turci şi pe ambasadori căDridri______________________________________________________________213era o simplă comedie ce avea de ţintă numai tratatul de Balta Liman.Marii politici orientali şi apuseni ne tratară de ţărani de la Dunăre.Generalul Graben simula pregătirile sale de plecare, însă pân-a nuse îmbarca avu o ultimă întâlnire cu vizirul şi-i zise: „Ce răspuns săduc eu împăratului? înteţirea nejustificată a Divanului are să fieprivită de Maiestatea Sa ca o ofensă personală şi, martor mi-eDumnezeu, că eu doresc a feri, Turcia, precum şi pe Rusia, de calami-tăţile unui război. Tot ce v-am propus în numele împăratului, aţirespins după îndemnul ambasadorilor străini. Ei bine, puneţi-mămăcar în posibilitatea de a domoli mânia Maiestăţii Sale, ducândla Petersburg tratatul de Balta Liman subsemnat de Sultanul." Turciise consultară cu ambasadorii şi a doua zi tratatul era învestit cutoate formele uzitate. Craben plecă din Constantinopol râzând înbarbă, iar faimoşii diplomaţi, convinşi că au dat probe de o măiastrădibăcie diplomatică, trimiseră pe la guvernele lor respective o notăidentică care proclama în cuvinte pompoase pretinsa lor victoriecontra politicii ruseşti în Orient!Descrie-mi în tot adevărul lor evenimentele de la 11/23 febru-arie 1866, care, oricum ar fi caracterul lor, formează o paginăimportantă în istoria ţării.Spune-mi, în fine, tot ce ştii din trecut prin alţii şi prin tine însuti.Te gândeşte, amice, că dintre contemporanii noştri tu ai fost şi încăeşti unul din cei mai activi pe tărâmul politic şi posezi prin urmareun tezaur de suvenire care cer imperios să iasă la lumină în ochiigeneraţiei actuale şi ai celor viitoare. Urmează dar şirul epistolelortale cu acea vervă fericită ce distinge cuprinsul volumului tău şi să-ţi ajute Dumnezeu a lăsa în urma ta un complet de schiţe pitoreşti,de memorii istorice, de tablouri sociale care să îmbogăţească analeleAcademiei noastre şi comoara literaturii române. Ele vor adăugaun titlu mai mult la acele dobândite de tine în ochii ţării ca unul dinintroducătorii României în era sa de lumină, de mărire şi de glorie.MANIFESTE ŞI AMINTIRI POLITICEPROTESTAŢIE IN NUMELE MOLDOVEI,AL OMENIRII ŞI AL LUI DUMNEZEUFraţilor români din toată România! Vă chem să fiţi martori lanelegiuirile guvernului prinţului Moldovei, Mihail Sturza, care depatrusprezece ani s-a arătat prin toate faptele sale duşmanul celmai aprig al naţiei noastre! Veniţi cu toţi să protestăm în faţa lumiiîmpotriva sistemului barbar şi corumpător ce a întrebuinţat pânăacum acest domnitor pornit de patimi spre a ţinea Moldova înlanţuri şi în întunecime! Veniţi cu toţi să protestăm în numelePatriei, al Omenirii şi al lui Dumnezeu, împotriva tiraniei machia-velice a acestui om, care nu respectă nici Patrie, nici Omenire,nici Dumnezeu!De 14 ani, Mihail Sturza, stăpânit de nesaţiul iubirii de argint,se slujeştele de măsurile cele mai arbitrare şi de chipurile celemai neruşinate pentru de a-şi îndestula patima răpirii; dar, sprenenorocirea ţării, acea patimă este neîndestulată, căci ea nu arehotare.De 14 ani, Mihail Sturza, înarmat cu otrava corumperii, stingesimţirile de omenie şi de cinste din inimile supuşilor săi, degra-dează caracterul naţiei, o compromitează în ochii Europei şi îi dăo direcţie care o duce pe calea pieirii.

De 14 ani, Mihail Sturza răstălmăceşte şi calcă cuprinsulReglementului Organic în interesul său particular. El vinde rangu-rile boieriei; vinde posturile statului de la cele mai mici până lacele mai nalte; vinde scaunele clerului, vinde hotărârile judecă-toreşti; vinde măsurile administrative; vinde cinstea, vinde cugetul216_______________________________________________________Vasile Alecsandrioamenilor; vinde drepturile Patriei noastre! El vinde orice se poatevinde sau nu, şi adună aur peste aur, milioane peste milioane, pecare le scoate afară din ţară, pentru ca să o sărăcească încă mai mult!De când s-a suit pe tron, Mihail Sturza a luat Moldova înarendă, şi aşa de straşnic a stors-o în mâinile sale părinteşti, cădin venitul de 12.000 galbeni, ce avea la anul 1834, el a izbutit aavea în ziua de astăzi, 1848, un venit de mai mult de 200.000galbeni.De când a apucat sceptrul în mână, Mihail Sturza, nemulţu-mindu-se numai cu înmulţirea averilor sale din averea ţării, a ţintitnecontenit la dărâmarea naţiei noastre. Pe toţi oamenii cu iubirede dreptate i-a depărtat din slujbele statului sau, deşi a încredinţatposturi la unii din ei, a căutat să-i comprometeze în ochii obştii,pentru ca nici un moldovean să nu rămâie nepătat şi pentru catoţi să fie instrumente oarbe ale patimilor sale. Pe toţi bunii patrioţice s-au împotrivit sistemului său de corumpere i-a prigonit şi îiprigoneşte încă cu o duşmănie neîmpăcată. Pe mulţi răi huliţi deopinia publică i-a adunat pe lângă tronul său şi le-a înlesnitmijloace de prădăciuni fără margini. Pe ţărani i-a adus în cea maicrudă şi mai jalnică stare prin asupriri nesfârşite şi la cel mai depe urmă grad de ticăloşie, prin biruri grele şi rău împărţite. Toatemijloacele de propăşire a neamului românesc din Moldova le-animicit; şcoalele le-a lăsat în neîngrijire; Academia din Iaşi adesfiinţat-o pe jumătate; lanţuri tiparului a pus; foile publice celemai bune le-a închis; întreprinderile de îmbunătăţiri publice le-aoprit! şi toate aceste fapte nelegiuite le-a desăvârşit prin porunciarbitrare şi împotrivitoare atât obiceiurilor şi pravililor pământului,cât şi cuprinsului Reglementului!Fraţilor! în mijlocul atâtor nenorociri, în sânul atâtor rele, ţaranoastră gemea cu durere, ţara, împinsă pe calea pieirii de părin-teasca mâna a domnului, se zbuciuma în agonie, când deodatăsoarele libertăţii ce s-a ridicat asupra Europei a aruncat o rază şiîn părţile noastre.Dridri______________________________________________________________217La acea lumină mântuitoare, toate clasele societăţii s-au trezitca dintr-un somn adânc şi dureros şi văzând rănile de care erauacoperite au simţit într-o unire nevoia de o grabnică vindecare.Oamenii care sunt în stare de a-şi scăpa Patria de sub asuprireau început a-şi aduce aminte că sunt români, şi mai ales tinerimeaMoldovei, care varsă lacrimi de sânge în preajma suferinţelorobşteşti, s-a simţit deodată însufleţită de o falnică nădejde. Atuncideodată un mare număr de persoane au alergat la Iaşi de prinprovincii spre a se uni cu fraţii lor din capitală şi a căuta împreunălecuirea bolii ce muncea pe români de atât amar de ani!La această mişcare însă ocârmuirea, în loc de a linişti obştea prinmăsuri înţelepte de îmbunătăţiri, s-a cuprins de groază, ca una ce secunoştea vinovată, şi în urmare Mihail Sturza, părintele Patriei,îngrijindu-se mai mult de averea sa decât de siguranţa publică, aadunat într-ascuns pe toţi arnăuţii şi pe toţi răii din târg, le-a împărţitarme, le-a hotărât lefuri şi şi-a format cu ei o gardă personală şi

tăinuită.Care a fost gândul său, alcătuind acea ceată numeroasă de hoţiîn sânul capitalei, când avea miliţia pământească, comenduită deînsuşi fiul său, hatmanul Dimitrie Sturza, pentru ţinerea buneiorânduieli? Care a fost planul său, înconjurându-se de asemene ceatăde străini fugiţi sau alungaţi din ţările lor? Judece lumea şi hotărască!Ceea ce ştim este că asemene dispoziţie duşmănească, amenin-ţând siguranţa publică a oraşului, a adus mare împiedicarerelaţiilor comerciale şi a silit pe neguţători a se pune sub ocrotireaconsulatelor străine pentru apărarea averii şi a vieţii lor. Ceea cesuntem siguri este că vodă, cu toate făgăduinţele sale către domniiconsuli, a ţinut într-ascuns pe arnăuţii înarmaţi şi că s-a slujit cuei pentru ca să maltrateze pe fraţii noştri şi să le calce şi să leprade casele în noaptea de 29 mart.11 Dovadă la aceasta avem călcarea casei cneazului Gheorghe Cantacuzinoşi prădările de ceasornice, de bani şi de alte lucruri ce s-au făcut de cătrearnăutul lui beizade Grigore... Şi alte multe [V A.].218_______________________________________________________Vasile AlecsandriCeea ce cunoaştem este că înarmarea vagabonzilor de cătreocârmuire, această măsură nelegiuită într-un stat întemeiat pe legişi ocrotit de două curţi suverane a deşteptat grija poporaţiei întregia capitalei; că duhurile au început a fierbe cu ură; că boierii auînceput a se gândi serios la soarta ce aştepta pe toţi; că mulţi dincei mai însemnaţi amploiaţi, precum ministrul dreptăţii, ministrultreburilor străine, prezidentul Divanului domnesc, prezidentulDivanului apelativ, mai mulţi judecători şi câţiva deputaţi şi-audat îndată demisiile din posturi, nevroind a fi instrumente de pieirepentru ţară în mâinile lui Mihail Sturza; şi în sfârşit că deosebitemici adunări au început a se întruni cu gând de a găsi chipurilelegale de pază pentru fiecare locuitor.în preajma acestor simptome de nemulţumire obştească,domnul, urmând pornirilor sale de despotism, a scos un ofis împotrivaadunărilor, dar văzând că acea poruncă nu se băga în seamă de cătreobşte şi temându-se de a o aţâţa pe aceasta mai mult, a socotit să-şipuie iar masca de Părinte al Patriei spre a înşela iarăşi pe acei ce-inumea copiii lui; şi pentru ca să izbutească mai sigur la acest ţel, aînsărcinat pe domnul ministru dinăuntru ca să afle dorinţele obştiişi să-i facă tot soiul de făgăduinţe în numele lui.Dl ministru s-a adresat îndată către dnii C. Rolla, Lascar Rosetti,M. Epureanu, P Cazimir, N. Ghica şi V Alecsandri şi, încredinţându-ide bunăvoinţă a stăpânirii pentru de a împlini dorinţele obştii, i-aîntrebat: care sunt acele dorinţe?Ei au răspuns că nu puteau lua asupră-le însărcinarea de a vorbiîn numele obştii întregi pân-a nu împărtăşi acesteia întrebareaocârmuirii şi pân-a nu consulta glasurile tuturor fraţilor lor. Decipe la 7 ceasuri de seară, adunându-se un mare număr de persoanede toate treptele şi de toate neamurile în sala lui Regensburg,d-nii Rolla, Rosetti, Ghica şi ceilalţi s-au înfăţişat dinaintea lor,le-au încunoştiinţat propunerea făcută lor de dl ministru, şi înurmare adunarea întreagă a ales îndată un comitet însărcinat dea redija cererile obştii pentru îmbunătăţirea stării românilor dinDridri______________________________________________________________219Moldova, însuşi dl ministru şi dl aga au fost faţă la acea adunareşi s-au putut încredinţa că toţi mădularii ei s-au arătat însufleţiţide respectul legalităţii1.Comitetul s-a adunat a două zi dimineaţă, 28 mart, în casele

logofătului C. Sturza şi a înaintat lucrarea de care era însărcinat, cutoată nepărtinirea cugetului curat şi cu toată iubirea de binele obştesc.Iată, fraţilor, cercetările făcute de el asupra stării nenorocite atuturor claselor din Moldova şi articolele propuse pentru îmbună-tăţirea acelei stări. Voi toţi, locuitorilor săteni care gemeţi subasupririle cele mai straşnice; voi, militarilor care sunteţi înstrâm-bătăţiţi cu răsplătirea slujbelor voastre; voi, nevoieaşilor, carev-aţi pierdut sau vă pierdeţi averile în mrejele judecătoreşti; voi toţi,care iubiţi Moldova şi-i doriţi binele, ascultaţi şi judecaţi dacă aceice au lucrat pentru binele vostru au fost nişte netrebnici tulbură-tori, precum ei sunt numiţi în ofisurile domneşti din 29 şi 31 mart.1. Fiindcă Reglementul Organic al Moldovei este temelia pecare stă aşezată constituţia noastră şi fiindcă Mihail Sturza a călcatla prilejuri de interes personal articolele acestui Reglement,precum se dovedeşte prin chipurile întrebuinţate de el la formareaCamerelor de deputaţi, adică: prin împărţire de decreturi, deposturi şi de bani la alegători; precum se dovedeşte prin silnicadepărtare din sânul Camerei a domnului Lascar Rosetti, deputatulţinutului Fălciu, şi prin numirea arbitrară a altui deputat în loculsău; precum se dovedeşte prin înfiinţarea unei aspre cenzuri decare nici se pomeneşte în Reglement; precum se dovedeşte printoate zilnicele nelegiuiri ce domnesc atât în ramurile judecătoreştişi administrative, cât şi în întrebuinţarea banilor bugetului; precumse dovedeşte prin slobozirea arbitrară de ofisuri, fără de a fi maiîntâi supuse Adunării; precum se dovedeşte prin o mulţime depedepse făcute fără judecată pravilicească şi c.l.t.: Obştea, vroind1 V şi scrisoarea lui G. Sion către Gh. Bariţ, publicată în Anul 1848 înPrincipatele Române, tom. l, Bucureşti, 1952, p. 223 şi urm.220_______________________________________________________Vasile Alecsandria pune sfârşit unor asemene urmări vătămătoare drepturilorpoporului, cere: „Sfânta păzire a Reglementului în tot cuprinsul săuşi f ară nici o răstălmăcire."2. Fiindcă prin sistemul lui Mihail Sturza, corumperea s-a întinsîn toată ţara, a pătruns în toate şi a ajuns la gradul cel maiprimejdios pentru viitorul Moldovei, precum se dovedeşte prinneruşinatele vânzări a hotărârilor judecătoreşti şi a măsuriloradministrative, lucruri cunoscute de toţi; precum se dovedeşte prinobiceiul mituirii, care în vreme de 14 ani a prins mai adâncărădăcină în ţară decât însăşi în vremea domniei fanarioţilor;precum se dovedeşte prin numeroasele pilde de nepăsare cu caremulţi din alegători îşi vând voturile, fără a se gândi că îşi vândcugetul şi Patria: Obştea, spre a stăvili întinderea unui rău ca acelacare degradează caracterul naţiei şi îl acoperă de ruşine în faţalumii, cere: „Secarea corumperii prin pravile înadins făcute şi aabuzurilor ce izvorăsc din acea corumpere".3. Fiindcă în ochii lui Mihail Sturza, cinstea oamenilor, siguran-ţa personală şi păzirea formelor sunt nesocotite şi fiindcă în maimulte împrejurări a arătat în faptă o mare lipsă de respect pentrudrepturile oricărui moldovean, precum se dovedeşte prin arestareaşi trimiterea la mănăstirea Râşcăi a domnului Mihail Kogălni-ceanu, fără nici o cercetare formală şi fără nici o judecată pravili-cească,1 precum se dovedeşte prin arestarea şi închiderea încazarma din Galaţi a domnilor Toader Sion şi Tuchididi, fără nicio cercetare formală şi fără judecată pravilicească,2 precum sedovedeşte prin arestarea, închiderea în cazarma de la Galaţi şimaltrataţia neomenească ce s-a făcut domnului Panu, prezidentul

1 Dl Kogălniceanu a fost trimis la mănăstire pentru că a apărat drepturiletârgului Botoşani împrotiva unor călugări greci [V A.].2 Dnii Toader Sion şi Tuchididi au fost închişi în cazarmă pentru că auapărat drepturile nenorociţilor locuitori ai ţinutului Vaslui, ce au fost asupriţiprin măsurile catagrafiei trecute [V A.].Dridri______________________________________________________________221de Huşi, fără nici o cercetare formală şi fără nici o hotărârepravilicească,1 precum se dovedeşte prin exila rea de demult alogofătului Costache Sturza, visternicului Neculai Roznovanu şialţii, pe la moşiile lor sau pe la mănăstiri, tot fără cercetare şifără judecată pravilicească; Obştea, vroind a feri în viitor pe fiecarelocuitor de asemenea acte arbitrare, ce sunt neiertate de Regle-ment şi nepotrivite cu legiuirile unei ţări constituţionale caMoldova, cere: „Siguranţapersonală, adică: nimeni să nu maipoatăfi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în urmarea unei hotărârijudecătoreşti". Totodată, pentru de a feri pe fiecare arestat de aaştepta judecata ce i s-ar cuveni luni şi ani întregi, prin închisori,precum adeseori s-au văzut pilde, Obştea cere: „Ca fiecare arestatsă fie înfăţişat în vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunaluluicompetent".4. Fiindcă locuitorii săteni au ajuns la gradul cel mai mare deticăloşie prin nepăsarea mai multor proprietari şi mai ales prinmăsurile de asuprire ale guvernului lui Mihail Sturza, precum sedovedeşte prin dările de bani la care sunt supuşi, sub cuvânt deplată pentru soldaţi, plată pentru slujitori, plată pentru cutiilesatelor, plată pentru foaia sătească, plată pentru peceţi ş.c.l. (toateaceste pe deasupra birului hotărât de Reglement); precum sedovedeşte prin nenumăratele beilicuri ce ei sunt siliţi a face înorice timp, atât pentru proprietari, cât şi pentru stăpânire, adică:podvozi grele, căraturi de piatră, de lemn şi de păcură pentrupavelele din Iaşi sau din târgurile ţinutale; căraturi de var, depiatră şi de cherestea pentru zidirile particulare ale domnului întârguri şi pe la moşii; lucrul nemăsurat al boierescului, lucrul1 Dl Panu a fost pedepsit pentru că, nevroind a-şi vinde cugetul stăpânirii,a ales de deputat pe dl Lascar Rosetti, ce este cunoscut de om cu iubire depatrie.N.B. Domnul A. Rusu şi alţii au fost încă jertfe ale nedreptăţii domneşti![VA.]222_______________________________________________________Vasile Alecsandrişoselelor, lucrul podurilor ş.c.l., toate aceste sub bicele slujitorilor,pe care ei singuri îi ţin cu banii lor; precum se dovedeşte prinasupririle cunoscute ale unor arendaşi, şi mai cu seamă printiranicele schingiuiri ce însuşi beizade Grigore Sturza face locuito-rilor de pe moşiile ce el a luat în arendă; schingiuiri care auînfiorat ţara întreagă, dar pe care domnul Moldovei le-a îngăduitca un părinte bun şi iubitor de... popor; precum se dovedeşte, într-un cuvânt, prin plângerile acestui popor fără ajutor şi fără nădejde,plângeri drepte, de care se răsună ţara şi care au răzbătut întoată Europa civilizată: Obştea, ce cunoaşte pe ţărani ca fraţi bunide acelaşi sânge şi de acelaşi nume, vroind a curma suferinţelelor, cere: „Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni, atâtîn relaţiile lor cu proprietarii moşiilor, cât şi în acele cu ocârmuirea,precum şi contenirea tuturor beilicurilor cunoscute sub nume de platăşi celelalte".5. Obştea cere ca: „Mazilii, ruptaşii, ruptele Visteriei şi celelalteclase privilegiate să fie ocrotiţi potrivit Reglementului şi să nu mai

fie întrebuinţaţi m trebi particulare".6. Tot în privirea uşurării nevoilor ce sunt în spatele ţăranilor,Obştea cere ca: „Priveghetorii să se aleagă după glăsuirea Regle-mentului, fără nici o înrâurire din partea ocârmuirii".7. Fiindcă prin abuzurile catagrafiei trecute multe nedreptăţis-au introdus în plata birului şi fiindcă prin urmare mulţi dinlocuitorii ce sunt apăraţi de Reglement pentru acea plată se găsescastăzi silnic cuprinşi între birnici, precum se dovedeşte prinnenumăratele jalbe ce sunt în arhiva Visteriei, şi mai cu seamăprin obşteasca jăluire a locuitorilor ţinutului Vasluiului, în urmacăreia dl Toader Sion şi dl Tuchididi, împuterniciţii lor, au fostînchişi la cazarma din Galaţi, Obştea cere: Alcătuirea unei noicatagrafii, spre a scăpa de împilare pe toţi nenorociţii locuitori caresunt asupriţi prin abuzurile catagrafiei trecute".8. Fiindcă şcoalele, singurul mijloc de luminare pentru popor,au fost totdeauna neîngrijite de ocârmuire şi fiindcă Mihail SturzaDridri______________________________________________________________223nu numai că nu a urmat glăsuirii Reglementului despre informareaşcoalelor, ci dimpotrivă a înăduşit pe cât a putut dezvoltareaînvăţăturilor în ţară, precum se dovedeşte prin desfiinţarea claselorcelor mai însemnate din Academie şi prin nepunerea în lucrare areformelor propuse de către comisia şcoalelor, Obştea cere:„Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională, spre răspândirealuminilor în tot poporul", căci acum învăţarea limbii româneşti estedispreţuită şi intrarea în Academie este iertată numai celor careau bani, iar nu poporului sărac.9. Fiindcă prin armarea arnăuţilor, Mihail Sturza a călcatReglementul, a batjocorit miliţia pământească şi a pus în pericolatât averile, cât şi vieţile oamenilor, împiedicând totodată şirelaţiile comerciale lipsite de orice siguranţă prin asemene măsurăprimejdioasă, Obştea cere: „Dezarmarea grabnică a arnăuţilor şia altor inşi ce s-au înarmat de către ocârmuire şi închezăşuirea lorpe viitor că nu vor fi. pricină de tulburare publică".10. Fiindcă ostaşii româneşti însărcinaţi cu paza Patriei merităa fi sub cea mai de aproape îngrijire a ei şi fiindcă până acum eiau fost supuşi unui sistem de disciplină aspră şi înjositoarecaracterului militar, precum şi înstrâmbătăţiţi în răsplătirea slujbeilor prin nedreptatea favorului, Obştea cere: „Ridicarea pedepselortrupeşti, înjositoare caracterului, din disciplina miliţiei naţionale;îmbunătăţirea hranei sale şi mai ales dreapta înaintare în ranguri,după vechimea slujbei şi după meritele personale".11. Totodată spre a îndemna pe locuitori a nu mai fugi deostăşie, Obştea cere: „Ca militarii care au slujit Patriei şi care aucâştigat recunoştinţa obştească să fie scutiţi de orice dăjdii, cândvor ieşi din slujbă".12. Fiindcă până acum miniştrii nu au fost altă decât împlini-torii vroinţelor domnului, deşi după Reglement ei au fost răspun-zători de toate lucrările lor, şi fiindcă o asemenea anomalie a fosttotdeauna vătămătoare intereselor ţării, Obştea cere ca: „Miniştriisă aibă deplina libertate pravilicească în lucrările lor, pentru ca săpoarte cu drept răspunderea acestor lucrări".224_______________________________________________________Vasile Alecsandri13. Fiindcă banii ridicaţi asupra poşlinei grânelor împiedicăpe de o parte înlesnirea comerţului şi înflorirea agriculturii, iarpe de altă parte nu aduc nici un folos ţării, ci numai domnuluisingur, căruia acei bani sunt hărăziţi de către adunarea obştească,

Obştea cere: „Desfiinţarea poşlinei ca una ce este vătămătoareagriculturii şi comerţului".14. Tot pentru înlesnirea negoţului, Obştea cere, potrivitReglementului: „îmbunătăţirea portului Galaţi, ca cel mai marecanal al înfloririi comerţului şi agriculturii Moldovei".15. Fiindcă clerul Moldovei se află în cea mai proastă stareprin neîngrijirea ocârmuirii; fiindcă Mihail Sturza nu şi-a împlinit,în vreme de 14 ani, datoria sa de domn creştin, datorie sfântă, ceîi poruncea să ridice starea morală, socială şi intelectuală a preoţilor,adică: a acelor oameni ce sunt îndatoraţi prin misia lor de a propo-vădui popoarelor iubirea de oameni, de Patrie şi de Dumnezeu; şifiindcă în urmarea acelei nepăsări a ocârmuirii poporul Moldovei apierdut tot respectul către tagma preoţească de astăzi, Obştea cere:„Ridicarea morala, socială şi intelectuală a clerului".16. Fiindcă prin neorânduielile ce domnesc în ramurile judecă-toreşti şi administrative şi prin sistemul de hatâruri adoptat deocârmuire, creditul public s-a desfiinţat cu totul; fiindcă o mulţimede datorii rămân neplătite la vadele şi peste vadele din pricinanepăzirii legilor; fiindcă împrumutările de bani au ajuns a finesigure, deşi ar fi legalizate de judecătorii şi închezăşuite peamaneturi; şi, în sfârşit, fiindcă asemenea neorânduieli suntmenite a dărâma negoţul ţării, Obştea cere: „Păzirea cu sfinţeniea legilor pe care se reazemă creditul public, şi aceasta în privireatuturor, fără osebire, pentru siguranţa relaţiilor comerciale".17. Tot spre înlesnirea negoţului, Obştea cere: „Informarea unuitribunal de comerţ în Iaşi şi tălmăcirea în limba naţională a coduluide comerţ francez ce este primit de Reglement".18. Fiindcă Mihail Sturza, nemulţumindu-se de toate mijloacelelegiuite şi nelegiuite ce întrebuinţează spre mărirea averilor sale,Dridri______________________________________________________________225a pus mâna şi pe o parte înseninătoare din banii ţării, intrigândprin obştească adunare ca să i se hotărască şi banii Rezervei, sumăde mai mult de un milion, afară de lista civilă şi de banii poşlinei;şi fiindcă Rezerva în oricare ţară este hotărâtă pentru îmbunătăţiriobşteşti, iar nu pentru îmbogăţiri particulare, Obştea cere ca:„Banii de rezervă să fie întrebuinţaţi informarea unei bănci de scomtpentru înlesnirea negoţului ţării".19. Fiindcă până acum hrana Obştii de prin târguri a fostspeculată de oamenii ocârmuirii, de ispravnici şi de agi, care,având puterea în mâinile lor, au fost volnici de-a face tot soiul deabuzuri, spre câştigul lor particular; şi fiindcă prin îngăduireaacelor neorânduieli din partea ocârmuirii, locuitorii târgurilor aufost totdeauna nedreptăţiţi Obştea, spre a opri asemenea abuzuri,cere ca: „Hrana Obştii de prin târguri să fie sub cea mai de aproapeîngrijire a guvernului, pentru de a nu se mai face un mijloc deîmbogăţire particulară".20. Fiindcă poliţia este în cea mai mare neorânduială, încâtcomisarii au ajuns a fi tiranii claselor de jos: şi fiindcă soartaarestaţilor, supusă vroinţelor acelor comisari, înfiorează omenirea,Obştea cere: ,^\şezarea poliţiei pe principii omeneşti în privinţanenorociţilor arestaţi" 1.21. Fiindcă guvernul, călcând legile, a îndrăznit a pedepsi fărăa-i judeca pe toţi câţi s-au cercat a manifesta în public dorinţelelor de îmbunătăţiri obşteşti; şi fiindcă a îndrăznit a se arăta atâtde arbitrar în actele sale, până şi de a ridica drepturile politiceale unor din boieri, precum se dovedeşte prin publicarea în Buletin

a ridicării drepturilor politice ale hatmanului Alecu Aslan2 şi ale1 Aceşti nenorociţi, bătuţi şi schingiuiţi ca în vremile cele mai barbare,mor de foame şi de neîngrijire în întunericul temniţelor [V A.].2 Hatm. Alecu Aslan fără a avea altă vinovăţie decât pentru ca a vroit ase alege deputat la Bacău, în contra poruncii stăpânirii, şi făr-a fi nicidecumjudecat potrivit Reglementului, i s-au ridicat drepturile politice [V A.]226_______________________________________________________Vasile Alecsandridlui Moldovanu, Obştea cere: „Liberarea tuturor arestaţilor civilişi militari în pricini politiceşti şi reîntoarcerea drepturilor politiceacelora căror li s-au ridicat nedrept pentru asemenea pricini".22. Fiindcă s-au văzut multe pilde de scoatere din slujbă aamploiaţilor vrednici şi cinstiţi, care nu au vroit a fi instrumenteoarbe ale nedreptăţilor ocârmuirii — precum se dovedeşte prindepărtarea din postul de prezident a domnului Panu (pentru căacesta a ales deputat pe dl Lascar Rosetti); precum se dovedeşteprin o mulţime de alte pilde cunoscute de toţi; şi fiindcă asemineanelegiuri sunt menite a stinge simţirile de cinste din inimileamploiaţilor care se ţin cu slujba, Obştea cere: „Nestrămutarea dinposturi a amploiaţilor vrednici şi cinstiţi şi înaintarea lor în posturimai înalte potrivit meritelor şi cuprinsului Reglementului". Totodatăspre a pune pe amploiaţi în stare de a nu fi siliţi să primească mităde la împricinaţi, Obştea cere: „Sporirea lefurilor amploiaţilor pentrude a le înlesni mijloace de vieţuire cinstită şi neatârnată".23. Asemenea, spre contenirea abuzurilor ce s-au introdus înadministraţie, Obştea cere: „Ca toţi amploiaţii să fie răspunzătoripentru faptele lor în lucrările slujbelor ce le vor fi încredinţate".24. Fiindcă, din lipsa unei bănci naţionale, toată înlesnireabănească a negoţului se află în mâinile zarafilor jidovi carespeculează cu carnete nelegiuite, Obştea, spre a dărâma acel sistemde tâlhării ce domneşte în toată ţara sub ochii ocârmuirii, cere:„înfiinţarea unei banei naţionale pe cel mai sigur temei".25. Fiindcă Codica criminală şi Procedura cer o reformăradicală şi fiindcă sistemul pedepsitor, adică starea ticăloasă aînchisorilor, lipsa de hrană îndestulătoare pentru arestaţi, bătăilede biciul călăului pe uliţe şi celelalte sunt acte ce degradeazăomenirea în veacul acest de civilizaţie, Obştea cere: „Grabnicereforme de îmbunătăţiri în Codica criminală, în Procedură şi înSistemul pedepsitor".26. Fiindcă banii pensiilor, în contra cuprinsului Reglementului,s-au împărţit nedrept şi pe hatâruri şi fiindcă multe persoaneDridri______________________________________________________________227înavuţite primesc pensii mari, iar nevoiaşii, care prin slujbele lorau câştigat dreptul de ajutor, sunt nedreptăţiţi precum se dovedeşteprin pensiile de zece lei pe lună ce sunt hotărâte pentru unii dinsoldaţii răniti în deosebite întâmplări, unde s-au purtat cu vitejie;precum se dovedeşte prin o mulţime de alte pilde, Obştea cere:„împărţirea dreaptă a banilor pensiilor şi îndreptarea abuzurilor ces-au introdus în împărţirea acelor bani".27. Fiindcă, după cuprinsul Reglementului, ofisurile domneştinu pot avea putere pravilicească pân-a nu fi supuse cercetăriiobşteştii Adunări şi fiindcă Mihail Sturza de mai mulţi ani sloboadenecontenit ofisuri şi le pune în lucrare, ca şi când Moldova nu arfi o ţară constituţională, ci o monarhie absolută Obştea, dorindcontenirea de asemene călcări în drepturile Patriei sale, cere ca:„Ofisurile slobozite până acum de ocârmuire în ramurile judecătorescşi administrativ să se supuie voturilor obşteştii Adunări, şi pe viitor

să se contenească de a se slobozi asemenea ofisuri f ară de a fi cerce-tate de Adunare".28. Fiindcă sfânta Dreptate trebuie să domnească la luminasoarelui şi, în urmare, fiindcă lucrările judecătoreşti trebuie sănu se facă în taină, Obştea cere ca: „Seanţele tribunalelor să fiepublice".29. Fiindcă după Reglement toţi românii au dreptul de a fi faţăla lucrările obşteştii Adunări, lucrări ce privesc însăşi soarta lor,şi fiindcă stăpânirea a cercat în mai multe rânduri a opri publiculuiintrarea în sala Camerei, Obştea cere ca: „Seanţele obşteştii Adunărisă fie publice". Totodată, potrivit Reglementului, cere ca: „Ţinereabunei oranduieli în sânul Camerei să atârne de aceasta însăşi, iarnu de vornicia de aprozi".30. Fiindcă obşteasca Adunare este reprezentaţia naţiei şi arede sfântă îndatorire întemeierea fericirilor Patriei şi sprijinireadrepturilor fiecărui român, Obştea cere ca: „Tot pământeanul săaibă dreptul de a adresa jalbă obşteştii Adunări" (spre a putea găsiocrotire împotriva nedreptăţilor ce ar pătimi din partea stăpânirii).228_______________________________________________________Vasile Alecsandri31. Fiindcă prin împărţire de posturi, de ranguri şi de răsplătiribăneşti la deputaţi, domnul are mijloace de a-şi forma o majoritatefavoritoare intereselor sale şi vătămătoare intereselor ţării, precumse poate dovedi prin actele Camerelor trecute care, fără nici undrept, au hărăzit lui Mihail Sturza banii poşlinei şi ai rezervei, şicare, mărindu-i lista civilă, i-au mai încuviinţat încă a lua dinVisterie suma de aproape de 40.000 galbeni, sub cuvânt de chiriede palat, Obştea, spre a pune stavilă corumperii deputaţilor, cereca: „Deputaţii să nu poată fi în slujbă şi să nu poată primi niciranguri, nici răsplătire bănească în vremea deputăţiei lor".32. Fiindcă chipurile întrebuinţate de ocârmuire în alegereadeputaţilor obşteştii Adunări de acum au fost cu totul ilegale şiîmprotiva glăsuirii Reglementului, adică: fiindcă Mihail Sturza atrimis în ţinuturi pe dl visternic şi pe dl postelnic ca să înfluenţezevoturile alegătorilor prin împărţire de bani, de posturi şi dedecreturi; şi fiindcă afară de aceste mijloace de corumpere a maiîntrebuinţat încă şi îngrozirea, trimiţând la Bacău pe dl aga dinIaşi1 cu arnăuţi şi pompieri înarmaţi, ca să fie faţă la alegere; şifiindcă fără nici o dreptate Mihail Sturza a depărtat din sânulCamerei pe dl Lascar Rosetti, deputatul Huşului, şi a numit de lasine pe altul în loc; şi fiindcă o asemene Adunare alcătuită princhipuri arbitrare şi nelegiuite nu insuflă nici o încredere ţării,Obştea cere: „Desfiinţarea acestei Camere (ce nu poate exista, dupăReglement fiind ilegală) şi înjghebarea unei noi Adunări, fără nicio înrâurire asupra alegătorilor din partea guvernului, pentru caaceasta să fie adevărata reprezentaţie a naţiei şi adevărata încheză-şuire a fericirii Patriei".33. Fiindcă până acum articolul 57 din Reglement a fostnebăgat în seamă, Obştea cere ca: „în puterea acelui articol Camerasă aibă dreptul de-aface domnului punere înainte a tot felul de lucruprivitor la folosul obştesc".1 Toderiţă Ghica [VA.].Dridri______________________________________________________________22934. Fiindcă Mihail Sturza, urmând sistemului său de dărâmarea naţiei, a căutat a opri dezvoltarea inteligenţei, spre a ţinea pepopor în întunecime; şi fiindcă de când s-a suit pe tron, el aînăduşit orice încercare de propăşire prin înfiinţarea unei cenzuri

aspre şi despotice (de care nici se pomeneşte în Reglement) şiprin închiderea arbitrară a celor mai bune foi publice, precumAlăuta românească, Dacia literară şi Propăşirea1, Obştea, dorindluminarea poporului şi înflorirea literaturii româneşti, cere: „Ridi-carea cenzurii în privirea tuturor trebilor şi a intereselor din lăuntrultării". Şi aceasta pentru ca pe viitor toate actele ce s-ar faceîmpotriva legilor să fie supuse publicităţii, iar nu să rămânăascunse şi necenzurate de Obşte.35. Fiindcă înarmarea arnăuţilor de către stăpânire a arătatvederat ţării întregi care sunt simţirile adevărate ale părinteluiMoldovei, Mihail Sturza, pentru obşte şi fiindcă semeţia uneiasemenea măsuri duşmăneşti a îngrijit pe toţi locuitorii atât pentruvremea de faţă, cât şi pentru viitor, Obştea, spre a se pune în starede apărare a averilor şi a vieţii, cere: „Informarea grabnică a uneigarde cetăţene prin toate târgurile tării, alcătuită atât de români,cât şi de străini proprietari".Acestea sunt, fraţilor, cererile Obştii pentru folosul şi siguranţaPatriei; judecaţi acum, în cuget curat, care a fost duşmanul vostru?Obştea, ce le-a propus domnului, sau Mihail Sturza, care nu avroit să le încuviinţeze?După săvârşirea redacţiei acestor articole, lucrate în grabă,pentru că stăpânirea ameninţa adunările Obştii, s-a făcut citirealor în faţa unui mare număr de boieri însemnaţi, de neguţători şide străini adunaţi în sala logofătului Costache Sturza şi încuviin-ţându-se ele de către toţi, cu toţii au cerut să adauge iscăliturilelor la iscăliturile mădulărilor comitetului. Peste 800 de nume s-au1 Asemene şi Foaia de Transilvania a fost oprită de a mai intra în ţară[VA.].230_______________________________________________________Vasile Alecsandrisubscris pân-în seară şi au întărit valoarea acelei lucrări, însuşipreasfinţia-sa mitropolitul Moldovei a consfinţit prin a sa iscăliturădreptele cereri ale Obştii1.A doua zi, comitetul a împărtăşit ministrului copie de articolelepomenite, pentru ca să o arate domnului, nădăjduind că domnuls-ar ţinea de făgăduinţa ce dase de a împlini dorinţele poporului.însă Mihail Sturza, care acum îşi pregătise puterile armatebizuindu-se în oarecare notă a Rusiei atingătoare de PrincipateleDunării, îşi azvârle deodată masca de părinte al Patriei şi deodatăs-arată în toată furia sa. Ura lui asupra bunilor patrioţi, aţâţatăprin reclamaţiile drepte ale naţiei, se trezeşte mai înveninată decâtoricând! Stăpânit de interesul său particular, temându-se de apierde mijloacele sale de îmbogăţire prin încuviinţarea acelor 35de puncturi, şi mai cu seamă îngrozindu-se la ideea de a fi silitprin o nouă Cameră să deie socoteală de toţi banii ţării în vremede 14 ani, Mihail Sturza se face surd la plângerile Patriei sale,dispreţuieşte cererile ei şi porunceşte fiilor săi, beizadelile Dimitrieşi Grigore, să pornească miliţia asupra Obştii, oriunde ar găsi-oadunată! Părintele Patriei, făr-a se îngriji de ideea războaielorcivile, porunceşte uciderea între fraţi de acelaşi sânge, de acelaşinume, de aceeaşi lege!Odată cu această poruncă, el fuge de la palat, se închide încazarmă, şi acolo, aţâţând soldaţii prin băuturi îmbătătoare şi prinrăstălmăcirea punctului glăsuitor despre garda cetăţeană; făcându-isă creadă că Obştea vroieşte să desfiinţeze miliţia prin formareaacelei gărzi; înşelându-i cu tot soiul de clevetiri împrotiva acelorce vroiau binele lor, îi repede asupră-le ca asupra unei bande de

hoţi răzvrătitori.1 Am auzit că vreo câţiva din acei ce au iscălit în hârtia Obştii s-au dus deşi-au cerut iertare de la vodă, zicând că au fost siliţi să iscălească. Nenorociţiacei care şi-au pătat numele familiei prin asemenea faptă înjositoare şi prino minciună atât de ticăloasă! [V A.]Dridri___________________________________________________________231Şase sute de soldaţi, întovărăşiţi de pompieri cu topoare, dearnăuţi înarmaţi şi de un tun, se pornesc sub comanda beiza-delelor, merg de calcă casa logofăt. Costache Sturza şi, negăsindacolo decât pe stăpânii casei, se înaintează spre locuinţa dlui AlecoMayrocordat.în vremea aceasta, un mic număr de persoane, adunate la dlMavrocordat, aşteptau răspunsul ocârmuirii, făr-a avea nici unprepus de măsurile ce se pregăteau la cazarmă; când deodatăcâţiva mădulări ai comitetului, întorcându-se de la dl ministru, lespun că vodă nu vroieşte a încuviinţa unele din cele mai dreptecereri ale Obştii. Totodată soseşte vuietul că miliţia s-a înarmat şis-a pornit din cazarmă!La aflarea acestor veşti o indignare grozavă pătrunde pe toţi.Toţi într-un glas strigă: „La arme, fraţilor! vodă ne-a înşelat! Vodăvrea să ne omoare! La arme, la arme, să ne apărăm viaţa!" Darpân-a nu apuca încă de a se pune în stare de apărare, miliţiasoseşte şi, urmând poruncilor lui beizade Grigore, se aruncă asupratinerilor neînarmaţi ce găseşte în casa lui Mavrocordat şi, măcarca aceştia strigă la soldaţi: „Fraţilor! noi vrem binele vostru! noisuntem fraţii voştri!", soldaţii turbaţi îi lovesc cu straturile şi cubaionetele puştilor, rănesc vreo câţiva din ei, îi leagă ca pe nişte hoţişi îi duc la cazarmă, după ce au sfărâmat toate mobilele din casă!1După această izbândă în care şefii miliţiei au câştigat hulalumii prin cruzimea poruncilor lor, oamenii poliţiei, comenduiţide aga, şi soldaţii cu arnăuţii, comenduiţi de beizade Grigore începa se abate ca cete de hoţi pe la birturi şi pe la casele boierilor,strică uşile, sfarmă mobilele, pradă lucrurile şi leagă pe toţi câţigăsesc înlăuntru. Târgul întreg este luat în asalt de bande deslujitori beţi şi de arnăuţi aprinşi de dorul prădăciunii.1 Tinerii maltrataţi în casa lui Mavrocordat fac parte din cele mai bunefamilii şi sunt anume: A. Muruzi, A. Cuza, lorgu Sturza, Romalo, Filipescu,A. Catargiu, Nicu Catargul, A, Mavrocordat, D. Cuza şi alţii [V A.].232_______________________________________________________Vasile AlecsandriCasa cneazului Gheorghe Cantacuzino este călcată noaptea,deşi stăpânul casei este sudit rusesc. Armele cneazului, ceasornicede preţ şi alte, tot ce se găseşte sub mâinile arnăuţilor este prădat.— Casa Rosetteştilor este călcată şi tuspatru fraţii arestaţi şi închişila cazarmă. Casele lui Neculai Docan, a logofăt. Lupu Balş, a luiHarnav şi alte multe sunt călcate fără sfială; şi într-o singurănoapte peste 200 de oameni sunt prinşi, legaţi şi aruncaţi înînchisori. Iar 13 din tinerii cei mai însemnaţi din Moldova suntlegaţi în căruţe de poştă şi duşi la Galaţi, făr-a li se da nici apămăcar într-un drum de 14 poşte, făr-a li se da nici mantale decoperit, spre a fi feriţi de răceala nopţii!1 De la cazarma din Galaţiei sunt transportaţi la cetatea Macin de pe malul drept al Dunării,fără să fi fost nici judecaţi, nici osândiţi de vreun tribunal dupăpravilele ţării. — Cât pentru ceilalţi nenorociţi de prin temniţelelaşului, numai ei şi Mihail Sturza, şi Dumnezeu ştiu ce necazuriau pătimit, ce pedepse au suferit şi suferă încă poate, pentru căau manifestat nobila dorinţă de îmbunătăţiri în Patria lor!

Iată, fraţilor! rezultatul făgăduinţelor lui Mihail Sturza! înşelă-ciuni, nelegiuiri, călcări de case, prădăciuni, risipiri, schingiuiri,închideri prin temniţe, bătăi cu bicele prin închisori, exiluri, călcăride drepturi ale tuturor, dispreţuirea legilor ţării, osânde fărăjudecată pravilicească, pedepse barbare împrotiva tuturor aşeză-mintelor ţării noastre!Şi încă nu-i tot! Mihail Sturza, nemulţumindu-se cu toatejertfele ce au picat de mâinile sale şi vroind a se dezbăra odatăpentru totdeauna de tinerimea ţării, de acea bandă de răzvrătitorice avea curaj a protesta împotriva nelegiuirilor ocârmuirii, MihailSturza, zic, vroind a secera cu o singură lovitură toată nădejdeaPatriei, face liste de prescripţii şi le trimite pe la ţinuturi cu porunci1 Aceştia sunt Alecu Moruzi, Lascar Rosetti, Raducanu Rosetti, DimitrieRosetti, Alecu Cuza, Romalo, M. Epureanu, Moldovanu, N. Catargiu, Filipescu,V Cantacuzin, B Balş şi S. Miclescu [V A.].Dridri______________________________________________________________233aspre de prigonire asupra celor cuprinşi în ele; închide graniţelepentru ca nimeni să nu poată scăpa de zbirii lui, nici să poatăintra în ţara lor tinerii ce se întorceau din străinătate1; făgădu-ieşte preţuri mari pentru capetele unora din fraţii noştri, anume:Costache Moruzi, V Ghica şi alţii şi totodată, profitând de groazaobştească şi întrebuinţând toate mijloacele de corumpere şi deameninţare, adună prin ţară iscălituri de mulţumire pentrupărinteasca lui oblăduire!Iată, fraţilor, faptele cu care domnul Moldovei s-a făcutrăspunzător către Omenire şi către Dumnezeu. Acestea sunt peteleneşterse cu care el s-a acoperit în ochii lumii de faţă, şi aiviitorimii!Acum Mihail Sturza triumfează, căci a ajuns la scopul său!Tinerimea, nădejdea ţării, este proscrisă! Patrioţii cei mai vrednicisunt depărtaţi de la sânul Patriei, încât cei dintre dânşii care suntîncă pe loc au rămas fără ajutor şi fără putere! Acum domnulMoldovei triumfează, căci Moldova poartă doliul copiilor săi!Fraţilor români din toată România!Voi, locuitorilor săteni din Moldova, ale căror drepturi au fostdispreţuite de acel ce se numeşte Părintele Vostru;Voi, neguţătorilor, care aţi fost jigniţi în interesele voastre prinpusteirea capitalei;Voi, boierilor, care aţi câştigat cinstirea lumii întregi, sprijininddrepturile poporului;Voi toţi care vă jeliţi fraţii, părinţii, rudele şi copiii depărtaţide la şanurile voastre prin tirania ocârmuirii;Veniţi să unim cu toţii glasurile noastre şi să protestăm împotri-va lui Mihail Sturza! Să protestăm în numele fraţilor noştri, careau fost şi sunt încă pedepsiţi prin închisori şi exiluri, fără de a fifost judecaţi! — în numele Patriei noastre ce este în agonie! — în1 Sunt porunci înadins pentru tinerimea din Paris ca să-i oprească intrareaîn Moldova [V A.].234_______________________________________________________Vasile Alecsandrinumele Omenirii batjocorite! în numele lui Dumnezeu care nepriveşte!Veniţi să unim cu toţii glasurile noastre şi să le înălţăm la ceruri,pentru ca să se coboare în Patria noastră Sfânta Dreptate, ce judecăpe cei răi şi îi supune la pedepse înfricoşate spre a-i face pilde deîngrozire omenirii în toate veacurile!VASILE ALECSANDRI

(Mădular al comitetului ales de Obştepentru redacţia cererilor sale.)Mai -1848EXTRACT DIN ISTORIA MISIILOR MELE POLITICEVICTOR EMANOIL - CAVOUR - LAMARMORASunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcăraseinimile românilor!Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii secânta, se dansa de poporul întreg şi fiecare om îşi uitase nevoilepentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin deademeniri. Eu însumi, părăsind câmpul înflorit al literaturii şiaruncându-mă în torentul ideilor politice, îmi culcasem muza înfundul unui portofoliu ministerial şi o acoperisem sărmana! cuun teanc de hârtii oficiale, de memuare, de note consulare etc.,etc.Voturile unanime ale Camerelor din Iaşi şi din Bucureştiînălţând pe tronurile Moldovei şi Valachiei pe colonelul AlexandruCuza, noul Domn găsi de cuviinţă a trimite Cabinetelor europeneacea memorabilă declaraţie prin care zice că: „deşi pe tronurilePrincipatelor-Unite el era gata a depune ambele sale coroane pefruntea unui Principe străin, dacă marile Puteri ar voi să realizezedorinţele naţiei române exprimate de Divanurile ad-hoc din anul1858".1Şapte exemplare din acest document istoric fură subscrise deDomnitor şi expediate Puterilor semnatare tratatului de Paris.Măria Sa îmi făcu onorul a mă număra între persoanele însărcinate1 Această epistolă se va publica, împreună cu alte documente importante,în volumul complet al istoriei misiilor mele politice [nota lui Alecsandri lapublicarea acestui capitol în Convorbiri literare].236______________________________________________________Vasile Alecsandride a le duce la destinaţia lor şi îmi adresă oficial următoareascrisoare:„Domnule ministru,Trebuinţa cerând ca să trimitem o persoană de încredere spre atransmite diverse depeşe importante înaltelor curţi a Franţei, a MariiBritanii şi a Sardiniei, am găsit de cuviinţă a-ţi încredinţa o asemeneamisie delicată. Făcându-ţi dar cunoscut această decizie a noastră,te rog sa te pregăteşti a pleca îndată, după ce vei primi instrucţiilenoastre. Dumnezeu să te ţie în a sa sfântă pază.ALEXANDRU IOAN".înstrucţiile ce-mi dete Domnitorul se cuprindeau în acestesingure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele:„Du-te şi fă cum te-or povăţui inima şi conştiinţa!"Apoi îmi mai încredinţa două scrisori, una către împăratulNapoleon şi alta către contele Walewski, ministrul afacerilorstrăine al Franţei, pe lângă epistolele adresate contelui Cavour şilordului Malmersbury.Astfel dar, înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei, am plecatîn misie politică la Paris, la Londra şi la Turin pe la începutul luifebruarie 1859.Moldova, Galiţia şi o mare parte din Germania erau albe dezăpadă, gerul foarte aspru, drumurile troienite, multe poduridărâmate de sloiuri, calea foarte grea sub toate privirile, însăavântul patriotic ce-mi aprinsese sufletul făcu să nesocotesc viforiiiernii, să înving toate greutăţile călătoriei şi să sosesc la Paris aşaptea zi după plecarea mea din Iaşi.

Aveam mult serioasa şi mult delicata însărcinare de a apărape lângă Cabinetele Franţei, Engliterei şi Sardiniei actele săvârşiteîn Moldova şi Valachia la începutul anului 1859, precum alegereade Domn a colonelului Alexandru Cuza în aceste două provinciietc., acte care erau să fie discutate în viitoarele conferinţe dinParis. Misie importantă! răspundere mare şi spăimântătoare!...Dridri______________________________________________________________237Eu, un biet ţăran de la Dunăre, aveam a mă găsi în contact cucapacităţile cele mai recunoscute din Europa! cu oamenii cei maiînsemnaţi!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să măridic şi să mă susţin la înălţimea misiei mele?... însă găseam oîmbărbătare în tainica şi deplina convingere ce aveam de mult căDumnezeu ţine cu românii.Şi în adevăr, reuşind atât în Londra, cât şi în Paris mai presusde toate sperările mele, graţie bunătăţii şi marinimiei împăratuluiNapoleon, veni rândul să-mi cerc norocul şi la Turin.Am plecat deci din Paris cu drumul de fier a Lionului şimulţumită ordinelor marchizului de Vilamarina, ministrul plenipo-tenţiar al Sardiniei pe lângă curtea Franţei, am găsit toate înlesni-rile în călătoria mea până la Turin. Vameşii din Savoia m-au lăsatsă trec la frontieră fără a cerceta bagajul meu şi, la St. Jean deNorienne, am găsit o caleaşca de curier ce mă aştepta ca să măducă peste muntele Cenis până la Suza. Afară de aceste atenţiidelicate ale guvernului piemontez, am fost întâmpinat la Cham-bery de un magistrat care primise ordin să mă întovărăşeascăde-a lungul Savoiei.Am sosit la Turin în faptul zilei şi am tras la hotelul Trompeta,unde mi se pregătise un frumos apartament, şi am fost acoloîntâmpinat de cavalerul Vegezzi Ruscalla, ce avuse bunătate săvie înaintea mea la acea oră matinală. Dl Ruscalla este unul dinacei oameni privilegiaţi a căror tinereţe sufletească se conservăpână la cele mai adânci bătrâneţe. Deşi părul său e cărunt, figurasa e vie, inteligentă, mişcătoare ca o figură de june conspiratoritalian, căci ea exprimă pornirile entuziaste ale iubirii de patrie.Filolog erudit, el cunoaşte mai multe limbi şi literaturile lor. Patriotardent, el visează neîncetat la unirea şi neatârnarea Italiei, şivisurile sale se înalţă până la culmea ideii de reînviere a întregiifamilii latine.Aceste tendinţe de panlatinism 1-au îndemnat a studia dialecte-le tuturor popoarelor ce se rudesc cu neamul italian, încât astăzi238_______________________________________________________Vasile Alecsandriel e singurul literator din Italia care să cunoască limba, literaturaşi aspirările românilor, el, prin urmare, a şi întreprins nobila misiede a le face cunoscute compatrioţilor săi. Cercetează toate gazete-le, toate publicaţiile moderne din Italia şi ori în care vei găsi unarticol politic sau filologic asupra Principatelor noastre, fii încre-dinţat că e scris de Ruscalla. Noi, românii, îi suntem mult datorişi s-ar cuveni să-1 recunoaştem de cetăţean român, fiind el nunumai unul din cei mai fierbinţi patrioţi ai Italiei, dar şi unul dincei mai devotaţi patrioţi ai României.După o lungă şi interesantă conversaţie asupra întâmplărilordin Principate şi din Piemont, amicul meu dl Ruscalla mă lăsă sămă odihnesc, făgăduindu-mi că va înştiinţa pe contele Cavour desosirea mea şi că va veni mai târziu să-mi anunţe ora audienţeice mi se va acorda.Pe la amiază, dl Vegezzi mă înştiinţa că voi fi primit chiar în

aceeaşi zi de dl ministru al afacerilor străine, şi dar mă îndreptaispre aripa Palatului regal în care se află toate ministerele.Găsii pe Exelenţa Sa într-un mic cabinet, dinaintea unui birouîncărcat de hârtii, expediind ordine şi telegrame în toate unghiurileItaliei. Cine nu cunoaşte astăzi numele acestui om mare, acestuiministru care prin talentele sale de administrator, prin tactul săupolitic, prin energia sa înţeleaptă, prin cunoştinţele sale întinse,prin ştiinţa cumpănirii intereselor Italiei cu ale Europei, a reuşita ridica regatul Sardiniei la nivelul statelor celor mari şi a îndreptaaspirările italienilor către un ţel unic: Neatârnarea şi Unirea Italiei!Contele Cavour e de stat mijlociu şi în puterea vârstei. Figuralui rotundă, albă, puţin colorată pe obraz, se luminează descânteile ochilor săi albaştri, deşi aceştia stau ascunşi din dosulunor ochelari de aur, şi se învioşează prin farmecul zâmbirii salefine şi plăcute. Contele mă primi cu o simplitate afectuoasă, măpuse lângă dânsul pe canapea, citi scrisoarea domnească ce-iadusesem şi apoi îmi zise:Dridri______________________________________________________________239— V-aş complimenta bucuros pentru actul patriotic ce aţidesăvârşit în ţara d-voastră, dacă n-aş şti că complimentele suntde prisos unui popor ce se simte mândru şi fericit de faptele sale.Românii, aceşti fraţi depărtaţi ai italienilor, au dat mare probă depatriotism, un exemplu admirabil de Unire, pe care noi, italienii,suntem gata de a-1 urma.„Domnule conte, răspunsei, dacă am izbutit a realiza dorinţanoastră seculară, această reuşire o datorăm în parte şi ExcelenţeiVoastre, care aţi apărat cu atâta căldură drepturile Principatelorla Congresul din Paris."— Am făcut, apărându-le, un act potrivit cu convingerea meaşi conform intereselor familiei latine, şi voi continua aceeaşipolitică din toate puterile mele. Unirea Principatelor şi consultareavotului poporului este începutul unei ere noi în sistemul politic alEuropei. Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilorîntr-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi cafaptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizezeşi la poalele Alpilor.„Cu un rege valoros ca Victor Emanoil şi cu un ministru energicca contele de Cavour, observai, ce nu poate îndeplini o naţieinteligentă ca naţia italiană!"Contele zâmbi şi-mi adresă o mulţime de întrebări asupra ţăriimele, la care răspunsei cu francheţe fără a exalta calităţile şi fărăa ascunde defectele noastre, căci mi se părea că vorbesc nu cu unstrăin, ci cu un compatriot. Apoi rugai pe dl ministru să grăbeascătrimiterea unui consul sard în Principate şi să binevoiască a-miînlesni transportul a zece mii de puşti dăruite nouă de împăratulNapoleon. Contele îmi anunţă că a şi numit în postul de reprezen-tant al Sardiniei pe cavalerul Strambio şi îmi promise că va punela cale nolisarea de vase de comerţ pentru transportul armelor laGalati.„Acum, dnule conte, adăugai, după toate bunătăţile ce ati avutpentru noi îmi iau libertatea de a vă adresa o întrebare foarte240_______________________________________________________Vasile Alecsandriserioasă şi de o mare importanţă pentru Principate, la care vărog să-mi răspundeţi categoric: bine sau rău am face dacă amproclama noi înşine Unirea definitivă a Moldovei şi a Valachiei,după ce am ales un singur Domn pentru ele?"

Contele îmi răspunse nu, căci, prin o nouă complicaţie politică,am compromite actul alegerii de la al cărui succes atârnă viitoareanoastră Unire.După aceste cuvinte ce se potriveau cu acele ale lui Napoleon,contele trimise ca să invite în cabinetul său pe generalul Lamar-mora, ministrul de război, şi mă prezentă Excelenţei Sale, anun-ţându-i totodată că aveam misii de la prinţul Cuza de a mă înfăţişaregelui. Generalul, nalt de stat, înzestrat cu o figură marţială, seocupa cu o neîncetată activitate de reorganizarea oastei în preve-derea luptelor viitoare pentru independenţa Italiei, şi era cel maienergic auxiliar al contelui de Cavour, având încrederea deplinăa regelui şi bucurându-se de o mare popularitate ce o dobândiseîn Crimeea. El a fost comandantul micii armate piemonteze carea cooperat la luarea Sevastopolului, împreună cu armatele aliatefranceză şi engleză.Generalul Lamarmora mă strânse milităreşte de mână şi măîndemnă a merge a doua zi la palat, asigurându-mă că voi fi primitîndată de Maiestatea Sa.— Mâine, zise el, avem consiliu la regele. Găsiţi-vă în salonuladiutantului de serviciu când vom ieşi de la Maiestatea Sa, şi văvoi introduce eu însumi.„Vă mulţumesc, dnule general, de această amabilitate, răspun-sei, şi totodată vă exprim adânca satisfacţie ce simt de a vă revedeaîn ajunul marilor evenimente ce se pregătesc."— A mă revedea? întrebă generalul cu mirare... Unde ne-ammai văzut?— în cartierul general al mareşalului Pelissier.— Aţi fost în Crimeea?— Dar, şi am vizitat lagărul artistic al armatei piemonteze.Dridri___________________________________________________________241— La ce epocă?— Câteva zile în urma luării Sevastopolului.— Suntem dar cunoscuţi vechi... A revedere în curând pe unalt câmp de război mult mai important pentru noi, însă pânăatunci, a revedere la palat.Mulţumind ambilor miniştri de buna lor primire, mă întorseila hotel, unde găsii pe cavalerul Strambio, căruia contele deCavour pusese însărcinarea de a-mi înlesni vizitarea curiozităţilorde Turin, şi deschiderea lojilor ministeriale în teatre, etc. Am făcutîmpreună o lungă primblare prin oraş, admirând fizionomiilevesele, vioaie şi entuziaste ale generaţiei tinere.Capitala Piemontului este unul din oraşele cele mai considera-bile de peste Alpi. Aşezată la poalele acestor munţi, pe malul stângal râului Po, ea cuprinde o populaţie activă de 180.000 de suflete.Străzile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, însăafară de strada numită Po, care este formată de arcade, toatecelelalte străzi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit demonumente importante în privirea artei, precum le posedă Geno-va, Florenţa, Veneţia, Roma etc., însă el răsuflă un aer de libertatece-i dă o superioritate măreaţă asupra surorilor lui. Pe pieţe nuse înalţă catedrale monumentale precum Domo la Milan, SantaMăria de Fiore la Florenţa, Sân Marco la Veneţia, Sân Petro laRoma etc., dar se ridică statui de eroi-martiri ai libertăţii naţionale.Astfel pe piaţa Castello albeşte la soare o statuie de marmură cereprezintă, în suvenirul nenorocirilor de la 1848, un ostaş piemon-tez în lupta pentru apărarea Italiei şi pe piaţa Sân Carlo, cea mai

frumoasă şi mai regulată dintre toate, se-nalţă statuia ecvestră debronz a regelui Emanoil Filibert, lucrată de vestitul Marochetti, etc.Palatul regal e o zidire naltă, lipsită de orice ornamentearhitecturale şi ridicată în fundul pieţei Castello. Apartamentulregelui se găseşte la al doilea rând unde duce o scară de piatră,largă şi măreaţă. Cea întâi cameră în care intri e o sală spaţioasăşi destul de goală, ale cărei ferestre dau pe grădina palatului; ea-i242_______________________________________________________Vasile Alecsandriocupată de servitori în livrea şi de câţiva militari de serviciu. Uşadin fiind se deschide într-o a doua cameră mică şi întunecoasăunde stă adiutantul însărcinat cu introducerea persoanelor ce auaudienţe. Aceasta e vecină cu salonul regelui, salon simplumobilat, îmbrăcat pe pereţi cu stofă de mătase vişinie. Un singurobiect de artă ornează salonul, dar el merită admirarea privitorilor.E un grup de marmură albă ce reprezintă pe tustrei copiii lui VictorEmanoil jucându-se cu un câine de Terre-Neuve.Nu aşteptai mult în camera adiutantului, a doua zi când mădusei la palat, şi văzui pe miniştrii care ţinuseră consiliu cu regele.Generalul Lamarmora, zărindu-mă, veni să-mi deie mâna, apoiîmi zise să intru în cabinetul Maiestăţii Sale. Trecui prin salon şigăsii pe Victor Emanoil în picioare, purtând haine civile de culoareneagră, însă având un aer militar şi cavaleresc foarte impozant.Regele e nalt, are forme erculane, ochii semeţi şi pătrunzători şio figură căreia mustăţile sale stufoase şi răsucite dau un caracterde nobilă şi energică bărbăţie.Mă închinai respectuos dinaintea Maiestăţii Sale.— Bine ai venit, domnul meu!... îmi zise regele cu glas puternic.Ce face prinţul Cuza?„Măria Sa, răspunsei, depune omagiile sale la picioarele tronuluiMaiestăţii Voastre şi aşteaptă cu încredere continuarea generoaselorsentimente ale M. Voastre pentru Principatele Române."— Are dreptate prinţul, căci am stimă şi simpatie pentru naţiaromână.„Natia română presimte această simpatie, Sire, şi priveşte înpersoana Maiest. Voastre pe şeful familiei latine, din care face şiea parte."— Nu am putut încă face nimica pentru dânsa, dar am sperareîn Dumnezeu şi în poporul italian că în curând voi îndeplini ceeace părintele meu a cercat la 1848. Atunci am fost nenorociţi, însănenorocirile noastre au dat un caracter sacru cauzei Italiei.Dridri______________________________________________________________243„Această sfântă cauză, Sire, va triumfa, credem noi, românii,pentru că are pentru succesul ei spada Maiestăţii Voastre şisimpatiile naţiei franceze."— Ai văzut pe împăratul la Paris? întrebă regele, după o scurtătăcere.„Am avut onorul a fi primit de două ori de Maiestatea Sa",răspunsei.— Crezi că Franţa va veni în ajutorul Piemontului dacă acestaar începe ostilităţile?„Opinia publică, Sire, este pentru participarea Franţei înfavoarea Italiei."— Oricum să fie, replică regele, punând o mână în şold, eu nuvoi da înapoi vis-â-vis de Austria; şi chiar de-oi fi părăsit de ajutorulFranţei, voi ţinea lupta singur, cu armata mea. Poporul sard e bravşi deprins cu războiul. Am astăzi o sută de mii de ostaşi, şi, de va

fi nevoie, alţi o sută de mii vor alerga la un semn al meu, ca să iarând sub steagul patriei.Rostind aceste cuvinte, figura lui Victor Emanoil se luminasede acea sublimă flacără a entuziasmului ce inspiră sufletelor vitezesimţirea amorului de patrie, în acel moment geniul său părea apătrunde misterele viitorului şi a întrevedea realizarea glorioase-lor aspirări ale Italiei.„Sire! zisei în admirarea ce-mi inspira regele, Providenţa ajutăinimilor mari. Cauza Italiei va triumfa, căci întreaga Italie varăspunde la apelul Maiestăţii Voastre. Naţia italiană ştie acumunde merge, căci ea ştie cine o conduce, în scurtul timp de cândmă aflu aice, am observat în fizionomia poporului un aer deconvingere şi de hotărâre energică care îmi probează că ora lupteia sunat. Tot italianul astăzi pare convins de triumful principiuluimântuitor al independenţei şi pare gata a reîncepe lupta de la1848, ca să răzbune pe părintele Maiestăţii Voastre."— Aşa este şi aşa va fi! replică regele cu glasul răsunător.După aceste cuvinte, Victor Emanoil se informă de stareaspiritelor în Ungaria şi în Principate, apoi mă concedie zicându-mi:244_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Arată complimentele mele afectuoase prinţului Cuza şispune-i din parte-mi că toate şcolile civile şi militare din regatulmeu sunt deschise pentru români, care vor fi primiţi ca nişte fraţi!Mă închinai profund şi ieşii entuziasmat de caracterul eroic alregelui. Cuvintele sale răsunară puternic în mintea mea, ca nişteprofeţii de mari evenimente. Ce se va întâmpla oare în viitor?Dumnezeu singur o ştie! Tot ce se poate prevedea este că de se vaîncepe lupta cu Austria, Piemontul, condus de Victor Emanoil, vaşti a face minuni de vitejie, spre a răzbuna suvenirul amar alcatastrofei de la Novară.NAPOLEON IIITREI AUDIENŢE LA PALATUL TIUILLERIILOR1859Iîndată după sosirea mea în capitala Franţei (februarie 1859)cerui audienţă de la dl ministru afacerilor străine, contele Walew-ski, şi a doua zi mă prezentai la palatul ministerial ce se ridică pemalul stâng al Senei. Uşierii mă introduseră într-un mare salonornat cu tot luxul palatelor regale: mobile aurite şi îmbrăcate cucatifea roşie, perdele lungi de stofă de Lyon cu torsade de fir,bronzuri artistice aşezate pe cămine de marmură albă, covoaregroase împestriţate cu diferite desenuri etc., etc. Iar dintre toateornamentele acelui salon de primire cele mai demne de admiraresunt portretele împăratului Napoleon şi al împărătesei Eugenia,lucrate de celebrii pictori Winterhalter şi Diubiuf; tablouri minuna-te în privirea artei şi a semănaţii! Ele au totodată meritul de areprezenta, unul, maiestatea imperială îmblânzită prin expresiade bunătate a figurii lui Napoleon, şi celălalt, prestigiul împărătescstrălucind de tot farmecul frumuseţii încoronate.Dridri______________________________________________________________245Un uşier veni să-mi anunţe că Excelenţa Sa dnul ministru măaştepta în cabinetul său. Intrai dar în acel sanctuar atât deimportant unde astăzi se înnoadă şi se deznoadă finirile încâlciteale politicii europene şi mă găsii în faţa contelui Walewski.Excelenţa Sa mă primi cu multă amabilitate şi se puse a citiscrisoarea ce-i adusesem de la prinţul Cuza; apoi îmi zise:

— Sentimentele de abnegare ale Domnului român merită toatălauda, însă ele nu pot simplifica chestia Principatelor. Este denetăgăduit că actul alegerii sale, săvârşit de români, e de naturăa recomanda patriotismul lor, dar totodată el e şi de natură a pro-duce grele complicări în politica Orientului. Ştiţi prea bine, domnulmeu, câte dificultăţi au avut a întâmpina guvernul Maiestăţii Saleîmpăratului în sânul Congresului din Paris, prin urmare vă estenegreşit cunoscut că Turcia şi Austria sunt împotivitoare UniriiPrincipatelor, că Englitera sprijină sistematic politica Turciei, căPrusia nu are nici un interes de a fi favorabilă dorinţei românilor;cât pentru Rusia, cred că nu mai aveţi nici o îndoială desprecaracterul politicii sale în privirea d-voastră.— Aşa este, domnule conte, răspunsei; însă oricât de mariîmpotriviri poate găsi chestia românilor în unele cabinete aleEuropei, noi nu pierdem curajul, încât vom fi siguri că ExcelenţaVoastră va susţine interesele noastre în conferinţele ce au a sedeschide în curând, precum le-a susţinut şi în Congresul trecut.— Dar ce poate face Franţa singură în contra Turciei, Austriei,Engliterei şi celorlalte puteri?— Franţa, domnule conte, e mai puternică astăzi decât poatese crede însăşi. Ea poate arunca în cumpăna politicii europene ogreutate nemăsurată, numele lui Napoleon.— Aşa este; însă mărturiseşte, domnul meu, că actul alegeriicolonelului Cuza este cam abătut din calea Convenţiei.— Mărturisesc orice veţi voi, domnule ministru, încât voi fiîncredinţat de sprijinul Excelenţei Voastre... Acel act, deşi consi-derat ca rebel Convenţiei, are avantajul de a ne deschide calea246_______________________________________________________Vasile AlecsandriUnirii, prevăzută de însăşi Convenţie, şi dar noi credem că amfăcut un act conform cu spiritul ei şi chiar cu politica Franţei.Credinţa noastră nestrămutată este că Franţa nu ne va părăsi, căciea nu va voi a lăsa neîndeplinit dorul de renaştere al unui poporîntreg, un popor de viţă latină ce se rudeşte cu marele popor francez.— Nu pierdeţi din vedere că Franţa e singură.— Singură, însă în capul celorlalte puteri. Dacă ea va recunoaş-te actul alegerii prinţului Cuza, Europa va imita mărinimia sa.Contele Walewski începu a râde şi observă că popoarele tinerenu se îndoiesc de nimica.— Ferice de dânsele, răspunsei, căci izvorul faptelor mari estecredinţa!După o scurtă tăcere contele mă întrebă, cătând drept în ochiimei, dacă este adevărat că ambele Principate doresc deopotrivăunirea lor într-un singur stat?— Adevărat — răspunsei în deplină convingere.— Adevărat e că alegerea domnitorului atât în Moldova, cât şiîn Valachia a rezultat din voinţa unanimă a Camerelor, iar nu dinvreo înrâurire ocultă, exercitată asupra deputaţilor?— Adevărat!— însă precât ştiu, în timpul alegerii erau mai mulţi preten-denţi la tron.— Acei pretendenţi au cercat a se pune în iveală, dar ei nureprezentau decât ambiţia lor personală, şi naţia era sătulă,dezgustată chiar de asemenea ambiţii egoiste. Ea aspira la încoro-narea unui principe mântuitor, iar nu la simpla înălţare a unuiom. De aceea, când a sunat ora alegerii, toti deputaţii au fost ani-maţi de adevăratul patriotism şi s-au arătat demni de mandatul lor.

— Domnul actual era şeful unui partid politic până a nu fi ales?— Nicidecum; el era simplu soldat în rangurile partiduluinaţional, ca noi toţi.— Şi credeţi că reprezintă în conştiinţă principiile pentru carev-aţi luptat cu atâta energie? Credeţi că va respecta Convenţia?Dridri______________________________________________________________247— O credem.Contele se puse a gândi. Eu îl priveam cu luare-aminte, cercânda ghici impresia produsă de răspunsurile mele, însă nu putuidescoperi nimica.— Domnule conte, zisei sculându-mă de pe scaun, daţi-mi voiea vă adresa o întrebare: în urma convorbirii ce am avut onorul aţinea cu Excelenţa Voastră, putem noi, românii, avea sperare însprijinul Ei pentru actul alegerii săvârşite în Principate?— Aceasta, răspunse contele zâmbind, atârnă de la împăratul.— Prea bine: putea-voi dar să am onorul de a vedea peMaiestatea Sa?— Aveţi vreo scrisoare pentru Ea?— Am şi scrisoare din partea Domnului Cuza, şi însărcinarede a prezenta verbal omagiile sale respectuoase.— E greu de a fi prezentat împăratului în zilele acestea, îmiobservă contele, căci Maiestatea Sa e foarte ocupată, şi nu credsă fii primit înainte de 15 zile.— Voi aştepta până când Maiestatea Sa va putea dispune decâteva minute în favoarea mea; tot ce vă rog însă, dle ministru,este să aveţi bunătate de a spune împăratului că sunt venit înadinscu o misie pentru Maiestatea Sa.— Bucuros. Chiar astăzi 1-oi informa despre sosirea dvoastră.A revedere, domnul meu.Ieşind din cabinetul ministrului, mă simţii cuprins de o tainicăgrijă. Cu cât îmi repetam convorbirea mea cu contele Walewski,mi se părea că adevăratul caracter al ei nu era încurajator.Ministrul se arătase în adevăr foarte amabil, însă nu mai puţindiplomat cu mine, căci se ferise de a se lega prin vreo promiterecât de mică. Totul atârnă de la împăratul! îmi zise el dreptconcluzie... Fie. Mai bine să ai a face cu Dumnezeu decât cu sfinţii,spune românul în înţelepciunea sa; însă când oare va sosi ziuaaceea fericită în care voi putea aborda geniul încoronat caretine soarta noastră în mâinile sale?...248_______________________________________________________Vasile AlecsandriMă dusei să fac o primblare la Bois de Boulogne pentru ca să-mi alin neastâmpărul şi mă întorsei la hotel pe la cinci ore. Portarulîmi dete un plic în care găsii următorul bilet:„Maiestatea Sa împăratul va primi în audientă particulară pe dlAlecsandri mâine, la unsprezece ore.DUCA DE BASSANO."IILa ora indicată mă prezentai la poarta pavilionului din mijlocal palatului Tuilleriilor, numit Pavilionul Orologiului.Sub peristil se aflau câţiva Cent-gardes, în uniforma lor străluci-toare, precum şi mai mulţi uşieri, care purtau lanţuri de argintpe deasupra fracurilor negre. Unul din aceştia, aflând că aveam oaudienţă la împăratul, mă introduse îndată în salonul adiutanţilor.Aici mă întâmpină un şambelan care, citind cartea mea de vizită,mă invită să intru în alt salon, cu ferestre mari deschise pe grădinaTiuilleriilor. Acest salon are o însemnătate glorioasă, fiind sanctu-

arul stindardelor gărzii împărăteşti.De-abia mă aşezasem pe o canapea îmbrăcată cu covor deGobelini şi auzii sunând într-o cameră laterală un timbru argintiu;şambelanul deschise îndată o uşă mare de lemn de mahon şi încurând veni să mă cheme în numele împăratului.Inima-mi începu a bate de o mare uimire... Trecui prin douăsaloane mici şi mă găsii în prezenţa lui Napoleon.Maiestatea Sa făcu doi paşi spre mine, în vreme ce mă închi-nam, şi zise cu bunătate:— Domnule A... am aflat cu mulţumire sosirea d-tale în Paris.Cred că-mi aduci veşti bune din Principate.Glasul plin de blândeţe, zâmbetul încurajator, căutătura bine-voitoare, care împreunară cuvintele împăratului, alinară pe locneastâmpărul inimii mele. Ca prin un efect magic ideile mele luarăDridri______________________________________________________________249un zbor mai liber şi mai înalt în atmosfera imperială în care măgăseam, şi cauza patriei mele, încredinţată mie, se prezentă atunciînaintea ochilor mei în toată mărimea sa.împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prinţuluiCuza, se puse pe un jilţ de marochin aproape de birou şi îmi făcusemn să şed pe un scaun alături.în vreme ce Maiestatea Sa citea scrisoarea domnească, euexaminam cu o curiozitate nesăţioasă trăsăturile acestei figurimăreţe care răspândeşte o lumină atât de glorioasă în istoria seco-lului nostru. Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a cărunţi;tipul obrazului nu seamănă cu acel al moşului său Napoleon I,însă are un caracter de energie însoţită cu o blândeţe fermecătoare.Fruntea e nobilă; ochii albaştri au o expresie adâncă şi visătoare;graiul e simpatic, convingător şi îndulcit prin efectul unei zâmbiriamicale care atrage inimile.Toate persoanele ce trăiesc în contact cu împăratul suntsubjugate de neîncetata bunătate a sufletului său şi îl adoreazămai mult decât pe un om încoronat, îl adorează ca pe un binefă-cător, ca pe un părinte. Generozitatea sa nu are margini; ea semanifestă la toate cazurile atât în favorul amicilor dinastieinapoleoniene, cât şi în ajutorul străinilor.Cabinetul împăratului e simplu mobilat; pereţii sunt acoperiţicu hărţi geografice şi cu portrete de familie, între fereşti, pe oconsolă de marmură, este bustul lui Napoleon l, iar pe căminăbustul reginei Hortensia, mama împăratului actual.Sfârşind citirea scrisorii domneşti, împăratul se întoarse spremine cu un aer de satisfacere şi zise:— Simt o mare simpatie pentru natia română şi pentru domnulCuza, şi văd cu mulţumire că nu m-am înşelat când am judecatcauza Principatelor demnă de sprijinul Franţei. Actul patriotic ceaţi desăvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambeletronuri, al Moldovei şi al Valachiei, tactul politic ce aţi probatsăvârşindu-1 îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi.250_______________________________________________________Vasile AlecsandriNu-mi rămâne decât a vă felicita şi a vă asigura că ajutorul Franţei,că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înţeleaptă ce aţi apucat.La aceste cuvinte atât de măgulitoare mă simţii pătruns de oadâncă uimire şi răspunsei:— Sire! Cuvintele binevoitoare ale Maiestăţii Voastre sunt denatură a insufla mândrie sufletelor române. Nu zic a mări recunoş-tinţa lor, căci românii au un cult entuziast pentru numele Maiestă-

ţii Voastre, în ţara mea, de la mic până la mare, toţi binecuvân-tează pe împăratul Franţei ca pe geniul mântuitor al României; şichiar în ora când s-a săvârşit actul alegerii Domnului, o presimţireputernică îndemna pe reprezentanţii Naţiei a îndeplini cu toatăîncrederea acel act, ca unul ce le părea şi conform dorinţeiMaiestăţii Voastre, şi avantajos intereselor româneşti.împăratul zâmbi cu multă bunătate la acest răspuns, aprinseo ţigaretă şi replică:— Cunosc simţirile românilor pentru naţia franceză, căci afarăde chestia politică ce a contribuit a dezvolta acele simţiri, existăşi o legătură de familie între ambele naţii. Sunteţi de viţă latină,şi mulţi din d-voastră, chiar prinţul Cuza, mi se pare, v-aţi făcutstudiile în Paris?— Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi şi deidei cu francezii ne îndeamnă a veni de preferinţă în sânul Franţeipentru ca să primim lumina civilizaţiei. Prinţul Cuza a fost unuldin cei întâi tineri români care au studiat în universităţileParisului.— Ce vârstă are prinţul?— Patruzeci de ani, Sire.— Pan' a nu fi ales Domn, era colonel?— Dar, Sire!... Şi acum că a ajuns la cea mai înaltă poziţie înpatria sa, ambiţia sufletului său este de a fi în Orient cel întâilocotenent al Maiestăţii Voastre.— Care este starea actuală a Principatelor în privirea admini-straţiei, a finanţelor şi a puterii armate?Dridri___________________________________________________________251— Sire! Principatele se află într-o deplină dezorganizareadministrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-ausuccedat în timp de doi ani; finanţele sunt reduse la zero, şi armataregulată, compusă de 10. 000 oameni, este rău organizată, căciea se resimte de regimul vechi, şi rău armată, căci nu are decâtpuşti şi săbii vechi aduse din Rusia.— Cum? N-aveti fonderii de tunuri, fabrici de capsule şi de praf?— N-avem nimica, Sire; ne găsim săraci de toate, şi de armebune, şi de ofiţeri cu experienţă. Singura noastră sperare sereazemă în generozitatea Maiestăţii Voastre. Am dori să aducemdin Franţa ofiţeri instructori pentru toate ramurile artei militareşi să introducem în oastea română administraţia, disciplina şi maicu seamă acel spirit militar care face din armata franceză o armatăde eroi.— Prea bine, răspunse împăratul; aprobez dorinţa românilorşi le dăruiesc 10. 000 de puşti cu capsule. Totodată le promit atrimite ofiţeri instructori de toată arma, precum şi oameni specialipentru înfiinţarea fonderiilor şi fabricilor trebuitoare oastei.Mărturisesc că auzind această făgăduinţă neaşteptată, nu găsiicuvinte ca să exprim în deplin simţirea recunoştinţei mele. Uimit,mă închinai în tăcere.— Aveti ceva artilerie? mă întrebă iar Maiestatea Sa.— Am avut. Sire, vreo câteva tunuri pan' a nu se aprinderăzboiul Orientului; însă când s-au retras ruşii din Principate, ei auridicat mica noastră artilerie cu a lor. Pe urmă austriecii, ocupândPrincipatele, au găsit prilej a vinde guvernelor de atunci câtevatunuri vechi, precum şi o sumă de săbii de pe timpul Măriei Tereza.Napoleon începu a râde şi adaugă:— V-aş da şi două baterii de artilerie, dacă ar fi înlesnire de a

le transporta în Principate.— Sire, răspunsei, guvernul Maiestăţii Voastre nu va avea nicio supărare întru aceasta; eu însumi mă însărcinez cu transportularmelor.252_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Prea bine; ocupă-te deocamdată cu expediţia acelor 10. 000de puşti şi a muniţiilor lor; eu voi da instrucţiunile necesareministerului meu de război. Cât pentru artilerie, vom aviza maipe urmă.împăratul luă condeiul şi făcu un semn pe o coală de hârtie;apoi urmă întrebările sale:— Mi-ai spus că finanţele d-voastră sunt în proastă stare.N-aţi gândit a face un împrumut în străinătate?— Sire, pan' a nu pleca din ţară, ministrul elabora un proiectde împrumut de 6. 000. 000 fr. cu gând de a-1 supune Camerelor;şi prinţul Cuza m-a însărcinat a cerceta dacă un asemenea împru-mut s-ar putea efectua aice.— 6. 000. 000 numai? Nu cred să poată ajunge o asemeneasumă la nevoile unei naţii care voieşte a renaşte şi a se organiza.Care sunt garanţiile ce aţi înfăţişa pentru asigurarea împrumutului?— Avem, Sire, mai multe venituri mari ale statului, precumvămile, ocnele, exportul grânelor etc., care sunt în stare a garantaun împrumut mult mai important.— De este aşa, hotărâţi-vă mai bine a contracta un împrumutde 12.000.000 franci, şi, în cât priveşte înlesnirea efectuării sale,voi vorbi eu însumi cu unul din cei mai mari bancheri din Paris,cu Pereire; însă nu uita a scrie îndată prinţului Cuza ca să-ţi trimităo împuternicire legalizată pentru a putea începe asemenea nego-ciere, precum şi titlurile garanţiei împrumutului.— Sire, răspunsei închinându-mă, voi urma întocmai povăţu-irilor Maiestăţii Voastre.Napoleon mai făcu un semn pe coala de hârtie, aprinse o adoua ţigaretă şi zise:— Mi-ai spus iară că armata română se suie numai la 10. 000de oameni. Pentru ce acest mic număr de soldaţi într-o populaţiede 4. 000. 000?— Pentru că până acum am fost strâns legaţi în faşele Regula-mentului Organic; cu toate acestea însă, noi am găsit chipul de aDridri______________________________________________________________253mări puterea noastră armată prin înfiinţarea de deosebite corpurineregulate, precum dorobanţi, plăieşi, grăniceri, al căror numărse suie la 15.000; încât socotind unii cu alţii, avem 25. 000 deoameni purtători de arme.— Bun soldat e românul? întrebă împăratul.— Precât îmi este iertat a judeca asemenea chestie în neştiinţamea de artă militară, eu consider, Sire, soldatul român ca pe unuldin cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăşi naturasa, deprins cu toate greutăţile vieţii, cu foamea, cu osteneala, cucăldura, cu gerul, şi are o aplecare la soldăţie. în vremea cândruşii au organizat cel întâi batalion românesc, ei se minunară astfelde lesnirea tinerilor recruţi a deprinde mânuirea armelor, cât îinumeau franzuski, adică francezi. Ceea ce le lipseşte ostaşilorromâni este o organizare înţeleaptă, o instrucţie militară care sădeştepte în sufletul lor acel simţ de demnitate personală, acel amorfanatic al steagului, care insuflă inimile militarilor francezi şi îiîndeamnă a face minuni de vitejie.

împăratul mă asculta cu luare-aminte. Mă oprii din zborulentuziasmului ce mă apucase în privirea soldaţilor români şi a armieifranceze, căci aş fi putut vorbi o oră întreagă asupra acestui suget.— Văd cu plăcere, observă Maiestatea Sa, că ai o sincerăadmirare pentru armia mea.— Sire, admirarea mea pentru dânsa este aşa de adâncă, căîn ochii mei armata este partea cea mai nobilă a naţiei, adevăratacavalerime din secolul nostru, căci religia sa e întemeiată pe celemai sublime simţiri: onor, bărbăţie, glorie şi abnegare!Napoleon făcu semn de aprobare şi, sculându-se de lângă birou,mă invită a mă apropia de-o mare hartă geografică întinsă peperetele din faţa ferestrelor.— Vină, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurareaprovinciilor ocupate de români.Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg degeografie românească, arătând cu degetul mai întâi Principatele254_______________________________________________________Vasile AlecsandriUnite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia, ce leînconjoară, apoi satele româneşti răspândite pe malul drept alDunării, vorbind de omogenitatea poporului ce locuieşte aceste părţiale Orientului, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, debogăţia minelor, de tăria Carpaţilor ca punct strategic, de mulţimearâurilor etc., şi sfârşii, zicând cu un entuziasm bine simţit:— Vedeţi, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie, şi ce Regatimportant ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacăProvidenţa ar realiza visul şi aspirările lor. Pus de o mână puternicăîn cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluţiaatât de grea a chestiei Orientului.împăratul ţinti ochii săi pătrunzători asupra mea; apoi schim-bând şirul convorbirii mă întrebă de am a pleca în curând la Londra?— Cât mai în curând, Sire, răspunsei; căci afară de misia meaîn Englitera, am însărcinare a merge şi la Turin.— Te îndemn dar, zise Maiestatea Sa, a nu întârzia nicidecumcălătoria d-tale la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misieid-tale. Aici ai găsit calea uşoară, fiind politica mea favorabilăchestiei Principatelor; însă la Londra vei găsi oarecare prevenţiiîn contra alegerii Domnului, ce e considerată ca o călcare a Con-venţiei şi poate chiar ca un act de premeditare în contra integrităţiiimperiului otoman. Misia d-tale e delicată şi grea, însă nu pierdecurajul. Mergi, pan' a nu pleca, de te sfătuieşte cu contele Walew-ski, şi când vei ajunge la Londra, du-te de vezi pe ambasadorulmeu, Duca de Malakof, care îţi va da bune povăţuiri.— Sire, răspunsei pătruns de atâta bunătate, mă aştept la marigreutăţi de înfruntat în Englitera, şi chiar poate la o tristă neizbân-dă în negocierile mele, dar bunătatea ce mi-a arătat MaiestateaVoastră îmi dă curajul a aborda orice lupte, orice împrotiviri.Napoleon îmi făcu onorul neaşteptat de a-mi da mâna, conce-diindu-mă, şi replică:— Cum te-i întoarce din Englitera, să vii la Tiuillerii.Mă închinai cu recunoştinţă, împăratul adăugă:Dridri______________________________________________________________255— Scrie prinţului Cuza că are toată simpatia mea, şi aratăcompatrioţilor d-tale deplina mea satisfacere pentru actul politicce au desăvârşit cu patriotism, curaj şi spirit.— Sire, replicai cu glasul cam tremurător, deie-mi voie Maiesta-tea Voastră a depune la picioarele sale mulţumirile românilor

pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare şi totodată a-i expunenedumerirea critică în care ei se găsesc.Napoleon îmi făcu semn de a vorbi liber:— Sire! Suntem un popor tânăr, fără nici o ispită de viaţăpolitică, şi dar precum am fost luminaţi de un instinct providenţiala face un act ce a atras laudele Maiestăţii Voastre, am putea comiteşi greşeli. Fie generoasă Maiestatea Voastră şi binevoiască a nearăta calea ce trebuie să urmăm. Noi în ora de faţă ne găsim înexaltarea izbândei. Am făcut un pas mare, care ne mândreşte şine împinge a păşi tot înainte. Trebuie oare să cedăm acestei pornirientuziaste proclamând Unirea definitivă a Principatelor? Cu unsingur cuvânt, cu un semn, Maiest. Voastră ne va conduce cât dedeparte sau ne va opri pe loc.— Nu, răspunse împăratul; nu se cuvine acum deodată să faceţiun al doilea pas, căci însăşi Franţa, deşi vă este favorabilă, nu v-arputea apăra în contra acuzării de călcare a Convenţiei. AceastăConvenţie este un act oficial european, subsemnat de şapte puteri;el trebuie respectat! în alegerea Domnului, românii au avut spiritulde a profita de o lacună ce există în Convenţie, nefiind prevăzutcazul numirii aceluiaşi Domn în Principate; însă prin proclamareaintempestivă a Unirii aţi răsturna deodată tot lucrul Congresuluide Paris, şi atunce chiar eu însumi nu aş mai putea să vă ţin parte.Ceea ce se cuvine să faceţi acum este să aşteptaţi în linişteviitoarele Conferinţe şi să vă ocupaţi cu seriozitate de reorganiza-rea administrativă, financiară şi militară a Principatelor. Cătaţi avă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor din lăuntru,precum v-aţi recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă,şi vă pregătiţi nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor.256_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Sire, întrebai, Maiestatea Voastră îmi permite de a scrieaceste prinţului Cuza?— Negreşit, răspunse împăratul, şi-i veţi adăuga că îl sfătuiescsă păstreze ordinul cel mai deplin în Principate!Pe urmă concediindu-mă cu o zâmbire binevoitoare îmi zise:— A revedere după întoarcerea d-tale din Englitera.Mă închinai respectuos şi ieşii din cabinetul împărătesc, încân-tat şi transportat de graţiozitatea cu care Maiestatea Sa mă tratasetimp de o oră. Salonul de alături era plin de persoane în cravatealbe care aşteptau audienţe de la împăratul. Ne salutarăm cu toţii,şi în sfârşit alergai la fratele meu pentru ca să-1 însărcinez cuoperaţia transportării armelor, în nime altul nu mă puteam încredemai bine pentru o asemene misie delicată, care reclama o inteli-genţă vie şi unită cu o mare discreţie.A doua zi vizitai, pe contele Walewski, după ordinul împăra-tului. Excelenţa Sa mă povăţui de a fi foarte restrâns în vorbă cuoamenii de stat ai Engliterei şi de a susţine alegerea prin argumen-te doveditoare de respectul românilor pentru Convenţie şi de a lorcredinţă către suzeranitatea înaltei Porţi; apoi mă asigură că Ducade Malakoff va fi înştiinţat prin telegraf de sosirea mea la Londra.Aşadar, plecai din Paris seara la opt ore, după ce mai întâi amscris prinţului Cuza toate detailurile audienţei mele la împăratulşi după ce am stenografiat toate cuvintele împăratului Napoleon,pentru ca să cunoască mai târziu românii cât de generos şi deafectuos a fost pentru noi Napoleon III.IIILa întoarcerea mea din Englitera1, unde misia mea avu o reuşită

satisfăcătoare, cerui audienţă şi mă prezentai îndată la palatul' Detailurile misiei melc la Londra se vor publica mai târziu [VA.].Dridri______________________________________________________________257Tiuilleriilor după ordinul ce primisem de la împăratul. Napoleonse găsea în cabinetul său împreună cu mareşalul Vaillant, ministrulde război, şi mă primi cu bunătatea sa obişnuită, mă onoră cudarea sa de mână şi mă invită să iau un scaun; apoi, adresându-se către bătrânul mareşal, îi zise:— Domnule ministru, vei şti că am dăruit zece mii de puşti1cu muniţiile lor armatei române. Vei da ordinele necesare, pentrude a le ţinea gata la dispoziţia domnului A. care se însărcineazăcu transportul lor. Totodată vei alege un număr de ofiţeri instruc-tori de toată arma, cu destinare pentru ei de a merge în Principateîndată ce va veni cererea oficială de la guvernul prinţului Cuza.Mareşalul întrebă dacă nu ar fi necesar de a se trimite şi unofiţer superior cu cunoştinţe de înaltă strategie? Apoi, adresându-se de-a dreptul la mine, îmi zise:— Aveţi în ţară oameni capabili de a purta comanda uneiarmate întregi şi de a pune Principatele în stare de apărare la cazde nevoie?— Avem, răspunsei, puţini tineri care au făcut studii militare,dar cărora le lipseşte practica, experienţa.— Nu e destul, replică mareşalul. Pre cât înţeleg, aveti elementede buni şefi de batalioane cel mult, iar nu încă de ofiţeri superiori,de generali.— Pe cine socotiţi, domnule ministru, să însărcinăm cu aseme-ne misie? întrebă împăratul.Mareşalul stătu pe gânduri, iar împăratul îmi făcu întrebaredacă cunoşteam vreunul din ofiţerii superiori care ar primi sămeargă în Principate?... Numii pe generalul Rose, unul din ceimai bravi şi mai tineri militari, ajunşi la un grad aşa de nalt prinmeritele lor.— Rose? replică Maiestatea Sa zâmbind, îmi trebuieşte mie;nu pot să vi-1 dau.1 Acele 10.000 de puşti se găsesc în arsenalul din Bucureşti [V A.].258_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Rose? adăugă mareşalul, bravo! Văd că ştiţi a alege, însăRose e necesar armatei franceze. Sire! Mă voi ocupa însumi a găsiun ofiţer capabil pentru Principate şi voi raporta îndată MaiestăţiiVoastre.Mareşalul se sculă, adunând într-un mare portofoliu mai multehârtii de pe birou, împăratul zise:— Prea bine! Domnul A... se va adresa de acum de-a dreptulcătre d-voastră atât pentru arme cât şi pentru ofiţeri instructori.— Sire! îndrăznii atunci a zice; deie-mi voie Maiestatea Voastrăa cere o nouă graţie în favoarea organizării armatei noastre.— Care? întrebă Napoleon.— învoirea Maiestăţii Voastre de a se primi studenţi români înşcoalele militare de la Saumur şi de la Metz, precum şi la şcoalapolitehnică, şi a statului major.La această propunere cam îndrăzneaţă mareşalul se întoarserepede spre mine, voind negreşit să facă o observare: însă împăra-tul nu-i dete timp, căci îmi acordă cererea cu generozitate, zicândministrului ca să ia notă de dânsa. Bătrânul mareşal se închină şiieşi din cabinet; atunci Napoleon se apropie de cămină. îşi aprinseo ţigaretă şi mă întrebă care a fost rezultatul misiei mele la Londra?

Mă grăbii a face în scurt istoricul audienţei mele la lordulMalmersbury, ministrul Foring-Oficiului, şi adăugai:— Sire! Am buna sperare că Englitera va fi de opinia MaiestăţiiVoastre în chestia Principatelor.Napoleon mă ascultă cu atenţie şi curiozitate, apoi binevoi amă felicita de rezultatul fericit ce obţinusem şi zise:— încât Franţa şi Englitera vor fi în acord, orice chestie e sigurăde a triumfa.După aceste cuvinte memorabile, M. Sa mă întrebă dacă întimp cât m-am găsit la Londra am observat vreun simptom deîngrijire în privirea complicărilor politice dintre Austria şi Italia?— Mai toate persoanele ce am cunoscut în Englitera, răspunsei,mi-au părut preocupate de iminenţa unui război austro-italian.Dridri______________________________________________________________259Mi s-a făcut pretudindeni întrebare dacă în caz de agresie din parteaAustriei, Franţa ar merge în ajutor Piemontului; însă m-am ferit,Sire, de a emite vreo opinie personală în această chestie importantă.— Ai văzut pe lord Palmerston?— Nu, Sire, căci era absent din Londra; însă am făcut vizitălorzilor Clarendon şi John Russel.— Care e opinia lor asupra cauzei d-voastră?— I-am lăsat în cele mai bune dispoziţii pentru noi.Napoleon sună un timbru de argint. Şambelanul de serviciuintră şi primi ordin de a trimite să cheme la Tiuillerii pe conteleWalewski. Pe urmă Maiestatea Sa, aşezându-se lângă birou, măîntrebă dacă cunoşteam armia austriacă?... etc...........iîn sfârşit, împăratul se informă despre rămăşiţele arheologiceale romanilor în ţările noastre precum: monumente, medalii,inscripţii, urme de lagăre etc. şi, aducând conversaţia asupra limbiinoastre, mă invită să scriu o frază românească pe o coală de hârtie,pentru ca să poată judeca despre latinitatea ei.— Iată, Sire, am zis, două versuri dintr-un cântec popularpăstrat în România de pe timpul unchiului Maiestăţii Voastre,Napoleon I, şi am scris:Bunăparte nu-i departe,Vine să ne dea dreptate!împăratul cunoştea acest cântec, căci la 1855 răposatul loanVoinescu, unul din exilaţii de la 1848, luându-1 de la mine, îlcomunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului împărăteseiEugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa mult la acel glasdepărtat din fundul Carpaţilor, care celebra legenda napoleoniană.Această a doua audienţă ţinu o jumătate de oră, în carem-am convins şi mai mult de simţirile, pot zice, părinteşti ale1 Acele 10.000 de puşti se găsesc în arsenalul din Bucureşti [V A.].260_______________________________________________________Vasile Alecsandriîmpăratului pentru români; apoi concediindu-mă, Maies. Sa îmizise cu multă bunătate:— Ştiu că ai să pleci în curând la Turin. Observă, cât vei fi înPiemont, starea spiritelor, şi când te-i întoarce la Paris, vină iar laTiuillerii ca să-mi comunici observările d-tale.Mă închinai respectuos şi, întors la hotel, îmi făcui pregătirilede plecare în Italia.IViDupă săvârşirea misiei mele în capitala Piemontului, plecai la

Genova. Drumul de fier trece prin acea vale minunată care seîntinde la poalele Alpilor până-n Marea Mediterană, unindu-secu câmpiile atât de mănoase al Lombardiei de la malurile Tesinuluipână la poalele Apeninilor. Acea cale ferată pune în comunicaţieTurinul şi Genova prin Alexandria, oraş întărit cu fortificaţiigigantice şi aşezat la confluentul râurilor Bormida şi Tanaro.Viaducurile, tunelurile, podurile aruncate pe torentele Scriviaşi Traversa între Genova şi Novi sunt demne de a fi considerateca zidiri romane.Am vizitat Genova cu mult interes, căci acest oraş păstreazăîncă sigiliul evului mediu. Am admirat palatele acelea înalte careîncununează amfiteatrul portului şi împodobesc străzile Balbi,Nuova, Nuovissima etc.; piaţa Carlo Felice, pe care este clădit tea-trul ce poartă acelaşi nume; palatul ducal, vechea reşedinţă a Dogi-lor, catedrala zidită în marmură albă şi neagră; primblarea numităAcqua Sole etc. şi mai cu seamă am rămas încântat de acea culoarelocală, de acel aspect măreţ, ce aminteşte epoca înfloririi şi aputerii fostei republici genoveze.De aici m-am îmbarcat pe un mic vapor, care m-a transportatîn 12 ore la Niţa, acel caravanserai feeric, ridicat pe malul' Punctele în textul lui Alecsandri din Convorbiri literare.Dridri___________________________________________________________261Mediteranei pentru pătimaşii bogaţi ce vin să cumpere în timp deiarnă razele binefăcătoare ale soarelui. De la Niţa, luând unelegant cupeu înhămat cu cai de poştă, m-am îndreptat spreMarsilia şi am trecut prin vestita şi poetica vale a Canei, a căreivegetaţie se compune de măslini, rodii, lauri, portocali şi lămâi.între Marsilia şi Paris nu m-am oprit decât la Avinion pentruca să vizitez pe generalul Rose, ce comanda garnizoana şi vechiulpalat al Papilor, astăzi transformat în cazarmă. Generalul mi-apromis că se va ocupa în curând cu redactarea unui proiect dereorganizare a armatei române, şi, din parte-mi, nu găsii mai bunchip de a-i mulţumi, decât repetându-i cuvintele măgulitoare cerostise împăratul despre dânsul.Când am sosit la Paris, am constatat o mare tulburare în lumeapolitică. Neînţelegerile dintre Austria şi Piemontul luaseră decâteva zile un caracter ameninţător; războiul părea iminent, căciregimentele austriace se înaintaseră până la hotarele Sardiniei şise pregăteau a trece Tesinul. Mă prezentai la Palatul Tiuillerii şifusei introdus îndată în cabinetul împăratului. M. Sa veni dinsalonul de alături şi-mi zise:— Domnule A., nu pot să-ţi dau astăzi decât zece minute, căciprezidez consiliul mareşalilor. Ce veste îmi aduci din Italia? Cumai aflat spiritele în Piemont?— Sire! răspunsei; Maiestatea Sa regele Victor Emanoil e gatade luptă şi contează pe ajutorul Maiestăţii Voastre. Naţia italianăde la nord e decisă a secunda voinţa regelui. Ceea ce m-a convinsdespre hotărârea poporului este că nu am văzut ca la 1848manifestări de un entuziasm teatral, ilustrate cu steaguri, cu eşarpetricolore, cu cocarde şi cântece patriotice, ci un entuziasm tăcut,adânc, întunecos, pot zice, ca un cer negru înainte de furtună.Piemontezii aşteaptă numai un semn pentru ca să păşeascăînaintea duşmanului şi ţintesc ochii pe vârfurile Alpilor ca săzărească stindardul glorios al Franţei.262_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Bine, replică împăratul, îl vor zări în curând. Eu plec peste

trei zile în Italia. Acum un singur lucru cer numaidecât de laprinţul Cuza: menţinerea ordinului celui mai deplin în Principatepe cât timp va ţinea războiul de peste Alpi.— Voinţa Maiestăţii Voastre, Sire, va fi împlinită, răspunseiînchinându-mă.— Voiesc asemenea să faci cunoscut românilor că sunt mulţu-mit de ei şi că mă voi îngriji totdeauna de soarta lor. Astăzi poziţiapolitică a Principatelor e asigurată prin diversele interese alePuterilor, căci Rusia le va apăra în contra Turciei, Englitera şiAustria în contra Rusiei, şi Franţa în contra tuturor. Organizaţi-vă în linişte, dezvoltaţi resursele voastre financiare, agricole şimilitare şi aşteptaţi cursul evenimentelor în pace.— Vom urma, Sire, instrucţiile Maiest. Voastre.După această mică, dar importantă convorbire, Napoleon seapropie de mine şi mă întrebă zâmbind cu blândeţe:— Nu mai ai nimic a-mi cere pentru ţara dumitale?La această întrebare făcută cu un glas atât de încurajator, oidee luminoasă îmi trecu prin minte:— Sire! răspunsei, am două cereri de făcut, însă nu îndrăznesc...— Grăieşte! replică împăratul.— Cea dintâi, Sire, este ca guvernul Maiestăţii Voastre săadmită înfiinţarea în Paris a unei agenţii oficioase a PrincipatelorUnite.— Şi a doua?— A doua, Sire, este învoirea Maiestăţii Voastre pentru francezica să poată primi şi purta decoraţiile ordinului ce prinţul Cuzaare de gând a institui.Napoleon stătu puţin a se gândi. Cererea aceasta din urmăţintea la nu mai puţin decât la recunoaşterea suveranităţii Princi-patelor, căci un decret împărătesc, publicat de vreo doi ani,autoriză pe francezi a primi decoraţii numai de la statele indepen-dente şi suverane. Cu toate acestea, împăratul în mărinimia luise uită la mine cu blândeţe, îmi dete mâna şi răspunse:Dridri______________________________________________________________263— încuviinţez cererile prinţului Cuza şi promit să-i trimitordinul Legiunii de Onoare, îndată ce mă voi întoarce din Italia.1Mă închinai pătruns de recunoştinţă şi făcând în mine cele maisincere urări pentru gloria Franţei şi pentru păstrarea zilelor luiNapoleon.A treia zi în adevăr asistai la plecarea împăratului din Paris.Maiestatea Sa în uniformă de general şi, având pe graţioasaîmpărăteasă la dreapta sa, ieşi din curtea palatului într-o caleaşcacu patru cai. Strada de Rivoli era ticsită de lume care striga cufrenezie: „Trăiască împăratul! Trăiască împărăteasa!"Caleaşca înainta în pasul cailor. Unii din privitori, animaţi deun entuziasm nestăpânit, se suiau pe scara trăsurii ca sa dea mânacu împăratul şi răcneau:— Mergi, Sire, şi de vei avea nevoie de noi, cheamă-ne; vomalerga cu toţii.Napoleon zâmbea, iar împărăteasa uimită avea ochii plini delacrimi.Astfel plecarea salvatorului Italiei din Paris a avut caracterulunui adevărat triumf.2Iată relaţia audienţelor mele la palatul Tiuileriilor, relaţie dincare sunt obligat a omite multe părţi de un mare interes, dar pe

care convenienţele politice actuale nu-mi permit a le publica. Incursul misiilor mele am găsit pretutindeni laude şi simpatii pentruromâni; pretutindeni am primit cele mai favorabile promiteri. DeieDomnul ca să ştim a profita şi a ne arăta demni de ele!în adevăr, un popor necunoscut până ieri nu poate sa aibă maimult noroc! Şi un reprezentant al lui nu poate avea o primire maionorabilă în palatele regale, decât aceea ce am întâmpinat înFranţa şi în Italia, în numele Naţiei Române!1 Diverse evenimente au împiedicat realizarea acestei promiteri [V A.].2 Punctele se află în Conv. lit.264_______________________________________________________Vasile AlecsandriMISIA MEA LA LONDRAMAREŞALUL PELISSIER. - LORDUL MALMERSBURY.18591Comunicaţiile între Paris şi Londra se fac astăzi cu o marerăpejune. Zece ore sunt de ajuns spre a te transporta din capitalaFranţei la Calais, de la Calais pe mare la Douvres şi de la Douvrescu drumul de fier în capitala Engliterei. Vaporul era plin de călătorice se întorceau din toate unghiurile lumii, iar dintre toţi cel maiinteresant în ochii mei era un John-Bull scurt, gros, roş la faţă cao rodie, roş la păr ca un morcov şi care venea tocmai de laHoncong în primblare... O primblare de trei luni de la China prinIndia!... Fericit roşcovan!Sosind la Londra am scris îndată lordului Malmersbury, minis-trul afacerilor străine, înştiinţându-1 că sunt însărcinat de prinţulCuza a-i aduce o scrisoare autografă şi rugându-1 să binevoiascăa-mi acorda o audienţă. Totodată am trimis şi două bilete lorzilorClarendon şi John Russel de la care reclamam favoarea de a fiprimit ca trimis extraordinar al prinţului. Voiam a cere asemeneaprimire şi de la lordul Palmerston, însă acest mare personaj lipseadin Londra.Răspunsurile dorite îmi veniră numai după o săptămână delungă aşteptare, timp de care profitai pentru a face vizita meaducelui de Malacoff, ambasadorul Franţei, şi pentru a mă primblaca un simplu turist prin toate părţile oraşului.Palatul ambasadei franceze se află lângă poarta principală alui Hyde-Parc, pe strada Piccadily. Mă prezentai a doua zi dupăsosirea mea la Londra şi fusei introdus într-un mare salon-cabinetunde găsii pe ducele de Malacoff. Mareşalul Pelissier, al cărui numes-a ilustrat prin luarea Sevastopolului, este un om mic de stat,1 în Conv. Ut. urmează menţiunile: (Extract din istoria misiilor mele politice)(urmare).Dridri______________________________________________________________265însă are umeri largi şi zdraveni; părul său e cărunt şi tuns scurt;figura lui energică exprimă un caracter de bronz. El e tipulmilitarului francez ars de soarele Africii şi oţelit de focul răz-boaielor.Când intrai în acel cabinet lung şi spaţios, un câine de Terre-Neuve ce şedea culcat lângă mareşalul, cu capul pe genunchii lui,se sculă, veni spre mine, se ridică pe labele de dinapoi şi rezemăcele de dinainte pe pieptul meu. Dihania aceea neagră era marecât un urs!— Nu vă temeţi, dnule A... zise ducele răspunzând salutăriimele.— N-am frică de câini, dnule Mareşal, replicai, căci îmi suntfoarte dragi.

Ca şi când ar fi înţeles cuvintele mele, câinele începu a segudura sub dezmierdările ce-i făceam, apoi, ascultând de poruncastăpânului sau, el merse încet la fereastră şi se puse a privi înHyde-Parc.După complimentele obişnuite, ilustrul mareşal îmi zise:— Aţi venit la Londra spre a susţine evenimentele din Principa-te?... Rolul D-voastră e greu şi chiar displăcut, căci miniştrii regineisunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvârşit în Camereledin Iaşi şi din Bucureşti.— O ştiu, dnule Mareşal; Maiestatea Sa împăratul şi conteleWalewski m-au luminat asupra greutăţii misiei mele, însă amsperanţă ca, prin ajutorul povăţuirilor ce veţi binevoi a-mi da, voireuşi a combate prevenţiile cabinetului englez.— Cu greu! Cauza d-voastră a fost răstălmăcită aici cu multădibăcie de ambasadorul Turciei, dnul Musuri.— Nu mă îndoiesc de aceasta, căci dl Musuri e fanariot, şi întoate nenorocirile ţării mele, în toate persecutările ce au pătimitromânii, cei mai neîmpăcaţi agenţi au fost fanarioţii.— Se poate, însă nu trebuie să vorbiţi astfel cu miniştrii englezi.Aici politica de simţământ nu-şi are loc. Grăiţi-le pozitiv şi cătaţi266_______________________________________________________Vasile Alecsandria le arăta că interesele Engliterei sunt legate cu chestia actuală aPrincipatelor; probaţi-le că sunteţi oameni practici şi că voiţi arespecta tractatele ce aveţi cu Imperiul Otoman, altminteri veţipierde timpul în zadar.— Vă mulţumesc, dnule duce, pentru aceste povăţuiri şi văîncredinţez că voi profita de ele.Convorbirea mai urmă câtva timp asupra acestui subiect, apoiîşi luă zborul spre ţărmurile Gramului, unde văzusem întâia oarăpe mareşalul Pelissier, în timpul războiului.— Aţi fost la Crâm? mă întrebă mareşalul.— Am fost, după luarea Sevastopolului, şi am găzduit lacolonelul de Vernon în cartierul general, alăture cu locuinţaExcelenţei Voastre.— Şi de ce nu v-aţi prezentat mie?— N-am îndrăznit, fiindcă aveam de tovarăş un jurnalist.— A! Dacă-i aşa... bine ati făcut, zise râzând mareşalul Pelissier,care nu putea suferi jurnaliştii. El pretindea că un jurnalistindiscret poate să fie pernicios asemenea unui spion în cursul uneicampanii; de aceea cât a comandat asediul Sevastopolului el daseordin a nu se primi jurnalişti pe ţărmurile Gramului ocupate dearmia franceză.Luându-mi adio de la ducele de Malacoff, mă dusei să fac oprimblare în Hyde-Parc.Acest parc întins cât o moşie şi verde ca smaraldul era plin deechipajuri strălucite cu câte doi sau patru cai înhămaţi ă la Dau-mont, cu câte unul sau doi lachei purtând peruci pudruite; câtpentru birje nu se zărea nici una, căci Hyde-Parcul fiind o prim-blare aristocrată, birjele sunt oprite de a intra în el; şi prin urmarecine nu are caleaşca sa proprie se vede silit a mări numărul pieto-nilor ce se înşiră de-a lungul aleii Amazoanelor. Spectacol răpitor!Cele mai frumoase fiice ale Engliterei pe caii cei mai frumoşi decălărie trec în zbor ca nişte visuri graţioase. Amazoanele, cu obrajiiîmbobociţi ca nişte trandafiri, îndeamnă caii cu glasul lor armo-Dridri______________________________________________________________267nios, iar fugarii înfocaţi de alergare joacă în loc, nechează, se alintă

sub dezmierdările mâinilor albe, şi bieţii pietoni stau într-un extazdestul de comic, în prezenţa acelui vârtej fermecător de graţii, detinereţe şi de eleganţă.Duminicile în Englitera sunt consacrate religiei; locuitorii seocupă cu citirea Bibliei în sânul familiei; toate trebile încetează,toate dughenile se închid, toate petrecerile zgomotoase sunt oprite,încât oraşele, de la cele mai mici până la cele mai mari, devintriste şi nesuferite pentru un străin.Mă agăţai, în cea întâi duminică după sosirea mea în Londra,pe un omnibus care mergea la Rişmond.Rişmond este un rai de verdeaţă! Parcul său e vestit între celemai minunate din lume, însă ce mi-a plăcut şi mai mult decâtparcul, este amfiteatrul de culmi coronate cu case de ţară ce seridică pe malul Tamisei. Acele case numite cottage au o arhitecturăvariată şi elegantă care formează un tablou încântător. Grădinilelor se coboară până în apă cu buchete de copaci, cu straturi deflori şi cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulţime deluntrişoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei legănând copilaşibălăiori şi trandafirii la faţă; altele erau conduse de tinere şirăpitoare misses, adevărate figuri de keepseak. Spectacol poeticce încântă privirea şi face a crede la realizarea visului de perfecţiea omenirii! Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăişi a muri în acel loc de linişte, în sânul acelei naturi zâmbitoare!Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu măputeam despărţi de acea privelişte poetică, şi plecând la Londraspre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew(kiu), unde sunt de admirat un turn chinezesc şi mai multe serede fier şi de cristal, în una din acestea revăzui vestita plantătropicală Victoria ale cărei frunze sunt largi şi rotunde ca nişte maritipsii, precum şi grădinarul ce se ocupă special de cultura ei.Acest grădinar trăieşte cu planta sa favorită într-o atmosferăde treizeci grade de căldură; el o cloceşte cu ochii pentru ca să o268_______________________________________________________Vasile Alecsandrivadă înflorind, şi când planta răspunde la dorinţa lui, el aremulţumirea de a primi vizita întregii populaţii din Londra. Adevă-rul e că toţi englezii vin să admire floarea îmbobocită, însăgrădinarul se măguleşte că o mare parte din admirarea compatrio-ţilor săi este pentru dânsul, şi astfel el se simte omul cel mai mulţu-mit din regatul Britaniei.La anul 1851, când am fost cu fratele meu la cea întâi Expoziţie,Victoria se găsea în deplină înflorire. Fratele meu întrebă pegrădinar dacă planta avea nevoie totdeauna de o aşa fierbintetemperatură.— Oh, yes! răspunse grădinarul cu un aer de profesor debotanică.— Şi d-ta trăieşti necontenit în această atmosferă tropicală?— Oh, yes!— Ia seama, dnul meu, să nu creşti şi d-ta odată cu planta,fiind expus la acelaşi regim, şi tot crescând pe tot anul, să tetrezeşti într-o zi mare cât un uriaş.Grădinarul, mic de stat ca Ghemiş din baladă, trânti niştehohote care produseră un adevărat cutremur în seră, şi de atunciel spune la toţi vizitatorii că s-a închis la căldură înadins pentruca să dobândească proporţii gigantice; însă, departe de a creşte,sărmanul! nu face decât să scadă, şi de va urma tot astfel cuscăderea, peste câţiva ani el are să ajungă a fi piticul cel mai pitic

din^Englitera.întorcându-mă la Murley-otel, Trafalgar Square, unde şedeam,prin şirul acel de străzi care nu se mai sfârşesc şi care poartănumele de Piccadily, Regent-Street, Oxford-Street, Pall-Male etc.,găsii un bilet de la secretarul lordului Malmersbury prin care mise anunţa că voi fi primit de Excelenţa Sa dnul ministru, a douazi la o oră după amiază, însă nu ca o persoana oficială, nefiindîncă recunoscută alegerea domnitorului, etc.Acest bilet foarte categoric mă puse pe gânduri şHmi deteoarecum cheia politicii engleze în privirea Principatelor, împăratulDridri______________________________________________________________269Napoleon îmi făcuse onorul de a mă primi ca pe un ministru,lordul Malmersbury nu voia a-mi recunoaşte nici un caracter deoficialitate, ci mă reducea la rolul simplu de un trimis particular.Poziţia mea devenise foarte delicată; însă nu era loc de a daîndărăt; trebuia să merg înainte şi să sacrific amorul propriupersonal în interesul cauzei noastre comune.în sfârşit sosi ziua, sună ora întâlnirii mele cu lordul Malmer-sbury! Mergând la Foring-Office, secretarul ministerului măintroduse în cabinetul Excelenţei Sale. Mă găsii în faţă cu unpersonaj nalt, demn şi sever, cărui adresai următoarele cuvinte:— Mylord, am fost însărcinat de înălţimea sa prinţul Cuza avă aduce această scrisoare pe care Vă rog să o primiţi.Lordul Malmersbury pân-a nu lua scrisoarea îmi observă cadacă mi-a acordat o audienţă a făcut-o ca pentru o persoanăparticulară, iar nu ca pentru o persoană oficială, fiindcă titlul deDomn nu a fost recunoscut de Puteri colonelului Cuza; că prinurmare însăşi scrisoarea ce-i prezentam o primeşte ca de la simplulcolonel, şi nu ca de la prinţul Cuza.— Binevoiţi, îi răspunsei, a o primi ca de la colonelul Cuza,scrisă pe tron.— Mă iertaţi, replică lordul, convenienţele diplomatice nu-mipermit a considera încă pe colonelul Cuza decât ca simplu colonel,nici a privi această scrisoare decât ca scrisoarea particulară a unuicolonel.— Fie, zisei; aveţi însă bunătate a o primi pentru ca să nu fiusilit a o duce înapoi la Moldova.Excelenţa Sa o luă, însă nu o deschise dinaintea mea, ci o puseîntr-o cutie, lăsând un colţ al scrisorii ieşit afară, şi mă încredinţacă o va citi mai târziu cu toată luarea-aminte. După această opera-ţie, mă invită să mă pun pe un scaun şi se aşeză pe jilţul de lângăbiroul său.Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu unton foarte sever şi zise:270_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Domnul meu... cele de pe urmă evenimente din Principateau avut un caracter de neorânduială şi de dispreţ pentru Conven-ţie, care ne-au surprins din partea unui popor ce invocase protecţiaputerilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturileCamerelor s-au rătăcit din calea prescrisă şi au ridicat acelaşiDomn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţieicare stipulează că fiecare Principat va avea prinţul său stăpânilor!Acest act nu poate fi aprobat de guvernul Maiestăţii Sale ReginaEngliteriei, căci afară de caracterul său ilegal, el ţinteşte la lovireaintereselor Curţii Suzerane; el ameninţă integritatea ImperiuluiOtoman prin o lucrare tainică şi revoluţionară ce caută a dezlipi

Principatele de acest imperiu. Domnul meu, românii au comis omare greşeală politică, căci prin nerăbdarea lor, prin dorul de inde-pendenţă ce-i domină, prin visul de cuceriri cu care se îngână, einu numai că nu vor câştiga nimica, dar încă vor pierde simpatiileEuropei. Englitera, de a cărei bunăvoinţă Principatele au avut bunedovezi, se vede astăzi silită a face mari rezerve în privirea lor,fiindcă ele au trecut peste limitele prerogativelor acordate lor,alegându-şi un singur Domn şi pregătindu-se, pe cât ştiu, aproclama ÎJnirea lor definitivă. Rapoartele ce am primit de laConstantinopol nu-mi lasă nici o îndoială despre spiritul revolu-ţionar ce animă pe români şi vă declar, domnul meu, că Engliteranu poate suferi dezvoltarea unui asemenea spirit periculos într-un stat aliat; de aceea nu e dispusă a recunoaşte alegerea colonelu-lui Cuza ca Domn pe ambele provincii.în faţa unei asemenea formale declarări, inspirată de cuprinsulunor rapoarte calomniatoare ţării mele, mă cuprinse o dureroasăindignare, îmi ridicai fruntea privind drept în ochii ministrului şirăspunsei cu o linişte perfectă:— Mylord, rapoartele de la Constantinopol cuprind acuzărifoarte grave în contra naţiei mele, dar nu mă miră fiind venite de laConstantinopol, unde chestia Principatelor e rău înţeleasă. Daţi-mivoie dar a răspunde la acele învinovăţiri pe care le-am dispreţuiDridri___________________________________________________________271dacă ele nu ar fi de natură a ne lipsi de simpatia şi protecţiaGuvernului binevoitor al Engliterei. Acei ce au interes a compro-mite cauza noastră au răspândit vorbe mari, pentru ca să fiecrezuţi mai bine, şi au atribuit românilor planuri gigantice, care,norocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate încât ele cad şidispar sub ridicol. Ei au zis că ne hrănim cu visuri de independenţăabsolută, că ţintim la răsturnarea Imperiului Otoman, că avemproiecte de mari cuceriri şi celelalte. Pentru ca să susţie asemeneaidei, negreşit ei trebuie să creadă că noi nu am avea nici o cunoş-tinţă de interesele noastre, şi tocmai aceasta probează sărăciaimaginaţiei lor. Toate popoarele au un simţ instinctiv de nevoileşi de conservarea lor. Românii asemenea au acel simţ mântuitorşi cred din vechime într-acest adevăr politic, adică: că soarta lore strâns legată cu soarta Imperiului Otoman, că integritatea ţăriilor e atârnată de integritatea teritoriului turcesc. Pieirea ce i-aameninţat pân-acum nu se află peste Dunăre, şi prin urmare ei s-auarătat totdeauna credincioşi Curţii Suzerane. Istoria însăşi oprobează: la 1821, când a intrat Ipsilanti în Moldova ca să înceapărevoluţia grecească, din porunca împăratului Alexandru al Rusiei,luat-au românii armele împotriva turcilor? Nu, deşi proclamaţiilelui Ipsilanti erau redactate în numele religiei şi al independenţei.Din contra, ei se răsculară contra grecilor care sub steagullibertăţii făceau prădăciunile cele mai barbare. Mai târziu, la 1828,când Rusia a declarat război Turciei, când armiile sale au cuprinsPrincipatele, luat-au parte românii la acel război în contra suzera-nului? Nu, ei au suferit în tăcere toate relele unei ocupaţii de şapteani. Douăzeci de ani mai pe urmă, la 1848, când toată Europa,afară de Englitera, a fost zguduită de paroxismul revoluţionar,care a fost caracterul mişcării din Principate? Românii au ars înpiaţa publică Reglementul Organic impus de Rusia şi au strigat:jos protectoratul moscălesc şi să trăiască Sultanul! Divanul ad-hoc, la care a asistat Şir Henry Bulwer, comisarul englez, manifes-tat-a vreo dorinţă contra intereselor Turciei ? Nicidecum; el a cerut

272_______________________________________________________Vasile AlecsandriUnirea cu un Domn străin şi respectarea tratatelor cu înalta Poartă,în sfârşit acum, cu prilejul alegerii Prinţului, care a fost cea întâilucrare a Camerelor? Cererea de învestitură la Constantinopol!Ce probează toate aceste acte? Spiritul revoluţionar al românilorîmpotriva Sultanului sau dorinţa lor de a sta lipiti de ImperiulOtoman pe baza tratatelor? Judece însăşi Excelenţa Voastră. Căromânii au visuri de independenţă, cine poate să-i mustre? Esteoare oprit unei naţii deştepte de a dori îmbunătăţirea soartei sale,şi încât acea natie se poartă cu înţelepciune şi nu atacă intereselenimănui, merită ea oare de a fi osândită? Iar că românii viseazăcuceriri, această invenţie e cu atât mai sublimă că de la sublim laridicol nu e decât un pas. Cuceriri? Cu ce? Cuceriri? Care? Nucumva ei voiesc să încorporeze Rusia sau Austria, sau TurciaEuropei, de care sunt înconjuraţi, ca un pitic intre trei uriaşi? Poatecă ţintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine ştie?Pe o asemenea cale de glumă toate presupunerile sunt permise.Lordul Malmersbury începu a zâmbi, şi-mi făcu semn să urmez,dând o mare atenţie la cuvintele mele.— Intr-adevăr, mylord, urmai după o scurtă pauză, este ocucerire la care aspirăm cu o vederată ambiţie, mai cu seamă dela anul foametei Irlandei; singura cucerire despre care negreşitMusurii din Constantinopol şi din Londra nu au pomenit înrapoartele lor; vreau să zic cucerirea bogăţiilor noastre teritoriale,cucerirea deplinei libertăţi de a dezvolta lucrul pământului nostru,cu gând de a schimba produsele agricole ale ţării româneşti peacelea ale manufacturii engleze. La 1846, când foametea Irlandeia fost uşurată prin ajutorul grânelor din Principate, Parlamentulbritanic a răsunat de un mare adevăr; s-a zis atunci că PrincipateleDunării sunt magaziile de abundenţă ale Engliterei! Noi voim aconsacra acest adevăr şi a profita de rodul pământului nostru sprea introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortulcivilizaţiei reprezentat de produsele minunate ale industrieiengleze. Dacă o asemenea ambiţie, dacă un asemenea dor deDridri______________________________________________________________273cuceriri sunt simptome revoluţionare, apoi merităm în adevăr apierde simpatiile şi protecţia Guvernului Graţioasei Sale Maiestăţi.Lordul Malmersbury avu bunătatea a răspunde că încât româniise vor ocupa de îmbunătăţirile dinlăuntru şi de dezvoltareacomerţului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oameniipractici; însă, adăugă lordul:— Cum se face că un popor insuflat de idei sănătoase s-aalunecat a uita respectul cuvenit unui act oficial european, alConvenţiei, alegând un singur Domn pentru ambele Principate ?— Mylord, răspunsei, actul alegerii săvârşite de români estedin contra cel mai mare semn de respect al lor către Convenţie şicătre înaltele Puteri ce au subscris-o.— Cum asta? întrebă ministrul zâmbind.— Daţi-mi voie să mă explic. Acea Convenţie poate fi sauavantajoasă, sau neavantajoasă intereselor Principatelor; prinurmare, românii sunt în dreptul lor sau de a o aplica în ţară, saude a nu o aplica, şi în cazul din urmă Europa generoasă i-ar lăsaîn voia lor, căci în epoca de astăzi legile nu se mai impun cu silapopoarelor. Pân-a nu li se da noua Convenţie, românii aveauReglementul Organic; ei puteau dar alege între aceste două şarte,şi, găsind lucrarea Conferinţelor de la Paris neaplicabilă, să o lase

deoparte şi să urmeze a se guverna după regimul trecut. Dacăam fi urmat astfel, atunci negreşit că am fi probat o lipsă flagrantăde respect către marile Puteri ce au binevoit a se ocupa de soartanoastră; însă ce am făcut noi? Plini de recunoştinţă către Ele, amprimit Convenţia cu entuziasm şi am voit să o aplicăm în conştiin-ţă, mai cu seamă că ea părea a cuprinde elementele de realizareadorinţelor noastre, a Unirii. Ei bine, Mylord, vă mărturisesc că dela cele întâi păsuri pe calea regimului nou, am înţeles, cu toatăsimplicitatea noastră de ţărani ai Dunării, că am intrat nu pe undrum neted, ci în sânul unui labirint îngrozitor, un labirint dincare desfid pe oamenii de stat cei mai practici ai Engliterei şi aiFranţei de a putea ieşi. Şi în adevăr, Mylord, ce garanţie de bună274_______________________________________________________Vasile Alecsandriorânduială şi de progres înfăţişează un regim guvernamental încare dominează influenţele contrare a cinci puteri independenteuna de alta: doi Domni, două Camere şi o Comisie centrală! Cumse va acorda păşirea Principatelor către Unire, cu voinţele, cuinteresele de dinastie a doi Prinţi, cu spintec de partid, cu lupteleparlamentare a două Camere, şi cu rolul de legislator, cu dreptulnelămurit de control al Comisiei centrale? Ca şi când s-ar fiînhămat cinci cai la o trăsură, trei dinainte, doi îndărăt, care,trăgând în două părţi contrare, rup hamurile şi sfărâmă trăsura.Cu toate acestea, noi nu ne-am descurajat; decişi de a arătabunăvoinţă din parte-ne, şi respectul nostru către actul oficial alEuropei, am cercat a simplifica resorturile maşinii guvernamentalespre a o pune în stare de a funcţiona mai uşor. Ne-am rezematdar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i opriteste permis, şi văzând că Convenţia nu ne opreşte de a alegeacelaşi Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prinreducerea numărului puterilor constituţionale ale noului nostruregim, în loc de cinci, precum am avut onorul a vi le enumera,domnule ministru, le-am redus la patru; adică în loc de cinci cairău înhămaţi, am lăsat numai patru, destinaţi a trage cu toţiiînainte spre a urni carul statului. Carul e greu într-adevăr, caleae nebătută, plină de piedici, caii nu sunt încă bine deprinşi, darîn sfârşit, cu chipul acesta, nu suntem ameninţaţi de a sta locului;cu chipul acesta procedăm măcar cât de încet la aplicarea stipula-ţiilor Convenţiei şi probăm respectul nostru pentru voinţa marilorPuteri.Lordul Malmersbury stătu puţin a gândi, apoi zise:— Se poate ca Convenţia sa aibă oarecare defecte, căci nu elucru uşor de a face legi pentru ţări depărtate, însă trebuie săcredeţi că intenţiile Puterilor au fost toate în favorul d-voastră.— Noi o credem, Mylord; de aceea am acceptat noua legiuirefără a da semne de vreo nemulţumire, însă e cu drept ca şi Puterilesă ne creadă.Dridri______________________________________________________________275După aceasta, conversaţia se întinse asupra vârstei şi carac-terului colonelului Cuza, precum şi asupra nemulţumirii ce ar fiprodus în Principate suirea sa la domnie după cuprinsul rapoar-telor făcute de partizanii separatismului, turci, greci şi austrieci,încredinţai pe dnul ministru că cea mai mare linişte domneşte înţară, că entuziasmul locuitorilor români e nemărginit şi că de la5—24 ianuarie Principatele, departe de a fi în doliu, sunt în sărbă-toare şi aşteaptă cu toată încrederea de la dreptatea Puterilor marirecunoaşterea actului patriotic ce au desăvârşit.

La aceste cuvinte lordul se sculă, se uită la mine cu o expresiede figură mult mai blândă şi zise:— Dnule A... sunt foarte mulţumit de vizita D-voastră şi deinformările ce mi-ati dat asupra evenimentelor din ţara dvoastră.Englitera e patria libertăţii şi prin urmare ea nu are nici un interesde a se împotrivi la dezvoltarea fericirii şi a libertăţii altor naţii.Dacă este adevărat, precum m-ati încredinţat, că aspirările româ-nilor nu sunt contrare intereselor Imperiului Otoman, că ei vorsă păstreze legăturile lor cu Curtea Suzerană, că gândul lor e dea respecta Convenţia şi de a se ocupa, ca oameni înţelepţi şi prac-tici, de îmbunătăţirea instituţiilor dinlăuntru, vă declar cu leali-tate că Guvernul Maiestăţii Sale vă va da cele mai vii probe de asa stimă şi bunăvoinţă. El va arăta chiar în viitoarele conferinţecele mai favorabile dispoziţii în chestia alegerii prinţului Cuza.— Vă mulţumesc, Mylord, în numele compatrioţilor mei,răspunsei închinându-mă, şi adaug mulţumirile mele personalepentru bunătatea cu care m-aţi ascultat şi mai cu seamă pentrugratiozitatea cu care aţi dat chiar acum titlul de Prinţ coloneluluiCuza.Excelenţa Sa zâmbi şi-mi dete mâna, replicând: „De astăzi nu-ivoi mai da alt titlu".Ieşind din cabinetul lordului, bucuria mea era atât de zbur-dalnică încât puţin a lipsit ca să-mi uit gravitatea rolului meu desol şi ca să încep a cânta în gura mare: God save the Queen! Am276_______________________________________________________Vasile Alecsandrialergat numai într-un suflet la hotel, am raportat înălţimii Salerezultatul conferinţei mele cu ministrul reginei Victoria, şi a douazi am plecat la Paris ca să raportez împăratului rezultatul fericital misiei mele în Englitera.PRINŢUL NAPOLEONCONTELE KISSELEFF — MARCHIZUL DE VILAMARINA —CAVALERUL NIGRA — BARONUL HUBNER —DNUL THOUVENEL — LAMARTINE.18591în intervalul călătoriilor mele la Londra şi la Turui, am făcutvizite la mai multe persoane ce ocupau înalte posturi sociale şipolitice, persoane a căror influenţă putea să aducă o greutatefavorabilă în cumpăna intereselor noastre.Cea întâi vizită a fost pentru prinţul Napoleon, vărul împăra-tului. Alteţa Sa imperială locuieşte în Palatul Regal (Palais-Royal)împreună cu augustul său părinte, fostul rege Jerome Bonaparte.Figura prinţului poartă vederat sigiliul napoleonian; manierele saleau o francă apucătură; spiritul său este deschis şi luminat;opiniunile sale liberale şi favorabile principiului naţionalităţilor.Alteţa Sa mă primi îndată ce-i cerui audienţă, se exprimă într-unmod încurajator asupra evenimentelor din ţara noastră, arătăsimpatie pentru poporul român şi pentru domnul Cuza; apoiîncepu a vorbi cu entuziasm de cauza Italiei, întrebându-mă dacăaceastă cauză găseşte răsunet în România.Am răspuns că o cauză atât de justă şi importantă a atrasatenţia tuturor popoarelor de viţă latină şi că noi, românii, suntemfraţi cu italienii.1 Şi aici Conv. Ut. menţionează: (Extract din istoria misiilor mele politice).La sfârşit se află, ca şi la celelalte însemnări, menţiunea: (va urma).Dridri______________________________________________________________277— îmi place de a vă şti animaţi cu asemenea simţiri, zise

prinţul, căci e cu putinţă ca Italia să aibă nevoie de concursul d-voastră. Pentru a merita de a fi liber, un popor trebuie să fie gatala mari sacrificii.Peste câteva zile am primit o invitare la masă din partea dluiBixio, un amic intim al prinţului Napoleon. Alteţa Sa imperială,având de soţie pe fiica regelui Victor Emanoil, prinţesa Clotilda,şi respectând ideile sale religioase, se ferea de a da mese în palatulregal pe tot timpul cât ţinea postul mare; când voia să onorezepe un străin cu o invitare, dnul Bixio punea casa lui la dispoziţiaprinţului.Convorbirea flutură asupra diferite subiecte interesante şi înmare parte asupra ţării noastre, ieşită deodată din undă ca o insulădin fundul oceanului. Fiecare exprima cunoştinţe geografice şietnografice mai mult sau mai puţin greşite în privirea acestui colţde pământ pierdut în umbră de atâtea secole, însă fiecare făceaurări binevoitoare în privirea viitorului său. Prinţul Napoleonsingur dezvoltă un şir de idei exacte despre importanţa întâmplă-rilor de la noi, aprobând alegerea colonelului Cuza ca domnitorpe amândouă Principate şi considerând poporul român ca o gardăînaintată a civilizaţiei latine în Orient.După prânz veniră mai multe persoane cunoscute; căci salonuldlui Bixio era locul de întâlnire al tuturor notabilităţilor politice,literare, artistice, ştiinţifice şi sociale atât din Franţa, cât şi dinîntreaga lume. Astfel în acea seară avui mulţumirea de a cunoaştepe poetul Ronsard, pe dnul Charton, editorul Călătoriilor împreju-rul lumii, pe unul din fraţii ilustrului astronom Arago şi pegeneralul Trochu, care a fost guvernatorul Parisului după cădereaîmpăratului Napoleon III. Acest general avea o elocvenţă naturalăfoarte atrăgătoare, mai cu seamă când el descria caracterul veselşi eroismul soldaţilor francezi.— Vous etes orfevre, Mr. Josse, îi observă prinţul Napoleon cuamabilitate, aplicându-i o frază din Moliere. Pe urmă Alteţa Sa278_______________________________________________________Vasile Alecsandriimperială, în momentul de a se retrage, avu bunătatea de a măîndemna să mă adresez bunăvoinţei sale orişicând şi pe orişice aşavea nevoie.Atât de mare şi de generoasă era pe atunci simpatia familieiimperiale pentru juna Românie!A doua zi m-am dus la ambasada Rusiei, unde am găsit pecontele Kisseleff fumând dintr-un ciubuc turcesc. Eram foarte curiosde a vedea pe acest om de stat care a jucat un rol atât de importantîn ţările noastre pe timpul ocupaţiei ruseşti de la 1828. Suveniruladministraţiei sale şi Reglementul Organic redactat sub inspirărilesale personale aţâţaseră de mult în mine dorinţa de a-1 cunoaşte.Contele e de stat înalt, are părul şi mustaţa albe; iar portul şiînfăţişarea sa au un caracter mai mult militar decât diplomat. Cummă văzu, dl ambasador îmi zise:— Vizita D-voastră, dnule A., îmi face mare plăcere, căci amcunoscut pe părintele D-voastră la Iaşi.— Sunt fericit, dnule conte, am răspuns, de a vedea că văaduceţi aminte de Principate şi de locuitorii lor, căci suvenirul Ex.Voastre nu s-a şters din mintea românilor. Părintele meu mi-avorbit adeseori de contele Kisseleff.— Am cunoscut şi pe tatăl prinţului Cuza, la Galaţi; amcunoscut pe toţi boierii din Moldova şi din Valachia.— Mulţi din ei nu mai există, dnule conte. Moartea a secerat

fără milă timp de 30 de ani.— Dar!... acum ati rămas voi, copiii, în locul bătrânilor; voi pecare v-am văzut, pot zice, în faşă; voi, generaţia cea nouă, cearevoluţionară, observă râzând contele.— Noi, şcolarii Excelenţei Voastre, replicai, căci ExcelenţaVoastră a fost cel întâi revoluţionar în ţara noastră.— Eu, revoluţionar!— Aduceţi-vă aminte de reformele ce aţi introdus în ţară întimpul administraţiei Ex. Voastre. Fiecare din acele reforme eraDridri______________________________________________________________279menită a produce o revoluţie radicală în starea socială a Principa-telor. Aduceţi-vă aminte mai cu seamă că Reglementul Organicprevede şi consacră chiar principiul unirii lor. Noi n-am făcut altadecât a-1 traduce într-un fapt naţional; de aceea şi avem bunăsperare că la viitoarele conferinţe contele Kisseleff, astăzi ambasa-dor, va susţine ideile contelui Kisseleff, ex-guvernator al Principatelor.— Vom vedea, vom vedea, însă, adăugă contele cu veselie, numă pot opri de a râde la ideea că eu trec în ochii românilor derevoluţionar.— Revoluţionar ultra! Dacă vi s-ar ridica vreodată o statuie,ea va purta următoarea inscripţie: Contele Kisseleff întâiul refor-mator revoluţionar al Principatelor Dunărene!... Şi mai jos, intreparenteze, va figura în litere de aur articolul din Reglement careprevede Unirea lor.— însă acel articol a fost şters în urmă din Reglement, dacănu mă înşel?— însă nu a fost şters din inimile românilor.— A! ... zise contele după o scurtă tăcere; am păstrat scumpesuvenire de Iaşi şi de Bucureşti!... drept probă, iată ciubucul meufavorit; îl am tocmai de când eram guvernator şi de câte ori fumezdin el, gândul meu zboară spre trecut... Ce femei frumoase erauîn Moldova şi în Valachia! ce contraste de obiceiuri! ce popor viu,inteligent şi vesel! Era o mulţumire de a lucra la îmbunătăţireasoartei lui chiar în contra ordinelor de la Petersburg!... A! credeţică am făcut tot ce mi-a fost prin putinţă ca să fie administraţiamea folositoare moldovenilor şi valachilor şi să deştepte în eiavântul progresului.— O ştim, dnule conte, şi vă suntem recunoscători; însă văeste şi acum prin putinţă de a vă arăta amicul nostru şi de a văcompleta opera începută la 1828.— Cum?— Apărând cauza românilor şi susţinând alegerea DomnuluiCuza în sânul conferinţelor.280_______________________________________________________Vasile Alecsandri— Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreţiajutorul Rusiei, trebuie să vă liniştiţi spiritele şi să nu vă maigândiţi la revoluţii.— Credeţi, dnule conte, că vom deveni oamenii cei mai paşnicicând ne-om vedea ţara intrată pe o cale de autonomie şi delibertate; dar pentru ca să se aline fierberea spiritelor noastre avemnevoie de recunoaşterea faptelor ce am săvârşit, avem, prinurmare, nevoie de sprijinul Ex. Voastre.— Dacă ar fi să urmez numai după dorinţa mea, observăcontele cu un aer de francheţe, v-aş face cea mai sigură promitere;însă ştiţi că ambasadorii nu sunt totdeauna stăpâni pe voinţelelor... cu toate acestea nu trebuie a despera de nimica pe lume...

simpatiile mele personale le aveţi, ele mă vor conduce, pe cât îmiva fi iertat, pe calea cea mai favorabilă acelor ţări iubite în caream petrecut anii cei mai plăcuţi ai vieţii mele.Zicând aceste cuvinte, contele Kisseleff mă însărcina ca săexprim complimentele sale prinţului Cuza, şi astfel ne despărţirămîn termenii cei mai convenabili. Ambasadorul de atunci al împă-ratului Alexandru II înţelegea politica Rusiei într-un mod multmai larg şi mai demn decât oamenii de stat actuali.De la ambasada rusească mă îndreptai către Legaţia de Sardiniaspre a vizita pe marchizul de Vilamarina. Reprezentantul MaiestăţiiSale regelui Victor Emanoil este un vechi colonel de cavalerie şiare o fizionomie cu totul italiană; ochi negri şi expresivi, mustaţăînsoţită de imperială şi acel sigiliu particular ce se întipăreşte cuvremea pe faţa oamenilor dedaţi artei militare. Marchizul mă primicu o politeţe foarte amicală, vorbi cu entuziasm de naţia românăşi termină zicând că: italienii sunt mândri de fraţii lor de laDunăre.— Dnule marchiz, am răspuns, românii sunt astăzi fericiţi dea se vedea astfel îmbrăţişaţi de naţiile civilizate ale Europei, darnumai atunci fericirea lor va fi deplină când ei vor vedea întreagaDridri______________________________________________________________281gintă latină strâns unită şi ridicată iar la locul ce i se cuvine înlume.— Această nobilă dorinţă se va realiza în curând, asigură dlde Vilamarina, căci triumful cauzei italiene va urma de aproapetriumful cauzei române.După o convorbire întinsă asupra intereselor atât de identiceale celor două surori depărtate ce poartă numele de Italia şiRomânia, marchizul se informă de ziua plecării mele la Turin şiîmi promise de a anunţa prin telegramă sosirea mea în capitalaPiemontului; apoi, luându-şi adio de la mine, mă invită să merga face cunoştinţă cu cavalerul Nigra, primul secretar al Legaţieişi ginere al filoromânului Vegezzi Ruscalla.Găsii un tânăr nalt, cu părul bălai, cu mustaţa fină, cu o figurăsimpatică şi plăcută, un adevărat secretar de ambasadă, elegant,gentilom, învăţat şi poet. La cea întâi privire ne împrietenirăm şiîncepurăm a ne destăinui sperările noastre, dorinţele noastre, caşi cum ne-am fi cunoscut de 20 de ani. Nigra şi eu avem aceleaşigusturi, acelaşi amor pentru poezia populară; ca şi mine el a făcuto colecţie de cântece ale poporului italian; ca şi mine el a părăsitocupaţiile sale literare pentru calea spinoasă a politicii, spre a servicauza patriei sale, dar ca şi mine el aspiră a vedea sfârşitul luptei,pentru ca să se poată retrage în sânul familiei, în liniştea cabine-tului, în domeniul înflorit şi fermecător al literaturii. Vis dulce şinerealizabil poate pentru Nigra, căci acest tânăr este unul din ceimai apreciaţi de contele de Cavour şi cred că el e destinat la unviitor însemnat1.După vizita mea la reprezentantul Sardiniei, găsii o plăcereoriginală de a merge la reprezentantul Austriei. Baronul Hiibner1 în adevăr cavalerul Nigra a ajuns, după reorganizarea Italiei, a ocupapostul de ambasador în Paris până după căderea lui Napoleon şi astăzi elocupă aceeaşi poziţie înaltă la Petersburg [V A.].282_______________________________________________________Vasile Alecsandrieste tipul diplomatului ce-şi cumpăneşte vorbele de trei ori pân-ale pronunţa. Obrazul său e ras cu totul: fizionomia sa denotă ofineţe care îi disimulează chiar anii. Ex. Sa mă primi într-un

cabinet elegant, spaţios, mobilat cu un gust sever, şi luminat demari ferestre ce se deschid pe grădina hotelului Ambasadei.Scena ce jucarăm amândoi în timp de jumătate de ceas ar puteafigura într-o înaltă comedie de salon. Voi cerca a o reproduce aicicu cea mai deplină exactitate, ca un model de strategie diplo-matică:BARONUL (cu o politeţe perfectă): Sunt prea onorat de vizitaD-voastră, dle A. Binevoiţi a lua un jilţ.EU ţînchinându-mă): Tot onorul este pentru mine, dnulebaron... înălţimea sa prinţul Cuza m-a însărcinat a aduce compli-mentele sale tuturor personajelor însemnate ale diplomaţieieuropene, şi m-am grăbit a mă prezenta Ex. Voastre.BARONUL (salutând): Mă simt foarte măgulit de aceastăatenţie din partea prinţului... De curând ati sosit la Paris?E U: Chiar ieri m-am întors din Londra.BARONUL: Cred că a trebuit să faceţi o călătorie prea greade la Moldova pân-aici în timpul iernii?E U: în adevăr am avut ceva greutăţi, însă am putut călătoridestul de repede. Aveam mare grabă a sosi în Paris pentru ca săarăt cui se cuvine adevărul asupra evenimentelor din Principateşi să reclam bunăvoinţa oamenilor de stat ce au a hotărî înconferinţele viitoare chestia alegerii domnului român... De aceeachiar una din primele mele vizite s-a cuvenit cu drept Ex. Voastre.BARONUL (zâmbind): Ce vârstă are Prinţul Moldovei?E U: Domnul Principatelor Unite are 40 de ani.B A R O N U L (cu puţină mirare): A!... şi ce caracter are?E U: Un caracter conform cu împrejurările politice ale ţării; uncaracter ce dă toate garanţiile de menţinerea ordinii înlăuntru şide cea mai deplină armonie cu puterile vecine. Avem dar bunasperare că guvernul Maiestăţii Sale împăratului Austriei va recu-Dridri______________________________________________________________283noaste fără dificultate alegerea colonelului Cuza ca domn alambelor Principate.BARONUL: Prinţul Moldovei e de vreo familie mare?EU: Familia domnului Principatelor Unite este una din celemai vechi dintre familiile române.B A R O N U L: în ce stare se găsesc partidele la d-voastră?E U: Partidele toate s-au contopit într-un singur partid, precumeste probat prin voturile unanime ale ambelor Camere din Iaşi şiBucureşti. Liniştea cea mai perfectă domneşte pretutindeni, căcitoţi românii aşteaptă cu încredere aprobarea Europei civilizatepentru actul politic săvârşit de ei... Românii, dle baron, cunoscmai cu seamă câte interese de comerţ şi de vecinătate îi pune încontact zilnic şi, pot zice chiar, îi leagă cu imperiul Austriei, şisunt cu toţii încredinţaţi că acele interese vor pleda puternic înfavoarea cauzei lor prin organul reprezentantului austriac în sânulconferinţelor.în zadar întindeam undiţa, peştele nu voia să muşte; în zadaraduceam vorba la chestia Principatelor, Baronul şovăia împrejurulei, ferindu-se de a se atinge de dânsa, în loc de a da un răspunsoare care, el se închisese, ca într-o cetate, într-un sistem deîntrebări care îi evitau nevoia de a da cea mai mică explicareasupra politicii austriece. Admiram această strategie diplomatică,deşi ea contraria aşteptarea mea, şi mă credeam că asistam la ocomedie jucată în perfecţie de personajul ei principal.Baronul răspunse la cuvintele mele din urmă iarăşi printr-o

întrebare:— Trecut-aţi prin Viena, domnul meu, când aţi venit la Paris?Aici, mărturisesc că nu mă putui stăpâni de a râde puţin şirăspunsei:— Ba nu, domnule baron, n-am trecut prin Viena, căcrun amical meu a fost însărcinat de prinţul Cuza a duce scrisoarea înălţimiiSale adresată dlui ministru al afacerilor străine din Viena, însă laîntoarcerea mea în ţară negreşit mă voi abate prin capitala284_______________________________________________________Vasile AlecsandriAustriei, spre a vă prezenta omagiile mele, dacă Ex. Voastră s-arafla din întâmplare acolo.Baronul mă asigură că ar fi încântat de a mă revedea, şi dupăo salutare foarte politicoasă ne despărţirăm zâmbind amândoi, elcu puţină maliţie, eu cu puţină ciudă.Printre persoanele însemnate ce am mai văzut la acea epocănu voi trece sub tăcere pe dnul Thouvenel, ambasadorul Franţeila Constantinopol, şi pe ilustrul poet Lamartine.Dl Thouvenel care ne-a fost de mare ajutor în lupta noastrăpentru alegerea deputaţilor sub caimacamia lui Vogoridi, este unspirit înalt, un caracter drept şi energic, unul din acei oameni pecare o naţie întreagă se poate rezema cu încredere. Ex. Sa amanifestat o adevărată mulţumire pentru curajul şi patriotismulce au arătat românii în ultimele evenimente şi a adăugat:— De mult aşteptam ca naţia română să dea^ semne de viaţă şisunt fericit că aşteptarea mea nu va fi înşelată, încât un popor nudă acele semne, el nu merită de a atrage atenţia şi simpatia lumii.Dnul Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic alrevoluţiei de la 1848, deşi ajuns acum în iarna vieţii, totuşi poartăpe a sa frunte largă aureola geniului. Conversaţia sa e armonioasăşi fermecătoare ca un râu limpede ce curge între maluri înflorite.Simţirile înalte, ideile sublime, cugetările filozofice curg din buzelesale sub forma cea mai corectă a limbii franceze şi cu o bogăţiece minunează pe ascultători. Nu cred să se găsească aiure ca înFranţa asemenea oameni care să posede o facilitate atât de marede a-şi exprima gândirile. Lamartine are o elocvenţă răpitoarechiar în convorbirile vieţii private, şi care în împrejurările celemari ale vieţii publice devine o putere ce opreşte omenirea pemalul prăpastiei sau o împinge în fundul ei. L-am ascultat, timpde o oră, cu nesaţ, făcând o mult ingenioasă disertaţie asuprapoetului Beranger, şi mai cu seamă 1-am admirat când a desfăşuratdinaintea noastră minunata panoramă a Orientului întrevăzut deDridri______________________________________________________________285el prin vălul geniului său. Dezvoltând o teorie strălucită şi multseducătoare asupra viitorului oriental, marele poet s-a adresatcătre mine şi a rostit aceste cuvinte, demne de meditat:— Domnul meu, deşteptarea unei Naţii este cel mai sublimspectacol ce-1 poate da omenirea cerescului Creator; însă când onaţie are norocul de a atrage privirea lui Dumnezeu, ea trebuiesă se menţie la înălţimea poziţiei şi a demnităţii sale. Eu, dnulmeu, fac sincere urări pentru prosperitatea şi mărirea românilor,căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe copii păşind pe urmeleonorabile şi glorioase ale străbunilor!DIN POSTUMESUVENIRE DIN 1855Lui Ion GhicaAmice,

în cumplitele catastrofe de la Sedan şi de la Metz, doi oameninenorociţi, mareşalul Bazaine şi generalul Wimpfen, au avut tristamisie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulaţiidin istoria militară a lumii. Aceşti doi capi de oaste, dintre careunul, mareşalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fostcondamnat la degradare şi la închisoare pe viaţă, am avut ocaziunede a-i cunoaşte la Crâm, în nişte împrejurări ce-mi place a-mireaminti, căci ele se raportează la un timp de glorie pentru impe-riul Franţei, un timp de mari evenimente politice care au produsregenerarea patriei noastre.Iată notele ce găsesc în jurnalul meu de călătorii. Ţi le trimitîn toată simplitatea lor, astfel cum ele au fost scrise sub impresiilediverse ce am simţit în primblarea mea printre ruinele oraşuluiSevastopol şi pe ţărmurile Gramului ocupate de către armatelealiate în anul 1855.25 noiembr.PE MAREA NEAGRĂGigantica expediţie a puterilor de la Apus în contra colosuluide la Nord şi faptele săvârşite în timp de câteva luni pe marginileimperiului rusesc au atras ochii lumii întregi asupra Gramului288_______________________________________________________Vasile Alecsandriprecum odinioară Palestina deşteptase avântul războinic al Creşti-nătăţii. Numele oraşului Sevastopol a dobândit acelaşi răsunet caşi Ierusalimul, căci neamurile care au mers în secolele trecute casă-şi verse sângele pentru apărarea Sfântului Mormânt au între-prins în zilele noastre o nouă cruciadă pentru apărarea civilizaţieişi acum ele tabără sub zidurile Sevastopolului.Gramul a devenit astăzi colţul de pământ cel mai important,fiindcă pe ţărmurile lui se dezbate chestia Orientului. El este maicu seamă pentru noi, românii, locul sacru unde se plăsmuieşteviitorul ţărilor noastre. Cum se face dar că tinerimea română nualeargă cu entuziasm să se înroleze sub stindardul francez şi săcombată alături cu acei care acum răsădesc arborele de viaţă alneamului românesc? Această nepăsare este un fenomen psihologicgreu de explicat şi totodată prea putin recomandabil pentru simţulde patriotism al strănepoţilor lui Traian.Sub îndemnul acestor gânduri şi cuprins de o neînvinsă curiozi-tate, m-am decis a întreprinde un pelerinaj la vechea Tauridă,întovărăşit de un amic1 ce fusese încă o dată în Crimeea.Deşi iarna se apropie cu cortegiul ei de furtuni pe MareaNeagră, ne suim vesel amândoi pe vaporul ce merge la Kamieş,zicând adio lui Negri, lui Rallet, lui Ion Ghica2 şi la mai mulţiofiţeri din tabăra de la Maslac, care au venit să ne vadă plecând.Unul din ei, locotenentul Laurent, ce a luat parte activă la asediulSevastopolului în posturile cele mai periculoase şi acum coman-dează vaporul ambasadei franceze, mi-a dat scrisori de recoman-daţie pentru generalul Wimpfen şi pentru colonelul de Vernon,mare prevot3 al armatei de Orient. Doamna Bazaine, aflătoare1 Baligot de Beyne.2 Iniţial, Alecsandri scrisese ţie, amice, apoi a şters şi a scris deasupra luiIon Ghica.3 Prevot (fr.) - comandant al jandarmeriei, la cartierul general al unuicorp de armată.Dridri______________________________________________________________289acum în Constantinopol, m-a însărcinat cu un pachet pentrubărbatul ei, comandantul actual al oraşului Sevastopol.

Astfel asiguraţi de a găsi înlesniri şi protecţie la nevoie peţărmurile Gramului, ne lăsăm cu nepăsare pe seama generoaseiProvidenţe care se îngrijeşte de soarta călătorilor şi, luând Bosforulde-a lungul ca printre o feerie de teatru, trecem pe lângă Fanarakişi intrăm în Marea Neagră căreia vaporul nostru se închinărespectuos. Această închinare însă, provenită pe neaşteptate dinundularea apei, ne face să pierdem echilibrul şi naşte mai multeincidente tragicomice. Unul din pasageri, negustor de boi, gros şigras cât un buhai, urmând zuliul corăbiei, găseşte de cuviinţă aexecuta un rostogol prelungit întocmai ca o balercă ce s-ar ducede-a dura pe o costişă. Altul, mai sprinten, surprins de o nouămişcare a vaporului, tangajul, purcede la galop, fără voia lui, dela o margine până la ceelaltă a podului, şi nu se poate opri decâtagăţându-se cu desperare de gâtul unui turc mahmur pe care îlrăstoarnă împreună cu dânsul. Tot atunci, o vivandieră cochetă,deşi cam stătută, se prăvale pe spinare de pe scaunul ce gemeasub graţiile ei, şi arată soarelui aprins o pereche de calţavetestacojii, care poartă în litere de aur deviza heraldică: honni soitqui mal y pense1.în vremea aceasta căpitanul, suit pe pasarelă, dă ordine prinbuciumul de alarmă (porte-voix). Contramaiştrii şuieră din fluie-rase de argint pentru ca să reguleze manevrele; o parte dinmarinari înşiraţi sus pe verguri desfăşoară pânzele şi ceilalţialeargă de-a lungul podului trăgând frânghiile după dânşii. Vântulsuflă cu tărie; valurile clocotesc în spumă şi se izbesc de coastelevasului; maşina geme cumplit în pântecele lui, şi aburii ies pe ţeviecu o vâjâire înfiorătoare; iar bieţii pasageri, pierduţi în acel vălmă-şag spăimântător, fug când de-o parte, când de altă parte, ameţescşi încep a resimţi simptomele bolii de mare. Unii oftează adânc şi1 Să-i fie ruşine celui ce se gândeşte la ceva ruşinos (fr.).290_______________________________________________________Vasile Alecsandricad pe gânduri; alţii se apropie şovăind şi grabnic de bastingajuri,alţii dispar în cabine, iar turcul mahmur, ghemuit într-un colţ,rosteşte Allahuri desperate. Dar în fine, pânzele se rotunjesc capiepturi uriaşe de lebădă, marinarii se astâmpără şi vasul îşi iazborul repede, lăsând în urmă-i o lungă brazdă spumegoasă.înspre seară, odată cu asfinţitul soarelui, vântul cade, valurilese alină şi luna ridică discul său aurit pe linia orizontului. Ea parecurioasă de a vedea ce se petrece pe întinsul mării şi pe îngustulcorăbiei.Atunci toţi pasagerii reapar zâmbitori, deşi cam palizi, şi selaudă că n-au pătimit nicidecum de boala mării; însăşi proprietaracalţavetelor heraldice pretinde că are stomac de bronz ca şi inima.Fiind deci cu toţii mulţumiţi de dânşii, încrezători în atestatulde bravură ce şi-au acordat singuri şi liniştiţi mai cu seamă prinaspectul mării liniştite, ei se împart în deosebite grupe, cântând,fumând, glumind şi vorbind cu mare entuziasm de asaltul cefrancezii au dat oraşului Sevastopol. Ar crede cineva, auzindu-i,că toţi au fost faţă şi au contribuit la acel eroic fapt militar.Amicul meu şi eu ne primblăm printre grupele acum reînviateşi sondăm cu ochii orizontul pentru ca să zărim coastele Gramului,sperând că vom zări chiar turnul Malacofului. Acest turn apareîn închipuirea mea cu prestigiul misterios al palatelor din poveşti,dar mai avem încă multă mare de brăzduit cu pieptul vaporuluipân-a ne găsi în faţă cu el; prin urmare ne pogorâm în cabină casă adormim în plăcuta legănare a valurilor alinate.

A două zi, 26 noiembrie, marea se tulbură din nou chiar pe laora când toţi aşteaptă dejunul cu nerăbdare. Pe loc simptomelebolii de mare se manifestă din nou printre pasageri, găsind stoma-curile lor deşarte, şi aceştia, sărmanii! departe de a se pune lamasă pentru ca să-şi potoale luptele stomacului, se grăbesc a sepune în paturi. Ziua trece cu destulă monotonie pentru dânşii şiora prânzului sună fără a-i decide să se scoale pentru ca să reîn-noiască laudele de ieri. Unii gem pe toate tonurile gamei suferinţei;Dridri___________________________________________________________291alţii sunt furioşi că nu pot să ia parte la masă şi că au să fie obligaţide a o plăti, iar majoritatea doarme dusă pentru ca să adevereascăproverbul francez: qui dort, dine1.Cerul se acoperă treptat cu nori suri, care se tot întunecă; vântuldevine tot mai tare şi mai rece cu cât ne apropiem de Crimeea;vaporul are spasme şi înaintează plecându-se, ridicându-se,culcându-se pe coaste, şovăind prin spuma valurilor ca şi când arfi cuprins de beţie. Turcul mahmur, ajuns la jumătate de suflet,suspină în Allah pe care nici el însuşi nu-1 aude, iar vivandieraşi-a pierdut minţile şi calţavetele în zguduirea ce-i produce miş-carea corăbiei, întâlnim multe corvete care vin de la Kamieş şide la Balaclava; ele au transportat provizii pentru armatele aliate,şi acum se întorc la Constantinopol, ducând la spitalurile din Peraşi din Scutari un mare număr de ostaşi răniţi sau bolnavi. Noi îisalutăm în treacăt şi ei ne răspund cu glasul slab: Vtve la France!Sărmanii! Câţi dintre ei sunt destinaţi a nu mai revedea patria lor!Noaptea-i neagră! o tristeţe profundă ne cuprinde când luminazilei este înlocuită prin razele palide ale fanarelor aprinse pe pod...Omul de la cârmă stă neclintit cu ochii ţintiţi pe busolă şi cumâinile pe roată; ofiţerul de cuart se primbla de-a lungul, învelitîn manta; o parte din marinari stau adunaţi în capăt, iar noi. . .Somnul e negustor de minciuni; el ne aduce visuri ademenitoare,pline de verdeaţă şi de flori... Şi în faptul zilei zărim pământulCrimeii alb de zăpadă.' Cine doarme, mănâncă (fr.).292_______________________________________________________Vasile AlecsandriSUVENIRE DIN VIAŢA MEANOTĂMirceşti, mai 1865Familia mea este originară din Veneţia.Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbunal meu, om cu inimă îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, veni înMoldova, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu oromâncă şi deveni obârşia familiei Alecsandri.în una din călătoriile mele, am descoperit mai multe persoanecu acelaşi nume în Veneţia, în Padova şi în Ferara.Părintele meu, vornic Vasile Alecsandri, om de o mare înţelep-ciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, a ştiuta-şi crea singur o avere însemnată şi o poziţie înaltă în patria sa.Maica mea, suflet nobil şi îngeresc, Elena Cozoni, era asemenede origine italiană. Născută în târgul Ocnei, maică-mea avu şaptecopii, dintre care cinci fete şi doi băieti. Din toată familia mea,astăzi ne găsim rămaşi pe lume numai fratele meu lancu şi eu!Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revolu-ţiei greceşti ce a izbucnit mai întâi în Moldova sub comanda prin-ţului Ipsilanti.Ţara fiind pe atunci în prada eteriştilor greci şi a ienicerilor,

părinţii mei fură nevoiţi a se adăposti în codri, cu copiii lor şi cucâţiva servitori credincioşi.Naşul meu a fost fratele maicii mele, Mihai Cozoni, om viteaz,vânător vestit în Munţii Ocnei, care, intrând în oastea lui Ipsilanti,ca sutaş, muri cu arma în mână la Drăguşeni, în Valahia (vezibalada Andrii Popa).Dridri______________________________________________________________293Suvenirele mele din copilărie întrevăd ca prin vis privelişticâmpeneşti dominate de un păr sălbatic, o căsuţă mică în Iaşi, încare locuise familia mea, şi figurile unor ţigani sclavi ce tremuraudinaintea mamei Gafiţa, o jupâneasă de casă, în care maica meaavea toată încrederea, şi dinaintea bărbatului ei Gheorghe Ciolacu,un grec de la Hio, ciunt de o mână, şi care era vătaf. Amândoierau tipul cel mai adevărat de servitori credincioşi ce cu vremeafac parte din familie. Mama Gafiţa m-a crescut pe braţe-i şi moşGheorghe m-a învăţat a vorbi greceşte. Mi-am făcut cele întâi studiila călugărul Gherman, amic al casei (el a dat lui Grigore Ghicavodă manuscriptul lui Şincai), şi mai târziu am intrat în pansiona-tul dlui Victor Cuenim, un soldat din armiile lui Napoleon, rătăcitşi rămas în Moldova, în timpul cât am petrecut la el, cea mai mareplăcere a mea, când sunau orele de recreare, o găseam în privireadealurilor înverzite ale Socolei. Vederea orizontului îmi insufladorinţe de zburare. Sosirea rândunelelor, trecerea cârdurilor decocori pe albastrul cerului îmi produceau un neastâmpăr sufletescce intriga foarte mult pe bravul soldat al lui Napoleon.în vara anului 1834, dl Cuenim dusese şcolarii săi ca săpetreacă vacanţele pe malul Prutului; satul în care ne găseamera despărţit de acest râu prin o mică pădure de copaci groşi şirari. îmi plăcea a mă rătăci la umbra lor, căci îmi închipuiam căeram, într-o insulă sălbatică, Robinson Cruzoe. Mă furişam pedupă copaci când ajungeam pe malul apei şi priveam cu oarecaregrijă cazacii ce treceau pe celălalt mal, călări pe caii lor mici şiînarmaţi cu lănci lungi. Umbrele lor se prelungeau pe faţa apei şicântecele lor răsunau puternic în pădure.(Mai multe foi sunt tăiate din caiet; probabil căele conţineau urmarea relatării.)294_______________________________________________________Vasile Alecsandri[PÂINEA AMARĂ A EXILULUI]1Mirceşti, 1881Amice Ghica,Gustat-ai vreodată pâinea amară a exilului? Sper că nu, dar înorice caz îmi place a constata că ai scăpat teafăr, ca şi mine, deinfluenţa sa perturbatoare.Pâinea amară a exilului posedă strania proprietate de a creaîn ţara noastră martiri noi şi patentaţi. Ea trebuie să fie plămădităcu o parte din făină neagră, mucedă, aprinsă şi cu trei părţi delacrimi de crocodil, de zeamă de mătrăgună şi de bocete patriotice;— a fi mâncat pâinea amară a exilului este un fapt care de la1848 încoace a devenit la noi un titlu la admirarea, la recunoştinţageneraţiilor prezente şi viitoare.Pe frontonul Panteonului din Paris este scris în aur:Aux grands hommes la Patrie reconnaissante.Pe frontonul Panteonului ce se va ridica odată în Bucureşti vafigura următoarea inscriptiune:Celor cu pâinea amară a exilului: Patria recunoscătoare.Eşti om cât de ordinar, destinat a trece pe lume necunoscut? A

face umbră pământului de azi până mâine? E destul să te împingănorocul a te înfrupta măcar cu alocutia de pâinea amară a exilului,pentru ca să te trezeşti cu un nimb strălucit pe frunte, ca sfinţiidin ceaslov, să devii om însemnat, patriot de prima clasă şi să1 Titlul scrisorii este cel pe care intenţiona să i-1 dea Alecsandri.Dridri______________________________________________________________295aspiri la orice onor, ba chiar şi la recompensă naţională. . .reversibilă, sub pretext că eşti mucenic al unei credinţe la carenici nu ai visat. Cu atât mai mult dacă destinul te-a ajutat a jucaun rol oarecare în evenimentele ţării, dacă ai fost silnic depărtatde sânul ei sau chiar dacă te-ai depărtat însuţi, de bună voie, caun om prudent când ai simţit apropierea unui pericol serios.Totul e să fi fost condamnat să pui pe umeri haina de proscrisa petrece câtva timp în centrurile cele mari ale civilizaţiei, în Paris,în Viena, în Londra etc., a-ţi lumina mintea la focarul ştiinţelor şial artelor frumoase, a deveni pe nesimţite un om nou... îndopându-te cu pâinea amară a exilului!Când privesc prin fereastră câmpiile acoperite cu zăpadă,copacii pudruiţi cu praf de gheaţă, cerul ascuns sub o pâclă deasă,natura moartă, viscolul ce spulberă omătul, de pare că însăşiatmosfera tremură de frig, când aud şuieratul înfiorător al crivăţu-lui care stinge viaţa în treacătul său, mă gândesc la adevăraţiimartiri din timpurile noastre şi îmi zboară prin minte unele strofedin Pohod na Sibir.Sub cer de plumb întunecos,Pe câmp plin de zăpadă,Se trăgănează-ncet pe josO jalnică grămadăDe oameni trişti şi îngheţaţiîn lanţuri ferecaţi!Sărmani de şase luni acumEi merg fără-ncetarePe-un larg pustiu ce n-are drum,Nici adăpost nu are.Din când în când un ostenitMort cade, părăsit!E lung cel şir de osândiţi! —Pe vânătă lor faţăNecontenit sunt pălmuiţi296_______________________________________________________Vasile AlecsandriDe-un crivăţ plin de gheaţăŞi pe-al lor trup de sânge udDes cade biciul crud!Convoiu-ntreg nedezlipitîngenunchind se lasăPe câmpul alb şi troienitSub negura geroasă.Şi stă grămadă la un locFar' adăpost nici foc!Treptat omătul spulberatSe-ntinde ca o mareŞi creşte şi sub el, treptat,Convoiu-ntreg dispare,Şi-n zori tot câmpu-i învelitC-un giulgi nemărginit!Au fost!... Acum ei unde sânt?...

Un cârd de vulturi zboarăPe sus c-un repede avântŞi iute se coboară.Iar dintre brazi vine urlând,Urlând lupul flămând!Iată suferinţe, iată martiri! Ochii se umplu de lacrimi cândaceastă imagine grozavă trece pe dinaintea lor.Când mă gândesc însă la exilul de la 1848, din care noi înşineam făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa pâine amară a aceluiexil, nu mă pot apăra de o ironică zâmbire. Unde ne-am exilat debună voie, noi, pretinşi eroi ai acelei epoci? Unii în Paris, alţii înViena, adică în oraşele care ne atrag mai mult pe noi, românii;alţii în Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseşimulţumirea de a da ospitalitate cu pâinea amară a exilului şi cualte cataifuri la mulţi din compatrioţii noştri, victime ale revoluţieiDridri______________________________________________________________297de la 1848 (sic); alţii la Brusa, în Asia minoră atât de frumoasă,unde guvernul turcesc i-a tratat ca pe musafiri ai sultanului,dându-le pensii.Care dintre noi a pierit de foame, de frig şi mizerie în tot timpulcât ne-am delectat sub cerul albastru al Orientului şi ne-ambucurat de bunurile civilizaţiei occidentale? Unul singur a muritde dorul ţării şi al copiilor lui, nenorocitul loan Voinescu, iar noi,ceilalţi proscrişi, afară de vreo doi, trei, care au trecut din viaţăca toţi muritorii lumii acesteia, ne-am întors acasă din străină-tate, din exil, ca dintr-o plimbare prin ţări încântătoare, dintr-ocălătorie în care am câştigat experienţă, suvenire plăcute şicunoştinţe de folos ţării noastre.Am mâncat însă pâinea amară a exilului? Dar! am mâncat cudestulă veselie şi la restaurantele cele bune, şi în bună companie,şi, după revenirea noastră în patrie, ne-am gândit adesea la dânsa,mărturisind între noi că era destul de albă şi nu tocmai amară.Unii dintre noi au mers până a o binecuvânta ca pe o anafura cucare s-au împărtăşit moldoveni cu munteni, pentru ca să ajungăla unirea ţărilor surori.A veni dar astăzi şi a se poza dinaintea publicului ca un martircu stomacul stricat de pâinea amară a exilului este un act sau denaivitate, sau de smintire, sau de şarlatanie, şi e de mirat cum dese mai pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mânala favoarea publică, strigând cu tonul calicilor:„Dă la păcătosul care a mâncat pâinea amară a exilului".Dar ce să ne mirăm, amice Ghica? Nu suntem oare deprinşi avedea în zilele noastre minunile boscăriei celei mai perfecţionate?Epoca noastră este o epocă producătoare de tot soiul desaltimbancuri politice şi sociale. Ea dă naştere la o mulţime deîndrăzneli imprudente şi la feluri de fiinţe eteroclite care ar puteasă ocupe un loc însemnat în muzeul lui Barnum, celebrul exibitorde monstruozităţi. Pe lângă viţelul cu trei capete din Australia,298_______________________________________________________Vasile Alecsandripe lângă invalidul cu cap de lemn şi femeia cu barbă din Franţaetc., ar figura cu destul succes productul cel mai straniu dinRomânia, adică: omul cu burta plină de pâinea amară a exilului, şiun alt product nu mai puţin comic, despre care voi scrie altă dată,adică omul care, singur el, a făcut tot în ţara aceasta şi a ghiftuit-ode glorie, de libertate, de măriri şi de prosperităţi, fără ştirea ei.In primii ani ai domniei lui Cuza răsăriseră ca ciupercile nişte

patrioţi de a treia mână care se porecliseră cu emfaz ăi dintâi. Eisusţineau că aclamaseră ăi dintâi cu entuziasm ziua de 5—24ianuarie 1859, ei aclamaseră cu frenezie ăi dintâi cu convicţiune şiadmiraţiune proclamaţiunea convenţiunii, după stilul lor, ei aclama-seră ăi dintâi pe Doi Mai etc., prin urmare acei aclamatori de meseriegăseau că aveau dreptul a fi tot ăi dintâi şi la împărţeala plăcintei.Acum însă nu mai pare destul de avantajoasă cariera de ăldintâi; lumea e în progres, ambiţiile au crescut odată cu poftele.Astăzi a ieşit în piaţă o nouă bandă, care, neavând cu ce să atragăochii lumii, îşi pun pe cap pâinea amară a exilului ca o cunună despini şi strigă cât îi ţine gura că fiecare din ei, în parte, a dezmor-mântat România. Ei sunt cioclii salvatori ai fiicei lui Traian!... Şiastfel e de neghioabă gloata gurilor căscate că se ademenesc acrede la eroismul acelor ciocli şi la existenţa unor fapte care n-auexistat şi nici se vor găsi în istorie, precum şi la dezmormântareaţării noastre, care — slavă Domnului — nu murise niciodată.Cât de ticăloasă, cât de căzută ar fi trebuit să fie moşiastrămoşească, dacă era de ajuns braţul unui pitic să o ridice pepicioare, închipuieşte-ţi Buceciul dărâmat printr-un cutremur depământ şi ridicat de cine? de Statu-Palmă din poveste.Ce râs homeric o să arunce posteritatea când va privi înpanorama timpului trecut caricaturile comice ale ălor dintâi, alecelor cu pâinea amară a exilului şi ale dlor dezgropători de ţară.Cu ce sigiliu neşters de ridicol au să fie! Sărmani înfieraţi pentrutotdeauna! Cum au să fie exploataţi în folosul comediei de cătreautori dramatici ai viitorului.Dridri______________________________________________________________299Astfel Shakespeare a nemurit pe Falstaff, Moliere pe Tartuffe,Cervantes pe Don Quijotte etc. Astfel poporul italian a incarnatgrotescul în Pulcinello, francezul în Guignol, românul în VasilacheŢiganul, ruşii în Hagi Aivat etc.Fericiţi urmaşii noştri! Vesele ore au să petreacă şi mult au săse minuneze de naivitatea străbunilor lor!300 Vasile AlecsandriAPRECIERIAlecsandri poate rezista victorios lecturii atunci când ştim să alegem dinopera lui ceea ce a dat mai spontan, mai puternic şi mai complet, în armoniecu versurile-i clasice, în primul rând trebuie să punem comediile lui. Şi, maipresus de ele, minunata lui proză, aşa de luminoasă şi de fină. Impresiile luide călătorie aş putea zice că sunt pagini necunoscute, pentru că moda vreasă asocieze numai versuri la numele lui Alecsandri, însă cine le descoperăintră în ele cu surprindere şi cu uimire, ca într-un vechi palat încântător.Mihail SADOVEANU, Mărturisiri, Editura pentru literatură şi artă, Bucu-reşti, 1960, p. 158.Şi în Dridri, roman abia început, notabil este stilul de epocă.George CĂLINESCU, Istoria literaturi române de la origini până în prezent.Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită. Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 318.Un loc aparte în creaţia de proză a lui Alecsandri ocupă începutul deroman Dridri (scris în 1869, publicat în 1873) şi nuvela Mărgărita (scrisă în1870, publicând din ea numai un mic episod în 1880). Cea din urmă este onuvelă plină de clişee şi lipsită de vreo însemnătate deosebită, deşi oferăcâteva descrieri de natură izbutite şi, la un moment dat, o critică a monahis-mului, destul de ascuţită. Te întrebi ce a putut determina pe scriitor să creezeaceastă nuvelă, pe care niciodată nu arată a intenţiona să o publice, cum dea părăsit el stilul obişnuit al prozei sale cu caracter subiectiv — şi totuşi atâtde obiectiv — în care izbutea atât de bine, abordând modalităţi literare

desuete, pe care el însuşi de mult le părăsise, şi dacă nu cumva nepublicareaei nu se datorează conştiinţei sale că nu reuşise, deci unei exigenţe literareDridri___________________________________________________________301mai presus decât în genere i se presupune. Dridri, în schimb, deşi neîncheiatşi deşi prezintă în ceea ce oferă, îndeosebi în prima parte, o serie de slăbiciuni,aduce câteva lucruri foarte interesante, în primul rând, în cel dintâi capitol,imagini din lumea teatrelor pariziene în perioada din jurul anului 1848,prozatorul nostru, deşi nu se eliberase cu totul de clişee, izbutind o înfăţişarevie, un dialog plin de vervă, uneori cu replici de un scânteietor şi rafinatspirit, dovedind capacitatea de a înregistra amănunte caracteristice de teatru.Mult mai interesant este totuşi cel de al doilea capitol, înfăţişând un epilogal mişcării revoluţionare din Moldova de la 1848, Alecsandri surprinde cumultă luciditate, cu multă forţă de observaţie şi spirit critic o serie de aspecteale evenimentelor din acest moment, sesizând mai cu seamă nepăsareaboierimii faţă de aceste evenimente. Pe de altă parte, capitolul mărturiseşteo însemnată evoluţie a scriitorului pe linia adâncirii realismului...G. C. NICOLESCU, Proza M Alecsandri. — în cartea: Alecsandri, Proză.Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. XVII—XVIII.Delicioasă e proza narativă — şi proza în genere — a lui Alecsandri.Indiferent de specii: nuvele, corespondenţă, această proză e scrisă alert,spiritual, cu vervă, consolidată prin scene vii, unele dialogate, în prozele deimaginaţie nu partea epică, senzaţională, romanţioasă, reţine atenţia, cipictura de medii, peisaje, interioare. Cu atât mai mult, rememorările decălătorie, relatările cu caracter autobiogarfic de orice fel încântă, prin variatedescrieri, prin portretizării, prin reproducerea unor discuţii sau conversaţiiinteresante, prin istorisiri de felurite păţanii. Având înnăscut darul moldove-nesc de a povesti, prozatorul-poet ştie tot atât de bine să zugrăvească. Priveliş-tile din Balta Albă, de exemplu, nu se mai uită: „Pe marginea unei bălti zăriideodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adu-nătură extraordinară, o înşiruire neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri,de vizunii, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni careinformau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pămân-tului", în proza de idei o preocupare constantă e apărarea limbii, manifestărilecontrare spiritului ei, îndeosebi „pumnismul", fiind ironizate caustic.Dumitru MICU, Scurtă istorie a literaturii române, I. Editura Iriana,Bucureşti, 1944, p. 201.302 Vasile AlecsandriCUPRINSNotă asupra ediţiei......................................................................................................2Tabel cronologic..........................................................................................................3BIOGRAFIINICOLAE BĂLCESCU ÎN MOLDOVA.......................................................................... 8CONSTANTIN NEGRUZZI........................................................................................20PROSPER MERIMEE................................................................................................44DIN PERIODICE, BROŞURI ETC.SATIRE ŞI ALTE POETICE COMPUNERI DE PRINŢUL ANTIOH CANTEMIR.......... 53MELODIILE ROMÂNEŞTI ........................................................................................ 60PRIETENII ROMANILOR..........................................................................................67LAMARTINE.............................................................................................................73ALECURUSSO.........................................................................................................75DRIDRI.....................................................................................................................84DIN ALBUMUL UNUI BIBLIOFILI BOIERII AŞEZATE DE ALEXAXDRU-VODĂ CEL BUN ŞI BĂTRÂN................. 112II FORMULA DE AFURISENIE......................................................................... 116III.....................................................................................................................117IV EPITAFUL LUI PRALE..................................................................................117

V FRAGMENTE DINTR-O POVESTE................................................................118VI RIME DEFECTUOASE................................................................................. 119VII CÂTEVA CUGETĂRI................................................................................... 120CUVINTE VECHI FRANCEZE DIN XV SECOL........................................... 122STOICISMUL ROMÂNULUI....................................................................... 128ARGHIR..................................................................................................... 129NECULAI BĂLCESCU................................................................................ 135CÂNTECUL BUCOVINEI............................................................................ 140CORADINI.................................................................................................141GEANTA LUI MOŞ COSMA....................................................................... 143Dridri__________________________________________________________________303[VASILE POROJAN]................................................................................................ 148MĂRGĂRITA...........................................................................................................158[INTRODUCERE LA SCRISORILE LUI ION GHICACĂTRE VASILE ALECSANDRI] ...............................................................................201MANIFESTE ŞI AMINTIRI POLITICEPROTESTAŢIE ÎN NUMELE MOLDOVEI, AL OMENIRIIŞI AL LUI DUMNEZEU........................................................................................... 215EXTRACT DIN ISTORIA MISIILOR MELE POLITICE.............................................235DIN POSTUMESUVENIRE DIN 1855.............................................................................................287SUVENIRE DIN VIAŢA MEA..................................................................................292[PÂINEA AMARĂ A EXILULUIL].............................................................................294Aprecieri.................................................................................................................300Vasile AlecsandriDRIDRIApărut: 1998. Format: 70xl08V32Coli tipar: 13,30. Coli editoriale: 14,21. Tiraj: 5000 ex.Casa de editură «LITERA»str B. P. Hasdeu, nr. 2, Chişinău, MD 2005, Republica MoldovaOperator: Vitalie EşanuTehnoredactor: Olga PerebikovskiCorector: Raisa CoşcodanRedactor: Ion CiocaniiEditor: Anatol VidraşcuTiparul executat sub comanda nr 1071.Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală",str. Florilor, l, Chişinău, MD 2068, Republica MoldovaDepartamentul Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi