Montajul in filmele lui Woody Allen Intre fictiune si realitate

Badulescu Andrei

Anul II Imagine de Film si TV

Woody Allen este unul dintre cei mai importanți regizori de film și comedieni americani

Filmul său preferat din copilărie este Double Indemnity, în regia lui Billy Wilder. În primul an de școală a fost înscris într-o clasă avansată, dat fiind bunul coeficient de inteligență. Va urî școala din prima zi, devenind un rebel. Nu va face temele pentru acasă, fiind nepoliticos cu profesorii și indisciplinat. Surprinzător, era foarte bun în sport (baschet, fotbal, fotbal american, stickball) și mereu între primii aleși a juca în echipele din cartier. Îi plăcea boxul și se antrena serios timp de mai multe luni, până când părinții i-au cerut să abandoneze.

În primăvara lui 1952 Allan S. Königsberg și-a schimbat numele în Woody Allen. La 16 ani a început să scrie glume pe care le-a trimis principalelor ziare newyorkeze, sperând ca ziariștii să le folosească. Fiind timid, nu a vrut ca colegii de școala să-i vadă numele în ziar, în cazul în care glumele vor fi fost publicate. Foarte curând, glumele lui au fost frecvent folosite de Earl Wilson de la New York Post, apărând nesemnate sub rubricaEarls Pearls. Doar pe data de 25 noiembrie 1952, numele său va fi menționat la sfârșitul rubricii, și din acel moment lucrurile încep să-i mearga bine ca autor umoristic și de comedie. În 1953, Woody s-a înscris la facultatea de artă cinematografică la Universitatea New York.

Woody Allen reuseste sa isi impuna amprenta personala asupra montajului atat in filmele sale, cat si in intreaga industrie cinematografica.

Desi Woody Allen alaturi de editorul sau Ralph Rosenblum alege o metoda de montaj, in unele pasaje, destul de haotica, nu se abate niciodata de la firul narativ al povestii, lasand ca aceasta sa curga in asa fel incat orice privitor sa inteleaga.

Cea mai esentiala caracteristica a filmului ‘’Annie Hall’’ este insa adresarea directa a lui Woody Allen atat in calitate de regizor cat si in calitate de actor, catre privitor. Acesta incearca sa nareze povestea in asa fel incat publicul sa fie un personaj din filmul sau, ba chiar un prieten caruia sa i se confeseze.

Spre deosebire de alte filme in care povestea decurge perfect normal atat din punct de vedere regizoral cat si din punct de vedere al montajului, in filmul ‘’Annie Hall’’ se incearca in permanenta o ‘’joaca’’ cu timpul, in asa fel incat audienta sa nu intre intr-un impas de monotonie. Aceasta jonglare cu timpul realizat din montaj nu face decat sa ofere o nota de personalitate avansata a filmului. Filmul a avut o lungime initiala de doua ore si douazeci de minute, insa mai apoi din montaj s-au renuntat la diferite scene ca intreaga actiune, sa fie acsata pe emotiile celor doua personaje.

Regizorul incearca prin tehnicile si metodele sale sa creeze o legatura intre spatiul fictiv si cel real. Atat din regie cat si din montaj, acesta atribuie spatiului fictiv momentele in care personajul principal se desprinde de firul narativ al povestii, iar spatiului real ii atribuie momentele in care intreaga actiune decurge de la sine.

Filmul Zelig, regizat și scris de Woody Allen în 1983 poate fi considerat, dacă nu altceva, o anomalie în toate sensurile cuvântului. Dincolo de parametrii a ceea ce filmele lui Allen au explorat ca formă și ca temă, Zelig se prezintă ca un pseudo-documentar istoric ce urmărește viața unui om a cărui afecțiune îl face o celebritate națională. Dincolo de asta, diferența majoră stă în faptul că „subiectul” documentarului este jucat de Allen însuși, eliminând astfel orice pretenție de realism. Chiar și așa, devine clar că filmul lui Woody Allen este mult mai softisticat decât o producție de 79 de minute ce merge pe o singură premisă amuzantă, mai degrabă se prezintă ca un film nuanțat, tragic și adânc impregnat de meditația asupra identității, fie ea individuală sau colectivă (sau un hibrid între cele două), funcția celebrității, a presei și audienței și rolul unor sentimente interpersonale în această mulțime.

Zelig este extrem de convingător ca documentar și, totuși, nu este unul. Este pur ficțional, o poveste exagerată. Cu toate astea suntem, într-o oarecare măsură, obligați să ne prefacem că e adevărat, realist. Complexul de imagini anticizate, filmările pline de „purici”, fotografiile și înregistrările vechi, narațiunea, chiar și interviurile cu personaje contemporane recunoscute, ca Susan Sontag sau Saul Bellow, asimilarea personajelor false în filmări cu Hitler, Papa Pius al XI-lea, Scott Fitzgerald, Charlie

Chaplin, Herbert Hoover, Babe Ruth etc. sunt menite să ofere o autenticitate de necontestat. Woody Allen nu trădează nicicând impresia că urmărim un documentar despre o persoană istorică reală. Interesantă este, însă, abordarea lui Allen asupra propriei interpretării a lui Zelig. Jucând cu o carismă anostă, dar totuși subtilă, e intrigant cum de-a lungul dialogului său, caracterul lui Allen, omul fără personalitate, are replici pline de semnificație, specifice regizorului, ca și cum Allen nu a rezistat să-și ascundă identitatea cu care ne-a obișnuit chiar și atunci când trebuie să joace un personaj liniar, simplist, banal, alb-negru. Oricum, interpretarea lui Allen este în aceeași măsură plăcută (și deseori hilară) și fascinantă, ducând filmul într-o zonă care satisface o gamă întreagă de așteptări. Zelig este un film aparent subtil care, la o privire mai adâncă, evidențiază straturi fascinante de complexitate și inteligență și se dovedește, astfel, în stare să-i satisfacă atât pe cei care-l văd ca pe o auto-analiză freudiană, cât

și pe cei care îl interpretează ca pe o șansă de a-l vedea pe Woody Allen „prostindu-se” într-un context diferit. Cu siguranță un film unic, indiferent de unghiul de interpretare, Zelig, ca și protagonistul său, amenință să se piardă în istoria cinematografiei și să fie examinat doar de către entuziaștii fani Woody Allen. Cu toate astea, un film cu o creativitate atât de unică merită o apreciere amplă din partea publicului larg pentru că este și va rămâne cu siguranță un film clasic, de legătură între documentar și film artistic, o referință în materie de satiră, artă și neconvențional.

Comedie dulce-amară despre viaţa cenuşie a unei tinere femei care, în anii ’30, îşi află singura evadare în sala de cinema, unde lumea de pe ecran începe să se amestece cu cea reală. Omagiu adus comediei americane din anii ’30. În perioada marii depresiuni economice, o casnică trăieşte o romantică idilă cu un erou de cinema, care coboară de pe ecran special pentru ea. La fel ca în Zelig sau Broadway Danny Rose, Allen combină în maniera sa personală umorul şi situaţiile foarte omeneştiCine n-a visat vreodată ca personajele dintr-un film să coboare de pe ecran şi să i se alăture în viaţă? Woody Allen dezvoltă aici această minunată idee, cu un rezultat amuzant, uman, poetic, cu o Mia Farrow emoţionantă. Deznodămîntul, cu dublă detentă, permite autorului să saveze deopotrivă luciditatea şi gustul pentru vis Comedie romantică, uşoară, plină de haz, cu farmecul unei poveşti şi profunzimea unui sondaj sociologic. Remarcabilă capacitatea regizorului de a reda atmosfera vremii cu nostalgia ritualului cinematrafic din anii ’40.

Cel de-al 13-lea film al lui Woody Allen este, cred, cel mai fermecător dintre toate. Şi chiar dacă nu are zburdălnicia sexuală din celelalte filme şi nici nu vorbeşte spectatorilor cu directeţea jurnalistică din peliculele sale plasate în zilele noastre, Trandafirul roşu din Cairo este expresia perfectă a stilului său de umor, în care parodia şi fantezia sînt inseparabile, iar echilibrul lor instabil constituie subiectul comic. Filmul îl confirmă pe Allen drept un original creator de cinema, al cărui loc se află în mod paradoxal în afara cinematografului, el dovedindu-se mai mult decît un umorist.