Cuprins

VIITORUL ÎNCEPE LUNIPrologLuni 23 februarie. O femeie frumoasăMarţi 24 februarie. Trei ceasuri negreMiercuri 25 februarie. Ironia sorţiiJoi 26 februarie. Scopul scuză mijloaceleVineri 27 februarie. AtentatulSâmbătă 28 februarie. La donna è mobileDuminică 1 martie. Acum să bem!Epilog

Ioana Pârvulescu predă literatură românămodernă la Facultatea de Litere din Bucureşti.A fost timp de 18 ani redactor la Românialiterară, unde a scris săptămânal. La EdituraHumanitas a iniţiat şi coordonat colecţia„Cartea de pe noptieră“.

SCRIERI: Lenevind într-un ochi (1990),Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţiliterare (1999), Întoarcere în Bucureştiulinterbelic (2003, ediţia a II-a, 2007), Înintimitatea secolului 19 (2005), În ŢaraMiticilor (2007, ediţia a II-a, 2008),Întoarcere în secolul 21 (2009), Viaţa începevineri (2009), Cartea întrebărilor (2010),Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale(2011).

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorulheruvimic / Cherubinischer Wandersmann(ediţie bilingvă 1999 şi 2007), Maurice

Nadeau, Să fie binecuvântaţi (2002), LaurentSeksik, Consultaţia (2007), Rainer MariaRilke, Îngerul păzitor (2007).

ANT OLOGII : De ce te iubesc.Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006),Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50de reţete (2012).

© Humanitas, 2012 (ediţia print)© Humanitas, 2014 (ediţia digitală)

ISBN: 978-973-50-4356-8 (epub)

EDITURA HUMANITASPiaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti,

Româniatel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.roComenzi prin e-mail:

vanzari@libhumanitas.roComenzi telefonice: 0372.743.382;

0723.684.194

http://www.humanitas.ro

O viaţă s-a scurs, a început alta, apoiastalaltă s-a scurs, a început a treia şi aşafără sfârşit.(replica Lizei când îşi vede portretul de copil

–Dostoievski, Demonii)

PROLOG

Fii binevenit în viaţa mea, cititorule!Pentru tine, care te afli în viitor, va fi de

mult trecută şi de tot moartă lumea asta, daraici şi acum, nimeni nu se poate adresa alteipersoane dacă nu i se prezintă mai întâi.Permite-mi, aşadar, să mă supun acestuiobicei, să-ţi întind o mână peste timp, să ostrâng prieteneşte pe-a ta şi să-ţi spun fărăîntârziere că numele meu este Pavel Mirto.Dacă sună puţin ciudat e pentru că unul dintrebunicii mei a venit din Sicilia, din Mirto.Bucureştii sunt plini de oameni din toatepărţile lumii şi poţi auzi în el limbi şi nume detot soiul. În acest Bucureşti pestriţ, am văzutlumina zilei la 18 mai, când înfloreşte liliaculşi, cum astăzi e 18 mai, aş vrea să sper că-miurezi, de acolo, din timpul tău, La mulţi ani!

Dar oricât de mulţi ani mi-ai dori, n-o să-miajungă ca să mă întâlnesc cu domnia ta altfeldecât prin aceste rânduri din care să neînfruptăm amândoi, ca şi cum te-aş invita la ocină sărbătorească. Împlinesc 30 de ani. Ammotive să-mi petrec ziua de naştere cu un omdin viitor, nu cu unul din prezent, şi le vei aflala timpul lor. Aş vrea să ştiu cât mai multedespre tine, cine eşti, câţi ani ai, dacă eştiretras sau îţi place să-ţi petreci aniversarea întovărăşia altora, dacă ai ceas, dacă eşti pus pecăpătuială sau ai o fire boemă, dacă eştiînsurat şi, în genere, dacă însurătoarea mai ela modă pe la voi, şi câte altele. Aş face orice,chiar un pact cu diavolul, ca să mă întâlnesccu tine peste timp: ori să vin eu să te vizitez,ori, mai bine, să te găzduiesc aici, la mine,cred că e destul de confortabil. Desigur, în cazcă eşti, cititorule, o cititoare, lucrurile se

schimbă puţin şi o asemenea familiaritate dinpartea mea nu-şi are locul. Oricât de diferităai fi de doamnele timpului meu (şi sper că eşti,mai cu seamă de cele care dau anunţuri laziar), aş vrea să ştii că te preţuiesc şi-mi punsperanţa în dumneata, chiar dacă, dintimiditate, n-am îndrăznit să-ţi adresezcuvântul de la început. De altminteri şi despremine colegii spun că aş avea o sensibilitatemai degrabă feminină, ceea ce poate că, spredeosebire de mulţi, nu socoteşti a fi un cusur.Deocamdată trebuie să remarc că vorbim caîntre morţi: tu nu te-ai născut încă, acum, cândscriu, eşti neantul dinainte de naştere, eu voi fide mult, când vei citi tu, neantul de după viaţă.Şi faptul că vorbim totuşi e mai demn de a fisărbătorit decât aniversarea mea. Dar oricine-ai fi şi oricare ţi-ar fi timpul şi locul în lume, enecesar să mai lămuresc câteva amănunte, ca

să nu mă judeci greşit.Dacă îmi permit să-ţi vorbesc familiar, de

parcă am fi de aceeaşi vârstă, şi dacă vei găsicuvinte mai gazetăreşti în romanul meu estepentru că aşa văd eu, cu telescopul fanteziei,lumea viitorului. Trebuie să ştii că mădeosebesc cu totul de cei din preajmă, carecred în viitorul vostru şi jură că va fi minunat.Şeful meu îmi tot spune să-mi caut o nevastă,c-o să văd cu alţi ochi viaţa, dar eu măsocotesc doar cu picioarele pe pământ. El arepe biroul lui un pahar cu apă pe jumătate plin,eu, pe al meu, am unul pe jumătate gol. Lipsamea de entuziasm mă obligă să mă simt mereuvinovat.

De fapt mă tem de progresul ăsta nebunesc,care-i îmbată pe toţi ca o enormă sticlă dechampagne cu fundul în secolul al XIX-lea şicu dopul în secolul XXI, să spunem. Bei ani la

rând din ea, până îţi pierzi minţile. Întâiprogresul te ameţeşte, apoi te face să devii de-a dreptul beţivan: nu mai poţi fără să guşti dinel zi de zi. Nu eşti liber. Aşa încât unde eispun da, eu spun nu, unde ei văd alb, eu vădnegru, unde ei palpită, eu strâmb din nas, iarîncrederea lor mă face neîncrezător. Măîntrerup: Anghel, bărânul fecior, m-a anunţat,nu prin cuvinte, ci printr-o ocheadă cu tâlcspre uşă, că mă caută cineva. Îţi mai spun doarcă am mari emoţii în clipa de faţă.

*

Reiau, deşi sunt un pic răvăşit. O să măgrăbesc puţin. Muncesc de 11 ani laUniversul, un jurnal care a avut dibăcia să-şicrească an de an tirajul, prin publicitate. Amputut să mă angajez datorită fratelui meu

Peppin, care e mai mare, mai vesel şi mult maivorbăreţ decât mine, şi care m-a adus înredacţie încă de când aveam 19 ani.Directorul, signor Luigi Cazzavillan, în carebate o inimă de gazetar şi de soldat, a acceptatsă mă primească aici ca-ntr-un batalion, cumzice el, cu toate că eu abia îmi luasembacalaureatul. Am făcut mai întâi corectură, lafel ca fratele meu, şi diverse munci mărunte,apoi însă, dovedind ceva îndemânare la scris,am devenit redactor. „Dacă tu ai îndemânarela scris, cum or arăta ceilalţi!“ mi-a spusdraga noastră mătuşă, singura rudă pe care omai avem pe-aici, care de-abia îşi mişcăpicioarele, în schimb are limba iute şi minteaneobosită. De altminteri nu m-a citit, nu citeştepresa niciodată, o consideră vinovată pentrutoate relele noastre prezente şi viitoare.

Acum am ajuns în birou cu domnul Neculai

Procopiu, adevăratul şef al Universului, aşzice eu, care e aici de la începutu-nceputului,din 1884, când întregul ziar, după cum îmipovesteşte adesea, cu glasul înmuiat, se făceaîntr-o căsuţă mică, proprietatea domnuluicolonel Niculescu, şi se tipărea cu o maşinăînceată, pe care te puteai însă bizui ca pe onevastă, şi la bine, şi la greu. Discut adesea încontradictoriu cu distinsul meu coleg, pentrucă avem idei deosebite despre aproape oricesubiect. De pildă el crede că e potrivit că seva vota zilele acestea o lege contra duelului,iar eu cred că nu, cred că noi, bărbaţii, avemnevoie de duel ca să ne salvăm onoarea şi săne eliberăm de ce e rău în noi, şi că atuncicând lucrul ăsta va fi interzis ne vom ataca înfeluri cu mult mai urâte. Şi cred că legea astava fi fost de mult pusă în aplicare în viitor, cătu, nerăbdătorul meu cititor, eşti cu totul

ignorant într-ale duelului, încât până şi eu,care-s miop şi, din păcate, destul de firav latrup, te-aş putea învinge, şi că oricine te poatebatjocori cât pofteşte. Sper că preţuieşti vorbafără ocolişuri. Mie mi se suie sângele la cap –mi s-a şi spus că sunt una testa calda – cândmă gândesc că insulta va rămâne nepedepsităşi va lua avânt, poate că de vină e totuşisângele italian al unora dintre strămoşii mei!Şi-acum, te rog să ai gentileţea să-mi acorzipuţină atenţie.

În decembrie trecut s-a întâmplat un lucruieşit din comun, care şi pe mine m-a tulburatpeste măsură. Lângă Bucureşti, în zona moşieiBăneasa, a fost găsit într-o dimineaţă un bărbatleşinat. Era extrem de palid şi se purta rascomplet. Când s-a trezit, a zis că e bucureşteanşi gazetar, şi, cu toate astea, nu ştia străzile, nuse descurca în cele mai mărunte gesturi, cum

ar fi să-şi ruleze o ţigară, căci fuma mult,părea rupt de lume, vorbea ciudat, iar uneorinu-i puteai înţelege deloc purtarea. Nimeni nuştia nici cel mai mic lucru despre el, iarcercetările, în care s-a implicat şi şefulSiguranţei publice, domnul CostacheBoerescu, un bărbat melancolic, însă la oadică viclean ca şarpele (în ultimul timp pemine nu mă simpatizează deloc), au rămas fărănici un rezultat. La început lucrurile au fostagravate pentru că în apropiere se afla un tânărrănit de moarte, abia mult mai încolo s-a văzutcă apropierea asta era pură coincidenţă. Casă-l aibă sub ochi şi să-i descopere complicii,conu Costache, cum i se spune, ne-a rugat să-langajăm pe pretinsul gazetar la noi, laUniversul. Aşa l-am cunoscut pe Dan Creţu,cu care sunt şi acum coleg, după două luni dela evenimente. E mai în vârstă decât mine,

deşi la chip arată tânăr, şi e tăcut. Nici eu nuam limbariţă, aşa că atunci când suntemîmpreună auzi musca. Cu diferenţa că el paresă-şi fi găsit deja o soţie bogată, pe MarioaraLivezeanu, o văduvioară încă atrăgătoare şi cugropiţe în obraz, mă rog, n-aş zice că a pierduttimpul. Poate că şi voi, acolo, rezolvaţi mairapid chestiunile de amor, fără atâtea preludiişi întârzieri, fără atâtea plimbări cu trăsura,cum mi s-a întâmplat mie. Toate presupuneriledespre Dan Creţu au rămas în coadă de peşte:că ar fi furat nu ştiu ce, iar acum îşi pierdeurma, de-asta şi-a ras barba, că ar veni dinstrăinătate, că ar fi stat pe la spitale de alienaţimintali unde sărmanii bolnavi sunt trataţi cumercur. Domnul Procopiu, care e interesat detot ce ţine de tehnică, a avut o idee simplă, căbărbatul, tuberculos, după cum dovedeşte şipaloarea lui, a fost expus prea mult la razele

invizibile ale lui Röntgen, care au dreptconsecinţă, cum am auzit şi eu, căderea bărbii.

Gazetele rivale au fost primele care aulansat însă un zvon şi mai nebunesc, pesemneca să-şi atragă cititorii, atât de dornici săcreadă ştiri de necrezut: că omul ar veni dinviitor (din viitorul în care eşti şi dumneata).De altminteri acum Dan Creţu are deja obrazulînfrumuseţat cu un barbişon castaniu care-ischimbă şi fizionomia, şi purtarea. Barba facepe om! Aşa, omul viitorului e de-al nostru. Dece să vină din viitor şi nu din America, spreexemplu? Greu de spus. Dacă mă întrebi pemine, e posibil să se fi întors din America,fiindcă la ora asta America trăieşte în alt timpdecât noi, cu mult înaintea noastră. Fiecarepopor se află, măcar puţin, într-alt timp, şi săne reglăm calendarele după soarele aceleiaşizile nu e lucru uşor. Europa e cu 12 zile

înaintea noastră, iar aici, în Bucureşti, trăimdupă două calendare: de pildă ziua de azi, luni18 mai 1898, este în capitala lumii, la Paris,luni 30 mai. Fapt e că Dan Creţu afirmă şi azică n-a fost niciodată în America. Cei care auavut discuţii mai intime cu el – între carejunele Alexandru Livezeanu, un bărbat mienesuferit, care cucereşte prea uşor inimafemeilor şi este, din cauza asta, ridicol şi plinde el ca păunul – spun că Dan e convins cătrecutul lui „se află în viitor“. Dacă aşa cevase poate, atunci, cine ştie, şi viitorul ar puteasă se verse cândva în trecut şi chiar să sesalveze, la nevoie, în trecut.

Oricum, atunci când în jurul meu sevorbeşte atât de mult despre inimi făcute demâna omului şi despre nemurire, desprebiofonograf, adică fotografii animate şi cuvoce, la care stai şi te uiţi ca la teatru, despre

oraşe făcute numai din case cu 6 etaje sau, dece nu, adaug eu, cu 60 de etaje, despre maşinicare o să muncească în locul nostru până şi lacele mai mărunte treburi casnice, la măturat,să spunem, atunci când Edison ia prizoniersunetul, când se prevede că vom putea săţinem un stenograf în buzunarul de la hainăcare să memoreze întocmai discuţiile pe carele purtăm, cu vocea noastră adevărată cu tot,că pe lângă telefon va exista teatrofonul, că seva face un pod peste Marea Neagră şi cătelegrafia submarină e aproape fapt împlinit,pentru mine, unul, dar şi pentru domnulProcopiu şi toţi edisonienii ceilalţi din jur,nimic nu mai e cu neputinţă. Colegul Procopiuvisa să fie inginer, crede în tehnică la fel ca înDumnezeu. Şi eu cred în ea, dar ca în diavol.Dar poate că voi o să circulaţi adesea întreanul 1898 şi anul 2000 şi ceva, şi iar înapoi,

la fel de simplu cum circulăm noi de acasă laredacţie şi îndărăt şi o să cunoaşteţi astfelfeţele bune ale diavolului.

Pe Dan Creţu, cu care s-a întâmplat săpetrec Revelionul, l-am auzit chiar eu vorbinddespre viitor cu multă competenţă, aşa cum arvorbi un medic despre o epidemie sau ogospodină despre raţa friptă, vorbea ca şicum, într-adevăr, ar fi ştiut din experienţătotul. (Adaug că n-are habar de duel, nici cuarmele de foc, nici cu spada!) Când amîncercat să-l trag de limbă despre viitor, aintrat iar în tăcere, dar nu mi-a scăpat că eratare necăjit, cine ştie, poate din motivepersonale. Fratele meu, care îşi risipeştetimpul şi talentul traducând din mai multelimbi, publică chiar acum un foiletonamerican, la noi în gazetă: Singur din veaculsău. În anul 2000. E vorba de un tânăr care

suferea de boala numită insomnie, de aceea seculca într-o cameră subterană, în care nupătrundeau zgomotele şi unde era adormit înfiecare seară de un doctor, prin metodemesmeriste. Somnul lui semăna cu moartea, îiîncetinea toate funcţiunile trupului. Ca să setrezească era nevoie de o intervenţie tot dupănişte metode medicale, dacă nu, dormea lanesfârşit. Doctorul pleacă din oraş şi-i lasăservitorului grija de a-l deştepta în zori.Tânărul se trezeşte, dar nu a doua zi dimineaţă,la ora nouă, cum poruncise (servitorul îlpărăsise acolo din cauze care nu prezintăimportanţă), ci în anul 2000. Şi începe imediatsă discute nişte subiecte foarte grave cumembrii familiei care se întâmplase să-ldescopere, ca-ntr-un mormânt, în camera luisubterană. Deşi romanul e scris plicticos şiîmbibat de opiu (sper să mai înţelegi că

numesc astfel socialismul), m-a interesat cumvede autorul viitorul tău. După părerea luitotul se va rezolva după anul 2000, nu maiexistă rău, nu mai există săraci şi bogaţi, adicăexistă numai bogaţi, nu mai există servitori şistăpâni, ci numai stăpâni, nu mai sunt bolnavi,totul e ca o muzică nesfârşită. Să mă ierţidacă, în ce mă priveşte, văd lucrurile pe dos.Desigur, poate mă înşel şi ai tot dreptul să râzide mine. Parcă te aud! Dar cred că prea puţinioameni pot trăi într-un dolce far niente, cumar spune domnul director, signor Luigi, şi credmai cu seamă că progresul pornit acum vastăpâni omul asemenea unui tiran. Dar dacă tuvei putea călători între o lume şi alta ca şi cumai da limbile ceasului înainte şi înapoi, dupăvoie, aş spune că a meritat totul. Cât teinvidiez pe tine, dragul meu cititor, că poţijudeca de acolo, de departe, cine are dreptate,

în timp ce eu înaintez ca-ntr-o mlaştină deînchipuiri.

Tot în decembrie anul trecut, eram pe calesă închei un roman pe care-l numisem Viitorulîncepe luni. Se petrecea peste 100 şi ceva deani numărând de acum, aşa că atunci când apicat din cer Dan Creţu, dacă-mi permiţiaceastă figură de stil, i-am împrumutat erouluimeu numele şi înfăţişarea lui. Prima scenă erachiar la noi în Bucureşti, şi la noi în redacţie,dar mutată cu ochii minţii mele în viitorul tău,dragă cititorule. Am schimbat doar decorurile,ca la teatru. Pe stradă, vehicule prea multe,care nu-ţi mai permit să avansezi decât la pas,prevăzute cu un motor care înlocuieşte putereacailor, cum s-au tot făcut în ultimii ani,calendare de perete fără imagini, doar cucifre, femei şi bărbaţi îmbrăcaţi aproape lafel, în pantaloni, ca şi cum ar fi înregimentaţi

într-o armată, care mănâncă din farfurii moi şibeau din pahare moi, aruncate imediat la coş,ca hârtiile. Toţi sunt obosiţi încă din tinereţe,adică nu mai simt gustul vieţii. Nu mă întrebade ce văd aşa viitorul: semnele există, dacăvrei să le bagi în seamă, numai că noi suntemorbi, ca îndrăgostiţii. Oricum, domnul Socec,mă refer la fiul marelui editor Socec (care ascos cele mai bune cărţi de poezie ale vremiinoastre), mi-a respins manuscrisul. E un tânărde vârsta mea, distins, miopia şi-o ascundesub lornion, te poţi încrede în el, dar l-auiritat, din câte mi-a mărturisit, doamneleîmbrăcate în pantaloni (la urma urmei, unul dincapetele de acuzare pentru care Jeanne D’Arca fost arsă pe rug, mi-a subliniat domnia sa) şiideea imposibil de închipuit a farfuriei pe careo arunci la gunoi după folosire. Şi tot restul, aadăugat.

Chiar şi acum simt un cuţit în inimă cândîmi amintesc că, intrând emoţionat în biroullui, încă înainte să-mi vorbească, am văzut peprima filă, lângă titlu, un NU! mare, scris cucerneală violetă. Domnul Socec mi-a spus căamintirea tatălui său îl împiedică să publicea s e me ne a lucruri închipuite, dar deneînchipuit: absolut sigur că viitorul va arătaaltfel! Că romanul meu ar fi ratat şi că cel maibun loc pentru el este acelaşi ca pentrufarfuriile şi paharele din cartea mea. Amplecat pe trei cărări de la el, îmi plesnea capulşi credeam că mi-a sosit ceasul. Dacă ar şti căcititorul e interesat de asemenea poveşti, a maispus, ce-i drept, domnul Socec, le-ar publicacu dragă inimă, fără să ţină cont că el lesocoteşte nerozii. Însă oamenii de azi vor săştie că viitorul e vesel „cum îl vedem şi îldorim cu toţii, domnule Mirto“, nu cum îl

„îndoliez“ eu. „Grădina dumitale e cultivatăcu boboci de trandafir negri“, a adăugatdomnia sa, „închipuie-ţi ce se va întâmplacând vor înflori“. De-ai şti, scumpul meucititor care stai ascuns după timp ca după unmunte înalt, cât aş vrea să nu am dreptate, casă nu ajung şi eu copleşit de durere, canefericita Cassandra!

Şi acum a sosit clipa să te iau de braţ şi săte duc, dacă vrei, în trecătorul meu prezent.Povestea pe care, cu acest prolog, eu amîncheiat-o azi, iar tu o începi tot azi, un alt azi,al tău, abia acum urmează – şi te previn că,deşi pare de necrezut, e adevărată. Am trăit-ochiar eu, iar ce n-am trăit am aflat şi-am puscap la cap, ca un detectiv, ca un romancier şimai cu seamă ca un gazetar ce sunt. Am căutatsă pătrund, întocmai ca razele descoperite dedomnul profesor Röntgen, în trupurile tuturor.

Şi chiar în gândurile lor, ceea ce domnulRöntgen încă n-a reuşit. Zeiţa Fortuna, de dataasta în toane bune, mi-a stat alături larestabilirea adevărului.

Totul a început spre sfârşitul iernii. Eraluni, 23 februarie, după cum se putea vedea înnoul calendar, ilustrat anul acesta cu minunaţicai de curse, din biroul pe care, cum spuneam,îl împart cu redactorul-prim al ziarului nostru.

(P.M., Bucureşti, luni 18 mai 1898)

LUNI 23 FEBRUARIE

O femeie frumoasă

1

M-am uitat a nu ştiu câta oară la ceasuldin perete şi am renunţat să-mi aprind încă oţigară de foi, unul din puţinele vicii pe care mile permit. Am aerist, pentru că şefului meu nu-i place fumul, apoi am luat de pe biroupachetul învelit în ziarul proaspăt şi l-am pusla subsuoară. Mi-am smuls pălăria din cuier şiam coborât în fugă scările. Afară am avut unfrison, m-am întors pe călcâie şi am urcat lafel de repede în birou. Mi-am luat paltonul, amascuns pachetul sub el, am stins lumina şi amieşit din nou. La intrare m-am întâlnit cu un om

care ducea o cutie de tubă, cred, pentru fanfarape care directorul nostru s-a hotărât s-oînfiinţeze, cu iubitorii de muzică de la gazetă.

Oraşul părea bolnav, ploua mărunt, dar înaerul serii se simţea deja un pic de căldură deprimăvară. Am trecut pe lângă casageneralului Algiu şi m-am mirat să văd cămormanul de zăpadă cu dâre înnegrite, adunatcu grijă într-un colţ al grădinii pustii, nu setopise cu totul. M-am uitat după o birjă, deşişansele să prind una în preajma redacţiei eraumici, aşa că am iuţit pasul spre staţia din faţaTeatrului Naţional, care nu-i departe. Spredeosebire de colegul Procopiu, care, ca oriceom important, îşi ia zilnic umbrela, indiferentde vremea de afară, eu mă orientez dupăpreviziunile meteorologice din gazetă, pe carede altminteri am datoria să le obţin printelefon de la Institut – o treabă destul de

plicticoasă. Or, de zile bune, nu se maianunţase ploaie sau ninsoare. Mi s-a părut căaud paşi în spatele meu. M-am întors iute,totuşi n-am văzut pe nimeni, pesemne că mi senăzărise. Am nervii foarte încordaţi în ultimavreme.

Piaţa Teatrului, bine luminată de felinareelectrice, de care domnul primar a fost taremândru, ca şi cum el ar fi inventatelectricitatea, era însă pustie, lucru cu totulieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales dreptstaţie acest loc din inima oraşului, astaînseamnă că este cel mai cunoscut şi cel maiaglomerat punct al Bucureştilor, la orice orădin zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape ojumătate de veac, clădirea Teatrului afuncţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării,i-a ajutat să se orienteze pe oamenii carecălătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic

agitate de treburi şi veşnic buimăcite dedistracţie. Aici, în faţa Teatrului, seintersectează traseele celor care înseamnăceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şijuni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fiemai frumoasă şi mai suportabilă decât cea dinrealitate, aici cântă interpreţi de operă şifaimoşi instrumentişti din toată Europa,acoperiţi de flori şi de ovaţii de către unpublic, dacă nu întotdeauna avizat, măcarmereu mărinimos. Aici am văzut-o înadolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era înstare să râdă cu jumătate de faţă şi sălăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajmaacestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şirestaurantele cele mai cunoscute şi mai plinede clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler,Capşa, Frascatti, grădina lui IancuOteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi

Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel maimare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptornu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Cândlumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupăşi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, întimp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc dejaaltele, care şi-au depus muşteriii şi sepregătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotirede carusel.

Or, de data asta locul era gol, gol cum nu-mi aminteam să-l fi văzut în viaţa mea, ca şicum niciodată n-ar fi fost şi nu va mai finiciodată vreo urmă de birjă pe-acolo. Ceuşor poate să se înstrăineze totul dintr-odată!Ce uşor e să-ţi pierzi locul în lume! Aşa, fărătrăsuri, piaţa îmi părea alta, îmi dădea o starede nelinişte, de parcă nu m-aş mai fi aflat înBucureşti, ci într-un oraş necunoscut. Pachetul,pe care-l ţineam ca o platoşă în dreptul

pieptului, mă incomoda, mă încălzisem şi-lsimţeam şi pe el cald, iar ochelarii mi seumpluseră de picături fine. E foarte rău săporţi ochelari pe vreme ploioasă. Cu chiu, cuvai, cu o singură mână, am reuşit să mi-i ştergcu batista, încercând să mă adun ca să pricepce se întâmplă. Într-un singur caz dispăreautoţi muscalii de aici: atunci când alt colţ aloraşului devenea inima interesuluibucureştenilor. Vreun bal de binefacere multtrâmbiţat, ţinut într-unul din palateleprotipendadei, vreo întrunire politică de lacare atârna soarta ţării sau vreo inaugurare cupompă şi popă, acele evenimente dupăîncheierea cărora orice birjar speră că se vaalege cu un frumos bacşiş. Oamenii veseli suntadesea risipitori şi e de folos să fii în preajmalor în asemenea clipe. Dacă asta eraexplicaţia, ar fi fost cazul s-o ştiu şi eu,

fiindcă Universul, ziarul cu cel mai mare tirajde la noi, anunţă cu mult înainte şi în repetaterânduri tot ce face să palpite inimabucureşteanului, fie el târgoveţ, boier sauburghez.

Dar în starea de surescitare în care măaflam, mi-am dat seama că nu pot să-miamintesc nici măcar în ce zi suntem. Am scosde sub palton pachetul învelit în ziarul abiaapărut şi, apropiindu-mă de un felinar, am cititdata: Luni 23 februarie 1898. În aceeaşi clipămi-am amintit: era seara conferinţei doctoruluiGerota de la Ateneu. Nici un alt eveniment n-ar fi putut stârni atâta curiozitate şi patimă înBucureşti. În ultimul timp au fost discuţiiaprinse în familii, supărări şi certuri, o partedin doamne au hotărât să rămână acasă, eleviidin cursul superior au obţinut locuri bunicelefăcând ochi dulci domnişoarei Laura de la

magazinul de partituri şi instrumente muzicale,unde se vând bilete pentru spectacole şiconferinţe. Dacă uitasem totuşi de asta eranumai din cauza epuizantei mele obsesii dinultimele săptămâni, care mă făcuse să-mipierd somnul şi să par, cum mi-a spus cu multrespect Anghel, feciorul, un strigoi. Stareamea mi-a atras de la domnul Procopiu câtevamustrări, să zicem prieteneşti, dar foarteapăsate, despre îndatoririle de la birou. Numai departe decât azi-dimineaţă, domnulProcopiu, enervat şi din cauza fumului „delocomotivă“ de la trabucurile mele, mi-a pusîn vedere, nu în calitate de şef, ci doar cavechi coleg: „În felul ăsta, dragul meu, nu semai poate…“ şi se pregătea să-mi ţină oprelegere moralizatoare, cum fac toţi, de la ovreme, cu mine, dar l-am asigurat repede, cu ovoce care mă tem că suna jalnic: „Azi,

domnule Procopiu!“ M-a privit gânditor şi n-amai zis nimic. Dacă oamenii s-ar abţine să-ţitot dea sfaturi, cred că lumea ar fi suportabilă.Am întins pasul. Da, lângă Ateneu, de-a lungulgrădinii Episcopiei, ar fi trebuit să văd birjariigata să se repeadă la pradă.

Cum pomii şi tufele din grădină îşipierduseră de mult frunzele, iar primăvara selăsa aşteptată ca o doamnă care întârzie la oîntâlnire de amor, am zărit de la distanţăcupola Ateneului şi intrarea cu albele coloanecanelate, de templu, şi am observat cu nespusăuşurare că, într-adevăr, birjele erau toateacolo. În mare întârziere fiind, n-am stat săaleg, m-am suit în prima, la care era înhămatun cal jigărit, cu chişiţe foarte subţiri. Laîntrebarea mută a omului de pe capră care-şiîntorsese obrazul spân spre mine (birjariinoştri ori au mâncărime de limbă, ori sunt din

cale-afară de zgârciţi la vorbă), în loc să dauadresa, m-am dat jos bâlbâind jenat o scuză.Obişnuit pesemne cu lumea şi ciudăţeniile ei,muscalul n-a răspuns nimic şi a uitat pe loc demine. Îmi dădusem seama că persoana cu careera obligatoriu să mă întâlnesc în acea searănu poate fi decât înăuntru, la conferinţă. N-aveam bilet, însă când am spus că suntreporter la Universul am fost invitat politicossă intru. Sunt multe împrejurări în care e foartebine să fii ziarist.

Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şilucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei,amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarelegălbui, care-mi dau impresia că marmura eîncălzită de razele soarelui de vară.Garderobierul, un om foarte credincios, cu ocruciuliţă de lemn agăţată la gât, pe care-lştiam din vedere – şi el pe mine – mi-a luat

pălăria şi paltonul.— Pachetul îl iau cu mine… mai bine, i-am

spus, privindu-i pesemne prea fix faţaasimetrică, cu un nas care porneşte drept, darla urmă cârmeşte brusc la dreapta, cum facoamenii urmăriţi de poliţie, care vor să-şipiardă urma.

— Dacă-mi permiteţi, domnule, a spus el cuun ton răstit – poate-l deranjase privirea mea–, nu ştiu ce aveţi aci, da-i greu, o să văîncurce, nu puteţi sta cu el în poală, ca MaicaDomnului cu pruncul. Îl încui în dulăpior, nu-lia nimeni, nu vă fie teamă.

Ba bine că nu! Am rostit totuşi un „Fie!…“abia descleştându-mi fălcile. Patru rânduri descări splendid încolăcite câte două, ca lacochilia de melc, pornesc, simetric, din holulcircular către sala de conferinţe. Nu ştiu de cenu reuşesc să ţin minte spre ce intrare duce

fiecare şi, la drept vorbind, în clipa aceea îmiera indiferent. Urcând mult mai repede decâtmeritau asemenea trepte, am ajuns la uşa largădin stânga, cea din apropierea scenei. Uşierulera acolo şi mi-a spus că toate scaunele şitoate lojele sunt ocupate, iar la parter, înspate, se stă şi-n picioare.

— Dar dumneavoastră vă aduc îndată unscaun, domnule!

Mi-a deschis tocmai când pe uşa de vizaviintra un alt bărbat, solid, cu părul negru,lucios, aproape până la umeri, tot întârziat, şimi s-a părut că se uită ţintă la mine. În sală amauzit câteva chicote şi rumoare neobişnuită,urmate imediat de tăcere şi de nişte cuvinte lacare în orice caz nu mă aşteptam:

— …l-am aşezat pe cadavrul unei femei…— Dumnezeule! a exclamat cineva din

primul rând, cred că domnul primar Robescu.

Ca la un semnal, sala a vociferat din nou,astfel că oratorul, foarte răguşit, s-a întreruptcâteva secunde să-şi dreagă vocea şi să beaapă. Am simţit că nimerisem în mijlocul uneilupte: de o parte doctorul Gerota, singur,apărat doar de înălţimea scenei, de cealaltă, oarmată numeroasă de spectatori, doamne,domni mai în vârstă, studenţii de la Medicinăşi de la Belle Arte, domnişori şi domnişoare,care mai aveau puţin şi săreau de pe scaune.Mi-am şters iar ochelarii care-mi acopereautotul cu o perdea de abur, apoi am măturat salacu privirea. Loja regală era goală, darîmprejur erau câteva figuri de la palat, maiales dintre secretari şi doamnele de onoare aleReginei, mai erau familiile unora dintredistinşii membri fondatori ai Ateneului, apoiam ajuns la loja doctorului Margulis, carestătea grav şi liniştit, în timp ce soţia lui avea

o expresie de nepătruns, iar tânăra Iulia,aprinsă la faţă, părea cu minţile în altă parte.Ochii ei luceau îndreptaţi în sus ca ai sfintelorşi profeţilor când au viziuni, parcurgândfrizele goale, care-şi aşteaptă cu răbdarepictorul. Nici măcar cuvântul cadavru n-afăcut-o să tresară şi să se uite la vorbitor.Apoi, deodată, s-a uitat prin sală şi, când a datde mine, mi-a zâmbit. Cred că e pentru primaoară că o face, mereu l-a simpatizat mai multpe fratele meu.

I-am zâmbit şi eu, apoi am întors iar capulspre scenă, mijindu-mi ochii din cauza miopieicare-mi ascunde lumea tocmai când vreau s-ovăd mai bine. Când am reuşit să disting ce seafla lângă doctorul Gerota, nu mi-a venit săcred şi am rămas ţintuit. Uşierul uitase cătrebuia să-mi aducă un scaun şi se holba şi ella podium.

2

Nicu îşi făcea treburile de luni după-masăfoarte prost, şi foarte prost dispus. La şcoală,dimineaţa, se făcuse de râs din pricina grabeilui nesăbuite. Când domnul învăţător întrebase„Ce cântăreşte mai mult, un kilogram de fiervechi sau un kilogram de pene?“, Nicu, careadunase de multe ori fier vechi şi îl cărase curoaba, să-l vândă, ţâşnise cu două degete însus, împreună cu încă vreo cinci elevi. Sprebucuria lui, învăţătorul, de la care în ajunprimise câteva rânduri de nuiele peste palme,fiindcă nu-şi ţinea gura, avusese bunătatea să-lpună pe el:

— Matale! Să te văd…— Fierul vechi, domnule!Fusese foarte mirat când i se spusese să stea

jos, fără lauda pe care o aştepta, şi la fel de

miraţi fuseseră aproape toţi elevii. Văzând cărăspunsul lui Nicu nu e bun, unul dintre ceilalţipatru spusese contrariul, cum ar fi făcut şiNicu în locul lui:

— Penele!— De ce? întrebase domnul învăţător cu o

faţă de nepătruns.— Pentru că sunt mai multe, se repezi iar

Nicu, până să apuce colegul lui să răspundă,încercând să-şi spele ruşinea de adineaori şipe cea de ieri.

— Învaţă matale să gândeşti întâi şi-apoivorbeşte! Numai mintea matale e uşoară cafulgul şi ca penele.

Copiii au râs. Învăţătorul l-a ales, caîntotdeauna în asemenea situaţii, pe lunganulde Săndel, care nici nu mai ridica mâna,fiindcă ştia toate răspunsurile. Băiatul sesculase cu încetineală, ca unul foarte sigur pe

el şi, uitându-se la toţi şi la nimeni, lămurialene cum stau lucrurile. Penele sunt mai multedecât fierul, într-adevăr, se întoarse el cubunăvoinţă spre Nicu, dar tot greutatea aia oau. Să spunem doar că bunăvoinţa nu erareciprocă, aşa că Nicu îl privi cu răceală pesub sprâncenele în formă de V întors şi îşistrânse buzele subţirele. De fapt era supărat pesoartă: Săndel avea şi mamă, şi două surori, şitată, şi un bunic, chiar dacă acesta din urmăparalizat, dar putând totuşi să rostească oricedorea cu jumătate de gură, aşadar avea cinesă-l înveţe „să gândească mai întâi, şi săvorbească apoi“, pe când Nicu nu avea decâto mamă, care sigur n-ar fi ştiut dacă unkilogram de fier e mai greu sau nu ca unul depene. Cu atât mai mult acum, când doctorulMargulis fusese nevoit s-o interneze iar acolo.Bunic şi tată n-avusese niciodată, la fraţi putea

doar să viseze, iar bunica era undeva pedrumul între cimitir şi rai, ori, aşa cum îispusese cândva lui Nicu, renăscuse deja într-ovrabie. Sau poate doar îl păcălise pe el,fiindcă îl iubea foarte mult şi nu voia să-l lasesingur, iar vrăbii găseai oriunde în Bucureşti,ca şi cum tot oraşul ar fi fost plin de bunicalui.

În restul orei Nicu n-a mai putut fi atent.Ascuns după colegul din faţă, a desenat petăbliţă un bărbat: un ins cu gât gros şi cu unmăr al lui Adam enorm, de parcă într-adevărse lăcomise muşcând cu poftă din fructul opritşi acesta i se oprise în gât. Mâinile erau şi elemari şi degetele ieşiseră ondulate, ca omizile.Doar faţa era mică, boţită, iar ochii rotunzi cadouă bile. Era „omul lui“, desigur un om rău,pe care Nicu îl văzuse prin redacţie, îlsurprinsese în două ocazii în care cu siguranţă

că bărbatului nu i-ar fi plăcut să fie surprins,şi de care se temea.

Dar ce-l necăjea pe Nicu şi mai mult, de sefăcuse posac şi obraznic, era că nea Cercel,portarul de la Universul, era operat „depietre“, în spital, şi nu-l mai văzuse de ogrămadă de zile. Îl lua cu frig când se gândeacă s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată, cătotdeauna n-o să-l mai vadă. Erau cele douăcuvinte despre care ei doi vorbiseră mai demult, şi Nicu îi spusese că primul e oprăpastie fără fund şi al doilea un munte uriaş,de nici nu-i vezi vârful. De când nu-l puteaîntâlni pe nea Cercel, viaţa i se decolorase cao rufă prea mult spălată. Nici nu-i mai veneasă se ducă să-şi ia gazetele pe care trebuia săle împartă. La intrare îl întâmpina un chipstrăin şi indiferent, un portar nou, tânăr, carenu-l invita pe scaunul lui („Stai aici, pe

scaunul tău“, îl îmbia nea Cercel, şi Nicu eramândru că scaunul e al lui şi-odată, cândaştepta singur, scrijelise cu un cui un N pespătar) şi, de fapt, nici nu-l lăsa în gheretă.Fratele meu Peppin îi dădea fără să-l vadăgazetele pe care trebuia să le ducă la clienţiimai răsăriţi, zorindu-l cu glasul lui puternic,care te împinge înainte ca o pală de vânt.Clădirea Universului nu mai era pentru el, capână acum, primul acasă, şi cel mai frumos.Al doilea acasă era acasă la familia Margulis,unde se juca cu Jacques şi punea în mişcarefigurinele de la cutia muzicală, iar de la Iulia,sora lui, primea de mâncare sau o mângâieremoale pe obraz sau un bilet să i-l ducă luiAlexandru Livezeanu – atunci ea era şi maidrăguţă cu el şi-i spunea Nicuşor – şi abia altreilea acasă era acasă la el, în căsuţa rece, cuo mamă spălătoreasă cu ziua, cu mâini aspre şi

roşii, mamă care se transforma uneori în cevaînspăimântător, intrau dracii-n ea şi-ochinuiau, cum spuneau vecinii. Nicu ştia multe,acum, despre draci, şi se lupta cu ei la fel cumfăcea cu oricare alt duşman.

L a Universul cunoştea toate cotloanele,uneori rămăsese cu nea Cercel, seara, săstingă lumina electrică de la toate lămpile şisă încuie uşile. Portarul cel nou nici asta nufăcea – te întrebai chiar ce face. Nicu ştia: orite lua în batjocură cu vorbe răutăcioase şirânjea, ori stătea, stătea cu mâinile-n sân şi seuita fix la tine, fără o vorbă, şi tot rânjea.Uneori îşi scotea un pieptănaş din buzunarulde la piept şi-şi aranja cu el mustaţa care erablondă şi firavă, nu stufoasă ca a lui neaCercel. Domnii gazetari stingeau singuriluminile, încuiau ei înşişi, însă de multe oriuitau şi putea intra oricine, cum se şi

întâmplase deja. Nu mai departe decât anultrecut Nicu îl însoţea pe nea Cercel şi ziua,când conducea oamenii în diverse birouri, ladomnul director, la zeţărie, unde literelestăteau ordonate în cutiuţe ca fagurii, în salamaşinilor la care nu se mai sătura să se uite,mai ales când hârtiile întinse pe bandămergeau unele după altele în şir neîntrerupt, casoldaţii la defilare de ziua Regelui, iar uneorise poticneau, şi atunci ieşea mare balamuc.Nea Cercel îi spusese că maşina asta are 12cai putere, adică e ca o trăsură la care suntînhămaţi 12 cai nevăzuţi şi că scoate, înfiecare ceas, 12 mii de foi, toate făţuite şinumerotate! Visa să stăpânească, atunci cândva creşte, o maşină ca asta sau mai bine una şimai mare, la care să fie înhămaţi 100 de cainevăzuţi şi să scoată 100 de mii de foi! Ştiatoate drumurile din clădire şi din curtea-

vagon, şi pe cele oficiale şi pe cele de taină,mult mai bine decât noul portar, care făcea pedeşteptul ca un prost. Îi ştia după chip pe ceicinci lucrători principali de la rotative, careaveau cu toţii cămăşi albe şi veste negre, îiştia după nume pe toţi băieţii de lângă ei,ajutoarele care păzeau maşinile şi alergauîntre tipografie şi birouri şi care erauîmbrăcaţi fiecare în felul lui şi îşi doreau săajungă şi ei să aibă vestă neagră şi cămaşăalbă. Îi ştia pe toţi cei de la stereotipie. Nicucrescuse aici, era de-al casei, ţinea cuUniversul, care era puţin şi al lui, iar acumportarul ăsta, căruia puţin îi păsa dacă seprăbuşeşte toată clădirea şi dacă dispareziarul, când îl vedea că zăboveşte prea multpe-acolo, îi spunea ca un stăpân unui străin:

— Du-te şi caută-mă pe Sărindar! şi râdeasingur, hă-hă.

Nicu răspundea bombănind pentru sine, cumauzise de curând la cei mai bătăuşi băieţi dinşcoală: „Vedea-te-aş cal de tramvai!“ Bine cărânjitul nu ştia ce-i doreşte, altfel i-ar fi trecutveselia asta năroadă. Nicu mai observase cevaurât, deşi n-ar fi putut s-o explice limpede:numai când portarul cel nou îl vedea cuoameni în jur se purta bine cu el, îl mângâia pecreştet şi-i vorbea cu glas mieros.

Pentru Nicu, nea Cercel era stăpânuladevărat al întregii case Universul, doar cu unpic mai important decât domnul Cazzavillan şidecât domnul Procopiu, redactorul-prim, decâtfratele meu şi, desigur, mult mai importantdecât mine, care sunt aici a cincea roată lacăruţă. Fără nea Cercel el îşi pierduse toatedrepturile, clădirea ziarului se înstrăinasebrusc, ca şi cum s-ar fi prefăcut şi ea că nu-lmai cunoaşte. Unele case te trădează ca

pisicile, se dau după stăpân. Acum nu maiavea cine să-i citească şi să-i comenteze totfelul de minuni din gazete, aşa că viaţa eralipsită de aventuri, iar lui îi plăcea foarte multaventura. Adeseori intrase în bucluc de dragulei. Dar mult mai rău era că nici nu izbutise săintre acolo, în spital, şi că prietenul lui credeapesemne că l-a părăsit, iar asta era cuadevărat insuportabil.

Ideea că din nea Cercel se puteau scoatepietricele aşa cum culegea el din parcuri ca săaibă în buzunar arme de apărare, ideea cătrupul prietenului său are pe dinăuntruasemenea minunăţii îl punea pe gânduri. Tarear fi vrut să le vadă! Cum să fie pietre la tineîn burtă, ca boabele de fasole în blid?Încercase să se strecoare în spital aproape înfiecare zi, dar era prins imediat şi dat afarăfără menajamente. La spital era mai rău ca la

Poliţie. Ne rugase pe rând, pe toţi, să-l ajutăm.Atât eu şi colegii mei, cât şi doctorul Margulisi-am spus că nu e potrivit şi nici bine ca el săintre în salonul în care zăcea nea Cercelîmpreună cu alţi bolnavi.

— Dar trebuie să-i spun ceva, voi nu ştiţi!ţipa Nicu şi ne arunca priviri rele.

Ce anume – ţinea secret. Atunci Jacques,singurul lui prieten adevărat, i-a destăinuit căaflase de la tatăl lui, care şi el aflase de ladoctorul Gerota, cel care-l operase pe neaCercel, că acesta „nu-i conştient“.

— Nu-i coş… cum? a repetat Nicu cugroază, deşi nu înţelegea ce boală nouă mai eşi asta, după cea cu pietrele care-ţi cresc înburtă.

— Conştient, treaz. Adică e cufundat într-un fel de somn şi nu se ştie dacă se maitrezeşte, ca Mr. West din foiletonul despre

anul 2000, ştii tu. Aşa că degeaba te-ai duceacum acolo, l-a lămurit prietenul lui, privindu-l cu ochii lui trişti, de tânăr cerb.

Aşa i se năzărise lui Nicu în ultimul timp căar arăta Jacques, şi i-o spusese şi lui, după cevăzuse un desen la lecţia Cerbul şi ciuta, dincartea de citire. Jacques negase cu modestie,dar fremătase din nările nasului său cârn, exactca un cerb.

— Stai liniştit, şi eu, şi Iulia îl întrebăm pepapa în fiecare zi cum îi merge, papa îlîntreabă pe domnul Gerota şi o să te anunţămimediat ce se întâmplă ceva nou, a adăugatbăiatul, cu rr-ul lui graseiat, care-l făcea săpară un mic francez în vizită la rudele dinBucureşti şi care pe el însuşi îl făcea să seruşineze.

Abia la vestea asta disperarea lui Nicu s-apreschimbat într-o hotărâre: să ajungă la nea

Cercel cu orice risc, de-ar fi să-l ducă şi laPoliţie, că oricum nu-i mai era aşa frică depoliţişti, de când îl cunoscuse pe conuCostache Boerescu, şeful Siguranţei publice.Era sigur că vizita lui i-ar face bine portarului,chiar dacă nu e… treaz. Toate astea îl atrăgeaupuţin, dincolo de spaimă. Se gândi îndelung,cum făcea lunganul de Săndel, care nu serepezea niciodată la răspuns, şi ajunse laconcluzia că trebuie să-l găsească pe doctorulGerota. Din păcate n-avusese ocazia să-i facăvreun comision, mai ales unul dintre aceleapentru care oamenii îţi rămân recunoscători, şinu-l ştia nici măcar la faţă. Dar asta nu erachiar un obstacol pentru el, care afla totul dela băieţii de prăvălie, vecini, portari şibucătărese. Voia să-l înduplece prin oricemijloace. Fie şi prin lacrimi, fiindcă lui Nicuîi veneau la comandă, ca femeilor, deşi, mai

ales în ultima vreme, erau destule momentecând nu le comanda şi tot veneau ca lacomandă.

*

După ce termină cu împărţitul ziarelor laabonaţii noştri de vază care se cuvenea să-lcitească primii, se întoarse la Universul şi-ispuse noului portar că l-aş fi chemat sus, lamine, că-l aştept să-i dau un comision pentrucineva. Era, desigur, neadevărat. Văzuse deafară că e lumină în birou la noi şi, cum ne ştiabine obiceiurile, bănuia că doar eu pot fiacolo, fiindcă pe domnul Procopiu nevasta îlreclamă să se întoarcă mai devreme acasă, întimp ce eu, din păcate, n-am pe nimeni care sămă grăbească. Atunci portarul nu i-a mai spussă-l caute pe-afară, ci dimpotrivă, i-a

poruncit: „Urcă odată, doar n-oi vrea să te maişi conduc!“ şi i-a întors spatele, dar lui Nicunu-i păsa acum de el, avea lucruri maiimportante de rezolvat. A bătut cât a putut detare în uşă, făcându-mă să tresar, şi, fără să-şiscoată chipiul roşu, de comisionar, care-istătea foarte bine, m-a întrebat din prag dacăştiu unde dă de domnul doctor Gerota. I-amfăcut semn să intre, i-am întins un ziar şi,fiindcă le aveam pe ale mele, urgente, i-amspus:

— Vezi că are un anunţ cu consultaţiile, înpagina 4.

Ştiam bine pagina cu anunţuri. N-am fostcurios de ce mă întreabă, am crezut că i-acerut vreun bolnav adresa, fiindcă Nicu e unbăiat bun la toate, săritor şi cu lipici laoameni, mă rog, eu nu mă prea dau în vântdupă copii. Acum, desigur, regret că n-am fost

mai atent. Nicu era acea buturugă mică în staresă răstoarne carul mare al întâmplărilor relecare au urmat. În clipa următoare, aşezat pescaunul de vizavi, cu picioarele atârnând înaer, băiatul s-a pierdut cu totul îndărătulpaginilor şi după o vreme destul de lungă amprins murmurul pedant al silabisirilor lui, aş fijurat că-l aud pe nea Cercel: „Doctorul Ge-ro-ta, Chir- chirurg al Spitalelor Civile. Dăconsultaţiuni pentru boli chir-urgi-cale şigenit… genit-ou-ri-nale, -ou-rinare, de la 6 la7 seara. Str. Schitu Măgureanu 45, colţ cuŞtirbei Vodă“.

— Ştiu io unde e! a strigat băiatul.— Spune-i să se ducă mâine, că azi nu mai

ajunge, e deja 7 fără un sfert, am zis, ridicândochii din hârtii.

Nicu m-a privit cu mirare, neînţelegându-mipesemne raţionamentul şi pe-aici ţi-e drumul,

nici nu mi-a mulţumit, nici nu m-a salutat, ba atrebuit să mă scol şi să închid uşa după el, căo lăsase larg deschisă. Aşa-i cu băieţii, mereuîţi lasă ca amintire ceva de făcut după ei. Afugit prin curtea din spate, a deschis uşiţazăvorâtă pe dinăuntru care dă în grădinaCişmigiu. A străbătut-o pieziş, ajungândrepede în Schitu Măgureanu.

Se întunecase, ceasul din sala de aşteptarearăta 7 şi 5 minute, sora care îl ajută pedoctorul Gerota la cabinet se pregătea săplece, tocmai îşi dădea jos băsmăluţa bineapretată cu care-şi legase părul, când uncomisionar cu obraji mai mult palizi decâtîmbujoraţi a dat buzna înăuntru, şi-a scoschipiul, l-a pus sub braţ şi-a zis gâfâind:

— Mă aşteaptă domnul doctor, i-a trimisDoamna un bilet – şi a arătat spre buzunarulstâng – am întârziat niţel.

— Te-a trimis degeaba, zgâtie, domnuldoctor şi-a anulat toate consultaţiile pe ziua deazi, nici n-a dat pe la cabinet, vino mâine. Şisora i-a întors spatele, după ce i-a fixat cureproş ghetele năclăite.

— Mi-a zis Doamna că-i urgent, s-a auzitdin spatele ei vocea piţigăiată a lui Nicu,accentuând cuvântul „Doamna“ de parcă eracineva cunoscut.

— Care doamnă? s-a întors spre el sora.Dă-mi să văd! şi-a întins palma deschisă spreel.

— Matale nu poţi, s-a speriat Nicu, mă bateşefu’ dacă spun orişice.

Într-adevăr, câţiva comisionari au încasat-opentru că nu şi-au ţinut gura, iar Nicu găsise laiuţeală salvarea în această minciună reală,dacă se poate spune aşa. Cât despre „matale“,era el însuşi. Cum observaseră de la o vreme

toţi cei care-l cunoşteau mai bine, de când erala şcoală, Nicu vorbea despre el la persoana aII-a, ca un ecou al domnului învăţător, care îitot uita numele şi-i spunea matale. DeşiJacques încerca să-l scape de obiceiul ăstaprost, ca şi de altele, mai rele, când eraemoţionat îi mai ieşea câte un matale în loc deeu.

— Cum să nu pot să-i dau? Păi nu ziceai…Ia uite şi la ăsta, s-a oţărât sora, mic de zici căabia l-a-nţărcat mă-sa şi căpos ca un catârbătrân. Spune-i tu frumuşel Doamnei care te-atrimis că-l găseşte pe domnul doctor laconferinţa de la Ateneu, începe la ora 8, şi dă-mi pace, că mă grăbesc! Tu mai lipseai!

Sora sacrificase fără să ezite prelegereaşefului ei pentru o întâlnire cu un bărbat camîn vârstă, după umila mea părere, dar neştiutesunt căile amorului.

3

Plouă şi mi-e dor de primăvară. Mi-e dorde liliac bătut înflorit, de mirosul şi culoarealui rară, de soare blând şi de plimbări pringrădini înmiresmate. Mi-e dor de viitor. Măvăd plimbându-mă prin el fericită, întocmaica-ntr-o grădină înmiresmată de primăvară, cusoare şi miros de liliac. Mi-e dor să nu-l maiiubesc pe Alexandru.

Papá a venit azi ceva mai vesel acasă. De lao vreme nu-l mai recunosc: nici înainte nu erael exuberant, dar acum a devenit mohorât,mărunt şi cenuşiu ca ploaia de azi. Parcă nicipaşii nu-i mai face mari. O vreme am crezut căe îngrijorat din cauza mea, dar mi-am datseama că n-are cum să ştie. Azi ne-a spus că afost în vizită la „tânărul Dimitrie“.

— În ziua conferinţei? s-a mirat mama.

— Da, tocmai de-asta, m-a chemat să seconsulte cu mine în legătură cu câtevaamănunte.

Mama n-a spus nimic, dar s-a răstit la mine:„Iulia, de câte ori te-am rugat să stai dreaptăcând citeşti!“ Nici măcar nu citeam, aveamnumai gazeta deschisă în poală. Şi stăteamdreaptă! În schimb am observat că lui papaîncep să i se îndoaie umerii, ca sub o povară.Papa nu ştie să mintă şi nici nu avea obiceiulsă încerce. Faţă de mine n-avea secrete, dar dela o vreme nu-mi mai spune nimic, nici debine, nici de rău. E limpede: papa măîngrijorează. Iar domnul doctor Gerota măenervează. Are toate calităţile, mai puţinblândeţea. Azi ar trebui să mergem zor-nevoiela conferinţa dumnealui. Nu-i un secret pentrujurnalele din Bucureşti, şi nici pentru jurnalulmeu, că tema ei e corsetul, cum am scris deja

ieri şi alaltăieri, dar cum o să facă domnuldoctor să vorbească în public despre un lucruatât de intim nu-mi pot închipui. Despreefectele şi dezavantajele purtării corsetului –deja titlul e indecent. N-am uitat – şi-am scrisşi-aici, în caiet – că acum câteva luni ne-amustrat de abia m-am ţinut să nu plâng, cândam fost la el la cabinet, mai întâi pe mine, căam un corset atât de strâns, apoi pe papa că,medic fiind, îmi permite asta. Papa ştie cum vadecurge totul, s-a dus nu demult la prelegerealui de la Institutul de Gynecologie, cu aceeaşitemă, doar că acolo era făcută în termeni strictmedicali. S-a întors atunci foarte tulburat,rugându-ne pe mama şi pe mine să nu ne maistrângem aşa de mult şireturile sau chiar, a zisel, poate ar fi mai bine să renunţăm de tot lacorset. Mama i-a spus cu multă blândeţe şirăbdare, cum e ea: „Eu îl port toată ziua de

când aveam 10 ani, iar acum, la 42, parcă-iuna cu corpul meu. Nu-mi face rău deloc, iardacă nu l-aş pune, mai ales când ies în oraş,m-aş simţi de parcă aş umbla goală pe stradă.De altfel, uite, nu e strâns deloc, mai încap doipumni aici.“ Şi mama mă necăjeşte, pentru căiese victorioasă în toate discuţiile cu papa. Eu,care m-am obişnuit să ţin cu papa tocmaifiindcă e eternul învins, i-am spus că, în ce măpriveşte, dacă a observat, cel puţin în casă nu-l port deloc, de la o vreme (dar nu i-am spuscă fac asta de la vizita lui Alexandru şi nicialtceva, Doamne fereşte!…) şi că, dacă vreael, n-o să-l pun nici când ies pe stradă. Şi-atunci tot papa s-a speriat să nu râdă lumea demine. Şi-a zis că el are încredere în judecatamea. Bine că ai! i-am zis, şi cred că i-ampărut necuviincioasă, pentru că suna cu totulaltfel decât cum era, în întregime, în gândul

meu: „Bine că ai dumneata, că eu nu mai amde mult!“ Papa ne-a prevenit însă căexpunerea e uneori foarte brutală, cu lucrurispuse „verde-n faţă“, cu planşe şi mulajeimpresionante, impudice chiar, „iar dacăfemeile nu sunt menajate, culmea e că nicibărbaţii nu ies mai bine, aş zice chiar dincontra“, dar că, una peste alta, e „odemonstraţie ştiinţifică admirabilă“. Cătânărul lui coleg o ia din afară spre înlăuntru şiarată ce suferă pielea, apoi muşchii, oasele,adică scheletul, aparatul respirator, aparatulcirculator, şi, pe rând, organele abdominale,stomacul, intestinele, rinichii şi, o, Doamne,uterul, matricea vieţii, aşa că poate avea oacţiune funestă asupra copilului! Aş vrea s-oîntreb pe mama dacă ea a purtat corset când îicreşteam eu în uter, poate aşa se explică de cesimt uneori că mă sufoc, în viaţa asta a mea.

Oare cum era acolo, înlăuntru? Ideea că eu,cea de acum, am trăit cândva, undeva subcorsetul ei, o creatură fără văz, mă uimeştepeste măsură. Poate în viitor se va inventa unmijloc să putem simţi cum a fost atunci, laînceputurile fiinţei noastre. Poate că se vainventa ceva care să ne dea continuitate, să nelege de lumile în care am fost şi pe care le-amuitat. Să nu ne mai întrerupem atâta! Ideea căfiecare om, şi mama, şi Alexandru, şi conuCostache, desigur, fără pălărie şi fără bastonulcu măciulie de argint, şi directorulUniversului, signor Luigi Cazzavillan, fărămustaţa lui impunătoare, au stat cândvaghemuiţi într-un uter are în sine ceva pe cât deliniştitor, pe atât de ciudat. Aş vrea să studiezmedicina, deşi papa spune că m-ar vedea maidegrabă la istoria artei şi că medicina e preagrea pentru fete.

Papa ne-a prevenit că doctorul Gerota alucrat, ca Leonardo, şi pe cadavre. La care num-am abţinut şi i-am spus că s-a legat preamult de doctorul Gerota, încât asistă de douăori la rând la aceeaşi prelegere, şi-i iartă toatedefectele ca un îndrăgostit orbit de amor. L-amrănit, iar mama mi-a aruncat o privire mai multmirată decât nemulţumită (sau pe dos?), dar n-a spus o vorbă. Mama însă s-a tulburat şipentru prima dată am văzut-o roşind. Nu demult m-a întrebat cum arată soţia lui DimitrieGerota, pe care ea n-o cunoaşte. Nu i-am spuscă e tânără, fermecătoare şi îmbujorată. Şimama e altfel, în ultima vreme. Parcă a intratceva necunoscut în vieţile noastre de la AnulNou încoace, parcă cineva a uitat deschisă uşalumii şi ne-a cuprins pe toţi frigul. Papa mi-aspus că am ochii sticloşi, semn de febră, şi-avrut să-mi pună mâna pe frunte, să verifice,

dar atunci ceva ce de mult ţineam în mine aţâşnit afară: „Mai există şi alte lucruri pe lumedecât bolile, papa!“ şi mi-au venit lacrimi înochi fiindcă ţipam pentru prima oară în viaţăla el, dar nu mi-a părut rău. „Ca de pildă?“ m-a întrebat el fără să se tulbure. „Ca de pildăviaţa, viaţa normală!“. „Bolile fac parte dinviaţa normală!“ mi-a închis papa gura.

4

În aceeaşi zi doctorul Gerota îşi suspendaseîntr-adevăr consultaţiile pe care le dădealunea de la 6 seara. Veneau la el femeiînsărcinate, borţoase, cum spuneau cele maimulte, şi oameni trimişi de alţi medici ca să-iopereze, şi veneau cei cu probleme „delicate“.(Desigur, doamnele aveau zile şi oreseparate.) Am fost şi eu odată la el, la cabinet,slavă Domnului, nu pentru mine, ci atunci când

doctorul Margulis, nemulţumit de evoluţiabolii portarului nostru, nea Cercel, l-a trimisspre sfârşitul lui ianuarie la consultaţie, iaracestuia îi era teamă şi nu voia în ruptulcapului să meargă singur. După ce s-aconsultat temeinic cu doctorul Thoma Ionescu,Gerota a fost cel care a avut îndrăzneala să-iscoată din vezica fierei nişte pietre cât bobulde agrişe, pe care i le-a pus nevasta la capulpatului într-un săculeţ, iar operaţia a fostdintre cele mai grele şi mai lungi făcute laspitalul Filantropia. Bolnavul a fost bine o zi,dar apoi a avut un atac, care l-a slăbit şicomplică tare mult vindecarea. Chirurgul îşivede pacienţii de două ori pe zi şi de fiecaredată când trece pe la patul lui nea Cercel seîncruntă cu trei rânduri de cute pe fruntea luiînaltă şi lată, pe care părul ondulat, pieptănatpe spate, o face şi mai semeaţă.

*

Doctorul Gerota se pomenise chiar dedimineaţă cu o răguşeală serioasă, ceea cepunea sub semnul întrebării conferinţa. Deşifiică de medic, Maria, soţia lui, cu obrajitrandafirii, de adolescentă, îi făcu reţetabăbească, şodou cu puţin coniac, iar doctorulînghiţi o caşetă cu antipirină, care nu-i lipseadin dulăpiorul farmaceutic de acasă. Ea îifierse şi un ceai de sunătoare şi i-l dădu cumâna ei albă şi moale, pe care bărbatul osărută în grabă de mai multe ori. Nu stătea labirou, era aşezat mai comod, într-un fotoliu lafereastră şi îşi revedea foile. Din obişnuinţăavea şi acum în mână un creion ros la capăt,cu care îndrepta câte un detaliu. Planşele cufiguri erau deja pregătite jos, în hol. În câtevaminute veneau să le transporte cei doi studenţi

de la Belle Arte care le şi desenaseră subîndrumarea lui. Doctorul era foarte mândru deele, la nici una dintre conferinţele de la Ateneunu se văzuse până acum aşa ceva, şi era sigurcă vor impresiona publicul. Imaginea, credeadoctorul, lămureşte mai mult decât cuvântul,cum o ştia din tratatele de medicină după careînvăţase. De anul trecut ţinea ore şi la BelleArte, unde studenţii învăţau cum să picteze şisă sculpteze oameni şi aveau nevoie de solidecunoştinţe de anatomie. Doi băieţi de la cursullui au lucrat zi şi noapte ca să termineplanşele. Gerota observase că adeseoristudenţii cei mai buni sunt şi cei mai inimoşi,iar Teodor, un ardelean copilăros, caretrecuse munţii anul trecut, şi George, unbucureştean smead cu idei extravagante, carese credea revoluţionar, erau din aceastăcategorie.

Şi doctorul voia să producă o revoluţie înmentalitatea bucureştencelor. Totul sedeclanşase la întâlnirea cu Iulia Margulis, îlurmăreau lacrimile ei la cuvintele lui aspre şireproşul mut, stânjenit, pe care îl citise înochii obosiţi ai tatălui. Îl preţuia pe doctorulMargulis, în care vedea cinste şi dăruire. Într-adevăr, se purtase cam dur, iar acum voia să-şi repare greşeala, dacă greşeală era,dovedindu-şi dreptatea într-o conferinţă dealtminteri nesăbuită. I-ar fi dedicat-o fetei, darnu se cuvenea.

— Doctorul Margulis, dragul meu, te roagăsă-i acorzi câteva minute, oricât ai fi deocupat – auzi chiar atunci glasul Mariei.

Sări în picioare să-l întâmpine, fără să lasefoile din mână.

— Domnule doctor, ce surpriză… Îmirevedeam prelegerea, pentru diseară, deşi

cred c-o ştiu pe dinafară.— O, atunci mă simt şi mai prost, te rog

mult să mă ierţi că dau buzna, e o urgenţă,spuse Margulis cu glas totuşi potolit şi-istrânse mâna cu rezerva lui obişnuită, deşi arfi vrut să pună mai multă căldură în gest. Faţăde Gerota avea sentimente de frate mai mare. Ise părea că-l poate ajuta să-şi împlinească undestin pe care el însuşi l-ar fi putut avea, înalte condiţii. Îl socotea un om cu voinţă – astanu-i lipsea nici lui – şi cu mare ambiţie, carelui îi lipsea cu desăvârşire. Se aşeză înfotoliul indicat de gazdă. Doamna casei seretrase, iar Margulis intră direct în subiect.Erau amândoi obişnuiţi să facă lucrurile rapidşi de-a dreptul, fiindcă boala profită de peurma amânărilor şi a ocolişurilor. Dar acumnu era vorba de boală.

— E vorba despre bani, spuse Margulis. O

să fiu scurt, nu te reţin.Şi-i spuse în trei fraze totul. Încheie,

privindu-l în ochi:— …cât de uşor m-am lăsat păcălit, iar joi

e scadenţa. Nici nevastă-mea, nici copiii nubănuiesc nimic. Iar pentru Jacques, care dupăcum ştii nu se poate duce la şcoală, am deplătit profesor particular. De o lună nu i-ammai dat banii, în curând n-o să mai vină… ŞiIulia ar vrea să facă o facultate, eu sunt departea ei, deşi nevastă-mea ar prefera pentruviitorul ei un bărbat cumsecade şi înstărit.

Gerota lăsă abia atunci foile din mână. Seabţinu să comenteze, dar pe frunte îi apărurăcele trei cute.

— De ce sumă aveţi nevoie?Doctorul Margulis îi remarcă răguşeala şi o

interpretă greşit. Spuse suma privindu-l ţintă,speriat el însuşi de ce rostea.

Cutele de pe fruntea lui Gerota se încreţirăşi mai mult, ca înainte de operaţie.

— Aproape cât am plătit eu pe tot, spuse cuciudă şi făcu un gest vag cu capul, arătând înjur. Acum un an aveam suma asta, dar mi-amcumpărat casa, cum ştiţi… În SchituMăgureanu, deasupra cabinetului, undestăteam înainte, eram foarte înghesuiţi. Aiciputem respira. (Îşi drese vocea.) De azi-dimineaţă sunt răguşit… Vreau copii, şi nu maimergea acolo… vă spun un secret, nevastă-mea… (şi făcu un gest cu mâna rotunjindu-şiburta). Dar vă scriu chiar acum un bilet pentruun fost pacient al meu, Popoviciu, NichiforPopoviciu, care îmi poartă multă recunoştinţă,dacă vă grăbiţi îl mai prindeţi acasă (după-amiază e mai greu de găsit, iar diseară l-aminvitat la conferinţă), vă dau adresa. Are bani,însă e un om cam ciufut, dacă nu chiar cu o

serioasă nevroză, şi depinde în ce toane îlgăsiţi. A fost un violoncelist foarte bun, daracum i-a rămas doar temperamentul artistic.Când e bine, e un înger, când îi vin nervii edracu’ gol, e sigur bolnav, eu am audiat laParis câteva cursuri de patologie a sistemuluinervos, însă suntem încă foarte neştiutori îndomeniul ăsta. Dacă vă întinde mâna, e înregulă, dacă o ascunde la spate, căutaţi săplecaţi cât mai iute. Nu e soluţia ideală, daralta nu-mi vine în minte. Sunteţi cu trăsuradumneavoastră sau pun eu să înhame? Veniţidiseară la Ateneu?

Margulis răspunse afirmativ la ambeleîntrebări şi adăugă cu un zâmbet care-şi făculoc cu greu pe faţa îngrijorată.

— Şi vine şi Iulia. De când ai certat-o, credcă e puţin supărată pe dumneata. Şi ea îmi facegriji, oftă doctorul. Mă ţine departe, refuză

orice sfat, chiar medical. A devenit visătoareşi cred că în taină scrie poezii. Nu mai ascultă,şi-a luat zborul. Şi, apropo de sfaturi, pentrucorzile dumitale vocale, gargara cu o soluţiesalină cât mai concentrată ar fi totuşi deîncercat. N-are ce să strice.

Ieşiră printr-o uşă cu carouri de cristal. Înholul cu un minunat tapet cu model verzui pefond crem o văzu pe doamna Maria Gerota cudoi tineri care înveleau cu grijă o planşă cu unabdomen secţionat, plin de intestine:

— Ce frumuseţe! exclamă doctorul,admirativ, luându-şi rămas-bun de la doamnadoctor, care, crezând că a fost o glumă, râse.

După plecarea lui, Dimitrie Gerota îşi reluăfoile, dar nu se mai putu concentra şi, dealtminteri, ştia foarte bine ce are de zis. Ce nuştia era dacă va putea să-şi ducă la bun sfârşitprelegerea, şi nu numai din cauza răguşelii.

Era bătălia de care depindea viitorul lui înacest oraş imprevizibil.

*

Doctorul Margulis urcă cele cinci trepte aleunei case impunătoare, apucă nehotărâtmânerul circular de bronz şi-l izbi de două oriîn uşă. Pentru prima oară în viaţă mâna îitremura. Apăru o servitoare cu păr cărunt,care-l invită înăuntru cu un aer obosit.Doctorul îi întinse cartea lui de vizită pe dosulcăreia scria, cu cerneală neagră: „Curugămintea mea de a-l primi numaidecât. Dr.D. Gerota“. Margulis rămase în picioare înîncăperea dominată de o splendidă oglindăveneţiană şi admiră tablourile de pe pereţi,portrete şi marine romantice, cu bărci cât ocoajă de nucă, pierdute în mijlocul unor valuri

încolăcite ameninţător, şi ceva din tumultulmării prins pe pânză, ceva din neputinţaomului căruia e gata să i se prăbuşească pecap un val enorm, să-l răstoarne, se potriveacu tumultul şi neputinţa înspumată din sufletullui.

— Vă plac marinele? Vă rog, luaţi loc,domnule doctor! Luaţi loc!

Margulis îl văzu pe Popoviciu mai întâi înoglinda veneţiană: un bărbat cu ochiexoftalmici, care îl făceau să pară speriat. Seîntoarse şi se uită la mâna gazdei: nu i-oîntinsese, dar nici n-o ascunsese la spate.

— Mulţumesc. Într-adevăr, îmi plac, spusedoctorul după o ezitare.

Minciuna mondenă nu-i era la îndemână, deaceea se grăbi să adauge că se gândea cât degreu e să-ţi conduci mica barcă a familiei, pefurtună, pe valurile vieţii. Abia după această

frază convenţională, care-i deschidea însădrumul spre problema pentru care venise,doctorul Margulis se destinse puţin şi îi zâmbibărbatului din faţa lui. Popoviciu eraîmbătrânit prematur. Pesemne vreo 40 de ani,dar părea cel puţin cu zece mai mult.Deocamdată îl privea pe Margulis cusimpatie.

— Ce părere aveţi despre tulburărilepolitice de la noi, în momentul de faţă? Cepărere aveţi?

— Nu sunt tocmai la curent… Cum văspuneam, se întâmplă să am probleme cu barcafamiliei şi mi-e teamă să nu mă scufund, aşa cănu prea urmăresc gazetele.

— A, nu se poate să nu ştiţi, se umbriPopoviciu, nu se poate să nu ştiţi – iardoctorul începu să se teamă că strică totul. Nue momentul să stăm deoparte, cred eu, nu e

momentul, chiar nu e. Ştiţi despre ce vorbesc,nu?

— Despre amânarea verdictului în procesulFilipescu– Lahovary şi a legii contra duelului,în Parlament?

Gazda dădu din mână a lehamite, aşa căMargulis mai încercă o dată, ca un candidatnepregătit la examen:

— Despre conservatorii care încearcă să iaputerea? Sau, mai curând, vă gândiţi laconflictul cu Bulgaria şi un posibil război înBalcani…

— Pe ce lume trăiţi dumneavoastră, iertaţi-mă? Pe ce lume trăiţi? Nu, domnule, vorbescdespre criza care ne pândeşte nu mai departedecât mâine. Dacă vine vreo secetă, s-aterminat, suntem pe buza prăpastiei. Şivorbesc despre Rege, exact, despre Rege, nuvă faceţi că nu ştiţi! Nu-l merităm, domnule

meu, nu-l merităm!— Presupun că aveţi dreptate, spuse

Margulis, dar nu îndrăzni să mai adauge nimic.Era puţin năucit şi nu înţelesese ce senstrebuie să dea afirmaţiei interlocutorului său.

5

Sunt neliniştită. În iulie împlinesc 22 de anişi asta nu-mi place, fiindcă mă întreb când atrecut atâta viaţă pe lângă mine fără să mă ia şipe mine cu ea? Am aflat cu mirare că suntnăscută în aceeaşi zi cu domnul Gerota. Numai dorm. Nesomnul meu are, desigur, ocauză. Şi, ce-i mai rău, n-am cu cine să măsfătuiesc: papa e cum e, mama e cum e, şi s-arnecăji prea tare, Jacques e prea mic, e şi elcum e, dragul de el, conu Costache nu e cum e,dar e poliţist. Şi de atunci face pe supăratul caun copil, se poartă mereu rece, parcă nu ne

mai cunoaştem. Bărbaţii sunt uneori foarte,foarte ciudaţi şi misterul masculin e denepătruns. Verişoară-mea (o, ea spune altcevadespre bărbaţi, prea brutal ca să repet) ar fi oidee, dar nu e singură, tot timpul bâzâie ăiamici în jurul ei, ca la noua noastră grădină decopii, iar pe bonă nici nu ştiu de ce o mai ţine.De la Alexandru pot obţine tot atâta sprijin cade la un fluture în zbor. M-aş duce la domnulDan Creţu, în care, fără un motiv anume, amîncredere ca-ntr-un frate. Ne vorbim deja cutu, pe care el îl preferă lui dumneata. Odată,ca să glumesc, i-am spus: „Cum credeţi că vafi peste o sută de ani, se va vorbi cu tu, cudumneata sau cu dumneavoastră?“ M-a privitgânditor şi-a spus: „Cu tu.“ „Chiar de la primaîntâlnire?“ am zis eu, aşteptând să măcontrazică. „Da…“ Cred că mi-a spus asta casă se joace cu mine, ca să-i spun tu. „Vă stă

bine când glumiţi!“ am încheiat eu.M-a întristat că am ţipat la papa. M-am dus

la el şi, ca să şterg urmele scenei de adineaori,l-am anunţat cât am putut de vesel, pe tonul deglumă pe care-l folosesc adesea ca să-mibinedispun părinţii, că, da, fie, o să mă duc laimposibila conferinţă a doctorului Gerota, „cemai contează o umilinţă în plus?“ A mormăitcă ar prefera să stau în pat, fiindcă sigur suntbolnavă. Ce nu i-am spus e c-o fac şi cu uninteres ştiinţific pe care-l ştiu doar eu şi cuunul neştiinţific: ca să-l întâlnesc pe Dan şi săstabilesc un rendez-vous cu el. Deşi nu l-amvăzut decât de vreo patru-cinci ori cu totul,atunci, în noaptea de Anul Nou, când s-aufăcut previziunile pentru viitor, mi s-a părut căDan ştie într-adevăr ceva, nu, că ştie despreceva ce noi nu ştim. Recunosc că-i o prostie,că doar papa m-a crescut ca pe cea mai

raţională fiinţă şi m-a învăţat că omul de azitrebuie să judece la rece totul, poate că Dan echiar un răufăcător care vrea să-şi piardăurma, cum zicea mereu conu Costache, şitotuşi nu înţeleg de ce eu cred şi simt că e cevaieşit din comun aici. Poate fi un fel de boală,îmi închipui, o capacitate specială, ca lavoyantele care văd adânc în trecut când punmâna pe un obiect vechi, poate că la el e pedos, vede sau a văzut cumva în viitor. Îmipropun să rezolv cât mai curând taina lui, iaracest jurnal o va afla primul.

Dacă s-ar putea să ieşi din viaţă ca dintr-ocameră, pentru un an-doi sau măcar pentru ozi-două şi să reintri la loc pe uşă, cânddoreşti! Oricum, sper din toată inima că înviitor merită să trăieşti fiindcă aici parcă de laînceputul anului au luat-o toate razna. Bărbaţiisunt toţi preocupaţi de politică, vorbesc de

suprimări şi de criza care ne pândeşte. Se parecă numai dacă plouă suntem salvaţi. Amobservat că în asemenea momente când lumeao ia la vale, femeile sunt cele care o ţin să nuse prăbuşească, în schimb, când lumea ecalmă, atunci femeile o tulbură. Mi-aş dori,mai ales acum, să păţesc ca Mr. West dinromanul despre anul 2000 pe care bunul domnMirto (Peppin, desigur, nu apaticul ca să nuspun antipaticul Pavel1) îl traduce înUniversul.

1. Din păcate, această paranteză există întocmai înjurnalul domnişoarei Margulis (notă Pavel Mirto).

Să mă lovească ceva sau să adorm şi să mătrezesc măcar peste doi ani, la 1900, când sespune că vine sfârşitul lumii, sau cândva, în1940! Cum o fi să ai 22 de ani în 1940? Cefrumuseţi noi o avea lumea, ce sunete noi s-or

auzi în ea? Dar cum o fi să ai 22 de ani în2000 şi ceva? Aş vrea să am o comunicaţietelefonică la capul patului la care să potasculta muzică zi şi noapte, ca în roman. Cuinsomniile mele, n-aş mai întreba, ca Mr.West, la ce bun să cânte muzica între miezulnopţii şi zorii zilei. M-aş lăsa legănată de eaşi aş uita tot ce-mi frământă biata mea minte,pe care atât de rar pot conta. Romanul cu anul2000 e vorbărie goală, prea nu se întâmplănimic în el, e ca un tratat de economie şi depolitică, nu e palpitant ca Vanity Fair , iarpovestea de amor, care acum m-ar interesa, elăsată cu totul în umbră. Îi mai dau o şansă,până la episodul de săptămâna viitoare.

În ultimul timp a început să mă interesezecum mă îmbrac. Ieri m-am uitat la toatefemeile de pe stradă, să văd care e mai bineîmbrăcată. Mi s-a făcut ruşine, toate erau mai

frumos aranjate decât mine, cu rochii pline debumbi şi de dantele, cu corsaje delicate, cupelerine ecosez, cu botine elegante şi pălăriiînflorate. Una arăta chiar ca-n magazineleilustrate şi i-am ţinut minte combinaţiile. M-am dus acasă şi am încercat să-mi fac şi eu oţinută asemănătoare cu ce aveam prin dulap.Trist rezultat! Nu semănam cu nimic, poatedoar cu „fata cucilor“, cum zice bucătăreasanoastră! Întrebarea cea mai urgentă – presupuncă şi-o pun toate doamnele care vor asista laconferinţă – este dacă să-mi iau corsetul, şi câtsă-l strâng. Să nu mi se facă iar ruşine cânddomnul doctor va vorbi, ca atunci, la cabinet,despre cum arată o femeie pe dinăuntru.

Vreau neapărat ca ficatul şi plămânii mei,rinichii, stomacul, intestinele şi inima şi toatecelelalte să fie frumoase ca nişte flori care sedeschid în soarele dimineţii.

6

E ciudat cum le potriveşte viaţa de rău, petoate. Conu Costache a fost singur chiar înaintede a ajunge poliţist. A fost singur şi încopilărie. Tatăl, mereu absent, era cu anii înţări străine şi mai trimitea când şi când o cartepoştală ilustrată din Paris, Madrid sau dinlocuri exotice, de dincolo de ocean. Nimeni nuştia ce învârte pe-acolo. În ciuda a orice,nevasta lui continua să-l iubească şi-i găseamereu scuze în faţa celor patru copii, făcuţi înrarele momente când ajungea acasă. „Ne-ascris iubitul vostru tată, e la Roma, neîmbrăţişează pe toţi şi vă sărută pe fiecare!“Şi săruta ea însăşi numele lui de pe carteapoştală. „Când vine?“ întreba o soră sau altasau fratele cel mic, iar mama îi minţea mereucă foarte curând. Costache, deşi n-avea mai

mult de 7-8 ani, nu punea nici o întrebare,niciodată, dar din privirea lui mama vedea căe supărat pe ea că minte, pe tatăl lui că nu elângă ei şi pe fraţii mai mici că sunt proşti.

Conu Costache nu-şi amintea să fi fostvreodată copil, cel puţin nu în gândire, deparcă Dumnezeu l-ar fi construit de la începutca pe un om mare. Când mama i-a explicat cănu se mai poate descurca cu toţi patru, că unultrebuie să stea la socrii ei, bunicii lor, şi căasta o va ajuta mult, băiatul n-a scos o vorbă,a dat din cap privind în jos şi a început să-şistrângă singur hăinuţele, fără îndemn, ca atuncicând plecau în vilegiatură. Mama a izbucnit eaîn plâns în locul copilului, l-a mângâiat cusfială pe braţ, i-a spus că o să se întoarcărepede la ei, că ea îl iubeşte din tot sufletul,dar că el e cel mai mare şi cel mai deştept şipoate înţelege, „pricepi tu ce-i în inima mea,

Costache, băiatul mamii?“ El a continuat să-şiîmpăturească lucruşoarele fără o vorbă şi ea acontinuat să plângă, repetând aceleaşi cuvinte.

Crescuse deci în Oltenia, la moşia bunicilorpaterni, oameni înstăriţi, care aveau să-i laselui totul, cum i s-a explicat. Nu fusese rău, darnici bine, citea, învăţase să călărească şi-iplăcea, mâncare destulă, dar nu-i plăcea, îi erador de mâncarea de-acasă şi de fraţii lui, n-avea prieteni, fiindcă pe bunicii lui nu-ivizitau decât oameni bătrâni şi nimeni nu seapropia de băiatul ăsta cu ochi căprui carejudeca lumea cu priviri necruţătoare. Buniciiîl creşteau fără tragere de inimă, nu semăna cutatăl lui când era mic, cu fiul lor adorat, aşa căîl lăsau mai mult în grija slugilor, iar băiatulîşi vedea de treabă, mereu singur, dar nici lui,nici altora nu le păsa de fapt de asta. Se simţeamai bine aşa decât cu oamenii.

A fost uşurat când, în anul morţii bunicii lui(şi, aş adăuga, al naşterii mele) a fost trimis laParis, să studieze Dreptul. Aici şi-a făcut peneaşteptate un prieten, coleg cu el, care-şidorea să ajungă un avocat celebru, şi a crezutcă a intrat pe altă poartă, mai norocoasă, înaltă casă a vieţii. De la început prietenia lor afost deplină, de parcă s-ar fi născut gemeni.Deşi n-avea experienţă, junele Costache erasigur că, într-un anume sens, prietenia e cadragostea, ai sau nu noroc în ea. După ce şi-agăsit, aşadar, un prieten pe viaţă, s-a amorezatcurând de o cântăreaţă dintr-un local, ceea cenu i-a îndepărtat pe cei doi, dimpotrivă,deveniseră ca un trifoi: petreceau mult timp cutoţii, râdeau, povesteau, se certau în joacă,mai ales serile, după ce ea sfârşea de cântat şitreceau într-un mic bistro din apropiere.Tocmai atunci când lumea era frumoasă şi s-ar

fi putut bucura de ea, covorul ei a şi început săle alunece de sub picioare. Un medic i-aconfirmat prietenului său că are tuberculozăgalopantă. Şi în acelaşi timp au trăit toţi treizguduirile războiului franco-prusac, dezastrulfrancezilor şi cele două luni cumplite aleComunei din primăvara lui 1871, care s-ausfârşit pentru parizieni cu violenţe mai vizibileşi mai impresionante decât cele ale războiului.Sângele de atunci, baricadele, copiii careţipau, femeile înnebunite care plângeau şicadavrele aliniate în sicrie, pe stradă, îi maiapăreau uneori, la aproape 30 de ani de laevenimente, în coşmaruri. În aceeaşiprimăvară, amicul lui îşi trăia ultimele zile,aşa că prietenia pe viaţă a durat exact trei ani.Moartea tânărului coleg, în 1871, s-a pierdutcumva pentru cei din jur între celelalte. Nu şipentru Costache: a suferit atât de mult, încât

cântăreaţa lui l-a părăsit, nesuportându-itristeţea, aşa că s-a trezit din nou singur. Aînţeles-o şi pe ea, voia să se bucure de viaţă şide bărbaţi cât mai putea, şi durerea nu intraprea adânc în inima ei, după cum nici el numai era tentat să intre prea adânc în trupulvoinic al femeii şi să-l bucure. Bunicul a muritîn acelaşi an, lăsându-i averea, cum fusesestabilit: iată că era bogat.

Din toamnă s-au reluat cursurile. Dejunaîntr-un birt în care veneau mulţi studenţi, detoate neamurile, dar el nu se amesteca cu ei,deşi uneori şi-ar fi dorit-o. Stătea singur lamasă, nu zâmbea, se uita numai cu privirea luicare-i intimida pe oameni, fiindcă părea că-icerne, şi nu cu îngăduinţă. Într-o zi, un tânăr cubarbă fină, cânepie, care mânca supă de lintecu pâine, s-a apropiat de el, i-a spus că suntcompatrioţi, s-a prezentat şi i-a vorbit despre

un grup de români care se adună în fiecareseară la o cafenea, lângă biserica Val-de-Grâce. Şi, cu o căldură în voce pe careCostache n-a uitat-o, l-a invitat să nu-iocolească. „Vin să te iau diseară?“ Era unmedicinist, mult mai sărac decât Costache,ceea ce se vedea şi pe haine şi, mai cu seamă,pe ghete. Numele lui era Leon Margulis. Aacceptat şi s-a apropiat de colegii luiMargulis, mai toţi medicinişti, dar nu şi-a maifăcut un al doilea prieten precum cel abiadispărut şi pe care i s-ar fi părut că-l trădează,înlocuindu-l. A fost perioada în care Costaches-a dus pentru prima dată la un bordel, peSaint Denis. A răsfoit registrul unde erautrecute, în ordine, numele mic şi cel de familiepe care şi-l dădeau „fetele“, o vârstă, deobicei ajustată în minus, şi un târguşor sau unoraş. La unele nume era trecută indicaţia „Nu

mai lucrează!“ care putea ascunde orice şi teînfiora. A ales, la întâmplare, o Marguerite de24 de ani, adică ceva mai mult decât el. Aurcat cu ea în cameră şi a lăsat-o să aibă toateiniţiativele, mirându-se că e o femeie caoricare alta şi că a fost aproape acelaşi lucruca atunci când o iubea pe cântăreaţa lui, doarcă totul a mers mai rapid şi n-a avut nevoie decuvinte. Însă femeia, altminteri obişnuită cu totfelul de pretenţii ale bărbaţilor care o„vizitau“, a rămas mirată: tânărul a supus-ounui adevărat interogatoriu şi apoi a trecut la ocercetare de-a dreptul medicală a miculuianimal îmblănit dintre coapsele ei, ca să seasigure că nu e bolnavă. Doctoraşul pe la carefetele din Saint Denis erau obligate să treacăla controlul lunar era mult mai superficial.Prietenii medicinişti ai lui Costache îllămuriseră însă cum şi ce să cerceteze, ce

trebuie să fie şi ce nu trebuie să fie în miezulfemeii, astfel încât les caprices sau chiar lesdélices d’amour să nu devină boală pe viaţă.Şi-a plătit curând un abonament laMademoiselle Marguerite, având grijă caduminica şi de sărbători să nu vină după-amiezile, din pricina aglomeraţiei. Uneoristătea noaptea întreagă, ceea ce îi consumadouă linii pe abonament.

Cu Margulis a rămas în relaţii bune şi dupăîntoarcerea la Bucureşti, dar nenorocul a venitiar în sprijinul singurătăţii lui Costache, iarnumele lui a fost Agata. Fata şi-a închipuit căare de ales între doi bărbaţi, şi că-l alege pecel mai sărac şi mai slab. Adevărul e căalegerea o făcuse Costache, pentru toţi trei,fără să le-o spună: nu voia şi nu putea să lupteîmpotriva celui care se purtase omenos cu elîn cel mai rău an al tinereţii lui şi a făcut în

aşa fel ca doctorul Margulis să câştige. În ce-lpriveşte, a intrat în poliţie şi a hotărât să-şidedice mintea şi puterea luptei cu răul. A fostsingura hotărâre romantică din viaţa foarterealistă a lui Costache. Când a luat-o, nu şi-adat seama că există şi un avantaj: era omeserie care te acapara cu totul, nu-ţi dădearăgaz pentru regrete.

*

Chiar în aceste zile Costache era implicat îndibuirea unei organizaţii cu scopuri declaratdistrugătoare, de tip nihilist, imitată după celedin Rusia, despre care nu ştia încă mare lucru,nici exact câţi membri are, nici în ce oraşe seramifică, dacă se ramifică, şi nici cepregăteşte. Costache sorbi din cafea, se sculă,îşi turnă în ea coniac, à la Marghiloman, apoi

luă de pe birou puţinele file ale noului caz şile mai citi o dată, deşi o făcuse de nenumărateori. Ce se ştia: că membrii organizaţiei suntrăspândiţi, pesemne ca să nu poată fi depistaţi,că au găsit un sistem ingenios de comunicarerapidă între ei, altul decât poşta sau telegrafulpe care poliţiştii le puteau supraveghea cuuşurinţă, şi că pregătesc o lovitură în maimulte oraşe deodată. Unul dintre ei seîmbătase într-o zi, într-o crâşmă dintr-omargine de Bucureşti, şi povestise ceva îngura mare, dar, până să-l aresteze, dispărusefără urmă, posibil să fi fost lichidat, să fiedintre morţii cărora nimeni nu le dă de urmă.Martorii oculari aveau declaraţii confuze şicare se contraziceau între ele, de parcă s-ar fivorbit să-l încurce, mai degrabă decât să-ldescurce. Dar poliţistul ştia de mult cămartorul cu memorie bună şi spirit de

observaţie e la fel de rar ca un câine carevorbeşte sau un om care latră. Costacheîncercă să se pună în pielea lor: cum faci, fărăcurier, fără poştă, fără telegraf, atunci cândvrei să comunici cu un grup risipit şi aflat înpermanentă mişcare? Cel mai cunoscut mijlocsunt porumbeii călători, dar în cazul de faţă nuera deloc probabil, era prea complicat şi, dealtminteri, pusese să fie verificaţi toţiporumbarii din Capitală şi suburbii, fără niciun rezultat. O altă posibilitate era cernealasimpatică, scrisul printre rânduri, aşadar conuCostache vorbise la poştă să i se raportezeorice trimitere simultană de scrisori. Cuocazia asta au prins un escroc care abuza debuna-credinţă a oamenilor şi le cerea bani înavans, promiţând în schimb un elixir deîntinerire. Nu asta căutau. De asemenea, eraupe urmele unui al doilea, care, sub un nume

fals, făcea nişte afaceri urâte cu împrumuturi şidobânzi ilegale, dar acesta le scăpa mereu, erafoarte isteţ.

În acelaşi timp, poliţistul era la curent că laUniversul au început să mişune sub diferitepretexte câţiva oameni dubioşi, unii certaţi culegea, cei mai mulţi luaţi sub aripadirectorului, a domnului Cazzavillan, dar nuera clar dacă au legătură cu organizaţia secretăsau nu. Îl ţineau sub ochi aşadar şi pe LuigiCazzavillan. Ei, da, conu Costache aflase şidespre mine: unul dintre redactori, domnulPavel Mirto, până acum un om liniştit şiaparent corect, s-a schimbat mult în ultimultimp, a devenit irascibil şi temător şitransportă uneori pachete pe care nu le aratănimănui. Cât despre Dan Creţu, îndelungbănuit, Costache se convinsese că, chiar dacăa făcut vreodată ceva, s-a cuminţit şi are, în

prezent, doar preocupări matrimoniale, ceeace nu e chiar un delict. Conu Costache oftă şise gândi iar la viaţa lui.

Fusese căsătorit timp de doi ani – doarcuplul Margulis o mai ştia, restul lumii îlcredea un burlac înrăit – cu o femeie maibanală decât s-ar fi cuvenit pentru el, dardeloc proastă şi care-l adora. Nevastă-sa s-adovedit curând extrem de pretenţioasă, catoate femeile când descoperă că nu sunt iubite,nu-nţelegea că meseria lui e o rivală deneînvins şi, când el se convinsese că e de răuşi n-o scoate la capăt cu ea, aranjase un divorţla fel de discret pe cât fusese şi nunta dediscretă. Femeia îşi pusese capăt zilelor şiasta era o povară pe care trebuia s-o ducă de-acum înainte. Anii trecuseră, doctorulMargulis şi Costache, ajuns mâna dreaptă aprefectului Poliţiei Bucureştilor, îşi găseau

mereu ţeluri comune şi formau o echipă unităde câte ori era nevoie. Se înţelegeau şi cu, şifără cuvinte, iar Agata se purta afectuos cupoliţistul, fără ca doctorul să-şi facă griji dinasta. Dar Costache Boerescu rămăsese singur.Episodul Iulia, în numele tinereţii lui deodinioară şi în numele tinereţii ei de acum, îidistrusese însă tot echilibrul. Dragostea lui eramai degrabă pentru o Agată de ieri decâtpentru o Iulie de azi, care-i semăna la chip, nuşi la fire. Ştia că vina eşecului e a lui sau avieţii, dar asta nu-l împiedica să-i poarte picăei şi s-o evite, măcar atunci când putea s-ofacă fără să bată la ochi. De aceea se hotărî sănu meargă la conferinţa doctorului Gerota,unde avea toate şansele să se întâlnească cuîntreaga familie Margulis. Încă una dindeciziile pe care avea s-o regrete mai târziu.

7

Doamna Nădejde lua notiţe. Venise laBucureşti împreună cu soţul ei, special pentruconferinţă. Promisese un articol în Universul,şi era mândră că ea e cea care a scris primadespre această temă, îndemnându-le pesemenele ei să renunţe la corset. Ceea ce nufăcuse totuşi nici ea, cel puţin nu în seara asta.Se uită prin sală: unele femei zâmbeau, ca sărespingă astfel loviturile primite, dar multe nureuşeau să aibă nici măcar o faţă indiferentă,erau cuprinse de roşeaţă sau de paloare şi leera ruşine de parcă ar fi fost dezbrăcate înpublic. Doamna Nădejde surâdea mai dulcedecât te-ai fi aşteptat de la un condei pătimaşca al ei, arăta mulţumită, scrisul o făcea să sesimtă deasupra acestor fleacuri. Impresiidintre cele mai diferite, între care jena şiuimirea, se citeau şi pe chipurile bărbaţilor,