Buletinul Clubului Român din

ChattanoogaNumărul 56 (cincizeci și șase) Iunie 2016

Trivia: Cine a inventat Internet-ul?În niciun caz inventatorul internetului nu a fost Al Gore, cel care a candidat fără succes la preșidenția americană în anul 2000 și a făcut această afirmație, atribuindu-și merite pe care nu le avea. Dar el a avut alte contribuții la progresul comunicării digitale: în calitate de senator și mai târziu de vicepreședinte al Statelor Unite, Gore a sprijinit activ pe oamenii de știință care au dezvoltat primele variante ale conectării computerelor.

Ca și în cazul altor descoperiri tehnologice, apariția internetului a fost stimulată de condiții aparent nelegate de știința informației. Așa cum RADAR-ul și mașinile de descifrare a codurilor, devenite ulterior computere, au fost rezultatul celui de al doilea Război Mondial, internetul este un

produs al Războiului Rece. În anul 1957, URSS a lansat - pe neașteptate - primul satelit artificial al pământului, Sputnik 1. Aceasta a luat lumea științifică și militară din USA prin surprindere, ceace a dus la creerea de către guvernul american a Agenției Proiectelor de Cercetare Avansată pentru Apărare - DARPA. Rolul ei era să nu permită noi surprize în competiția cu rușii, în care USA trebuia să mențină poziția cea mai avansată.JCR Licklider a inițiat o formă de comunicare între computerele din mai multe universități și laboratoare de cercetare (ARPANET), prima rețea find stabilită între universitățile Santa Monica și Berkeley din California și Institutul de Tehnologie din Massachussets (MIT). Au trebuit uniformizate

1

comenzile și limbajele și s-a găsit o modalitate de transmitere a informației sub forma pachetelor de date. În anul 1972, ARPANET reunea 23 de participanți care comunicau intre ei.

Cei numiți adevărații părinți ai Internet-ului, Vint Cerf și Bob Kahn au inițiat în 1974 TCP (Transmission Control Protocol) și în 1983 Paul Mockapetris a propus ca fiecare participant să aibă o adresă, numită domain, la care se poate avea acces folosind @. Tim Berners-Lee de la CERN (European Organization for Nuclear Research) a introdus noțiunea de World Wide Web, de la care vin inițialele www. cu care începe orice adresă de net.Primul domeniu înscris vreodată a fost www.Symbolics.com, ales de firma de computere Symbolics în anul 1985.Internet-ul nu este creația unui singur inventator, ci rezultatul muncii și descoperirilor mai multor laboratoare și a mai multor cercetători, care au colaborat de la început. (MSM)

Geopolitică: Death and Destruction: Bin Laden's True Legacy By Scott Stewart

May 2 marked the five-year anniversary of the U.S. raid in Abbottabad, Pakistan, that resulted in the death of Osama bin Laden. In the wake of that operation, we noted that while bin Laden's death fulfilled a sense of vengeance and closure for the 9/11 attacks, in the big picture, it was going to have little effect on the trajectory of the wider jihadist movement. A man was dead, but the ideology of jihadism was going to continue to pose a threat.The jihadist movement has progressed closer to bin Laden's vision for the world in the past five years than it had in the almost 10 years between 9/11 and his death. An arc of jihad now spreads from West Africa through the Middle East and into Southeast Asia. Reflecting on bin Laden's demise provides a reminder not to lose sight of the forest — the wider jihadist movement — by focusing on the trees — individuals and groups.The VisionBin Laden aspired to a world ruled by a Muslim caliph who would be guided by the principles of Sharia. To get there, he envisioned the establishment of

2

a series of Islamic emirates practicing "true Islam" that eventually would expand into a global caliphate. Until his death, bin Laden maintained that jihadists should focus primarily on attacking what he termed the far enemies — the United States and its "European crusader allies." He believed that until they were driven out of the Muslim world, it would be impossible to establish such emirates because the United States and its allies would overthrow "true Muslim" leaders as they did Mullah Mohammad Omar and the Taliban in Afghanistan. Furthermore, unless the far enemies were stopped, they would continue to support the "apostate" governments, such as those in Saudi Arabia and Pakistan, that did not share bin Laden's interpretation of Islam.Bin Laden's strategy centered on use of spectacular terrorist attacks to draw the United States into invading the Muslim world. He believed that once the United States invaded, Muslims would be compelled to join a defensive jihad to fight the "crusader armies" in a long war of attrition. Bin Laden believed that this action would lead to the collapse of the U.S. economy and government in much the same way he believed the jihad in Afghanistan had precipitated the collapse of the Soviet Union. In his plan, once the United States and its allies were defeated, local uprisings would be able to overthrow the corrupt governments in the Muslim world, clearing the way for the global caliphate to rise.Realizing the VisionBin Laden and al Qaeda's early attacks against the United States such as the 1993 World Trade Center bombing, the 1998 East Africa embassy bombings and the failed Millennium bombing plot did not provoke the desired U.S. response. But the spectacular 9/11 attacks certainly struck the proper chord, prompting the United States to invade Afghanistan in 2001 and topple the Taliban government. The reaction was fierce and fast, and a large number of al Qaeda and other foreign jihadists fled Afghanistan. Many settled in the friendlier confines of Pakistan's wild Pashtun areas, while some fled to other havens in the region. Abu Musab al-Zarqawi and his followers relocated to northern Iraq, a lawless region that had thrown off the yoke of Saddam Hussein's rule. But the stricken American behemoth was not finished. In 2003, the United States invaded Iraq and toppled Saddam, who had absolutely no connection to the 9/11 attacks. This proved a boon to the jihadist cause. While Afghanistan was a relative backwater, Iraq was seen as the heart of the historical Muslim world, and therefore alluring to those wanting to fight a defensive jihad. It also helped that Iraq was wedged between Iran and Syria, two countries hostile to the United States that would aid jihadists in their

3

efforts to bleed the United States and drive its troops out of the region.Iraq quickly became a jihadist magnet, and as money poured in, the number of foreign fighters traveling there rapidly surpassed the number that were in Afghanistan. This infusion of men and cash (Iraq was already awash with weapons) helped dramatically increase al-Zarqawi's profile. He merged his Jamaat al-Tawhid and Jihad group into al Qaeda, but as we have noted since 2005, the marriage was precarious from the beginning.Other jihadist groups adopted the al Qaeda ideology and even its brand name, and soon there were franchises in Saudi Arabia, Yemen and Algeria and sympathetic or aligned groups in the Philippines, Indonesia, Somalia and Nigeria. Grassroots cells and lone attackers sprung up across the globe. Some groups conducted noteworthy attacks in places such as Bali, Madrid and London. But mostly, jihadists did not make any appreciable headway and struggled merely to survive. The places where jihadists were able to thrive were mostly wild or ungoverned, such as along the Afghanistan-Pakistan border and in Somalia, the deserts of the Sahel and Yemen, and the Indonesian/Philippine archipelago.

Even though al-Zarqawi's group had proclaimed an "Islamic State in Iraq" a few months after his death in 2006, by 2010 the group had been severely damaged and was in danger of annihilation. But

2011 was about to bring dramatic change. First, the United States was in the middle of a drawdown that would remove all U.S. troops from Iraq by December 2011. Second, events in Tunisia in December 2010 sparked a regional uprising, later called the Arab Spring. The wave of protests that broke across the region would not only result in the overthrows of rulers such as Tunisia's Zine El Abidine Ben Ali, Egypt's Hosni Mubarak, Yemen's Ali Abdullah Saleh and Libya's Moammar Gadhafi, but also led to civil wars in Libya, Syria, Yemen and Mali. Even in countries such as Tunisia and Egypt where the existing order was not overthrown, the uprisings would provide room for jihadist groups to gain a foothold and grow.But in most places, the Arab Spring itself did not inspire the growing

4

acceptance of jihadist ideology as much as the failure of democratic reform efforts and the government counteractions that threw many into the arms of the jihadists. When nonviolent protests are met with violence, it is hard to keep protesters from responding in kind, and that is what happened in Syria, Libya, Yemen and even Iraq, where Shiite authority violently put down Sunni protests. This spiral of violence provided a recruiting bonanza for jihadist groups.This created a no-win situation for the United States and its allies. They intervened on the side of the crowds in Libya and helped smash Libya's army, plunging the country into anarchy as fighting erupted along regional, tribal, religious and ethnic lines. In Syria, the United States and its allies helped equip and train anti-government forces but did not directly intervene as in Libya. Nevertheless, Syria still fell into the same sort of chaos, and jihadists have benefitted greatly from the resulting civil war. Syria became such a large jihadist prize that a nasty fight erupted over who would control the jihadist movement there, leading the Islamic State to break from al Qaeda and engage it in open combat.The division would eventually spread globally, with the Islamic State and al Qaeda each competing for primacy — and ideological control of the jihadist movement. In Libya, Somalia and Afghanistan, this struggle has shifted from ideological battles to armed conflict. In many ways this struggle mirrors those waged between Marxist and Maoist ideologues for the leadership of the communist world. It is hard to see an end to the Islamic State-al Qaeda conflict, and we are skeptical of claims that al Qaeda and the Islamic State could eventually patch up their differences and reunite.The FuturePeople and governments alike tend to focus on personalities such as bin Laden and self-declared caliph Abu Bakr al-Baghdadi, and groups such as the core of the al Qaeda and the Islamic State organizations. In fact, governments struggle greatly in combatting more amorphous targets, such as movements and ideologies. But there is a danger that by focusing on the trees, one can miss the forest.Certainly, governments must continue to apply all the tools of counterinsurgency and counterterrorism against these jihadist groups and their leadership, but it is also crucial to recognize that the world simply cannot kill or arrest its way out of this problem. The broader jihadist movement, whether inside the arc of jihad or in other parts of the globe, will continue to pose a threat until the ideology of jihadism is defeated as Marxism and Maoism largely were. The struggle is going to require strong U.S. leadership and cooperation from an array of regional allies and

5

alliances.Despite the internal al Qaeda/Islamic State conflict, overall the jihadist movement is larger and casts a wider shadow now than it ever has. The number of foreign fighters who have flocked to Syria, Libya and elsewhere in recent years has far surpassed the number of fighters who made similar jihad pilgrimages in past decades.The realization of bin Laden's dreams is nowhere close, but the jihadists' utopian vision of a just and secure society ruled under Sharia remains especially appealing to Muslims who are living under a dictatorship, kleptocracy, or anarchy in the case of Afghanistan after the fall of the Mohammed Najibullah administration. However, this utopianism quickly fades once it meets reality. People who have lived under jihadist rule in Afghanistan, Yemen, Mali, Libya, Somalia and Syria have learned that oppression and corruption do not disappear in a jihadist society — they merely take on a new form. Jihadist polities have consequently proved to be unpopular and short-lived, and the jihadist dream of creating lasting emirates is clearly more delusional than practical.The modern form of jihadism that bin Laden helped nurture and propagate will eventually be relegated to history's rubbish bin of failed ideologies where it will languish next to Marxism and Maoism. But until that happens, jihadists will continue to kill and destroy, much like the communists who went before them. The death and destruction that jihadists will leave in their wake as the ideology withers will be his true legacy.

Articolul lunii: Primejdia care ne paște. Despre lehamite - de Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu mai 4, 2016, www.contributors.ro

„Sunt cu totul de acord că pacea, liniștea publică este o mare binefacere; cu toate acestea nu vreau să uit că datorită

ordinii perfecte au ajuns toate popoarele la tiranie. (…) O națiune care nu cere guvernului ei decât menținerea ordinii [a

păcii publice] este deja, în adâncul inimii, o sclavă.”Alexis de Tocqueville

Alexis de Tocqueville vorbește la un moment dat de comportamentul viciat

6

al celor care, cu gândul numai la treburile lor, întorc spatele treburilor publice. Iată magnificul pasaj:„Când totalitatea cetățenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele (…) au toate șansele să devină stăpânele treburilor politice.Putem vedea atunci adesea pe scena mare a lumii (…) o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile; și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare.” [1]Recunoaștem în descrierea aceasta situația în care am ajuns în România. Comoditatea cetățeanului preocupat numai și numai de treburile lui, lipsa de civism, lenea politică, ar fi numele păcatului pe care-l descrie aici de Tocqueville. Urmarea acestui păcat este căderea, cu vremea, în prizonieratul clasei politice, în „mâini nevolnice și ticăloase”.Obișnuiți decenii la rând să hotărască Partidul pentru noi, nemaiprivindu-i pe miniștri și pe înalții slujbași ca slujitori ai noștri, ne-a fost greu să schimbăm paradigma societății totalitare cu una democratică și să înțelegem că „cei aleși” au să ne dea socoteală pentru tot ce fac. Că puterea cu care au fost investiți trebuie să se consume numai pentru binele nostru, al „lor” neintrând nici o clipă în ecuație.Întorcând spatele celor chemați să ne slujească, i-am lăsat să-și facă de cap. Obișnuindu-i cu lenea noastră cetățenească, ei au ocupat spațiul rămas gol, s-au destrăbălat în el, și-au creat mecanismele de autogenerare a puterii sub masca jocului democratic. Au făcut ce-au vrut cu forța de decizie care le-a fost pusă în brațe, simțind că nimeni nu-i controlează și nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Au furat cu nemiluita banii publici, au sărăcit țara, ne-au lăsat fără spitale și medici, cu școala și mințile vraiște, ne-au distrus patrimoniul, au închis drumurile celor mai buni dintre noi și i-au făcut să plece. Nepăsându-ne de felul în care se iau hotărârile în numele nostru, am ajuns la bunul plac al intereselor și capriciilor lor. Ne-am pomenit de fapt acolo unde eram pregătiți de-atâta vreme să fim. Lenea socială, acesta e „păcatul cetățenesc” în care trăim de un sfert de secol.Când am început să ne trezim și să înțelegem că destinele ne-au fost confiscate, când am început să strigăm în stradă „corupția ucide”, era deja prea târziu. Pe fondul acestei delăsări și al acestui dezinteres afișat ani la rând față de lucrul public, calea tuturor uzurpărilor posibile a fost deschisă. Acum suntem prizonierii câtorva zeci de mii de indivizi lipsiți de scrupule care se prefac că veghează la binele nostru, știind prea bine că sunt de fapt

7

liberi să dispună cum vor de puterea pe care au înhățat-o: să dea ce legi le convin, să taie păduri, să dărâme case strămoșești („ființa de timp” a unei națiuni), să fure titluri academice, să se organizeze în mafii locale. Ei știu că marea masă a electoratului nu se poate organiza într-un corp de control al puterii, iar că societatea civilă activă, formată din cetățenii care au conștiința suveranității lor și care știu să ceară socoteală, este firavă pe lângă masa alegătorilor ignoranți și dresați de-a lungul anilor să voteze cu inima ușoară chiar împotriva lor.În clipa de față, cu o clasă politică deprinsă să nu se mai slujească decât pe ea, alternativele au dispărut. Spațiul politic este populat în așa fel încât, oricum ai alege, rezultatul dezastruos este același. Nimeni, fără binecuvântarea celor care au ocupat „locul puterii”, nu se mai poate apropia de terenul politic de joc. Cercul din care nu se mai iese a fost astfel închis.În acest peisaj social, totul pare pregătit pentru a ne instala în cel mai mare păcat cetățenesc, altul decât lenea politică: păcatul cetățenesc suprem al democrației din România în clipa de față, sau cel puțin cel care ne paște în imediat, este lehamitea. Lehamitea este expresia depresiei sociale, este starea care te cuprinde la capătul unui eșec istoric repetat.Să ne-nțelegem. Într-o societate totalitară sau într-o dictatură nu există „păcate cetățenești”, pentru că, neexistând  libertăți, și deci nici drepturi și nici îndatoriri, nu există nici cetățeni și, ca urmare, nici lehamitea legată de exersarea unui statut inexistent. Lehamitea se raportează la renunțarea activării unei posibilități existente, tocmai ca urmare a dificultăților ivite în activarea ei. De aceea, ea nu poate să apară decât în democrație. În societățile totalitare nu poți revendica drepturi pe care nimeni nu le (mai) are și nici nu te poți lehămisi de ele.Să luăm un exemplu. O analfabetă, Elena Ceaușescu,  devine doctor în științe și academician. În codul social al epocii nu există nici o posibilitate de a denunța scandalul, de a spune că gestul reprezintă o sfidare, o batjocură la adresa academicienilor, a doctorilor în științe, a intelectualilor și a poporului român.Treizeci de ani mai târziu. Plagiatul ca fraudă devine o plagă a clasei politice. Se nasc academii de plagiatori, conducători de doctorate plagiatori care conduc doctorate de plagiatori. Din aceste academii de plagiatori se selectează clasa politică și demnitarii țării. Ei vor intra astfel în funcție, în indiferent care, cu o fraudă la activ. Parlamentari, prim-miniștri, miniștri, procurori, înalți ofițeri din armată și poliție sunt plagiatori. În actualul guvern există un ministru plagiator și altul care e ocotitorul plagiatorilor. Și un prim-ministru care tolerează acest lucru.De astă dată, societatea reacționează. Spațiul politic al noii societăți îi

8

permite s-o facă. Ziariștii scot la lumină noi și noi cazuri de plagiat ale membrilor clasei politice. Au loc întâlniri între ministrul educației și societatea civilă. Se cer termene ferme pentru retragerea titlurilor de doctori-plagiatori,  înființarea unei comisii de cercetare a plagiatelor, cu un regim de funcționare în urgență. Puterea promite, dă date precise. Au loc ședințe speciale de guvern. Dar nu se întâmplă nimic. Lumea cere insistent demiterea ministrului plagiator și a celui care amână indefinit lămurirea cazurilor de plagiat și sancționarea lor. Între timp parlamentul votează amendamente care îngroapă problema sancțiunilor și-i lasă pe plagiatori să defileze public cu decorația falsului în piept. Societatea civilă e cuprinsă de lehamite. Renunță. „Sistemul” a învins. Președintele țării tace. E liniște și pace.Alt exemplu. Bună parte dintre candidații partidelor puși pe liste pentru alegerile locale sunt condamnați penal sau în curs de cercetare. Lucrul e strigător la cer. Cum să propui primar sau consilier un delapidator dovedit, un pungaș, un mituit și mituitor, un om care transformă bunul public în afacere de familie? Opinia publică se revoltă. Și totuși listele se închid, toți penalii sunt prezenți pe ele, majoritatea vor fi aleși. Societatea civilă e cuprinsă de lehamite. Renunță. „Sistemul” a învins. Alegerile vor avea loc, într-o atmosferă de promiscuitate politică, un talmeș-balmeș de sfidare și acceptare resemnată. Președintele țării tace. E liniște și pace.Am descris în rândurile de mai sus felul în care se înlănțuie două păcate capitale ale democrației: lenea politică și lehamitea socială. Primul îl face cu putință pe al doilea. Lenea politică e cea care apare mai întâi. Lenea politică e de obicei trufașă: ea vine de la cei care vor să fie aparte, deștepții cărora „le-a căzut fisa” de la bun început, care nu se lasă prostiți cu una-cu două de circul și mascarada democrației, care trag primii pe dreapta și care râd de tine dacă nu-ți vezi „de treaba ta”. Ei sunt cei care nu-și pierd timpul cu nimicuri, care au o părere mult prea bună despre ei ca să meargă la vot și să se înjosească alegând dintr-o adunătură de netrebnici. Cei care sunt prea trufași ca să se mire când vor constata, apoi, că pe inerția și pe neimplicarea lor au fost – și am fost cu toții – încălecați. Pe drumul lăsat liber de neimplicarea lor, se instalează la putere o tagmă de politicieni-căpușe pe care nimic nu-i mai dezlipește de pe trupul unei națiuni.Dar ei, agenții lenii politice, au pe conștiință nu numai cadrul de viață pe care l-au primit de-a gata și-n care nu se recunosc, ci și pe concetățenii lor pe care i-au lăsat să se lupte cu puterea, singuri, în numele societății civile. Aceștia, după ce și-au luat ani la rând în serios meseria de cetățeni, au terminat prin a obosi și a se socoti învinși, trecând în categoria depresivilor sociali, a celor lehămesiți în cele din urmă de tot și de toate.

9

Acesta e momentul pe care-l pândește blocul devenit compact al clasei politice. Când lehamitea ne cuprinde pe toți, când resursele noastre de-a ne indigna s-au epuizat, atunci drumul politicienilor către o „dictatură prin consimțământ” este deschis. Lehamitea, de care va fi cuprinsă în cele din urmă întreaga societate, e păcatul capital care îngroapă o democrație. Va fi liniște, va fi pace.NOTE__________[1] Despre democrație în America, volumul II, capitolul XIV.

Interviu cu Lucian Boia. Comuniștii au câștigat partida chiar dacă comunismul a pierdut-o.

Despre cartea Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)Tweet

“Va rog sa-mi ingaduiti cu tot respectul ca in aceste clipe de adanca responsabilitate si in numele Sinodului permanent, al clerului si credinciosilor sa ne indreptam un gand de aleasa cinstire si pretuire catre doamna Elena Ceausescu, om de stiinta de renume mondial…,” spunea patriarhul Teoctist la intrevederea pe care a avut-o cu Ceausescu in 1986. Pasajul face parte dintr-o stenograma publicata pentru prima oara de istoricul Lucian Boia in volumul “Strania istorie a comunismului romanesc (si nefericitele ei consecinte)” – Humanitas 2016Un alt document, publicat tot in premiera, relateaza o discutie a lui Ceausescu in 1977, discutie care incepe cu o fraza infioratoare: “Sa stiti ca daca demolam tot Bucurestiul, va fi frumos”.

Noua carte a lui Lucian Boia va produce, si ea, la fel ca mai toate cartile din ultimii ani ale reputatului istoric, destule controverse. Teme precum colaborarea B.O.R. cu regimul comunist, industrializarea, modernizarea, pasivitatea populatiei, perioada post-comunista vor starni reactii, probabil si cateva comentarii indignate. Si e firesc poate sa fie asa din moment ce

10

multi oameni inca aproba mostenirea comunista in societatea romaneasca.Lucian Boia povesteste, in aceasta carte, comunismul romanesc din doua perspective: particularitatile “stranii” ale comunismului romanesc, adica deosebirile fata de alte regimuri comuniste si, doi, repercusiunile si mostenirile comunismului in lumea prezentului. Centrul de greutate al cartii este felul in care a trait societatea romaneasca comunismul, cum i s-a adaptat si cum, din pacate, intr-o masura, si l-a insusit. Nu este o carte despre doctrine si idei, ci o relatare despre viata romanilor  in comunism.“Comunismul a pierdut partida. Comunistii insa au castigat-o.” este una dintre frazele cheie ale acestui volum.REPORTER: Spuneți despre această carte că este o interpretare a comunismului românesc – nu o descriere. V-ați fixat anul 2016 ca un punct de reper pentru a vedea comunismul așa cum apare el în lumea de azi?LUCIAN BOIA: Eu mă ocup de mult de comunism. Am scris o carte la începutul anilor ‘90, “Mitologia științifică a comunismului”, o interpretare generală a fenomenului comunist, nu numai românesc. Și apoi am abordat comunismul în România, țară de frontieră a Europei, sunt capitole întregi destul de consistente despre perioada comunistă din România și în alte lucrări. Aproape în toate lucrările privitoare la România, într-un fel sau altul, sub un unghi saul altul, am privit și comunismul, așa că nu e ceva nou în cariera mea, ca să spun așa, interesul pentru comunism. De ce o interpretare? Păi, e firesc, dacă nu interpretezi în istorie, ce faci? Sigur, descrii fenomenul, cum l-am descris și eu. Cartea asta e și o povestire. Am povestit comunismul așa cum îl văd eu, așa cum mi s-a părut interesant să fie relatat, dar, în același timp, la fiecare pas, am încercat să și interpretez, în felul meu. Interpretarea e chestiunea cea mai complicată în istorie. Faptele le restabilim într-un fel sau altul, cu o aproximație mai mare sau mai mica, dar când ajungi la interpretare, aici lucrurile sunt foarte complicate. De ce? Istoria a mers într-un anume fel, fenomenele sau înlănțuit într-un anume fel și nu altminteri. Asta am încercat, să interpretez în felul meu.REPORTER: Faptul că volumul apare în 2016 cartea, când există o anumită maturitate a studiilor despre comunism are vreo semnificatie? Cartea are de-a face cu ceea ce trăim astăzi și cu moștenirea comunismului….

11

LUCIAN BOIA: Dacă vreți, sigur că are de-a face, dar nu trebuie căutate motive așa, ascunse sau obscure, sau conspiraționiste, de ce apare cartea in 2016. Apare pur și simplu pentru că acum am gândit-o eu, fără să am vreun motiv bine definit. Pur și simplu acum i-a venit rândul să fie scrisă. Altminteri sigur că e conectată la realitatea românească de astăzi, cum să nu fie? România de astăzi se trage din România comunistă. Am scris într-un loc, ne tragem din comunism mult mai mult decât din daci și din romani și mai mult decât din perioada interbelică pe care o tot invocăm…REPORTER: Spuneti in carte, “Marca pe care a lăsat-o comunismul e mai adânc întipărită decât istoria anterioară.”LUCIAN BOIA: Evident, comunismul a distrus enorm și a construit enorm. România lăsată de comunism este o altă Românie, oricum am privi-o, și economic și social, și cultural și mental, este altă Românie decât România de dinainte de comunism. Comunismul a făcut enorm. Si l-am moștenit, construim pe fundamentul lăsat de comunism – sau pe ruinele rămase în urma comunismului.REPORTER: Comunismul a apărut având o bază de cultură politică precară a oamenilor, și, în același timp a transmis un anumit primitivism, astfel că societetea după ‘89 era tot o societate primitivă și din punct de vedere politic, nealiniată valorilor europene…LUCIAN BOIA: Sigur, comunismul ne-a insularizat, pe noi ca și pe celelalte țări comuniste, dar România în și mai mare măsură. România a ajuns la un moment dat să fie izolată, nu complet, nu etanș, fiindcă asta nu se poate, dar oricum izolată în și mai mare măsură de circulația universală a ideilor, în toate privințele. A ajuns să fie mai izolată decât celelalte țări comuniste.REPORTER: De ce credeți că a existat o atat de mare pasivitate a populației de-a lungul anilor de comunism?

12

LB; Eu încerc să răspund și chiar îmi pun întrebarea asta, mi-o pun singur, nu trebuie să mi-o pună altcineva, e o întrebare la care nu e ușor de răspuns și niciodată n-o să ai un raspuns complet. De ce lucrurile se petrec într-un anume fel. Se petrec din foarte, foarte multe motive care se împletescREPORTER: Ați enumerat câțiva factori în carte…LUCIAN BOIA: Un prim factor ar fi o întreagă tradiție istorică, o tradiție de supunere în fața istoriei, exprimată și de cronicar, bietul om este sub vremi. Românii au cunoscut o mulțime de năvăliri, de stăpâniri străine și s-au învățat să plece capul, așteptând să treacă valul sau să treacă furtuna. Este o manieră de a îndura istoria mai curând decât de a o combate, de a încerca să i te împotrive;ti, de a încerca să ieși dintr-o anume situație. E o anume filosofie care-și are fundamentul ei și semnificația ei în istorie. Apoi, să nu uităm că societatea românească a fost scindată dinainte de comunism, și asta a usurat implantarea comunismului. Să nu idealizăm perioada interbelică, sigur, este remarcabilă în multe privințe, în alte privințe e mai puțin reușită decât ne-a plăcut s-o imaginăm. Populația era, în bună măsură, săracă, neștiutoare de carte, cam jumătate sau mai mult de jumătate din populația României se află într-o situație precară și din punct de vedere material, și din punct de vedere cultural. Or comunismul a mizat tocmai pe jumătatea asta de populație, căreia i-a dat sentimentul că e luată în considerare, că e pusă în frunte. Vechea elită a fost dezmembrată, anihilată. În anii comunismului, mai ales în prima perioadă, dar de fapt cam tot timpul, a existat o mobilitate socială ascendentă extraordinară. S-au ridicat categorii întregi din straturile de jos – să le spun așa, nu cu dispreț, ci ținând seama de starea lor materială și culturală – s-au ridicat și au luat locul altora. Masele de țărani care au trecut la oraș și au devenit muncitori industriali, au avut sentimental unei promovări, de pildă. Așa se explică faptul că nu a existat în România o rezistență anticomunistă care să cuprindă cea mai mare parte a societății și care să fie într-adevăr eficientă. Nu toată România – cum poate ne-am imaginat, dar ne-am imaginat greșit – nu toată România era pătrunsă de gânduri anticomuniste. Dimpotrivă. România a fost scindată și înainte de comunism, iar comunismul a mizat pe această scindare socială și culturală.REPORTER: Nu vi se pare că prea ușor un partid făcut dintr-o mie de oameni a devenit un partid de 400 000, în câțiva ani.LUCIAN BOIA: A, nu , chiar mai mult, la sfârșitul lui 1947, începutul lui ’48 cred că sunt deja vreo 800 000 de membrii de partid, iar până la urmă, spre sfârșitul epocii Ceaușescu, puțin înainte de prăbușirea comunismului, se ajunsese la aproape 4 milioane de membri de partid. Bine, nu înseamnă că toți erau comuniști autentici și că ar fi crezut cu ștrășnicie în adevărurile comunismului. Era și mult oportunism și adaptarea la o

13

anumită situație.REPORTER: O temă cred că destul de importantă din carte este continuitatea regimului comunist, continuitatea unor ideologii și a unor idei și a unor instituții în societatea românească de tranziție. Și continuitatea oamenilor, a cadrelor…LUCIAN BOIA: Nu știu cât a supraviețuit comunismul, dar comuniștii cu siguranță că au supraviețuit și cu ceva din ideologia și apucăturile epocii comuniste.REPORTER: Teoriile naționaliste comuniste au succes până în ziua de astăzi …LUCIAN BOIA: Naționalismul nu l-a inventat comunismul. Aici a fost un paradox interesant și destul de complicat. Comunismul în prima lui variantă n-a fost deloc naționalist, a fost chiar internaționalist și chiar antinațional, adică a încercat să facă tabula rasa din cultura tradițională românească, să schimbe complet interpretările istoriei. Comunismul românesc a devenit național și apoi naționalist și apoi tot mai naționalist de la un moment dat. Când s-a detașat atât cât s-a detașat de Uniunea Sovietică, de Pactul de la Varșovia, și s-a combinat cu o atitudine naționalistă. Comunismul a recuperat naționalismul anterior care nu era caracteristic gândirii comuniste. Ideologia marxistă, marxist-leninistă nu este una naționalistă, dimpotrivă, e universalistă, internaționalistă.">< video on www.youtube.com</a>, or enable JavaScript if it is disabled in your browser.</div></div>REPORTER: Asta e o particularitate, o stranietate…LUCIAN BOIA: Da, da, sunt multe particularități în comunismul românesc, de aceea am și intitulat cartea Strania istorie a comunismului românesc. Uite o țară unde nu există decât 1000 de comuniști în 1944 și care se comunizează nu numai la suprafață, dar în profunzime, asta s-a văzut după 1989, cât de greu a ieșit societatea românească din comunism. Cei mai mulți români se obișnuiseră cu comunismul. Iată un comunism românesc antinațional în ultima fază, care devine nu doar național, ci naționalist de-a dreptul și naționalist într-un grad foarte înalt. Nu mai spun comunismul dinastic care nu-și are echivalent în Europa printre statele comuniste europene. Poate fi comparat doar cu regimul din Coreea de Nord. Cu anumită originalitate chiar în raport cu Coreea de Nord. Acolo e tatăl și fiul, la noi au fost soțul și soția, fiul în așteptare să urmeze la tron.REPORTER: Când am citit cartea dvs mi-am amintit de un episod, puțină lume îl mai ține minte, din 2002. Eu zic că e un episod semnificativ. A fost atunci un scandal când în Camera Deputaților a fost expus la loc de cinste portretul lui Alexandru Drăghici, fost președinte al Marii Adunări Naționale. Și președintele Camerei Deputaților de atunci și partidele – PSD, PRM – au apărat existența acelui portret în Camera Deputaților. Sunt unii care spun ca Raportul Final făcut de comisia prezidențială a fost cumva inutil.

14

Totuși după Raportul final așa ceva n-ar mai putea să se întâmple, adică să fie declarată o continuitate între Marea Adunare Națională și actualul Parlament, să mai fie asumată public o astfel de continuitate.LUCIAN BOIA: Cu siguranță, Raportul final și-a avut rostul lui și nu-i neg câtuși de puțin importanța. Problema e cât de eficient a fost în toate privințele. Ne-am fi așteptat să aibă unele consecințe, inclusiv în plan juridic, pe care nu prea le-a avut.REPORTER: Cel putin la nivel simbolic cred că a avut efect, portretul lui Drăghici nu cred că ar mai putea să-l mai repună cineva în Camera Deputaților. S-a creat o discontinuitate…LUCIAN BOIA: Cu acest raport s-a făcut un pas semnificativ în despărțirea de comunism.REPORTER: Un capitol care, cred, va stârni ceva discuții este cel despre biserică și felul cum…LUCIAN BOIA: Intotdeauna indiferent ce zicem despre biserică se stârnesc discuții…REPORTER: A colaborat BOR cu regimul comunist? A existat o complicitate a BOR cu regimul comunist?LUCIAN BOIA: A existat, sigur, nu în totalitate. Bisericile au pierdut în urma instaurării comunismului, toate bisericile au pierdut, inclusiv biserica ortodoxă, regimul comunist fiind un regim ateu, li s-au desființat școlile, li s-au confiscate proprietățile, și ortocșilor, și catolicilor, la toate cultele au existat împotriviri față de regimul comunist, e clar că sunt odouă viziuni complet diferite asupra lumii, două idelogii diferite. Nu vreau să exagerez și să spun că a existat o colaborare perfectă între Biserica ortodoxă și regimul comunist, dar în anumite zone o cooperare a existat, nici nu se discută. E un capitol în carte care îndrăznesc să spun că e destul de convingător, cel puțin așa zic care l-am scris.REPORTER: Avem și un document, o probă de absurd, discuția dintre Patriarhul Teoctist…LUCIAN BOIA: Da, primirea Patriarhului Teoctist, imediat după alegerea sa în fruntea Bisericii ortodoxeREPORTER: Aveți o exclamatie in carte: Ce dovadă de servilism!LUCIAN BOIA: De slugărnicie, spun. Gândiți-vă, întâlnirea asta e datată în 1986, momentul de vârf în dărâmarea bisericilor, iar Patriarhul și ceilalți ierarhi prezenți, mai mulți mitropoliți, îi ridică laude neîncetate lui Ceaușescu. Bineînțeles, nimeni nu are un cuvânt de spus despre dărâmarea bisericilor, sau despre suferințele oamenilor și nu e vorba doar de biserici. În 1986 România era cufundată în frig, în întuneric, oamenii abia mai reușeau să găsească de mâncare. Biserica a avut o atitudine pasivă, și până la urmă de acceptare, și chiar de colaborare cu regimul comunist. Ajunge s-o comparăm cu acțiunea bisericii în Polonia și cu asta am spus tot. Nu înseamnă că e vorba de întreaga biserică, sunt preoți care

15

s-au opus de la început și până la sfârșit. Eu ma refer la Bierica Ortodoxă ca instituție și la ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane. Este clar că bisericile în genere au avut și partea lor de colaborare cu regimul comunist, și poate că nici nu se putea altfel. Dar Biserica Ortodoxă în mod deosebit. Iar regimul comunist a ținut la colaborarea cu Biserica Ortodoxă, fiindcă este biserica net majoritară, biserică net românească independentă, spre deosebire de biserica catolică care depinde de Vatican. Avea acele calități care determinau și regimul comunist să privească cu interes… A existat o zonă în care interesele au fost comune. Interesul deosebit pe care conducerea partidului o avea pentru organizarea vieții religioase românești în Europa occidentală și în lume în general, în Statele Unite. Sunt parohii aflate sub jurisdicția Patriarhiei române și controlate direct sau indirect de regimul comunist din România.REPORTER: M-am uitat pe siteul Patriarhiei să văd dacă au vreo poziție despre comunism. Și au un fel de istoric al Bisericii ortodoxe române și perioada ‘44-’89 nici nu e rostit cuvântul…LUCIAN BOIA: A, da nu există nimic?REPORTER: În schimb am găsit o frază, “între faptele mai de seamă din viața bisericească trebuie să mai reținem revenirea la ortodoxie a majorității covârșitoare a clerului și credincioșilor uniți în anul 1848 precum și prima canonizare a unor sfinți…”LUCIAN BOIA: Ar trebui întrebați și Greco-catolicii ce părere au despre o asemenea afirmație, a fost un abuz teribil al regimului comunist, și prețul pe care biserica ortodoxă l-a primit pentru genul de colaborare cu regimul comunist. A fost un câștig evident pentru biserica ortodoxă, dar prin lovirea, prin nedreptățirea celorlalți.REPORTER: Comuniștii cu câștigat partida, spuneti…LUCIAN BOIA: Elita românească, actuala elită romănească, spun elită ca termen tehnic, cei care se află la vârf, în plan politic, economic, intelectual, elita românească, sau clasa conducătoare românească, provin din comunism. Sunt creația comunismului, nu 100%, dar destul de aproape de 100%. Comunismul nu mai există, s-a dus, dar oamenii ridicați de comunism, descendenții lor și toate rețelele care s-au creat și care îi cuprind pe acești oameni au supraviețuit comunismului.REPORTER: Mai mult decat o reîntoarere la perioada interbelică e deci mai profitabil să încercăm o reconstrucție, o formula nouă?LUCIAN BOIA: Asta nici nu se discută. În primul rând că n-avem cum să ne întoarcem la perioada interbelică, în istorie nu te întorici îndărăt. Istoria merge înainte, mai bine, mai rău, dar merge înainte, cum să ne ntoarcem la perioada interbelică? Era altă Românie. Și nici nu merită să te întorci. A fost o Românie care și-a avut partea ei de strălucire, generația intelectuală a anilor ’30, monarhia în multe privințe, o Românie care arăta bine, pe de-o parte, și care nu arăta chiar atât de bine, avem și Mișcarea legionară și

16

toate excesele la care s-a ajuns, vezi sărăcia multor români, neștiința de carte. În fond, e un exemplu pe care îl dau din când în când, Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu – cine i-a produs? I-a produs România interbelică și pe ei, nu doar pe Mircea Eliade și pe Emil Cioran, sunt în aceeași măsură un produs al României interbelice. Nici nu se discută, nu te poți întoarce înapoi în istorie și nici nu are rost să ne întoarcem. Istoria a mers înainte. Sunt mulți cei ce regretă comunismul. Mă amuză văzându-i cât de tare regretă comunismul și le spun – am scris și în carte într-un loc – nu vă temeți și nici nu va făceți iluzii, nu se mai întoarce regimul comunist. Poți să bocești cât vrei pe mormântul lui, poți să bocești reîntoarcerea frumoaselor vremuri de altădată, ce-a fost în istorie nu se mai întoarce – dar acum vorbind serios, modelul nostru de astăzi este totuși modelul occidental. Spre Occident trebuie să privim, eu nu spun că Occidentul e o societate ideală, nu există societate ideală. Dar dintre toate societățile este și încă rămâne cea mai bună, cea mai corect, și mai drept, și mai eficient organizată. N-are rost să privim spre perioada interbelică – unii privesc spre daci, spre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, sunt și obsedați din ăștia ai istoriei. Noi trebuie să privim spre viitor, iar în ce privește prezentul, modelul este totuși modelul democrației occidentale este singurul model viabil. Oricâte critici s-ar putea aduce și acestui model. (a consemnat Lucian Popescu) www.contributors.ro

Din lumea banilor: 1. Indicele Dow - Jones - de MSM

2. Contractele de tip Futures - de Ionuț Plesnecuțe

1. Indicele Dow-Jones

17

Cel mai cunoscut indicator al cursului bancar, Dow Jones Industrial Average, care reflectă modul în care evoluează economia Statelor Unite, a împlinit în acest an vârsta de 120 de ani.

Charles Henry Dow (1851-1902) s-a născut în statul Connecticut și la vârsta de 20 de ani a devenit ziarist, interesat de informații și analize ale activității din lumea afacerilor. În 1880 s-a mutat la New York și a fost angajat de Kiernan Wall Street Financial News Bureau, unde a progresat repede și a fost cel care l-a recrutat pe Edward Jones. Firma Kiernan difuza prin mesageri băncilor și firmelor de afaceri new yorkeze informații

despre mersul bursei din acea zi, scrise, la început, de mână. Din 1883, a publicat zilnic două pagini tipărite. In 1894, Dow și Jones au inventat o medie zilnică a acțiunilor celor mai importante douasprezece companii de transport feroviar Dow Jones Transportation Average, fiindcă industria și transporturile feorviare constituiau pe atunci cea mai dinamică parte a economiei americane. După doi ani, ei au extins indicatorul lor la douăzeci de firme dominante și l-au numit Dow Jones Industrial Average (DJIA). La început indicatorul era o simplă medie a valorii zilnice a acțiunilor, dar astăzi se calculează într-un mod mult mai sofisticat. Companiile selectate pentru acest index se schimbă, după cum evoluează economic. Primele 12 companii americane incluse în Dow Jones în 1896 erau: American Cotton Oil, American Sugar, American Tobacco, Chicago Gas, Distilling & Cattle Feeding, General Electric, Laclede Corporation, National Lead, North American, Tennessee Coal and Iron, US Leather Preferred și US Rubber. Numai General Electric mai figurează astăzi printre cele 30 de companii incluse în Dow Jones, alături de Coca-Cola, Walt Disney, Walmart, 3M, Pfizer, Exxon, Merck etc.

2. Contractele de tip “Futures” – de Ionuţ PlesnecuțeContractele „futures” reprezintă ultima categorie de instrumente financiare din clasa derivativelor. În forma de bază, contractul „futures” reprezintă o înţelegere între două entităţi (la fel ca şi în cazul contractelor forward cel care cumpără produsul este „long” şi cel care vinde produsul este „short”)de a cumpăra/vinde un produs standardizat, la o dată viitoare și la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului. Primele contracte de tip „futures” au fost înregistrate în secolul XVIII în Japonia având ca produs de

18

referinţă orezul. Chicago Board of Trade e prima instituţie care a început să comercializeze oficial contracte „futures” în 1864. Contractele aveau ca produs de referinţă porumbul, dar la scurt timp au fost adăugate alte produse agricole (ovăz, grâu, etc). In secolul XX noi categorii de produse au fost adăugate, de la metale până la instrumente financiare. În statele Unite ale Americii, pieţele şi contractele de tip „futures” sunt monitorizate şi regulate de către Commodity Futures Trading Commission, agenţie care aparţine de guvernul american. Principala caracteristică a contractelor „futures” e reprezentată de standardizarea produselor din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Fiecare contract specifică exact cantitatea care e cumpărată/vândută şi calitatea produsului. Să luăm de exemplu petrolul: pe piaţă există două tipuri de contracte „futures” pentru petrol: WTI Crude Oil şi Brent Crude. Aceste denumiri se referă la calitatea petrolului şi se tranzacţionează la preţuri sensibil diferite (Brent Crude e mai scump în comparaţie cu WTI Crude Oil datorită calităţii superioare). De asemenea, fiecare contract tranzacţionat este pentru cantitatea de 1000 barili (care înseamnă 42,000 de galoane). Cei mai importanţi termeni într-un contract „futures” sunt: - „forward price” – preţul la care cele două entităţi au căzut de accord să tranzacţioneze produsul - „delivery date” – data la care contractul se încheie şi cele două entităţi trebuie să facă schimbul de produse/bani - „initial margin” – suma de bani care trebuie depusă de ambele părţi în momentul când contractul este iniţializat. De obicei această sumă e între 5% şi 15% din valoarea contractului. - „maintenance margin” – suma minimă acceptabilă pentru fiecare contract - „call margin” – momentul în care suma depusă iniţial scade sub „maintenance margin” - „clearing house” – o instituţie independentă care asigură executarea tuturor tranzacţiilor, face „margin calls” şi ţine în conturi banii depuşi de părţile participante în tranzacţii. Să presupunem că suntem interesaţi să intrăm într-un contract „futures” prin care dorim să cumpărăm 1,000 barili de petrol în 6 luni. Astăzi un baril de petrol se vinde cu $50. Prin urmare contractul „futures” are o valoare iniţială de $50,000, sumă de bani pe care trebuie să o plătim peste şase luni (momentul când contractul expiră – „delivery date”). De asemena, „initial margin” este 10% din valoarea contractului - $5,000 şi „maintenance margin” este $4,500. În momentul semnării contractului, suntem obligaţi atât noi cât şi partea care vinde produsul să transferăm $5,000 fiecare în contul entităţii care are rolul de „clearing house”. Principala motivaţie

19

pentru acest avans este de a evita riscul ca una din entităţi să nu poată onora tranzacţia. Ziua următoare „clearing house” va transfera fonduri dintr-un cont în altul în funcţie de preţul petrolului în acea zi. Presupunând că preţul petrolului a crescut la $50.20 în ziua următoare. „Clearing house” va transfera $200 din contul vânzătorului în contul nostru şi valoarea contractului va fi din nou de $50,000. În acest fel, noi suntem protejaţi în cazul în care vânzătorul nu poate onora tranzacţia in viitor. În continuare asumăm că preţul petrolului va sta constant la $50.20 pentru următoarele trei săptămâni. În acest interval de timp nici un transfer de bani nu e necesar deoarece nu a intervenit nici o schimbare în valoarea contractului. După această perioadă, preţul petrolului creşte brusc la $51 pe baril. În acest moment, au loc câteva evenimente: - „clearing house” transferă $800 din contul vânzătorului în contul cumpărătorului - Vânzătorul primeşte un „margin call” deoarece balanţa în contul de la „clearing house” care e în prezent de $4,000 a scăzut sub valoarea de „maintenance margin” stabilită iniţial la $4,500. - Vânzătorul e obligat să transfere în contul de la „clearing house” suma de $1,000 pentru a aduce balanţa contului la valoarea iniţială. Acest proces de a alinia preţul contractului „futures” la preţul zilnic al petrolului are loc în fiecare zi pe toată durata contractului. În momentul încheierii contractului (în cazul nostru 6 luni) părţile au două variante: vânzătorul livrează produsul în timp ce cumpărătorul plăteşte preţul sau fiecare îşi retrage banii de la „clearing house” cu câştigul/pierderea suferită şi nici un schimb de produse contra bani nu are loc. Contractele „futures” prezintă câteva avantaje majore pentru o gama variată de entităţi (de la „daily traders” până la producători şi consumatori): - Standardizarea produselor din punct de vedere calitativ creează o lichiditate suplimentară pe piaţa respectivelor bunuri şi produse. - Capabilitatea de a încheia contracte pe perioade diferite de timp. - Posibilitatea de a vinde un contract în orice moment fără pierderi. - Având o entitate independentă („clearing house”) care supraveghează toate tranzacţiile, probabilitatea ca o firmă să nu îşi respecte obligaţiile contractuale sunt aproape nule.

În prezent, contractele „futures” sunt cele mai populare contracte din familia derivativelor. Aceste contracte sunt tranzacţionate pe o scară largă nu numai în marile centre financiare ale lumii dar şi în multe alte ţări. De exemplu, în România, contractele „futures” sunt tranzacţionate de către Sibex – Sibiu Stock Exchange (cunoscută iniţial sub numele de Bursa de Mărfuri Sibiu). Popularitatea lor se datorează uşurinţei cu care pot fi

20

tranzacţionate, sumele mici de bani necesare de a intra într-un asemenea contract, capabilitatea de a vinde contractul uşor și nivelul de risc scăzut.

Poetul lunii: Petru CrețiaCântec în stil naiv despre fiinţă şi părere

Nimic nu are în sine putereaDe a fi mai mult decât esteAtuncea când este, în forma-i deplină,Tot ce poate fi.

Aproape tot ce trăieşte încearcăSă fie cumva altfel decât esteÎn golul amar dintre tot ce ar vreaŞi nu poate fi.

În vorbe e răul, în gesturi deşarte,În tot ce pare a fi şi nu este,În biata minciună jucată în lumeCrezându-se-a fi.

Vrem să părem şi să fim mai adânci decât suntem, Mai puternici, mai mari şi mai buni decât este Dat firii noastre şi slavei, mai grei de iubireDecât ştim a fi.

Dar toate acestea fac parte din lume, Iar hula nemilei un greu păcat este Al oricărui gând care judecă lumeaCum nu poate fi.

Căci mulţi muritori trăiesc din puterea De-a trăi în părere şi de-a crede că este În ele, sub lună, mai mult decât poateÎntr-adevăr fi.

Coboare îndurare În lumea pieirii Peste veacul făpturii, Peste tot ce esteGreul de a fi.

21

Judecata

Prin constituţia lumiiTuturor, dar tuturor ne revineDreptul de a nu fi mai multDecât suntem,Decât ce s-a întâmplat şi se întâmplă să fimÎntre marginile nealegerii noastre.Dreptul ca, judecaţi de puteri,Să fim în sfârşit absolviţi,Legitimaţi, îngăduiţi, eliberaţi,Trecuţi, aşa cum se întâmplă să fim,În tagma drepţilor şi a celor curaţi,Admişi în comunitatea finală şi unanimăA drepţilor şi a celor curaţi,Amnistiaţi în însuşi numele necruţător al legii,Spălaţi de rele şi patimi,De vrerile noastre stângace, pierdute,Înălţaţi din toate câte întâmplător vom fi fostŞi neîntâmplător rămânem,Îmbrăcaţi în straie regeşti,Spălaţi pe picioare de pontifii negri ai soarteiŞi mai ales, mai presus, mai cu strâmbă dreptateIubiţi infinit.

Tu dulce-neagră

Tu dulce-neagră, furios amarăEsenţăCare bântui arborii şi gândul,Făcând şi desfăcând gânduri şi lumi,Iluminând pe dinlăuntru pătimireaŞi sfâşiind fragila rezistenţăA clipelor chemate să se ducăŞi să urceÎn alt timp.Ţie, trecere şi stavilă, ar trebui să-ţi dămUn numePe care iadul fiinţei să nu-l ştie.

22

Petru Creția (1927-1997) a fost profesor universitar la Facultatea de Filologie a Universității București, elinist, eminescolog, eseist, traducător, poet, autor, director al revistei de istorie literară Manuscriptum, filozof și deținut politic.Este foarte cunoscut de publicul român pentru multe din citatele sale (Puținătatea spiritului naște monștri, Clipa e cea care dă și ia cu același gest...),și mai ales pentru cele anticomuniste ( Comunismul este cea mai mare aflare în treabă din istorie, Am stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți...).

Rubrica gastronomică: Ciorba falsă de burtă

Multora ne place ciorba de burtă, dar suntem împiedicați să o pregătim din mai multe motive, între care marea dificultate de a găsi în magazinele occidentale oase de vită și burtă bine curățată și suferința pe care am impune-o familiei, prin mirosul

impregnat în locuință, de câte ori ne-am lua inima în dinți și am face marele efort de a găti produsul care ne satisface păcătoasele noastre preferințe gastronomice.Larg răspândită în peninsula Balcanică, ciorba de burtă a venit cu armatele turcești și a intrat în bucătăriile naționale ale Greciei, Bulgariei, României și Serbiei, instalându-se peste tot în fruntea bucatelor preferate de bărbații petrecăreți, care o cer și la chefurile de noapte și în diminețile mahmure care le urmează. Insuși cuvântul ciorbă derivă din echivalentul lui turc (tjorba), la rândul lui luat din limba persană (shorba). Contribuția românilor a fost

23

adăugarea smântânii, a leușteanului, a dresului cu gălbenuș de ou și a acritului cu oțet.Ajutorul pentru cei care trăiesc în țări nebalcanice și tânjesc după delicioasa ciorbă usturoiată vine de la mai multe site-uri românești, care răspândesc mai multe rețete falsificate de ciorbă de burtă fără burtă. În esență, falsa ciorbă de burtă este o ciorbă de ciuperci, gătită ca și când ai face una de burtă. Am încercat-o și este delicioasă, infinit mai ușor de făcut și are calitatea că nu atentează la universul oftalmic al reședinței familiale.Ciupercile sunt dintre cele mai frecvent găsite în toate supermarket-urile: bella, white bella, portabella...

După spălare repetată cu apă rece, eu fierb pentru scurt timp ciupercile, fiindcă prima apă în care le fierb devine neagră, așa că o arunc. Ciupercile parțial fierte le tai în felii sau șuvițe și le pun deoparte.Încep ciorba după metoda de jos în sus. In oala viitoarei ciorbe pun o ceapă mare tăiată mărunt, doi morcovi dați prin răzătoarea mare, o linguriță de sare, patru linguri de ulei, 30 de boabe de piper, șase foi de dafin, 5-6 căței de usturoi și le prăjesc la foc mare, mestecând continuu cu o lingură de lemn, cam 5-6 minute. Apoi adaug apa, ciupercile tăiate și 3-4 gogoșari în oțet, deasemeni tăiați în felii și le las să fiarbă 20 de minute la foc mic. Dacă oțetul de la gogoșari nu a acrit destul zeama, mai adaug oțet. La jumătatea fiertului adaug leușteaanul, iar la sfârșit încă 3-4 căței de usturoi, zdrobiți. Dau oala la o parte și aștept să se răcească. Într-o farfurie adâncă frec două gălbenușuri de ou, apoi adaug patru linguri de smântână și amestec cu câteva linguri de ciorbă răcită, apoi torn totul în oala. La încălzirea dinaintea mâncării trebuie prudență, fiindcă datul în clocot brânzește smântâna.Se mănâncă cu ardei iute, crud sau murat. (MSM)

24

Pictorul lunii: Constantin Isachie PopescuDespre ISACHIE POPESCU CONSTANTINDespre pictorul Constantin Isachie (1888, Paşcani – 1967, Bucureşti) au scris în perioada interbelică importanţi critici de artă ca H. Blazian, Ionel Jianu, Petru Comarnescu sau Nicolae Argintescu Amza, iar la puţini ani după dispariţie, în 1975, i s-a organizat o amplă expoziţie retrospectivă. De atunci însă a intrat de atunci într-un nemeritat con de umbră.Cu toate acestea, lucrările sale au fost şi sunt apreciate de colecţionari, astfel că un grup de istorici de artă, cunoscuţi ca organizatori de expoziţii pe tematica intitulată «Restituiri», a organizat în anul 2014, în lunile iulie-septembrie, o expoziţie de pictura si grafica a artistului. Acestea se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, Muzeului Naţional Peleş şi în alte muzee din ţară (Muzeul de Arta Piatra Neamţ, Muzeul Municipiului Câmpulung, Muzeul de Arta Targoviste), în alte instituţii şi în mai multe colecţii particulare. Constantin Isachie a avut şase expoziţii personale în cei zece ani ce urmează debutului din 1924, expunând în 1934 la Fundaţia Dalles, sala care consacra un pictor în anii 30, şi apoi din nou acolo în 1939.De la bun început devine apreciat în cercurile cele mai înalte ale capitalei, primind importante comenzi de portrete: Regina Maria (1936), foşti guvernatori ai Băncii Naţionale ca Mihail Manoilescu şi Constantin Anghelescu (1939), înalţi prelaţi ca Episcopul Vasile Aftenie, personalităţi din lumea artelor ca dirijorul George Georgescu, întemeietor al Festivalului George Enescu ş. a.Pictează în stil postimpresionist peisaje din ţară şi din multe alte locuri, îndeosebi din Franţa, Anglia, Belgia, Spania şi Croaţia, adecvându-şi maniera la specificul locului, izbutind ceţuri engleze în delicate şi transparente nuanţe de gri sau arhitecturi bine decupate de lumina puternică a sudului. În naturile statice predomină buchetele florale cu o compoziţie bine individualizată, de multe ori bazată pe asimetrie, dar şi suave ansambluri de obiecte decorative prin care îşi demonstrează măiestria de a reda transparenţe, străluciri şi oglindiri. Acestora li se adaugă remarcabila suită de portrete şi nuduri pictate într-o manieră când realistă, când inspirată de şcoala franceză sau engleză, unele având o tentă de monden specifică anilor interbelici, ceea ce le conferă o inconfundabilă atmosferă de epocă. Dr. Mihaela Varga

25

Sibiu

26

Peisaj din Dubrovnik

27

Natură statică cu flori și urcioare

28

Dimineață pe Tamisa

29

Pamfletul lunii: Cu căciulile pă frunte - de Mircea Dinescu

Nu știu cîtă uimire, cît dispreț și cîte semințe prăjite au consumat alte nații privind, la jurnalele de știri, baletul mecanic din piețele Coreei de Nord, unde milioane de titirezuri însuflețite s-au învîrtit zilele trecute în cinstea Marelui Cîrmaci.Turnatu-ne-am noi oare vreun păhăruț de cenușă în creștet?Rușinatu-ne-am îndeajuns că la sfîrșitul secolului XX am fost mai coreeni decît coreenii, convocîndu-i pe voievozii neamului pe stadionul 23 August ca să-l pupe-n cur pe nea Nicu, cu ocazia “Cîntării României”, fără teama că o să se surpe mormîntul lui Nicolae Iorga de scîrbă și indignare?Oricît am ciripi europenește pe creanga de la Bruxelles și oricît ne-am pitula sub scutul de la Deveselu, nojițele de la izmene ne ies de sub frac și ne dau de gol că sîntem neam de tîrlă, dispuși nu doar să ne furăm singuri căciula, ci și să cîntăm cu mîndrie patriotică obiectul propriului furt.Căci, după un reportaj despre exterminarea bolnavilor în spitalele românești cu complicitatea autorităților, îmi fu dat să aud, la un post de radio, mobilizatorul cîntec al căciulii geto-dacice, căzută parcă pe ochii noștri taman în clipa cînd ni se ciordea butelia din bătătură:Cu căciulile pă frunte,stăm de veacuri ca un munteîn curbura arcului Carpat.Asta e căciula meași o port cum se purta,că-i obicei din daci lăsat.Port căciula pe-o urecheși acasă, și la nuntă, și la oi,după datina străveche,moștenită și păstrată și pă la noi.Haideți, fraților, să ne-o îndesăm și mai bine pe frunte, căci încă e de furat în această țară.(www.catavencii.ro)

30

Istorie prezidențială americană: Fantomele de la Casa AlbăPrima fantomă văzută în Casa Albă a fost aceea a lui Abigail Adams, soția celui de al doilea președinte american, John Adams. Soții John și Abigail au fost primul cuplu prezidențial care a locuit în conacul de pe malul râului Potomac, care a devenit, începând cu ei, reședința oficială a președinților americani. Când soții Adams s- au mutat în ea, construcția nu era completă și Abigail Adams obișnuia să întindă rufele la uscat în camerele încă netencuite. Pentru aceasta ea a ales camera dinspre est, care i s-a părut cea mai

Abigail Adamsînsorită. În aparițiile fantomatice reptate, cei care au văzut-o au recunoscut-o după șalul și boneta de dantelă și au confirmat că apariția celei de a doua doamnă a țării pare că se grăbește către East Room, ținând brațele întinse, ca și când ar căra un morman de rufe.Un bărbat apare periodic, spunând cu voce groasă: Eu sunt Dl. Burns. După ce au ales locul unde să se construiască reședința prezidențială, delegații congresului au cumpărat terenul de la proprietarul David Burns.Un loc faimos este Grădina trandafirilor din parcul Casei Albe, unde se țin coferințe de presă și spectacole. Grădina a fost făcută de Dolley Madison, nevasta celui de al patrulea președinte, James Madison.

Edith Wilson

Cea de a doua soție a președintelui Woodrow Wilson, Edith Bolling Galt Wilson a dat ordin să se scoată tufele de trandafiri, dar lucrătorii care se pregăteau să o facă au dat cu ochii de Dollley Madison, care le-a interzis distrugerea grădinii, la peste 70 de ani de la moartea ei.

Dolley Madison

Dar cea mai frecventă vizită fantomatică la Casa Albă e făcută de stafia lui Abraham Lincoln, care a fost văzută de președinți și membrii ai familiilor

31

lor, de salariați și de mai mulți invitați, care au petrecut nopți în dormitorul Lincoln. Printre ei, regina Wilhelmina a Olandei și primul minsitru britanic Winston Churchill. Ultimul a locuit multe săptămâni în Casa Albă, în timpul celui de al doilea război mondial. El avea obiceiul să facă o baie fierbinte prelungită, noaptea târziu, savurând unul din faimoasele sale trabuce. Ieșind din cadă, gol-goluț și cu trabucul în gură, a intrat în dormitor, unde l-a văzut pe Lincoln în picioare, sprijinit de polița șemineului și privindu-l amuzat. Bună seara domnule președinte - a spus calm Churchill - trebuie să recunosc că m-ați prins într-o poziție dezvantajoasă.Când Lincoln trăia, încăperea care este astăzi denumită dormitorul cu numele lui, era cabinetul lui de lucru. (MSM)

Dormitorul Lincoln

Opinii: Scutul antirachetă, Rusia şi ordinea europeană. O tensiune insolubilă? - de Valentin Naumescuwww.contributors.ro mai 18, 2016 Puncte cheie:• Antiliberalismul organic al Rusiei şi propensiunea spre autoritarism

(amplificate de dimensiunile teritoriale imense, de dispreţul conducătorilor din toate regimurile ruseşti pentru libertăţile şi

32

drepturile individuale, de corupţia structurală şi de specificul ortodoxiei răsăritene) au ţinut imperiul slav la periferia spaţiului occidental, nu numai geopolitic, dar şi (sau în primul rând) pe dimensiunea culturii politice şi a formulei de organizare statală;

• Incapacitatea istorică şi culturală a Rusiei de a se integra paşnic sau de a fi compatibilă cu ordinea politică europeană de esenţă westfalică, a determinat şi determină în continuare o mare parte din mizele şi încărcătura emoţională a politicii internaţionale pe continentul european. După succesul major repurtat la Congresul de la Viena (1815), în care ţarului Alexandru I şi Rusiei le-au fost recunoscute statutul de mare putere europeană şi participarea la echilibrul de forţe de pe continent, în principal datorită victoriei asupra Grande Armée a lui Napoleon, Rusia nu a mai dorit sau nu a mai reuşit niciodată să se integreze politic armonios în sistemele de organizare liberale de mai târziu ale Europei. Ţari desprinşi de realităţi, comisari ai poporului abuzivi, secretari generali de partid monstruoşi şi preşedinţi autoritarişti, cu trecut de ofiţeri KGB, au preferat, în schimb, într-o succesiune a înstrăinării Rusiei de cultura liberală, pluralistă şi autonomă a Europei, să adopte felurite strategii de intimidare, de forţă şi de exprimare a pretenţiilor privind recunoaşterea unei sfere de influenţă în Europa Centrală şi de Est. Toate acestea s-au întâmplat în paralel cu pierderea competiţiei cu Occidentul pentru modernizare şi dezvoltare economică şi socială, implicit a atractivităţii externe a Rusiei ca soft power;

• Exceptând perioada Războiului Rece (singurul interval al istoriei moderne în care Moscova a fost parte a ordinii europene şi globale, negociate de Stalin cu aliaţii occidentali din timpul celui de-al doilea război mondial, e drept în mod abuziv şi împotriva voinţei naţiunilor Europei Centrale), Rusia s-a aflat în dezacord cu sistemele succesive de aranjamente politice şi instituţionale din Europa, pe care le-a considerat în mod ipocrit „ameninţări la adresa securităţii sale”, cu unicul scop a-şi legitima doctrina bazată pe capacitatea tradiţională de intimidare militară;

• După încheierea Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, Rusia, să-i zicem postcomunistă, nu a mai putut şi nu a mai găsit soluţii politico-diplomatice să revină în cadrul ordinii europene, decât ca posibil agresor, ca furnizor de gaze gata oricând să şantajeze o ţară „neprietenă” sau ca putere nostalgică, revendicând iluzorii drepturi şi „interese specifice” în regiunea cuprinsă între Germania şi frontierele occidentale ale Rusiei, numită atât de sugestiv Zwischeneuropa;

• Agitaţia creată recent de operaţionalizarea scutului american antirachetă de la Deveselu şi de viitoarea instalare a componentelor scutului şi

33

în Polonia, un gest politic, militar şi simbolic prin care Statele Unite şi NATO îşi delimitează definitiv şi categoric teritoriul intereselor strategice pe flancul estic al spaţiului euro-atlantic, în acord cu voinţa democratică a naţiunilor din Europa Centrală, este o reacţie patognomonică a frustrărilor Moscovei. Rusia doreşte să arate lumii că nu a acceptat noua ordine europeană şi mondială şi nu este împăcată cu rolul deloc impresionant care îi revine în noua configuraţie a sistemului de relaţii internaţionale, dar mai ales cu pierderea capacităţii de intimidare militară asupra regiunii aflate în proximitatea frontierelor sale occidentale;

• În mod evident, lăsând ipocrizia de ambele părţi deoparte, trebuie admis că discursul despre rachetele Iranului care ar ţinti Europa Centrală nu s-a „vândut” nicăieri, nici în Rusia, nici în Statele Unite, nici în Europa (iar în Iran tema nici nu există), programul strategic american de apărare antirachetă avându-şi în fond originea în anii ‘80, în perioada preşedintelui Ronald Reagan (Iniţiativa Strategică de Apărare – SDI, 1983), reflectând, atunci ca şi acum, dorinţa benefică şi legitimă a Statelor Unite de a crea o umbrelă de securitate asupra teritoriului său şi al aliaţilor, precum şi de a minimaliza implicit potenţialul ofensiv al puterii rivale. Pentru nimic altceva nu s-ar fi justificat o investiţie americană de miliarde de dolari, derulată de-a lungul a zeci de ani, Iranul fiind totuşi doar o putere regională a Orientului Mijlociu, care nu a ameninţat niciodată Europa. Chiar şi în aceste condiţii, o Rusie democratică, liberală şi cu cele mai bune intenţii faţă de Europa tot nu ar fi avut motive să fie în dezacord cu scutul antirachetă, în condiţiile în care miza Moscovei nu ar fi fost de fapt, ca scop în sine, tocmai contracararea puterii şi influenţei Statelor Unite în Europa;

• Scutul antirachetă amplifică, ce-i drept, puterea politică, strategică, militară şi simbolică a Statelor Unite în Europa (fiind integrat acum oficial în instrumentarul NATO), dar nu justifică nicidecum discursul anti-scut al Rusiei, decât prin confirmarea indirectă a ambiţiilor de păstrare a capacităţii de intimidare a Moscovei asupra ţărilor din regiune. La urma urmei, dacă Rusia şi-ar construi şi ea un scut antirachetă pe teritoriul unui stat aliat (de exemplu, în Kazahstan), nu ar interesa pe nimeni, acesta fiind semnul cel mai clar că tema în discuţie nu vizează o eventuală agresiune asupra Rusiei, ci doar influenţa Statelor Unite în ordinea de securitate europeană şi globală. Dar Rusia nu este interesată să instaleze scuturi antirachetă, ci vorbeşte în continuare de amplasarea de noi baterii de rachete balistice;

• Este de presupus că, prin acţiuni politice şi militare viitoare, Rusia va dori să decredibilizeze scutul antirachetă, nu pentru a distruge

34

sau invada un teritoriu din proximitatea ei geografică (căci oricum nu ar avea ulterior capacitatea să-l hrănească şi să-l administreze), ci doar pentru a impune în conştiinţa publicului european că puterea ei militară trebuie luată în considerare pe mai departe. Dacă ar pierde definitiv capacitatea de intimidare militară, fie şi pe plan simbolic, neavând practic alte pârghii de putere stabile, Rusia s-ar simţi invalidă.

*De peste două sute de ani, Rusia, în versiunile ei ţaristă, sovietică sau capitalist-autoritaristă, persistă în greşeala de a se vrea temută. În accepţiunea liderilor de la Moscova de ieri şi de azi, puterea Rusiei nu constă în atractivitatea ei pentru alte state şi naţiuni, ci în capacitatea de a semăna groaza în jur şi de a te obliga să i te supui. A rămas poate, în acest tragic şi brutal complex al istoriei ruse, ceva din trauma invaziei „Hoardei de Aur” a lui Ginghis-Han şi a îndelungatei dominaţii mongole, care a supus Rusia kieveană în secolul al XIII-lea şi i-a marcat evoluţia, timp de cel puţin două secole. Dacă Germania, Japonia şi mai nou China, toate având în trecut sau în prezent regimuri dictatoriale, au reuşit la un moment dat să găsească drumul spre influenţă globală fără apelul la instrumentul intimidării şi al puterii militare brute, ci prin dezvoltare economică, deschidere, modernizare culturală, diplomaţie publică şi soft power, Moscova a rămas încremenită în proiectul diviziilor de tancuri şi al bateriilor de rachete nucleare, cerând „sferă de influenţă” la schimb cu pacea Europei. Prea mult le-a plăcut generalilor şi secretarilor de partid ruşi momentul de graţie 1944-1945, când împărţeau lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, şi chiar perioada Războiului Rece, când erau trataţi ca superputere, ca să îşi mai poată imagina acum o altă ordine europeană, în care Rusia să nu mai fie în măsură să decidă direcţiile de evoluţie ale ţărilor din regiune. După 1989, Rusia a rămas suspendată între nostalgia puterii pierdute şi incapacitatea de a se integra în logica noii ordini europene şi globale, fiind depăşită net ca influenţă internaţională de Statele Unite, China şi Uniunea Europeană.Din nefericire pentru Europa tradiţiilor liberale de după Revoluţia Franceză, dar şi pentru proprii ei cetăţeni, conducătorii unei Rusii incompatibilă structural cu liberalismul nu au putut depăşi paradigma puterii temute şi nu au putut „inventa” o altă metodă de a pretinde un loc la masa împărţirii influenţei globale şi regionale decât forţa armată. E adevărat, faptul că doi mari dictatori ai Europei occidentale, Napoleon şi Hitler, şi-au găsit declinul în iernile din marea câmpie rusă, le-a întărit ruşilor de ieri şi de azi sentimentul absurd că Occidentul doreşte să distrugă Rusia şi că numai prin expansiune teritorială şi supremaţie militară Moscova se poate apăra de „planul secret al Vestului”.Scutul antirachetă, fără să fie „îndreptat împotriva Rusiei” în sens agresiv,

35

diminuează incontestabil potenţialul de intimidare al acesteia asupra Europei. E ca şi cum ai administra un „vaccin” împotriva unei vechi epidemii care bântuie zona sau ai împărţi veste anti-glonţ locuitorilor unui cartier terorizat vreme îndelungată de o bandă de prădători din apropiere. Scutul nu-ţi bagă bani în buzunar şi nu-ţi dă de mâncare, dar, făcându-i pe adversari nepericuloşi, cel puţin ca percepţie subiectivă (s-ar putea ca tehnic lucrurile să nu stea chiar aşa), redefineşte geopolitic şi strategic întreaga regiune, mutând-o dintr-o anumită categorie de riscuri într-o ligă cu o cotă de încredere superioară, aflată sub un alt centru de coordonare. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, bătălia este pur simbolică, scutul nu va fi folosit niciodată. America aduce însă în regiune un instrument care reduce teama de Rusia, iar gândul în sine că ţările din regiune nu s-ar mai teme de Rusia pare insuportabil la Moscova. Putin ar face acum orice pentru a anula acest sentiment local de încredere în scutul american antirachetă. Având de partea lor Europa, Statele Unite, la rândul lor, au fost şi vor fi întotdeauna mai puternice în sistemul relaţiilor internaţionale, având în vedere bagajul impresionant istoric, strategic, cultural şi de influenţă al micului continent care a fost până acum o sută de ani centrul lumii. Alianţa SUA-Europa este aşadar un win-win game care trebuie să continue.În întreg spaţiul euro-atlantic şi mai ales la Washington, singurul actor politic de prim nivel care pare să nu priceapă această interdependenţă sau să nu îl intereseze raţionamentul cu privire la securitatea Europei este Donald Trump, candidatul republican pentru Casa Albă. Aproape că nu s-ar găsi o soluţie mai bună pentru ambiţiile lui Putin de menţinere a fragilităţii ordinii europene şi influenţei Rusiei în Europa de Est decât victoria lui Trump, care ar întoarce Statele Unite la izolaţionism şi ar scoate scutul antirachetă din priză, pentru a face economie la curent, pe motivul „managerial” că e plătit din banii contribuabililor americani. Cel puţin din acest punct de vedere (dar mai sunt şi altele) faptul că nici măcar establishmentul Partidului Republican, format din congresmeni cu vastă experienţă politică, nu îl susţine pe Donald Trump, câştigătorul alegerilor primare la Grand Old Party, este un semn relevant al crizei republicanilor americani.În sinteza acestor consideraţii, ar fi interesant să ne întrebăm dacă tensiunea dintre Rusia şi ordinea europeană de securitate este sau nu insolubilă. Cu alte cuvinte, dacă Rusia ar putea deveni vreodată simpatică în Europa Centrală şi de Est, schimbându-şi profilul internaţional de putere expansionistă, abuzivă şi ameninţătoare, care a divizat continentul, a răpit teritorii şi a distrus trei generaţii de est-europeni, într-unul de democraţie liberală care îşi respectă vecinii, este prietenoasă, deschisă şi ofertantă. Uşor de zis, greu de făcut. Este Moscova capabilă de o asemenea schimbare esenţială de etos? Eu zic că pe termen scurt şi

36

mediu nu, şi nu mă refer aici doar la conducerea actuală, ci şi la precaritatea resurselor interne (partidele de opoziţie) capabile să furnizeze o alternativă reală la tradiţiile politice ruseşti.Aşa cum Germania a devenit, din putere agresoare, ţara cea mai populară în România (sunt sondaje recente în acest sens), sau Japonia a câştigat simpatii într-o Asie care o ura înverşunat (şi nu fără motive) până acum câteva decenii, teoretic este posibil să vedem, în viitor, şi un alt tip de relaţie al Rusiei cu Europa. Mă îndoiesc însă că asta ar fi posibil în timpul generaţiei noastre, chiar dacă Moscova şi-ar schimba de mâine discursul extern şi conduita internă. E nevoie de timp, de mult timp pentru a reaşeza profilul unei mari puteri şi percepţiile asupra ei, uneori de mai mult de o generaţie. Dar, în primul rând pentru binele propriilor cetăţeni, Rusia are nevoie să-şi construiască un alt model de leadership, care să-şi propună modernizarea internă, ieşirea din autoritarismul de inspiraţie ţaristă şi reconcilierea istorică la nivel european, prin renunţarea la dorinţa obsesivă de a fi temută din perspectivă militară, oferind în schimb europenilor alte argumente pentru a întoarce capul spre ea.

Din gramatica limbii române: Apostroful - de Dan Caragea

Ziarul Adevărul din 20 mai 2016

În limba română, apostroful este un semn folosit în ortografie. Istoria lui este aproape la fel de lungă ca şi cea a punctului. Îl moştenim de la greci şi latini, pe linie cultă, dar folosirea lui în limba noastră scrisă este astăzi destul de limitată. O bună definire a apostrofului o găsim în Dicţionarul de termeni lingvistici (1998): APOSTRÓF s. n. (< fr. apostrophe, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă ('), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las' pe mine” (absenţa lui ă); „Cin' ţi-a dat-o?” (absenţa lui e); „Ce faci, dom'le?” (absenţa silabei -nu-); „Un' s-a dus?” (absenţa silabei -de); „Am obosit cu trebur’le astea” (sincopa vocalei i) etc. Pentru ca toată lumea să înţeleagă această definiţie, va trebui să explicăm ce este o „apocopă” şi o „sincopă”. Apocopa este o „cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârşitul acestuia, fără ca înţelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în «făr' să-mi spui», din până în «pân' la tine», din niciodată în «grăbit ca niciodat'» etc.; silaba finală -de din unde în «Un’ te duci?»”(DTL, 1998). Sincopa se referă la o cădere a unui sunet sau a unei

37

silabe din mijlocul unui cuvânt. De exemplu: „jumate” în loc de „jumătate”, „cinşpe” în loc de „cincisprezece”, „dom’le” în loc de „domnule”. Apocopa şi sincopa (când forma nu a fost acceptată ca variantă mai scurtă, sudată) cer folosirea apostrofului. Cum există tentaţia de a folosi cratima sau liniuţa de unire în locul apostrofului, va trebui să fim atenţi la următoarea precizare: apostroful marchează căderea unui sunet (sau grup de sunete) de la începutul, din mijlocul sau de la finalul unui cuvânt cu condiţia să nu apară silabă între sunetele care au ajuns să fie alăturare. Vom pronunţia: „dom’/le”, în două silabe, „făr'/ să-mi/ spui/. Înainte de a enumera cazurile (rare) de folosire a apostrofului în limba română actuală, vom face o incursiune istorică, aşa cum am procedat şi în textul despre punct. Spuneam că apostroful a apărut la greci, după cum putem atesta prin Dracon din Stratonikeia, un grămătic din secolul al II-lea. Şi Diomede menţionează „apostrophus” în Ars grammatica. (sec. V). În franceză, este atestat la 1514, dar nu este deloc sigur că semnul gramatical a fost luat de la francezi, cum susţine etimologia actuală. În limba română, cu sensul retoric de apostrofă, cuvântul apare la Miron Costin, ed. Dosoftei (1673) şi la Dimitrie Cantemir. Înainte de 1953, apostroful era un semn important în ortografia românească. Se scria: într’un, n’am putut etc. Astăzi, în limba scrisă, folosim apostroful în următoare situaţii:

În cazurile de apocopă și sincopă.Pentru a marca, în scrierea anilor calendaristici, absenţa primei sau

primelor două cifre: la '918, anii '90. În expresii sau nume proprii străine, pentru a respecta ortografia din limba

de origine: five o'clock, D'Artagnan, Mc Donald's.

Opinii: Este depresia boala secolului? - de MS MartinFragment din ancheta publicată de Cristian Pătrășconiu în revista Orizont Nr.5/2016

Este depresia boala secolului? Atunci cum rămâne cu bolile de inimă, cu cele maligne, cu înfricoșătoarea maladie a lui Alzheimer, cu SIDA, cu accidentele lumii moderne și cu infecțiile netratabile, care reapar după ce, pentru jumătate de secol, ne-am bucurat de protecția antibioticelor? Sub

38

multele ei forme, deprimarea afectează o mare parte din omenirea de azi, fără să fie ceva nou. A existat demult, a schimbat multe destine și a fost abordată în felurite moduri. Până la începutul secolului trecut, singura speranță erau rugăciunile, postul și spovedania. Apoi a venit hipnoza lui Charcot, apoi electroșocurile, medicația tranchilizantă, cea stimulatoare, psihanaliza, psihoterapia, yoga, meditația, modificarea stilului de viață, inhibitorii recaptării de serotonină, terapia cognitivă, medicina alternativă etc. În loc să scadă, frecvența depresiunii, sau mai degrabă a celor care se plâng de ea, crește întruna, ca și uzul și abuzul tehnicilor care promit vindecarea și ale medicației "protectoare". Niciuna din metodele de tratament menționate mai sus, toate lansate cu promisiuni și speranțe, nu a reușit să schimbe lucrurile.

Lăsând deoparte depresia majoră, care este o stare gravă de alterare a sănătății mintale, în marea majoritate a cazurilor obișnuite, deprimații sunt cei care le ascund ceva altora și lor înșiși. Am privit fața înstrăinată a celor care au aflat că au o boală nevindecabilă, care-i va ucide în curând și care se retrag, încă trăind, din scurta viață rămasă. Am fost martorul durerii înfricoșătoare prin care trec părinții cărora le-au murit copiii și care îi scoate pentru totdeauna din lumea devenită fără rost. Când astfel de cazuri de deprimare îți apar în cale, simți, odată cu fiorul spaimei, cât de mare este neputința compătimirii noastre. Dar am văzut de atâtea [i atatea ori deprimarea frivolă, caricatura suferinței, prefăcătoria cerșetoare de suport, înțelegere și ajutor, cerând mereu de la alții ceva, împovărându-i.

Cu ajutorul acuzelor de deprimare se pot masca insuccesul, eșecul social și familial, nereușita proiectelor, ratarea, viciile, vina pentru neîmplinirea datoriilor și abandonarea responsabilităților. Deprimații refuză cel mai adesea să facă un efort, să se ajute singuri, să încerce și să vrea să fie mai bine. În întreaga mea carieră medicalaă am fost de nenumărate ori martorul acelor situații în care indivizi sănătoși și viguroși își neagă norocul, fără să se gandească la cei cu adevărat suferinzi, a căror viață este chinuită și scurtată. Și mulți dintre aceștia se abandonează plaângerilor neîntrerupte, inactivității, înghitțirii a tone de medicamente, cutreieratului din doctor în doctor, încercării celor mai bizare forme de vindecare, unele chiar dăunătoare, în goana lor după remediul miraculos. Adeseori deprimarea este un răsfăț, un lux pe care și-l permit cei care nu se vor legați de obligațiile de muncă și de efort cinstit.

39

Nu am experiență personală în diagnosticul și tratamentul depresiei la oamenii de creație. Nu știu nimic despre ce efect ar avea deprimarea sau tratamentul ei la cei care scriu, pictează sau compun. Dar suspectez că cei care sunt dăruiți cu talente creatoare sunt oameni ca toți oamenii și bolnavi, caând sunt bolnavi, cu nimic deosebiți de bolnavii mei. Și nu mă pot împiedica să gaândesc că, și la creatori, cei care ating succesul sunt foarte puțin deprimați, în timp ce, la aceia cu promisiuni neîndeplinite, acuzele de deprimare sși strigătele pentru ajutor sunt mult mai des întaâlnite.

Deprimarea mundană și larg răspaândită este – după foarte subiectiva mea părere – plângerea secolului, și nu boala secolului, slăbiciunea secolului și iluzia justificării neputinței și dependenței de alții, un viciu uman des întaâlnit la oamenii obișnuiți, ca și la cei dăruiți cu talente rămase, de multe ori, doar promisiuni.

Drinkology: Alcoolul și istoria americană - Cucerirea VestuluiVestul a fost o noțiune care s-a modificat, pe măsură ce popularea Americii de Nord a făcut ca Statele Unite să se extindă continuu. Pe vremea celor treisprezece colonii britanice, Vestul era zona care azi face parte din statele Ohio, Virginia de Vest, Tennessee și Kentucky. Când penetrația s-a mutat mai la apus, aceasta regiune a devenit Vestul Apropiat, în timp ce zone din ce este azi Illinois, Indiana, Michigan, Wisconsin au fost numite pentru un timp Vestul, ca apoi să devină Midwest.

O mare schimbare a avut loc în anul 1803, când - prin achiziționarea Louisianei de la francezi - Statele Unite au luat toată întinderea dintre fluviul Mississippi și Munții Stâncoși, o suprafață egală cu o treime din ce este astăzi teritoriu american.

Ultimele cuceriri, sud-vestul (Arizona, New Mexic, Texas) și uscatul de la munți până la țărmul pacific, au rămas multă vreme Vestul American, care și-a făurit obiceiuri, o cultură și tradiții specifice.

40

Înaintarea spre vest s-a făcut mai întâi prin exploratori și misionari, apoi prin mineri și agricultori și în cele din urmă prin industrializare precedată de pătrunderea căilor ferate.

Noii veniți au adus cu ei toate noutățile economiei și progresului, dar și tradiția de producție și consum a băuturilor alcoolice.

Și în epoca precolumbiană se făceau băuturi alcoolice în America Centrală și în Mexic: pulque (octil) din sucul fermentat de maguey, tepache din ananas, tejuino, tiswin și chicha din porumb, vinul din cactus, un precursor al tequilei. Unele se mai folosesc și astăzi.

Dar au învins băuturile aduse de coloniști: berea (fabricată local sau importată din Anglia), whiskey-ul din secară (rye) și porumb (bourbon) și amestecurile făcute de cârciumarii inventivi. Unul din aceste amestecuri mule skinner (whiskey amestecat cu lichior de afine sau mure) a devenit foarte popular. Numele vine de la vizitiii de convoaie, care foloseau cu mare îndemânare biciul lung și gros, care pocnea ca un foc de armă și atingea acel animal care trebuia stimulat. Se spune că un mule skinner bun era în stare să omoare cu biciul o muscă de pe ureche catârului, fără să atingă urechea. Numele de bourbon vine de la comitatul din statul Kentucky unde a fost produs prima data whiskey-ul american din porumb. Comitatul luase numele familiei regale franceze, ca să-și arate recunoștința pentru ajutorul primit de la francezi de revoluționarii americani.

Când cârciumarii adăugau prea multă apă la whiskey, pentru a-i face pe consumatori să nu simtă diferența, adăugau boia, praf de pușcă, amoniac, tutun, terpentină sau alte "stimulante". Numele de apă de foc, dat de indieni whiskey-ului a venit de la obiceiul lor de a cere să se dea foc băuturii, pentru a dovedi că nu e diluată.

41

Consumul de alcool în Vestul american este inseparabil legat de imaginea saloon-ului, un stabiliment cu care suntem foarte familiarizați din filmele western: o sală mare cu mese și scaune, o tejghea de lemn lungă și lustruită, ușile batante din lemn, prispa mai ridicată cu câteva trepte față de strada cu praf și noroi, stâlpii de legat caii.... Primul saloon a fost deschis în anul 1822, la o încrucișare de drumuri vecină cu granițele a trei state: Wyoming, Utah și Colorado și s-a numit Brown's Saloon. La început niște barăci simple, saloon-urile au evoluat spre mobilă mai de calitate, construcții cu două etaje, au introdus muzica, jocurile de cărți și fetele. Ulterior s-au diversificat: drinking saloons, gambling saloons, hotel saloons, restaurant saloons,etc.

Unde apărea un fort militar, o mină, o colectivitate de fermieri, un șantier de cale ferată se deschideau imediat saloon-urile aducătoare de profit. Oricine era bine primit, cu unele excepții: chinezii, trișorii, cei care fuseseră dovediți purtători de boli venerice și doamnele decente. O mare răspândire a stabilimentelor a venit cu goana după aur din California în anul 1848.

42

43