Preot PETRE TEODOR ,, PACATE SI VIRTUTI ( cateheze)

Se tipareste cu binecuvantarea Prea Sfintitului Calinic, episcopul Argesului 1994

Plan de cateheza

DESPRE SMERENIA CRESTINA

Pregatirea aperceptiva: Se reaminteste datoria crestinului de a se cinsti pe sine si dragostea de sine, ce au fost invatate. Anuntarea: Despre smerenia crestina. Tratarea: -Expunerea materialului intuitiv: parabola vamesului si a fariseului (Luca 18,10-11); pruncul in mijlocul apostolilor (Matei18,4); pilda chemarii la ospat (Luca 14,11) -Fundamentarea scripturistica si traditionala: Matei XI, 29; Filipeni II, 6-8; Romani XII, 16; Coloseni II, 18; Iacov 4-6; I Petru V, 5; Sf.Ioan Gura de Aur. -Explicarea conceptului: a ) smerenia inceput de mantuire, b ) smerenia dovada statorniciei in har, c ) insusirile smereniei:curate,unita cu adevarata cinstire de sine, statornica si aratata prin fapte, d ) roadele smereniei: ascultarea, recunostinta fata de Dumnezeu, cainta, pacea in sufletul crestinului si in obste. Asocierea : Comparatie intre datoriile fata de sine si smerenie. Generalizarea : Smerenia: cunoastere adevarata a locului tau in lume, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Aplicarea : Sa fim smeriti in toate imprejurarile din viata noastra !

DESPRE SMERENIA CRESTINA

Frati crestini,

Dupa datoriile catre Dumnezeu, am cunoscut data trecuta, indatoririle crestinului fata de sine insusi. Am vazut atunci ca, pentru a merita numele de crestin drept si a-si pastra neintinata de pacate, crestinul e indatorat sa-si cinsteaca el insusi persoana sa inainte de toate si sa se iubeasca pe sine cu o dragoste poruncita de Dumnezeu.

Am aratat ca aceasta cinstire de sine, care aduce crestinului recunoasterea numelui celui bun din partea semenilor, impreuna cu nazuinta statornica de a se iubi pe sine, sunt indemnuri care feresc- pe cel ce le are- de savarsirea faptelor rele si agonisesc savarsirea faptelor bune. Prin ele nu numai ca isi pastreaza viata sa, dar el poarta o deosebita grija pentru luminarea puterilor lui sufletesti si impreuna lucrand cu harul dumnezeiesc, pentru desavarsirea vietii lui.

Ma grabesc sa adaug astazi, iubiti credinciosi o noua invatatura la cea dobandita data trecuta, pentru ca sa va puteti face o socoteala cat mai dreapta despre aceste indatoriri si sa le puteti indeplini cu cat mai mult folos.

Va voi vorbi astazi despre smerenia cestina.

Socotesc ca o inlesnire pentru mine in lucrarea aceasta, faptul ca nici dumneavoastra, fratilor, nu va este greu sa descoperiti faptele smereniei si sa graiti de bine pe omul smerit, pe care-l intalniti in viata! Dar pentru a intelege drept aceasta foarte insemnata virtute, trebuie neaparat sa ne reamintm paginile din Sf.Scriptura, in care Mantuitorul vorbeste.

1- Despre smerenie.

Va aduceti aminte pilda vamesului si a fariseului din Sf.Evanghelie, care se citeste in Biserica noastra intr-o Duminica dinaintea Postului Pastelui. Mantuitorul ne arata in acea pilda cum un fariseu, deci un cunoscator al legii, intrand in templu sa se roage, savarseste aceasta laudandu-se inaintea lui Dumnezeu cu faptele si dispretuind in mod vadit pe semenul sau vames, care era de asemenea in templu. Acesta insa sta departe de altar, nu indraznea nici ochii sa-i ridice catre cer, ci doar se batea peste piept si zicea : ,, Dumnezeule milostiv fii mie pacatosul !( Luca XVIII,10-14 ) . Aratandu-ne felul deosebit de a se ruga al acestor doi oameni , Mantuitorul ne spune ca vamesul acesta pacatos, dar smerit adanc in rugaciunea lui, s-a intors la casa lui mai indreptat decat acel fariseu mandru.

- Intr-o alta imprejurare, ca sa raspunda ucenicilor sai ce-L intrebasera cine va fi mai mare in Imparatia cerurilor, Mantuitorul a pus un prunc in mijlocul lor si le-a zis: Cel ce se va smeri ca pruncul acesta , acela e mai mare in Imparatia cerurilor! (Matei XVIII,4) - Alta data, cu ocazia unui ospat, Mantuitorul a spus de asemeni in pilda: Cand esti chemat la nunta, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva venind altul mai de cinste ca tine sa ti se spuna sa dai locul de cinste lui. Atunci vei incepe a tine cu rusine locul cel mai de jos. Asezandu-te in locul cel mai de pe urma insa, cand vine stapanul sa poata sa-ti zica: Prietene, muta-te mai sus! Caci tot cel ce se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste se va inalta.. ( Luca XIV, 11) Aceste cuvinte de pe urma trebuie sa le retinem fratilor, fiindca Mantuitorul le-a rostit in toate cele trei imprejurari.

2- Dar indemnul spre smerenie l-a dat Mantuitorul si atunci cand a rostit, inaintea multimilor, vestitele Lui Fericiri: Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este Imparatia cerurilor ( Matei V, 3 ) si atunci cand a zis despre Sine: Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre ( Matei XI, 29 ).

Luand aminte la Invatatorul lor, toti Sfintii Apostoli au trait in smerenie si au propovaduit-o in scrierile lor. Sf.Ap.Pavel scrie filipenilor sa aiba in ei simtirea lui Hristos care S-a smerit pe

sine, ascultator facandu-se pana la moarte ( Filipeni II, 6-8 ). Lasati-va dusi de smerenie ( Romani 12-16 ), scrie acelasi Apostol si romanilor, iar pe coloseni ii invata sa tina la smerenie ( Coloseni II, 18 ).

Sf.Ap.Petru ca si Sf.Iacov, indemnand pe crestinii carora le trimiteau epistolele lor sa se smereasca, le scriu amandoi cu aproape aceleasi cuvinte: Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har ( Iacov IV, 6; Petru V, 6 ) Impreuna cu Sf.Scriptura, toti Sf.Parinti nu mai conteneau aratand virtutea smereniei ca pe aceea care trebuie sa impodobeasca viata crestinului adevarat. Din multimea indemnurilor lor, sa ne multumim astazi a-l asculta doar pe Sf.Ioan Gura de Aur, pe acela care fiind chemat pentru vrednicia lui sa fie preotit, nu s-a socotit demn de aceasta inalta misiune si a fugit, ascunzandu-se si neiesind de acolo decat dupa repetate chemari ale episcopului sau si ale credinciosilor. El a scris cuvintele pe care le rostim in rugaciunea dinainte de a ne impartasi: Nu sunt vrednic Stapane, Doamne, ca sa intri in casa sufletului meu, pentru ca e pustie toata si surpata si n-ai intru mine loc vrednic sa-ti pleci capul .

Este in aceasta rugaciune aceeasi adanca smerenie pe care a aratat-o si vamesul in rugaciunea lui staruitoare! Ca si Sf.Ioan, toti Sf.Parinti, toti nevoitorii pustiurilor, cu cat erau mai incarcati de virtuti si de har, cu atat se plecau mai adanc inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor sub imboldul smereniei, ca si crengile bogate in frunze ale pomilor, sau ca spicele grele de rod al lanurilor de grau inclinate.

3- Pentru ce oare se propovaduieste cu atata staruinta in Sf.Scriptura si Sf.Traditie, virtutea aceasta a smereniei, iubiti crestini? Pentru ca fara smerenie nu e nici inceput de mantuire, nici statornicie in indreptare.

Vamesul s-a indreptat fiindca s-a recunoscut pe sine in adancul inimii inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum era : cu pacatele lui, cu slabiciunile lui. El a aratat aceeasi inima infranta si smerita ca si odinioara regele David cand pacatuise si nu si-a ascuns nimic din aceasta stare. Smerenia aceasta i-a adus harul lui Dumnezeu, cu care lucrand, a facut inceputul mantuirii. Fariseul s-a facut nevrednic de har fiindca n-a putut sa fie smerit. Smerenia a mantuit pe unul, mandria a pierdut pe altul.

Dar smerenia e trebuincioasa nu numai pentru inceputul mantuirii noastre, ci si pentru staruinta noastra pe acest drum. Ea face sa izvorasca in inima noastra acea ascultare statornica de voia lui Dumnezeu, de invatatura Bisericii si de povatuirile pe care ni le dau cei oranduiti sa se ingrijeasca de invatatura noastra. Smerenia, din care izvoraste ascultarea desavarsita de Dumnezeu si de legile Lui, tine pururi pe cel drept in binecuvantarea Domnului. Smerenia aceasta i-a adus Fecioarei Maria cinstea de a fi Nascatoare de Dumnezeu. Ea insasi ne spune :a cautat spre smerenia roabei sale si iata, de acum ma vor ferici toate neamurile. Mantuitorul Insusi smerindu-se a ascultat voia lui Dumnezeu Tatal si a venit pe pamant luand trupul neputintei noastre, facandu-se om, pentru a mantui neamul omenesc.

Pe calea Mantuitorului toti sfintii Lui si-au smerit mintea intarindu-se in credinta, si-au taiat voia lor ascultand de voia Domnului, si-au smerit poftele si patimile, pocaindu-se in toata viata lor pamanteasca. Pentru ei smerenia nu insemna slabiciune, ci adevarata tarie sufleteasca, prin care se recunosteau intotdeauna ca fapturi ale lui Dumnezeu, de la care aveau toate cele bune si intru care lucrau toate cele ale mantuirii lor.

- Fiind de neaparata trebuinta mantuirii noastre, ce trebuie sa stim noi fratilor, despre insusirile smereniei pentru a avea siguranta ca ne folosim insusindu-ne-o? Ce ne invata Cartea de Invatatura crestina ortodoxa despre aceasta? Ea ne arata ca smerenia crestina trebuie sa fie inainte de toate curata, pornita din adancul inimii noastre si neintinata de nici o fatarnicie. Aceasta aduce harul dumnezeiesc peste noi. Ni se mai arata apoi ca trebuie sa fie unita cu adevarata dragoste si cinste de sine si increderea in Dumnezeu. Smerenia, lipsita de acestea, e slabiciune vinovata in ochii Domnului.

De asemenea tot de acolo invatam ca smerenia trebuie sa se arate prin fapte si sa fie statornica. Ingerii buni au ramas astfel, deoarece au ramas statornici in ascultare fata de Dumnezeu. Smerenia nu poate ramane tainuita oricat am dori noi s-o ascundem. Ea se recunoaste pana la urma, in rugaciunile noastre, in purtarea noastra fata de semeni, in ocupatiile noastre, in diferitele intamplari, in convorbirile, ca si in tacerea noastra.

-O asfel de smerenie nu poate sa nu aduca roade imbelsugate in sufletul celui care o poarta. Ea rodeste acea ascultare de Dumnezeu despre care v-am mai aratat. Ascultarea aceasta desavarsita i-a adus binecuvantarea lui Avraam, si tot ea l-a indemnat pe Iov cel atat de greu incercat sa zica doar Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat! . Ascultarea i-a desavarsit pe sfinti si i-a incununat pe mucenici.

Pentru toate cele ce avem de la Dumnezeu, smerenia ne indeamna la recunostinta fata de El. Ea face sa rodeasca in sufletul pacatosului cainta curata si dor neostoit dupa ajutorul harului dumnezeiesc. In sufletele tuturor aduce pacea, odihna sufletului, neprihanirea copilului, infranarea imboldului dupa laude si mariri si indeamna la cinstire, dragoste si dreptate si ingaduinta fata de aproapele. Asadar smerenia rodeste pacea cu noi insine, pacea in Biserica, pacea in obstea in care vietuim. Ospatul, aratat de Mantuitorul in pilda, e lumea aceasta in care fiecare trebuie sa ocupam un loc. Smerenia face sa rodeasca in sufletul crestinului cunoasterea rostului sau in lume si recunoasterea meritelor aproapelui pe care nu-l invidiaza niciodata. Ea aduce pacea intre alcatuitorii obstei, indeamna la ordine si la propasire. Acum putem sa intelegem si mai corect stransa legatura intre smerenie si indatoririle ce le avem fata de noi insine. Daca cinstirea de sine ne indeamna sa ne agonisim un nume bun in mijlocul semenilor, smerenia ne atrage mereu luarea aminte ca sa consideram aceasta rod, nu numai al stradaniilor noastre, ci mai ales al conlucrarii noastre cu harul dumnezeiesc. Tot astfel, daca din dragoste fata de noi insine si din dorinta mantuirii noastre ne ferim de cele rele si ne hotaram spre fapte bune, atunci smerenia ne povatuieste sa nu facem de ochii lumii si nici din fatarnicie, ci numai din sentimentul datoriei fata de Dumnezeu, asa ca la sfarsit sa zicem: Am facut ce am fost dator sa fac .

Asadar, fratilor, smerenia crestina e acea cunoastere adevarata a locului tau in lume, fata de Dumnezeu si fata de oameni. Ea inseamna recunoasterea lui Dumnezeu ca si Creator si cunoasterea ta ca faptura a Lui; inseamna recunoasterea Lui ca Tata de la care primesti toate darurile si toate insusirile bune si pentru aceasta nu te falesti niciodata cu ele; ea mai inseamna si recunoasterea sincera a slabiciunilor si pacatelor cand le ai, precum si recunoasterea din inima a meritelor aproapelui, caruia ii dai cinstea cuvenita si nu-l pizmuiesti. Astfel inteleasa, smerenia crestina nu injoseste, ci inalta, ne ridica la rangul de fii ai lui Dumnezeu de la Care si prin Care suntem si viem toti. Pentru a ne agonisi in viata aceasta virtute purtatoare de mantuire, trebuie sa privim la modelul pe care il avem pentru toate imprejurarile si pentru toate timpurile: la viata Domnului nostru Iisus Hristos! El a fost smerit prin Nasterea Sa, prin lucrarea Lui in lume, prin Moartea Sa. De aceea, daca vreti sa stiti cum sa traiti smeriti in familie, priviti la Familia Sfanta: Batranul Iosif se supune voii divine ca si Fecioara; Mantuitorul, pana la 30 de ani asculta de voia lor si le era supus .

Daca ocupatia te cheama in mijlocul semenilor, fii atent la lucrarea publica a Mantuitorului: El se indeparta de preamaririle multimii ori de cate ori savarsea vreo binefacere. El poruncea celor vindecati sa tainuiasca aceasta !

De esti in familia altora, invata smerenia Mantuitorului: El se apropia de ucenici ca prieten, cu rabdare, cu dragoste, le slujeste, le spala picioarele !

La rugaciune, fii smerit ca vamesul !

La ademenirile de marire ale lumii, adu-ti aminte de smerenia pruncilor si nu te grabi spre locul care iti intrece puterile tale !

In toate imprejurarile, nu uita chemarea Mantuitorului: Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre .

Amin !

AJUTORAREA CELOR SARACI

Pregatirea aperceptiva: Asa cum soarele daruieste odata cu razele sale lumina si caldura, asa Dumnezeu daruieste

oamenilor fara deosebire darurile Sale materiale si spirituale. Aceste daruri nu le primesc toti oamenii in masura egala, ci unii mai mult, altii mai putin, dupa puterile sufletesti si trupesti. Cei ce primesc mult trebuie sa dea mult celor ce au primit putin. Anuntarea: Astazi vom vorbi despre ajutorarea celor saraci. Tratarea: Bunurile materiale sunt daruite de Dumnezeu oamenilor pentru a le folosi spre fericirea tuturor. Lacomia si rautatea desparte pe toti oameni in saraci si bogati . Saracii au nevoie de ajutorul celor bogati . Bogatii sa considere averea lor ca un mijloc de mantuire pentru ei si cei saraci . Iubirea si milostenia la temelia mantuirii noastre. Starea materiala si morala in care se afla cei bogati si cei saraci . Atitudinea crestinului fata de bogatii milostivi si nemilostivi . Atitudinea ei fata de saracime . Atitudinea Sf.Vasile si Sf.Nicolae fata de cei necajiti . Generalizarea: Biserica este depozitara comorilor de invatatura crestina, care se pronunta favorabil in ce priveste ajutorarea celor saraci , ocrotind pe toti oamenii fii ai lui Dumnezeu .

AJUTORAREA CELOR SARACI

Frati credinciosi,

De cand rasare soarele deasupra pamantului, rasare si peste cei drepti si peste cei nedrepti. Rasare si peste cei buni - cum obisnuit spunem noi - si peste cei rai , si peste cei bogati si peste cei saraci. El nu alege. Lumineaza si palatul bogatului si bordeiul saracului. Dar oricat de luminoase sunt razele sale, nu mai poate incalzi inima omului ca sa-l faca mai bun, mai drept, mai milos, mai iubitor fata de tot ceea ce-l inconjoara . De altfel este destul de darnic si nu numai atat. Pentru ca din prisosul razelor sale trimite pamantului, si nu pamantului, cat noua oamenilor tot ceea ce el are; pentru a ne face mai fericiti si pentru a ne face sa intelegem cata bucurie se strange in inimile noastre fata de darnicia sa binefacatoare. Dar darnicia aceasta pe care noi o primim uneori cu o bucurie de nedescris, porneste din alta parte. Si anume porneste din izvorul tuturor daruirilor, care a dat soarelui raza sa incalzeasca si pamantului brazda sa hraneasca. Si toate acestea Dumnezeu le-a facut. Si le-a facut pentru om. I le-a daruit fara sa precupeteasca ceva. Din comorile bunatatilor Sale nenumarate a luat si ne-a dat ca omul sa aiba, si mai mult sa aiba. Dar cu toata aceasta darnicie, bunurile Sale nu au cazut peste tot la fel. Unii dintre noi am primit mai mult altii mai putin, dar toti am primit din darnicia Sa nemarginita si din bunatatea Sa nesfarasita. O asemenea darnicie a sadit-o Dumnezeu si in inima omului. Din prisosul sau il indeamna sa dea si celui ce are mai putin, prea putin, sau deloc. Intr-un cuvant suntem indemnati ca din bunurile noastre sa dam fara precupetire si celor ce sunt lipsiti, sunt saraci. De aceea astazi vom incerca sa vorbim despre ajutorarea celor saraci.

Iubiti crestini,

Fata in fata cu bogatia sta saracia. Si noi consideram ca nici saracia nu este o virtute, tot asa dupa cum bogatia in sine nu este pacat. Sunt bogati virtuosi si sunt saraci foarte viciosi. Caci nu o data saracia intra in casa omului prin lene, iar alteori prin necumpatare, desfrau sau betie. Totusi, din pricini ca acestea ca si din pricina lacomiei bogatilor, ca si din pricini morale si religioase, Biserica totdeauna a luat sub ocrotirea sa pe cei saraci, pe cei slabi, pe cei lipsiti si nefericiti. Crestinismul in privinta aceasta vine cu o morala noua, cu o seama de virtuti si principii care au in vedere pacea si armonia sociala. Crestinismul si in privinta aceasta nu desfiinteaza averea si proprietatea, dar combate aspru lacomia si bogatiile stranse pe cale imorala, ispita si idolul avutiilor, asa dupa cum osandeste deasemenea aspru saracia cand vine din lene, din necumpatare sau din alte vicii.

Mantuitorul Iisus Hristos in Predica de pe Munte face deosebire intre doua feluri de bogatii: materiale si spirituale. El graieste: Nu va adunati comori pe pamant unde moliile si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura.Ci va adunati comori in cer unde furii nu le sapa si le fura. Ca unde este comoara noastra acolo va fi si inima noastra(Matei VI,19-21). Cu alte cuvinte, El ne spune : Nu va adunati comori trecatoare, adunati-va comori ceresti, netrecatoare. Bogatiile lumii leaga inima omului de pamant. Bogatiile sufletesti ridica pe om la cer. Cand tanarul din Evanghelie intreaba pe Mantuitorul, ce sa faca pentru a se mantui , i se spune sa vanda averile sale si sa imparta totul saracilor. I se cere sa jertfeasca toate bunurile sale care-l trageau greu spre pamant. Bogatul nu vede necazurile celui oropsit, ci vede numai interesele sale. Acestea il preocupa in permanenta si nu grija de cei saraci . Dar Mantuitorul tocmai aceasta a recomandat celor avuti, sa se ingrijeasca de cei lipsiti. Si aceasta s-o faca din mila catre aproapele si din recunostinta fata de Dumnezeu. Mila inobilizeaza inima omului, caci indurarea crestina izvoreste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se adevereste prin ajutorarea semenilor nostri aflati in nevoie.

Mantuitorul, care este modelul desavarsit al milei, este atat de strain de pofta averii si de patima banilor, incat nu a avut nici un fel de avere. El niciodata nu a atins banii cu mainile Sale cele sfinte. Adevarata bogatie, dupa Mantuitorul, este sufletul pe care daca-l l-am pierdut lumea intreaga nu mai are pentru noi nici un sens, nici o greutate si nici o valoare. Sufletul este cea mai mare valoare si cea mai inalta bogatie. Bogatia materiala, averile pamantesti nu sunt vesnice, dar sunt pline de nesatiu si inselatoare, nesatioase, izvor de cearta. Ele fac pe oameni viciosi, nemilostivi si nebuni. Duc pe oameni la mandrie si inabuse cuvantul Evangheliei. Ne face indiferenti si chiar nesimtitori fata de semenii nostri. Dar un exemplu destul de graitor in acest sens il avem in parabola samarineanului milostiv care nu cauta la fata celui nevoias, nici la haina lui si nici la neamul lui. Ajuta pentru a face binele ajuta din iubire, ajuta acolo unde este nevoie de ajutor.

Si in adevar, nici in trecut si nici azi nu au lipsit asemenea ocazii. Zi de zi , in fiecare oras, orasel

sau sat, se ivesc tot felul de ocazii in care unii pot milui, iar altii asteapta a fi miluiti. La usa Bisericii de cele mai multe ori vedem un sarac sau un nenorocit, care cu o mana tremuranda si cu glas stins de suferinte, cere un mic ajutor pentru a-si tari viata chinuita. Alteori in Biserica se vede un barbat sau o femeie cu fruntea incretita de durere si cu ochii pironiti catre cer , cerand lui Dumnezeu indurare la necazurile si la suferintele sale; mai departe vezi pe altul ingenuchiat si cu ochii indreptati asupra icoanei unui sfant, chemandu-l in ajutor la nevoile sale. Aici, mai cu seama, aici in Biserica noi vedem necazurile si nenorocirile fiecaruia. Pentru aceasta inima noastra devine induratoare pentru cei nenorociti, iar mintea pricepe mai bine durerile altora si ne indeamna sa le usuram cand putem.

Numai in Biserica mai putem vedea in fata tuturor aceea ce au in inima, caci numai in fata crestinului da la iveala gandurile si faptele pe care le are ascunse in inima lui. Pentru acesta ucigasii si hotii si toti aceia care au fapte rele, fug de Biserica, deoarece stiindu-se in fata lui Dumnezeu, n-au curajul a-si ascunde faptele si gandurile cele rele. In Biserica crestinul invata cum sa urmeze exemplu sfiintilor, adica de a fi credinciosi catre Dumnezeu, de a avea indurare catre cel sarac si nenorocit, dandu-i ajutor dupa puterile lui. In Biserica crestinul invata a iubi pe vecinul sau si pe tot omul cu care vine in atingere, de a respecta pe oamenii in varsta si in fine invata munca si cumpatarea atat de mult pretuite in Biserica. Aici se invata omul a iubi pe om. Aici vede cat de mult a iubit Dumnezeu pe oameni. Si tot aici aude ce frumos si folositor lucru este a face faptele milei crestine, care recomanda hranirea celor flamanzi, adaparea celor insetati, imbracarea celor goi, cercetarea celor bolnavi . Si pentru ca taote acestea sa fie cat mai placute lui Dumnezeu, este necesar sa fie izvorate din iubire fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia care a daruit la templu cinci banuti, singurii pe care ii mai vea, face mai mult decat sumele bogatilor depuse pentru ochii lumii. Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare ce ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot aduce o impacare a sufletului, cum zice Sf.Pavel: De as grai in limbile omenesti si ingeresti, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator, si de as imparti toata avutia mea si de as da trpul sa-l arda si dragoste nu am, nici un folos nu-mi este (I Corinteni XII,1-3). Iar in al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, ci ele trebuie facute cu orice om ce se afla in nevoie, fara nici un fel de deosebire.

Trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind leacul dupa durerea lui. Asa bunaoara nu exista nici o lege bisericeasca sau civila, care sa recomande a se hranii cei lenesi de catre cei ce au de prisos, caci atunci am incuraja un viciu - si Sf. Ap. Pavel recomanda cu severitate : daca nu voieste cineva sa lucreze , nici sa nu manance . Dar si acestia nu trebuie crutati si lasati a vietui in trandavie, ci a-i lecui, prin indemn la munca. Virtutea milosteniei este foarte pretuita. Se vede lamurit aceasta din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi cand spune : Flamand am fost si M-ati hranit , gol si M-ati imbracat, strain si M-ati cercetat, iar eu voi zice : Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit, gol si Te-am imbracat, strain si Te-am cercetat? Iar Mantuitorul va raspune: Intru cat ati facut unuia din acestia prea mici ai Mei , Mie Mi-ati facut .

Si iata, iubiti credinciosi, ca Insusi Mantuitorul recomanda sa ne iubim unii pe altii, sa ne ajutam si sa cercetam pe cei straini si chiar de alt neam. Pilda samarineanului milostiv in acest sens este

destul de graitoare, pentru ca ne da cel mai frumos exemplu de iubire, care naste mila, chiar fata de cei de alt neam. Dar noi deocamdata sa nu cerem nici atat. Sa cerem altora si noua insine mai putina iubire, mai putina mila, dar s-o cerem. Sa nu trecem indiferenti si fara sa luam in seama durerile nenorocitilor care mereu apar in calea noastra. Care este orasul fericit, in care sa nu existe oameni lipsiti, nenorociti ai soartei pe care vazandu-i schiloditi, neputinciosi si fara ajutor sa nu te miste si sa nu te cutremure.

Dumnezeu ajuta pe toti obiditii soartei de pe tot pamantul si noi nu putem ajuta pe unul? Dumnezeu daruieste fiecaruia din noi din darurile Sale cele bogate si noi nu putem darui unuia ? Dumnezeu da bogatului si tot El da si celui sarac. In marea Sa milostivire, Dumnezeu are mila de fapturile care sufera si le miluieste, iarta pedepsele cuvenite faptelor rele, ajuta saracii, ocroteste nefericitii si mangaie pe cei scarbiti.

Dar mila nu este o insusire numai dumnezeiasca. Mila este una dintre virtutiile propri crestinului cu inima buna, una dintre cele mai frumoase podoabe ale omului, una dintre cele mai bogate fantani si dintre cele mai adanci izvoare ale fericirii. Ceea ce este si mai frumos si mai adevarat este faptul ca niciodata omul nu se simte mai bine decat atunci cand face durerea altuia durerea sa si salveaza cat mai multe fiinte din ghiarele nenorocirii. Este adevarat ca faptele de binefacere sunt cele mai rasplatite, tocmai pentru ca nu sunt rasplatite dupa cum sunt facute. Dai bunuri pamantesti, bunuri materiale, trecatoare, lucruri de nimic si in schimbul lor capeti bunuri ceresti; faci bine trupului si-ti mantuiesti sufletul; ajuti pe om si imprumuti pe Dumnezeu.

Nu e nici o mirare prin urmare ca cei milostivi sunt fericiti, deaorece e mai fericit a da, decat a lua .

Iubiti credinciosi, Nimeni nu a ajuns sarac facand milostenie. Dimpotriva, milostenia face din sarac bogat si din bogat om bun si astfel prisosinta muncii implineste lipsa altuia cum sta scris: Celui cu mult nu i-a prisosit , si celui cu putin nu i-a lipsit. Virtutea milosteniei, deci, se afla in faptele iubirii crestine, in faptele indurarii trupesti si in faptele indurarii sufletesti .

Si ca sa ne lamurim mai bine, va voi arata pe scurt care sunt faptele indurarii trupesti si pe cele ale indurarii sufletesti:

Mai intai A satura pe cel flamand . Ca de va fi fratele tau gol si lipsit de hrana de toate zilele si-i va zice, oarecine, lasa-ma in pace, mergi si te imbraca, si te satura si incalzeste-te si nu-i da cele necesare, ce folos ar fi ?

A adapa pe cel insetat(Matei XXV, 35), pentru ca cel ce va adapa pe unul din acestia mai mici, numai cu un pahar cu apa, in nume de crestin: amin zic voua nu isi va pierde plata sa.

A imbraca pe cel gol , este una din marile datorii ale crestinului, pentru ca tot omul gol intra in viata si gol iese din ea.

A cauta pe cel bolnav este si mai frumoasa si mai nobila fapta pentru orice om. In adevar,

durerea a aprins adanci radacini in firea noastra omeneasca si cu cat suferinta este mai grea si mai multa, cu atat se cere mai degraba tamaduita. Noi nu uitam ca daca spitalele gem de suferinzi, apoi si medicii nostri fac toate eforturile posibile pentru a alina suferinta omeneasca. Din indatoririle sufletesti am sa va enumar cateva pentru a putea fi pastrate in inima si in minte: A indrepta pe cel ce greseste , pentru ca cel ce greseste daca se intoarce de la pacatul lui prin povata cuiva, sufletul lui este castigat pentru Dumnezeu si intors de la ratacirea lui . A invata pe cel nestiutor , pentru ca Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa cunoasca adevarul. A sfatui pe cel ce sta la indoiala , ca sa se intoarca de la intuneric la lumina si de la indoiala la adevar. A ruga pe Dumnezeu pentru aproapele , pentru vrajmasi , pentru ca mult poate rugaciunea dreptului. A mangaia pe cel intristat , a rabda asupririle si a ierta celor ce ne-au gresit, caci de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru cel din cer nu va ierta noua greselile ... Cine este in stare sa faca asemenea fapte, este in stare de orice jertfa; cine nu face acte de milostenie, nu este capabil de nici o jertfa. Pentru cel ce nu face mila, judecata este fara mila (Iacob II,13).

Cu cei milostivi si Dumnezeu este milostiv. Si in sanul Bisericii noastre avem destule exemple stralucite de daruire pana la saracie completa. Asa avem cazul Sf. Vasile cel Mare, care a impartit toata averea sa, cea mai mare parte folosind-o pentru opere de folos obstesc. Iar Sf. Nicolae care alaturi de Sf. Vasile sunt in mare cinste in Biserica noastra, a facut cele mai uimitoare fapte de milostenie cu cei cazuti in grea cumpana. Sfanta Ecaterina de asemenea si numarul lor e destul de mare si folositor pentru Biserica noastra. Este adevarat ca atunci cand auzim spunandu-se ca s-au gasit si se gasesc si azi oameni care s-au lasat nemancati pentru a da celor saraci de mancare si s-au dezbracat de hainele lor pentru a imbraca pe cei goi, si au dat averea pentru a fi impartita la cei saraci, au suferit inchisori si chiar moarte pentru credinta lor, ni se par ca niste povesti, pentru ca rar mergem la Biserica sa auzim vorbindu-se de sfinti, de credinta lor, suferintele si binefacerile lor.

Iubiti credinciosi,

Mantuitorul s-a daruit intreg pentru o omenire slaba si pacatoasa. S-a daruit pe sine intreg Dumnezeu-omul, Sf. Apostoli de asemenea si-au sacrificat vietile lor, pierzandu-le pe pamant, pentru a castiga cununa darurilor vesnice. Si ca ei milioane de crestini s-au daruit pentru numele lui Hristos. Si toata aceasta daruire pentru a salva neamul omenesc de suferinta adusa prin pacat. Exemplele acestea standu-ne de fata, oare noi nu putem fi capabili de a face un cat de mic sacrificiu in fiecare zi pentru semenii nostri care sufera pe drept sau pe nedrept, dar sufera? A supune nu este o crima, este un pacat strigator la cer. Cum putem spune asa ceva, cand

comoara invataturilor noastre crestine aflate la Biserica ne spune cu totul altfel? Si anume ne spune ca In Biserica cel sarac gaseste indemn la rabdare.Cel bogat indemn la cumpatare si indurare. Cel mandru indemn la umilinta. Cel fricos si deznadajnuit incurajare. In Biserica orfanul gaseste mangaiere, cel cu fapte bune lauda, cel cu fapte rele certare. Si acum sa ne controlam putin cunostintele noastre: Cand am fost ajutati de altii, nu ne-am bucurat ? Ba da. Si bucuria ne-a fost cu atat mai mare, cu cat nenorocirea care ne-a incercat a fost mai mare. Cine nu-si aduce aminte ca in parohia noastra au fost unii oameni greu incercati? Asa bunaoara, cine a uitat focul de acum doi ani din Sambata Pastelui, care a mistuit un numar de sase gospodarii si oamenii au ramas goi si pe drumuri, fara case, fara hrana, fara vite. Ne amintim cu totii ca satul intreg alerga cu galeti cu apa, cu topoare, furci si alte instrumente pentru localizare focului care ameninta jumatate din sat. De asemenea ne amintim ca in ziua de Pasti noi am infiintat un comitet de ajutoare si gospodariile oamenilor s-au refacut ca prin minune. Toti veneau la cei sinistrati cu haine, incaltaminte, imbracaminte, faina. Ba ne aducem aminte ca lui I.D. Calin i-au ars caii in grajd si scosi afara cu pielea crapata pe ei, i-a facut sa planga pe toti cati i-au vazut. Ne aducem de asemenea aminte ca unul din credinciosii satului, si-l stim cu totii cine este, i-a dat plugul cu boii sai, sa-i foloseasca toata vara si iarna pana-si va lua altii. Stim ca tot satul era in fierbere. De asemenea cine nu-si aminteste de un batran orb care a murit mai in zilele trecute si pe care-l cunosteam cu totii care nu avea nici o ruda, fiind strain de satul nostru si totusi 10 ani de viata chinuita a fost hranit, imbracat si spalat de cateva femei miloase care ii erau vecine si al caror nume le cunoastem.

Ba mai mult, ele l-au si inmormantat cumparand toate cele necesare. Oare nu este aceasta o fapta de lauda, nu este o fapta de mila crestina? Ba da. Si cine a uitat ca intr-o zi un locuitor din satul nostru a gasit un copil aruncat pe strada in orasul la care noi mergem pentru cumparaturi si cum acest om impreuna cu sotia lui au luat copilul, l-au adus acasa, l-au crescut, l-au dat la scoala si l-au facut invatator? Este cineva dintre noi care nu stie ca batranii acestia, acum dupa trecerea anilor, sunt in grija acestui invatator in orasul in care a fost gasit acum 35 de ani .

Prin urmare iata ca si aici pe pamant fapta buna isi gaseste uneori rasplata. Oare nu stim noi ca un proverb romanesc spune ca:Nici o fapta fara rasplata . Rau faci , rau gasesti; bine faci bine gasesti . Dar in cazul nostru Biserica nu invata la rau. Ea indeamna numai la bine, caci bine au facut sfintii pe care ii cinsteste regulat. Ei sunt exemple de curatenie si de daruire. In Biserica ei si-au dus viata, in sanul ei au trait cu sufletul si cu trupul. Aici au invatat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele, aici au invatat sa miluiasca si sa daruiasca. Si nimeni venind in biserica sa nu deznadajduiasca, ci din contra sa invete si sa traiasca dupa legea noastra crestineasca. Aici si bogatul si saracul se regasesc in casa Tatalui ceresc. Nici unul, nici celalalt, sa nu deznadajduiasca. Bogatul sa invete a darui din prisosul sau, iar saracul a primi pentru traiul sau. Si unul si altul sa faca unele ca acestea pentru slava lui Dumnezeu. Deci, cel sarac sa nu deznadajnuiasca. Sa vina la Biserica si sa invete ca au fost si altii inaintea lui la fel. Nu esti tu cel dintai. Inalta-te cu rugaciuni de multumire catre Dumnezeu, munceste cinstit si vei fi ajutat. Sarac a fost si Lazar care zacea la poarta bogatului si pentru rabdarea si bunatatea lui, Dumnezeu l-a invrednicit de fericirea cereasca. Bogat a fost Avraam, Isaac, Iov si altii, dar prin darnicia lor in dreptate au castigat fericirea

cereasca. Bogat a fost si bogatul nemilostiv, dar a fost condamnat.

Si iata ca Biserica noastra ne pune inainte bogatia si saracia, mila si zgarcenia, ura si iubirea, pedeapsa si rasplata, viata si moartea.

Deci, frate crestine, alege-ti, alege cununa darniciei si construieste-ti un locas in cer, pentru bucuria ta sa fie fara de sfarsit.

AMIN!

EXPLICAREA FERICIRILOR V-IX

Pregatirea aperceptiva: Recapitularea cuvantului de invatatura din Duminica trecuta: explicarea Fericirilor I-IV Tratarea: 1/Fericirea a V-a: -temeiurilor milosteniei crestine; -Mantuitorul pilda de milostenie; -faptele milosteniei trupesti si sufletesti; -cum trebuie facuta milostenia; -rasplata celor milostivi. 2/Fericirea a VI-a: -ce inseamna curatia inimii?; -insusirile celui curat cu inima; -rasplata celor curati cu inima. 3/Fericirea a VII-a : -cine este facator de pace ? -Iisus Hristos facatorul pacii adevarate ; -ce inseamna a face pace ? ; -rasplata facatorilor de pace. 4/ Fericirea a VIII-a : -ce este dreptatea ? -rolul social al virtutii dreptatii ; -rasplata celor ce sunt prigoniti pentru dreptate. 5/ Fericirea a IX-a : -catre cine e adresata ? -Mucenicii exemple de slujitori ai lui Hristos. Asocierea : Primele fericiri se asociaza cu ultimele cinci, iar toate cu Decalogul. Generalizarea : Fericirile sunt necesare pentru mantuire.

Aplicarea: -activitatea Fericirilor. -Sa implinim Fericirile.

EXPLICAREA FERICIRILOR V IX

Iubiti credinciosi, In Duminica trecuta v-am vorbit despre Fericirea I-a, a II-a, a III-a si a IV-a. Atunci am vazut ca prima Fericire ,, Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este Imparatia cerurilor, a fost rostita de Mantuitorul pentru a arata oamenilor ca nu trebuie sa-si lipeasca inima de bogatiile lumii acesteia, adica nu trebuie sa fie stapaniti de duhul bogatiei. Ca sa intelegem bine aceasta Fericire trebuie sa ne gandim la cuvintele psalmistului : ,, Daca va curge bogatia ca un rau, nu va lipiti inima de ea (Ps.62,10).

In Fericirea a II-a Mantuitorul fagaduieste celor ce plang, celor umili, celor lipsiti, mangaiere pentru suferintele lor.

In Fericirea a III-a Mantuitorul promite celor blanzi mostenirea pamantului fagaduintei, adica a Imparatiei lui Dumnezeu. Cuvintele ,,vor mosteni pamantul,sunt bine cunoscute in Vechiul Testament (Ps. 36,11). Prin ele evreii sunt chemati sa mearga in tara fagaduintei, Canaanul. In Noul Testament aceste cuvinte arata Imparatia lui Dumnezeu. Fericirea a IV-a promite celor insetati de dreptate rasplata vesnica pentru nazuintele lor inalte si pentru cautarea neintrerupta a dreptatii.

Astazi va voi explica ultimele cinci Fericiri.

Iubiti credinciosi,

Mantuitorul a spus Fericirea a V-a cu urmatoarele cuvinte : ,, Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui (Matei V, 7), virtutea pe care Mantuitorul o cere prin aceasta Fericire, dupa cum se poate vedea cu usurinta, este milostenia. Crestinii, deci, trebuie sa se impodobeasca cu aceasta virtute neaparat, pentru a dovedi ei insisi milostenie din partea lui Dumnezeu. Milostenia isi are temeiul in insasi fiinta omeneasca, pentru ca omul a fost creat sa traiasca intr-o obste oarecare. Acest lucru a atras dupa sine si trebuinta ca oamenii sa se ajute intre ei, atunci cand aceasta nevoie se face simtita. Un al doilea temei al milosteniei il aflam in faptul ca Dumnezeu insusi arata fata de noi o milostenie si o iubire nesfarsita, ori de cate ori ne aflam in situatia de-a nu putea sa ne ajutam pe noi insine si avem nevoie de de un ajutor strain. Marea milostivire si iubirede oameni a lui Dumnezeu se arata neincetat,dar cele mai insemnate momente, cand s-a facut simtita milostenia lui Dumnezeu fata de noi, sunt crearea omului si Intruparea , moaretea si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos. Al treilea temei al milosteniei il aflam in porunca evanghelica a iubirii de aproapele (Matei XXII,39). Dragostea este porunca evanghelica ce trebuie, neaparat, sa nasca milostenia. Fara

milostenie, nu exista nici dragoste. Milostenia este implinirea poruncii dragostei. Mantuitorul este pilda cea mai inalta de milostenie (Matei, XII,28 ; XV,32). Intre faptele de milostenie pe care Mantuitorul le cere oamenilor trebuie sa amintim in primul rand pe acela de care vor fi intrebati oamenii la dreapta judecata (Matei XXV,34) si anume : hranirea celui flamand care nu se poate intretine prin propriile mijloace ale sale, adaparea celui insetat, imbracarea celui gol, cercetarea celor aflati in necazuri, in nevoi, in suferinta, cercetarea celor bolnavi, gazduirea calatorilor, ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape. In afara de aceste fapte ale milosteniei trupesti crestinul trebuie sa faca si fapte de milostenie fata de suflet. Acestea sunt urmatoarele : intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii ( Iacov V, 19-20) ; invatarea celor nestiutori si nepriceputi ( Fapte VIII, 31) ; sfatuirea celor ce au nevoie de sfat ( I Tes. V, 11-15) ; rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov V,16) ; iertarea greselilor savarsite fata de noi insine (Matei XVIII, 22). Milostenia trebuie facuta fara sa ne laudam cu ea, dupa cuvintele Mantuitorului : ,, Cand faci milostenie nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si ulite, ca sa fie slaviti, laudati de oameniTu cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta. Asa ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau care vede intr-ascuns, iti va rasplati tie ( Matei VI, 2-4). Dumnezeu, ne spune Fericirea a V-a, va rasplati cu milostenie pe cel ce este milostiv, dupa cum se vede din cuvintele Sf. Iacov : ,, Ca judecata fara mila e celui ce nu face mila si mila biruieste in fata judecatii ( II, 1-3)

Dumnezeu ne spune in Fericirea a VI-a : ,, Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu ( Matei V, 8 ). Inima omului e locasul simtirii. Aici salasluiesc cele mai inalte sentimente ale omului si tot aici isi are locul adesea pacatul, care pangareste fiinta omului, coborand-o de la inaltimea ei de creatura a lui Dumnezeu pe treptele cele mai de jos ale existentei. Mantuitorul cere din partea oamenilor sa fie curati cu inima, adica sa curete patimile care stapanesc cugetele si simturile, sa inlature zgura pacatelor si sa faca sa salasluiasca in fiinta lor virtutile si vointa cea buna care alege binele si se impotriveste cu toata puterea raului. Cel curat cu inima e lipsit de viclesug, ca Natanael (Ioan I, 47) si ca pruncii (Matei XVIII, 3-4), cei lipsiti de rautate, cei care nu se inclina spre pacat, cei care au inclinatia de a savarsi numai binele. Gandurile rele nu salasluiesc in cel mai sarac cu inima, iubirea de cele pamantesti e straina da asemenea de cei saraci cu inima, pentru ca pe ei ii mana nestavilit dorul catre Dumnezeu cel Atotputernic pe care vor sa-L cunoasca si sa-L slujeasca. Ei sunt aceia care pot fi numiti pe drept cuvant vazatori de Dumnezeu, caci inima curata deschide ochii sufletului omenesc si il inzestreaza cu puteri deosebite, facandu-i potriviti sa priveasca maretia cea neapusa a lui Dumnezeu. Acesta e si motivul pentru care Mantuitorul spuna despre cei saraci cu inima ca vor vedea pe Dumnezeu, aceasta fiind rasplata lor cea mai inalta. De aceea curatia inimii e cea mai inalta treapta a curatiei, a desavarsirii, a sfinteniei. ,, Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei V,9), ne spune Fericirea a VII-a. Facatori de pace sunt numiti aceia care cu toate puterile lor, cu pretul celor mai mari jertfe si fara sovaiala se avanta pe drumul pazirii si intaririi pacii intre oameni si popoare. Facatorii de pace au in Mantuitorul cea mai inalta pilda si cel mai inalt indemn, ca El este Facatorul pacii noastre in primul rand.

A face pace inseamna, dupa invatatura Bisericii noastre, a lupta din toate puterile impotriva

raului, inpotriva dezbinarii, a vrajbei dintre oameni si impotriva oricarei incercari venite din partea unor oameni de a semana ura si neintelegerea intre semenii lor. Facatoril de pace este insufletit tot timpul de dorinta de a implini poruncile lui Dumnezeu si de dorinta de a vedea pe toti oamenii din jurul sau fericiti si multumiti. Fiul lui Dumnezeu e facatorul pacii noastre. Iisus Hristos e cel dintai care ne-a adus adevarata pace dinauntrul sufletului nostru, pacea cu Dumnezeu si pacea dintre oameni. Pentru aceea si noi vom deveni fii ai lui Dumnezeu daca vom savarsi pacea cu orice pret. Acesta e intelesul cuvintelor ca facatorii de pace se vor chema fii ai lui Dumnezeu.

,, Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca acelora este Imparatia cerurilor (Matei V,10), ne invata Fericirea a VIII-a. Dreptatea, se vede din aceasta Fericire, e o virtute care trebuie sa incununeze orice suflet de om. Nu e de mirare ca Mantuitorul ne cere lucrul acesta, caci virtutea dreptatii e o virtute naturala sadita in fiinta omului, e o virtute elementara fara de care legaturile dintre oameni nu pot fi decat rele si nu pot duce decat la neintelegeri si vrajba. Mantuitorul arata insa in aceasta Fericire ca dreptatea si care voiesc s-o intemeieze intre oameni vor fi prigoniti pentru aceasta inalta nazuinta a lor. Mantuitorul fagaduieste acestora Imparatia cea vesnica, adica viata vesnica, mantuirea.

Fericirea a IX-a se cuprinde in cuvintele : ,, Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri ; caci tot asa au gonit pe proorocii cei mai inainte de noi (Matei V, 11-12) . Aceste cuvinte sunt spuse in primul rand Sfintilor Apostoli care au fost trimisi in lume ca sa propovaduiasca cuvintele Vietii Vesnice. Ei au fost aceia care, cu pretul si pericolul vietii lor, au propovaduit Evanghelia la toata faptura (Matei 28,19) si au suferit pentru Hristoschinuri si moarte de mucenici. Pentru aceasta prin Fericirea a IX-a sunt fericiti toti oamenii Bisericii crestine care nu si-au crutat viata pentru a sluji pe Hristos. Dupa cum s-a putut vedea cu usurinta ultimele cinci Fericiri se aseamana mult cu primele patru, atat dupa cuvintele cu care sunt, invesmantate, cat si dupa invataturile pe care le aflam in ele. Indeosebi rasplata promisa de Mantuitorul este aceesi pentru toti cei ce implinesc Fericirile mantuirea. S-a spus adesea ca Fericirile au in Noul Testament acelasi loc pe care il are inVechiul Testament Decalogul, adica cele zece porunci.

Pentru ca cineva sa se impartaseasca de viata vesnica, trebuie neaparat sa implineasca Fericirile rostite de Mantuitorul inca de la inceputul activitatii Sale de invatator al lumii.

Iubiti credinciosi,

Au trecut multe veacuri de cand, stand pe Muntele Fericirilor, Fiul lui Dumnezeu invata pe oameni cele noua Fericiri, s-a scurs multa vreme de atunci, dar Fericirile n-au incetat niciodata sa fie lumina sufletelor pe calea mantuirii.Pana la sfarsitul veacurilor ele vor cuprinde in slovele lor tainele Imparatiei cerurilor si cine se va invrednici sa descopere aceste taine si sa le traiasca, va fi mostenitor al celor pe care ochiul omului nu le-a vazut inca, la urechile noastre inca nu s-au suit

si la mintea noastra inca n-au ajuns. Cuvintele vietii vesnice se cuprind in aceste Fericiri si toti cei ce-si vor pleca urechile catre ele vor fi miluiti, vor fi fii ai lui Dumnezeu, mostenitori ai pamantului, fii ai imparatiei si mostenitori ai vietii de veci. Pentru noi cei de astazi Fericirile trebuie sa fie drum si cale, popas si alinare, multumire si fericire, adevar si iubire, lucru dumnezeiesc aratat oamenilor. Sa nu uitam nici o clipa ca trebuie sa fim milostivi, facatori de pace, intemeietori de dreptate, iubitori de Hristos, caci acesta este rostul vietii noastre, nu altul. Fericirile ne arata rostul existentei noastre pamantesti si cel ce nu le cunoaste este orb si neputincios, este nefericit si departe de Dumnezeu si Fiul Sau pe care orice om trebuie sa-L cunoasca, pentru ca ,,viata vesnica aceasta este ca sa Te cunoasca Dumnezeule, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis(Ioan XVII,3).

Amin !

FERICITI CEI MILOSTIVI CA ACEIA SE VOR MILUI

Iubiti crestini,

Omul, acest imparat al pamantului, pe care Dumnezeul-a impodobit cu cununa mintii, punandu-l mai presus de toate vietatile si nu mai cu putin mai prejos de Sf. Ingeri, strabate trudnic drumul vietii de aici : cu indoita lui alcatuire, cu trupul si cu sufletul. Ne dam seama ca trupul viaza, multumita unor anumiti factori de informatie care ne pun in legatura cu lumea din afara: cele cinci simturi, adica vazul, auzul, mirosul, gustul si pipaitul. Fara ajutorul lor viata ar fi cu neputinta, aceasta reducandu-se la forma de existenta a vegetalelor si poate chiar mai jos, ceea ce ar fi in nepotrivire cu firea omului - chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar cum putem sti ca exista sufletul, de vreme ce fiinta lui este nemateriala ? La aceasta intrebare nu este greu de raspuns daca stim ca si sufletul are simturile sale. Ele sunt mai inalte decat cele ale trupului si mult mai numeroase. De aceea eu vi le voi infatisa doar pe cele mai de capetenie : credinta, nadejdea, iubirea de frumos, nazuinta catre adevar, catre dreptate si libertate si in sfarsit, cel mai plin de omenie dintre ele, mila mila de suferinta oamenilor, mila de durerea ranitilor, mila de mizeria napastuitilor, mila de truda covarsitoare vietii de munca. Crestinul plin de mila savarseste milostenia, ca pe o indatorire fireasca. El este, deci, un om milostiv si deoarece Mantuitorul il pretuieste indeosebi cand zice: ,, Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui, ingaduiti-mi dragii mei sa va vorbesc astazi despre acesta fericita categorie de oameni.

Iubiti crestini,

S-a spus de unii, ca ceea ce face pe om milostiv mila, n-ar fi la urma urmei decat o alta forma a

iubirii de sine. Cu alte cuvinte nu este mila de durerea aproapelui nostru, gandindu-ne ca si noi am putea ca odata in starea lui, care inspira mila. Nici vorba, ca aceasta talmacire e straina de adevar si potrivnica bunului simt.

De aceea, vom cauta o alta cale pentru cercetarea acestui simtamant sfant si anume calea pe care merge inima si nu mintea, caci din toata fiinta noastra, vazuta, inima e singurul organ in care se infig radacinile sufletului omenesc. In inima omului milostiv salasluieste Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a covarsit lumea din toate veacurile cu mila Sa de oameni. Lui i-a fost mila de suferintele schilozilor, paraliticilor, leprosilor, orbilor si i-a tamaduit. Lui i-a fost mila de deznadejdea vaduvei din Nain si i-a inviat fiul ; Lui i-a fost mila de foamea celor cinci mii de oameni si i-a saturat prin minunata inmultire a painilor ; lui i-a fost mila chiar si de schingiuitorii Sai si covarsindu-Se de aceasta mila divina, S-a rugat Parintelui sa i ierte pentru ca nu stiau ce fac ; in sfarsit, mila Sa nesecata a strabatut veacurile pana la noi si va strabate in viitor pana in vecii vecilor, iertand pacatele noroadelor prin prepusii Sai si saturandu-le foamea si setea de toate soiurile, din darurile Sale cele bogate, pe care le imparte necontenit, fiindca e mult milostiv si indurat. Vedem dar din cele aratate, ca Cel ce fericeste pe cei milostivi le cere sa fie urmasii pilduitoarei Sale milostiviri. De altfel, aceasta virtute noua Mantuitorul o impune lumii prin porunca, cand graieste : ,, Mila voiesc, dar nu jertfa.

Este in adevar nevoie de multa mila in aceasta lume, pentru ca sa se vindece noianul de rani si suferinte omenesti. Dar aceasta mila trebuie sa fie curata si dezinteresata, adica cat mai asemenea milei lui Iisus Hristos, care dand, n-a cerut inapoi si miluind n-a dispretuit pe cel slab. Mai mult, mila Domnului nu cunoaste oprelistea socotelilor marunte, nici zagazul dintre oameni. Ea nu cauta la culoarea fetei, nici la ochii oamenilor, ci urmareste pretutindeni suferinta ascunsa sau fatisa, pentru a o alunga si pentru a-i tamadui pustiirile. Vrand sa indrume pe calea cea dreapta acest sentiment sfant, Mantuitorul a rostit parabola Samarineanului milostiv : un calator iudeu, fusese atacat pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon de talhari, jefuit de intreg avutul sau si batut pana la sange. Trecand pe acolo un preot l-a vazut, poate i s-a facut mila, dar a mers mai departe. La fel a facut si un levit, adica un om al Bisericii. In schimb, un om din Samaria, deci un strain de victima, l-a ridicat din baltoaca de sange, i-a legat ranile si l-a dus la o casa de oaspeti unde i-a platit intretinerea pana la deplina sa vindecare. ,, Cine vi se pare a fi mai aproape celui cazut intre talhari ? intreaba Mantuitorul. Si raspunsul a iesit firesc din guri : ,, Cel ce a facut mila cu dansul. Asadar, pentru a fi bun crestin se cuvine sa fim milostivi cu toata lumea care sufera, pentru ca numai darnicia nemasurata a sufletelor noastre ne inalta pe scara ce duce la Dumnezeu.

Negresit, sentimentul milei a existat si inainte de venirea in trup a Mantuitorului, dar aceasta numai in forma si starea semintei neazvarlita sub glie. Semanatul ei l-a savarsut Evanghelia Domnului Hristos, rasarind apoi si rodind pe ogorul lumii, spitale, azile, scoli gratuite, manastiricu ospetii pentru drumeti, institutii de caritate pentru dezmostenitii soartei, eliberarea robilr, cercetarea celor din inchisori, iar in timpul de azi infaptuirea marilor reforme sociale, care la baza au umanitarismul mostenitorul direct si legitim al milei crestine. Aceste reforme vor creste si se vor desavarsi, pana ce va veni ziua cand suferintele de veacuri ale

omenirii se vor topi ca ceara in fata focului, netezind terenul din legea venirii catre om, a Raiului din care odinioara a fost izgonit pentru neascultare. Suntem indreptatiti sa hranim acest gand cu nadejdi neostoite, ca toti cei care lucreaza intru propasirea binelui in lume, sunt tocmai milostivii fericiti de Domnul, in cuvantarea Sa adresata omenirii din toate timpurile, acum dupa mii de ani.

Iubiti crestini,

Sf. Ap. Pavel, patrunzand in adancul Scripturilor vechi si noi, ne asigura ca inainte de venirea Domnului in trup, omul a trait sub lege, al carei caracter e neindurarea, caci spuneau strabunii nostri : ,, aspra e legea, dar e lege. Insa tot el se bucura laolalta cu noi crestinii, cand spune : ,, Azi traim sub Har. Harul lui Dumnezeu coboara asupra noastra in multe chipuri, dar unul dintre ele este milostenia Sa. Lui ii este mila de nevolnicia noastra si ne hraneste, ne da sanatate, ne ridica din deznadejde si ne trece cu vederea pacatele marturisite, caci nu ne judeca dupa multimea lor, ci dupa indelungata Sa indurare.

In schimbul acestui Har, ne cere sa fim induratori cu aproapele nostru, sa ne iertam si sa ne iubim unii pe altii, dovedind cu tarie faptele bune ca in adevar suntem fiii Lui cei buni. De asemenea ne cere cu staruinta sa adeverim bunatatea noastra, facand mila cu cei in suferinta, caci mila este prisosul inimilor alese. Vom cauta insa ca facand mila cu cei care merita, sa nu le jignim simtul demnitatii umane. Vom fi cu mare bagare de seama in indeplinirea acestui lucru, caci daca prin milostenia noastra vom rusina pe cel miluit, paguba morala va fi mai mare decat castigul material. Aceasta cu atat mai mult cu cat stim ca ceea ce dam, nu e al nostru, decat in masura in care ni l-a dat Dumnezeu.

Indeplinind, deci, porunca milosteniei, dobandim neindoios binecuvantarea Parintelui Ceresc si recunostinta celui ce-a primit in dar. Pe langa aceasta mai dobandi si acea satisfactie la care s-a gandit cu siguranta Sf. Pavel, cand s-a adresat corintenilor dupa cuvantul nescris al Domnului : ,, Mai fericit este a da, decat a lua.

O, cat de fericit esti frate crestin, daca poti fi darnic, caci prin darnicia ta te asemeni lui Dumnezeu cel ce daruieste fara cantar. Cat de fericit esti daca din izvorulinimii tale tasneste mila calda care topeste raceala nepasarii si a iubirii de sine. Cat de fericit esti frate, daca prin mila ta vei darama zidurile despartitoare dintre oameni, sporind latirea Imparatiei lui Hristos pana la granita infratirii universale.

Incearca deci de mergi pe aceasta cale pe care au calatorit samariteanul milostiv si toti tovarasii lui de drum, caci la capatul ei vei afla deschise portile cerului, precum si pe Mantuitorul care te asteapta incurajandu-te ; ,, Bine sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost pusa, peste multe te voi randui. Intra in bucuria Parintelui Meu !

Amin !

PACATELE CAPITALE

Pregatirea aperceptiva: 1) Pacatul : - stramosesc - personal ; a) pacate usoare ; b) pacate grele : capitale, impotriva Duhului Sfant, strigatoare la cer. Anuntarea : Astazi voi vorbi despre pacatele capitale. Tratarea : - Pacatele capitale sunt : mandria, iubirea de arginti, desfranarea, pizma, lacomia, mania, lenea pacate iesite din inima omului (Matei VII, 21-23). - Caracterizarea si urmarile acestor pacate. - Sf.Scriptura contra acestor pacate. Scapam de aceste pacate iubind pe Dumnezeu si aproapele pentru mantuirea noastra prin : smerenie, darnicie, infranare, iubire de oameni, cumpatare, blandete, harnicie, darnicie. Asocierea : Sunt doua cai : 1) Calea intunericului, a diavolului, a gheenei, prin care cauza fiind cele sapte pacate capitale, pierdem mantuirea. 2) Calea luminii, fericirii, mantuirii prin smerenie, harnicie, infranare, iubire de oameni, cumpatare, blandete. Generalizarea : Cei mandri, iubitorii de arginti, desfranatii, zavistnicii, lacomii, maniosii, lenesii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu. (Gal. V, 21) Aplicarea : Sa parasim cele sapte pacate capitale, insusindu-ne roadele Duhului si implinind Legea Domnului nostru Iisus Hristos. (Gal. V, 25-26 ; VI, 3 ; V, 16)

PACATELE CAPITALE

Frati crestini,

V-am spus Duminica trecuta ca pacatul este de doua feluri : stramosesc si personal. Pacatele personale sunt pacate usoare si pacate grele. Pacatele grele sunt acelea prin care omul cu multa rautate a voiei sale face lucruri oprite lamurit de poruncile lui Dumnezeu. Ele racesc in omdragostea de Dumnezeu si de aproapele. Pacatele grele sau pacatele de moarte de bunavoie sunt de trei feluri :

1) Pacatele capitale sau pacatele de moarte, cele mai de capetenie ;

2) Pacatele impotriva Duhului Sfant ;

3) Pacatele strigatoare la cer.

Astazi va voi vorbi despre pacatele capitale. Ele sunt in numar de sapte : mandria, iubirea de arginti, desfranarea, pizma, lacomia, mania, lenea.

Omul e facut de Cel Atotputernic pentru preamarirea lui Dumnezeu in tot timpul vietii lui pamantesti, prin faptele lui cele bune. Totusi, cand traieste, omul pacatuieste. Cadein mandrie, lacomie, iubire de bani, isi intineaza trupul in desfranare, uraste pe aproapele si pe Dumnezeu. Omul se aprinde de manie si cauta sa traiasca in nepasare de cele sfinte si lancezeste fara de lucru. Toate acestea sunt pacate iesite din inima omului. Aceasta ne adevereste insasi Sf. Evanghelie, cand spune : ,, pentru ca dinauntru, dininima oamenilor, ies cugetele cele rele, preadesfranarile, desfranarile, uciderile, furturile, lacomia, rautatea, viclesugul, netrebnicia, privirea zavistnica, hula, mandria, nebunia. Toate relele acestea ies dinauntru si spurca pe om (Marcu VII, 21-23).

Omul se trufeste ; cel mandru isi da lui pret peste masura, pe nedrept. Doreste pe orice cale sa ajunga la marirea si cinstirea pe care n-o merita. Cei mandri vor sa fie laudati de oameni si se bizuie numai pe puterile lor. Nu baga in seama pe nimeni. Ba mai mult. Omul alearga dupa banul ce suna ispititor, cautand in zornaitul lui nesatios saturarea poftei de imbogatire. Aduna avere prin orice mijloace urate de Dumnezeu si de oameni.

Rau gandeste omul, pentru ca traind asa isi lasa si trupul tarat cu totulin voia poftelor care se atata in el prin simturile lui. Si ce nenorocire este, ca acest pacat al desfranarii se face in insusi trupul nostru, trecand peste randuielile firii puse de Dumnezeu Tatal nostru. Mai am vazut unii oameni care se manie, se intristeaza si simt durere in inimile lor cand vad ca ii merge bine aproapelui. Se bucura multumiti cand aproapele sufera, cade in nenorocire. Ce marsavie ! Sa-ti para rau de cinstea si numele bun al oricarui om. Si cat de nedreapta si lacoma este firea omului ! Se imbuibeaza cu mancare si bautura impotriva firii. Este pacatul trupului (Gal. V, 19).

Omul pacatos vrea sa traiasca fara Dumnezeu si iubirea de aproapele. Nu-i pasa de mantuirea sufletului si nici pe altul nu-l lasa sa se mantuiasca. Se dezgusta de munca cinstita fie cu bratele, fie cu mintea. Fratilor, greu este de oamenii de felul acesta, pentru ca mare e rautatea acestor pacate zise capitale. Din aceste pacate de capetenie izvorasc, ca dintr-o fantana otravitoare, alte pacate, care departeaza harul lui Dumnezeu de la noi oamenii, aduc moartea sufletelor, ducandu-le in chinurile iadului (Iacov I, 15). Omul mandru uita ca tot ce are e de la Dumnezeu. Nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, ba de mai multe ori se ridica si contra randuielilor obstesti. Cel mandru e fatarnic si graitor de rau. Dar iubitorul de argint ? Cel lacom de bani inseala, fura, minte, jura stramb, nedreptateste pe semeni, napastuieste pe saraci, departandu-se de Dumnezeu. Uita binele aproapelui, isi atata poftele nesatioase si traieste in zgarcenie. Este contra dreptatii si indurarii lui Dumnezeu.

Sa cunoastem si pe desfranat, ce face ? Isi spurca trupul, care e locasul Duhului Sfant, se cearta si uraste pe cel ce il impiedica sa cada in acest pacat greu. In mintea lui nascoceste ganduri de curvie, se framanta, vorbeste de rau pe cel ce nu vrea sa-l ajute la acest pacat. Desfranatul distruge familia altuia, necinstind Sfanta Taina a Cununiei. In sufletul lui nu este umilinta, ci e indraznet si obraznic. Unii isi sleiesc si trupurile si mintea si ajung nebuni. Iata podoaba si comoara desfranatului.

Dar omul care invidiaza, cleveteste, uraste si vicleneste cu rautate asupra aproapelui sau, care inseala si chiar ucide, ce plata va lua de la Tatal nostru, Dumnezeu ? Este frate cu lacomul. Lacomul nu se mai satura de petreceri necuviincioase. Strange numai pentru el (egoist) fara cinste si cu inselaciune. Nu-i pasa de cele sfinte, de vaduvele cinstite, de saraci si de orfani. Vrea palate scumpe mari si multe, herghelii, mosii si aur, vrea hambare noi, incapatoare. Se cearta ca sa ia cu nedrept si se bucura pana isi pierde mintea. Moare cu pantecele pe aur. Asupra lacomului, saracii flamanzi si goi, slugile si muncitorii neplatiti, striga razbunarea nedreptatilor lui. Cel manios se cearta, se invrajbeste cu oamenii si e in stare sa omoare, n-are temere de Dumnezeu si nici de oameni nu se rusineaza.

Lenesul este altfel decat lacomul. Pentru ca nu munceste n-are ce sa manance. Trupul ii slabeste, iar sufletul e napadit de ganduri si pacate multe. Lenesul e gata sa insele, sa minta, sa fure ca sa se sature pe sine si pe familia sa. Vointa de munca si spre bine i-a slabit. Lenea duce pe om la lipsuri, saracie, foame, mizerie, boalasi moarte. Eu cred, fratilor, ca nu e vreunul intre noi care sa creada ca-i face cinste careva din aceste pacate. Daca noua oamenilor nu ne place, cu atat mai mult lui Dumnezeu nu-i place. Deci, se cuvine sa parasim aceste pacate. De ce ? Pentru ca Insusi Dumnezeu ne porunceste asa. Dumnezeu este de-a dreptul si intru totul impotriva lor. Iata ce spune Sf. Scriptura : Mantuitorul infiereaza cu toata taria pacatul mandriei cand spune ,, Tot cel ce se inalta, se va umili(Luca XIV,11). SF. Ap. Iacob graieste :,, Dumnezeu mandrilor le sta impotriva, iar celor smeriti le da har(Iacob IV,6). Proverbele lui Solomon graiesc : ,, Domnul prabuseste casele celor mandri, intareste hotarul vaduvei ( XV, 25). Ingerii buni au cazut din cauza mandriei ca si cei dintai oameni. Urata e inaintea Domnului si a oamenilor mandria (Sirah X, 7).

Iubitorilor de argint le striga tare Sf. Ap.Pavel : ,, Celor bogati de acum, porunceste sa nu se inalte cu gandul, nici sa nadajduiasca spre avutia cea nestatatoare, ci intru Dumnezeul cel viu, care ne da toate de prisosit spre desfatare (I Tim. VI, 17). Tanarului bogat, care vrea sa mosteneasca viata vesnica, Mantuitorul i-a recomandat sa vina dupa Sine dupa ce isi va vinde averile si le va imparti saracilor. El a plecat intristat ca-si lipise inima de avutie si asa si-a pierdut mantuirea. Lacomia de bani a lui Anania si Safira a fost pedepsita cu moarte de Domnul. ,, Radacina tuturor rautatilor e iubirea de argint, pe care unii poftind-o, au ratacit din credinta si s-au patruns cu dureri multe zice Sf. Pavel ( I Tim. VI, 10). ,, Nebune, i-a zis bogatului caruia i-a rodit tarina si se gandea numai la sine si nu la altii, cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui ( Luca XII, 15), a mai spus Mantuitorul. Ca si iubirea de argint, desfranarea e oprita cu desavarsire de Legea Veche (Exod XX, 14 ; Lev. XVIII, 20 ; Deut. V, 8) si cu atat mai mult de Mantuitorul, care a zis : ,, Ati auzit ca s-a zis celor de demult : sa nu

faci desfranare ! Eu insa va zic, ca tot cel ce se uita la femeie cu pofta, a si facut desfranare in inima sa cu ea (Mat. V, 27-28). Desfranatilor le graieste Sf. Ap. Pavel : ,, Fugiti de desfranare. Caci tot pacatul care face omul e afara de trup, iar cel ce se desfraneaza, intr-al sau trup pacatuieste ( I Cor.VI, 18). ,, Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu( I Cor. VI, 20). Pentru desfranarea sa Irod a fost mancat de viu de viermi, dandu-si sfarsitul in chip groaznic, ca si concubina sa Irodiada. Celor pizmasi, care prin acest pacat calca dreptatea fata de Dumnezeu si de aproapele, Sf. Scriptura le spune : ,, Nu te aprinde asupra celui ce sporeste in calea sa ( Ps. XXXVI, 7). Arhiereii, carturarii si fariseii, cu ceilalti iudei, din ura au rastignit pe cruce pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Pilda lucratorilor viei ne-a spus aceasta. Dumnezeu pedepseste pe cei ce sunt stapaniti de ura. ,, Pe cel rau il ucide rautatea si cei ce urasc pe dreptul, vor gresi (Ps. XXXIII, 21). Iar pe cel lacom il cearta Sf. Scriptura zicand : ,, De vei da ochii tai spre ulcioare si pahare, la urma vei umbla mai gol decat pilugul. Si apoi te vei tavali ca cel muscat de sarpe (Pilde Solomon XXII, 30-31). Iar Sf. Casian spune : ,, De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia (Filocalia vol. I, pg.39). Sf. Ap. Iacov indeamna pe credinciosi sa fie : ,, Zabavnici spre manie, ca mania nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu(I, 19-20). Din manie a ucis Cain pe fratele sau Abel (Facere 48). Tot cel ce se manie pe fratele sau este vrednic de osanda. ,, Cel ce va zice fratelui sau netrebnicule, va fi vinovat de dat gheenei(Matei V, 22). Pe lenesi Sf. Pavel ii indeamna : ,, Nu fiti lenesi, ci urmatori celor ce mostenesc fagaduintele prin credinta si indelunga rabdare(Evrei VI, 22). ,, Daca nu voieste cineva sa lucreze, nici sa nu manance (II Tes. III, 10). ,, In sarguinta sa fiti neobositi, duhul aprindeti-l, slujiti Domnului(Rom. XII, 11). Tesalonicenilor, care umblau fara randuiala nelucrand, ci se tineau de iscodiri, Sf. Pavel le spune : ,, Pe unii ca acestia ii sfatuim si indemnam in numele Domnului nostru Iisus Hristos sa-si manance painea muncind in tacere (II Tes. III, 11). Asadar, fratilor, sa bagam de seama ca aceste pacate sunt o mare piedica in calea mantuirii noastre. Trebuie sa scapam de ele, pentru ca sunt in paguba noastra. Prin pacate ne stricam chipul lui Dumnezeu in trupurile noastre, pentru ca ele ne fac fiii diavolului. Faptele bune ne fac fiii lui Dumnezeu. Omul trebuie sa tinda spre Dumnezeu prin faptele sale cele bune, pentru ca El este binele cel mai mare. Cel ce nu face binele, ci face pacate, in viata pierde timpul de mantuire. Ca sa te mantuiesti trebuie sa iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele, ferindu-ne de pacate. ,, De ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la dansul si vom face salas (Ioan XIV, 23).

Cine iubeste pe Dumnezeu leapada mandria si se imbraca cu smerenie ca vamesul, isi intareste sufletul in rugaciune. Nu iubeste banul amagitor, nu este zgarcit, ci darnic. E cumpatat si drept si mereu cauta indurarea lui Dumnezeu pentru sine si pentru aproapele. Cine iubeste pe Dumnezeu fuge de desfranare si de intovarasirea cu desfranatii. Cine iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele sporeste in bine pentru aproapele, nu-l pizmuieste, traieste in pace cu toti, nu se cearta, nu se manie, nu e nepasator de cele sfinte, ci lupta contra lacomiei prin cumpatare si post. Crestinul bun iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele, punand in locul maniei blandetea, dragostea si smerenia. Asa a facut Mantuitorul, care in loc sa se manie pe cei ce-l chinuiau, se ruga pentru ei zicand : ,, Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac. Trebuie sa te manii cu manie sfanta contra gandurilor rele, a patimilor si a pacatelor, precum si impotriva lenei. Iata, dragii mei, doua cai : -Una este calea intunericului, a diavolului, care ne duce la pierzare in gheena focului. E calea mandriei, a iubirii de arginti ca Iuda, calea lacomiei, a desfraului, invidiei, maniei si lenei, pacate

care sunt roadele trupului. Aceasta e calea prin care ne pierdem mantuirea. -A doua este calea luminii, a adevarului, este calea vietii, calea lui Dumnezeu, care prin smerenie, prin cumpatare si iubire de Dumnezeu si de oameni, calea care prin credinta, bunatate, blandete si infranarea poftelor, calea care prin rugaciune unita cu munca cinstita duce la Dumnezeu, la fericirea vesnica. Tu pe care o urmezi, frate crestine ? Desigur, pe care vrei ! Dar, tine minte totusi o invatatura : ,, Nici cei mandri, nici iubitorii de arginti, nici desfranatii sau cei zavistnici si nici lacomii, maniosii si lenesii- Va atrag luarea aminte cum v-am atras si inainte, ca cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu(Gal. V, 21).

Frati crestini,

Parasiti mandria, lacomia si iubirea de arginti. Lasati lenea, desfranarea si invidia, ca numai asa aratati ca vreti sa fiti fiii lui Dumnezeu, inca din lumea aceasta. Aceste pacate ne fac sa pierdem mantuirea sufletelor. Fiti smeriti si darnici catre cei saraci, flamanzi si goi. Iubirea de Dumnezeu aratati-o prin iubirea si binefacerea fata de aproapele. Faptele bune ne fac sa ne asemanam cu Dumnezeu, care e prea bun cu noi toti. Aceasta e voia lui Dumnezeu, care e iubitor de oameni, bland, indelung rabdator, si mult milostiv cu totii. Cel ce nu asculta voia lui Dumnezeu si nu implineste poruncile Sale, acela nu iubeste pe Dumnezeu. Mantuitorul ne invata : ,, Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui (Ioan XIV, 21).

Feriti-va de pacatele ce v-am spus, caci ele sunt roadele trupului. ,, De traim cu duhul,sub povata duhului sa si umblam. Sa nu alergam dupa marire desarta, unii pe altii intaratand, unii pe altii pizmuind (Gal. V, 25-26) . ,, Caci de se socoteste cineva ca e ceva, nimica fiind, acela se amageste pe sine insusi (Gal. VI, 3). Asadar, fiecare sa-si cerceteze faptele sale. ,, De aceea va zic : urmati duhului si nu veti mai implini faptele trupului (Gal. V, 16). Asa sa impliniti Legea lui Hristos, Caruia se cuvine cinste si marire in vecii vecilor, Amin !

PACATELE STRIGATOARE LA CER

Pregatirea aperceptiva : Felurile pacatului : - stramosesc ; - personale ; usoare, grele ( capitale, impotriva Duhului Sfant si strigatoare la cer) Anuntarea : Astazi vom vorbi despre pacatele strigatoare la cer. Tratarea : 1/ Ce se intelege prin pacate strigatoare la cer. 2/ Cate pacate strigatoare la cer avem : a) uciderea omor cu premeditare ;

b) sodomia impotriva firii ; c) asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor munci istovitoare ; d) oprirea platii lucratorilor furtul muncii ; e) batjocorirea parintilor contra poruncii aV-a din Decalog. Asocierea: - Ce fel de pacate sunt pacatele strigatoare la cer. - Ce alte pacate din aceasta grupa mai cunoastem : a) contra Duhului Sfant, b) capitale. Aplicarea : - Pacatul este moarte. - Pacatul suprima viata. - Prin pacat se calca poruncile lui Dumnezeu. - Cum sa fie crestinul ? - Ce trebuie sa faca crestinul adevarat ?

PACATELE STRIGATOARE LA CER

Iubitii mei frati,

Nu-i asa ca ori de cate ori ne aflam aici in Biserica, ne simtim mai departe de pacat ? Si aceasta pentru ca suntem mai aproape de Dumnezeu ; suntem doar in Casa Lui si aici toti, toti care ne-am strans laolalta in Casa Domnului, nu avem nici un gand strain, ci cu o gura si o inima slavim numele Lui. Spun aceasta pentru ca precum stiti, de catva timp noi vorbim despre pacat, pacatul marele dusman al vietii noastre. Si v-aduceti aminte, cum in ultimele noastre convorbiri duhovnicesti noi am staruit pe larg asupra pacatului. Spuneam ca pacatul e calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera a voii lui Dumnezeu, fie prin gand, cuvant sau fapta. Am aratat ca pacatul e de doua feluri : stramosesc de la Adam si Eva nasterea noastra dupa fire si personal. Pacatul personal se poatesavarsi de fiecare din noi in parte. Pacatul personal este de doua feluri : usor si greu.

Pacatele usoare sunt acele pacate care nu atrag dupa ele pierderea Harului Divin. Pacatele grele insa sunt acelea care tind catre pierderea Harului Divin si sunt impartite in trei grupe mari : capitale, impotriva Duhului Sfant si strigatoare la cer. Despre pacatele capitale si impotriva Duhului Sfant am vorbit in lectiile trecute. Astazi vom vorbi despre pacatele strigatoare la cer. Prin pacatele strigatoare la cer intelegem acele pacate din categoria pacatelor grele care tind sa nimiceasca imboldurile puse de Dumnezeu in firea noastra. Ele se savarsesc cu precugetare si izvorasc dintr-o vadita rea vointa a celui in cauza. Ele sunt urmatoarele: uciderea savarsita cu voie, sodomia, asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor, oprirea platii lucratorilor si lipsa de respect fata de parinti. Sa luam pe fiecare in parte: 1/Uciderea savarsita cu voie. Un astfel de pacat a savarsit Cain impotriva fratelui sau Abel. "Sa iesim in camp! Iar cand erau ei in campie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele sau si l-a omorat" (Facere IV,8). "Si a zis Domnul: de ce ai facut aceasta? Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant" (Facere IV,10). "Si acum esti blestemat de pamantul, care si-a deschis

gura sa, ca sa primeasca sangele fratelui tau din mana ta". In porunca a-VI-a din Decalog (V. Testament), data de Moise, poporului evreiesc, se opreste uciderea: "Sa nu ucizi" (Exod XX,13). Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, viata pamanteasca fiind cel mai mare bun al omului si temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate invrednici omul pe pamant, numai Dumnezeu - fiind Creatorul vietii omenesti - are drepturi nemarginite asupra vietii noastre. Fiind un dar a lui Dumnezeu si avand un pret atat de mare, desigur ca pastrarea si ingrijirea vietii este o datarie si un drept al oricarei fiinte umane. Cum fiinta umana se compune din trup si suflet, uciderea este si ea de doua feluri: trupeasca si sufleteasca. Uciderea trupeasca inseamna ridicarea vietii aproapelui cu orice fel de arma, sau lovirea si ranirea lui care-i aduce mai tarziu moartea. Tot uciderea mai poate fi socotita:

a) supunerea la munci istovitoare care ii intrec puterile trupesti si ii grabeste sfarsitul; b) purtarea cu asprime fata de cel supus la munci istovitoare si lasarea lui sa moara de foame; c) orice fapta care primejduieste si nimiceste viata, deci si avortul pe care-l practica unele femei pentru a socoti ca sunt mai libere, invocand de mute ori greutatile vietii, lucru ce nu le indreptateste cu nimic, cand ne gandim la unele mame care cresc cate sase-zece copii, ajungand fiecare cu rosturile lor in campul activitatii sociale. Uciderea sufleteasca inseamna indemnurile rele care se dau aproapelui, facandu-l sa se abata din calea cea buna si a pacatui, ceea ce ii aduce moartea sufletului, caci Sf. Ap. Iacob zice: "Oricine va sminti pe unul din acestia mici, care cred intru Mine, mai bine ar fi lui de si-ar lega o piatra de moara imprejurul grumazului lui si sa se arnce in mare" (Marcu II,42). De asemenea uciderea sufleteasca poate fi socotita marirea, pizma, clevetirea si ura aproapelui, caci "Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de oameni este"(I Ioan III,15). 2/ Sodomia este desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea cu stiinta a zamislirii de prunci si lepadarea lor. Desfraul impotriva firii si-a primit numele de sodomia, dupa locuitorii Sodomei, care pentru acest pacat au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu(Facere XVIII,20). Sf. Ap. Pavel ne indeamna ca astfel de fapte nici chiar nu trebuie sa fie amintite printre crestini(Efeseni V,3).

3/ Asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor, este un pacat impotriva simtului firesc de dreptate al omului. In Sf. Scriptura se gasesc multe mentionari impotriva celor ce se fac vinovati de acest fel de pacate. "Invatati-va a face binele. Cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat. Faceti dreptate sarmanului si faceti dreptate vaduvei" (Isaia I,12), iar Mantuitorul striga: "Vai voua carturarilor si fariseilor fatarnici, caci mancati casele vaduvelor, facand rugaciuni lungi intru fatarie, pentru acesta multa osanda veti lua"(Matei XXIII,12). Dupa invatatura Bisericii, bunurile materiale fiind darurile lui Dumnezeu, ele nu sunt date omului decat numai pentru o buna administrare, chivernisire si folosire, avand a da socoteala dupa cum au fost agonisite. Bunurile materiale fiind neaparat trebuitoare vietii, de buna seama ca fiecare om are dreptul la ele, in masura in care-i sunt necesare. Ele trebuiesc sa fie castigate prin munca proprie, cinstita, iar nu prin exploatarea muncii altora, caci spune Sf. Ap. Pavel: "Daca nu voieste cineva sa lucreze,nici sa nu manance"(I Tesaloniceni III,12).

Ca urmare a pacatului stramosesc, oamenii abatandu-se de la legea lui Dumnezeu, impartirea bunurilor pamantesti intre oameni nu s-a facut niciodata cu dreptate. Unii mai puternici, asuprid

pe semenii lor mai slabi, si-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplina, iar altii, mai slabi, au ramas asupriti si in suferinta. Fata de acestia, Biserica ia atitudine de aspra condamnare, caci Mantuitorul spune: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat bogatul a intra in Imparatia lui Dumnezeu"(Matei XIX,24). Sfintii Parinti au cuvinte foarte aspre nu atat fata de bogatie, cat fata de bogatii nemilostivi. Dupa invatatura Bisericii, bogatia trebuie socotita numai un mijloc pentru aratarea dragostei catre aproapele in suferinta si pentru lucrarile de folos obstesc. Sf.Vasile cel Mare spune intr-una din cuvantarile sale: "Cum poti tu sa ai paturi de argint, scaune de fildes, cand curtea locuintei tale este plina de saraci fara numar, al caror plans il auzi? Cate datorii s-ar putea plati din pretul unui inel de al tau? O singura lada de a ta, cu haine, cuprinde atat cat ar incalzi intreaga populatie care tremura de frig". 4/Oprirea platii lucratorilor este un alt pacat strigator la cer. De acest pacat tin: specula ce se face cu bratele muncitorilor, asuprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parti din plata, scumpirea tezaurului, falsificarea alimentelor. Biserica condamna cu asprime acest lucru si ia atitudine aspra impotriva tuturor celor ce savarsesc acest lucru, caci Sf. Ap. Iacob zice: "Iata plata lucratorilor celor ce au secerat tarinile voastre, care o opriti voi, striga si strigarile seceratorilor in urechile Domnului Savaot au intrat"(Iacob V,4).

5/Batjocura si necinstirea parintilor este al cincilea pacat strigator la cer, caci stim ca Dumnezeu, prin porunca a V-a a Decalogului zice: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie tie bine si sa traiesti mult pe pamantul cel bun, pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l da tie"(Iesire XX,12). "Blestemat este cel ce nu cinsteste pe tatal sau si pe mama sa"(Deuteronom XXVII,16). "Cu toata inima cinsteste pe tatal tau si de durerile maicii tale sa nu uiti"(Isus Sirah VII,28). "Adu-ti aminte de tatal tau si de mama ta, cand sezi intre cei mari"(Isus Sirah, XXIII,16). Lipsa de cinstire si de multumire fata de parinti este condamnata de Biserica, caci Sf. Ap. Pavel in cartea catre Efeseni zice: "Ascultati de parintii vostri intru Domnul ca aceasta este cu dreptate"(Efeseni VI,4). Datoria noastra este de a ne iubi parintii, a-i asculta, a-i ajuta la nevoie, ingaduindu-i la necazuri si inseninandu-le batranetile. "Fiule, sprijineste pe tatal tau la batranete si nu-l mahni pe el in viata lui"(Inteleptul Solomon III,12). Pilda in aceasta privinta este insusi Mantuitorul Iisus Hristos, cand de pe Cruce a incredintat pe Sfanta Sa Maica, ucenicului Sau prea iubit Ioan, ca sa aiba grija de ea.

Suntem datori, deci, a ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea parintilor nostri cand sunt in viata, iar dupa ce au raposat, sa le cinstim amintirea, rugandu-ne pentru odihna sufletelor lor, implinindu-le toate dorintele care sunt dupa voia lui Dumnezeu.

Frati crestini,

Pacatele strigatoare la cer, sunt pacate grele. Noi am mai invatat si despre alte pacate grele. Acestea sunt: cele impotriva Duhului Sfant si capitale. Pacatele contra Duhului Sfant nu se pot ierta niciodata. Cele strigatoare la cer si capitale, desi tind la pierderea harului lui Dumnezeu, totusi dupa o cainta indelungata si marturisirea a tot ceea ce acesti oamni au savarsit, pot fi din nou fiii Bisericii.

Exemplu in aceasta privinta avem pe talharul de pe cruce, rastignit impreuna cu Mantuitorul, care s-a cait amarnic de faradelegile care le savarsise.

Care sunt pacatele strigatoare la cer? Asa dupa cum le-am vazut si descris in lectia de astazi, ele sunt urmatoarele: uciderea, sodomia, asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor, oprirea platii lucratorilor si batjocorirea si asupirea parintilor, in total cinci pacate strigatoare la cer.

Frati crestini,

Pacatul aduce moarte. Pentru aceasta a venit Mantuitorul nostru Iisus Hristos ca sa nu mai fim noi oamenii, robi ai pacatului. Pacatul merge pana acolo, pana la suprimirea vietii aproapelui, ceea ce este impotriva poruncii lui Dumnezeu. Primejdia pacatului este mare. El schimba fata si starea omului. Din om frumos si sanatos face bolnav si urat; din bogat il face sarac si din om cinstit o faptura batjocura lumii si de rasul diavolilor. Crestinul adevarat este omul nou(Coloseni III,9-10), faptura renascuta si eliberata de robia pacatului(I Ioan III,9; V,18), este omul lui Dumnezeu, luptatorul pana la sange impotriva pacatului(Evrei XII,3-4), ostasul incredintat,ca cine lupta pana la moarte primeste cununa vietii Apocalipsa II,10). Amin!

PACATELE IMPOTRIVA SFANTULUI DUH

Pregatirea aperceptiva:

In cuvintele noastre din trecut am vorbit despre pacat si am vazut ca Biserica le imparte in: usoare si grele, iar pe cele grele in:capitale, impotriva Sf. Duh si strigatoare la cer. In incheiere la pacatele capitale am raspuns la intrebarea de ce uraste Dumnezeu si Biserica, pacatul? Pentru ca el ne strica si ne ucide pe noi.

Anuntarea: Astazi cand vom vorbi despre "Pacatele impotriva Sf. Duh" vom vedea cum duce pacatul la distrugerea noastra.

Tratarea: Intrucat toata lucrarea de sfintire si mantuire se implineste de Duhul cel trimis de la Tatal de Mantuitorul, atunci acelea vor fi pacatele impotriva Sf.Duh, care se impotrivesc lucrarii Lui, mai ales impotriva credintei, nadejdii, dragostei.

Cel dintai pacat impotriva Sf. Duh este nepocainta pana la moarte cu indreptatirea indrazneata ca Dumnezeu este iubire si trebuie sa ierte. Credinta slabeste, fatele bune lipsesc si sfarsitul te gaseste in pacat si asa te fixeaza in aceasta stare - despartit de Dumnezeu. Impietrirea in pacat duce la o asa intunecare, incat oricat de limpede ti se descopera adevarul lui Dumnezeu - atat in viata Mantuitorului cat si in viata Bisericii Sale - dar pacatul fie trandavie, fie lacomie, mandrie, pizmuire, face zid intre tine si Dumnezeu izvorul vietii. Exemple: cersetorii, Anania si Safira, fariseii si carturarii.

Dupa ce ti-a slabit puterile sufletului si te-a lipsit de harul lui Dumnezeu, te arunca in desnadejde. Exemplu : Iuda - el a pacatuit impotriva lui Iisus prin aceea ca L-a vandut si pentru acest pacat putea fi iertat prin cainta. A pacatuit impotriva Sf. Duh - spanzurandu-se, distrugand viata, cel mai pretios dar al Sf. Duh.

Asocierea: Comparatia intre un crestin in care straluceste puternic harul Sf. Duh prin credinta, nadejde, dragoste - si un nefericit pacatos, care e despartit prin pacat de Dumnezeu, moare in desnadejde. Generalizarea: Astazi, asadar am invatat ca pacatele impotriva Sf. Duh sunt: nepocainta, lipsa faptelor bune, impietrirea in rau incat nu mai vezi adevarul si desnadejdea pana la sinucidere. Aplicarea: Pacatul ne desparte intai de Dumnezeu si apoi ne ucide. "Lemnele fac focul si apoi el le mistuie" - Asa face pacatul cu noi. Sa veghem la toate partile sufletului ca sa nu intre inauntru - aprinzand lumina credintei, nadejdei, iubirii - asa precum talharii nu vor intra intr-o casa in care este lumina.

PACATELE IMPOTRIVA SFANTULUI DUH

Iubitii mei frati,

Nu-i asa ca ori de cate ori ne aflam aici in Biserica, ne simtim parca mai departe de pacat? Si aceasta pentru ca suntem mai aproape de Dumnezeu, suntem doar in Casa Lui si aici toti, toti care ne-am strans laolalta in Casa Domnului, n-avem nici un gand strain, ci "cu o gura si cu o singura inima" slavim numele Lui. Spun aceasta, pentru ca precum stiti, de catva timp noi vorbim despre pacat, pacatul - marele dusman al vietii noastre. Si va aduceti aminte cum in ultimele noastre convorbiri duhovnicesti noi am staruit pe larg asupra pacatului. Am vazut ca unele pacate sunt mai usoare, dar altele sunt grele, grele de tot, incat pot aduce si moartea sufletului. Pe aceste pacate grele Biserica le imparte in trei feluri: pacatele capitale, pacatele impotriva Sf. Duh si pacatele strigatoare la cer. Si dupa ce rand pe rand am cunoscut noi pacate capitale-cu multe din urmarile lor triste-ca de pilda: mandria, desfranarea, mania, lacomia, zgarcenia, invidia, lenea - la urma, ca un fel de incheiere, am raspuns la intrebarea pe care unii oameni foarte adesea si-o pun, chiar crestinii: De ce uraste Dumnezeu pacatul? De ce lupta Biserica impotriva pacatului? "De ce urasti Doamne pacatul - zic ei - cand noua ne este atat de dulce, atat de drag? "

V-am raspuns in numele Bisericii Domnului, in numele unui cuget care iubeste adevarul: Dumnezeu uraste pacatul si l-a pus pe cruce, pentru ca pacatul strica frumusetea noastra, a fapturilor Lui, pentru ca pacatul ne sluteste, ne desfigureaza, mai mult ne ucide, ne aduce moartea. "Prin pacat a intrat moartea". Pacatul arunca in om samanta descompunerii, a putreziciunii, inca inainte de a muri.

Ganditi-va cum intipareste pacatul - al betiei, al desfraului, al maniei - pe fata omului: in locul unui chip de inger, un chip de fiara...

Am vazut noi aceasta cand am vorbit de pacatele capitale, dar fratii mei, vom vedea mai adanc, mai puternic, cum pacatul strica si chiar nimiceste viata noastra-astazi, cand vom vorbi despre "pacatele impotriva Sf.Duh".

Frati si surori crestine,

Mantuitorul a spus odata acest greu cuvant: "Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor, dar pacatul impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat"(Matei XII,31). Totdeauna cand citesc sau aud aceste cuvinte ale Domnului, simt ca patrund ca o sageata in inima si ma intreb: care sa fie aceste pacate atat de grele incat sa raneasca asa, de adanc inima lui Dumnezeu, sa nu fie iertare pentru ele? Sf. Ev. Marcu adauga la cuvantul Mantuitorul de mai sus, un amanunt care arunca deodata lumina si anume: "Domnul a spus acest lucru, pentru ca fariseii si carturarii ziceau despre El, despre Mantuitorul, ca "are duh necurat" - ca toate faptele Lui minunate, vindecari, izbaviri de duhuri necurate, invieri din morti s.a. le savarsea nu cu Duhul cel Sfant al lui Dumnezeu care locuia intr-Insul, ci - auziti hula - cu duhul necurat. Doamne ce batjocura!Prin aceasta huleau ei impotriva Sf. Duh, adica impotriva intregii lucrari dumnezeiesti pe care o implinea Mantuitorul prin Duhul Sau cel Sfant.

Si de aceea noi credem, credem ca acelea sunt pacatele impotriva Sf. Duh, care se impotrivesc lucrarii Sf. Duh in viata Mantuitorului ca si in Biserica Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este intemeiata de El, care este trupul Lui, prelungirea vietii Domnului in lume. Precum atunci fariseii si carturarii pacatuiau amarnic neincrezand ca Domnul facea lucruri minunate cu Duhul Sfant - ei ziceau - are duh necurat, tot la fel intotdeauna s-au gasit sarmani oameni care n-au crezut in lucrarea sfintitoare si mantuitoare a Sf. Duh prin Sf. Taine in Biserica Mantuitorului nostru.

Au tagaduit puterea dumnezeiasca a Sf. Duh in Biserica, adica invatatura, darurile Sfinte, Tainele Sfinte, viata cereasca pe care ni le impartaseste.

Poate, ca sa intelegem mai bine acest lucru, ar trebui sa patrundem putin mai adanc, sa ne mai aducem aminte si din cele invatate despre lucrarea Sf. Duh in Biserica Domnului si atunci vom putea descoperi mai bine care sunt si pacatele care se impotrivesc acestei lucrari dumnezeiesti.

Prin urmare, ce lucreaza Sf. Duh in Biserica? Dar oare poate fi ceva bun pe lume si sa nu fie savarsit de Duhul lui Dumnezeu? Mai intai, prin Sfantul Sau Duh ne da Dumnezeu viata : "Duhul este care face viu", spune Mantuitorul Noi il marturisim in Crez: "Domnul de viata facatorul", iar la Imparate Ceresc ne rugam: "Datatorule de viata, vino si te salasluieste intru noi", Duhul Sfant ne-a trezit, ne-a chemat la viata. El ne-a adus aici in Biserica, El ma indeamna sa va vorbesc, El ne aprinde inima sa credem in Dumnezeu. "Prin har sunteti mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Efeseni,II,8).

Vedeti, credinta, dorul, setea de a capata viata vesnica, de a invata, vin de la Sf. Duh. El este scanteia aruncata in inima care arde si ilumineaza, navodul, undita lui Dumnezeu care ne-a prins si ne atrage.

El inaripeaza nadejdea sufletelor noastre, aprinde focul viu al rugaciunii in noi, "caci noi nu stim cum sa ne rugam. Insusi Duhul se roaga in noi cu suspinuri negraite"(Romani VIII,26) si ne face sa strigam lui Dumnezeu "Tata" (Romani VIII,25), iar Fiului Sau prea iubit "Doamne Iisuse Hristoase"(I Corinteni XII,5) miluieste-ne.

Si mai mult, cine incinge cu lantul iubirii sufletele noastre, cine a incalzit pe sfintii apostoli, martiri si cuviosi, cine a infocat inima Sf. Pavel ca sa strige: "Nici o faptura nu va fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Iisus Hristos Domnul nostru"(Romani VIII,39)daca nu Sf.Duh? De aceea Biserica striga sarbatoreste: "Prin Sf. Duh vine bogatia cunostintei de Dumnezeu...Duhule Sfinte, Tu esti viata, dorinta, lumina, mintea, Tu bunatatea, Tu imparatesti in veci. Si de sufla El spre cineva, curand il ridica din cele de pe pamant, il inaripeaza, il creste si sus il aseaza" (antifoane).

Atat de minunata este lucrarea Sf. Duh in Biserica Mantuitorului nostru, incat un mare sfant al ortodoxiei noastre, Serafim de Sarov, zice ca insasi scopul vietii crestine, toata osteneala noastra este sa dobandim pe Duhul Sfant, adica harul prea Sfantului Duh. Si acum, dupa ce in putine cuvinte am vazut noi lucrarea Sf. Duh,vom intelege si pacatele care se