Riga Crypto şi lapona EnigelBaladă cultă

Ion Barbu

Inclusă în volumul „Joc secund”, poezia „Riga Crypto şi lapona Enigel” aparţine etapei de creaţie numită baladescă şi orientală. Subintitulată „baladă”, „Riga Crypto şi lapona Enigel” este caracterizată de însuşi autorul drept un „Luceafăr întors”.

Titlul este alcătuit din două nume proprii aflate în enumeraţie: apelativul „riga” (rege, stăpân) sugerează o dimensiune arhaică; Crypto (în greacă = criptic, ascuns, incifrat); lapona este locuitor al ţinuturilor nordice îndepărtate, iar Enigel, nume propriu exotic (în suedeză = înger).

Structura compoziţională a baladei. Mitul nunţii „dilematice” constituie nucleul baladei. Poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: a) una reală, consumată, împlinită şi b) una iniţiatică, neîmplinită, imaginară.

Incipitul cuprinde dialogul dintre un „menestrel” (poet şi cântăreţ medieval), şi un „nuntaş fruntaş”, dialog ce pune în evidenţă motivul „nunţii”, recurent în lirica barbiană. Dialogul introduce prin tehnica povestirii în ramă, povestea celor două personaje din titlu. La sfârşitul unei nunţi adevărate, „la spartul nunţii în cămară”, menestrelul este rugat să „zică” despre altă nuntă – „cu Enigel şi riga Crypto”. Epitetele „trist şi aburit” cu care este caracterizat naratorul, denotă elegiacul din „zicerea” sa, şi-l degradează: este „mult îndărătnic”, „mai aburit”. Cântarea menestrelului are sens parabolic, el trebuie să cânte, repetând ca într-un ritual „Cu foc l-ai zis acum o vară / Azi zi-mi-l stins, încetinel ”.

La prima vedere balada este o liricizare a legendei despre originea ciupercilor: otrăvitoare, trăiesc la umbră şi umezeală, simbolizând o existenţă hermafrodită (se înmulţesc prin spori). Scenariul liric simbolizează iniţierea despre o nuntă neîmplinită. Scenariul epic: Riga Crypto, simbol al increatului, iar pe alt plan al intelectului pur şi steril, aspiră nu la înălţarea în regnul uman, ci să atragă fiinţa umană în hotarele sale, o capcană primejdioasă pentru Enigel, care-şi urmează drumul spre „nunta” solară.

Epicul este susţinut de naraţiunea specifică baladei şi de unele secvenţe epice: tehnica „povestirii în ramă”, prezenţa personajelor, portretizarea acestora, regele ciupercă este un inadaptat, „sterp şi nărăvaş” în lumea lui umedă şi răcoroasă , ce nu vrea „să înflorească”, pe când lapona Enigel, prezentată într-o mişcare de transhumanţă, „În noul an, să-şi ducă renii, / Prin aer ud tot mai la sud ”, este „laponă mică, liniştită”. Întâlnirea celor doi se realizează în vis, când lapona poposeşte în poiană „pe muşchiul crud”. Crypto îi face două oferte (fragi şi pe sine însuşi), chemând-o în lumea vegetală, dar fata refuză. Refuzurile sunt motivate prin două autoportrete: „eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”, şi aspiraţia spre soare, patronul spiritual al lui Enigel şi al lumii umane („Mă închin la soarele înţelept”, „Greu taler scump cu margini verzi/ De aur. Visu-i cercetează ”). Întârziind în dialogul cu Enigel, soarele îl surprinde şi-l pedepseşte pe Crypto, transformându-l în ciupercă otrăvitoare. „Peceţile roşii” trădează făptura demonologică, îndepărtându-l definitiv de regnul uman, ca şi de increat, rămânând să nuntească „cu măselariţa mireasă”.

Înlănţuirea epică a poemului este uşor tulburată de faptul că „rama” din incipit nu are corespondenţă în final, iar „visul” fetei nu are o încheiere clară. Presupunem că se sfârşeşte atunci când fata plânge (în vis sau în realitate?). Această înlănţuire a planurilor amplifică ambiguitatea textului. Aventura lui Crypto eşuează în mod tragic. Trădându-şi condiţia paradiziacă prin degradare, riga devine inferior, deşi la început putem vorbi despre superioritate prin prezenţa atât de intensă chiar şi în afara visului. El este o natură singulară, superioară, „împărăţea peste bureţi”, cu ciudăţenii faţă de ritmul comun al lumii din care face parte (el reprezintă geniul).

Lapona îl refuză pentru că nu acceptă sterilitatea. Aspiraţia erotică aparţine factorului inferior1. Peţirea are loc pe cale onirică. Crypto este solemn, grav, îmbiind-o cu dulceaţă şi fragi (produse din lumea vegetală).Culegerea sa de către Enigel este amânată, pentru că fata îi spune: „Lasă. Aşteaptă de te coace”. Crypto este un „geniu degradat”.Coacerea este un verdict al morţii. Pentru el soarele „E roşu, mare”, este maculat, cu „pete fel de fel”. Enigel este rugată să-şi părăsească existenţa solară, pe care Crypto o refuză prin existenţa sa sterilă. De aici rezultă tragismul, care constă în imposibilitatea atingerii unui echilibru ideal.

„Involuţia ” către increat, ca o chemare spre „răcoare” ar fi o posibilitate de salvare, „somnul fraged” fiind identic cu preexistenţa.2 Evoluţia sub soare implică alterare, putrefacţia, anularea. Soarele se întrupează în „visuri sute, de măcel”, Crypto o cheamă pe Enigel spre puritatea increatului în „Somn fraged şi răcoare”, care însă nu corespund idealurilor laponei.

Soarele este simbolul descifrat al raţiunii, al intelectului, al dimensiunii apolinice al fiinţei umane, Enigel, în opoziţie cu Crypto (ascuns, incifrat), dionisiac, prin tendinţa de rupere a echilibrului. Astfel, Enigel este un personaj superior, fiind guvernată de raţiune, iar Crypto este un personaj inferior, care reprezintă lumea simţurilor. Raţiunea şi senzaţiile sunt diferite, de aceea se atrag. Soarele este tentaţia ultimă (al treilea cerc) al existenţei barbiene. Superioritatea principiului feminin solar în dauna celui masculin steril, a făcut pe numeroşi critici şă comenteze poezia lui Ion Barbu ca pe un „Luceafăr întors”. Mircea Scarlat observa că „nebunia rigăi spân este condamnarea barbiană a aspiraţiilor nejustificate”.3 Şi într-adevăr putem interpreta sfârşitul rigăi ca o pedeapsă pentru tendinţa de a-şi depăşi condiţia. Ieşirea din echilibrul prestabilit este sancţionată ca un hybris, Crypto este alungat spre regnul malign. Oglindirea soarelui în „pielea-i cheală”, de „zece ori” (zece = simbol ermetic al creaţiei complete), constituie oglindirea rigăi în propria-i imagine.

Un alt simbol fundamental este cel al nunţii, care apare în poem ca o probă în iniţierea laponei în drumul ei spre sud. În poezia „Ritmuri pentru nunţile necesare”, Ion Barbu precizează trei trepte de iniţiere: cercul Venerei, (iubirea „ca energie degradată” reduce omul la ipostaza de fiinţă instinctivă), apoi sufletul urcă spre cercul lui Mercur, al intelectului, al raţiunii. Iniţierea completă are loc prin „nunta” trupului cu spiritul sub Soare, simbolul cunoaşterii absolute.Astfel asistăm în „Riga Crypto şi lapona Enigel” la impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), - „fiară mai bătrână” şi „făptură mai firavă”, care se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului.

Al treilea simbol valorificat în poem este cel al oglinzii. Oglindirea soarelui în pielea rigăi, îl metamorfozează.

„Riga Crypto şi lapona Enigel” este o baladă cultă în care epicul liricul şi dramaticul se îmbină cu măiestrie. Specia baladă este justificată tocmai prin această îmbinare a genurilor literare: dramaticul reiese din pasajele dialogate (strofele 6, 7, 8), precum şi din neputinţa rigăi de a-şi atinge visul. Lirismul constă în prezenţa secvenţelor din dialog în care personajele se autodefinesc (strofele15,16,17), din versurile sentenţioase (20, 25), din rugăminţile incantatorii ale lui Crypto, din ultima strofă realizată în manieră arhaică, populară.

Textul baladei actualizează un lirism obiectiv, o lirică a rolurilor.Epicul este aici o formă de geometrizare (incifrare) a unor înţelesuri, poemul

actualizează un lirism al măştilor în care obiectivarea eului liric este mai atenuată. Poetul este în spatele fiecărei măşti: el este menestrelul, dar şi Crypto, şi Enigel, pe rând, fiecare personaj, în înlănţuire epică.

1 Marin Mincu, Opera literară a lui Ion Barbu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1990,2 Marin Mincu, op. cit.3 Mircea Scarlat, Ion Barbu – poezie şi deziderat, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981.

„Riga Crypto şi lapona Enigel” este o poezie modernă prin simbolurile folosite (simbolistica dezvoltată a soarelui), prin împletirea limbajului arhaic şi popular cu cel neologic, prin construcţia textului, (apar strofe inegale, catrenul, sextina, dar şi strofa polimorfă), prin infuzia folclorului împletit cu romantismul german, care dau naştere unui lirism impur. Afirmaţia „Luceafăr întors” poate fi înţeleasă ca „romantism întors”, prin ambiguizarea înţelesurilor, pentru că alegoria creată de Ion Barbu nu este decât stratul de suprafaţă al textului modern. Cheia de înţelegere este ermetizarea şi lirismul orfic4.

4 Daniela Fulga, Română.Bacalaureat.Poezia.,Ed. Booklet, 2004, p.139.