Viziunea filosofica despre lume in poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de Lucian

Blaga

LUCIAN BLAGA s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din jud. Alba, sat ce poartă-n

nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul

unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul

poet nu a vorbit până la vârsta de 4 ani.

Opera: Volume de versuri:Poemele luminii-1916, Paşii profetului – 1921; În marea trecere-

1924; Lauda somnului – 1929; La cumpăna apelor – 1933; La curţile dorului – 1938;

Nebănuitele trepte – 1943; Poezii – 1962. Teatru: Zamolxe – 1921, Tulburarea apelor – 1923;

Daria, Fapta, şi Învierea – 1925; Meşterul Manole – 1927; Cruciada copiilor – 1930; Avram

Iancu – 1934; Arca lui Noe – 1944; Anton Pann – 1965. Filozofie. Eseistică. Aforisme.

Memorialistică: Filozofia stilului – 1924, Cunoaşterea luciferică – 1933, Spaţiul mioritic –

1936; Geneza şi sensul culturii – 1937; Trilogia cunoaşterii – 1943; Trilogia culturii – 1944;

Trilogia valorilor – 1946; Pietre pentru templul meu – 1919; Hronicul şi cântecul vârstelor –

1945

In poeziile sale precum şi în intervenţiile teoretice Lucian Blaga dezvoltă o concepţie

nuanţată a ideilor expresioniste europene.Trebuie menționat, mai întâi, că Blaga oferă o

definiţie proprie a curentului german, considerând – în studiul Filosofia stilului (1924) –

creaţia expresionistă drept un raport viu, tensionat între elementul natural/material şi cel

metafizic: De câte ori un lucru este astfel redat, încât puterea, tensiunea sa interioară, îl

întrece, îl transcendează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a

face cu un produs artistic expresionist.

A doua nuanţă ce apare în concepţia despre expresionism a filosofului este de găsit în

lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933) din Trilogia cunoaşterii. Spre deosebire de direcţia

occidentală – ce are aspiraţie către un absolut situat într-un univers suprauman, lipsit de

materialitate – Lucian Blaga afirmă imposibilitatea accesului la absolut, recunoscând cenzura

transcedentală a Marelui Anonim. În consecinţă, fiinţei umane îi sunt permise două tipuri de

cunoaştere, ambele având relevanţă în limitele ale realului. Omul obişnuit deţine o cunoaştere

paradisiacă, raţională, pragmatică, care îi permite perceperea în detaliu a datelor banale din

lumea reală: prin ea se statornicesc poziţiile liniştitoare, momentele de stabilitate vegetativă şi

orizonturile, care nu îndeamnă dincolo de ele înseşi, ale spiritului cunoscător. Pe de altă parte,

creatorul, nefiind capabil să câştige puterea divină, este chemat să susţină complexitatea

existenţei umane prin protejare şi potenţarea misterului existenţial, a tainelor ascunse în

realitatea înconjurătoare. E vorba aici de o minus-cunoaştere, numită şi cunoaştere luciferică

ce prin actul iniţial, consideră obiectul său despicat în două, într-o parte care se arată şi într-o

parte care se ascunde. Obiectul cunoaşterii luciferice e totdeauna „un mister”. Iată cum, în

timp ce expresioniştii germani căutau absolutul în ieşirea din lumea naturală (ca un strigăt al

fiinţei), la Blaga transcendenţa este cumva mai aproape, manifestându-se în „misterul” din

sânul realităţii materiale.

Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga stă în îmbinarea de mare profunzime a poeziei cu

filozofia, care mărturiseşte – prin bogăţia sa metaforică, prin terminologia originală – viziunea

sa poetică;

Filozofia culturii defineşte, în principal, două concepte majore şi anume acela de stil şi de

metaforă, în lucrarea „Trilogia culturii”: a) stilu este, în concepţia lui Blaga, un ansamblu de

trăsături determinate de factori ce acţionează inconştient asupra unor comunităţi umane, între

care numeşte factorul spaţial şi factorul temporal, care determină specificul spiritual al acelei

colectivităţi. Aplicând acest concept la cultura română, Blaga identifică stilul cu „spaţiul

mioritic”, ce constă dintr-o succesiune de deal şi vale, care se regăseşte formativ în

spiritualitatea neamului românesc: „melancolia nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet

care suie şi coboară, (…)”; b) metafora cunoaşte, în concepţia gânditorului poet, 2 tipuri:

- metafora plasticizantă, care dă frumuseţe limbajului liric, fără a-i îmbogăţi conţinutul: „Un

zbor de lăstun/ Iscăleşte peisajul” sau „…prin oraş/ Ploaia umblă pe catalige”; - metafora

revelatorie, care are rolul de a potenţa misterul esenţial, de a revela conţinutul: „Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii”.

În acelaşi timp, prin filtrul acestor interpretări personale ale ideilor expresioniste poate fi

înţeles şi modernismul poeziei blagiene. De pildă, dacă Hugo Friedrich defineşte

modernitatea poetică exclusiv prin categorii „negative” (dezumanizare, trenscendenţă goală,

irealitate senzorială), Lucian Blaga nu se mulţumeşte să constate deruta existenţială a omului

contemporan, ci identifică şi o abordare „pozitivă”, oferind soluţia ieşirii din criză:

reîntoarcerea, fie şi pe cale retorică, la forţa stihială, arhetipală a originilor, când fiinţa umană

încă nu pierduse consubstanţialiattea cu universul. Unicităţii acestui moment îi răspunde

atenţia modernistă asupra purificării limbajului (metafora revelatorie subordonând toate

celelalte mijloace artistice), iar libertatea extatică a lumii originare îşi găseşte corespondentul

în inovaţiile formale de dată recentă (versul liber, tehnica ingambamentului, măsura inegală).

Cunoaşterea şi creaţia devin astfel constantele liricii lui Blaga, iar arta poetică Eu nu strivesc

corola de minuni a lumii, aşezată în fruntea volumului de debut – Poemele luminii (1919) –

devine un program atât al expresionismului poetului, cât şi al descoperirii modernismului în

poezia românească.

În această ordine de idei, viziunea despre lume a creatorului blagian se conturează prin

intermediul metaforei revelatorii corola de minuni a lumii, ce apare în titlu şi este reluată în

incipitul poemului. Simbol al perfecţiunii, corola reprezintă o sinteză a valorilor universal-

umane care reclamă nu doar atitudinea protectoare a fiinţei poetice, ci şi rămânerea sa în

proximitatea minunilor ce o desăvârşesc. De aceea, artistului i se refuză evadarea în sfere

înalte – atât de specifică romanticilor –, trăirea absolutului fiind posibilă chiar în cercul

restrâns al existenţei umane. Fără a căuta corola de minuni a unei alte lumi, eul stihial se

cufundă până la contopire în realitatea în care se întâmplă să se fi născut şi să trăiască.

Mai mult, în ciuda aparenţelor, corola lui Blaga nu marchează un univers închis. Este

vorba aici de o dechidere înspre profunzime, aşa cum sugerează epitetul în inversiune sfânt

mister. Elementele constitutive ale lumii îşi conţin, iată, însemnele divine, ce survin în urma

unei acţiuni a celui care ajunge să (o) cunoască: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi

fiori de sfânt mister. Practic, poetul identifică în aceste versuri condiţia omului căzut din

starea de graţie, obligat, din acel punct, la o muncă de Sisif, prin care orice descoperire se

transformă într-o învăluire. Căci – punctează Lucian Blaga – pentru Adam nu existau

„mistere deschise ca mistere”. Şarpele i-a deschis această perspectivă şi i-a promis o

cunoaştere divină. Dar după consumarea păcatului şarpele nu i-a putut da decât cunoaşterea

de care el era în stare: cunoaşterea luciferică. Cu toate acestea, majoritatea indivizilor

contemporani se iluzionează că pot asuma pe cale raţională o cunoaştere egală celei

dumnezeieşti.

Nu întâmplător, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se organizează pe baza

unei antiteze între două moduri de a concepe relaţia eu-lume: atitudinea poetică, iraţională

(metafora lumina mea) şi atitudinea pragmatică, raţională (metafora lumina altora). Totodată,

ambele raportări sunt subsumate de aparenta simetrie incipit-final, prin care vocea poetică îşi

afirmă superioritatea perspectivei asupra cunoaşterii. Plasându-şi propriul eu în poziţie

iniţială, privilegiată, creatorul blagian îşi defineşte mai întâi poziţia prin negarea capacităţii

raţionale de a pătrunde tainele universului, aşa cum sugerează cele două verbe din câmpul

semantic al agresivităţii: nu strivesc, nu ucid. În plus, simetria invocată defineşte universul

natural, uman, drept depozitarul misterelor, ca semne ale complexităţii existenţei imediate:

tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Iar enumerarea

citată stabileşte, de asemenea, nu atât o ierarhie, cât mai degrabă interdependenţa dintre

nivelurile existentului, devreme ce florile, ochii, buzele şi mormintele, unificate de prezenţa

tainei, rămân simboluri ale vegetalului, ale interiorităţii umane, ale comunicării/dragostei şi,

respectiv, ale morţii. În fapt, ideea consubstanţialităţii eu-univers, abia sugerată în incipit, este

afirmată pe deplin în ultimele două versuri, când elementul de coeziune – iubirea (eu iubesc)

– permite înlocuirea prepoziţiei în cu conjuncţia coordonatoare copulativă şi: şi flori şi ochi şi

buze şi morminte.

Însă, pentru a ajunge la această revelaţie conclusivă poezia îşi dezvoltă

argumentele conform unui principiu cumulativ. După faza negatoare, dedicată luminii altora

care sugrumă vraja nepătrunsului ascuns, subiectul liric îşi marchează identitatea (vezi

reluarea pronumelui personal eu în versurile 9-10) prin motivul lunii. Lumina acesteia – opusă

celei solare – nu dezvăluie, dar nici nu obscurizează farmecul ori complexitatea existenţei,

dimpotrivă, le potenţează. Sensul unei astfel de viziuni asupra cunoaşterii (luciferice, i-ar fi

spus filosoful Blaga) este imediat explicitat de creator: ea îmbogăţeşte misterele, reuşind

performanţa de a schimba tot ce-i nenţeles în nenţelesuri şi mai mari. Aşadar, dincolo de

afirmarea pasivă a manifestării absolutului în realitatea imediată/ palpabilă, eul poetic îşi

asumă, asemenea lunii, o funcţie activă – aceea de creator / potenţator al misterelor.

În concluzie, deşi critica literară suprapune adesea peste poeziile blagiene conceptele

sale filosofice (cunoaştere paradisiacă/luciferică), o lectură atentă a artei poetice Eu nu

strivesc corola de minuni a lumii demonstrează mai degrabă relevanţa estetică a versurilor,

iar nu acurateţea aplicării unor construcţii filosofice – respectabile/valoroase, de altfel.

Pentru că, înainte de toate, Lucian Blaga reuşeşte performanţa de a depăşi polemicile din

epocă între tradiţionalism şi modernism, descoperind în iraţionalitatea primordială un model

ontologic pentru criza dezumanizării din modernitate. Cu alte cuvinte, deformările

raţionaliste ale începutului de secol nu au secătuit – dacă ar fi să-i dăm crezare lui Blaga –

pe deplin potenţialităţile creatoare.