Visul, ca formã de iniţiere în operele lui Mircea Eliade

Asociat morţii spirituale sau trecerii într-o altã ordine a universului, visul reprezintã o

tehnicã de evadare, în sens aproape romantic. Totodatã, visul reprezintã zbor, plutire,

desprindere de realitatea înlãnţuitoare şi, în acest sens, devine şi cale de legãturã între fiinţa

terestrã şi cea astralã. (Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din operele lui Mircea

Eliade).

În operele lui Mircea Eliade, Realul şi Irealul nu mai sunt considerate opuse sau

separate, ci, dimpotrivã, ele fuzioneazã, se aflã în perfectã întrepãtrundere. Nu mai existã

douã lumi diferite, ci un singur continuum, prin care se trece liber, în ambele sensuri.

Egor, din Domnişoara Christina, ştia chiar şi în vis cã se luptã cu strigoiul, pe când

Gavrilescu, din La ţigãnci, nu înţelege nimic din ce i se întâmplã. Irealul nu mai erupe acum

violent în Real, ci se deghizeazã în Real, lãsând aparent neatinsã conştiinţa acestuia.

Doina, din Şarpele, se iniţiazã prin intermediul visului, ea îşi regãseşte originile şi

adevãrata identitate, de mireasã a şarpelui, şi afla cauza blestemului originar: a rostit numele

de nerostit, a încãlcat o interdicţie. Revenitã la realitatea secolului al XX-lea, ea respectã

mesajul din vis şi evitã repetarea greşelii, scapã de pedeapsa repetiţiei.

Tot iniţiatice sunt şi visele lui Dominic Matei, din Tinereţe fãrã de tinereţe; el îşi

recapãtã memoria, învaţã limbi strãine; este îndrumat de o forţã pe care o percepe doar prin

intermediul visului. Este vorba de un dublu, nãscut din „cele mai profunde straturi ale

inconştientului”.

Visul reprezintã şi o seducţie a morţii. În Domnişoara Christina, Egor e ademenit în

lumea strigoiului printr-o serie de vise în care lumea umbrelor e înfãţişatã ca o petrecere

mondena, unde se danseazã; la capãtul sãlii de dans se aflã, însã, în mod constant, un coridor

întunecat, dincolo de care îl aşteaptã strigoiul. Acolo se sfârşeşte lumea morţilor, Egor are

senzaţia unei experienţe petrecute aievea, cãci Christina se aflã într-un univers intermediar,

între viaţã şi moarte. În tradiţia prozei romantice, orice vis deschide o poartã spre o altã

realitate posibilã şi aruncã îndoiala asupra adevãrului lumii, ca în visul lui Ciuang-Tse şi a

fluturelui.

Dominic Matei, din Tinereţe fãrã de tinereţe, îşi comparã întoarcerea la origini cu o

trezire dintr-un vis şi are sentimentul cã visul se va repeta. Complet epuizat biologic, amnezic,

profesorul din Piatra Neamţ venise la Bucureşti sã se sinucidã. Trãsnetul a fãcut însã din el un

tânãr de 30 de ani cu o hiperamnezie extraordinarã. E suficient sã deschidã o gramaticã

1

strãinã, sã parcurgã câteva pagini pentru a-şi da seama cã ştie deja limba despre care este

vorba. Procesul continuã şi în timpul somnului. E de ajuns apoi sã se gândeascã la ceva(la un

trandafir, de pildã) pentru ca noţiunea sã se întrupeze, noţiunea de trandafir, de exemplu, sã ia

formã de trandafir real. Are şi darul de a vedea în vis, de a prevedea, anticipând evenimentele.

Dupã ce urmãrim, aşadar, istoria senzaţionalã a unei mutaţii biologice, prozatorul ne readuce

la punctul de pornire, strecurând în text îndoiala cea mai mare.

Dominic Matei se întoarce la Piatra Neamţ şi, la cafeneaua „Select”, prietenii lui îl

primesc cu bucurie. Credinţa lor e cã profesorul a fost internat într-o clinicã de recuperare

dupã o crizã cumplitã de asterosclerozã. Absenţa fusese relativ scurtã, revederea are loc pe 20

decembrie 1938. Vasãzicã, totul n-a fost decât un vis. Al doilea rãzboi mondial nici nu a avut

loc.

„- Nici nu îndrãznesc sã vã spun în ce an suntem noi, ceilalţi, care trãim în afara

visului acesta. Dacã aş face un efort, m-aş trezi.

- Eşti treaz, cucoane Dominic, vorbi doctorul, dar eşti obosit… Arãţi, de altfel, foarte

obosit, adaugã.

- Ei bine! Izbucni brusc, pierzându-şi rãbdarea. Aflaţi cã între 20 decembrie 1938 şi

seara de azi s-au întâmplat multe. Al doilea rãzboi mondial, bunãoarã. Aţi auzit de

Hiroshima? De Buchenwald?

- Al doilea rãzboi mondial? întreabã cineva din fund. Are sã vinã şi el, repede, repede.

- S-au întâmplat multe de cand aţi dispãrut şi n-aţi dat nici un semn de viaţã, începu

Nicodim. S-au fãcut descinderi. Vi s-au luat cãrţile din bibliotecã.

- ştiu, ştiu! îl întrerupse ridicând braţul. Eu le-am spus ce cãrţi sã caute şi sã mi le

aducã. Dar asta a fost demult, demult…

începu sã-l irite faptul cã nu se putea trezi, deşi ştia cã viseazã, şi voia sã se trezeascã.

- V-am cãutat peste tot, auzi o voce cunoscutã. Doctorul v-a cãutat şi prin spital…

- Auzisem cã ajunseseşi la Bucureşti, spuse Niculache, şi cã acolo ai fost confundat cu

altcineva.

- Aşa a şi fost, îl întrerupse, aşa a şi fost. Am fost confundat pentru cã întinerisem.

Şovãi o clipã, apoi continuã, triumfãtor şi totuşi enigmatic.

- Acum vã pot spune adevãrul. În urma trãsnetului care m-a lovit chiar în creştetul

capului, întinerisem. Arãtam de 25- 30 de ani, şi de atunci nu m-am mai schimbat. De 30 de

ani arãt aceiaşi vârstã…

Observã cum se privesc unii pe alţii şi exasperat, ridicã din umeri, încearcã sã râdã.”

(Tinereţe fãrã de tinereţe).

2

De asemenea, Gavrilescu, din La ţigãnci, dupã ce iese din labirintul infernal, are

senzaţia cã viseazã iar Hildegard îi confirmã aceastã impresie.”Înstrãinat de Real”, incapabil

sã se mai orienteze în legile omeneşti, el se reîntoarce în „Ireal” pentru a cere socotealã de

cele întâmplate. Rezultatul va fi însã cã va pleca definitiv în Ireal.” Toţi visãm, spuse. Aşa

începe. Ca într-un vis”. Chiar moartea, pentru Gavrilescu, rãmâne un vis, nu o luciditate.

Cãlãtoria are un vãdit rol iniţiatic şi poate fi interpretatã ca o integrare lentã în nefiinţã.

Ea începe cu îndepãrtarea de starea de veghe şi trecerea în „ imperiul” visului, vis ce poate fi

considerat un preludiu al morţii. Aceastã moarte simbolicã echivaleazã- ca şi în alte naraţiuni

ale lui Eliade- cu împlinirea destinului, pânã atunci ratat, alãturi de Hildegard.

Visul din casa ţigãncilor pare un coşmar. Labirintul, întunericul, tãcerea, spaima,

teroarea obiectelor, goliciunea aproape groteascã a trupului diform, senzaţia finalã de

înfãşurare în draperie „ca un giulgiu” din experienţa lui Gavrilescu pot fi asociate cu

obiceiurile româneşti de îngropare.(„Înţelese repede cã era altceva, ceva care nu semãna cu

nimic cunoscut[…]. Ajungeau la el voci şi râsete şi zgomot de scaune trase pe parchet, parcã

un întreg grup s-ar fi ridicat de la masã şi s-ar fi îndreptat spre el. În acea clipã se vãzu

gol…”)

Ipostazã a visului fãrã putinţã de zbor, hipnoza, rãscoleşte şi transfigureazã obsesiile

adânci, personajele din romanul Şarpele îşi trãiesc în stare de transã cele mai ascunse

gânduri. În viaţa realã, Liza e cuprinsã doar de o uşoarã melancolie atunci când ascultã un

cântec despre inevitabila îmbãtrânire, în întunericul pãdurii, încearcã sã cucereascã simpatia

lui Andronic, impuls venit din frica pe care i-o imprimã trecerea timpului, iar în visul

hipnotic, ea mediteazã asupra ratãrii, gândul care se aflã, de fapt, dincolo de melancolia şi de

teama îmbãtrânirii: „…Ca o şuviţã argintie! îşi aminti, somnoroasã, Liza. Cuvintele acelea îi

venirã deodatã în minte privind şi ea fâşiile de luminã, care se înnãdeau alene pe jos. I se

pãreau atât de apropiate gândurile şi melancoliile ei de atunci, din copilãria de pe Bulevardul

Pache, încât parcã în acea clipã se despãrţise de ele. Ce-am fãcut oare în timpul ãsta? Când am

crescut atât de mare, fãrã sã ştiu, fãrã sã-mi spunã nimeni?…” Doina se protejeazã împotriva

terorii, încercãnd sã pãstreze conştiinţa visului: „Ca în vis, orice întâlnire, orice absurditate,

toate i se pãreau fireşti. Pe ea nu o va atinge nimeni, nu-i va putea face nimeni nici un rãu- ca

în vis…”. Cea mai interesantã e reveria lui Vladimir. Aflat încã sub impresia jocului din

pãdure, fixat pe imaginea ceasului fosforescent al lui Stamate, el are viziunea transformãrii

ceasului în şarpe, sugestie a timpului infinit, arhetip înregistrat în subconştientul colectiv. „Pe

nesimţite limba ceasului începe sã creascã învioratã, pânã ce Vladimir zãri înspãimântat cum

mijesc inelele şarpelui, cum sclipesc şi se înfioarã ele sub lumina aceea fosforescentã.” Fiind

3

vorba despre un caz de hipnozã colectivã, în toate visele apare imaginea şarpelui şi sensul

întâlnirii cu el, cãci toţi aud o replicã din timpul jocului din pãdure: „Al doilea!”. Replica

banalã devine o sugestie a planului secund, suprapus realitãţii cunoscute, dar şi un simbol al

celui de-al doilea mire, Andronic.

Visul doctorului Zerlendi, din Secretul doctorului Honigberger, reprezintã o

experienţã yoghinã, el stãpâneşte timpul, intrã în lumea somnului, fãrã sã doarmã: „mã

simţeam dormind şi mintea îmi era mai treazã ca niciodatã”. Zerlendi experimenteazã trecerea

de la starea de veghe la cea de vis, pãtrunde în visul soţiei sale, pãstrând totodatã controlul

asupra realitãţii: „… o vedeam foarte bine în pat, dormind, şi o vedeam în acelaşi timp alãturi

de mine, privindu-mã uimitã în ochi, ca şi cum ar fi vrut sã mã întrebe ceva. Figura ei trãda o

nespusã mirare, poate cã arãtam altfel de cum se aştepta ea sã mã vadã, poate cã nu semãnam

cu oamenii pe care îi întâlnise pânã atunci în visul ei”. Dar traversarea lumii visului nu

reprezintã decât prima parte a experienţei sale: a rãmâne treaz în somn înseamnã doar o

pregãtire pentru imersiunea în lumea spiritului.

Visul, care reprezintã o camuflare a mitologiei, constituie anticamera unei alte

realitãţi.

BIBLIOGRAFIE:

Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din operele lui Mircea Eliade, Editura

Coresi, Bucureşti, 1998:

Eugen Simion – Scriitori români comentaţi, editura Recif, Bucureşti, 1998:

Mircea Handoca – Mircea Eliade, Editura Recif, Bucureşti, 1993

Ion Simuţ – La ţigãnci de Mircea Eliade în cinci interpretãri, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2001.

Ivaşcu Andreea Daniela

Liceul teoretic Mircea Eliade, Reşiţa

Coordonator: Prof. Adela Lungu

4