MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

CATEDRA DE DREPT

CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANEI FIZICE

TEZĂ DE LICENŢĂ

Autor:

studenta grupei DR 42Z

Nicu Cristina

(semnătura)

Conducător ştiinţific:

Cazacu Valentin

dr., lector universitar

(semnătura)

BĂLŢI – 2015

Discutată și recomandată pentru susținere

la Ședința Catedrei de Drept din _____________________________

proces-verbal _____________________________________

Șeful Catedrei, dr., conf. univ. Elena BOTNARI ___________________________

2

CUPRINSIntroducere..........................................................................................................................................4

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE PERSOANA FIZICĂ.........................8

1.1. Noţiuni generale cu privire la persoana fizică...........................................................................8

1.2. Noţiunea de capacitate de folosinţă. Caractere juridice...........................................................11

1.3. Noţiunea de capacitate de exerciţiu. Caractere juridice...........................................................14

CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE.......................18

2.1. Naşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Posibile îngrădiri ale capacităţii de

folosinţă..........................................................................................................................................18

2.2. Elementele constitutive ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice....................................25

2.3. Modalităţi de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.........................................27

2.4. Aspecte practice.......................................................................................................................33

CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE......................35

3.1. Naşterea şi dobîndirea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice...........................................35

3.2. Capacitatea deplină şi restrînsă de exerciţiu. Declararea incapacităţii....................................39

3.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu.............................................................................................50

3.4. Aspecte practice.......................................................................................................................51

Concluzii şi recomandări.................................................................................................................53

Bibliografie........................................................................................................................................56

Anexe.................................................................................................................................................59

Anexa 1...........................................................................................................................................59

Anexa 2...........................................................................................................................................61

Anexa 3...........................................................................................................................................63

Anexa 4...........................................................................................................................................65

3

Introducere

Subiecţii dreptului civil se împart în două mari categorii, şi anume: persoanele fizice şi

persoanele juridice. Ambele categorii de persoane participă activ la circuitul civil, precum şi la

diferite categorii de raporturi juridice. Actualmente, persoana fizică, se consideră unul dintre

elementele cheie ale naşterii drepturilor şi obligaţiilor.

Într-o veche concepţie se spunea că jurisprudenţa nu studiază persoana fizică în toată

integritatea sa, aceasta nu-i consideră pe oameni decît din punctul de vedere al rolului pe care îl

joacă în societate. Ştiinţa dreptului reglementează relaţiile dintre persoane numai cu privire la

reglementarea raporturilor reciproce infinit de variate ce se nasc între ele1.

Orice persoană fizică constituie un subiect de drept. Noţiunea de persoană fizică a suferit pe

parcursul evoluţiei modificări esenţiale, începînd de la definiţie şi terminînd cu cele mai complexe

reglementări în vigoare a acestei instituţii. Astfel, pentru ca o persoană fizică să poată participa la

un raport juridic, acesta trebuia să întrunească condiţia capacităţii juridice, condiţie cu care aceasta

nu se năştea, ci o dobîndea pe parcursul vieţii. Spre exemplu, sclavii nu erau subiecte de drept, fiind

socotiţi lucruri (res) sau unelte grăitoare (instrumenta vocalia)2.

Capacitatea juridică a persoanei fizice este o instituţie destul de complexă a dreptului civil,

ea avînd legături complexe cu celelalte ramuri de drept. Tratată în diferite lucrări de specialitate,

aceasta a prezentat mereu un interes pentru studiu, mai ales în cercul doctrinarilor.

Pe cînd capacitatea de folosinţă civilă reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a fiinţei

umane, constînd în drepturi şi obligaţii, dobîndindu-se de la data naşterii şi uneori încă de la

concepţiune, capacitatea de exerciţiu se acordă în considerarea discernămîntului care se formează

treptat şi presupune facultatea persoanei fizice de a-şi reliza drepturile şi de a îndeplini obligaţii

civile prin încheierea de acte juridice prevăzute de legea civilă3.

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Problema capacităţii juridice a persoanei

fizice se pune în discuţie mai ales atunci cînd este vorba despre drepturi şi obligaţii. Avînd în vedere

că exercitarea drepturilor şi obligaţiilor presupune o anumită aptitudine a persoanei fizice, ele sunt

susceptibile de exercitare doar dacă titularul acestor drepturi şi obligaţii îndeplineşte anumite

condiţii prevăzute de lege, cu privire la capacitatea persoanei fizice.

1 Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru. Tratat de drept civil român. Vol. I. Editura All,Bucureşti, 1996, pag. 133.2 Hanga Vladimir. Drept privat roman. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, pag. 97.3 Bojincă Moise. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în concepţia Codului Civil asumat. În: Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 4/2010, pag. 31.

4

Actualitatea temei analizată prezintă importanţă, în primul rînd, sub aspectul cuantumului de

drepturi şi obligaţii pe care persoana fizică le are. Atunci cînd se pune în discuţie problema

succesiunilor, capacitatea juridică a individului este pusă în prim plan, pentru că doar o persoană

fizică cu o capacitate juridică deplină va fi în stare să moştenească atît activul, cît şi pasivul

succesoral.

De asemenea, atunci cînd vorbim despre emancipare, iarăşi facem trimitere la dispoziţiile

Codului Civil cu privire la capacitatea juridică a persoanei fizice, întrucît vorbim despre atribuirea

capacităţii juridice depline unei persoane care a atins vîrsta stabilită de legiuitor. O serie de alte

instituţii ale Codului Civil fac trimitere la capacitatea juridică a persoanei fizice, atunci cînd

reglementează o anumită situaţie, de unde putem deduce actualitatea temei pusă în discuţie.

Este destul de important a delimita şi stabili caracterul capacităţii juridice a persoanei fizice,

fie că este capacitate de folosinţă, fie de exerciţiu. În dependenţă de categoria capacităţii juridice,

individul, ca titular de drepturi şi obligaţii, în dependenţă de situaţii, fie va putea, fie nu va putea să

încheie acte juridice sau să participe la diverse raporturi juridice civile, „fie pot încheia singure doar

anumite acte juridice civile, fie pot încheia unele acte juridice cu încuviinţarea ocrotitorului legal,

iar altele şi cu autorizarea anumitor organisme protectoare, fie pot încheia singure orice acte juridice

civile permise de legislaţia în vigoare la un moment dat”4.

Scopul şi obiectivele tezei. La cercetarea temei respective s-a impus cu imperativitate

analizarea mai multor aspecte ale capacităţii juridice a persoanei fizice, precum şi evidenţierea

lacunelor din Codul Civil al R. M. care reglementează acest aspect, fapt care constituie şi

principalul scop al lucrării date. Pentru atingerea acestuia se impune o trecere în revistă a

următoarelor obiective:

a) Cercetarea şi analiza legislaţiei civile în vigoare care reglementează capacitatea juridică a

persoanei fizice;

b) Scoaterea în evidenţă a principalelor trăsături definitorii ale capacităţii juridice a persoanei

fizice;

c) Cercetarea, sub aspect comparat cu alte legislaţii a instituţiei capacităţii juridice a

individului;

d) Ilustrarea unei opinii proprii, separate, în ceea ce priveşte aspectele ce ţin de capacitatea

juridică a persoanei fizice;

e) Analiza literaturii de specialitate care tratează capacitatea juridică a persoanei fizice;

f) Trecerea în revistă a reglementărilor lacunare a capacităţii juridice;

4 Bojincă Moise. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în concepţia Codului Civil asumat. În: Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu. Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 4/2010, pag. 31.

5

g) Propuneri de lege ferenda întru armonizarea legislaţiei şi evitării aspectelor lacuanare din

Codul Civil.

Gradul de investigaţie al temei. Capacitatea juridică a persoanei fizice este tratată într-o

serie de articole ştiinţifice, suporturi de curs, cărţi şi manuale de drept ale diferitor autori din sfera

jurisprudenţei. Principalii autori în materie care tratează capacitatea juridică a persoanei fizice, îi

putem menţiona pe Baieş Sergiu şi Roşca Nicolae, autorii analizînd pe larg materia capacităţii

juridice, atît a persoanei fizice, cît şi a celei juridice. Amintim aici aportul autorilor Reghini Ionel,

Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul, Boroi Gabriel, aceştia fiind unii dintre principalii doctrinari ce

tratează multiaspectual capacitatea juridică a persoanei fizice.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. În procesul studierii temei alese, au

fost aplicate metodele generale ştiinţifice, şi anume: abordarea dialectică (centrată pe scop),

principiile logicii, analiza sistemică, analiza de sinteză, analiză comparată. În studiul temei alese a

fost analizată legislaţia în domeniu care reglementează capacitatea juridică a persoanei fizice, în

principal Codul Civil ca sursă fundamentală pentru această instituţie. La cercetarea temei au fost

studiate lucrările doctrinarilor autohtoni, dar şi a celor străini care tratează problema capacităţii

juridice a persoanelor. De asemenea, s-a folosit şi o serie de articole juridice ale unor autori care au

pus în discuţie diferite aspecte ale capacităţii de folosinţă sau exerciţiu a persoanei fizice. Baza

teoretico – ştiinţifică a cercetărilor o constituie operele de specialitate ale autorilor Baieş Sergiu,

Roşca Nicolae, Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul, Boroi Gabriel, Rădescu

Dumitru, Zlătescu Moroianu Irina, Fărcaș Augustin Vasile, Cornoiu Dănuţ, Lupan Ernest, Lupu

Gheorghe, Avornic Gheorghe.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Aplicarea corectă a normelor de

drept civil în domeniul capacităţii juridice duce, în mod inevitabil, la naşterea de drepturi şi obligaţii

în sarcina persoanei fizice. Tema abordată în contextul lucrării de faţă, ar putea aduce un aport în

clarificarea unor situaţii de drept, reglementate de Codul Civil al R. M. în materia capacităţii

juridice a persoanei fizice, evidenţiind principalele aspecte lacunare care, din punctul de vedere al

autorului, trebuie omise. De asemenea, trebuie să menţionăm că propunerile de lege ferenda sunt şi

ele o parte componentă care dau valoare şi însemnătate în practica aplicării legislaţiei civile atunci

cînd se vorbeşte despre capacitatea juridică a persoanei fizice. Teza dată ar putea fi un punct de

reper pentru eventualele modificări ale Codului Civil R. M., dar şi pentru elaborarea de noi lucrări

ştiinţifice ce ţin de domeniul dreptului civil.

Sumarul compartimentelor tezei. În capitolul I sunt puse în dezbatere aspecte generale cu

privire la capacitatea juridică a persoanei fizice. Sunt date mai multe definiţii, atît legale, cît şi

doctrinare ale acestei instituţii, se studiază aspectele comune şi generale ale persoanei fizice, 6

precum şi se analizează aparte capacitatea de folosinţă şi exerciţiu a persoanei fizice, fiind trecute în

revistă caracterele juridice ale acestora.

Capitolul II studiază detaliat capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Se pun în discuţie

aspecte referitoare la naşterea capacităţii de folosinţă, eventuale îngrădiri ale acesteia, se studiază,

sub aspect comparat, elementele constitutive ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, stingerea

acestui tip de capacitate, precum şi sunt trecute în revistă cîteva aspecte din practica instanţelor

judecătoreşti cu privire la capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. De asemenea, sunt prezente şi

proprunerile de lege ferenda.

Capitolul III analizează capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca parte integrantă a

capacităţii juridice. Se pun în discuţie aspecte referitoare la momentul naşterii capacităţii de

exerciţiu a persoanei fizice, se analizează tipuri de capacităţi de exerciţiu. La fel a fost pusă spre

studiere şi unele aspecte ce ţin de declararea incapacităţii persoanei fizice. Nu în ultimul rînd, se

analizează încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, însoţită de unele aspecte din practica

judecătorească ce ţin de domeniul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

7

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE PERSOANA FIZICĂ

1.1. Noţiuni generale cu privire la persoana fizică

Una dintre cele mai vaste instituţii ale dreptului civil – persoana fizică, a fost îndelung

studiată sub toate aspectele, epoca contemporană venind cu îmbunătăţiri asupra acesteia,

problemele care au fost ridicate asupra persoanei fizice reprezentînd în continuare subiecte pentru

dezbateri, atît în literatura juridică, cît şi în actele normative.

Potrivit articolului 17 al Codului Civil R. M., prin noţiunea de persoană fizică se înţelege

„omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile”.

Literatura autohtonă de specialitate, menţionează faptul că „persoana fizică este subiectul de

drept civil, titular al drepturilor şi obligaţiilor sale, şi care este participant la raporturile patrimoniale

şi personal nepatrimoniale, stabilite de normele legale”5.

Cu titlu de drept comparat, Codul Civil al României, la articolul 25, alin. 2 menţionează

exact acelaşi lucru la care face trimitere şi legislaţia noastră în materie civilă.

Legislaţia civilă a Federaţiei Ruse defineşte persoana fizică ca fiind „titularul de drepturi şi

obligaţii, iar această condiţie se aplică asupra tuturor cetăţenilor”6.

Noţiunea de persoană fizică poate fi interpretată în sens larg şi în sens restrîns, în raport cu

diferite situaţii de fapt sau de drept. În sens larg, sintagma dată poate fi definită ca fiind orice

persoană fizică, orice cetăţean, orice străin sau apatrid, participant la raporturile juridice de zi cu zi.

Sensul restrîns ni-l oferă legiuitorul, menţionînd în acest sens că persoană fizică poate fi doar omul,

avînd drepturi şi obligaţii.

Noţiunea de persoană fizică este asemănător definită în majoritatea doctrinei, astfel că s-a

ajuns în cele din urmă la o uniformizare a sintagmei date. Într-o concepţie, persoana fizică este

individul uman considerat în mod singular în calitatea de subiect de drept7. Într-o altă concepţie, se

consideră că „persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societăţii, care apar în raporturile juridice

ca entităţi proprii şi distincte, indiferent că au calitatea de cetăţeni sau străini” (persoane cu altă

cetăţenie sau fără cetăţenie)8. La etapa actuală, orice persoană fizică este considerată subiect de

drept civil9.

5 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 257.6 Codul Civil al Federaţiei Ruse. Cartea I, art. 17.7 Rădescu Dumitru. Dicţionar de drept privat. Editura Mondan'94, Bucureşti, 1997, pag. 207.8 Dicţionar juridic: http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=4445, (accesat pe 03.03.2015).9 Boroi Gabriel, Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 309.

8

Privind evoluţionar, termenul „persoană” provine din cuvîntul latin persona, care presupune

masca pe care o purtau actorii de la teatru, care arăta rolul acestuia în piesa pe care o juca. Acest

cuvînt a fost împrumutat de jurisprudenţă, exprimînd rolul persoanei fizice în sfera juridicului10.

Dacă este să facem o incursiune în trecutul dreptului roman, putem observa faptul că atunci

cînd se apela la sintagma de persona, nu se avea în vedere şi persoana juridică, pentru desemnarea

acestei din urmă se întrebuinţau termeni juridici de genul fiscus, civitates, universitates,

personarum sau corpora, universitates rerum sau piae causae11.

În vechea Chină, Confucius gîndea că o societate armonioasă nu poate fi posibilă decît dacă

oamenii care o compun sunt călăuziți de principii de înaltă moralitate, fiindcă totul nu trebuie să fie

decît un efort continuu spre bine. Omul, aflat în centrul sistemului său filozofic şi moral, trebuie să-

şi iubească semenul şi să-l respecte, moralitatea fiind primul principiu al universului. Moderaţia în

toate, dreptatea şi mai cu seamă umanitatea sunt principalele virtuţi pe care filosoful chinez le

recomandă12.

În limbajul juridic contemporan, atunci cînd vorbim de persoană, se impune necesitatea

adăugării unei alte sintagme care ar completa-o pe prima, cum ar fi: persoana fizică sau persoana

juridică, pentru a se evita eventualele divergenţe şi dificultăţi. De altfel, termenul de „persoană”, în

dreptul civil actual înglobează cele două tipuri: fizică şi juridică.

Cu toate că la începuturi, sintagma de persoană fizică se utiliza doar în dreptul civil, în

prezent ea este folosită şi în alte domenii, precum cel financiar, penal, bancar, fiscal, etc. Sintagma

dată este în strînsă legătura cu cea de „subiect de drept civil”13.

Nevoia de a crea conceptul de persoană fizică s-a impus, mai cu seamă, în ipoteza în care

raporturile juridice s-au stabilit şi se stabilesc nu numai între indivizi, dar şi între grupuri de

indivizi, respectiv între structuri create şi organizate de oameni, tocmai cu scopul de a se putea

realiza participarea acestora la raporturile juridice, independent de cei care le-au creat şi le

alcătuiesc14.

Clasificarea persoanei fizice

1. În funcţie de capacitatea de exerciţiu, avem:

a) Persoane fizice a căror capacitate de exerciţiu este deplină;

b) Persoane fizice a căror capacitate de exerciţiu este restrînsă;

10 Boroi Gabriel, Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 309.11 Ibidem.12 Zlătescu Moroianu Irina. Drepturile omului – un sistem în evoluţie, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2007, pag. 11. 13 Boroi Gabriel, Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 309.14 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 82.

9

c) Persoane fizice a căror capacitate de exerciţiu este limitată;

În opinia mea, capacitatea de exerciţiu restrînsă şi capacitatea de exerciţiu limitată sunt două

categorii de capacităţi diferite. Atribui capacitatea de exerciţiu restrînsă minorilor cu vîrsta între 7-

14, 14-18 ani, deoarece ea se naşte în temeiul normelor Codului Civil, iar premisa naşterii

capacităţii de exerciţiu limitate apare în baza unei hotărîri judecătoreşti.

d) Persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.

Exact după acelaşi criteriu, putem clasifica persoana fizică în:

a) Persoane fizice care nu au împlinit vîrsta de 14 ani;

b) Persoane fizice care au împlinit vîrsta de 14 ani;

c) Persoane fizice majore (care au împlinit 18 ani).

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul capacităţii de exerciţiu a persoanei

fizice, dat fiind faptul că pînă la împlinirea majoratului, capacitatea de exerciţiu este restrînsă într-o

oarecare măsură prin prisma prevederilor legale ale Codului Civil.

2. În funcţie de cetăţenia pe care o are persoana fizică, distingem:

a) Persoane fizice, cetăţeni ai R. M.;

b) Persoane fizice străine;

c) Persoane fizice apatride.

Respectiva clasificare prezintă importanţă sub aspectul delimitării spectrului de drepturi şi

obligaţii pe care persoana fizică le are. De exemplu, o persoană străină este lipsită de drepturile

politice, ea neavînd dreptul de a alege şi de a fi ales, articolul 38 al Constituţiei R. M., făcînd

trimitere expresă la acest fapt.

3. După criteriul domiciliului, putem clasifica persoanele fizice în:

a) Persoane fizice cu domiciliul în R. M.;

b) Persoane fizice cu domiciliul în străinătate.

Acest criteriu se foloseşte la identificarea persoanei fizice, şi prezintă importanţă în ceea ce

priveşte regimul juridic al adopţiei, schimbarea numelui15, etc.

Opinînd la cele spuse mai sus, putem adăuga şi faptul că sintagma de persoana fizică este o

denumire convenţională dată omului ca entitate juridică, ca participant individual la raporturile

juridice civile16. Este, prin urmare, o creaţie a legiuitorului, pentru a-l delimita de alţi subiecţi

participanţi la raportul juridic civil. Este o vocaţie atribuită individului, care şi-a găsit însă

denumirea sub alt concept, şi anume acel de „capacitate juridică”, care desemnează îndeptăţirea 15 Zlătescu Moroianu Irina. Drepturile omului – un sistem în evoluţie, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2007, pag. 8-9; Fărcaș Augustin Vasile. Teoria generala a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011, pag. 310.16 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 84.

10

persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile juridice civile şi de a dobîndi drepturi şi

obligaţii17.

Dispoziţiile legii civile fac distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu

a persoanei fizice. Doctrinar, la acestea a fost adăugată şi capacitatea delictuală, adică aptitudinea

persoanei de a răspunde pentru faptele ei ilicite cauzatoare de prejudicii18.

Rezumînd cele spuse mai sus, putem afirma că persoana fizică este un subiect de drept civil

activ, în ceea ce priveşte participarea acestuia la raportul juridic civil19.

Susţin ideea că persoana fizică este una dintre cele mai importante instituţii de drept civil şi

totodată participantul cu o calitate destul de importantă la raportul juridic de drept civil. În fine,

încheiem cu opinia autorilor Fărcaş Nicoleta, Căpuşan Sebastian şi Pop Claudia, care menţionează

faptul că „la temelia dreptului privat a rămas şi trebuie sa rămînă individul şi acel drept individual

care, de obicei, izvorăște din exerciţiul liberei voinţe, dar care este ţărmuit de drepturile firești ale

colectivităţii. Individul este omul, iar omul pentru stiinţa dreptului înseamnă persoană”20.

1.2. Noţiunea de capacitate de folosinţă. Caractere juridice

Capacitate de folosinţă reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii

civile, legiuitorul încheind cu menţiunea că ea se recunoaşte în mod egal tuturor persoanelor

fizice21. Comentariul Codului Civil al R. M. evidenţiază expres faptul că recunoaşterea capacităţii

de folosinţă are loc în mod egal pentru toate persoanele şi se bazează pe principiul egalităţii în faţa

legii. Atribuirea capacităţii de folosinţă în mod egal nu înseamnă că ea, persoana fizică nu poate fi

limitată în capacitatea sa de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă, într-o altă opinie reprezintă „aptitudinea persoanei fizice de a fi

titular de drepturi şi obligaţii civile: calitatea de a fi subiect individual de drept civil şi participant la

diferite raporturi juridice civile”22.

Cu titlu de drept comparat, vechiul cod civil al R. M. din 1964, înlocuia sintagma de

„persoană fizică” cu cea de „cetăţean”.

17 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 8418 Idem, pag. 82.19 Cornoiu Dănuţ. Drept civil. Partea generală. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mîine, 2006, pag. 68.20 Fărcaş Nicoleta, Sebastian Căpuşan, Claudia Pop. Unele considerente referitoare la persoana fizică şi capacitatea civilă de exerciţiu. În: Revista Academica Science Journal Studia Series, nr. 2, 2013, pag. 98.21 Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002, art. 18 (1).22 Gîscă Veronica, Tălămbuţă Angelina. Întrebări şi răspunsuri la examenul de stat. Indicaţii metodice. Academia de studii economice din Moldova, Chişinău, 2007, pag. 18

11

Capacitatea de folosinţă este o parte componentă a capacităţii civile, care, la rîndul său, este

una din elementele capacităţii juridice23.

Capacitatea juridică presupune vocaţia persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi

obligaţii24.

Capacitatea juridică civilă reprezintă o latură a capacităţii juridice a persoanei fizice,

constînd în însuşirea acesteia de a avea drepturi şi executa obligaţii, prin încheierea diferitor acte

juridice25.

Cu titlu de drept comparat, legislaţia României prevedea, prin prisma prevederilor legale ale

Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice capacitatea de folosinţă a acestora, definind-o ca

fiind capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Exact acelaşi lucru îl menţionează şi actualul Cod

Civil al României, la articolul 34.

Gabriel Boroi menţionează despre capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice ca fiind

una din elementele capacităţii civile, care presupune vocaţia persoanei fizice de a avea drepturi şi

obligaţii civile26.

O definiţie a capacităţii de folosinţă o regăsim şi în Dicţionarul juridic, care scrie

următoarele: „capacitatea de folosinţă reprezintă capacitatea de a avea drepturi si obligaţii”27.

Importanţa capacităţii de folosinţă constă în faptul că doar persoana poate dobîndi drepturi şi asuma

obligaţii concrete28. Capacitatea de folosinţă nu este o stare naturală a omului, aşa precum afirmă

autorii autohtoni Baieş Sergiu şi Roşca Nicolae.

Literatura de specialitate prevede următoarele caracterele juridice pentru capacitatea de

folosinţă29:

a) Caracterul de legalitate;

b) Caracterul de generalitate;

c) Caracterul de egalitatea şi universalitate;

d) Caracterul de unicitate;

e) Caracterul de inalienabilitate;

f) Caracterul de intangibilitate.

23 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Ediţia III. Universitatea de Stat din Moldova. Facultatea Drept. Chişinău, 2007, pag. 262.24 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Articol: http://drepttcivil.blogspot.com/2014/06/capacitatea-de-folosinta-pers-fizice.html (accesat: 20.05.2015). 25 Lupu Gheorghe, Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 1997, pag. 175.26 Boroi Gabriel, Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti, ed. ALL Beck, 2002, pag. 356.27 Dicţionar de termeni juridici: http://justice.md/md/dic/, (accesat pe 05.03.2015).28 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae, Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Ediţia III. Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept. Chişinău, 2007, pag. 259.29 Ibidem.

12

Legalitatea reprezintă ideea conform căreia capacitatea de folosinţă ţine de domeniul legii,

este creaţia legiuitorului şi recunoscută de legea civilă. Începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii

de folosinţă sînt guvernate de lege30. Legalitatea este caracterul ce denotă ideea că legea

reglementează aspectele (naştere, conţinut, încetare) ce se referă la capacitatea civilă de folosinţă,

aceasta ţinînd de domeniul legii şi excluzînd voinţa personală31.

Caracterul de legalitate poate fi privit şi prin prisma actelor juridice care guvernează

capacitatea de folosinţă. Bunăoară, conform opiniei doctrinarilor Baieş şi Roşca, caracterul de

legalitate este expres stipulat şi în Constituţia R. M., articolul 15, care menţionează că cetăţenii

Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte

legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea32.

Generalitatea capacităţii de folosinţă se exprimă prin caracterul abstract şi cuprinzător la

care se face trimitere şi care se materializează prin posibilitatea persoanei fizice de a avea drepturi şi

obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă predomină, în principiu, toate drepturile subiective pe care

le poate dobîndi o persoană fizică.

Egalitatea presupune faptul că toate persoanele fizice au o capacitate egală de folosinţă33.

Caracterul dat este guvernat de principiul egalităţii în faţa legii civile. Acesta este consacrat expres

de articolul 3 şi articolul 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului,

articolul 2, pct. 1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, articolul 14 din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale34.

Acest caracter reiese şi din prevederile legale ale articolul 18, alin. 1 Cod Civil R. M.,

potrivit căruia, capacitatea de folosinţă este recunoscută în egală măsură tuturor persoanelor fizice.

Din aceste prevederi legale putem desprinde cu uşurinţă şi principiul non-discriminării în faţa legii a

persoanelor fizice, indiferent de variile motive care pot exista.

Unicitatea presupune ideea conform căreia, capacitatea de folosinţă este unică, deci nu

poate fi multiplicată35. Persoana fizică are doar o singură capacitate de folosinţă indiferent de

statutul, funcţia sau locul unde se află.

Universalitatea capacităţii de folosinţă se materializează în recunoaşterea acestei capacităţi

tuturor persoanelor fizice. Aceasta înseamnă că un om este aceeaşi fiinţă juridică, indiferent de 30 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae, Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Ediţia III. Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept. Chişinău, 2007, pag. 259.31 Boroi Gabriel, Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 356.32 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică. Ediţia III. Universitatea de Stat din Moldova. Facultatea Drept. Chişinău, 2007, pag. 259 – 260.33 Apetrei Irina, Andone Raluca-Oana. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Iaşi, Casa de Editură Venus, 2005, pag. 24.34 Boroi Gabriel, Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 357.35 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 90.

13

ocupaţie, profesie, şi de deplasare dintr-un stat în altul. Dar asta nu are în vedere că el va avea

acelaşi conţinut al capacităţii de folosinţă, legea stabilind anumite restricţii36.

Inalienabilitatea este caracterul potrivit căruia, capacitatea de folosinţă nu poate forma

obiect de renunţare totală, şi nici măcar parţială37. Acelaşi lucru îl menţionează şi normele juridice

ale Codului Civil R. M., la articolul 23, alin. 2. În conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol:

„nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu, cu excepţia unor

situaţii reglementate de lege”.

Prin intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se desemnează acea

caracteristică potrivit căreia nu se pot aduce limitări (îngrădiri) decît prin texte exprese de lege 38.

Intangibilitatea, din punctul meu de vedere este într-o strînsă legătură cu caracterul inalienabil.

Astfel, conform celor spuse, se impune necesitatea unor texte de lege care să confirme limitările

capacităţii de folosinţă.

Literatura românească îi recunoaşte capacităţii de folosinţă şi caracterul abstract. Acest

caracter ne apare ca fiind prioritar, deoarece el subliniază faptul că, potenţial, de la naştere, orice

persoană are acces la toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le recunoaşte persoanei fizice.

Altfel spus, nici o persoană nu se naşte fără perspectiva de a avea pe parcursul vieţii anumite

drepturi şi obligaţii, chiar dacă, datorită specificului lor, anumite drepturi se recunosc persoanei

fizice numai de la o anumită vîrstă39.

Prin urmare, tocmai fiindcă are un caracter abstract, capacitatea de folosinţă nu trebuie în

nici un caz înţeleasă ca fiind suma drepturilor şi obligaţiilor pe care o persoană le are la un moment

dat. De aceea persoana are capacitate de folosinţă şi atunci cînd, pentru moment ea nu are, prin

absurd, nici un drept şi nici o obligaţie ori are, în concret, doar cîteva drepturi40.

1.3. Noţiunea de capacitate de exerciţiu. Caractere juridice

Articolul 19 al Codul Civil R. M. defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind aptitudinea

persoanei de a dobîndi prin propriile acţiuni şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma singur

obligaţii civile şi de a le executa. Din această definiţie, înţelegem că legiuitorul are în vedere doar

capacitatea de exerciţiu deplină. Părerea mea este că noţiunea de capacitate de exerciţiu o îmbină pe

36 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag.90.37 Boroi Gabriel, Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 357.38 Ibidem.39 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 89.40 Ibidem.

14

cea deplină, restrînsă şi cea limitată, fapt pe care legiuitorul nu-l menţionează în definiţia dată. Deci,

el nu menţionează posibilitatea încheierii actelor juridice civile prin intermediul reprezentantului.

Prin urmare, conform definţiei date de Codul Civil, putem desprinde următoarele condiţii

inerente pentru capacitatea de exerciţiu deplină:

a) Persoana fizică să dobîndească în mod individual drepturi civile;

b) Persoana fizică să fie răspunzătoare pentru obligaţiile sale la care s-a angajat;

c) Persoana fizică să fie aptă pentru a-şi executa obligaţiile asumate.

Această noţiune legală a capacităţii de exerciţiu, este criticată prin aceea că scapă din vedere

alte două aspecte esenţiale.

În primul rînd, faptul că acte juridice civile încheie nu numai persoanele cu capacitate de

exerciţiu, dar şi acelea care nu au capacitate de exerciţiu, cu deosebirea că, acestea din urmă, nu

încheie acte juridice personal, ci prin intermediul reprezentantului legal41.

În al doilea rînd, faptul că, prin intermediul actelor juridice, persoana nu se limitează la a-şi

exercita drepturile pe care le are şi la a-şi asuma obligaţii noi, întrucît, la fel de frecvent, prin acte

juridice, persoana dobîndeşte drepturi noi ori îşi execută obligaţiile asumate anterior42.

De aceea, doctrinar, capacităţii de exerciţiu i s-a dat o definiţie mai cuprinzătoare, arătîndu-

se că ea este „acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobîndi

şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice

civile”43. Astfel formulată, definiţia capacităţii de exerciţiu scoate în evidenţă posibilitatea încheierii

actelor juridice atît personal, cît şi prin intermediul reprezentantului.

Conform dicţionarului de termeni juridici autohtoni, capacitatea de exerciţiu este definită ca

fiind „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, savîrşind acte

juridice, personal sau prin reprezentantul legal – părinte sau tutore”44.

Referitor la cele spuse mai sus, prevederile Codului Civil menţionează expres despre

încheirea actelor juridice prin reprezentantul legal, la articolul 22, alin. 1, care menţionează că

„toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la atingerea vîrstei de 14 ani, pot fi

încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore”, articol care, în viziunea mea, ilustrează cel mai bine

cele expuse anterior.

Se consideră că premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt:

a) Existenţa capacităţii civile de folosinţă;

41 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 121.42 Ibidem.43 Ibidem.44 Dicţionar de termeni juridici: http://justice.md/md/dic/, (accesat pe 12.03.2015).

15

b) Existenţa discernămîntului, adică existenţa puterii individului de a-şi reprezenta corect

consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă (această premisă se apreciază în raport

cu vîrsta, precum şi cu starea sănătăţii minţii)45.

Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu vizează numai încheierea actelor

juridice civile, însă, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa discernămîntului (lipsa

acestuia antrenînd lipsa vinovăţiei), cu precizarea că, în unele sisteme de drept, răspunderea civilă

pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se angajează chiar şi în cazul lipsei de discernămînt46.

În raport cu capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice, deosebim patru situaţii:

a) Capacitatea de exerciţiu deplină (articolul 20);

b) Capacitatea de exerciţiu restrînsă (articolul 21-22);

c) Capacitatea de exerciţiu limitată (articolul 25, articolul 21, alin. 3);

d) Lipsa capacităţii civile de exerciţiu (articolul 24).

Făcînd unele analize comparative, articolul 40 al Codului Civil român, recunoaşte şi

capacitatea de exerciţiu anticipată, unde se menţionează: „pentru motive temeinice, instanţa de

tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În

acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luîndu-se, cînd este cazul, şi avizul

consiliului de familie”.

În legislaţia civilă a R. M. acest caracter este deja recunoscut. Chiar dacă nu se menţionează

expres, aceasta se poate deduce din prevederile articolului 20, alin. 2 şi 3, în condiţiile impuse de

Codul Civil al R. M.

Capacitatea de exerciţiu are următoarele caractere juridice47:

a) Legalitatea;

b) Generalitatea;

c) Inalienabilitatea;

d) Intangibilitatea.

Legalitatea este caracterul ce denotă implicarea legiuitorului la reglementarea tuturor

ipostazelor referitoare la: instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea capacităţii civile de

exerciţiu, deci această capacitate ţine de latitudinea legiuitorului, ea nefiind de domeniul voinţei

individuale48.

45 Boroi Gabriel. Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 367.46 Ibidem.47 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. vol. I. Editura Cartier Juridic, Chişinău, 2004, pag. 269.48 Boroi Gabriel. Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 367.

16

Pe lîngă dobîndirea capacităţii de exerciţiu depline la atingerea majoratului, tot legiuitorul

este cel care reglementează şi alte moduri de dobîndire, aici menţionînd emanciparea, căsătoria,

voinţa persoanei neavînd nici o relevanţă asupra capacităţii de exerciţiu.

Generalitatea este caracterul care exprimă aptitudinea persoanei fizice de a dobîndi şi

exercita drepturile subiective civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte

juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege49. Cel mai înalt grad de generalitate îl are capacitatea

deplină de exerciţiu, un grad mai redus – capacitatea de exerciţiu restrînsă50.

Inalienabilitatea este caracterul care prevede faptul că nici o persoană fizică nu poate să se

lipsească în tot sau în parte, prin înstrăinare, de capacitatea de exerciţiu. Prin urmare, nici un act nu

va fi valabil care are ca obiect transmiterea capacităţii de exerciţiu51.

Intangibilitatea presupune acel caracter, conform căruia, lipsirea totală sau parţială de

capacitate de exerciţiu, intervine numai în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege52.

Doctrina română recunoaşte şi caracterul egalitar al capacităţii de exerciţiu, de unde

deducem că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor fizice, în mod egal,

discriminarea acestora în baza oricărui criteriu fiind interzisă.

Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se

dobîndeşte numai în măsura împlinirii unei anumite vîrste, a existenţei unui discernămînt suficient

format şi o dată cu acumularea unei experienţe corespunzătoare de viaţă53.

Stabilirea existenţei acestor premise ale capacităţii de exerciţiu, de la caz la caz, de la

persoană la persoană, ar fi însă cu neputinţă de realizat şi, ca urmare, legiuitorul a recurs la

generalizări, stabilind anumite praguri de vîrstă pînă la care capacitatea de exerciţiu nu există, de la

care ea începe să existe, dar este restrînsă şi de la care ea devine deplină54.

Rezumînd cele spuse anterior, cu titlu de lege ferenda, propun revizuirea şi schimbarea

definiţiei capacităţii de exerciţiu, pentru o mai facilă interpretare şi o mai clară viziune a

legiuitorului asupra capacităţii puse în discuţie. Astfel, capacitatea de exerciţiu este vocaţia

persoanei fizice de a-şi exercita toate drepturile şi executa toate obligaţiile recunoscute de lege,

personal, iar după caz prin reprezentant.

49 Boroi Gabriel. Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 36750 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol.I. Editura Cartier Juridic, Chişinău, 2004, pag. 270.51 Ibidem.52 Boroi Gabriel. Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 367.53 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 122.54 Ibidem.

17

CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

2.1. Naşterea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Posibile îngrădiri ale capacităţii de folosinţă

Capacitate de folosinţă presupune aptitudinea care, în cele din urmă, pare că se contopeşte

cu însăşi calitatea de subiect a persoanei. În literatura de specialitate s-a apreciat că acest concept

(capacitatea de folosinţă) a fost rău ales de legiuitor şi, ca urmare, s-a sugerat înlocuirea sa cu acela

de capacitate subiectivală55.

În viziunea autorilor Reghini, Diaconescu şi Vasilescu, sintagma capacitate subiectivală este

mult mai sugestivă decît aceea de capacitate de folosinţă, întrucît evocă vădit aptitudinea persoanei

de a fi subiect de drepturi şi obligaţii. Cu toate acestea, se pare că, nici doctrinar şi nici legislativ, ea

nu s-a bucurat de consacrare56.

Naşterea capacităţii de folosinţă reprezintă termenul de la care persoana fizică devine aptă

de a avea drepturi şi obligaţii civile. De asemenea, putem defini sintagma de „naştere a capacităţii

de folosinţă” ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice sau juridice de a avea

drepturi şi obligaţii de natură civilă57.

Conform Codului Civil al R. M., articolul 18, alin. 2, „capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice capătă aspect din momentul naşterii şi încetează odată cu moartea”. Prin urmare, în mod

expres şi direct, legiuitorul nostru stabileşte ceea ce în literatura de specialitate s-a conturat sub

denumirea de „durată a capacităţii de folosinţă”.

Codul Civil al României la articolul 35, menţionează prin intermediul normelor legale că

această capacitate „începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.

Potrivit lui Boroi Gabriel: „capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice se manifestă, în

principiu, de la data naşterii”58. Se menţionează că „în principiu”, pentru că Noul Cod Civil al

României, spre deosebire de cel al R. M., recunoaşte capacitatea de folosinţă anticipată. Totodată

prevederile Noului Cod Civil român menţionează că „drepturile copilului sunt recunoscute de la

concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”59.

55 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 88.56 Ibidem.57 Dicţionar juridic: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitate-procesuala-de-folosinta, (accesat pe 15.03.2015).58 Boroi Gabriel. Drept Civil. Parte Generală. Bucureşti. Editura ALL Beck, 2002, pag. 357.59 Articolul 36: http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-36-drepturile-copilului-conceput-capacitatea-de-folosinta-capacitatea-civila-a-persoanei-fizice (accesat: 20.05.2015).

18

Este o capacitate anticipată, deoarece ea se dobîndeşte înainte de naştere, respectiv de la

concepţie. Este o capacitate condiţionată, fiindcă ea se pune în discuţie doar atunci cînd copilul se

naşte viu, şi este limitată, fiindcă ea priveşte doar drepturile copilului, nu şi obligaţiile acestuia60.

Pentru a fi recunoscută capacitatea de folosinţă anticipată, se impun 3 condiţii, care trebuie

întrunite cumulativ. Astfel61:

a) Să fie vorba doar de drepturile copilului, şi nu de obligaţii;

Condiţia dată este aplicabilă atît în cazul dobîndirii unui drept subiectiv civil, cît şi în

situaţia cînd copilul urmează a moşteni un patrimoniu întreg sau o fracţiune din el. În cazul

moştenirii, el va dobîndi nu numai activul, ci şi pasivul, răspunzînd pentru acesta din urmă doar în

limita activului succesoral62.

b) Copilul să se nască în viaţă (nu însă neapărat şi viabil), fiind deci suficient ca acest copil

să fi respirat cel puţin o dată63.

Cu titlu de drept comparat, legislaţia franceză prevede cerinţa viabilităţii noului născut.

Această cerinţă impune ca la naştere copilul să aibă toate organele şi acestea să fie suficient

constituite pentru a-i permite să trăiască. Jurisprudenţa a apreciat că un copil nu este viabil atunci

cînd din punct de vedere fiziologic el nu este în măsură să supravieţuiască, ca de exemplu atunci

cînd copilul este exagerat de prematur sau monstruos. Problema stabilirii viabilităţii copilului se

ridică doar atunci cînd copilul moare la scurtă vreme după naştere, iar dovada neviabilităţii se poate

face, în principal, prin expertiză medicală64.

c) Copilul să fi fost conceput la data chemării la dobîndirea dreptului. Acest fapt se

dovedeşte, ţinînd seama de momentul naşterii copilului, cît şi de durata aproximativă a

celei mai lungi sarcini (300 zile), şi a celei mai scurte (180 zile). Deci, timpul cuprins

între a treia sută şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii, prezintă timpul legal al

concepţiunii65.

Posibile îngrădiri ale capacităţii de folosinţă. Regula generală instituită de Codul Civil a

R. M., la articolul 23, alin. 2, arată că persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.

Normele legale sunt destul de imperative la acest capitol, protejînd astfel, persoana fizică, instituind

totodată şi un instrument legal de protecţie împotriva lezării drepturilor acesteia.

60 Ciucă Valeriu. Drept roman. Editura Ankarom, Iaşi, 1996, pag. 198.61 Boroi Gabriel. Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 357.62 Ibidem.63 Ibidem.64 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 97.65 Idem pag. 98-99.

19

Limitarea capacităţii de folosinţă, doctrinarii o definesc a fi „incapacităţi de folosinţă”. Alţii

critică ambele sintagme, aducînd un nou concept în acest sens, şi anume cel de „incapacităţi

speciale de exerciţiu”.

Aliniatul 3 al articolului 23 Codul Civil R. M., ilustrează că „nimeni nu poate fi limitat în

capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în modul prevăzut de lege”.

Au fost aduse critici la capitolul îngrădiri ale capacităţii de folosinţă. Potrivit doctrinei

româneşti, diferitele prohibiţii legale de a contracta nu sunt nişte incapacităţi de folosinţă, aşa cum

se apreciază66, ci sunt, în realitate, incapacităţi speciale de exerciţiu67. În sprijinul acestei opinii se

pot invoca, cu precădere, prevederile articolului 950 Cod Civil român (vechi), prin care se dispunea

că sunt incapabili de a contracta minorii, interzişii şi „toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare

contracte”. Or, capacitatea de a contracta este parte a capacităţii de exerciţiu, adică parte a

aptitudinii persoanei de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile prin încheierea de acte juridice şi în

special prin încheierea de contracte68.

Nu suntem în prezenţa unor incapacităţi de folosinţă în situaţia în care este vorba despre

drepturi ce se recunosc persoanei numai atunci cînd a împlinit o anumită vîrstă, a îmbrăţişat o

anumită profesie ori a dobîndit o calitate specială de care legea condiţionează recunoaşterea acestor

drepturi. În aceste cazuri este vorba, de un specific al regimului respectivelor drepturi, şi nu de o

incapacitate a persoanei69.

Putem vorbi despre posibile îngrădiri ale capacităţii de folosinţă numai atunci cînd, cu titlu

de sancţiune, o anumită persoană este lipsită de unele drepturi pe o perioadă de timp determinată

sau nedeterminată. Aşa fiind, pot fi privite, eventual, ca îngrădiri ale capacităţii de folosinţă, cele ce

rezultă, spre pildă, din sancţiunea civilă a decăderii din drepturile părinteşti sau din pedeapsa

penală70. Îngrădirile cu perioadă de timp determinată sunt stabilite pe un termen anumit, spre

deosebire de cele cu perioadă nedeterminată. Un exemplu de îngrădire cu perioadă determinată, ar fi

privarea de libertate pe un termen de 7 ani, iar dintre cele cu perioadă nedeterminată, putem

evidenţia decăderea din drepturile părinteşti, interdicţia de a putea fi adoptator, curator etc.

Incapacităţile de folosinţă pot fi divizate în:

a) Incapacităţi absolute – nu sunt neapărat generatoare de nulitate absolută;

b) Incapacităţi relative – nu sunt generatoare de nulitate relativă.

66 Boroi Gabriel. Drept civil. Persoanele. Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 76.67 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 93.68 Ibidem.69 Idem, pag. 94.70 Ibidem.

20

Felul nulităţii urmează să fie determinat de interesul ocrotit prin norma juridică ce instituie o

anumită incapacitate71.

La capitolul îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, doctrina juridică

autohtonă menţionează că prin reglementarea unor îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice, legiuitorul stabileşte incapacităţi de drept civil72.

Autorii Baieş Sergiu şi Roşca Nicolae73, enumeră două tipuri de îngrădiri a capacităţii de

folosinţă a persoanei fizice:

a) Îngrădiri care au drept scop sancţionarea persoanei fizice;

b) Îngrădiri cu scop de protecţie sau de ocrotire a persoanei fizice.

După izvorul acestora, incapacităţile pot fi:

a) Stabilite de legea penală;

b) Stabilite de legea civilă.

Îngrădirile stabilite de legea penală sunt prevăzute de legislaţia penală. Conform Codului

Penal R. M., „persoana care a săvîrşit o faptă ilicită, poate fi pedepsită cu privarea de libertate şi

poate fi lipsită de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate”74. Aceste

măsuri, îl limitează pe cel care a săvîrşit infracţiunea în posibilitatea de a-şi alege singur locul de

trai (domiciliul), drept ce decurge din prevederile articolului 27 ale Constituţiei, precum şi de a-şi

alege ocupaţia, drept consfinţit în Constituţie la articolele 39 şi 4375.

Îngrădirile stabilite de legea civilă. Autorii autohtoni se pronunţă, amintind articolul 67

din Codul Familiei care reglementează decăderea din drepturile părinteşti76. Articolul menţionat

scoate în evidenţă cazurile în care neexecutarea unor obligaţii a părinţilor faţă de copiii lor au drept

consecinţă decăderea din drepturile părinteşti. Aici evidenţiem:

a) Eschivarea de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere;

b) Refuzul de a lua copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o

instituţie de asistenţă socială sau alta similară;

c) Abuzul de drepturi părinteşti;

d) Manifestarea unui comportament cu cruzime faţă de copil, aplicînd violenţa fizică sau

psihică, atentarea la inviolabilitatea sexuală a copilului;

71 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 93.72 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 263.73 Idem, pag. 264.74 Cod Penal al R. M., nr. 985 din 18.04.2002, art. 62 (1), lit. b.75 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 264.76 Ibidem.

21

e) Comportamentul amoral, care influenţează negativ asupra copilului;

f) Alcoolismul cronic sau narcomania;

g) Săvîrşirea de infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului;

h) Alte cazuri cînd aceasta o cer interesele copilului.

Acest articol stipulează că „părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă se constată

că se eschivează de la executarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere, că

refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă sau că abuzează de

drepturile lor părinteşti, etc”.

Decăderea din drepturile părinteşti şi, ca o consecinţă, privarea lui de dreptul de a-1

reprezenta pe minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani (Codul Civil, articolul 22) şi de a încuviinţa actele

minorului între 14 şi 18 ani este o formă specială a răspunderii în dreptul familiei. Dar, tocmai sub

aspectul arătat are relevanţă şi în dreptul civil, cînd se atestă capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice care are calitatea de părinte77.

Legiuitorul nu menţionează în Codul Civil posibile tipuri de îngrădiri ale capacităţii de

folosinţă (temporară sau permanentă) acestea însă, putînd fi deduse.

Alte îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice le regăsim la articolul 38 din

Codul Civil R. M., care stabileşte persoanele ce nu pot fi numite tutori sau curatori. Aliniatul 4 al

acestei norme prevede că nu poate fi tutore sau curator:

a) Minorul;

b) Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau limitată în aceasta;

c) Cel decăzut din drepturile părinteşti;

d) Cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate, etc.

O altă categorie de îngrădiri civile care are drept scop sancţionarea persoanei fizice este

prevăzută la articolul 1434 din Codul Civil R. M. care reglementează situaţia succesorului

nedemn78. Potrivit articolului 1434, alin. 1 Cod Civil R.M., succesorul nedemn este persoana care:

a) A comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe,

exprimate în testament a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt

constatate de instanţa de judecată;

b) A pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi

a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la

majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.

77 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 264.78 Idem, pag. 265.

22

Potrivit alin. 2, „nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile

părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii

(adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la

executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea” dacă această circumstanţă este

constatată de instanţa de judecată.

Din lucrările care abordează incapacităţile, aflăm că cele care au scop de protecţie, sunt

numite speciale şi constau în imposibilitatea de a consimţi la încheierea actelor juridice, fie de a

obţine anumite drepturi şi obligaţii. Aceste îngrădiri sunt stabilite de lege pentru a ocroti interesele

unor anumite categorii de persoane, avîndu-se în vedere situaţia în care aceasta se află79.

Îngrădiri cu scop de protecţie se prevăd la articolul 43, alin. 3 din Codul Civil R. M., care

arată expres că „tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu

au dreptul să încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii

către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă gratuită”.

O altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice o consider a fi menţionată la

articolul 801, Cod Civil R. M., care stipulează interdicţii de a dobîndi drepturi litigioase pentru

judecători, avocaţi, notari, procurori şi executori judecătoreşti, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Într-adevăr, dat fiind faptul că aceste grupuri de persoane au tangenţă directă cu justiţia, probabil

legiuitorul a dispus protejarea circuitului civil prin impunerea unor astfel de interdicţii din care

rezultă caracterul de protecţie pentru persoanele menţionate.

Supunem însă criticii acest text de lege, opinînd în sprijinul ideii că legiuitorul pur şi simplu

exclude din start participarea acestor persoane la circuitul civil, lucru care vine în contradicţie cu

principiul egalităţii prevăzut la articolul 16, alin. 2 din Constituţia R.M.

Cu titlu de lege ferenda, propun spre modificare dispoziţiile articolului 801 din Codul Civil

al R. M. Drept urmare a modificărilor aduse, „judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii

judecătoreşti nu vor putea dobîndi drepturi litigioase în circumscripţia instanţei judiciare la care e

limitată activitatea profesională a dobînditorului”. Astfel, s-ar evita şi conflictele de interese pe care

legiuitorul le-ar preveni, şi totodată nu ar restrînge într-o manieră atît de dură cercul de participanţi

la circuitul civil.

O altă îngrădire capacităţii de folosinţă o sesizăm în cazul persoanei fizice străine sau

apatride. Articolul 1588 arată că cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă

regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova

sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

79 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 266.

23

Prin aceste prevederi legale instituite la articolul sus-menţionat, legiuitorul îmbină

capacitatea de folosinţă cu cea de exerciţiu pentru persoanele fizice străine şi apatride, menţionînd

totodată că în materia capacităţii, acestora li se acordă regim juridic naţional.

Prin urmare, persoanele fizice străine şi cele apatride dispun de aceeaşi capacitate de

folosinţă ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu anumite rezerve impuse de lege. Ei, la fel ca şi în

cazul cetăţenilor R. M., pot beneficia de dreptul de folosinţă, de proprietate (cu excepţia terenurilor

agricole), dispun de capacitatea de a testa, de a fi moştenitori, etc80.

Legiuitorul însă, reglementează aparte capacitatea de exerciţiu a persoanelor străine şi

apatride, lăsînd loc pentru intepretare, ceea ce nu ar fi tocmai potrivit pentru o lege civilă supremă.

Dubiile provin din însăşi denumirea articolului 1588 Cod Civil R. M., intitulat „capacitatea

juridică…”, urmînd ca la articolul 1590 să menţioneze chiar în denumirea articolului „capacitatea

de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor”.

Din start, legiuitorul comite lacuna de a numi „capacitatea de folosinţă” prin sintagma de

„capacitate juridică”, termen care, după părerea mea, înglobează atît capacitatea de folosinţă, cît şi

cea de exerciţiu. Potrivit acestei lacune, mai putem deduce şi ideea conform căreia, legiuitorul

reglementează dublu capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizilor, amintind aici cele

expuse anterior cu privire la înţelesul sintagmei de „capacitate juridică”.

Propunerea mea pentru lege ferenda este ca legiuitorul să reglementeze aparte şi capacitatea

de folosinţă a persoanei fizice străine şi apatride, evident, după regimul juridic naţional, redenumind

titlul articolului 1588 din „capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor” în „capacitatea de

folosinţă a cetăţenilor străini şi a apatrizilor”, evitîndu-se astfel dubiile la interpretare şi lacunele

despre care menţionam anterior.

O altă îngrădire, de data aceasta adusă doar persoanelor fizice străine, o putem deduce din

prevederile articolului 1584 al Codului Civil R.M., (retorsiunea), ceea ce înseamnă că Republica

Moldova poate stabili restricţii similare drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale

cetăţenilor statelor în care există restricţii speciale ale drepturilor patrimoniale şi personale

nepatrimoniale ale cetăţenilor Republicii Moldova. De exemplu, dacă un stat interzice ca cetăţenii

Republicii Moldova să deţină drept de proprietate asupra locuinţelor de pe teritoriul acestui stat, şi

Republica Moldova poate interzice cetăţenilor acelui stat să deţină pe teritoriul său drept de

proprietate asupra locuinţelor81.

Asupra capacităţii de folosinţă, ţin să menţionez că aceasta nu trebuie privită ca pe o

aptitudine care poate fi restrînsă. Atunci cînd legiuitorul îngrădeşte prin norme legale instituite în 80 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 266.81 Idem, pag. 267.

24

acest sens, de fapt ne referim la îngrădirea capacităţii de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă trebuie

privită şi înţeleasă ca ceva ce aparţine persoanei, acea aptitudine a fiecărui individ de a avea

drepturi şi obligaţii. Este o aptitudine la nivel de psihic, cu care persoana fizică, titular de drepturi şi

obligaţii se naşte. Putem menţiona doar că în unele cazuri, atunci cînd consideră necesar, persoana

fizică poate renunţa la un drept civil, sau la mai multe, nu şi la aptitudinea generală de a avea

drepturi şi obligaţii, şi nici la capacitatea de folosinţă.

Spre exemplu, nu putem vorbi despre o restrîngere a capacităţii de folosinţă în cadrul

căsătoriei, persoana dispunînd de acest drept încă din primele zile de viaţă, însă aceasta nu şi-l poate

exercita pînă nu atinge vîrsta legală dispusă de legiuitor. Prin urmare, suntem în prezenţa unei

restrîngeri a capacităţii de exerciţiu şi nu de folosinţă.

2.2. Elementele constitutive ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Prin elemente constitutive ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege

ansamblul de drepturi şi obligaţii de care persoana fizică dispune prin încheirea diferitor acte

juridice civile82.

Elementele constitutive, la rîndul lor, formează conţinutul capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice.

Există şi critici asupra expresiei de „conţinut al capacităţii de folosinţă”. Numeroase lucrări

de specialitate tratează pagini despre instituţia conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei

fizice, apreciindu-se că aceasta cuprinde toate sau oricare dintre drepturile şi obligaţiile civile pe

care le poate avea o persoană fizică83.

Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice se referă la aptitudinea persoanei

fizice de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. În componenţa acestui conţinut intră

două laturi:

a) Prima latură – este latura activă, care indică aptitudinea persoanei fizice de a avea

drepturi subiective civile;

b) A doua latură – este latura pasivă, care constă în capacitatea persoanei fizice de a avea

obligaţii civile84.

82 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 263.83 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 94.84 Boroi Gabriel. Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 358.

25

Capacitatea de folosinţă este tratată ca fiind o aptitudine abstractă a persoanei de a dobîndi

drepturi şi obligaţii. Or, pare absurd să determini conţinutul unei abstracţiuni85.

Făcînd totuşi trimitere la ideea că prin capacitatea de folosinţă se desemnează o capacitate a

ramurii dreptului civil, se încearcă atît o precizare a unor reguli în raport de care se poate determina

conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, cît şi a unor criterii în funcţie de care se poate

face această determinare86.

Astfel, într-o continuare a celor spuse mai sus, putem menţiona şi expune aceste reguli după

care se poate determina conţinutul capacităţii de folosinţă87:

a) Raportarea sistemului legislativ la normelor cuprinse în tratatele internaţionale ratificate

de către organul legislativ;

b) Luarea în considerare a îngrădirilor legale ale capacităţii de folosinţă;

c) Luarea în considerare a actelor normative din alte ramuri de drept, dar care

reglementează drepturi civile;

d) Luarea în considerare doar a aptitudinii persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii

civile, deci nu şi a unor drepturi şi obligaţii de altă natură.

Criteriul cel mai semnificativ pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice ar fi: natura (patrimonială sau nepatrimonială) a drepturilor civile, la care s-ar

adăuga şi sursa acestora88.

Regulile şi criteriile prezentate sunt mai degrabă reguli precum şi criterii de determinare şi

clasificare a drepturilor civile, privite ca entităţi distincte de calitatea de subiect de drept a unei

anumite persoane. Într-o altă idee, capacitatea de folosinţă este privită ca o aptitudine a persoanei

fizice de a fi subiect de drept în general, şi nu numai aptitudinea de a fi subiect de drepturi şi

obligaţii civile89.

Noţiunea de capacitate de folosinţă a persoanei fizice este o noţiune socială şi nu naturală,

volumul drepturilor şi al obligaţiilor fiind diferit în diferite perioade de dezvoltare a statului90.

Drept exemplu poate servi elucidarea următorului fapt: articolul 10 al Codului Civil din

1964 prevedea că „în conformitate cu legea, cetăţenii pot avea bunuri în proprietate personală, pot

85 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 95.86 Ibidem.87 Ibidem.88 Ibidem.89 Ibidem.90 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 263.

26

avea dreptul de folosinţă asupra locuinţelor şi altor bunuri, pot moşteni şi testa bunuri, îşi pot alege

ocupaţia şi domiciliul, pot avea drepturi de autor asupra operelor ştiinţifice, literare şi de artă, etc”91.

Drepturile civile nu sunt stabilite limitativ, în legislaţie fiind enumerate de regulă, drepturile

şi obligaţiile principale, specificîndu-se totodată că „persoanele pot avea şi alte drepturi

patrimoniale şi personale nepatrimoniale”92.

Necătînd la faptul că prin deducţia din normele legale ale Codului Civil R.M. putem

demonstra existenţa conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (articolul 18, alin. 1),

propun cu titlu de lege ferenda, intabularea unui articol în Codul Civil R. M., care ar reglementa

clar situaţia conţinutului capacităţii de folosinţă. Intitulat „Conţinutul capacităţii de folosinţă a

persoanei fizice”, instituţia în cauză ar trebui să menţioneze: „Persoana fizică are orice drepturi şi

obligaţii civile, afară de acelea care, potrivit legii, sunt interzise”. Totodată această modificare ar

constitui o novaţie pentru legislaţia ţării.

Amintind opinia de mai sus a doctrinarilor Reghini, Diaconescu şi Vasilescu, ţin să opinez

că abstractul conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice s-ar referi la un cuantum prea

general de drepturi şi obligaţii civile, din care cauză ar fi imposibilă o determinare fixă a acestora de

către lege.

Cu toate că s-au adus critici conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, sunt

totuşi de părerea că reuniunea tuturor drepturilor şi obligaţiilor civile neinterzise de lege însumează

şi determină în sine conţinutul capacităţii de folosinţă.

2.3. Modalităţi de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Modalităţile de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt acele

împrejurări, care, datorită apariţiei lor, au drept consecinţă încetarea acestei capacităţi.

O primă modalitate îşi găseşte reglementare la articolul 18 alin. 2 din Codul Civil R. M.,

unde se prevede că aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile încetează odată

cu decesul titularului. Totodată, cu stingerea din viaţă a persoanei fizice încetează şi calitatea de

subiect de drept93. Vorbim aici de două forme ale decesului: moartea constatată fizic şi decesul

declarat pe cale judecătorească94.

91 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 263.92 Ibidem.93 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 267.94 Boroi Gabriel. Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 364.

27

Moartea constatată fizic. Stabilirea exactă a decesului persoanei fizice este relativ simplă,

dacă este să ne referim la moartea fizică constatată. Aceasta este stabilită printr-un act constatator,

numit şi certificat, care este întocmit de un medic specializat în acest sens, dîndu-i forţă probantă

prin aplicarea semnăturii.

Data decesului persoanei fizice se fixează în actele de deces95. Acestă dată reprezintă data de

la care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice a încetat. Regulile de eliberare a actului de deces

sunt expuse la articolele 54 – 58 din Legea privind actele de stare civilă96.

Potrivit articolului 54 din Legea nr. 100 din 26.04.2001 cu privire la actele de stare civilă,

decesul se înregistrează în temeiul:

a) Certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o unitate sanitară;

b) Actului, eliberat de către organele competente, prin care se constată decesul persoanei

supuse represiunilor şi ulterior reabilitate conform legislaţiei respective;

c) Hotărîrii instanţei judecătoreşti privind constatarea decesului sau privind declararea

persoanei ca fiind decedată.

Se întîlnesc situaţii cînd persoanele mor sau dispar în aceleaşi împrejurări sau în împrejurări

diferite. Este vorba despre comorienţi şi codecedaţi.

Potrivit articolului 1441 alin.1 Cod Civil R. M., „persoanele cu vocaţie succesorală

reciprocă sau unilaterală care au murit fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia se

prezumă că au murit concomitent (comorienţii şi codecedaţii)”.

Comorienţii. Sunt persoanele care au murit ori au dispărut în aceeaşi împrejurare fără să se

poată stabili dacă vreo una dintre ele a supravieţuit alteia97. Este cazul catastrofelor aeriene,

maritime sau de altă natură.

Doctrinar s-a apreciat că suntem în prezenţa unor comorienţi şi atunci cînd mai multe

persoane au murit ori dispărut în „două-trei împrejurări, produse în acelaşi timp, şi fără a se putea

stabili care a murit mai înainte. Exemplu: un triplu accident aviatic, feroviar şi rutier98.

Codecedaţii. Sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili

care asupravieţuit celeilalte99.

95 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 268.96 Ibidem.97 Beleiu Gheorghe. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa de editură şi presă „Şansa”. Ediţia a Vl-a revăzută şi adăugită de Nicolae Marian şi Truşcă Petrică, Bucureşti, 2000, pag. 313.98 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 101.99 Stănciulescu Liviu. Curs de drept civil. Succesiuni. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag. 31.

28

Declararea judecătorească a morţii. Constatarea fizică a decesului persoanei fizice

presupune implicit şi existenţa cadavrului respectivei persoane, identificat, precum şi constatarea

medicală a morţii, lucru la care derivă şi din lege100.

În unele situaţii cadavrul este imposibil de găsit, dar există temeiuri destule şi suficient de

probante care fac trimitere la decesul persoanei fizice.

Aici putem evidenţia: acţiunile militare într-o zonă de conflict armat, cataclismele naturale,

catastrofe aeriene, maritime, incendii, etc., soldate într-un mod aproape inevitabil cu dispariţia unor

persoane, despre care se bănuieşte şi se poate bănui că sunt moarte, dar al căror cadavru nu poate fi

găsit şi identificat. Alteori, este cu putinţă ca o persoană să dispară pur şi simplu de la locuinţa sa şi

să lipsească vreme îndelungată, fără să se ştie unde ea se află şi fără să se ştie dacă este sau nu în

viaţă101.

Elementul comun al celor două situaţii enunţate este legat de dispariţia persoanei fizice,

punctul care le diferenţiază, fiind împrejurările care determină dispariţia102.

Starea de incertitudine cu privire la aflarea în viaţă sau nu a persoanei fizice nu poate fi

lăsată de izbelişte. Singurul mod în care ea se poate curma este ca, după trecerea unei anumite

perioade de timp de la data dispariţiei, suficient de lungă pentru a fi concludentă, acea persoană să

fie considerată moartă103. Iată de ce, în acest sens, legiuitorul R. M. a impus în virtutea normelor

imperative ale Codului Civil anumite termene, care, în urma expirării acestora, vor servi la baza

declarării pe cale judecătorească a persoanei fizice ca fiind decedată.

Prin urmare, ca o persoană fizică să fie declarată decedată pe cale judecătorească, se impune

condiţia dispariţiei ei de la domiciliu şi trecerea unui termen de 3 ani din data cunoaşterii ultimelor

ştiri104.

Această varietate de declarare a morţii nu poate fi pornită fără ca, în prealabil, să se parcurgă

o altă procedură judecătorească, aceea a declarării dispariţiei105.

Mai mult ca atît, persoana fizică poate fi declarată decedată după 6 luni dacă a dispărut în

împrejurări care sunt periculoase pentru viaţa omului, sau care dau de înţeles că a decedat în urma

unui anumit accident106.

100 Legea nr. 100 din 26.04.2001 privind actele de stare civilă, art. 54.101 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 102.102 Ibidem.103 Idem, pag. 103.104 Codul Civil al R. M., art. 52 (1).105 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 105.106 Codul Civil al R. M., art. 52 (1).

29

Aşa cum accentuam anterior, declararea decesului persoanei fizice este indisolubil legat de

procedura declarării dispariţiei persoanei fizice „fără veste”. Din start, legiuitorul comite lacuna de

a numi titlul textului de lege, intitulînd articolul 49 Cod Civil R. M. „declararea persoanei dispărută

fără veste”, ori dacă o persoană se consideră a fi dispărută, atunci devine clar faptul că despre

aceasta nu se ştie nici o veste.

Cu titlu de lege ferenda, propun înlocuirea sintagmei de „dispărut fără veste” cu cea de

„dispărut”. Din punctul meu de vedere, sintagma „dispărut” înglobează în sine ceea ce legiuitorul

numeşte „fără veste”.

Astfel, potrivit articolului 49, alin.1 Cod Civil R. M., „persoana fizică poate fi declarată

dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii

ultimelor ştiri despre locul aflării ei”. Din cele menţionate, desprindem următoarele condiţii:

a) Persoana să lipsească de la domiciliu;

b) Să fi trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.

În opinia autorilor Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul, această dispoziţie nu

trebuie înţeleasă în sensul că cererea de declarare a dispariţiei este necesar de a fi formulată de

îndată ce s-a împlinit un an de la data ultimelor ştiri. Dimpotrivă, acţiunea fiind imprescriptibilă, ea

poate fi introdusă oricînd după trecerea unui an de la data ultimelor ştiri.

În cazul imposibilităţii de a stabili ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut,

termenul pentru declararea dispariţiei fără urmă sau decesului, va începe să curgă din prima zi a

lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul

imposibilităţii de a determina această lună, de la întîi ianuarie al următorului an107.

Concomitent, conform art. 52 Cod Civil, instanţa judecătorească este în drept să recunoască

data decesului persoanei ca fiind data morţii ei prezumate în cazurile în care ea a dispărut fără urmă

în legătură cu circumstanţele care ameninţau cu moartea sau care dădeau temei de a presupune că

decesul putea avea loc în urma unui accident108.

În unele cazuri, potrivit concepţiei autorilor Reghini, Diaconescu şi Vasilescu, data

ultimelor ştiri coincide cu data dispariţiei, alteori însă este cu putinţă ca şi după dispariţia persoanei

să se mai primească ştiri. În general, „momentul în funcţie de care se socoteşte termenul de un an

este data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana este în viaţă. Iar această dată trebuie înţeleasă ca

fiind aceea în care au fost emise ultimele ştiri, şi nu aceea cînd ele au fost recepţionate. Prin urmare,

dacă ultimele ştiri de la persoana dispărută sunt cuprinse într-o scrisoare, data acestor ştiri va fi data

scrierii ori, eventual, a expedierii scrisorii şi nu data cînd aceasta a fost primită”. 107 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind practica judiciară cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică şi declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată din 07.07.2008, nr. 4, punctul 28.108 Ibidem.

30

Legea a stabilit şi procedura judiciară specială pentru declararea decesului persoanei fizice,

procedură care de altfel, are un caracter de prezumţie109, doctrinarii echivalînd „declararea

judecătorească a morţii” cu „declararea morţii prezumate”110, întrucît instanţa judecătorească,

prezumînd decesul persoanei fizice, emite o hotărîre în acest sens. Prin urmare, se subînţelege că

această procedură nu poate fi pornită atunci cînd moartea s-a constatat fizic, existînd un certificat

medical constatator al morţii şi un număr de înregistrare corespunzător în actele de stare civilă111.

Potrivit Codului de Procedură Civilă a R. M112., instanţa de judecată cercetează în procedură

specială, cauze care privesc:

a) Constatarea faptelor care au valoare juridică;

b) Încuviinţarea adopţiei;

c) Declararea capacităţii depline de exerciţiu minorului (emanciparea);

d) Declararea persoanei dispărută fără urmă sau decedată;

e) Limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea incapacităţii etc.

Reglementînd procedura declarării morţii, legiuitorul a ţinut seama de faptul că împrejurările

care ocazionează dispariţia persoanei sunt diferite şi că, prin specificul lor, ele impun un tratament

juridic diferit113. Cel puţin, am putea privi cele enunţate sub aspectul termenului care trebuie să

treacă pentru ca persoana fizică să fie declarată decedată, în primul caz 3 ani, iar cel de-al doilea – 6

luni.

Putem trata cele spuse şi din punct de vedere al dispariţiei persoanei fizice: primul caz se

referă la domiciliul persoanei fizice, al doilea caz se referă la împrejurările ce prezentau pericol

pentru viaţa persoanei sau care dau temei a estima că a murit în urma unui accident.

Primul caz se referă la o regulă generală, al doilea la o împrejurare excepţională114.

Prevederile Codului Civil al R. M. de la articolul 52, alin. 2 reglementează situaţia persoanei

fizice militar, participînd la acţiuni militare. În acest sens, legea civilă spune că „un militar sau o

altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare, poate fi declarată decedată numai

după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare”. Prin urmare, putem desprinde doi subiecţi

în legătură cu care legiuitorul reglementează declararea decesului acestora:

a) Militarul;

109 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 103.110 Ibidem.111 Ibidem.112 Codul de Procedură Civilă al R. M., publicat: 12.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 111-115. Data intrării în vigoare: 12.06.2003, art. 279 (1).113 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 103.114 Ibidem.

31

b) Persoana fizică, alta decît militarul, care poate fi orice altă persoană fizică ce nu este

înrolată în corpul de militari.

Lacuna articolului 52, alin. 2, este că legiuitorul nu se expune asupra a ceea ce el numeşte

„acţiuni militare”, şi nici comentariul oficial al legii civile nu „aduce lumină” în acest sens. Am

putea interpreta această sintagmă ca o stare de conflict armat, dar am putea interpreta şi ca o stare în

care forţele militare participă la diferite exerciţii militare de pregătire.

Cu titlu de lege ferenda, optez pentru modificarea articolului 52, alin. 2, unde sintagma

„acţiuni militare” să fie substituită cu sintagma de „conflict militar”, cea din urmă neprezentînd

dubii la interpretare şi care ar avea un înţeles mai logic şi mai structurat, mai bine conturat,

încadrîndu-se cu uşurinţă în ceea ce a vrut să reglementeze legiuitorul la articolul respectiv.

„Acţiunile militare” au un conţinut mult prea larg de intepretare, ori, din punctul meu de vedere,

legiuitorul a vrut să reglementeze situaţia dispariţiei unui militar sau a altei persoane fizice.

Legea prevede un termen după care acţiunea pentru declararea decesului persoanei fizice

poate fi introdusă, dar nu prevede un termen pînă la care ea poate fi introdusă115. Aşa fiind, deoarece

acţiunea în declararea morţii este una nepatrimonială şi deoarece legea nu prevede expres pentru

această acţiune un termen de prescripţie, înseamnă că ea este imprescriptibilă. Prin urmare,

declararea judecătorească a morţii se poate cere şi se poate pronunţa după timpul stabilit de lege116.

De altfel, instituirea unui termen de prescripţie în privinţa acestei acţiuni ar fi absurd, fiindcă

moartea nefiind fizic constatată, iar acţiunea în declarare judecătorească a morţii nefiind primită, cel

dispărut nu ar mai putea fi considerat mort, niciodată şi în nici un fel117.

Procedura de judecată este, în principiu, aceeaşi pentru ambele varietăţi de declarare morţii,

ea fiind practic cea pe care legea o instituie pentru declararea judecătorească a dispariţiei. De

asemenea, în ambele cazuri, se poate deduce faptul că modul de stabilire şi rectificare a datei morţii

este identic, la fel de identice fiind şi efectele hotărîrii judecătoreşti de declarare a morţii118.

Conform Codului Civil, articolul 52, alin. 3, ziua morţii persoanei declarate decedată se

consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă.

Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o ameninţare de moarte sau care dau motiv

de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată

poate să declare ca dată a decesului, ziua morţii ei prezumate.

115 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 104.116 Ibidem.117 Ibidem.118 Idem, pag. 105.

32

Articolul 52, alin. 4 menţionează că declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca

şi decesul fizic constatat, şi aici menţionăm cazul succesiunii, căsătoriei, partajării bunurilor, etc.

2.4. Aspecte practice119

Limitarea capacităţii de folosinţă prin prisma decăderii din drepturile părinteşti, ca

modalitate de restrîngere a acesteia.

Prin decizia Curţii Supreme de Justiţie se constată:

La 02 decembrie 2013,cetăţeanca XXX s-a adresat în instanţă cu cerere de chemare în

judecată împotriva lui XXX, intervenient accesoriu fiind Direcția pentru protecția drepturilor

copilului din oraşul Ialoveni cu privire la decăderea din drepturile părintești. În comun, aceştia au

un copil minor. Datorită comportamentului agresiv al soţului, întrebuinţării băuturilor alcoolice,

soţii au divorţat. După divorţ, tatăl copilului nu mai intervine material pentru educarea şi

întreţinerea fiicei lor. Indică că, prin hotărîrea Judecătoriei Ialoveni din 10 august 2012, cetăţeanul

XXX a fost obligat la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea fiicei - XXX în mărime de ¼ din

toate felurile de venit lunar, începînd cu 12 iulie 2012 și pînă la atingerea majoratului copilului.

În prima instanţă s-a hotărît că cererea depusă este neîntemeiată, respingîndu-se acţiunea.

Hotărîrea a fost atacată cu apel, unde instanţa a fost admis apelul declarat de către XXX şi a casat

hotărîrea primei instanțe, emiţînd o nouă hotărîre, prin care tatăl copilului a fost decăzut din

drepturile părinteşti. La 30 ianuarie 2015, XXX a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de

apel, solicitînd admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel cu menţinerea în vigoare a

hotărîrii primei instanţe.

Curtea Supremă de Justiţie a decis:

a) Se admite recursul declarat de către cetăţeanul XXX;

b) Se casează decizia Curţii de Apel Chișinău din 02 decembrie 2014 în pricina civilă la

cererea de chemare în judecată a cetăţencei XXX împotriva lui XXX, intervenient

accesoriu Direcția pentru protecția drepturilor copilului oraşul Ialoveni cu privire la

decăderea din drepturile părintești.

c) Hotărîrea Judecătoriei Ialoveni din 29 aprilie 2014 se menţine.

Odată cu această decizie care este irevocabilă, cetăţeanul XXX nu mai are nici un drept

asupra copilului său, adică de a-l educa, îngriji sau de a exercita alte drepturi în raport cu acesta.

119 Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, cu privire la decăderea din drepturile părintești, din 01.04.2015, împotriva deciziei Curţii de Apel Chișinău din 02.12.2014: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=18177 (accesat: 12.05.2015).

33

Curtea Supremă de Justiţie a luat o decizie corectă, din motivul că de cele mai multe ori

comportamentul agresiv în cadrul familie poate avea consecinţe mult mai grave care pun în pericol

viaţa copilului, dar şi nu numai.

Pe lîngă faptul decăderii din drepturile părinteşti, uneori, cel decăzut nu are nici dreptul de a

se apropia de copil, dacă se constată că prezintă pericol pentru copil.

34

CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

3.1. Naşterea şi dobîndirea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

Naşterea capacităţii de exerciţiu presupune apariţia aptitudinii persoanei fizice, datorită

căreia ea poate singură dobîndi şi exercita drepturi, asuma şi executa obligaţii prin încheierea

diferitor acte juridice civile.

Premisele naşterii capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt:

a) Existenţa capacităţii civile de folosinţă;

b) Existenţa discernămîntului, adică facultatea persoanei fizice de a înţelege corect acţiunile

realizate cît şi consecinţele acestora (această premisă se apreciază în raport cu vîrsta,

precum şi cu starea sănătăţii minţii)120.

Conform legii, capacitatea deplină de exerciţiu ia amploare la data cînd persoana fizică

devine majoră, adică la atingerea vîrstei de 18 ani121.

Cu titlu de drept comparat, legislaţia română stabileşte şi ea începutul capacităţii de

exerciţiu. Astfel, articolul 38, alin. 1 al Noului Cod Civil român menţionează: „capacitatea de

exerciţiu deplină începe la data cînd persoana devine majoră”. Aliniatul 2 al aceluiaşi text de lege

spune că „persoana devine majoră la împlinirea vîrstei de 18 ani”.

Pe lîngă condiţia de bază pe care o impune legiuitorul R. M. la dobîndirea capacităţii de

exerciţiu depline, acesta omite, din punctul meu de vedere, să vorbească şi despre discernămînt, ori

aceasta este de fapt, o condiţie accesorie care nu poate fi tratată aparte atunci cînd vorbim despre

capacitatea de exerciţiu deplină.

Tocmai discernămîntul presupune aptitudinea de a gîndi şi judeca, de a aprecia lucrurile la

justa lor valoare, de a avea o reprezentare clară şi logică asupra situaţiei de fapt. Nu vorbesc aici

despre o reglementare expresă şi directă a discernămîntului, pentru că deja cînd vorbim despre

majoratul persoanei fizice, discernămîntul se prezumă, însă consider necesar ca legiuitorul să

intabuleze şi acest element în articolul 20, alin. 1 Cod Civil R. M.

Discernămîntul este o premisă a capacităţii de exerciţiu, fără a se confunda însă cu acesta

din urmă122. Capacitatea de exerciţiu este concluzia care se desprinde mai întîi din împrejurarea că

existenţa discernămîntului şi respectiv lipsa de discernămînt sunt stări de fapt care pot caracteriza o

120 Boroi Gabriel. Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 367.121 Codul Civil al R. M., art. 20 (1).122 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 122.

35

persoană indiferent de vîrsta acesteia, în timp ce capacitatea de exerciţiu este o stare de drept care se

dobîndeşte numai de la împlinirea unei anumite vîrste123.

În ceea ce ţine de încheierea actelor juridice, capacitatea de exerciţiu părţilor este o condiţie

generală şi distinctă de valabilitate a acestor acte, în vreme ce discernămîntul este doar o cerinţă de

valabilitate a consimţămîntului, care, la rîndul său, este o condiţie generală de valabilitate a actelor

juridice. Ca urmare, actele juridice încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sunt

anulabile pentru motivul lipsei de capacitate, fără a mai interesa dacă acea persoană a avut sau nu

discernămînt în momentul încheierii lor şi fără să se facă vreo altă dovadă decît cea a minorităţii ori

a punerii sub interdicţie a persoanei care le-a încheiat124.

Actele juridice încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu pot fi anulate, dacă se va

dovedi de către acea persoană ori de către cei îndreptăţiţi să invoce nulitatea actului, faptul că cel

care a consimţit la încheierea lor era lipsit de discernămînt în momentul exprimării

consimţămîntului.

Cu titlu de lege ferenda, optez pentru modificarea textului de lege din Codul Civil R. M.

Astfel, în urma modificărilor, articolul 20, alin. 1 al Codului Civil R. M. ar trebui să aibă

următoarea formulare: „capacitatea deplină de exerciţiu ia naştere la data cînd persoana fizică atinge

vîrsta de 18 ani şi dispune de discernămînt”. Astfel, ar ieşi în evidenţă condiţia accesorie despre

care am amintit mai sus, viziunea legiuitorului ar fi mai clară apropo de naşterea deplină a

capacităţii de exerciţiu şi s-ar aduce o mai bună securizare a instituţiei persoanei fizice în circuitul

civil.

Autorii Reghini Ionel, Diaconescu Şerban şi Vasilescu Paul declară că şi „capacitatea de

exerciţiu, la fel ca şi cea de folosinţă, ţine de nivelul abstractului. Ea este un conţinut care nu poate

fi determinat cu exactitate, mai ales dacă ţinem seama şi de faptul că există o serie de incapacităţi

speciale care afectează doar anumite categorii de persoane. În schimb, atributele pe care capacitatea

de exerciţiu le conferă persoanei pot fi determinate şi exprimate sintetic”125.

Rezumînd cele spuse, capacitatea deplină de exerciţiu conferă persoanei următoarele

beneficii:

a) Posibilitatea de a încheia singură şi personal orice acte juridice pentru a-şi exercita astfel

drepturi noi sau pentru a-şi exercita drepturile pe care le are şi de a-şi asuma obligaţii noi,

ori de a le executa pe acelea pe care le are. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că persoana

capabilă poate să încheie acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie, fără a

123 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 122.124 Idem, pag. 123.125 Idem, pag. 126.

36

fi silită să recurgă la un reprezentant şi fără a avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă din

partea altei persoane ori a unei autorităţi. Pe de altă parte, aceasta nu înseamnă că persoanei

capabile nu îi poate fi interzisă expres încheierea anumitor acte determinate, atît personal, cît

şi prin reprezentant126.

b) Dreptul de a-şi stabili, în mod liber, pe cale contractuală, un reprezentant convenţional

(mandatar), prin intermediul căruia să încheie acte juridice, atunci cînd nu poate ori nu

doreşte să le încheie personal127.

c) Oferă persoanei fizice libertate de manevră în domeniul încheierii actelor juridice în numele

şi pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal al acesteia (părinte sau

tutore), fie în calitate de reprezentant convenţional (mandatar)128. Concomitent, persoana

fizică poate dispune de toate drepturile care i se conferă prin puterea legii, dar să nu uităm şi

de executarea obligaţiilor la care aceasta este ţinută în temeiul unui act juridic.

Categorii ale capacităţii juridice de exerciţiu. Capacitatea de exerciţiu nu poate fi egală

pentru toate persoanele fizice. Ea este diversă în funcţie de nivelul de discernămînt al persoanei129,

cu atît mai mult că şi Codul Civil face în mod indirect o anumită clasificare în acest sens.

Existenţa capacităţii de folosinţă este un fundament al capacităţii de exerciţiu, dar

insuficientă. Capacitatea de exerciţiu presupune discernămîntul în virtutea căruia omul îşi poate

reprezenta consecinţele juridice civile ale manifestării sale de voinţă130.

Vorbind despre clasificarea în categorii a capacităţii de exerciţiu, de fapt vorbim şi despre

modurile şi temeiurile de naştere a acesteia din urmă. Astfel, potrivit articolelor 20 – 25 ale Codului

Civil R. M., avem:

1. Capacitatea de exerciţiu deplină:

a) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor care au atins vîrsta majoratului, adică 18 ani;

b) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor care au încheiat căsătoria înaintea majoratului;

Potrivit Codului Familiei al R. M., articolul 14, alin.1, vîrsta minimă matrimonială pentru

încheierea căsătoriei este de 18 ani. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol, menţionează şi o excepţie

potrivit căreia, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu reducerea

vîrstei matrimoniale, dar nu mai mult decît cu doi ani. Reducerea vîrstei matrimoniale va fi

126 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 126.127 Ibidem.128 Ibidem.129 Sergiu Baieş, Nicolae Roşca. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 270.130 Ibidem.

37

încuviinţată de autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul

persoanele care doresc să se căsătorească, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor minorului.

c) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.

Potrivit legii, minorul care a atins vîrsta de 16 ani, poate fi declarat ca persoană care are

capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează pe bază de contract de muncă sau, cu acordul

părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, desfăşoară activitate de întreprinzător. Recunoaşterea

capacităţii depline de exerciţiu în astfel de cazuri, se realizează prin hotărîrea autorităţii tutelare, cu

acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa acestui acord, prin hotărîre

judecătorească131.

2. Capacitatea de exerciţiu restrînsă132:

a) Capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vîrstă între 7 şi 14 ani;

b) Capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vîrstă între 14 şi 18 ani;

3. Capacitatea de exerciţiu limitată:

a) Capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate din cauza abuzului de alcool sau substanţelor

narcotice;

b) Capacitatea de exerciţiu limitată a minorilor care are loc în baza horărîrii judecătoreşti, la

cererea părinţilor, adoptatorilor, curatorului ori a autorităţii tutelare133. Din motive

întemeiate, limitarea se va face asupra următoarelor drepturi prevăzute de Codul Civil R. M.

la articolul 21, alin. 2, lit. a) şi b), adică:

să dispună de salariu, bursa sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;

să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei

invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege.

4. Persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu:

a) Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu

poate conştientiza sau dirija acţiunile sale, poate fi declarată de către instanţa de judecată

ca incapabilă134.

Aşa cum am putut observa din cele clasificate, capacitatea de exerciţiu se dobîndeşte în

temeiul a mai multor situaţii de fapt: împlinirea vîrstei de 18 ani, căsătorie, emancipare. Clasificarea

capacităţii de exerciţiu presupune de altfel şi o trecere în revistă a principalelor instrumente pe care

legea civilă le pune la dispoziţia persoanei pentru ca aceasta să beneficieze de toate drepturile

131 Codul Civil al R. M., art. 20 (3).132 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 271.133 Gîscă Veronica, Tălămbuţă Angelina. Întrebări şi răspunsuri la examenul de stat. Indicaţii metodice. Academia de studii economice din Moldova, Chişinău 2007, pag. 20.134 Codul Civil al R. M., art. 24 (1).

38

garantate, dar şi pentru posibilitatea asumării de către aceasta a unui cuantum de obligaţii, atribut

inerent circuitului civil.

3.2. Capacitatea deplină şi restrînsă de exerciţiu. Declararea incapacităţii

Capacitatea de exerciţiu deplină este aptitudinea omului de a dobîndi şi exercita drepturi

civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur, a tuturor

actelor juridice civile135.

Codul Civil „impune” capacitatea juridică de exerciţiu deplină persoanelor:

a) Majore (care au împlinit vîrsta de 18 ani);

b) Căsătorite înainte de majorat;

c) Emancipate.

După regula generală, capacitatea de exerciţiu deplină apare odată cu împlinirea unei

anumite vîrste stabilite expres de lege. Conform articolului 20, alin. 1 din Codul Civil R. M.,

„capacitatea de exerciţiu deplină ia naştere în momentul majoratului”, adică al împlinirii vîrstei de

18 ani. Deşi nu este argumentată nicăieri raţiunea instituirii vîrstei de 18 ani ca premisă a

majoratului, ţin să cred că legiuitorul îşi argumentează poziţia sa luînd în cont factorul psihologic

care condiţionează la o anumită vîrstă, maturitatea psihică a persoanei fizice. De fapt, aceasta din

urmă o putem atribui în categoria accesorie a majoratului, fiind totodată şi o condiţie pentru ca

persoana fizică să-şi poată da seama de actele şi faptele sale.

Necesitatea recunoaşterii capacităţii depline de exerciţiu persoanelor care s-au căsătorit

înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani, este dictată şi de principiul egalităţii în drepturi a soţilor în

relaţiile de familie136.

Potrivit articolului 20, alin. 2 al Codului Civil R. M., „desfacerea căsătoriei nu afectează

capacitatea deplină de exerciţiu a minorului”.

În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl poate lipsi pe soţul minor de

capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea137. Prin sintagma „poate”, Codul Civil al

R. M. oferă dreptul instanţelor de judecată de a decide în privinţa lipsirii sau nu a minorului de

capacitate de exerciţiu deplină.

Chiar dacă s-ar admite pierderea retroactivă a capacităţii de exerciţiu a femeii care a fost

căsătorită, soluţiile care s-ar adopta cu privire la actele încheiate de către aceasta ar putea fi nuanţate

135 Gheorghe Beleiu. Drept civil român. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pag. 349.136 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Editura Cartier, Chişinău, 2004, vol I., pag. 271.137 Codul Civil al R. M., art. 20 (2).

39

ţinînd seama de principiul validităţii aparenţei în drept, de buna sau reaua credinţă a terţului şi de

caracterul oneros sau gratuit al actelor încheiate138.

S-ar putea ivi şi situaţii în care încheierea căsătoriei de către femeia minoră să se facă cu

scopul exclusiv de a dobîndi capacitatea deplină de exerciţiu, pentru a putea încheia astfel anumite

acte juridice pe care altfel nu le-ar fi putut încheia. Aceste acte ar putea fi însă anulate, dacă este

cazul, pe motiv de fraudă la lege139.

Oferind posibilitatea încheierii căsătoriei înainte de împlinirea majoratului, legiuitorul, în

mod indirect, stabileşte şi recunoaşte totodată şi capacitatea de exerciţiu anticipată, lucru care poate

fi dedus cu uşurinţă din prevederile articolului 20, alin. 2 Cod Civil R.M.

Autorii Baieş Sergiu şi Roşca Nicolae fac o remarcă în legătură cu dobîndirea capacităţii

depline de exerciţiu. Spre deosebire de Codul Civil din 1964, care reglementa doar împlinirea vîstei

majoratului şi căsătoria, Codul Civil în vigoare vine cu o novaţie, stabilind un al treilea mod de

dobîndire a capacităţii de exerciţiu depline, şi anume emanciparea (articolul 20, alin.3), recunoscînd

prin acest mod şi capacitatea de exerciţiu anticipată, despre care vorbeam anterior.

Conform articolului 20, alin. 3 Cod Civil R. M., „minorul care a împlinit 16 ani, poate fi

declarat ca persoană care are capacitate de exerciţiu deplină, dacă lucrează pe bază de contract de

muncă sau, cu consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, desfăşoară activitate de

întreprinzător. Conferirea capacităţii depline de exerciţiu în astfel de cazuri se realizează prin

hotărîrea autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa

acestui acord, prin hotărîre judecătorească”.

Prin urmare, „emanciparea este un act prin care minorul dobîndeşte, înainte de majorat,

dreptul de a se cîrmui şi de a-şi administra bunurile sale, prin eliberarea sa de sub puterea

părintească sau de sub tutelă”140.

Potrivit altei concepţii, „emanciparea este un act solemn sau un beneficiu legal, care are ca

efect desfiinţarea puterii părinteşti sau a tutelei, conferind minorului dreptul de a se conduce singur

în ce priveşte actele personale şi de a-şi administra patrimoniul în limitele unei capacităţi

restrînse”141.

Emanciparea, îşi are originea în venia aetatis (privilegii de vîrstă) din dreptul roman142.

Emanciparea rezulta din declaraţia părinţilor făcută înaintea instanţei tutelare sau era dată de către

138 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 126.139 Ibidem.140 Alexandresco Dimitrie. Explicaţiunea teoretică şi practică o dreptului civil român. Tom II. Bucureşti, 1907, pag. 820.141 Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru. Tratat de drept civil român. Vol. I. Editura All Beck, Bucureşti, 1998, nr. 1279, pag. 435142 Cantacuzino Matei. Elementele dreptului civil. Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 94.

40

consiliul de familie. Emanciparea făcea să înceteze toate atributele puterii părinteşti atît în privinţa

persoanei minorului, cît şi în privinţa bunurilor sale. Reprezentarea minorului înceta şi minorul avea

posibilitatea să-şi manifeste voinţa cu privire la toate drepturile sale. În privinţa unor acte juridice,

voinţa minorului era supusă asistenţei unui curator, iar pentru alte acte juridice, pe lîngă asistenţa

curatorului, erau necesare şi alte forme de abilitare143.

Legea mai stabileşte şi procedura specială în cazul emancipării. Astfel instanţa

judecătorească examinează în procedură specială cauza cu privire la declararea capacităţii depline

de exerciţiu minorului (emanciparea)144.

Autorii Crăciunescu Cristiana Mihaela şi Lupaşcu Dan, scot la iveală o lacună a

reglementării emancipării, acesta fiind lipsa prevederii unei proceduri de publicitate, prin care

terţele persoane să ia cunoştinţă de schimbarea intervenită în capacitatea de exerciţiu a minorului

emancipat. Este un aspect care va crea dificultăţi majore terţilor contractanţi, care, pentru a

contracta cu minorul emancipat, vor fi nevoiţi să solicite acestuia dovada emancipării sale şi nu se

vor simţi întotdeauna în deplină siguranţă în acest sens.

Pentru emanciparea minorului, trebuie întrunite următoarele condiţii145:

a) Acesta să aibă cel puţin 16 ani;

b) Să lucreze în baza unui contract de muncă, sau;

c) Să desfăşoare activitate de întreprinzător cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau

curatorului, după caz.

Minorul fiind emancipat, devine persoană fizică cu capacitate de exerciţiu deplină şi poate

săvîrşi orice acţiune ce nu contravine legii. Determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu

depline se face numai generic, deoarece este imposibilă prezentarea exhaustivă a drepturilor şi

obligaţiilor civile pe care persoana fizică le-ar putea dobîndi prin acte juridice civile încheiate

personal146.

Capacitatea de exerciţiu restrînsă este aptitudinea omului de a dobîndi şi exercita drepturi

civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţii civile prin încheierea, fie prin personal, fie prin

reprezentantul legal, de acte juridice civile.

În acest context, capacitatea de exerciţiu restrînsă este delimitată conform Codului Civil al

R. M. în următoarele categorii:

a) Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani (articolul 21);

143 Cantacuzino Matei. Elementele dreptului civil. Editura All, Bucureşti, 1998, pag. 95144 Codul de Procedură Civilă al R. M., art. 279.145 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 272.146 Ibidem.

41

b) Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani (articolul 22);

c) Capacitatea de exerciţiu limitată a persoanelor fizice (articolul 23, alin. 3).

Din start supunem criticii modul în care legiuitorul a decis să clasifice aceste subcategorii

ale capacităţii de exerciţiu restrînse, argumentînd faptul că era mult mai logic dacă pe prima poziţie

se afla capacitatea de exerciţiu a minorului sub vîrsta de 14 ani, pe poziţia secundă aflîndu-se

capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit 14 ani, aranjament care se impune cel puţin prin

prisma unei ordini cronologice, dar şi aşa cum opinam anterior, pentru a conferi o putere mai logică

normelor juridice.

Conform literaturii de specialitate147, capacitatea de exerciţiu a minorului care a atins vîrsta

de 14 ani este definită ca fiind acea capacitate a minorului, cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, de a

dobîndi şi exercita drepturi, precum şi asumarea de obligaţii civile, prin încheierea personală de acte

juridice civile, cu acordul prealabil al reprezentantului legal148.

Consider, cu titlu de lege ferenda că modificarea titlului articolului 21 se impune, în

condiţiile în care legiuitorul R. M. nu se face explicit apropo de intervalul de timp în care această

categorie a capacităţii de exerciţiu operează de jure. În sprijinul acestei afirmaţii, putem invoca

prevederile aceluiaşi articol 21, alin. 4, care menţionează că minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani

poate deveni membru de cooperativă. Prin urmare, contrar celor afirmate de literatura de

specialitate, legiuitorul instituie o altă subcategorie a capacităţii de exerciţiu restrînse, fapt din care

se poate deduce că, capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit 14 ani operează şi este

valabilă nu pînă la 18 ani, aşa precum afirmă doctrina, ci pînă la 16, articolul 21, alin. 4, lărgind în

acest sens cuantumul de drepturi şi obligaţii ale minorului.

Astfel, legiuitorul ar reglementa două intervale de timp care ar prevede capacitatea de

exerciţiu restrînsă:

a) Prima ar cuprinde vîrsta de la 14 pînă la 16 ani – unde minorul este în drept să încheie

diferite acte juridice cu sau fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului, ori cu

încuviinţarea autorităţii tutelare;

b) Cea de-a doua ar cuprinde vîrsta de la 16 pînă la 18 ani - perioadă în care sfera încheierii

de acte juridice ar fi mai mare şi nu ar fi necesar, într-o oarecare măsură, acordul autorităţii

tutelare sau a reprezentanţilor legali ai săi, cu atît mai mult că articolul 20, alin. 3 Cod Civil

R. M. reglementează situaţia în care minorul practică activitatea de întreprinzător.

Prin urmare, putem lesne observa faptul că atît articolul 20, alin. 3, cît şi articolul 21, alin. 4

instituie în mod direct o altă subcategorie a capacităţii de exerciţiu restrînse. 147 Lupan Ernest. Drept civil. Persoana fizică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 105.148 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 273.

42

Potrivit autorilor Baieş Sergiu şi Roşca Nicolae, volumul capacităţii de exerciţiu a minorului

cu vîrsta între 14 şi 18 ani este destul de larg. În conformitate cu articolul 21, alin. 2 Cod Civil R.

M., minorul care are deja 14 ani, are dreptul, fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului:

a) Să folosească salariul, bursa sau de alte venituri obţinute din activităţi proprii;

b) Să exercite dreptul de autor asupra diferitor lucrări, invenţii sau unui alt rezultat al activităţii

intelectuale apărate de lege;

c) Să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu

legea;

d) Să încheie actele juridice prevăzute la articolul 22, alin. 2 Cod Civil R. M.

Actele juridice prevăzute la articolul 22, alin. 2, sunt:

a) Acte juridice care au ca obiect bunuri de mică valoare şi care se execută pe moment;

b) Acte juridice de obţinere gratuită a unui profit care nu cer autentificare notarială sau

înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;

c) Acte de conservare.

Stabilind regula că minorul poate încheia convenţii şi cu consimţămîntul părinţilor, legea nu

evidenţiază consimţămîntul ambilor părinţi. E suficient doar consimţămîntul unui singur părinte,

fiindcă legislaţia în vigoare stabileşte principiul egalităţii în drepturi a părinţilor faţă de copilul

lor149.

Legislaţia, de asemenea, nu cere o formă specială a consimţămîntului părinţilor,

adoptatorilor sau curatorului, ceea ce înseamnă că acesta poate fi dat verbal sau scris150.

La capitolul drepturilor minorului, criticăm prevederile articolului 21, alin. 2 lit. a), care

menţionează faptul că minorul are dreptul, fără aprobarea părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului

să dispună de salariu. Conform legislaţiei muncii, salariul se referă doar la salariat, adică persoana

fizică (bărbat sau femeie) care prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări sau

într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă151.

De asemenea, contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator,

prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie,

să respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă

prevăzute de prezentul cod, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, de

149 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 273.150 Ibidem.151 Codul Muncii al R. M., art. 1.

43

contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul152. Părţile contractului

individual de muncă sînt salariatul şi angajatorul153.

Prin prisma celor expuse mai sus, suntem în prezenţa instituţiei emancipării, cea pe care

Codul Civil al R. M. o reglementează la articolul 20, alin. 3 şi care spune că „minorul care a atins

vîrsta de 16 ani, poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza

unui contract de muncă”. Evidenţiind faptul că „minorul care a atins vîrsta de 14 ani are dreptul,

fără consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului să dispună de salariu”, legiuitorul de

fapt recunoaşte indirect emanciparea minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani, recunoscîndu-i

totodată şi capacitatea deplină de exerciţiu care poate fi exercitată în mod absolut liber, fără

consimţămîntul reprezentanţilor legali. Aceste prevederi vin în contradicţie cu articolul 46, alin. 4 al

Codului Muncii care prevede: „se interzice încadrarea în muncă a persoanelor de pîna la 15 ani”.

O altă propunere de lege ferenda spre modificarea legislaţiei civile, ar fi să se excludă din

articolul 21, alin. 2 lit. a), dreptul de a dispune de salariu de la 14 ani, pentru că de aici deducem că

minorul de 14 ani poate fi încadrat în cîmpul muncii, fapt pe care legea muncii îl interzice, şi de

asemenea să se indice într-un alt aliniat, că minorul poate dispune de salariu de la vîrsta 15 ani.

La fel, conform articolului 21, alin. 2: „minorii au dreptul să exercite de sine stătător

drepturile de autor şi de inventator asupra operelor, invenţiilor, propunerilor de raţionalizare,

prototipurilor industriale şi a descoperirilor lor, precum şi să dispună de onorariul primit154, de a

face depuneri la o instituţie financiară şi de a dispune de ele”, fapt prevăzut expres la articolul 21,

alin. 2 lit. c) din Codul Civil R. M. Minorul care a împlinit 14 ani poate depune de sine stătător şi

dispune de banii depuşi dacă i-a depus personal pe numele său. De banii depuşi de o altă persoană

pe numele minorului, acesta poate dispune numai cu consimţămîntul părinţilor (adoptatorilor,

tutorelui)155.

Minorul poate încheia de sine stătător şi mici convenţii, de o mică valoare, ce ţin de viaţa de

toate zilele, pe seama părinţilor (înfietorilor, curatorului sau a altor persoane), deosebite de

convenţiile încheiate din contul salariului său. Salariul (bursa) el o poate cheltui de sine stătător,

încheind orice convenţie, nu numai convenţii mici ce ţin de viaţa de toate zilele. Micile convenţii

îndreptate spre satisfacerea necesităţilor minorului, sunt: cumpărarea de produse alimentare, de cărţi

şi caiete, repararea îmbrăcămintei, încălţămintei etc. După caracter, astfel de convenţii trebuie să

corespundă vîrstei156.

152 Codul Muncii al R. M., art. 45. 153 Idem, art. 46 (1).154 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 274.155 Ibidem.156 Idem, pag. 275.

44

Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani are dreptul de a fi membru de cooperativă, în acest

caz el posedă orice drept, inclusiv patrimonial, ca un astfel de membru (articolul 21, alin. 4 Cod

Civil R. M.)157.

Pentru categoria minorilor cuprinşi cu vîrsta între 14 şi 18 ani, legea reglementează şi

capacitatea delictuală, adică aptitudinea minorului de a răspunde pentru faptele ilicite cauzatoare de

prejudicii.

Conform articolului 1407, alin. 1 Cod Civil R. M., minorul între 14 şi 18 ani răspunde

personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor generale. Conform aceluiaşi articol, alin. 2

menţionează că „în cazul în care minorul cu vîrsta între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri

suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea

nereparată, de către părinţi (adoptatori) sau curator, dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs

nu din vina lor”, iar alin. 3 face trimitere la stingerea acestei obligaţii în cazul în care autorul

prejudiciului a atins majoratul, precum şi în cazul cînd, înainte de a fi atins majoratul, acesta

dobîndeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.

În doctrină,158 s-a pus problema dreptului minorului care a împlinit vîrsta de 14 de a întocmi

un testament. Răspunsul la această problemă ar fi dedus din articolul 21, alin. 2, precum şi din

articolul 1449, alin. 2, care prevede „că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu”.

Prin urmare, aşa cum putem deduce, pentru a întocmi un testament se impune condiţia

capacităţii de exerciţiu deplină159. Bunurile de care poate dispune doar cu acordul părinţilor,

adoptatorilor sau curatorului minorului nu le poate testa, fiindcă de ele nu poate dispune de sine

stătător, iar testamentul este un act juridic personal care nu se întocmeşte prin reprezentare160.

Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a atins vîrsta de 14 ani. Această

subcategorie a capacităţii de exerciţiu restrînse, este reglementată la articolul 22, Cod Civil R. M.

Conform articolului 22, alin. 2, „toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la

împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile

prevăzute de lege”.

Codul Civil al R. M. din 1964 atribuia capacitatea de exerciţiu restrînsă minorului de la

naştere şi pînă la împlinirea vîrstei de 15 ani (articolul 14)161.

Din start, legiuitorul impune sub imperiul unor norme civile imperative, o anumită conduită

pentru minorul sub vîrsta de 14 ani, instituind şi obligaţia reprezentanţilor legali ai acestora de

157 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 275.158 Ibidem.159 Ibidem.160 Ibidem.161 Idem, pag. 276.

45

încheiere a actelor juridice „pentru” şi „în numele acestuia”, de unde putem deduce faptul că dacă la

încheierea unui act juridic a participat direct un minor sub vîrsta de 14 ani, actul poate fi lovit de

nulitate, la cererea părţii interesate. Vorbim aici de o nulitate absolută, aceasta sancţionînd

nerespectarea la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc.

O condiţie de validitate a actului juridic civil (în cazul nostru, pentru ca actul să fie

considerat valabil, trebuie încheiat între terţa parte şi reprezentantul legal al minorului).

Prevederile articolului 22 arată şi „perioada legală” în care capacitatea minorului sub 14 ani

îşi produce efectele juridice. Astfel, legiuitorul se referă la perioada dintre 7 – 14 ani a minorului. În

mod absolut firesc, apare întrebarea dacă intervalul de timp de pînă la 7 ani se consideră o perioadă

în care minorul dispune de capacitate de exerciţiu? Conform literaturii de specialitate autohtonă,

minorul în vîrstă de pînă la 7 ani nu poate avea capacitate de exerciţiu162, lucru care poate fi dedus şi

din prevederile legii.

Conform alin. 2 al articolului 22 Cod Civil R. M., minorul cu vîrstă de la 7 la 14 ani este în

drept să încheie de sine stătător:

a) Acte juridice curente de mică valoare care se execută pe moment;

b) Acte juridice de obţinere gratuită a unui profit care nu cer autentificare notarială sau

înregistrare de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;

c) Acte de conservare.

Instituind aceste drepturi pentru minorul cu vîrsta între 7 – 14 ani, putem menţiona faptul că

legiuitorul restrînge într-un anumit mod aria drepturilor acestora, fapt pe care îl considerăm a fi o

lacună. Bunăoară, anumite drepturi se pot distinge clar din legi speciale, cuantumul drepturilor

acestora mărindu-se. De exemplu, la încuviinţarea adopţiei, ca o condiţie imperativă, se cere

consimţămîntul copilului adoptabil care a împlinit vîrsta de 10 ani163, fapt pe care Codul Civil omite

să-l amintească. De asemenea, în temeiul articolului 26, alin. 2 al Legii R. M. privind regimul

juridic al adopţiei, copilul care a împlinit vîrsta de 10 ani, la solicitarea autorităţii teritoriale de la

domiciliul său, îşi exprimă obligatoriu consimţămîntul în scris.

De asemenea, potrivit aceluiaşi act normativ, la cererea copilului adoptat care a împlinit

vîrsta de 10 ani, instanţa de judecată păstrează datele despre părinţii biologici ai copilului adoptat,

fapt consemnat în hotărîrea judecătorească de încuviinţare a adopţiei164, iar pentru schimbarea

162 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 276.163 Legea R. M. nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei, art. 23 (1), lit. c).164 Legea R. M. nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei, art. 41 (2).

46

numelui şi/sau a prenumelui copilului adoptat care a împlinit vîrsta de 10 ani se cere şi acordul

lui165.

Încă un drept pe care-l putem deduce, ar fi prevederile legale ale articolul 70, alin. 3 din

Codul Familiei, care spune că restabilirea în drepturile părinteşti faţă de copilul care a atins vîrsta de

10 ani, se admite, ţinîndu-se cont de opinia copilului. Prin urmare, copilul are dreptul să-şi expună

opinia apropo de situaţia restabilirii sau nu a drepturilor părinţilor (părintelui) săi (său).

Incapacitatea de exercițiu a minorilor care nu au împlinit 14 ani derivă din Declaraţia

Drepturilor Copilului, care îşi motivează ideea prin lipsa acestuia de maturitate fizică şi intelectuală,

copilul avînd nevoie de protecţie şi îngrijire specială, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atît

înainte cît şi după naşterea sa166.

Actele juridice de mică valoare pe care minorul le poate încheia pot consta, de exemplu, în

cumpărarea unor produse alimentare167. Alte acte care pot fi încheiate de minorul cu vîrsta între 7 şi

14 ani, sunt cele de obţinere gratuită a unor beneficii ce nu impun o autentificare notarială sau o

înregistrare a drepturilor apărute în baza lor. În acest context, un exemplu ar fi că minorul poate

încheia un contract de donaţie prin care primeşte în dar bunuri materiale168.

Legiuitorul nu a stabilit însă valoarea bunurilor pe care minorul le poate primi în dar. În

schimb a instituit o regulă, conform căreia nu se pot obţine gratuit bunuri dacă înstrăinarea lor

„necesită autentificare notarială sau drepturile apărute în temeiul lor necesită înregistrare de stat”,

imperativ care se deduce din prevederile articolului 22, alin. 2 lit. b), Cod Civil R. M. Prin urmare,

minorul cu vîrsta între 7 – 14 ani nu poate dobîndi prin donaţie, spre exemplu, un bun imobil.

Altă categorie de acte juridice, prevăzută de legiuitor, pe care minorul cu vîrsta între 7 şi 14

ani le poate încheia, sunt actele de conservare. Actul de conservare este o măsură care are ca scop

ocrotirea şi păstrarea unui drept patrimonial sau preîntîmpinarea pierderii lui, ca de exemplu

întocmirea unui inventar169. Potrivit Codului Civil R. M., articolul 198, alin. 1, menţionează că

„actul juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntîmpinarea pierderii unui drept

subiectiv civil”.

Actele de conservare sunt necesare şi urgente. De regulă, asemenea acte presupun cheltuieli

mult mai mici decît valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se tinde. Ele oferă numai

utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă170.165 Idem, art. 43 (4).166 Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilui. Data adoptării: 20.11.1989 la New York. În vigoare pentru R. M.: 25.02.1993: http://www.unicef.org/moldova/CRC_RO.pdf, (accesat pe 30.03.2015).167 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 275168 Idem, pag. 277.169 Dicţionar juridic: http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-de-conservare, (accesat pe 30.03.2015).170 Ibidem

47

Trebuie reţinut că actul conservatoriu se întinde asupra conservării drepturilor şi nu a

conservării bunurilor în materialitatea lor (de pildă, repararea unui imobil). De aceea, actul

conservatoriu constă în îndeplinirea unei formalităţi fără de care conservarea unui drept ar fi

compromisă sau existenţa unui drept ar fi ameninţată de stingere. Datorită caracterului lor, aceste

acte pot fi îndeplinite şi de incapabili fără o autorizare prealabilă171.

Limitarea în capacitatea de exerciţiu – presupune că „persoana fizică este lipsită de

posibilitatea de a-şi dobîndi prin acţiunile sale drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe care, în temeiul

legii, le-ar putea dobîndi şi asuma”172.

Limitarea în capacitatea de exerciţiu este posibilă numai în cazurile prevăzute de lege

(articolul 23, alin. 3 Cod Civil R. M.). Pot fi limitaţi în capacitatea de exerciţiu atît minorii care au

capacitate de exerciţiu restrînsă, cît şi persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu deplină173.

Limitarea minorului în capacitate de exerciţiu se face în baza horărîrii judecătoreşti, la

cererea părinţilor, adoptatorilor, curatorului ori a autorităţii tutelare174.

Pot fi limitate în capacitatea de exerciţiu, persoanele care întrebuinţează în mod exagerat

băuturi alcoolice sau foloseşte droguri ori alte substanţe psihotrope.

Limitarea în capacitatea de exerciţiu poate avea loc, conform articolului 25, numai în cazul

abuzului de băuturi alcoolice sau consumului de droguri ori de alte substanţe psihotrope. Alte

abuzuri, cum ar fi jocurile de noroc, nu pot servi temei pentru limitarea în capacitatea de exerciţiu a

persoanelor fizice. În al doilea rînd, temei pentru limitarea în capacitatea de exerciţiu este folosirea

drogurilor şi a altor substanţe psihotrope ori a alcoolului în măsură să pună familia într-o stare

materială grea175.

Potrivit articolului 307, alin. 2, „hotărîrea judecătorească prin care o persoană este limitată în

capacitatea de exerciţiu, constituie un temei pentru ca organul de tutelă şi curatelă să-i numească un

curator. În hotărîre se va menţiona activităţile şi actele juridice în a căror efectuare persoana este

limitată în capacitatea de exerciţiu”.

Declararea incapacităţii persoanei fizice. Conform articolului 24, alin. 1 Cod Civil R. M.,

„persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate

conştientiza sau dirija acţiunile sale, poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă”.

171 Dicţionar juridic: http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-de-conservare, (accesat pe 30.03.2015).172 Gîscă Veronica, Tălămbuţă Angelina. Întrebări şi răspunsuri la examenul de stat. Indicaţii metodice. Academia de studii economice din Moldova, Chişinău 2007, pag. 20.173 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 278.174 Gîscă Veronica, Tălămbuţă Angelina. Întrebări şi răspunsuri la examenul de stat. Indicaţii metodice. Academia de studii economice din Moldova, Chişinău 2007, pag. 20175 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004, pag. 278 – 279.

48

Asupra ei se instituie tutela. Conform Codului de Procedură Civilă a R. M., articolul 279, alin. 1 lit.

e), „instanţa judecătorească examinează în procedură specială limitarea în capacitatea de exerciţiu

sau declararea incapacităţii persoanei fizice”. Conform Codului Civil al R. M., articolul 24, alin. 2,

„cel care încheie actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile este tutorele, iar în

cazul dispariţiei temeiurilor potrivit cărora persoana fizică a fost declarată incapabilă, instanţa de

judecată o va declara ca fiind capabilă”. În baza hotărîrii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se

anulează (articolul 24, alin. 3).

În conformitate cu articolul 302, alin. 2 al Codului de Procedură Civilă R. M., „procesul

privind declararea incapacităţii persoanei din cauza unei tulburări psihice (boli mintale sau

deficienţe mintale) poate fi iniţiat la cererea membrilor ei de familie, a rudelor apropiate (părinţi,

copii, fraţi, surori, bunei), indiferent de faptul că locuiesc ori nu în comun cu aceasta, sau la

solicitarea organului de tutelă şi curatelă, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a

procurorului”. În cererea de declarare a incapacităţii persoanei se relatează circumstanţele care

confirmă că aceasta suferă de o tulburare psihică în urma căreia nu-şi poate da seama ori controla

acţiunile sale.

Potrivit articolului 305, alin. 1 Cod de Procedură Civilă R. M., „în cazul în care există probe

destule prin care se identifică tulburări psihice (persoana este retardată, a suferit traumatisme care ar

provoca tulburări psihice, se află în evidenţă la medicul psihiatru, a urmat tratamente în spitalul de

psihiatrie, în privinţa ei a fost pronunţată o sentinţă de absolvire de răspundere penală şi de internare

forţată în spitalul de psihiatrie, există alte date ce confirmă o conduită neadecvată), judecătorul, în

pregătirea pricinii către dezbateri judiciare, ordonă efectuarea unei expertize psihiatrice”.

Dacă persoana în a cărei privinţă este pornit un proces de declarare a incapacităţii de

exerciţiu se eschivează în mod vădit de la expertiză, instanţa poate pronunţa, în şedinţă de judecată,

cu participarea medicului psihiatru, o încheiere privind trimiterea forţată a persoanei la expertiză

psihiatrică (articolul 305, alin. 2 Cod de Procedură Civilă R. M.). Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol,

încheierea instanţei privind trimiterea forţată la expertiză psihiatrică nu poate fi atacată cu recurs.

Codul de Procedură Civilă, la articolul 307, alin. 3, stabileşte că „hotărîrea judecătorească

prin care persoana este declarată incapabilă, serveşte temei pentru ca organul de tutelă şi curatelă

să-i numească un tutore”.

3.3. Încetarea capacităţii de exerciţiu

Încetarea capacităţii de exerciţiu presupune stingerea sau contenirea aptitudinii persoanei

fizice de a dobîndi, exercita drepturi şi executa obligaţii datorită unor circumstanţe.49

Codul Civil al R. M. nu menţionează expres cazurile în care capacitatea de exerciţiu a

persoanei fizice încetează, fapt pe care îl consider o lacună destul de mare pe care a comis-o

legiuitorul. Nu voi analiza aici intenţia legiuitorului, cu toate că în mod normal, dacă legea civilă

reglementează încetarea capacităţii de folosinţă, ar fi trebuit să reglementeze şi încetarea celei de

exerciţiu.

Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice are loc în următoarele cazuri:

a) La decesul constatat al persoanei fizice;

b) La declararea decesului persoanei fizice prin hotărîre judecătorească, în condiţiile articolului

52 Cod Civil R. M. şi capitolului XXVII Cod de Procedură Civilă R. M.;

c) La declararea, prin hotărîre judecătorească a incapacităţii persoanei fizice, în condiţiile

articolului 24 Cod Civil R. M., 279 Cod de Procedură Civilă R. M.

Este însă de la sine înţeles că, o dată cu moartea persoanei, încetează şi capacitatea ei de

exerciţiu. Aceasta pentru simplul motiv că, asemeni capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de

exerciţiu nu poate supravieţui suportului ei material, care este fiinţa umană în viaţă. Prin urmare,

pare de prisos să menţionăm că cel decedat nu mai poate încheia personal acte juridice, dar pare

necesară precizarea că şi reprezentanţii legali sau convenţionali al celui decedat nu vor mai putea

încheia acte juridice în numele şi pe seama acestuia176.

Atunci cînd ne referim la declararea morţii prin intermediul instanţei judecătoreşti, suntem

în prezenţa unei situaţii mult mai delicate, pentru că hotărîrea judecătorească poate fi supusă

condiţiilor de anulare dacă se dovedeşte că persoana se află în viaţă. Ca urmare, încetarea capacităţii

de exerciţiu a celui declarat mort, va fi doar prezumată şi condiţionată de neadmiterea unei acţiuni

în anularea hotărîrii judecătoreşti declarative de moarte177.

Cu titlu de drept comparat, legislaţia civilă a României prevede, prin prisma articolului 1557

următoarele: „e valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atîta timp cît nu cunoaşte

moartea lui sau existenţa uneia dintre cauzele ce desfiinţează mandatul”, iar articolul 1558

menţionează că „sunt valide contractările mandatarului cu al treilea persoane care sunt de bună

credinţă”178.

Referindu-ne la articolul 1051, alin. 1 Cod Civil R. M., acesta menţionează faptul că

„raporturile contractuale nu încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului dacă nu s-a

convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din conţinutul obligaţiei contractuale”.

176 Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2008, pag. 127.177 Ibidem.178 Decizia nr. 45 din 03.03.2009 a Tribunalului Brăila, secţia civilă: http://legeaz.net/spete-civil-2/procura-autentica-revocare-mandat-45-2009, (accesat pe 03.04.2015).

50

Similitudini cu cele reglementate de legislaţia civilă a României (articolele 1557 şi 1558)

găsim şi în prevederile articolului 1051, alin. 2 Cod Civil R. M., unde se menţionează că „dacă

raporturile contractuale încetează prin decesul ori prin incapacitatea mandantului, mandatarul

trebuie să continue executarea obligaţiilor contractuale în cazul în care amînarea ar fi legată de

pericolul unor pierderi pentru mandant sau pentru succesorii lui. Executarea mandatului continuă

pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare.

Raporturile contractuale sînt considerate în această privinţă ca fiind valabile”.

Dacă raporturile contractuale încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului, faţă

de mandatar contractul se consideră valabil pînă în momentul în care acesta ia cunoştinţă ori trebuie

să cunoască motivul încetării179.

Cu titlu de drept comparat, în România este întîlnită şi instituţia interzisului judecătoresc,

acesta fiind un instrument pus la dispoziţia instanţei de judecată, prin care aceasta are posibilitatea,

printr-o hotărîre, să ocrotească persoanele fizice lipsite de discernămînt. Cauza lipsei de

discernămînt poate fi doar alienația mintală sau debilitatea mintală180.

Codul Civil al R. M. nu reglementează instituţia punerii sub interdicţie judecătorească a

persoanei fizice, însă cele expuse mai sus pot fi deduse din prevederile articolului 24.

Cu titlu de lege ferenda, propun aducerea anumitor modificări în Codul Civil R. M. Optez

pentru reglementarea expresă a condiţiilor de încetare a capacităţii de exerciţiu pentru persoana

fizică. Fiind o instituţie de drept civil, încetarea capacităţii de exerciţiu este determinată de anumite

condiţii, fapt pentru care se impune o enumerare completă şi totală a cazurilor în care capacitatea de

exerciţiu încetează.

3.4. Aspecte practice181

În dosarul nr. 2-1028/2013, judecătoria Ungheni, a judecat în şedinţă publică pricina civilă

intentată la cererea lui XXX privind declararea persoanei incapabile.

În conformitate cu articolele 236-241 Cod de Procedură Civilă R. M., instanţa de judecată a

hotărît:

a) Se admite acţiunea petiţionarului XXX;

b) Se declară XXX ca fiind persoană incapabilă.

179 Codul Civil al R. M., art. 1051 (3).180 Interdicţia judecătorească: http://ro.wikipedia.org/wiki/Interdicţie_judecătorească. (accesat pe 25.04.2015).181 Cerere privind declararea persoanei incapabile: http://instante.justice.md/apps/hotariri_judecata/inst/jun/get_decision_doc.php?decision_key=6679F632-F2E9-E211-9CAD-005056A5FB1A&case_title=Dosar-51-2-900-08042013-4455 (accesat pe 12.05.2015).

51

Hotărîrea poate fi atacată cu apel, în termen de 30 zile de la data pronunţării dispozitivului

hotărîrii, la Curtea de Apel Bălţi prin intermediul judecătoriei Ungheni.

Pentru stabilirea incapacităţii, petiţionarul a adus probe destule care dovedesc starea

cetăţeanului XXX. În urma expertizei psihiatrice, s-a stabilit că într-adevăr persoana în cauză suferă

de deficienţe mintale.

52

Concluzii şi recomandări

Aşa cum am enunţat mai sus, persoana fizică este titularul de drepturi şi obligaţii, care reies

din temeiul legii sau în urma unor înţelegeri de natură contractuală. Aşadar, pentru a încheierea

valabilă a unui act juridic, este nevoie de capacitate de exerciţiu deplină a părţilor contractante.

Capacitatea de exerciţiu deplină, presupune de asemenea şi prezenţa discernămîntului, adică acea

aptitudine a individului de a judeca şi de a aprecia în mod corect o situaţie sau alta. Codul Civil al

R. M. înglobează de fapt această aptitudine, capacitatea de exerciţiu deplină absorbind

discernămîntul, care de fapt, este un element cheie într-un raport juridic civil. Cu alte cuvinte,

capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice, reprezintă fundamentul şi una din premisele

naşterii unui asemea raport.

Această lucrare urmăreşte, printre altele, de a prezenta o opinie separată asupra capacităţii

juridice a persoanei fizice, dar totodată este şi un bun început pentru o cercetare ulteriorară, mai

minuţioasă şi un studiu asupra reglementărilor acestei instituţii.

În baza celor expuse, sintetizez, în cele ce urmează concluziile pe marginea lucrării.

a) Cele analizate în contextul operei date ne permit a opina faptul că individul uman este

purtător, chiar de la naşterea sa, de anumite drepturi şi obligaţii, care sunt instituite în

temeiul legii.

b) Capacitatea juridică a persoanei fizice este divizată în două mari categorii, şi anume:

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Deşi se prezintă sub categorii aparte,

capacitatea de exerciţiu nu poate exista fără de cea de folosinţă, şi viceversa.

c) Se impune, cu titlu de lege ferenda, o nouă definire a capacităţii de exerciţiu, avînd în

vedere că noţiunea dată de legiuitor nu înglobează în totalitate toate aspectele legate de

capacitatea

în cauză. Astfel, vom defini capacitatea de exerciţiu ca fiind „vocaţia persoanei fizice de a-şi

exercita toate drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege, atît personal, cît şi şi prin

reprezentanţii acesteia”. De asemenea, abordarea unei noi definiţii a capacităţii de exerciţiu

rămîne a fi o potenţială temă de cercetare de viitor întru elucidarea reglementărilor lacunare

din domeniu.

d) Avînd în vedere că discernămîntul este elementul cheie pentru capacitatea de exerciţiu

deplină a persoanei fizice, evidenţiind totodată rolul acestuia pentru raportul juridic,

consider legiferarea acestuia ca fiind oportună. În aceste condiţii, Codul Civil ar exprima o

poziţie clară vis-a-vis de discernămînt, şi anume că acesta constituie premisa necesară şi

53

obligatorie pentru naşterea capacităţii de exerciţiu. În acest mod, legiuitorul ar lega

încheierea actelor juridice de către persoanele fizice nu numai de capacitatea juridică de

folosinţă şi exerciţiu, ci şi de discernămînt.

Lipsa capacităţii capacităţii de exerciţiu duce, în mod inevitabil, la o regulă destul de

importantă în materie de drept civil, care se cere a fi respectată, şi anume că această lipsă impune cu

imperativitate reprezentarea legală a celui incapabil. Vorbim aici mai degrabă despre lipsa

capacităţii de exerciţiu, pentru că aşa cum am arătat în contextul lucrării, capacitatea de folosinţă

este o aptitudine a persoanei fizice care nu poate fi restrînsă, ea fiind mai degrabă o vocaţie de a

avea drepturi şi obligaţii, vocaţie care decurge din calitatea de persoană fizică.

În urma celor analizate, sintetizez următoarele propuneri de lege ferenda:

a) Modificare dispoziţiilor articolului 801, Cod Civil R. M. Drept urmare a modificărilor

aduse, „judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu vor putea

dobîndi drepturi litigioase în circumscripţia instanţei judiciare la care e limitată activitatea

profesională a dobînditorului”.

b) Reglementarea expresă a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice străine şi apatride,

redenumind titlul articolului 1588 din „capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a

apatrizilor” în „capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini şi a apatrizilor”.

c) Intabularea unui articol în Codul Civil R. M. , care ar reglementa clar situaţia conţinutului

capacităţii de folosinţă. Intitulat „Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice”,

instituţia în cauză ar trebui să menţioneze: „Persoana fizică are orice drepturi şi obligaţii

civile, afară de acelea care, potrivit legii, sunt interzise”. Totodată această modificare ar

constitui o novaţie pentru legislaţia ţării.

d) Înlocuire sintagmei de „dispărut fără veste” cu cea de „dispărut”. Din punctul meu de

vedere, sintagma „dispărut” înglobează în sine ceea ce legiuitorul numeşte „fără veste”.

e) Modificarea articolului 52, alin. 2, unde sintagma „acţiuni militare” să fie substituită cu

sintagma de „conflict militar”. „Acţiunile militare” au un conţinut mult prea larg de

intepretare, ori, din punctul meu de vedere, legiuitorul a vrut să reglementeze situaţia

dispariţiei unui militar sau a altei persoane fizice.

f) Modificarea textului de lege de la articolul 20, alin. 1 al Codului Civil R. M., care ar trebui

să aibă următoarea formulare: „capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana

fizică atinge vîrsta de 18 ani şi dispune de discernămînt”.

g) Stabilirea unei noi categorii a capacităţii de exerciţiu, prin prisma articolului 21, Cod Civil

R. M., şi anume perioada cuprinsă între 14 – 16 ani a minorului.

54

h) Excluderea din articolul 21, alin. 2 lit. a), dreptul de a dispune de salariu de la 14 ani, pentru

că de aici deducem că minorul de 14 ani poate fi încadrat în cîmpul muncii, fapt pe care

legea muncii îl interzice, şi de asemenea să se indice într-un alt aliniat, că minorul poate

dispune de salariu de la vîrsta 15 ani.

i) Reglementarea condiţiilor de încetarea a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.

55

Bibliografie

a) Referinţe bibliografice în limba română

1. Alexandresco Dimitrie. Explicaţiunea teoretică şi practică o dreptului civil român. Tom II.

Bucureşti, 1907.

2. Apetrei Irina, Andone Raluca-Oana. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana

juridică. Iaşi, Casa de Editură Venus, 2005.

3. Baieş Sergiu, Roşca Nicolae, Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică.

Ediţia III. Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept. Chişinău, 2007.

4. Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept Civil. Partea generală. Persoana Fizică. Persoana Juridică.

Vol. I. Editura Cartier, Chişinău, 2004.

5. Beleiu Gheorghe. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Casa

de editură şi presă „Şansa”. Ediţia a Vl-a revăzută şi adăugită de Nicolae Marian şi Truşcă

Petrică. Bucureşti, 2000.

6. Bojincă Moise. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în concepţia Codului Civil asumat.

În: Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 4/2010.

7. Boroi Gabriel, Drept Civil. Partea generală. Persoanele. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002.

8. Cantacuzino Matei. Elementele dreptului civil. Editura All, Bucureşti, 1998.

9. Cerere privind declararea persoanei incapabile // [On-line]:

http://instante.justice.md/apps/hotariri_judecata/inst/jun/get_decision_doc.php?

decision_key=6679F632-F2E9-E211-9CAD-005056A5FB1A&case_title=Dosar-51-2-900-

08042013-4455 (accesat pe 12.05.2015).

10. Ciucă Valeriu. Drept roman. Editura Ankarom, Iaşi, 1996.

11. Codul Civil al Federaţiei Ruse. Cartea I. În vigoare de la 30.10.1994.

12. Codul Civil al R. M. nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.

82-86 din 22.06.2002.

13. Codul de Procedură Civilă al R. M., nr. 225 din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr. 111-115 din 12.06.2003. Data intrării în vigoare: 12.06.2003.

14. Codul Muncii al R. M. nr. 154 din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.

159-162 din 29.07.2003.

15. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului. Data adoptării: 20.11.1989 la New

York. În vigoare pentru Republica Moldova: 25.02.1993 // [On-line]:

http://www.unicef.org/moldova/CRC_RO.pdf, (accesat pe 30.03.2015).

56

16. Cornoiu Dănuţ. Drept civil. Partea generală. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Bucureşti.

Editura Fundaţiei România de Mîine, 2006.

17. Costin Mircea Nicolae. Costin Mircea Călin. Dictionar de drept civil, vol. II - D-K. Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

18. Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de

Justiţie, cu privire la decăderea din drepturile părintești, din 01.04.2015, împotriva deciziei

Curţii de Apel Chișinău din 02.12.2014 // [On-line]:

http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=18177 (accesat: 12.05.2015).

19. Decizia nr. 45 din 03.03.2009 a Tribunalului Brăila, secţia civilă // [On-line]:

http://legeaz.net/spete-civil-2/procura-autentica-revocare-mandat-45-2009, (accesat pe

03.04.2015).

20. Dicţionar de termeni juridici // [On-line]: http://justice.md/md/dic/, (accesat pe 05.03.2015).

21. Dicţionar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/act-de-conservare, (accesat pe

30.03.2015).

22. Dicţionar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitate-procesuala-de-

folosinta, (accesat pe 15.03.2015).

23. Dicţionar juridic // [On-line]: http://legeaz.net/dictionar-juridic/capacitatea-civila-a-persoanei-

fizice, (accesat pe 03.04.2015).

24. Dicţionar juridic // [On-line]: http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=4445, (accesat

pe 03.03.2015).

25. Fărcaș Augustin Vasile. Teoria generală a dreptului. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

26. Fărcaş Nicoleta, Sebastian Căpuşan, Claudia Pop. Unele considerente referitoare la persoana

fizică şi capacitatea civilă de exerciţiu. În: Revista Academica Science Journal Studia Series, nr.

2, 2013.

27. Gîscă Veronica, Tălămbuţă Angelina. Întrebări şi răspunsuri la examenul de stat. Indicaţii

metodice. Academia de studii economice din Moldova. Chişinău 2007.

28. Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru. Tratat de drept civil român.

Vol. I. Editura All, Bucureşti, 1996.

29. Hanga Vladimir. Drept privat roman. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1996.

30. Interdicţia judecătorească // [On-line]: http://ro.wikipedia.org/wiki/Interdicţie_judecătorească.

(accesat pe 25.04.2015).

31. Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nr.105 din

22.09.1992. În: Monitorul Oficial al României nr. 245 din 01.10.1992.

57

32. Legea privind actele de stare civilă nr. 100 din 26.04.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr. 97-99 din 17.08.2001.

33. Legea privind regimul juridic al adopţiei nr. 99 din 28.05.2010. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 131-134 din 30.07.2010. Data intrării în vigoare : 30.01.2011.

34. Lupan Ernest. Drept civil. Persoana fizică. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

35. Lupu Gheorghe, Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Editura Lumina, Chişinău,

1997.

36. Mureşan Mircea, Boar Ana, Diaconescu Şerban. Drept civil. Persoanele. Editura Cordial Lex,

Cluj-Napoca, 1997.

37. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat la New York la 16

decembrie 1966, în vigoare de la 26 aprilie 1993. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-

XII din 28.07.90. În: „Tratate internaţionale”, 1998, volumul 1, pag. 30.

38. Rădescu Dumitru. Dicţionar de drept privat. Editura Mondan'94, Bucureşti, 1997.

39. Reghini Ionel, Diaconescu Şerban, Vasilescu Paul. Introducere în dreptul civil. Ediţia II. Editura

Sfera, Cluj-Napoca, 2008.

40. Suport de curs: Drept Civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Partea I // [On-

line]: http://ru.scribd.com/doc/32785103/Drept-Civil-Partea-Generala-Persoana-Fizica-

Persoana-Juridica#scribd, (accesat pe 10.03.2015).

41. Universitatea Babeș-Bolyai. Suporturi de curs pentru învăţămînt la distanţă, An. I. Vol. II, Cuj-

Napoca, 2005/2006.

42. Zlătescu Moroianu Irina. Drepturile omului – un sistem în evoluţie. Editura Institutul Român

pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2008.

b) Referinţe bibliografice în limba franceză

1. Fenouillet Dominique. Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités. Ediţia VI. În:

Revue internationale de droit comparé, 1996, vol. 48, nr. 3.

2. Terre François, Fenouillet Dominique. Droit civil Ies personnes. La familie. Les incapacites.

Editura Dalloz, Paris, 1996.

58

AnexeAnexa 1

Judecătoria Botanica mun. Chişinău

Adresa juridică: mun Chişinău,________

Petiţionar: _________

Domiciliu:________________________

Telefon________________________

Email ________________________

Persoană interesată: Organul de tutelă curatelă

Adresa juridică: mun. Chişinău,_________

Telefon ________________________

Email _________________________

CERERE

privind declararea incapacităţii persoanei

În calitate de petiţionar ne întemeiem cerinţele pe care le considerăm legale, în drept: în

temeiul art. 51 din Constituţia Republicii Moldova, în conformitate cu care, persoanele handicapate

beneficiază de o protecţie specială din partea întregii societăţi. Statul asigură pentru ele condiţii

normale de tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de integrare socială. Nimeni nu

poate fi supus nici unui tratament medical, decît în cazurile prevăzute de lege: „Articolul 19 din

Codul Civil al R. M., care menţionează că capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a

dobîndi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii şi a le

executa; articolul 24 din Codul Civil al Republicii Moldova care prevede că temei pentru declararea

incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe

mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale; persoana fizică care

suferă de asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată,

conform prevederilor Capitolului XXVIII din Codul de Procedură Civilă, la cererea persoanelor

interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), autoritatea

tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul; articolul 312 din Codul de Procedură

Civilă al RM care prevede că cererea de efectuare a examenului psihiatric în lipsa liberului

59

consimţămînt a persoanei sau al reprezentantului ei legal se depune la instanţa judecătorească de la

domiciliul acesteia”.

În fapt, fiica mea ________, a.n. _______________ domiciliată în mun. Chişinău, ______,

este invalid din copilărie cu diagnosticul: paralizie cerebrală infantilă, epilepsie, retard mintal

profund, dereglării psihomotori.

Fiica mea ________ se află în evidenţa IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie, cu diagnosticul

retard mintal profund, epilepsie, fiind internată periodic în acest spital. _______locuieşte împreună

cu subsemnatul, este nedeplasabilă şi nu are intelectul păstrat. Menţionăm că de una singură fiica

mea ________ nu se isprăveşte cu situaţia personală, nu poate să îşi poarte de grijă şi să

îndeplinească acţiunile de menaj personal, fapt pentru care examinarea prezentei cereri se solicită în

legătură cu instituirea tutelei.

Reieşind din circumstanţele de fapt şi de drept prezentate mai sus,

Cer:

1. Să fie admisă cererea integral;

2. Să fie dispusă efectuarea examenului psihiatric fără liberul consimţămînt al fiicei

mele,__________, a.n. _______________ domiciliată în mun. Chişinău, ,__________;

3. Să fie declarată incapacitatea fiicei mele,__________, a.n. _______________ domiciliată în

mun. Chişinău,__________;

Anexez la prezenta acţiune, pe care o depun în două exemplare, unul pentru instanţă, unul

pentru partea interesată, următoarele acte:

1. Copia buletinului de identitate a lui,__________;

2. Copia certificatului de naştere al lui,__________;

3. Certificat de componenţă a familiei;

4. Confirmare de la IMSP Spitalul Clinic de Psihiatrie privind aflarea în evidenţă psihiatrică a

persoanei,__________;

5. Extras din fişa medicală a persoanei,__________.

________________ data _______________

60

Anexa 2Judecătoria________________

(denumirea instanţei)

Reclamant________________(nume, prenume)

Domiciliul____________________ (domiciliul sau reședinţa)

Pîrît________________ (nume, prenume sau denumirea)

Domiciliul________________ (domiciliul sau reședinţa)

Autoritatea tutelară________________

Sediul_______ CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

privind decăderea din drepturile părintești

În fapt, m-am căsătorit cu pîrîtul (a) la data de______, eveniment înregistrat și trecut în

registrul actelor de stare civilă la nr.________ la de către Oficiul Stării Civile din _______.

Din căsătoria noastră avem_________ copii: _____________, născut la______, și

_________, născut la ____________.

Prin hotărîrea Judecătoriei din ___________, căsătoria noastră a fost desfăcută.

În luna_______ a anului __________, pîrîtul a lăsat copiii sub educaţia și întreţinerea mea, a

plecat peste hotarele Republicii Moldova și nu a mai revenit. În toată această perioadă acesta nu a

contribuit cu nimic la întreţinerea și educaţia copiilor.

Conform articolului 67, lit. a) din Codul Familiei, părinţii pot fi decăzuţi din drepturile

părintești dacă se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părintești, inclusiv de la plata pensiei de

întreţinere.

În atare împrejurări, deoarece pîrîtul s-a eschivat de la exercitarea obligaţiilor părintești,

inclusiv de la plata pensiei de întreţinere, consider că urmează a fi decăzut din drepturile părintești

în privinţa copiilor.

Circumstanţele invocate se confirmă prin următoarele dovezi:

a) _________________;

b) _________________;

c) _________________;

d) _________________.

61

În drept, conform articolelor 67-68, Codul Familiei, articolele 166-167, Cod de Procedură

Civilă,

Cer1. Admiterea acţiunii;

2. Decăderea din drepturile părintești a faţă de copii: ___________, născut la ______, și

_________, născut la ____________.

3. Încasarea în beneficiul meu din contul pîrîtului a cheltuielilor de judecată pe care le voi

suporta în acest proces.

La cerere anexez:

a) Copiile de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisuri;

b) Copia certificatului de înregistrare a căsătoriei;

c) Copiile certificatelor de naștere ale copiilor minori;

d) Copia hotărîrii judecătorești de desfacere a căsătoriei și certificatul de divorţ;

e) Actul de cercetare în privinţa unuia sau a ambilor părinţi eliberat de autoritatea tutelară;

f) Aspectele constatate și concluzia de decădere din drepturile părintești;

g) Dovada de plată a taxei de stat;

h) Procura sau un alt document ce legalizează împuternicirile reprezentantului.

62

Anexa 3Judecătoria_________________

(denumirea instanţei)

Petiționar _________________

(nume, prenume)

Domiciliul (sediul) _________________

(domiciliul sau reședinţa; pentru persoane juridice – denumirea și sediul lor, codul fiscal și codul

bancar, numele și adresa reprezentantului)

Persoana interesată _________________

(nume, prenume sau denumirea)

Domiciliul (sediul) _________________

(domiciliul sau reședinţa; pentru persoane juridice – denumirea și sediul lor, codul fiscal și codul

bancar, numele și adresa reprezentantului)

CERERE

privind declararea persoanei dispărută fără urmă

În fapt,

(se enunţă starea de fapt ce a determinat sesizarea de către petiționar a instanței de judecată)

Avînd în vedere că

(se indică scopul solicitării privind declararea persoanei dispărută fără urmă)

sunt nevoit să cer pe cale judecătorească declararea lui

(se indică numele, prenumele anul, luna și ziua nașterii)

drept persoană dispărută fără urmă.

În ceea ce privește circumstanţele care ar dovedi absenţa pot comunica următoarele:

63

În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile articolului 49 alin. 1 Cod Civil, articolele

297-298 Cod de Procedură Civilă.

Cer:

1. Declararea lui

(se indică numele, prenumele, anul, luna și ziua nașterii, originea, ultimul domiciliul și loc de muncă)

drept persoană dispărută fără urmă.

La cerere cu titlu de probă atașez următoarele înscrisuri:

a) ___________________________;b) ___________________________;c) ___________________________.

Pentru probarea faptului absenţei, cer invitarea în ședinţa de judecată a următorilor martori: (trebuie

să se arate numele, prenumele și domiciliul martorilor, datele necesare citării lor în faţa instanţei).

a) _______________________________;

b) _______________________________;

c) _______________________________;

d) _______________________________.

Anexez la cerere și dovada de plată a taxei de stat (chitanţa nr. _______din data de________, în

valoare de _________lei).

Petiționar ____________________

Data_______________ Semnătura _____________

64

Anexa 4Judecătoria

(denumirea instanţei)

Petiționar (nume, prenume)

Domiciliul (sediul) (domiciliul sau reședinţa; pentru persoane juridice denumirea și

sediul lor, codul fiscal și codul bancar, numele și adresa reprezentantului)

Persoana interesată (nume, prenume sau denumirea)

Domiciliul (sediul) (domiciliul sau reședinţa; pentru persoane juridice denumirea și

sediul lor, codul fiscal și codul bancar, numele și adresa reprezentantului)

CERERE

privind declararea persoanei decedată

În fapt,

(se enunţă relaţiile petiţionarului cu presupusul decedat (de rudenie), starea de fapt ce a determinat sesizarea de către petiționar a instanței de judecată)

Avînd în vedere că

(se indică scopul solicitării declarării persoanei decedate)

sunt nevoit să cer pe cale judecătorească declararea lui_____________________________

(se indică numele, prenumele anul, luna și ziua nașterii) drept persoană decedată.

În ceea ce privește circumstanţele care ar dovedi ameninţarea ei cu moartea sau care dau temei de a prezuma că a decedat în urma unui anumit accident, pot comunica următoarele:_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

În drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile articolului 52 alin. 1 Cod Civil, articolele

297-298 Cod de Procedură Civilă.

65

Urmare a celor menţionate,

Cer:

Declararea lui ,

(se indică numele, prenumele, anul, luna și ziua nașterii,originea, ultimul domiciliul și loc de

muncă)

drept persoană decedată.

La cerere cu titlu de probă atașez următoarele înscrisuri:1. _______________________;

2. _______________________.

Pentru probarea faptului și a împrejurărilor dispariţiei, absenţei cer invitarea în

ședinţa de judecată a următorilor martori: (trebuie să se arate numele, prenumele și

domiciliul martorilor, datele necesare citării lor în faţa instanţei).

1.

2.

3.

4.

Anexez la cerere și dovada de plată a taxei de stat (chitanţa nr. din data de

în valoare de lei).

Petiționar

(nume, prenume sau denumirea)

66