Arhiepiscopia Dunării de Jos

Seminarul Teologic ,,Sfantul Apostol Andrei‘‘

Lucrare scrisă în cadrul examenului de atestare a competențelor profesionale

Coordonator:

Prof. Dr. Doctor Gheorghe Butuc

Elev:

Andrei Maga

Galați

2015

Seminarul Teologic ,,Sfântul Apostol Andrei‘‘

Disciplina: Noul Testament

Virtuțile teologice în filele patericului

Coordonator: Prof. Dr. Gheorghe Butuc

Elev: Andrei Maga

Galați

2015

,, Și acum rămân acestea trei credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare

decât acestea este dragostea .”(I Corinteni 13, 13)

Dedic această lucrare Preacuviosului Părinte Stareț al Sfintei Mănăstiri Putna,

Melchisedec Velnic. Pentru purtarea de grijă și pentru dragostea pe care mi-a oferito cu căldură

și blândețe.

Cuprins

I . Introducere..........................................................................................................5

II . Definirea virtuții................................................................................................7

1 . Unitatea, felurile si împărțirea virtuților...............................................................8

2 . Însușirile virtuților teologice................................................................................9

3 . Împortanța și ordinea virtuților.............................................................................9

III .Credința...........................................................................................................11

1 . Puterea credinței.................................................................................................13

2 . Adevărata credința..............................................................................................15

3 . Credința lucrătoare prin fapte și iubire...............................................................17

III . Nădejdea.........................................................................................................19

1 . Roadele nădejdii.................................................................................................21

2 . Trăirea în nădejde...............................................................................................23

3 . Nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu....................................................................25

IV . Dragostea........................................................................................................28

1 . Dragostea de Dumnezeu.....................................................................................29

2 . Dragostea de aproape..........................................................................................33

3 . Roadele dragostei...............................................................................................34

V . Concluzie..........................................................................................................37

VI . Bibliografia.....................................................................................................39

I. Introducere

În mod deosebit astăzi, în zilele de criză pe care le trăim, este nevoie grabnică de

credinta nădejde și mai ales dragoste de Dumnezeu dar si de aproape. Fără aceste trei virtuți

fundamentale, omul nu se poate mântui și nu poate sta într-o legătura permanenta cu Dumnezeu.

Însă pentru a înţelege aceasta, este nevoie mai întâi de multa rugăciune și multa lupta

interioara cu diavolul. Călugării şi pustnicii sunt deopotrivă vrednici de lauda și de cinste,

deoarace ei au putut face față ispitelor, dar tot ei sunt cei care au dobândit aceste virtuți

teologice. Aceşti cunoscuţi părinţi drepţi ai noştri, de Dumnezeu inspiraţi, cu adevărat oameni ai

lui Dumnezeu şi fii ai Părintelui luminilor, au venit din diferite părţi ale lumii.Avem cuvioși

parinți care s-au facut vrednici de cinste atât pe teritoriul țării noastre dar avem asceti și în Egipt,

în Georgia, la Lavra Pecersca din Kiev, precum şi «părinţi aghioriţi» sau «drepţi aghioriţ» din

Muntele Athos.

Se poate spune de asemenea că aceşti binecuvântaţi oameni drepţi, părinţi iubitori ai

fiilor lor duhovniceşti, au lăsat în urma lor, pentru noi, învăţăturile lor, modelul lor, sfaturile lor,

ca moştenire care nu ne poate fi luată. Cât au trăit, ei au condus mulţi călugări pe dreapta cărare a

mântuirii, şi după moartea lor au continuat să ne conducă pe noi, fiii duhovniceşti, spre viaţa

veşnică.Întâmplările culese în această lucrare sunt din viețile sfinților care au bine plăcut lui

Dumnezeu, învrednicindu-se de mari daruri dumnezeiești. Am cules mărturii legate de credință,

nădejde dar și dragoste virtutea supremă care le încununează pe celelalte virtuți.

Această lucrare am realizat-o cu multă strădanie, consider că nu sunt vredinic să vorbesc

despre aceste trei virtuți teologice deoarece nu mai cel ce le-a câștigat poate să ne vorbească. Cei

care au dobăndit aceste virtuți sunt asceți și mari rugători care și-au dat viața pentru Hristos

trăind o legătură strănsă cu Dumnezeu. Toate virtuțile se câștigă cu multă osteneală, iar cel ce

dobândește virtute supremă care este dragostea, acela se aseamănă cu Dumnezeu. Mi-am ales

această temă deorece de mic copil mi-a plăcut și m-a fascinat viața monahală, înțelepciunea

părinților, nădejdea pe care și-o pun în Dumnezeu, dar și dragostea pe care au pentru Dumnezeu

dar și pentru aproape.

Aceste informaţii adunate cu strădanie sunt modeste, dar altfel nici nu s-a putut, căci

părinţii călugări demni de amintire, despre care amintesc în lucrare au lucrat faptele mântuitoare

în taină, închizând bine uşa chiliilor lor. Sincer, vă mărturisesc că mi-a fost frică, să nu trec cu

vederea şi să dau uitării unele fapte şi învăţături ale cuvioşilor părinţi, care, ca nişte talanţi

preţioşi, au fost îngropate şi acoperite cu pământ şi uitare. Cu siguranţă veţi întâlni în această

lucrare neajunsuri, ce sunt inevitabile, ca în orice muncă omenească. Dar, stăruitor vă rog să

acoperiţi această trudă cu dragoste frăţească şi rugăciune pentru cel ce s-a ostenit.

Mărturisesc că după citirea din scoarță în scoarță a acestor paterice am descoperit multe

întâmplări ale cuvioșilor părinți care m-au uimit și m-a făcut să lupt și mai mult pentru dreapta

credință. Dar tot odată să-mi pun și nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.Realizând această lucrare

mi-am dat seama cât de important este să-L iubești pe Dumnezeu și să-ți pui nădejdea în El și

trebuie să nădăjduim că v-a fce mila cu noi chiar dacă suntem păcătoși.

Cu ajutorul lui Dumnezeu ma-m străduit să descriu în această lucrare chipurile unor

nevoitori ai virtuților. Am descoperit că lumea asta se mai ține întreagă doar cu ajutorul

rugăciunilor făcute de cuvioșii părinți. Doresc să laud tezaurul de cuvioși pe care pământul ni l-a

adat. Bogătia cea veșnică a pământului este formată din toți părinți asceți care si-au pus viața în

mâinile lui Dumnezeu. Toți monahii l-au iubit pe Dumnezeu din toată inima din tot sufletul și

din tot cugetul împlinind în faptă cuvintele Mântuitorului, și ei sunt repere vii întregii

creștinătăți.

II.Definirea virtuții

Etimologic, cuvântul „virtute” vine de la latinescul „virtus”, acesta fiind la rândul lui

termenul latin pentru ceea ce grecii numeau „areţi” cuvânt derivat de la zeul războiului aris. În

latineşte acest cuvânt s-a tradus cu „virtus” de la „vir” care înseamnă bărbat, la început

însemnând curajul fizic, apoi forţa de rezistenţă împotriva patimilor şi ispitelor şi practicarea

obişnuită a binelui.1

Virtutea creștina este deprinderea și stăruința statornică de a împlini, cu ajutorul harului

dumnezeiesc, legea morală, din dragoste curata față de Dumnezeu și de aproapele. Virtutea

creștina înseamna deci, tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința

neântrerupta asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga ființa a creștinului și să-i fie

întotdeauna podoaba cea mai aleasă .2 Virtutea crestină trebuie să fie însuflețită de dragoste

curată către Dumnezeu și către aproapele, precum cere porunca dragostei (Mt. 22, 37). 

Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaște binele, ci trebuie a-l și

face. "Nu cei ce aud legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați"

(Rm. 2, 13);3 Există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă

care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între ele e o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe

care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care-şi poate găsi întărirea în dovedirea

sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţiiut de unul şi crezut de altul. Credinţa în Dumnezeu

nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire prin dovedire sau arătare văzută. Dar are

şi ea o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului.4 Sfantul Petru

Damaschinul numeste virtutile generale "chipul omului ceresc", iar cele care izvorasc din ele

"chipul omului pământesc".5

1George Ion, Virtuțile teologice, http://biblioteca.regielive.ro/referate/religie/virtutile-teologice-221944.html, 28. 02. 2015, 20:10.2.***Ce eate virtutea creștină?, http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/despre-virtuti-80577.html, 28. 02. 2015, 20:10.3 Ibidem.4*** Invatatura de credinta cresti ortodoxa, Ed.Apologetică, p. 31.5.*** Dumnezeu - Izvor al virtutilor. Omul - autor al lor, http://www.crestinortodox.ro/credinta/dumnezeu-izvor-virtutilor-omul-autor-69862.html, 28. 02. 2015, 20:20.

1.Unitatea, felurile si împărțirea virtuților

Virtutea creştină se înfăţişează ca o virtute unitară, iar această unitate priveşte însăşi fiinţa

virtuţii şi nu e o unitate derivată, adică o unitate care ar urma după posedarea şi cîştigarea

singuraticelor virtuţi, deci nu e o consecinţă a posedării acestora. Unitatea virtuţii creştine rezultă

din unitatea iubirii creştine (Mt. 22, 38—39).6 În antichitate, Socrate considera că principala

virtute este înţelepciunea (sofia), din care decurg patru virtuţi: evlavia (pietatea), dreptatea,

curajul şi cumpătarea. În Biserica Ortodoxă, virtuţile se împart în virtuţi morale (care se împart la

rândul lor în cardinale şi derivate) şi telogice.

Virtuțile creștine se împart în două categorii și anume: virtuți morale cardinale, virtuți

morale derivate si virtuti teologice. Virtuţile morale cardinale sunt: înţelepciunea, dreptatea,

curajul şi cumpatatea. Virtuţile morale derivate, sunt acele virtuţi care derivă din virtuţile

cardinal:

1. din înţelepciune: prevederea, circumspecţia, docilitatea (ascultarea de sfatul altuia), şi

paza bună.

2. din dreptate: egalitatea, frăţia, stima şi preţuirea reciprocă.

3. din curaj: perseverenţa şi încrederea

4. din cumpătare: economisirea, modestia, pudoarea şi castitatea.

Virtutile teologice: sunt în număr de trei : credinţa nădejdea şi

dragostea. Ordinea şi împortanţa acestor virtuţi este dată de faptul că pe Dumnezeu îl cunoaştem

prin credinţă, aspirăm la El ca la un ideal prin speranţă, şi ne unim cu El încă de pe pământ prin

iubire. 7.Cele trei virtuţi teologice credinţa, nădejdea şi dragostea constituie de fapt latura internă

a adeziunii omului la Dumnezeu şi cultul intern propriu-zis al religiei creştine. Ele sunt, pe de

altă parte, rădăcina întregii vieţi morale dacă avem în vedere că ele realizează pe verticală relaţia

omului cu Dumnezeu, iar pe orizontală relaţia omului cu lumea, cu semenii şi cu întreaga creaţie.

Fiecare virtute teologică îşi are specificul şi contribuţia ei în realizarea, comuniunii omului cu

6***Unitatea, felurile şi importanţa virtuţilor creştine, http://orice.info/religie/unitatea-felurile-si-importanta-virtutilor-crestine/, 01. 03. 2015, 14:30.7Prof. Stoica Daniel, Libertate şi opţiune: despre virtuţi, http://capudealului.150m.com/parohia%20capu %20dealului/prof%20rel/lectii/clsxi/semii/Lectia%204,cls%20XI,sem%20II.htm, 06. 04. 20150, 13:30.

Dumnezeu. Urcuşul spre Dumnezeu şi deci începutul relaţiei omului cu Dumnezeu, îl constituie

credinţa.8

2. Însușirile virtuților teologice

Fiind virtuțile cele mai înalte, virtuțile teologice se deosebesc de celelalte virtuți prin

urmatoarele însușiri:

1. Virtuțile teologice se revarsă asupra omului prin lucrarea Duhului Sfânt, o data cu

harul sfințitor dat creștinului prin taina Sfântului Botez, deci creștinul primește harul acesta mai

înainte de a avea vreun merit personal.

2. Ele nu izvorăsc din puterile firești ale creștinului, ci sunt haruri date de Dumnezeu

acestuia, pentru ajungerea scopului sau supranatural.

3. Find date de haruri supranaturale,ele prin păcatele împotriva lor nu numai că slabesc,

dar rămân virtuți incomplete, ori chiar dispar.9

3. Importanța și ordinea virtuților

Treimea virtuților teologice constituie o unitate desăvârșită în viața creștinului, ele fiind

într-o strânsă legătură una cu alta. Pe Dumnezeu îl cunoaștem prin credința, ne îndreptăm spre El

ca spre obiceiul cel mai înalt al aspirațiilor și năzuințelor noastre prin speranță și ne unim cu El

în modul cel mai deplin înca de aici de pe pământ pri iubire, putând ajunge astfel la împlinirea

scopului nostru adica mântuirea.10

Ordinea virtuților teologice este cea arătată de Sfantul Apostol Pavel (I Co 13, 13):

credința, nădejdea și dragostea, iar aceasta din urma este cea mai desăvârșită, deoarece ea nu e 8. Preot Lector Doctor Popescu Leontin Curs de teologie morala ortodoxa pentru anul al IV lea, anul academic 2005-2006, p. 6.9. Arhimandrit Profesor Doctor Ioan Zagreanu Morala crestina , Ed. .Renasterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 127.10.Ibidem.

numai un mijloc ci și un scop în sine, căci ea nu înceteaza în lumea aceasta, ci ne însoțește și în

viața de dincolo.

În mod alegoric, cele trei virtuți teologice au fost reprezentate sub chipul a trei fecioare:

credința ca o fecioară îmbrăcată în haină albastră, avănd în mînă o cruce; nădejde ca o fecioară

îmbrăcată în haină verde ținând în mână o ancora; iar dragostea ca o fecioară îmbrăcată în haină

alba, purtând în mână o inima sau o floare.11

11Arhimandrit Profesor Doctor Ioan Zagreanu..., op. cit. , p. 128.

III.Credința

Prima virtute este credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti. Datorită libertăţii,

credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.12

Cînd vorbim despre credinţa creştină, înţelegem că aceasta este virtutea, adică puterea

prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfînta

Biserică Ortodoxă pentru mântuirea noastră. Prin credință cunoaștem ceea ce nu putem vedea și

adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptură : «Credința este

încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evr. 11, 1).13 Învățătura creștină

ortodoxă pe care avem datoria să o cunoaștem, ne-a dat-o Dumnezeu însuși prin Fiul Său

întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus învățătura dumnezeiască,

despre care însuși mărturisește: «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» ( In. 7,

16) și a propovăduit-o în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfinții apostoli și urmașii lor

au răspîndit această învățătură «pînă la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de

Dumnezeu au îmbrătișat-o cu adîncă si curată evlavie.14 Cuviosul Leond din patericul de la

Optima ne spune:” Cel care are puţină credinţă vie, niciodată nu se va îndoi, cu ajutorul lui

Dumnezeu nimic nu este greu de făcut.”15

Credința creștina nu este un sistem de învațatură, ci este chipul restaurării Dumnezeu-om

ului căzut în puterea morții, al harului Duhului Sfânt. Credința este tămăduirea sufletului,

înariparea de nădejde și încalzirea de dragoste.16 Credința nu e ca un curs la fără frecvența,

credința trebuie să o trăiești zi de zi,17așa cum au trăit-o și părinții de prin pustie, așa ar tebui să o

trăim și noi astăzi. Pentu a dobândi adevarata credința este nevoie de multa pregătire.Toți

cuvioșii părinți care au trăit în pustie dacă nu aveau credință în Dumnezeu nu puteau trece peste

ispite, dar aceasta este valabilă și pentru noi care trăim aceste timpuri, în care mulți oameni se

răzvrătesc împotriva credinței. Credința este una din virtuțile care te ajuta la mântuire și te pune

într-o legătură strănsă cu Dumnezeu.

12. ***Patericul de la Optima, http://www.pateric.ro/b-invataturile/, 06. 04. 2015, 16:10.13.***Credința creștin ortodoxă, http://www.sfaturiortodoxe.ro/invatatura-crestina-ortodoxa/catehism-invatatura-credinta-crestina-ortodoxa-credinta-crestina-ortodoxa.htm, 06. 04. 2015, 16:10.14.Ibidem.15 ***Patericul de la optima, http.//www.pateric.ro/c-invataturile/.01. 15. 2015, 13:45.16. Sfantul Teofan Zavoratul, Sfaturi înțelepte, Ed. Egumenita, Galați, p. 226.17. Părintele Teofil Pârâian,Mărgaritare duhovnicești, https://cristinadavidniculiu.wordpress.com/2011/11/30/par intele-teofil-paraian-margaritare-duhovnicesti/,06. 04. 2015, 16:10.

Fără credința nu este cu putință să ne mântuim. Locașul ei este inima omului și viața ei

sunt faptele cele bune dupa cum zice apostolul Iacov: ”Că precum trupul omului este mort fără

suflet, așa și credinșa este moartă fără fapte bune” ( Iac. 2, 15).

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu nădejdea şi dragostea, poate sparge orice blocaj şi

poate limpezi orice neîncredere, care ne încearcă fie ca fii faţă de părinţi, fie ca părinţi faţă de fii.

De fapt, această triadă de simţiri spirituale, ne fac să recunoştem că viaţa nu ne aparţine, că nu-i

deţinem tainele, nici „frâiele” şi că, în definitiv, viaţa, mai mult ne trăieşte, decât o trăim.18

18Gheorghe Butuc, Fiu de Părinte Ceresc, fiu de tată pământesc și de tată de fii. http://www.ortodoxiatinerilor.ro / theologica/ 21023-relatia-fiu-parinte-fiu, 04. 04. 2015, 19:30. Părintele Cleopa, Predică la Duminica a X-a după Rusalii( Despre puterea credinţei, a postului şi a rugăciunii) http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici _cleopa_duminici /dumin10rusalii.html, 06. 04. 2015, 16:30.

1. Puterea credinței

Prin puterea credinței, cunoaştem ceea ce nu putem vedea cu ochii trupeşti şi adeverim

ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu.  Prin puterea credinţei şi a dragoste pentru Hristos, casele

creştinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbaţii cu

viaţă sfîntă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei şi slujitori vrednici ai sfintelor altare. Prin

credinţă, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creştinismul s-a răspîndit în

toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredinţa, sectele, desfrîul şi ura dintre oameni.19

Pentru a ne putea da seama de puterea credinţei, vom aduce mărturia Sfîntului Apostol

Pavel care, arătînd multe din faptele credinţei, zice: ,,Prin credinţă pricepem că s-au întemeiat

veacurile cu Cuvîntul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd. Prin credinţă, Enoh a

fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea. Prin credinţă, Noe, luînd înştiinţarea de la

Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mîntuirea casei

sale. Prin credinţă, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre

moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge.20

Cei care au avut o credința puternica sunt sfinți parinți ai pustiei, ei sunt oameni bine

plăcuți în fața lui Dumnezeu, ei și-au dat viața pentru Hristos, dar au existat și există și astăzi

oameni care o credință curată și sinceră. Avem pe marii duhovnici care au trecut la Domnul,

Arsenie Boca, părintele Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, păritele Teofil Pârâian și mulți altii care

au adormit sau care trăiesc.

Pentu a dobândi adevarata credința trebuie să te înarmezi cu cele doua arme care sunt

împotriva diavolului și anume postul și rugacuinea. Cei ce ne pot da un exemplu de o credința

puternica sunt cum am mai spus cuvioși parinți ai patericului, precum vedem în patericul

egiptean cand avva Ioan Colov a mers la un bătrân de la un schit din pustie. Avva Ioan lund un

lemn uscat, l-a răsădit și i-a spus lui pustnicul: ”In fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior

de apa, până ce va face roada. Și apa era departe de dânșii încât se ducea de cu seara și venea

19

20***Patericul egiptean, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 125.

dimineața. Iar după trei ani, a trăit lemnul și a facut roadă și lund bărânul rodul său la dus la

biserică, zicând fratilor: ”Luați mâncați rodul credinței mele.”21

Sfântul Damian a fost și el un om vrednic de o credincță puternică în Dumnezeu, a fost

prietenul Sfântului Cosma Zugrăvitul. Acest părinte cuvios a dus o viața curată, ostenindu-se în

Sfânta Mănăstire Esfigmenul. El avea o rânduială, ca niciodată să nu stea peste noapte nicăieri,

decât numai în chilia sa. Într-o noapte se găsea lângă Hilandar, în ploaie și ceață, și neștiind

unde se afla, din cauza întunericului și a ploi torențiale, a stigat: ”Doamne Iisuse Hristoase,

mântuiește-mă prin puterea credinței căci pier”. Atunci un înger al Domnului a apărut, l-a

ridicat și deodată s-a trezit în siguranță în fața chiliei sale. După ce a adormit părinții,

mănăstirii au simțit o mireasmă de tămâie venind din mormântul lui timp de 40 de zile; această

miresmă a ajuns și în mănăstire, în ciuda distanței de o mila dintre mormânt și mănaăstire.22

Ori unde mergem trebuie să ținem seama de cuvântul lui Dumnezeu. Și de fiecare dată

să avem numule lui Dumnezeu pe buze și mereu să avem mintea și inima la Dumnezeu că doar

așa putem să fim în slujba lui Dumnezeu și să dobândin o credința puternica care ne va fi de

folos la mântuirea noastră. Părinții patericului ne îndeamnă să ne lasăm în voia lui Dumnezeu.

Acești cunoscuți părinți drepți ai noștri și de Dumnezeu inspirați, cu adevărat oameni ai lui

Dumnezeu și fii ai Părintelui luiminii au avut credință puternică prin simplu fapt că s-au

lepădat de cele lumești și s-au alipit de cuvintele cerești.

Din Patericul Lavrei Peșterilor din Kiev aflăm de la Cuviosul Agapie că puterea

credinței și a rugăciunii este mai puternică decât oricare știința, aceasta este dovedita cu

ajutorul pildei pe care cuviosul părinte o spune: ”Odată a adus la mănăstirea Peșterilor pe un

boier care era grav bolnav. Doctorul armean îl deznădăjduise, spunându-i că urma să moară

peste opt zile. Cuviosul Agapie se roagă deasupra bolnavului și după aceia îi dădu să mănâce

câteva rădăcini din farfuria sa. Bolnavul se vindeca imediat!23 Bolnavul s-a vindecat doar cu

puterea credinței și a rugăciunii făcute de cuviosul Agapie. Marii pustnicii datorită puterii

credinței și rugăciunilor au căpătat darul facerii de minuni. Bătrânul Ioan din Muntele Athos ne spune ,,că pri credință Sfinții au biruit

lumea, au împlinit dreptatea, au primit făgăduința binătăților viitoare. Dacă dobăndești desăvârșita credință în Dumnezeu nimic nu-ți va fi cu neputință; toate

21***Patericul egiptean..., op. cit. , p. 115.22 Arhimandrtul Ioannikios, Patericul atonit, ,Ed. Bunavestire, Bacău, 2000, p. 80.23*** Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev(Lavrei Pecerska), traducere din limba greacă de Diac. Dr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenita Galați, p. 195.

îți vor fi supuse și nu te vei teme de nici un fel de necazuri și ispite.‘‘24 Despre aceasta credință a vorbit Domnul către ucenici: ,,Dacă aveți credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci și cu muntele acestuia de veți zice: Ridică-te și te aruncă în mare, va fi așa.‘‘ (Mt. 21, 21).

Tot el ne spune ,,Cu această credință au strabătut Apostolii tot pământul, ca niște oi în mijlocul lupilor și au devenit pescari de oameni. Această credință au avut-o Sfinți mucenici, cei ce și-au vărsat pentru aceasta sângele. Această credință au avut-o și Sfinți părinți care, părăsind lumea și pe cele din lume, au mers în pustie și au trăit zeci de ani numai cu Dumnezeu. Credeau în Dumnzeu și deci rar vedeau vreun om, El le purta de grijă și îi hrănea. Dacă o asemenea credință dobândești nu ești departe de Împărăția Cerească.25

2.Adevărata credință

Un singur Domn, o singură Biserică și o singură credința. Domnul este Iisus Hristos,

Biserica este trupul Său, iar singura credință mântuitoare este cea în Dumnezeul cei întreit în

Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.26 Sfantul Cuvios Gherman Stavrovuniotul a spus:” Cel ce

crede cu adevărat în Dumnezeu trăieşte ca un înger pe pământ: posteşte, se înfrânează,

priveghează, înalţă cântări, se roagă, nu judecă niciodată pe nimeni, iartă din inimă şi îşi iubeşte

duşmani.”27

Credinţa, după învăţătura Cuviosului Antioh, este începutul unirii noastre cu Dumnezeu;

cel ce crede cu adevărat, este o piatră din templul lui Dumnezeu pregătită pentru clădirea lui

Dumnezeu Tatăl, ridicată întru înălţime prin puterea lui Iisus Hristos, adică prin cruce, cu

ajutorul funiei Duhului Sfânt.28 Tot cuviosul Serafim, mai întâi de toate cere o credinţă tare,

neclintită şi fierbinte în Dumnezeu şi învăţătura lui cea dintâi este învăţătura despre Dumnezeu,

24 Antonie Ieromonahul, File de Pateric din împărăția monahilor Sfântului Munte Athos, Ed. Christiana/Sfanta Manastire Nera, Bucuresti, 2008, p. 72.25 Antonie Ieromonahul..., op. cit. , p. 72. 26.Adriana, Credința cea adevărată, http://www.ortodoxiatinerilor.ro/credinta-ortodoxa/13487-ortodoxia-credinta-cea-adevarata, 06. 04. 2015, 16:35.27. Părinte Gherman Stavrovuniotul, Patericul secolului XX, http://www.pateric.ro/din-invataturile-fericitului parinte-gherman-stavrovuniotul/, 06. 04. 2015, 16:35.28. Lucrarea Manastirii Valaam, Rugaciune lui Iisus,Miezul evlaviei ortodoxe,Volumul II, Editat în anul 1936, Cuviosul Serafim de Sarov, p. 64.

care e temelia pentru toate celelalte învăţături de mai departe. „Dumnezeu este un foc care

încălzeşte şi aprinde inimile şi rărunchii. Deci, dacă simţim în inimile noastre răceala, care e de

la diavol, căci diavolul e rece, apoi să chemăm pe Domnul şi El venind, va încălzi inima noastră

cu o dragoste desăvârşită, nu numai faţă de El, ci şi faţă de aproapele. Şi de la faţa căldurii se va

izgoni răceala urătorului de bine.“29

Adevarata credința este un dar dumnezeiesc (Rm. 12, 3; Ef. 2, 8; Fil. 1, 29) însoţită de

efortul omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se asemăna cu Dumnezeu prin sfinţenie,

care se obţine prin practicarea virtuţilor (împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti).30

Un ascet al patericului egitean ne spune: ,,Fiecare creștin care nu primește cu bucurie și

nu rabdă cu mulțumire ispitele și necazurile în orice chip, acela să știi că nu are credința cea

adevărată și întregă în Hristos Dumnezeu, ci credința lui este necurată amestecată cu

necredință. Creștinul care are credința adevărată, întreaga, curată și buna către Dumnezeu acela

cu mare bucurie primește și cu mare bucurie rabdă ispitele și supărările care-i vin după voia lui

Dumnezeu și crezând că ele sunt cununile și toată cinstea vieții veșnice.”31

Pentru a avea credința curată trebuie să răbdăm toate ispitele și încercările acestei vieți

așa cum au făcut-o mulțimea de monahii care împodobeu pământurile formând o adevărată

gradină a Maicii Domnului.

Credinţa adevărată este temelia tuturor bunătăţilor, uşa tainelor lui Dumnezeu, biruinţa

necontenită a vrăjmaşilor, cea mai trebuincioasă dintre toate virtuţile, aripa rugăciunii şi

sălăşluirea lui Dumnezeu în suflet. Cel ce doreşte dobândirea acesteia este dator să sufere toată

încercarea cu care va fi probat de vrăjmaşi şi de multele şi feluritele gânduri, pe care nimeni nu

le poate înţelege, nici grăi ceva despre ele sau descoperi, decât născocitorul răutăţii, diavolul.

Însă, unul ca acesta să creadă că, de va birui ispitele ce vin asupra-i cu multă silă şi-şi va ţine

mintea sa ca să nu cedeze gândurilor ce răsar în inima sa, va răpune deodată toate patimile.

Fiindcă nu el este cel ce a biruit, ci Hristos care a venit în el prin credinţă. Dar, chiar dacă

slăbind ar ceda, să nu deznădăjduiască, ci să stăruie cu răbdare în lucrarea după putere a

virtuţilor, păzind cu grijă poruncile, în liniştea şi îndeletnicirea cea după Dumnezeu,

depărtându-se de la toate gândurile. Căci vrăjmaşul mişcând toată uneltirea sa, ziua şi noaptea,

2927 Lucrarea Manastirii Valaam...., op. cit. , p. 65.30. ***Ce este adevarata credinta?, http://www.credo.ro/credinta.php, 06. 04. 2015, 16:40.

3129 ***Patericul egiptean... , op. cit. , p. 414.

şi neaflându-l pe om făcându-şi grijă de cursele, de chipurile şi de toate gândurile aduse de el,

se depărtează descurajat. Şi experiind lucrătorul poruncilor lui Hristos neputinţa vrăjmaşului,

nu se mai tulbură de nici o uneltire a lui, ci tot ce voieşte după Dumnezeu cu bucurie

împlineşte neîmpiedicat, întărit de credinţă şi ajutat de Dumnezeu, în Care a crezut.32

Bătrânul Ioan din Muntele Athos ne a spus că: ,,adevărata credință se se dobândește cu

străduință, lupte, post și rugăciune. Crește și se întărește prin ascultarea desăvârșită și prin

omorârea voi proprii. Dacă nu dobăndești o asemenea credință, nu poți avea nici nădejde în

Dumnezeu, nici dragoste către El și către aproapele. Dacă nu ai toate acestea, nu poți curăța

omul cel lăuntric și nu poți învinge patimile.33

3.Credința lucrătoare prin fapte și iubire

Credința lucrează în noi prin faptele bune, prin acte de milostenie dar și prin iubirea

aproapelui. Toți asceții au avut o credința puternică datorită că-și iubeau aproapele și trăiua într-o

dăruire totală, se lepădau de tot ce este lumesc trăiau într-o permanentă legatură cu Dumnezeu.

Îndată ce prin mijlocirea credinței Îl lasam pe Dumnezeu să lucreze, să fugim de

îndoirea cugetului și de nedumerire cu privire la ceea ce va fi, că nimic nu este nepătruns voii lui

Dumnezeu, Care este deasupra tuturor. Cel ce se socotește că are credință fără fapte bune se

amăgește, luând ceea ce nu ființează. Iar dacă așa stau lucrurile, credinciosul care trăiește rau

este necredincios, chiar dacă propovăduiește că are credința în Dumnezeu.34 „Credinţa fără de

fapte moartă este“ (Iac 2, 26); iar faptele credinţei sunt dragostea, pacea, îndelunga-răbdare,

milostenia, smerenia, odihnirea de toate lucrările, precum şi Dumnezeu s-a odihnit de toate

lucrările Sale, purtarea Crucii şi viaţa cea de Duh. Numai această credinţă e socotită întru

32 Calinic Botoșăneanu, Episcop vocar al Arhiepiscopiei Iașilor, Despre credinţă la Sfinţii Părinţi, Ziarul Lumina, Sâmbătă, 28. Februarie, 2015.

33 Antonie Ieromonahul... , op. cit. , p. 72.

34 Sfantul Ierarh Teofan Zavoratul, Patericul Lavrei Sfantului Sava, Ed. Egumenița, Galați, 2010, p. 177.

dreptate. Adevărata credinţă nu poate fi fără de fapte; cine crede cu adevărat, acela neapărat are

şi fapte.35

Așadar este o legatura între adevarata credința și credința care este lucrătoare prin fapte.

Părintele isihast Iosif din Patericul Atonit a spus: „Principalul scop al diavolului este să ne atace

credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă

acea persoană într-un trădător!„.36 Când suntem sub stăpânirea diavolului automat că nu mai

putem face fapte bune și nu putem să ne păstrăm credința în Dumnezeu. Cu ajutorul milostenie și

a faptelor bune putem parcurge cu bine drumul spre mâantuire la care aspiră fiecare creștin, un

ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire

rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone

îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui, spunea el , să mă smeresc cerşind, să

muncesc şi să dau».37

Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul

trebuie să-şi arate credinţa aducând Domnului fapte. Pentru că nici părintelui nostru Avraam nu i

s-ar fi socotit credinţa spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei.38

Milostenia este un mijloc prin care omul poate să ajunga la adevărata credintă. Zis-a un

părinte credincios și iubitor de Hristos din Patericul Egiptean: ,,Milostenia îl apropie pe om de

Dumnezeu.”39Toți părinți pustiei au fost milostivii și-au dat și hainele de pe ei, doar așa au putu

face fața ispitelor și încercarile diavolești. Pentru a avea o credința adevărată și lucrătore prin

fapte trebuie să ne îmbrăcăm în haina milostenie care înveșmântează sufletul cel smerit și iubitor

de Dumnezeu.

Postul și rugăciunea îl fac pe om să fie mai puternic în credință. Zis-a iarăși un părinte din

pustiu:,,Postul smerește trupul, tăcerea liniștită aduce umilință și lacrimi, iar lacrimile și

plângerile îl fac pe om desăvârșit și fără păcat”40

35 Cuviosul Serafim de Sarov, Despre Rugaciunea lui Iisus vol.II, http://www.pateric.ro/cuviosul-serafim-de-sarov/, 06. 04. 2015, 16:40.

36 Arhimandritul Ioannikios..., op. cit. , p. 135.37 Ibidem, p.147.38

Diadoh al Foticeii, Al aceluiaşi – Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţit în 100 de capete, http://www.pateric.ro/al-aceluiasi-cuvant-ascetic-despre-viata-morala-despre-cunostinta-si-despre-dreapta-socoteala-duhovniceasca-impartit-in-100-de-capete/, 06. 04. 2015, 15:30.39***Patericul egiptean... , p. 457.40Ibidem, p.330.

IV.Nădejdea

Nădejdea creştină ia naştere din credinţă. Virtutea teologică a nădejdii este un pas mai

departe spre apropierea şi comunicarea cu Dumnezeu. Ea este un dar de la Dumnezeu, o

luminare a Duhului Sfânt, care face posibilă încrederea şi menţine trează privegherea în har, cu

frică de păcat. Ea îmbrăţişează obiectul credinţei în prezent şi în viitor "Credinţa este

încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute"(Evr. 11, 1):. "Nădejdea creştină este

sigură", "Nădejdea nu ruşinează" (Rm. 5, 5), că se bazează pe certitudinea dată de prezenţa

Duhului Sfânt în om. Ea întăreşte voia liberă a omului şi-l îndeamnă la acţiune. Nădejdea

creştină este virtute deoarece implică şi strădanie din partea creştinului: "dorim ca fiecare din noi

să arate aceeaşi sârguinţă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11). Ea este mărturisită

în dragoste şi în fapte bune (Evr. 10, 23-24). Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi-l însoţeşte pe

calea binelui.41 «Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, data în inima omului prin

insuflare și iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui

Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru oricare cerere, cand se cere un lucru bun,

fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele vesnice.”42

Nădejdea este încredinţarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în

împărtășirea ce el o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în

împărtăşirea din fericirea veşnică a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-

şi dea viaţa pentru credinţă (II Mac. 7, 9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dor», e năzuinţa

sufletului în «aşteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în

împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumneseu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor,

este un ocean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o

încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la

Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea

41Ștefan Mărculeț, Răspunsuri duhovniceşti: Nădejdea creştină în făgăduinţele lui Dumnezeu, http://zia ziarullumi na.ro/agenda-crestinului/raspunsuri-duhovnicesti-nadejdea-crestina-fagaduintele-lui-dumnezeu, 06. 04. 2015, 17:00. 42***Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe, traducere de Alexandru Elian, Ed. IBMBPOR, Bucuresti, 1981, p. 109.

păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice,

fie din cele veşnice».43

Nădejdea este sângele credinței, că din nădejde ca dintr-un suflet își trage credința tăria

sa. Dacă nădejdea se duce ca sângele care curge, atunci se slăbește și ceea ce dă viața

credinței.44 Nădejdea dă putere de luptă, de înfrânare a tuturor greutăților, pentru dobândirea

mântuirii. Ea trebuie cultivată prin următoarele mijloace: rugăciune, lectură, meditație,

cugetare la binefacerile lui Dumnezeu, la viețile sfinților. Astfel, nădejdea prin exercitarea ei

necontenită se întărește și se desăvârșește. Cu cât viața cuiva este mai curată, cu atât nădejdea

lui este mai puternică, mai sigură. Toți cuvioșii s-au învrednicit de o adevărată nădejde că doar

așa au putut face față la toate încercările. Acești părinți aghioriți au nădăjduit la mântuire. Cel

ce își pune sufletul în mâinile lui Dumnezeu acela dobâdește nădejdea.

La temelia vieții noastre sunt trei pietre mari și anume: Credința, Nădejdea și

Dragostea. Dintre toate, nădejdea alcătuiește sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc.

Fără piatra nădejdii, clădirea vieții noastre se dărâmă. Dacă cumva se zdruncină această piatră

de la temelie, atunci pietrele clădirii se zdruncină și cad, adică toate virtuțile omului slăbesc și

se pierd. Când slăbește mai ales nădejdea pentru mântuirea sufletului, atunci credința slăbește,

iar dragostea creștinească se răcește și viața omului n-are nici un rost. Taina vieții creștinești se

sprijinî pe nădejdea mântuirii, după cum și copacul se sprijină în rădăcină. Dacă nădejdea

aceasta a sufletului, adică rădăcina sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească

faptele cele bune, de unde să mai înflorească sfânta credință și cum poate să mai rodească

mântuirea? După cum copacul își trage  hrana din pământ prin rădăcină, tot așa sufletul

omenesc își trage puterea de viață prin nădejdea mântuirii.45

Nădejdea mângâie pe cel bolnav, întărește pe cel slab și sprijină pe cel împovărat de

bătrânețe. Nădejdea dă curaj celor care se luptă cu necazurile și cu ispitele vieții. Prin nădejde

se câștigă biruințele asupra celor văzuți și nevăzuți vrăjmași. Nădejdea se naște o dată cu

sufletul omenesc și alcătuiește stâlpul de bază al vieții. Dacă n-ar fi virtutea nădejdii, atunci

nici credința și nici dragostea n-ar putea locui în sufletul omenesc și viața s-ar pierde. Ea este

43.***Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, partea II, întrebarea I, traducere de Alexandru Elian, Ed, EIDMBOR, Bucureşti, 1981, p. 109, apud. Invătțătura de credință creștin ortodoxă, Ed. Apologeticum 2006, p. 116.44 Clement Alexandrinul, Părinți scriitori bisericești,volumul 4, traducere, introducere, note și indice de Pr. D. Feciorul, Ed. EIBMBOR,București, 1982, p. 188.45Sfântul Iacob Românul, Cuvânt despre nădejdea celor fără de nădejde, http://www.aparatorul.md/sf-ioan-iacob-romanul-cuvant-despre-nadejde-celor-fara-de-nadejde/ 02. 04. 2015, 23:20.

puterea cea minunată a sufletului, care ridică din groapă pe cei răniți cu păcatele și-i aduce la

pocăință. Nădejdea este raza cea luminoasă pentru cei din întunericul necunoștinței, care îi

îndreaptă la adevăr, în puține cuvinte, putem zice că omul care are nădejde nestrămutată în

suflet, nu este biruit niciodată de furtunile și de greutățile vieții.  Trăim în veacul cel de pe

urmă și vrăjmașul mântuirii se silește mai tare cu meșteșugul lui, văzând că se apropie sfârșitul.

Sunt zilele smintelilor și este mare secetă de cuvântul lui Dumnezeu, lipsește povața cea

sănătoasă pentru mântuire.46

1. Roadele nadejdii

Cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi liniştit

în strâmtorări şi în necazuri, şi mai cu seamă în faţa morţii. Cine nădăjduieşte în Dumnezeu,

acela nu se uită la bunăvoinţa sau la reaua voinţă a celor mari, nici la cele ce zic oamenii

despre el (1 Co. 4, 3). Acela este răbdător în suferinţă pentru că ştie că „suferinţele din vremea

de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Rm 8, 18). Dreptul

Iov a fost atât de răbdător tocmai din pricina bucuriei ce o simţea nădăjduind în învierea şi

răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit, având înaintea ochilor cununa

răsplătirii veşnice? Cămila în pustie îşi iuţeşte pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată

de îngrijorarea setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit îngrijorarea.

Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi. „Nădejdea noastră este tot

atât de neîndoielnică, zice Fericitul Augustin, ca şi o întâmplare petrecută în trecut”. Ea i-a

întărit pe Sfinţii mucenici în luptele cu prigonitorii lor păgâni, pentru că „nădejdea uşurează

46 Ibidem.

necazurile din această lume.47

Dacă omul primește cu râvnă nevoința pentru mântuirea sufletului atunci să nu

deznădăjduiască în puterea de mântuire a lui Dumnezeu. Nădejdea în Dumnezeu este singura

care da întărire vieții lăuntrice.

Într-o zi sfântul l-a vizitat pe unul din anahoreţi şi l-a întrebat:

– Ce mai faci, frate?

– Cu sfintele tale rugăciuni sunt bine, cinstite părinte, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu. Numai că,

iată, această apă, care iese din crăpătura stâncii, e amară ca pelinul. Dar, cu toată scârba pe care

mi-o provoacă, o beau, spunând în mine: „Chinurile iadului sunt incomparabil mai amare. Mai

bine, deci, să guşti din amărăciunea trecătoare decât din cea veşnică“. Sfântul a zâmbit şi i-a spus

cu blândeţe părintească:

– Nu mă îndoiesc, fiule, că Atotputernicul nostru Dumnezeu, care a îndulcit apa amară din Mera,

va îndulci pentru tine şi această apă. Umple un ulcior şi adu-mi-l.Monahul a împlinit fără

întârziere porunca sfântului. Iar acela, după ce afăcut semnul crucii deasupra ulciorului, i l-a dat

înapoi, spunându-i:

– Bea, frate! Acum nu mai e amară!Într-adevăr, a băut-o şi a strigat:

– Ce apă dulce şi minunată!

Uimit de această minune, a început să-L slăvească pe Domnul, care-i înzestrează pe

Sfinţii Săi cu putere dumnezeiască. De atunci şi până astăzi apa acelui izvor este gustoasă, curată

şi răcoritoare. Lângă el, apa unui alt izvor, care se află la mică distanţă şi este numit Mera din

Tebaida georgiană, rămâne amară şi nepotabilă.48 Dacă avem nădejde în Dumnezeu și ne rugăm

Lui, se schimbă rânduiala firii. Nădejdea îl ajută pe om să spere la un bun viitor. Nădejdea

îndreaptă sufletul către Dumnezeu, spre viața viitoare, dar îl dezlipește de bunurile inutile și

trecătoare. El nu are cetate stătătoare pe pământ, cetetea lui este cea care va să fie, cetetea din

ceruri ( Evr. 13,14).

Pe dealtă parte, nădejdea naște râvna, curaj, tărie, statornicie în lucrarea mântuirii.

Asultarea este o roadă a nădejdii, cum spun păriții aghioriți din patericul Atonit: ,,Ascultarea

este viața, neascultarea este moarte.”49

47. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 67 la Geneză, http://www.nikolai.ro/catehismintrebare.php?id=424, 06. 04. 2015, 22:10.48 ***Patericul Georgian, Tradusde Doru Ionut Vasile și de Cristian Spătărelul, Ed Egumenița, Galați, p. 73.49Arhimandritul Ioannikios..., op. cit. , p. 380.

Pentu a câștiga roadele nădejdii trebuie să iubești liniștea, postu și rugăciunea când vrei

să dobândești aceste roade diavolul multă vreme te ispitește, căutând să te arunce în păcatul cel

cumplit al savlei deșarte. Dar dacă te rogi și ai nădejde în Dumnezeu toate cursele diavolului le

vei birui.

2. Trairea în nădejde

Trebuie să trăim cu nădejdea că Dumnezeu ne v-a ajuta și ne v-a mântui.Toți cuvioși

asceți au avut nădejde în Dumnezeu. Avem exemple de părinti care au avut nădejde și toată

viața s-au bucurat de darurile lui Dumnezeu. Cel ce nu are nădejde în Dumnezeu trăieste în

deznădejde si este cuprins de diavol. Cum am mai spus, toți cuviosii asceți și toți părinți au

trăit în nădejde. Ei sunt cei care sunt în masură să ne învețe cum să trăim cu nădejdea că

Dumnezeu ne mântui și ne ajuta în toate.

Adevărata nădejde caută numai împărăţia lui Dumnezeu şi e încredinţată că toate cele

pământeşti, cele de trebuinţă pentru viaţa cea vremelnică, neapărat vor fi date.50 Omul trebuie

să aibă nădejde în Dumnezeu că numai așa se poate mântui. Nădejdea vine de la Dumnezeu,

iar deznădejdea de la diavol . Când cădem în deznădejde îl facem pe diavol mai virtuos cum ne

spune marii asceti. Calea cea mai sigură de a obține mântuirea este nădejdea în Dumnezeu și

după aceia toate vin de la sine. Toată viața trebuie să traim în nădejde și să nu deznădajduim

nici odată. Cum ne spune și un pustnic din Patericul Atonit:” Calea sigură către veşnicie este

asigurată prin nevoinţă, purtarea corectă, simţământul de a fi nevrednic înaintea lui Dumnezeu,

nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere şi siguranţă. Nu supărarea şi ascultarea silită şi

rugăciunea forţată; nu lacrimile şi tristeţea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr,

trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în acelaşi timp să şi nădăjduiesc în dragostea lui

Dumnezeu. Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că diavolul vrea ca eu să deznădăjduiesc. De

multe ori, diavolul zdrobeşte un om cu deznădejdea şi diavolul devine victorios.”51

50. ***Lucrarea Manastirii Valaam..., op. cit. , p. 65.51Arhimandritul Ioannikios... , op. cit. , p. 68.

Când nu este nădejde omul nu se poate liniști și nu poate să se stăpânească pe sine și

este foarte greu să ramână în rugăciune. Omul fiind creația lui Dumnezeu trebuie să-și trăiasca

toata viața în nădejde și să nu deznădajduiască niciodată că Dumnezeu îl va părăsi. Dumnezeu

este singura persoană care nu ne părăsești niciodată. Toată viața noastră trebuie să o trăim în

nădejde și să nu deznădăjduim că Dumnezeu nu ne va ajuta.Un exemplu de nădejde îl avem și

în Patericul Lavrei Pesterilor de la Kiev: Altădată brutarul mănăstirei i-a spus cuviosului că nu

mai are făina pentru a coace pâine.

-Uită-te, i-a spus cuviosul, poate mai este măcar puținaă, ca să ajungă până când se va

îngriji din nou Dumnezeu. Brutarul însa a insistat: Chiar eu am măturat și am făcut curat in

toata magazia. Mai sunt doar trei patru ciururi de boabe. Crede-mă copilul meu, că din această

cantitate mică de boabe Dumnezeu ne poate da multă faină. Așa a făcut profetul Ilie acelei

văduve și a trăit și ea și copiii ei până când a încetat seceta. Și acum tot același Dumnezeu

există și are puterea de a le îmulți pe cele puține. Du-te, deci, ca să vezi că ne va trimite

binecuvântarea Sa. Brutarul a plecat și când a ajuns la magazie a văzut că era plină de făina.

Uimit de această minune extraordinară, s-a întors să-i spună cuviosului. Iar acela l-a povățuit:

,,-Nu spune nimaănui nimic, copilul meu, ci mergi și pregătește pâinea pentru frati. Datorită

rugăciunilor lor Dumnezeu ne-a trimis mila cea bogata.52

Trăirea în nădejde este absolut necesară pentru mântuire, ea îndreaptă întreaga ființă a

creștinului spre Dumnezeu, ca țintă supremă a vieții lui.

Bătrânul Ioan din Muntele Athos spune: ,,Oriunde vei trăi, să nu nădăjduiești în nici un

muritor: nici în împărat, nici în stăpân sau în vreun fiu al omului, nici în Patriarh, nici în

negustor, nici în orice alt om, ,,întru care nu este mântuire‘‘ , pentru că ,,tot omul este

minciună‘‘. Nu nădăjdui nici în bogăție, nici în slava acestei lumi, nici în vrednicii. Bogăția

este ca roua dimineții; așa cum se evaporă roua, așa și bogăția dispare. Orice slavă omenească

este ca floare câmpului, seara înflorește, iar dimineața se ofilește și se pierde. Astfel și slava de

la oameni: astăzi te slăvesc, iar mâine te hulesc și te lovesc.53 El ne îndeamnă ca nădejdea toată

să ne-o punem în Dumnezeu, deasemeni credința și nădejdea nu poți să le cureți prin cuvinte,

ci pri faptă fără cârteală.54

52*** Patericul pesterilor din Kiev... , op. cit, p. 89.53 Antonie Ieromonahul... , op. cit. , p. 73.54 Ibidem, p. 90.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă: ,,să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu

ne punem nădejdea în nici unul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară

mulţime de prieteni şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul

atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce

îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul

iarăşi se va înălţa.‘‘55Nădejdea noastră trebuie să fie numai în Dumnezeu, deorece El este

singurul care ne vrea binele.

Sfântul Iacob Hozevitul ne spune: ,,De-ar săvârşi cineva toate răutăţile din lume, însă

dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă tot se mântuieşte. “Deşartă

este mântuirea omului” zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică fără ajutorul

lui Dumnezeu.‘‘56Când omul simte că-și pierde nădejdea în Dumnezeu trebuie să facă tot

posibilul să o redobândească.

3.Nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu

Tot timpul să ne punem nădejdea în Dumnezeu, ea este o podoabă a sufletului, ea este o

adevărată ancoră a sufletului. Trebuie să trăim cu nădejdea ca Dumnezeu să ne ajuta în toate,

dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu vom fii binecuvântați în viața aceasta. Domnul este

Mult îndurător și Mult milostiv cu cine nădăjduiește în El. Ochiul lui Dumnezeu privește spre

cel ce nădăjduiește în El. Toți părinții pustiei și-au pus nădejde în Dumnezeu și așa au putut

face față tuturor lipsurilor și neajunsurilor. Dacă avem nădejde în Dumnezeu, El nu ne lasă

niciodată și de fiecare dată v-a completa neajunsurile noastre. O astfel de trăire în nădejde a

avut-o și Sfântul Ioan din Patericul Georgian.

Muntele Zadeni era arid. Diaconul Ilie se ostenea mult ca să aducă apă din râul Aragvi,

care trecea pe la poalele muntelui. Sfântului Ioan îi părea rău de aceasta, şi a început a se ruga

cu căldură şi lacrimi lui Dumnezeu, ca să izvorască apă din pământ pentru ei. Domnul i-a

55  Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Ediția 5, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, p. 47.56 ***Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004, pp. 172-173.

ascultat rugăciunea. Astfel, a început să curgă în munte un izvor cu apă rece şi curată. El curge

şi în zilele noastre, propovăduind de-a lungul veacurilor puterea Celui Preaînalt.57 Cu ajutorul

rugăciunei căpătăm nădejdea în Dumnezeu. Dacă nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu. Noi

trebuie să ne îcredințam sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Dar n-au trecut multe zile şi toate plantele din regiune s-au uscat din pricina zăpuşelii

foarte mari. Lucian s-a împuţinat iarăşi la suflet şi a început să se vaite către Sfântul David.

– Ce-o să facem, părinte? zicea cu tristeţe. Cum vom trăi acum?

– De ce deznădăjduieşti, fiule? i-a răspuns Sfântul. Pe ierburi îţi sprijini nădejdea ta în această

viaţă deşartă? Ierburile au fost date de Dumnezeu pentru hrana animalelor necuvântătoare.

Atotputernicul va găsi o altă cale pentru a ne hrăni pe noi, făpturile Sale cuvântătoare. Nici n-a

apucat sfântul să-şi termine cuvintele, când deodată o, minunată este pronia Ta, Hristoase! –

trei căprioare împreună cu puii lor au venit alergând şi s-au aşezat în faţa lor.

– Ia un vas şi mulge aceste căprioare trimise de Dumnezeu, i-a poruncit fericitul David

ucenicului său. Lucian, deşi rămăsese încremenit de uimire şi surprindere, s-a grăbit să

împlinească porunca părintelui său. A umplut o găleată cu lapte şi i-a adus-o credinciosului rob

al lui Dumnezeu. Iar acela, făcând cruce deasupra lui, a preschimbat laptele în brânză!

Au mâncat şi I-au mulţumit din inimă Domnului pentru intervenţia Lui minunată. Din clipa

aceea, cei doi părinţi s-au lăsat cu totul la mila şi purtarea de grijă a Tatălui ceresc. Privegheau,

se rugau şi se hrăneau cu laptele căprioarelor, care veneau în fiecare zi, în afara zilelor de

miercuri şi vineri. În zilele acestea, părinţii nu mâncau nimic. Stăteau cu mâinile şi mintea

înălţate la cer.58

Nădejdea trebuie să se bazeze pe râvnă și evlavie pentru Dumnezeu. Un părinte din

pateric ne exemplifică acest lucru. A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent.

În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica

Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că

nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.59

Nenorocirea unor creştini li se trage de-acolo de unde le lipseşte nădejdea. Simte omul că

i se strânge inima, că îl cuprinde urâtul, o păcătoasă lehamite. Ce să facă dacã nu are în inimă

nădejde creştină? Caută mijloace nefireşti de a scăpa de strâmtorarea inimii şi de lehamite în

57*** Patericul Georgian... , op. cit, p. 49.58 Ibidem, p. 67.59 Arhimandritul Ioannikios... , op. cit. , p. 132.

distracţii ucigătoare de suflet, nu se gândește să vină la Hristos "al cărui jug este bun și nu apasă

inima, iar povara ușoară", (Mt. 11, 30), nici la rugãciune şi căință de pácate, nici la cuvântul lui

Dumnezeu, „de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptățirea celor întru dreptate“ (2

Tim. 3, 16; Rm. 15, 4).

De cele mai multe ori aşa se întâmplă. De aici nevoia unor oameni de a merge la teatru.

de a căuta alte multe distracţii. Recurg şi la sinucidere. Nădejdea când prinde putere în sufletul

rugătorului îl poate ajuta mult ca să dobândească o experiență în a ști cum să ceară. Cel ce se

scrutează atent pe sine îşi dã seama în ce constă aceastã experienţă.60

IV.Dragostea60 Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Ed. Sophia, București, 2005, p. 433.

În înteles larg, dragostea este năzuința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic

de dorit. Această năzuința este sădită de însuși Dumnezeu în firea omului, la creare, și de aceea

se naște dragostea firească. În temeiul acestei năzuințe, omul tinde din fire spre Dumnezeu,

Creatorul și Susținătorul său, socotindu-L bunul sau cel mai mare. Dar cum, prin păcatul

strămoșesc, firea omului a fost slabită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate

lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mantuitorul: "fără Mine nu puteți face nimic" (In.

15, 5). De aceea, pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată trebuința de dragoste care să

lucreze cu putere de sus, adică de dragostea supra-firească, de dragostea creștină sau de

dragostea ca virtute teologică.61 Apoi să ne iubim aproapele și pe cel mare și pe cel mic și în

duhul dragostei să lucrăm. Dragostea e1ste un sentiment fericit și care îl poate face pe om

fericit când este adevărată față de Dumnezeu. Dragostea chinuitoare, apăsătoare este lucrarea

satanei,care vrea să o imite pe cea dumnezeiască, dar nu poate și aprinde arderea iadului în

inima omului.62

Iubirea e un lucru săvârșit în suflet și care încălzește inima, luminează mintea, trezește

din somn găndirea spre meditarea cuvintelor lui Dumnezeu, și scoală tot trupul spre scopurile

poruncilor dumnezeiești. Dumnezeu a făcut de la început omului darul iubirii, pe care omul

primindu-l ca pe o haină preaîmpodobită s-a îmbracat cu ea.63 Prin dragoste se împlineşte legea

şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în

a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.64

Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei

voinici, cei perfecți. Nu această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru

cei slăbănogi, pentru cei paralitici. .Aceștia intră pe poarta dragostei și ajuge în curțile

Domnului unde începe să se vindece. Ei intră pe poarta dragostei deja vindecați, tămăduiți, ci

se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubește așa cum sunt și îi vindecă.65

Nimeni nu se poate mântui fără să aibă credință în Dumnezeu. Starea de dragoste împlinește și

61***Desptre dragostea creștină,.http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/invatatura-credinta-ortodoxa/despre-dragostea-crestina-80573.html, 06. 04. 2015, 22:15.62. Sfantul Teofan Zavoratul, Sfaturi intelepte, Ed. Egumenita, Galați, p. 301.63 ***Pateric Darurile Sfantului Duh,volumul III, Traducere din limba greacă și note Doctor Cristina Băcan, Ed.Sophia, București, 2004, p. 13.64. ***Patericul de la Optima, http://www.pateric.ro/b-invataturile/, 06. 04. 2015.65.Brosura Presa ortodoxa,www.presaortodoxa.ro

săvârșete destinul omului de a fi după asemănarea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire și

cel ce rămâne întu iubire, rămâne întru Dumnezeu și Dumnezeu intru el (I In. 4, 16).

Avva Efrem Filotheitul definește dragostea ca fiind floarea cea mai frumoasă din

cununa virtuților, este culoarea cea mai puternică din curcubeul cerului evanghelic. Dragostea

este mărgăritarul cel mai scump din coroana credinței, ea este cheia care deschide toate porțile

purtării omenești. Este medicamentul care vindecă toate bolile sufletului și ale trupului, este

semnul evanghelic al raiului.66

1. Dragostea de Dumnezeu

Dragostea creștinului trebuie să se îndrepte prima dată către Dumnezeu, iubind

poruncile și legile dumnezeiești, apoi către aproape și după aia către sine însuși. Chiar însuși

Mântuitorul ne dă poruncă: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot

sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca

aceasta: Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuși”(Mt. 22, 37-39).

Sfantul Cuvios Serafim de Sarov ne spune: ”Cel ce şi-a agonisit dragostea cea

desăvârşită, trăieşte în viaţa aceasta ca şi cum n-ar trăi. El pe de-a întregul s-a transformat într-

o dragoste faţă de Dumnezeu şi a uitat orice altă dragoste. Cine se iubeşte pe sine, acela nu-L

poate iubi pe Dumnezeu. Iar cine nu se iubeşte pe sine, din dragoste pentru Dumnezeu, acela îl

iubeşte pe Dumnezeu”67Sfinții Parinți ai patericului ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu.

Porunca care zice :”Să iubești pe Dumnul Dumnezeul tău din toata inima ta și din tot

cugetul tau ”(Mt. 22, 37), e mai mare decat lumea întreaga și decât firea și cele ale ei. Ea se

împlinește când stărui în liniștea ta. Și porunca care vorbește despre iubirea aproapelui se află în

lăuntrul acesteia.68

Pentu a obține dragoste pentu Dumnezeu este nevoie de multă stăruința și multă

rugăciune precum vedem și la monahii și asceții din pustie. Un nevoitor care l-a iubit pe

Dumnezeu este Sfntul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învățat de

66 Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovnicești, Ed. Egumenița, Alexandria, 2011, p. 53.67.*** Lucrarea Manastirii Valaam... , op. cit. , p. 67.68 ,Ilarion Alfeyev Mitropolit de Volokolamsk, Lumea duhovniceasca a Sfantului Isaac Sirul, Ed.Doxologia, Iasi 2013, p. 71.

Preasfânta Născatoare de Dumnezeu măsura dragostei dumnezeiești a Fiului său. Prin urmare, cu

ajutorul dragostei dumnezeiești, el a ajuns la o stare de om smerit, liniștit și liber față de orice

dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singură grijă: să-L păstreze mereu pe

Dumnezeu în mintea sa și să fie un bun exemplu pentru ucenicii săi.69

Un stareț din Sfântul Munte al Athos a spus: ”Bogația, pacea și bucuria acestei lumi nu

valorează nimic atunci când se compară cu dragostea de Dumnezeu. Chiar dacă toate

nenorocirile ar cădea peste el, cel ce are dragoste dumnezeiască cu bucurie ar trăi în mijlocul lor.

Astfel Sfinții mucenici și toți Cuvioșii Parinți cu bucurie răbdau muceniciile și orice fel de rea

pătimire. Cel ce dorește a-L urma pe Hristos rabdă de bună voie toate încercările diavolului.70 A

întrebat cineva pe avva Antonie, zicând: ce, păzind eu, voi placea lui Dumnezeu? Si răspunzând

bătrânul, a zis lui: cele ce-ți poruncesc ție, pazește-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-l ai

înaintea ta întotdeauna. Si orice vei face, să ai mărturia din Sfintele Scripturi și ori în ce loc vei

ședea, să nu te miști degrabă. Acestea trei păzește-le și te vei mântui71.

Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în

nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai

adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu. Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură

ce mai ales punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce desăvârşeşte cu adâncirea minţii în

Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul

lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa. Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în

adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu

duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă

dumnezeiască. A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate peșterile din peninsula Atonita,

care avea o față luminoasă și bucuroasă. Punea o ceașcă pentru a strânge apa și așteptă 24 de ore

să se umple. Atât avea de mare răbdarea și stăruința. Dorința lui a fost să moară în ziua Înaltarii

Sfintei Cruci, sărbatorită în ziua de 14 septembrie. El a fost cu totul sărac. Nu avea nimic, dar

sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos. Dacă află de cineva că era bolnav, mergea

bucuros să-l caute și să-l ajute. Era mereu gata să sară în ajutor și să îngrijească pe cei

neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi. O, omule al lui Dumnezeu! L-ai

69. Arhimandritul Ioannikios... , op. cit. , p.200.70. Antonie Ieromonahul..., op. cit. , p. 157.71Sfântul Antonie cel Mare, Totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/01/17/invataturi-si-pilde-din-viata-sf-antonie-cel-mare-totdeauna-sa-ai-inaintea-ochilor-frica-lui-dumnezeu/, 06. 04. 2015, 22:25.

urmat cu adevarat pe Hristos și ai urmat exemplul Lui, Care a spălat picioarele ucenicilor. 72

Nimic, copiii mei, să nu punem mai presus de dragostea Domnului, pentru a nu ne lipsi de rai,

precum protopărintele nostru Adam.73

Cel ce dorește să aprindă în sine fără întârziere dragostea de Dumnezeu trebuie să se

înstrăineze de toti oamenii, fie ei buni sau răi. Atunci se va aprinde mai tare în el setea de

Dumnezeu și se va naște în chip firesc mânia împotriva Lui. Frica de Dumnezeu va afla în el

casă, iar frica lucrează dragostea. După aceia el va grai cu îndraznire: Sunt gata nu numai să

sufăr toate, ci să și mor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ceea ce și arată dragostea

lui tare ca moartea. Fericit sufletul ce a ajuns la asemenea dragoste!74

Un cuvios părinte și iubitor de Dumezeu a zis cu multă evlavie: “Iubește-L pe Dumnezeu

și nu te alipi mai mult deale tale decât de El, ca să nu te arați dupa cuvântul Lui, nevrednic de

Dânsul.”75Un ascet di patericul Lavrei Sfăntului Sava ne îndeamna să-L iubești pe Hristos și să

nu iubești aurul..Unde este mamona, acolo n-i Hristos, unde este Hristos, acolo nu-i mamona.76

Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi

nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi

îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită.77

Nimic altceva nu poate să ajute atât de mult și să stingă mânia și toate celelalte patimi cât

poate iubirea către Dumnezeu și către toți semenii. Cu iubire biruiești mult mai ușor decât

celelalte lupte. Dar chiar și atunci când lupți, nu simți durerea dacă mintea ta este stăpânită de

iubire. Iubirea nu cade niciodată dacă îndreptezi mereu cârma sufletului spre aceasta. Orice ți s-

ar întâmpla, tu strigi așa: „Pentru dragostea Ta, Iiuse al meu, dulce dragoste, duc toate ocările,

batjocoririle, nedreptățile, ostenelile și toate necazurile care mi se întâmplă”. 78

Când începe cineva să simtă cu îmbelșugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească

si pe aproapele întru simțirea duhului. Și aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele

72Arhimandritul Ioannikios..., op. cit, p. 12.73 ***Patericul Georgian... , op. cit. , p. 45.74 Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfantului Sava, Ed. Egumenița, Galați, p. 82.75 Ibidem, p. 21976 Ibidem, p. 16277 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul II, traducere, introducere și note Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Ed. Apologeticum, 2005, p. 71.78 Gheron Iosif, Iubirea de dumnezeu si de semeni stinge mania, http://catehetica.ro/iubirea-de-dumnezeu-si-de-semeni-stinge-mania, 06. 04. 2015, 15:10.

Scripturi. Căci prietenia dupa trup se desface foarte usor când se găsește o cât de mica pricina.

Pentru că nu a fost legată cu simțirea Duhului. Dar sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu,

chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totusi legatura dragostei nu se desface

dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuși din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată

revine iarăsi la starea cea buna și cu multă bucurie primește dragostea aproapelui, chiar dacă a

fost ocarât sau pagubit mult de către acela pentru ca acest suflet topeste în dulceața lui

Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă.79

Precum ne spune Sfântul Evanghelist Marcu: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din

toată inima ta, și din tot cugetul tău și di toată puterea ta.‘‘ (Mc. 12, 30). Bătrânul Ioan al

Athosului ne îndeamnă și el să-l iubim pe Dumnezeu, să nu ne milostivim de nimic din cele ce

trebuiesc date pentru această dragoste, nici chiar de noi înșine. Așa L-au iubit Apostolii și au

înconjurat întreaga lume huiduiți, disprețuiți, lovoți, legați în lanțuri și întemnițați, răbdând până

la sfârșit chiar moartea. Astfel l-au iubit și Sfinții mucenici de vreme ce au lăsat totul: părinți,

soți, copii, vrednicii, cinste și și-au sângele pentru a nu se despărți de El. În același chip L-au

iubit și Cuvioșii noștri părinți și pentru această dragoste au părăsit lumea, cu toată slava și

deșărtăciunea ei. De dragul iubirii lui Hristos s-au îndreptat în mănăstiri și pustii, predându-se în

ascultare, omorându-și cu desăvârșirea voia proprie și dorințele, așa încât, fără de

împiedicare, ,,să slujească Domnului‘‘ (Mc. 12, 30).80

2.Dragostea de aproapele

7979Diadoh al Foticeii, Dragoste, bunatate, mila, îndelunga rabdare, http://www.filocalia.ro/referat/50/Dragoste_-_Bunatate_-_Mila, 06. 04. 2015, 15:20.

80 Antonie Ieromonahul... , op. cit. , p. 73.

Slujim aproapelui, pentru că-l prețuim ca pe un fiu iubit al lui Dumnezeu, înfiat de Duhul

Sfânt prin harul Sfântului Botez, dar și ca pe un frate al nostru; căci cel mai urgisit dintre oameni

este totuși „un frate mai mic” al lui Hristos (Mt. 25); slujindu-i lui, slujim deci lui Hristos. De

aceea, Sfântul Apostol Pavel ne cere ca „orice faceți, din suflet să faceți, ca Domnului” (Col. 3,

23).

Zis-a un bătrân oarecare: mai mare dragoste decât aceasta nu este, a-şi pune cineva viaţa

pentru fratele său. Iar cel ce aude de la cineva din fraţi cuvinte de ocară asupra lui şi ar putea să-i

zică şi el aşa, şi nu-i zice, ci se sileşte să-i rabde vitejeşte şi să nu-i răsplătească răul cu rău, unul

ca acela îşi pune sufletul şi viaţa pentru fratele său.81

În patericul Egiptean: un frate slujea unui bătrân bolnav şi s-a întâmplat de s-a slăbănogit

trupul bătrânului şi a scos o bubă cu putoare şi îi zicea fratelui gândul: fugi, că nu poţi suferi

putoarea aceasta. Iar fratele luând un hârb, lua puroiul bolnavului şi îi zicea lui gândul: fugi! El

răspundea gândului: de voi vrea să fug, din acesta voi bea. Şi iar îi zicea gândul: nici nu fugi, nici

nu bei putoarea aceasta! Iar fratele se ostenea şi răbda slujind bătrânului. Şi văzând Dumnezeu

osteneala fratelui, l-a vindecat pe bătrân.82

Îl putem iubi pe aproapele nostru și prin rugaciunile noastre așa cum au făcut-o și

pustnicii. Un astfel de exemplu bun de urmat de la un părinte din patericul egiptean acesta afland

un om îndracit și care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul

și acela să se slobozească. L-a ascultat Dumnezeu și a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de

la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, rabdă nevoindu-se în post și rugăciune. După

puține zile, pentru dragostea lui, mai mult a gonit Dumnezeu și de la dânsul dracul.83 Ca să fii

creștin trebuie să-ți iubești aproapele nu prin vorbe ci și prin fapte. Un batrân a spus: Noi suntem

creștini, dar nimeni nu păzește porunca «Iubește pe aproapele tau ca pe tine însuti».84

Cu dragoste să ne încredințăm, că de vom iubi pe vecinii noștri dupa porunca lui

Dumnezeu ca pe noi înșine și le vom face bine, vom fi și noi asemenea Lui și ai Celui de sus,

dupa cu zice David. Că dragostea este singurul Dumnezeu și cela ce rămâne în dragoste în

Dumnezeu rămâne și Dumnezeu întru dânsu.(I In 4, 16). Un părinte cuvios și foarte nevoitor a

spus:”nu iubi să te desfătezi, căci aceasta înrădăcinează în tine iubirea de această viață nicidecum

81

82 ***Patericul Egiptean... , op. cit. , p. 450.83 ***Patericul, Izvoare Duhovnicesti, Ed. Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulie, 1990, p 34684. Arhimandritul Ioannikios... , op. cit. , p. 145.

de Dumnezeu sau de aproapele tău.Iubirea de această viață naste în tine vrăjmașie fața de

Dumnezeu” În Karulia trăia un ascet rus, părintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El

căuta pe cei bolnavi și dădea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hrănit mulți

pustnici, făcând coșuri pe care apoi le vindea.85 Un batrân a spus: Oricine iubeste pe Dumnezeu,

nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci și întreaga creație: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu

aceeași dragoste.86 Un călugăr evlavios a dat următorul sfat: – Iubiţi pe toată lumea, dar să nu

aveţi prietenii particulare cu nimeni.87

Avva Efrem Filotheitul în cuvintele sale de învățatură ne spune că: ,,Dragostea trebuie să

fie puternică față de aproapele, ea trebuie să fie sinceră, lipsită de viclenie. Ea se arată doar prin

faptul că-l răbdăm, că-l ajutăm pe aproapele nostru, că-i arătăm milă. Dacă avem iubire de

Dumezeu am împlinit toată legea„.88 Tot Avva Efrem spune: ,,Dragostea adevărată față de

aproapele este cănd nu-i osândim pe aceștia, când nu le reproșăm, cînd le trecem cu vederea

micile greșeli și le răbdăm pe acestea, când le dăm mereu dreptate și ne osândim pe noi înșine,

când nu-i gelozim, nu-i invidiem, nu ne bucurăm de greșelile lor, ci mai ales de binele și

propășirea lor și când ne rugăm pentru aceștia. Din mărturiile de mai sus și din multe altele se

distinge iubirea noastră adevărată față de aproapele. Atunci există viețuirea bună și minunată

împreună cu aproapele nostru.89

3 Roadele dragostei

 

Roadele dragostei sunt: liniștea sufletească, răbdarea în vreme de încercare, iertarea,

blândețea, pacea și bunăvoirea între oameni, căci: "Dragostea ândelung rabdă; dragostea este

binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu

necuviința, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de

nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le

85 Ibidem, p. 13486 Ibidem, p. 16787 Ibidem, p. 29588 Avva Efrem Filotheitul..., op. cit. , p. 53.89 Ibidem, p. 54.

rabdă (I Co. 13, 4-7).Pentru astfel de roade dragostea creștină este cu adevărat ,,legătura

desăvârșirii” (Col. 3, 14) și ,,împlinirea legii”(Rm. 13, 10).

O altă roadă a dragostei este pocăința. Un bătrân spunea: ,,În cel ce este pocăință se

aprinde și mai tare dragostea de Dumnezeu.”90 Pentru a avea o legătură permanentă cu

Dumnezeu ca să ne pocăim, deoarece pocăința adevărată rodește din dragostea lui Dumnezeu.

Cel ce se pocăiește cu adevărat de faptele sale cele rele singur se mustră pe sine și cu răbdare

suferă ocările celorlalți, iar cel ce face pocăință mincinoasă, nepomenind căderile sale, se ceartă

și gâlcevindu-se grăiește întru nemulțumirea sa: ,,Dumnezeu să-i plătescă cum merită”, iar

despre sine spune cu obrăznicie: ,,Ce am făcut?”. Mustrând pe unul ca acesta, Dumnezeu spune

prin gura Proorocului Ieremia: Nu este om care să se pocăiască, dacă răutate lui spune:,,Ce am

făcut?”91 Cel ce voiește să dobândescă roadele dragostei trebuie să asculte de poruncile date de

Dumnezeu, că doar așa pote ajunge la dragostea adevărată. Aceste roade se câștigă prin post și

rugăciune neâncetată, trebuie făcută cu smerenie, ca vameșul, iar nu semeție, ca fariseul. Cine

iubește pe Dumnezeu este ascultat în rugăciunile sale și se bucură de bunătatea și dragostea lui.

Precum ne spune și Sfăntul Apostol Pavel în epistola sa către Corinteni:,,Cele ce cu ochiul n-a

văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor

cel iubesc pe El”(I Co. 2, 9).

Pentru a obține o dargoste adevărată avem nevoie de pocăință sinceră și curată, omul

dacă nu trăește într-o pocăință autentică nu poate spune că-L iubește pe Dumnezeu. Părinții

pustiei s-au pocăit pe tot parcursul vieți pentru păcatele lor. Smerenia și pocăința sunt alte două

roade ale dragostei.

Roadele dragostei vin și din îndurarea greutăților, a scârbelor, dar și a supărărilor. Cel ce

s-a învrednicit a răbda aceste suferințe îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu.

Un părinte din Patericul Egiptean a zis: dacă venea vreun frate la avva Ioan Colov, îi dădea

dragostea cea din Apostol „dragostea e îndelung răbdătoare, dragostea este binevoitoare.92 Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim. 90 Arhimandrit Ioannkios... , op . cit . , p. 252.91 Sfântul Teofan Zăvorâtul... , op . cit . , p. 192.92 ***Patericul Egiptean... , op . cit . , p. 74.

93 Avva Efrem Filotheitul..., op. cit. , p. 80.

Cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaşte deosebire între rău şi bun, între

drept şi nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuinţă trupului, ci împarte tuturor la fel, după

trebuinţă, chiar dacă cinsteşte mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe

leneş.93

V.Concluzie

93

Virtuțile teologice credința, nădejdea și dragostea ne ajut la mântuire.Fără aceste virtuți

omul nu poate să stea într-o legătură permanentă cu Dumnezeu, chiar dacă nu este o ordine și o

ierarhie între ele cea care culminează este dradostea, ea este podoaba cea mai frumoasă și cununa

mântuirii.

Acești cuvioși părinți amintiți s-au învrednicit de cununa cereasca datorită virtuților

dobandite. Aceste virtuți se câstigă cu mult efort și cu multă rugăciune.Diavolul încearcă să ne

ispitească ca să ne scoata din legatura cu Stăpânul nostru,care este Dumnezeu. Pentr umonahi

virtutea este hrana sufletului. Călugărul, dar mai ales pustnicul dacă nu are darul virtuții nu poate

să trăiască. Dar nu numai ei, ci și noi.

Virtuțile teologice sunt cele mai importante virtuți ale creștinătății. Virtutea trebuie să se

arate prin fapte căci nu este de ajuns să cunosti binele, ci trebuie să-l și faci. Cele trei virtuţi

teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, constituie de fapt latura internă a adeziunii omului la

Dumnezeu şi cultul intern propriu-zis al religiei creştine. Ele îndreaptă viața creștinului cătrre

Dumnezeu, fără ele nu ne putem mântui și nu putem aspira către Dumnezeu.

Prima virtute credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul.

Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.

Nădejdea creştină ia naştere din credinţă. Virtutea teologică a nădejdii este un pas mai

departe spre apropierea şi comunicarea cu Dumnezeu. Ea este un dar de la Dumnezeu, o

luminare a Duhului Sfânt, care face posibilă încrederea şi menţine trează privegherea în har, cu

frică de păcat. Nădejdea este absolut necesară pentru mântuire, este virtutea care îndreaptă

sufletul către Dumnezeu. Creștinul trebuie să-și pună nădejdea în ajutorul lui Dumezeu. Trebuie

să trăim cu nădejdea că Dumnezeu ne v-a ajuta și ne v-a mântui. Toți cuvioși asceți au avut

nădejde în Dumnezeu, că doar așa au putut face față ispitelor. Nădejdea este virtutea care dă

omuli putere de a tinde și a crede în Dumezeu. Pe dealtă parte nădejdea naște râvna, curaj tărie,

statornicie în lucrarea mântuirii.

Pentru măntuirea sa, creștinul are neapărată trebuința de dragoste care să lucreze cu putere

de sus, adica de dragostea supra-firească, de dragostea creștină sau de dragostea ca virtute

teologică. Starea de dragoste împlinește și săvârșește destinul omului de a fi dupa asemanarea

lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne întru iubire rămâne întru Dumnezeu

și Dumezeu rămâne întru el (I In. 4, 16).

Toți cuvioșii părinți s-au dovedit a avea o dragoste de deosebită pentru Dumnezeu, dar și

pentru aproape. Ei s-au dovedit cu adevărat a fi slujitori ai lui Hristos, cu ajutorul acestor trei toți

monahii au luptat atât pentru mântuire, pentru liniștea lor sufletească și pentru alinarea

suferințelor lor pământești. Ei s-au dovedi a fi drept măritori creștini și învățăturile lor au fost

asemenea florilor bine mirositoare. Acești mărturisitori ai dreptei credințe pemtru a dobândi

virtuțile s-au luptat cu diavolul, cu ajutorul postului dar și cu ajutorul neîncetatei rugăciunii

făcute cu umilință au câștigat mântuire sufletului. Ei au lăsat deșertăciunile lumești, dar și-au

robit inima la bunatățile cele nespuse ale împărăției cerești. După ani mulți de nevoință și trudă

monahii s-au învrednicit de cununa mântuirii. Ca florile înmiresmate şi ca pomii ce produc roade

minunate, acesti cuvioși părinți s-au învrednicit de cununa cerească și de cinste datorita

dobândirii celor trei virtuti teologice.

.

VI. Bibliografie

1. Biblia tipărită cu binecuvântarea Pre Fericitului Părinte Patriarh Daniel, Ed. Institutului

Biblic și de misiune ortodoxă a Bisericii Ortodoxe române, București, 2012.

2. Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Ilarion, Lumea Duhovnicească a Sfântului Issac

Sirul, Ed. Doxologia, Iași, 2013.

3. Antonie, Ieromonahu, File din pateric din împărăția monahilor Sfântului Munte Athos,

Ed.Christiana/ Sfânta Mănăstire Nera, București, 2008.

4. Arsenie, Ieromonah, Boca, Cărarea Împărăţiei, Ediția 5, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe

Române a Aradului, Deva, 2006.

5. Bălan, Protosinghel, Ioanichie, Patericul Românesc, Ed. Arhiepiscopia Tomisului și

Dunării de Jos Galați, 1990.

6. Calinic Botoșăneanu, Episcop vocar al Arhiepiscopiei Iașilor, Despre credinţă la Sfinţii

Părinţi, Ziarul Lumina, Sâmbătă, 28. Februarie, 2015.

7. Clement Alexandrinul, Părinți scriitori bisericești,volumul 4, traducere, introducere, note și

indice de Pr. D. Feciorul, Ed. EIBMBOR,București, 1982.

Ioan, Sfântul, Kronstadt, Viața mea în Hristos, Ed. Sophia, București, 2005.

8. Ioannikios,Arhimandrit, Patericul Atonit, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000.

9. ***Invatatura de credinta cresti ortodoxa, Ed. Apologetică.

10. Lucrarea Manastirii Valaam, Rugaciune lui Iisus,Miezul evlaviei ortodoxe, Volumul II,

Editat in anul 1936.

11. Maxim Sfântul Mărturisitorul, Filocalia, volumul II, traducere, introducere și note Pr. Prof.

Dumitru Stăniloaie, Ed. Apologeticum, 2005.

12. ***Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe, traducere de Alexandru Elian, Ed.

EIDBOR, Bucuresti, 1981.

13. ***Pateric Darurile Sfântului Duh, volumul III, Traducere di limba greacă și note de

Doctor Cristina Băcanu, Ed. Sophia București, 2004.

14. ***Patericul Egiptean, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2014.

15. ***Patericul Georgian, Traducere de Doru Ionuţ Vasile şi Cristian Spătărelu, Ed.

Egumenița, Galați, 2000.

16. ***Patericul Izvoare Duhovnicești, Volumul I, Alba Iulia, 1990.

17. ***Patericul Lavrei Peșerilor din Kiev (Lavrei Pecerska), traducere din limba greacă de

Diacon Doctor Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2014.

18. ***Patericul Sfântului Grigorie Dialogul, Ed. EIMBOR, București, 2007.

19. ***Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004.

20. Zăvorâtul Sfântul Teofan, Patericul Lavrei Sfântului Sava, Ed. Egumenița, Galați, 2010.

21. Zăgrean, Profesor,Arhimandrit, Ioan, Morala Ortodoxă, Manual pentru Seminariile

Teologice, Ed. Renașterea Cluj-Napoca, 2006.

22. Zăvorâtul Sfântul Teofan, Sfaturi Înțelepte, Ed. Egumenița, Galați, 2010.