aattee
lliieerr AArraadd,, nnrr.. 11 ssoollssttiițțiiuull ddee iiaarrnnăă 2013
pre-tteexxttee lliitteerraarree
Ilustraţie din lumea cărţilor în viziunea lui Jonathan Woltstenholme
(artist britanic născut în 1950), absolvent al Croydon Art College,
a colaborat ca ilustrator independent la numeroase reviste, edituri şi agenţii de publicitate; lucrări în expoziţii la Londra, New York sau Boston
revistă
de
autor
Constantin Dehelean Arad, str. Mucius Scaevola, 40 Tel: 0357 422 973, 0734 926 700 [email protected]
ISSN: 1221 - 4493
atelier, 1, 2013 2
aatteelliieerr pre-texte literare
Constantin Dehelean :
casa noastrã (editorial)
# La ce bun… o revistă de autor?!...
filigran (antologie)
# Henry Charles Bukowski mistica arlechinului (poeme)
# Efectul Fax
vitralii (eseu) # Începuturi… Aradul – o lume a istoriei europene prin personalităţi: Gheorghe Brancovici
sãvârșirea prin lecturã (cronica de carte)
# Cărti fundamentale al românilor transilvăneni: „Ioan Lupaş: Mitropolitul Andrei, baron de Şaguna. (Scriere comemorativă la Serbarea centenară a naşterii lui); # Subiectivism poetic/ experienţă personală şi arhitectură poetică/experienţă impersonală (Vladimir Belity, Descântător splendorii ferecate, Concordia, 2013)
școala de literaturã (scrieri creative/ didactici/ experimente)
#Metafore, metafore…,
de amicitia
*** Rely Tarniceri: Intrus în propria viaţă ***Eugen Pădurean: Peisaj urban cu caniculă Cuvinte cheie ***Vasile Zărăndan: Delirium tremens
atelier, 1, 2013 3
casa noastrã (editorial)
La ce bun...? o revistă de autor?...
Fost profesor de literatură vreme de mai bine de 40 de ani, dar şi cititor orbit de
strălucirea cuvintelor din cărţi, pe care le-am iubit o dată cu viaţa, mă încumet să realizez un
format de comunicare – poate desuet – scris şi tipărit; să realizez, zic, o pagină (sau mai multe)
în care comunic în primul rând cu mine – cu mine, celălalt! - şi când, supărat pe singurătate,
strig ,speriat de ţiuitul ei infernal!... mă dezbrac de solitudine aruncând cuvintele în arii care,
iată, sunt sau vor fi scrise, tipărite, şi pe care le voi da cititorilor, prietenilor mei, cunoscuţi ori
necunoscuţi.
Am trăit și trăiesc o iubire nemăsurată faţă de faptul scrierii de orice fel. Încărcat de
plenitudine, dar şi de o imensă nelinişte că nu am iubit destul cartea, mă descarc astfel în pagini
care, iată, vin şi vor veni din mine, pentru mine iarăşi, într-un carusel cu miresme, uneori cu
miasme înfricoşătoare, însă în primul rând cu imagini ale realităţii, concrete ori transfigurate
într-o senzație de fericire mărturisită sau nu...
Am mângâiat cărţile, cum am mângâiat creştetul şcolarilor, mai mici sau mai mari,
miraţi de mirajul cuvintelor pline de înţelesuri, sau de neînţelesuri. Am urmărit deseori privirile
tinerilor, de departe sau de aproape, și curiozitatea lor nemăsurată. Privirile acelor tineri care
aşteaptă de la cărţi şi de la autorii lor răspunsuri la întrebări rostite sau încă nerostite. Apoi am
urmărit mulţi ani, coordonatele spirituale ale multor autori, dornici să-şi „spună” si să-şi „pună”
viaţa pe de-antregul, sau picătură cu picătură, în poeme răscolitoare sau reflexive, ori în
paradigme, între paranteze uriaşe cât o viaţă, adică în cărţi care ard ca mierea sau ca veninul
vieţile personajelor culese din propria lor viaţă. Am urmărit în fel şi chip pe cititorul cufundat
în lumina paginii citite, sau în întunericul neliniştilor lui de zi cu zi, sau de noapte de noapte,
oferite ca dar, uneori ca supliciu, pe tava pe care cititorul o savurează cu lăcomie.
Percep literatura ca pe o lume adevărată, reală, poate mai reală decât clipa efemeră
măsurată de ceasul timpului fizic. M-am îndoit deseori de efemerul şi de platitudinile reci sau
abia călduţe ale realităţii măsurate. Cuprins de îndoieli am crezut, şi cred în continuare, că
literatura este o altă faţă, poate cea adevărată, a realităţii - dar din ochii autorului - realitate
pusă „faţă în faţă” cu nevoia de real din privirea interioară a cititorului plictisit de dimensiunile
efemere ale „realului” obsedant, pozitiv.
La ce bun ...? Încă o revistă?
De fapt nu aveţi în faţă o revistă, ci o formă prin care îmi conturez perimetrul, şi pe care
îl păzesc de ameninţarea neantului cu textul scris. Un păcat al propriului meu egoism, orgoliu pe
care îl plătesc cu iubire pentru cei care trudesc pentru ca propriul meu egoism să se transforme
în literatură.
Un atelier al bucuriei şi al victoriei mele în lupta cu mine însumi.
atelier, 1, 2013 4
filigran (antologie)
Henry Charles Bukowski
Deci, vrei să fii un scriitor
dacă nu vine explodînd
din tine
în ciuda a orice
nu o face.
numai dacă vine
neîntrebată
din inima şi mintea şi
gura şi
viscerele tale
nu o face.
dacă trebuie să stai cu
orele
holbîndu-te la ecranul
calculatorului
sau aplecat deasupra
maşinii
tale de scris
căutînd cuvintele,
nu o face.
dacă o faci pentru bani
sau faimă,
nu o face.
dacă o faci pentru că
doreşti femei în patul tău,
nu o face.
dacă trebuie să stai acolo
şi să o rescrii din nou şi
din nou,
nu o face.
dacă e muncă grea
doar gîndindu-te despre
ea,
nu o face.
dacă încerci să scrii ca
altcineva,
uită de asta.
dacă trebuie să aştepţi
pentru
ca să răcnească din tine,
atunci aşteaptă răbdător,
dacă nu mai răcneşte
din tine,
fă altceva.
dacă dintîi trebuie să o
citeşti
soţiei tale
sau prietenei sau
prietenului
sau părinţilor tăi sau
oricărei alte persoane
nu eşti pregătit.
nu fi ca atît de mulţi
scriitori
nu fi ca atîtea mii de
oameni care se consideră
scriitori,
nu fi nasol şi
plictisitor şi pretenţios,
nu fi consumat cu iubirea
de sine
bibliotecile lumii au
căscat pînă
la adormire
din cauza acestui fel de
scriitură
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13956231/deci,_vrei_s%C4%83_fii_un_scriitorhttp://www.poezie.ro/index.php/poetry/13956231/deci,_vrei_s%C4%83_fii_un_scriitor
atelier, 1, 2013 5
nu te alătura la asta
nu o face.
numai dacă vine din
sufletul
tău ca o rachetă,
numai dacă stînd
nemişcat te-ar
aduce la nebunie sau
suicid
sau crimă,
nu o face.
numai dacă soarele din
interiorul
tău îţi arde viscerele
nu o face.
cînd într-adevăr este
timpul,
şi dacă ai fost ales,
se va face
de la sine şi va continua
să
se facă
pînă cînd vei muri sau va
muri
în tine
nu există o altă cale
şi niciodată nu a existat.
(traducere de Ion Buzu)
Ch. B.: „Mi-a plăcut cum te-ai sprijinit în mâini şi ai mers; chestia asta m-a înnebunit de tot... tot ce faci tu mă înfierbântă mai tare ca focul... femeie superbă... ai trezit
poeme noi şi speranţe noi şi bucurii noi într-un moşneag, te iubesc... părul care-ţi curge pe spate,
sălbatic şi tu acolo, pasărea salbatică din tine, sălbăticia din tine, ardentă, destrăbălată,
miraculoasă... te iubesc... Te vreau, te vreau, te vreau pe tine!
scrisoare către Linda King
Ch. B.: „Un intelectual spune un lucru simplu într-un fel complicat. Un artist spune un lucru complicat într-un fel simplu.
Ch. B.: „Începi salvarea lumii salvând câte o singură persoană; orice altceva este romantism pompos sau politică.
http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Charles+Bukowski&d=scrisoare+c%E3tre+Linda+King
atelier, 1, 2013 6
mistica arlechinului (poeme)
Efectul Fax
Precum o beție a soarelui...
1.***
Surâzând am așteptat clipa
Precum un porumbel veștile cele rele,
Am așteptat câteva ceasuri bune
Până m-am hotărât să trec dincoace...
Chiparoasele au putrezit printre ruine
Precum veștile care caută neputincioase printre aripi
O oră, o sută de ore, neîntomnatice ore,
Surâzând am așteptat clipa...
2.***
Precum brazda reavănă de roua nesperat așteptată,
Precum unele mirosuri trecute, trecute... Cosite printre ierburi
S-au născut așteptate, eu arzând sub Ursa Mare
Precum un felinar dichisit, prea dichisit; cuminte felinar...
Arătând calea dragei mele, arătând calea...
Se ciocnesc orele serii precum căciuli țuguiate sub umbrele,
Viermuind în timpul meu pierdut, pierdut...
Tragediile râurilor s-au amestecat pe îndelete, spasmodice râuri
Veghind așteptări; nepătrunse căi, disperate anotimpuri
Pornesc în amonte spre izvoare: focuri reci...
Pe brazda reavănă de roua nesperat așteptată...
3.***
O beție a soarelui nătâng,
și uitându-și zilele trecute și viitoare...
O fantasmă precum o realitate amețitoare
Mă apasă; viscere și gânduri amestecându-se...
Un avort sentimental plin de sânge și de mirosuri benigne
Se culcă între mine și tine secându-mă de tot...
Râul fiind, mi-am cernut prundișul plin de perle
Precum coloane siberiene între mine și tine topindu-mi-se de tot...
O beție a soarelui
Nătâng și sperând o nesperată liniște..
atelier, 1, 2013 7
Despre labirint...
1.
a.
O prelungită toamnă mă aleargă prin prejur – supusă și persuasivă – mărginită de
alte anotimpuri;
și lespezile curții mele se încarcă
de arabescuri amețitoare –
armonii în toate sensurile; iar eu într-o
înstrăinare mă dăruiesc
la poartă celor ce trec și celor ce vor trece...
b.
Despre labirint numai iubire,
Iubirea de aproape, iubirea aproape
În drumul lui alergat în neștire
Înlănțuire de timpuri aproape...
2.
a.
Minos, contemporanul, trudește
Zidind minunat o treaptă a Logicii;
și, înconjurat de filosofi,labirintul se încheagă în Lege...
b.
Despre filosofi numai de bine,
Înțelepciunea, catharsis înconjurând frunțile...
În cărțile lumii veghează mereu
Logici perfecte, punțile...
3.
a.
Despre labirint o asumare de drumuri adormite,
„Întortochiate, ca o hieroglifă” vei spune:
„Viața este un fir al Ariadnei rămas, așa, neadunat
și fără capete!”... Ce retorică, ce retorică!...
b.
Despre mine totul, esențialul,
O alergare simultană, în toate sensurile,
Este căutarea mea
Întru logica acestei toamne efemere...
atelier, 1, 2013 8
vitralii (eseu)
Începuturi…
Aradul - o lume a istoriei europene
prin personalități: Gheorghe Brancovici
Aradul, ca o entitate etnică și
istorică, poate fi reprezentativ pentru
balcanismul nord-vestic, când, începând cu
a doua jumătate a veacului al XVII-lea,
odată cu încrucișarea săbiilor austro-
maghiaro- otomano române, interese
istorice, de strategie militară, dar mai ales
de interese politice și de hegemonie, unde
Mureșul, Tisa, dar mai ales Dunărea își au
rolul lor strategic, într-o lume a Pustei
dintre Carpați și Partium, se fac drumurile
care se împletesc cu diverse interese spre
Viena, milenar imperială,o entitate ce poate
fi considerată un nucleu, un embrion, care
va germina mai târziu semințe și mlădițe ale
unei viitoare arii de cultură și spiritualitate
europeană (atât cât poate fi definit acest
viitor concept politic, dar mai ales cultural).
Dușul rece al Pașalâcurilor otomane, de la
Buda și de la Timișoara, constituite după
Asediul Vienei, a generat o reorientare a
bătăliilor politice, și diplomatice ca
alternative la cele militare, și care, trebuie
să spunem, în acea vreme aveau încă un rol
decisiv. Se grupează în acest areal geografic
de Pustă multietnică așezări urbane în care
Aradul își are rolul lui. Mai depărtatele
urbii, Sibiu, Brașov, Sighișoara, Orăștie,
Cluj, Alba Iulia (ce pulsează de un puternic
orientalism latin generat de o populație
românească compactă) nu reușesc să se
impună cu decisive platforme diplomatice
vizibile. Lumea românească de la curțile lui
Vasile Lupu, Matei Basarab, ori ale lui
Brâncoveanu sau ale Cantemireștilor, toți
acești mari domnitori, diplomați și oameni
de cultură, a conștientizat marele rol al
lumii carpato-danubiene, al rolului acestui
perimetru de tranziție care deschide căi
pentru o viitoare Europă care deocamdată
se visa puternică și dinamică însă doar în
visul de modernizare de la Paris, Londra,
Viena ori Berlin.
Se conturează un viitor spațiu în
care Aradul, Timișoara, Lugojul,
Seghedinul, ori Belgradul vor fi puncte de
susținere a podului care se construiește între
Carpați și Balaton, pentru a lega, iată,
Balcanii de noua Europă care se va
construi, și în care începea să fie vie în
subconștientul vizionarilor vremii.
Naționalități, care încep lupte pe fronturi
culturale ori spirituale, vor interfera într-o
puternică dinamică și într-o nouă evoluție
către viitor. prin personalitățile pe care le
vor genera în diverse domenii.
Ne oprim aici cu demersul nostru
introductiv, deoarece fenomenul care se
naște, deja extrem de vizibil în secolul al
XVII-lea, necesită puncte de vedere mai
elaborate, și nu avem, deocamdată,
instrumentele de lucru și nici capacitatea de
a elabora, obiectiv, puncte de vedere
avizate. Vom sublinia însă rolul unor
personalități cu origini în spațiul arădean,
care încă din această vreme sunt cu
siguranță conștiente de rolul și originea lor,
și care vor susține prin demersurile lor rolul
românilor aici, la un capăt de lume
românească, dar și pentru a sublinia
caracterul european al aestora într-un
spectru de națiuni extrem de diversificat.
atelier, 1, 2013 9
Gheorghe
Brancovici Gheorghe
Brancovici este printre
primii arădeni care se
antrenează în „bătălia”
pentru viitorul românilor. S-a născut la Ineu
în 1645. Tatăl lui, Ioan, a slujit în tinerețe
ca ostaș. Acesta a avut patru fii și două
fiice. Doi dintre fiii lui, Simion (viitorul
mitropolit Sava) și Gheorghe au destinul
unor mari fii ai Ardealului și Banatului.
Făceau parte dintr-o veche familie
sârbească. Au avut, deasemenea, printre
înaintași un alt Sava, episcop de Lipova și
Ineu (1606 – 1527) și Longhin, tot un
arhiereu (1628 – 1643) pentru credincioșii
din aceleași părți ale Lipovei-Ineului.
Gheorghe Brancovici, "cel mai
însemnat cronicar transilvănean de limbă
română", umanist poliglot vorbea româna,
maghiara, dar și turca, germana, latina și
slavona bisericească. Protejat și îndrumat de
fratele lui mai mare, Sava Brancovici,
mitrpolitul ortodox al Ardealului, acesta
hirotonisit la Târgoviște, este pregătit
pentru cariera diplomatică. La numai 18
ani, principele Transilvaniei Mihail Apafi îl
trimite împreună cu o numeroasă solie să
ducă haraciul la Poartă, unde și rămâne în
calitate de capuchehaie. . După doi ani
revine acasă, aducând principelui informații
prețioase de la oamenii acestuia, de la
poartă. Îl însoțește apoi pe Sava la
Moscova. La curtea țarului Alexei
Mihailovici se inplică în demersuri secrete
cu privire la o eventuală ridicare a sârbilor,
românilor și bulgarilor împotriva turcilor,
oficial misiunea fiind de a obține unele
facilități pentru biserica ortodoxă din
perimetrul austro-ungar. În perioada 1669 –
1677 îl aflăm la curtea principelui Mihai
Apafi. În această perioadă ajunge și
musafirul lui Grigore Ghica într-o misiune
pentru fratele lui, de sprijinire a luptei
împotriva calvinilor. Anii 1674 – 1677 îl
află din nou la Poartă în calitate de
capuchehaie. În mai 1673 intră în legătură
cu rezidentul împăratului Leopold la Poartă,
Kindsberg, căruia îi dă un înscris, prin care
se oferea ca în cel mult doi ani să ridice în
Transilvania o oaste puternică împotriva
turcilor, urmând apoi să creeze un stat sârb
în fruntea căruia să se afle el, ca urmaş al
dinastiei sârbeşti a Brancoviceştilor.
Fiind dovediți că duc o politică
duplicitară între imperiali și Mihail Apafi,
în perioada 1678-1680, fraţii Brancovici
sunt supuşi la numeroase persecuţii din
partea regimului calvinist, culminând cu
întemniţarea lor, în iulie 1680, la Iernut.
Gheorghe Brancovici este eliberat în
schimbul a o mie de taleri şi, sfătuit de
Sava, se refugiază în toamna anului 1680 în
Ţara Românească, la Craiova, la banul
Radul Năsturel care-l ajută să ajungă la
curtea lui Şerban Cantacuzino, obţinând de
la acesta sprijin pentru mitropolitul Sava,
care va fi eliberat în urma intervenţiilor
domnului muntean, însă la puţină vreme
acesta va muri datorită suferinţelor îndurate.
Parcurge o etapă de mașinațiuni
secrete și diplomatice în sprijinul cauzei de
eliberare a sârbilor de sub dominația
otomană, paralel cu numeroase alte acțiuni
culturale și politice care îl pun în situația de
a fi agreat la curtea împăratului Leopold
care îi oferă în 1673 rangul de baron al
regatului maghiar, printr-o diplomă de
înnobilare. Acesta aştepta din partea lui
"mari servicii pentru Imperiu". Rămâne însă
la curtea Domnului Ţării Românești, care îl
trimite în 1688 la Viena pentru stabilirea
condiţilor în care se va produce trecerea
Ţării Româneşti de partea imperialilor, însă
aici el lucrează şi pentru sine, adresând
împăratului un memoriu în care va cere,
printre altele, ca sârbilor să li se permită a
rămâne în credinţă ortodoxă şi să li se
respecte vechile libertăţi şi privilegii în
cadrul statului sârb ce se va crea în graniţele
vechiului Illiricum - lucru ce dovedeşte
naivitatea şi lipsa de realism politic, având
în vedere că Imperiul Habsburgic ocupase
Transilvania şi ţintea către celelalte două
ţări româneşti; însă, pentru menţinerea lui
Gheorghe Brancovici de partea lor,
Habsburgii acceptă descendența pe care
atelier, 1, 2013 10
acesta şi-o atribuise, îi acordă titlul de conte
al Imperiului şi îl recunosc drept căpetenie
a popoarelor balcanice răsculate împotriva
turcilor.
Pe de altă parte trimisul lui Şerban
Cantacuzino în Rusia, arhimandritul Isaia
este arestat la întoarcere la Braşov,
gramotele ruseşti găsite asupra lui, îl pun
într-o situaţie compromiţătoare faţă de
imperiali nu numai pe domnul Ţării
Româneşti, dar şi pe Gheorghe Brancovici,
care ajutat de Novac Petrovici, după ce
strânge în jur 800 de voluntari, la 12 iunie
1689 adresează o proclamaţie sârbilor,
chemându-i la ridicare împotriva turcilor, el
fiind recunoscut de patriarhul Arsenie al III-
lea ca urmaş al vechilor despoţi. Reuşeşte
să-l atragă de partea sa pe Pavel Nestorovici
Deac cu cei 3000 de oameni ai săi, pentru
răscoală, însă la 26 oct. 1689 Brancovici
este înştiinţat să se prezinte la Cladova în
tabăra principelui de Baden, unde este
arestat şi apoi întemniţat la Sibiu, până în
iunie 1690. După aceea este trimis sub
escortă ulterior la Viena, unde va avea
domiciliu forţat pentru ultinii ani din viaţă
până în 1703.
În perioada 1690-1711 viaţa şi
activitatea cronicarului se va caracteriza
prin lipsuri şi tracasări, plângeri adresate
împăratului şi altor potentaţi ai vremii,
contacte permanente cu reprezentanţii
sârbilor din Imperiul Habsburgic, stătuindu-
i în revendicările lor economice, politice,
confesionale, redactându-le memorii şi
cereri. Socotindu-l primejdios pentru
interesele Imperiului şi dorind să-l izoleze
de ai săi, austriecii au hotărât ca din anul
1703 să-l izoleze la Cheb, refuzând să-l
elibereze cu toate intervenţiile ce au fost
făcute pentru el, de conducători ai sârbilor
şi unele capete încoronate.
Percheziţionat, adesea sâcâit de
autorităţi şi creditori, ducând o viaţă de
lipsuri şi renunţări, lipsit şi de prezenţa
nepotului său Iovan, căruia i se interzice
şederea la Cheb, Gheorghe Brancovici
moare la 19 dec. 1711. Este inmormintat la
Cheb, dar in 1734 poporul sârb, care nu-1
uitase, îi aduce osemintele la mânăstirea
Crusedol, depunându-le în mormântul
fostului patriarh Arsenie III Cearnoievici.
Printre cărțile scrise de Gh.
Brancovici atât în română cât și în slavă-
sârbă (o Carte de rugăciuni, un Catehism şi
Comentarii ale unor versete biblice, o
Cronică în limba română şi una în limba
sârbă). Cronica românească, al cărei
original nu se cunoaşte, dar în cel mai bun
manuscris păstrat - cel pe care l-a publicat
Nicolae Iorga, se intitulează: Cronica
slovenilor Illiricului Mysii cei din Sus şi
cei din Jos Mysii.
Autorul a dispus pentru informare,
pe lângă cărți adunate într-o bibliotecă
proprie și de două biblioteci de excepție: a
lui Constantin Cantacuzino (Stolnicul) şi a
lui Constantin Brâncoveanu. Cronica a fost
concepută între anii 1684 – 1688, și
cuprinde trei părți, având o structură de
cronică după tipic medieval: o istorie
biblică de la potop la schimbarea limbilor
(turnul din Babilon), o istorie a celor patru
monarhii (Asiria, Persia, Grecia, Roma cu
Bizanțul) și o istorie a sud-estului european,
adică a sârbilor și românilor. Ultima parte
se întinde însă pe trei sferturi din cronică.
Numeroase copii ale acestei cronici au
circulat intens în spațiul românesc (în
Muntenia, Oltenia, Moldova, Ardeal,
Banat) Meritul este acela de a fi un
document care aduce date despre poporul
român din izvoare străine, pentru prima
dată în istoriografia noastră şi prezintă ştiri
despre trecutul popoarelor vecine.
Având un vădit scop de a întări
importanța slavilor în Balcani și în Iliria,
scriind că slavii s-au aflat pe aceste
meleaguri înaintea coloniştilor romani,Gh.
Brancovici nu uită să precizeze originea
poporului român: : "Dupre aceia în zilele
împăratului Traian, au venit de la Italia şi
rumânii carii dupre oraşul Roma s-au numit
rumâni; pentru că cei ce întâiu s-au aşezat
în Roma le era numele rumâni. Şi s-au
aşezat rumânii între slovenii cei dupre lângă
Dunăre, luând pre sine şi botezul
pravoslavnicesc; aşa şi vulturul dupre
sfântul botez cu sfânta cruce în gură luară,
ca să le fie semnul ţării lor închipuind
vulturul cel mare al Romii, pentru ca să se
atelier, 1, 2013 11
ştie că de la Roma au venit rumânii cu
semnul împărăţiei". Este evident faptul că
Gh. Brancovici pleda cauza slavilor.
Astfel, existența voievodului Iancu este
exagerată, acesta fiind prezentat ca fiind o
emanație a politicii lui „Jicmond crai”
spunând despre acesta că „voievod de
feliul lui era din Ţara Muntenească, născut
din fămee greacă; „numele tătâne-său au
fost But" şi pentru că "mult bine şi mare
omenie făcuse tată-său lui Jicmond crai, i-
au dăruit cetatea Hinedoarei ca să o aibă ca
vecinică stăpânire".
Iancu de Hunedoara este prezentat
într-o lumină nefavorabilă, ca stricător de
pace: "Craiul Vladislav şi cu Iancu-Vodă
după porunca papei stricând legătura păcii
care făcuse cu turcii", şi tot el este cel care
"războiul dintâiu au făcut în Ţara
Muntenească împotriva domnului Dragul
voievod pre care prinzându-l împreună cu
fiiu-său cel mai mare le-au tăiat capetele
...", lăudându-se apoi că, după ce se va bate
cu Murat, la întoarcere "capul lui Gheorghie
despot încă îl va tăia", Însă Iancu a fost
învins de turci ca o pedeapsă de la
Dumnezeu "pentru lauda trufiei lui".
Neînţelegerea dintre cei doi, cronicarul
consideră că s-ar datora faptului că "mai
dennainte vreme, bătând amândoi pre turci
şi luând Ţara Sârbească (fiindu-le tocmeala
uniciunii aşa că pururea să stea întru
ajutoriu unul altuia împotriva vrăşmaşilor)
Iancu-vodă câte locuri şi cetăţi cuprinsese
de la vrăşmaşii lui Gheorghe despot înnapoi
nu le-au dat...zicând că despotul iaste
necredincios, pentru că nici de ascultarea
bisericii Romei nu se ţine, nici de urmarea
legii lui Mehmed nu se ţine ... şi pentru
aceia pre când Iancul fugea bătut de turci, l-
au apucat şi la închisoare l-au pus”.
Cronicarul, după ce aminteşte în treacăt
moartea lui Iancu în tabăra de la Zemun
(1456), vorbeşte despre fiii acestuia,
Huniadi Laslo şi Matiaş, care au fost închişi
la Buda. Lui Laslo i-a tăiat capul, iar pe
Matiaş "l-au răscumpărat ungurii de la
Poghibrag, gubernatorul Ţării Ceheşti cu
50000 dă galbeni roşii şi l-au făcut craiul
unguresc"
Cronicarul transilvănean de origine
sârbă, prin Cronica... sa avea ca scop
ridicarea popoarelor balcanice la lupta
împotriva otomani lor, vorbind deosebit de
favorabil despre glorioasele fapte de arme
ale românilor pentru apărarea pământului
lor şi despre marii conducători politici şi
militari ai acestora, chiar dacă referirile pe
care le face nu sunt deosebit de ample.
Aminteşte lupta voievodului Ţării
Româneşti, Mircea, împotriva lui Baiazid la
Rovine, din mai 1395, menţionând alături
de români şi personaje sârbeşti (Marco
Cralevici), contrar adevărului istoric, iar
despre campania turcilor din Ţara
Românească din 1462, spune că "împăratul
turcilor au mers în Ţara Muntenească să
bată pe Vlad voievod şi nimic n-au putut
isprăvi". Destul de elogios îl prezintă pe
Ştefan cel Mare "carele întru răsboaiele lui
au stins 150000 turci, iar tătari mulţime
multă, fără de număr au istovit şi pre
Mateiaş, craiul ungurilor, încă l-au scos
dintru marginile ţării ruşilor". Despre Mihai
Viteazul afirmă că "au bătut multe răsboaie
turceşti şi alte neamuri".
Urmare demersurilor diplomatice la
care participase activ, Gh. Brancovici
constată că în condiţiile în care Imperiul
otoman îşi întinsese tentaculele în Europa,
înţelege că la momentul respectiv turcii
reprezentau un grav pericol, şi constituirea
unui stat sârb nu s-ar fi putut niciodată
realiza fără o luptă susţinută a popoarelor
balcanice în alianţă cu alţi creştini
împotriva turcilor care "au trecut marea la
Galipol în Europa şi aşa s-au lăţit prin
multe locuri păgânitatea".
Despre religia musulmană,
Gheorghe Brancovici, care fusese educat în
spiritul apărării religiei ortodoxe, spune că
"Mehmet mincinosul proroc, au început a
prelesti lumea, de care turcii fiind un neam
mai slab şi mai prost decât alte neamuri,
însălându-se au crezut cuvintele lui... "
Pentru a explica poate pornirea sa
împotriva turcilor şi a justifica necesitatea
atelier, 1, 2013 12
alungării lor, cronicarul prezintă urmările
înfrângerii sârbilor "şi după aceia s-au
răsfirat ismailtenii prin toată ţara
creştinească, ca şi cum păsările să răsfiră
prin văzduh. Şi pre toţi creştinii cu sabia îi
înjunghiia, pre unii îi ducea la robie, iar pre
alţii cu moarte groaznică în foc îi ardea. Iar
carii au fost mai rămas, de foamete au perit
pentru că întru acea vreme au fost foamete
mare prin toată ţara şi prin toate laturile ...
şi care de foame nu pierise, noaptea şi ziua
îi mânca lupii. Oh, vai, cât de jalnică au fost
acea privire! ". Gheorghe Brancovici, după
ce aminteşte de cucerirea
Constantinopolului, de victoriile şi măreţia
turcilor în timpul lui Soliman Magnificul,
de încercarea nereuşită a lui Soliman de a
cuceri Viena, de luarea de către turci a
Timişoarei, Lipovei, Soimoşului,
Becicherecului, Solnocului şi a altor cetăţi
şi oraşe, ajungând la asediul Vienei (1683),
relatează şi înspăimântătoarea ucidere a
vizirului Cara Mustafa; el înregistrează
totuşi criza prin care trece Imperiul otoman,
autorităţile acestuia văzându-şi salvarea
numai în manifestări religioase încărcate de
fanatism, ceea ce-l determină pe Gheorghe
Brancovici să afirme că"împăratul turcescu,
foarte tare s-au tâmpit".
Având sentimente deosebite de
simpatie faţă de românii în mijlocul cărora
el a trăit, şi faţă de domnii români, de al
căror sprijin a beneficiat, cronicarul
Gheorghe Brancovici s-a oprit asupra unor
momente importante din viaţa lor. El
menţionează originea romanică a poporului
nostru, chiar dacă din motivele amintite el
forţează nota, aşezându-i pe coloniştii
romani între slavi. Mai mult, afirmă că
românii, alături de alte neamuri, se aflau în
Pannonia când au venit ungurii: "Pe vremea
aceea încă mai era rămăsiţa slovenilor în
Panonia. Neamurile acelui loc au fost:
slovenii, iassii, rumânii, ghetţii, ostrogoţii,
grecii, sârbii, bulgarii, carii supuindu-se
subt ascultarea marelui Carol împărat şi
până zioa de astăzi au rămas Iăcuitori În
Ţara Ungurească şi Întru stăpânirea
Ardealului".
Cronicarul are în vedere toate cele
trei ţări româneşti; se opreşte asupra
campaniei lui Carol Robert de Anjou din
anul 1330 împotriva lui Basarab: "şi pentru
ca nici-o treabă nu avea cu dânsul să-i calce
ţara, Dumnezeu au fost întru ajutor lui
Basarab voievod şi au bătut pre craiul
Carol". În ce priveşte descălecatul în
Moldova, afirmă eronat că în acel moment
ţara era pustiită, pentru a amplifica
dimensiunile descălecatului: "Întru acea
vreme, rumâni din Maramureş au descălecat
în Moldova pentru că o pustiise tătarii şi
nimenea nu cuteza să şază într-însa până ce
au descălecat moroşanii rumâni". Ideea
unităţii româneşti este bine cristalizată.
Semnificativ este faptul că în momentul în
care se referă la aşa-zisa creare a
Bosforului, adică a lumii islamice, pe
Brancovici nu-l interesează decât ceea ce s-
a petrecut cu ţările române, fără a mai
menţiona şi alt teritoriu".
"Acest Pombie au tăiat la Vizantiia
boazul, de au intrat Marea Neagră în Marea
Albă şi zic să fie rămas în uscat ţara
Moldovei, Ţara Muntenească, şi ţara
Ardealului", însă ideea de unitate a
neamului românesc răsbate în cronică
atunci când se referă la Mihai Viteazul, care
"cu vitejie vrednică ocârmuind au lăţit
puterea neamului românesc şi cu fericire
stăpân ind măria sa câte trei ţări adică
Ardealul, Moldova şi Ţara Muntenească pre
urmă după câţiva ani au pierit la Turda”.
Conştiinţa unităţii neamului românesc o
avea Gheorghe Brancovici, care vede în
acţiunea lui Mihai o creştere a puterii
românilor prin unirea lor, Mihai dominând
cu "fericire". În opinia lui acţiunea lui
Mihai în nici-un caz nu este una de
cotropire, de ocupaţie. Posibilitatea
realizării actului unificator demonstrează că
acesta era aspiraţia poporului român şi
faptul că, acestă unitate politică se realiza
având la bază unitatea de teritoriu, limbă, o
bază economică complementară, unitate
etnică, de tradiţii şi obiceiuri, şi mai ales
unitate de credinţă ortodoxă. Opera marelui
voievod,o reîntregire a Daciei de odinioară,
în pofida perioadei scurte în care s-a
atelier, 1, 2013 13
menţinut datorită condiţiilor create de
adversitatea puterilor vecine (Polonia,
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic) s-a
impus ca simbol al luptei pentru unitatea
poporului român. Măsurile luate de Mihai
arătau că această unire era nu numai
posibilă, ci şi necesară pentru existenţa
românilor ca popor distinct în zona unde se
ciocneau interesele unor mari puteri, şi
numai printr-o îmbinare a acţiunilor
diplomatice şi militare şi cu ajutorul unor
mari personalităţi şi oameni de geniu
români se putea evita acapararea acestui
teritoriu de către diverse puteri. Un rol
important în păstrarea fiinţei româneşti l-a
jucat biserica, ortodoxismul.
Domnii Ţării Românești şi
Moldovei au înţeles puterea credinţei şi de
aici ajutorul pe care l-au simţit datori să-
Iofere românilor din Transilvania împotriva
încercărilor de prozelitism catolic sau
calvin. Grija pe care o manifesta Mihai
Viteazul pentru biserica ortodoxă din
Transilvania nu scapă lui Gheorghe
Brancovici care spune că "Domnul Mihaiul,
voievodul Ţării Munteneşti dupre ce au
bătut multe răsboaie turceşti şi alte neamuri
au bătut şi pre Batorie Andras, prinţepsul
Ardealului la Sibiu şi i-au luat ţara care au
făcut pravoslavnica sfântă mănăstire
Mitropolia”.
Urmaşii lui Mihai Viteazul vor
susţine biserica ortodoxă din Transilvania,
cu atât mai mult cu cât situaţia acesteea se
va agrava. Conştient de rolul acesteea,
domnul Ţării Româneşti, Şerban
Cantacuzino a intervenit cu energie pentru
eliberarea mitropolitului Sava Brancovici,
obţinând aprobarea curţii imperiale din
Viena ca românii din Transilvania să-şi
păstreze credinţa ortodoxă, iar mitropolitul
să fie eliberat. Sava Brancovici este un
exemplu pentru apărarea ortodoxismului,
un martir în slujba păstrării credinţei în
condiţiile presiunii exercitate de calvini.
"Întru acea vreme părintele arhiepiscopul
Sava Brancovici stăpânind mitropolia ţării
Ardealului până în 24 de ani, şi multă
vreme luptându-se cu ereticii pentru sfânta
pravoslavie a bisericii răsăritului, pre urmă
la bătrâneţe ajungând, supuindu-se răbdării,
dupre urmarea altor străduitori şi pentru că
n-au vrut să plece, s-au învrednicit a primi
nu numai sudalme şi bănuiale, ci încă
închisori şi munci de la ereticii acelei ţări".
Prin conţinutul Cronicii româneşti,
Gheorghe Brancovici reprezintă pentru
Ardeal ceea ce Miron Costin şi stolnicul
Constantin Cantacuzino au întrupat pentru
scrierea istoriei la sud şi est de Carpaţi. Fără
a absolutiza sincronismul, constatăm la toţi
o reacţie aproape identică, aceea de a lua
atitudine prin intermediul scrisului istoric,
cu intenţia de a ridica faima neamului
românesc, prin recuperarea adevărului
istoric. O recuperare, care, datorată unui
sârb - este adevărat - educat în mediul
românesc ortodox apare cu atât mai
valoroasă.
atelier, 1, 2013 14
săvârșirea prin lectură (cronica de carte)
Cărţi fundamentale ale românilor transilvăneni:
Andrei Șaguna
este o personalitate
fascinantă a vremii
lui. Prein el se
confirmă ideea
„sfințirii locului”
printr-o extrem de
laborioasă activitate
de „apostol” al
credinței creștine
ortodoxe și al neamului omenesc. Nu ne
sfiim să folosim aceste cuvinte mari în fața
memoriei acestei conștiințe primordiale.
Mijlocul secolului al XIX-lea a fost pentru
românii transilvăneni perioada fierbinte a
maturizării conștiinței de neam și de
credință. Mișcările revoluționare ale lui
Horea și Avram Iancu trebuiau să fie
împlinite printr-o lucrare integrată cu
proprii eforturi, și evident gestionate
magistral de un „manager”(!) de talia lui
Andrei Șaguna, mitropolit, diplomat și
politician român într-o ecuație în care
autoritatea de la Viena încerca să fie
puternic implicată în modernizarea
Imperiului, dusă în paralel cu o luptă grea
cu catolicismul, cu ambițiile bisericilor
reformate din Ardeal și cu isteria
naționalistă a grofilor și a nobililor
maghiari. Șaguna a pornit de la premiza că
națiunea română nu poate fi puternică, în
acest amalgam multinațional artificial și
retrograd, decât prin ea însăși. Școlarizarea,
culturalizarea, crearea de instituții integral
românești erau alături de ortodoxia latin-
orientală a românilor, elemente care nu
existau înainte de „păstorirea” marelui
român cu origini la Moscopole, (metropolă
a unui românism de altă natură decât cel
care exista la nordul Dunării) și unde
slavonismul, grecismul nu au reușit să
distrugă la români sângele fierbinte, care
era răscolit în Ardeal deja de misionarismul
lui Horea și Avram Iancu.
Andrei Șaguna, alături de cei doi
„crai” ai Apusenilor, este cel care a pregătit
cu adevărat poporul romîn pentru mărețele
lupte politice, care vor culmina cu Marea
Unire de la Alba Iulia. Corifeii Școlii
Ardelene au „diseminat” în conștiința
vremii ideea de neam și țară. Mitropolitul
patriot a creat instituțional un stat virtual,
fundament pentru statul care se va constitui
în mod real în curând.
Ioan Lupaş:
„Mitropolitul Andrei
baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea
centenară a naşterii lui”
(Editura Consistorului Mitropolitan,
Sibiu, 1909)
atelier, 1, 2013 15
***
Andrei Șaguna s-a născut în
ianuarie 1808, la Mișkolț în nordul
Ungariei, din părinți aromâni, originari din
Grabova, lângă Moscopole în Balcani.
Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a
trecut în 1814 la catolicism, religie în care
și-a botezat copiii. În 1816 Anastasie
(numele de botez a lui Andrei) a început
școala la Miskolc. În 1826 a terminat
gimnaziul catolic la călugării piariști din
Pesta.
La 29 decembrie 1826 a trecut la
ortodoxie. Între 1826-1829, urmează
filozofia și dreptul la Buda. În 1829 pleacă
la Vârșeț unde urmează teologia. La 1
noiembrie 1833 se călugărește și ia numele
de Andrei. La 15/27 iunie 1846 este numit
vicar general la Sibiu. Un aspect criticat al
biografiei sale a fost predarea Ecaterinei
Varga, luptătoare maghiară pentru
drepturile românilor transilvăneni,
autorităților imperiale absolutiste în
ianuarie 1847.[1]
În ziua de 2 februarie 1834
în biserica catedrală din Carloviț a fost
înaintat diacon viitorul mitropolit Andrei
Șaguna. Atunci el a spus: „Pe românii
transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau)
să-i trezesc și cu voia către tot ce e
adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”. În
1847 în "Biserica Dintre Romani" dinTurda
Andrei Șaguna este ales episcop al Bisericii
Ortodoxe. La 3/15 mai 1848 prezidează,
împreună cu episcopul greco-catolic Ioan
Lemeni, Adunarea de la Blaj. În fruntea
unei delegații, duce petiția de la Blaj la
Viena, împăratului Franz Joseph. În 16/28
decembrie 1848 a organizat o adunare la
Sibiu de unde trimite o nouă petiție
împăratului austriac. Ideea unității
românilor este conținută în „Memoriul”
națiunii române din Marele Principat al
Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale
Ungariei și din Bucovina, prezentat tot
împăratului. La 12 martie 1850 a organizat
la Sibiu un congres bisericesc la care a
participat și Avram Iancu.
Angajamentul lui Șaguna luat la
Carloviț începe să prindă viață. La 27
august 1850 se deschide la Sibiu Tipografia
eparhială, întemeiată pe banii lui Șaguna.
Aici se tipăresc abecedare, cărți și istorioare
biblice. La 1 ianuarie 1853 se întemeiază
Telegraful Român, singurul ziar din
România cu apariție neîntreruptă până
astăzi. Începând cu anul 1855, Șaguna
reorganizează învățământul teologic din
Sibiu sub forma unui Institut de teologie și
pedagogie și care poartă numele de
Seminarul Andreian. Începând cu anul
1854, a organizat peste 800 de școli primare
confesionale. Tot sub îndrumarea sa au fost
întemeiate gimnaziile ortodoxe din Brașov
și Brad. Gimnaziul de la Brașov, inaugurat
în 1850, este una dintre cele mai vechi școli
superioare românești, astăzi purtând numele
mitropolitului Saguna: Colegiul Național
„Andrei Șaguna”. Școlii din Brad îi
dăruiește Andrei Șaguna în 1870 suma de
2000 fl. Din îndemnul său vor fi tipărite 25
de titluri de manuale școlare, Andrei
Șaguna sprijină ideea lui Ioan Pușcariu de a
înființa Astra. Șaguna este ales primul
președinte al Astrei. „Șaguna a fost un
dangăt de clopot care a trezit din amorțire
conștiințe și destine, a redat speranțe și
vigoare, a pus plugul în brazdă și a
dezțelenit ceea ce amenința să devină
pârloagă” (Antonie Plămădeală). Așa a
procedat și în Țara Moților unde neștiința
de carte, în rândul românilor ortodocși, era
foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales
lipsei de organizare. Situația școlilor
românești ortodoxe era jalnică. Lipseau
localurile de școli, învățătorii, manualele
școlare, și mai ales o instituție care să dea
învățătorilor cunoștințele necesare.
Comunicările (rapoartele) primite de la
protopopiate oglindesc pe deplin cele
afirmate.
http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mi%C8%99kol%C8%9B&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Arom%C3%A2nihttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Grabova&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Moscopolehttp://ro.wikipedia.org/wiki/Balcanihttp://ro.wikipedia.org/wiki/1814http://ro.wikipedia.org/wiki/1826http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_piaristhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Pesta_%28ora%C8%99%29http://ro.wikipedia.org/wiki/29_decembriehttp://ro.wikipedia.org/wiki/1826http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortodoxiehttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Filozofia&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Budapestahttp://ro.wikipedia.org/wiki/V%C3%A2r%C8%99e%C8%9Bhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Sibiuhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Vargahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ecaterina_Vargahttp://ro.wikipedia.org/wiki/1847http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_%C8%98aguna#cite_note-ev2013-05-25-1http://ro.wikipedia.org/wiki/Carlovi%C8%9Bhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_%C3%8Entre_Rom%C3%A2nihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Turdahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Episcophttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemenihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemenihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1848http://ro.wikipedia.org/wiki/Blajhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Josephhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nihttp://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvaniahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvaniahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Banathttp://ro.wikipedia.org/wiki/Bucovinahttp://ro.wikipedia.org/wiki/Biseric%C4%83http://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancuhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Carlovi%C8%9Bhttp://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Telegraful_Rom%C3%A2n&action=edit&redlink=1http://ro.wikipedia.org/wiki/Astra
atelier, 1, 2013 16
*** Scrieri:
Anrede des… an die Geistlichkeit
und National-Versammlung am 28. Dezember 1848 zu Hermannstadt.
Olmütz.
Promemorie despre dreptul istoric.
din 1849 al autonomiei bisericesci
naționale a românilor de legea resariteana în c. r. provincii ale
Monarchiei austriace. Olmütz, 1849.
Elementele dreptuluj kanonik al Biserièij dreptoredinèose reseritene
spre entrebuincarea Preocimei, a
clerului tiner și a creștinilor întocmite prin… Olmütz, 1854.
Cunoștinție folositoare despre trebile
căsătoriilor, spre folosul Preoțimei și al Scaunelor protopopesci. Olmütz,
1854.
Teologia dogmatică, scoasă din
manuscrisul preacuviosului părinte
archimandrit Ioan. Raics, și prescurt întocmita spre întrebuințiare în
școalele clericale de legea greco-
resăriteana. Olmütz, 1854.
Manual de teologie morală
creștinească pentru întrebuințiarea preoțimei și a clericilor greco-
resăriteni revezut si retiparit sub
priveghierea si cu binecuventarea esc. sale doma. Olmütz, 1855.
Contra lui Hiliad biblicist din 1858.
Olmütz, 1858.
Memorial prin care se lamureste
cererea romanilor de religiunea
resariteanea in Austria pentru restaurarea mitropolieilor din punct
de devere a ss. canoane. Asterunt c.
r. ministeriu pentru cult si
instructiune 1851. Olmütz, 1860.
Istoria bisericei ortedocse resaritene universale, dela intemeierea ei pana
in zilele noastre, compusa si aeum
autaia oara data la lumina numai ea manuscript. Olmütz, 1860. Két kötet.
Compendiu de dreptulu canonicu alu unei santei sobornicesci si
apostolesci biserici. Olmütz, 1868
***
Ioan Lupaș a fost unul dintre
teologii formaţi la şcoala teologică
ardeleană de la Sibiu, în spiritul şagunian.
Acesta elaborează o impresionantă
monografie cu prilejul centenarului marelui
apostol al românilor transilvăneni, intitulată
„Mitropolitul Andrei baron de Șaguna.
Sciere comemorativă la serbarea
centenară a nașterii lui” (Sibiu, Editura
Consistorului Mitropolitan, Sibiu, 1909).
Se cuvine să conturăm, în câteva
cuvinte personalitatea acestui istoric, el
însuși un titan al românilor transilvăneni.
Născut în 1880, la Sălişte, judeţul
Sibiu, preotul Ioan Lupaş, istoric, profesor
universitar şi academician, a urmat cursurile
şcolii primare ortodoxe în satul natal între
anii 1886-1890. A învăţat apoi la Liceul
maghiar din Sibiu între anii 1890-1899,
unde a fost coleg cu Octavian Goga. Când
acesta a fost eliminat din liceu în anul 1899
din cauză că intrase în conflict cu un
profesor care îi jignea pe elevii români şi s-
a mutat la gimnaziul din Braşov, azi Liceul
"Andrei Şaguna", I. Lupaş a plecat şi el la
aceeaşi instituţie de învăţământ, pe care a
absolvit-o în anul 1900. Aici l-a avut
profesor de istorie pe Vasile Goldiş. A
urmat cursurile Universităţii din Budapesta,
Facultatea de Litere şi Filosofie între anii
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sibiuhttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Octavian_Gogahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Bra%C5%9Fovhttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Andrei_%C5%9Eagunahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Vasile_Goldi%C5%9F
atelier, 1, 2013 17
1900-1904. A luat doctoratul în anul 1904,
magna cum laudae, teza de doctorat fiind
intitulată "Biserica ortodoxă română din
Transilvania şi unirea religioasă în cursul
veacului al XVIII-lea". Între 1904-1905 a
urmat o specializare în istorie la
Universitatea din Berlin, fiind bursier al
Societăţii "Transilvania". În 1905 a efectuat
o călătorie de studii în Italia. În timpul
studiilor s-a înscris în Partidul Naţional
Român. S-a întors ulterior la Sibiu, unde a
funcţionat la Institutul Andreian între anii
1905-1909 ca profesor de istorie
bisericească. A urmat şi cursurile
seminarului, devenind astfel preot. Pentru
că a susţinut învăţământul românesc, afectat
dur de legislaţia maghiară a timpului, a
intrat în conflict cu autorităţile şi a fost
nevoit să părăsească Sibiul şi să se
stabilească la Sălişte, unde a profesat ca
protopop. În anul 1907 a fost condamnat de
autorităţile ungare de la Cluj pentru că
scrisese în revista "Ţara noastră" din Sibiu
un articol favorabil ţăranilor din România
care s-au răsculat în acel an. A fost închis la
Szeged, Ungaria, timp de trei luni, începând
cu 1 august 1908. În anul 1914 a devenit
membru corespondent al Academiei
Române, iar din anul 1916 a devenit
membru titular al acestei instituţii. Fiind
susţinător al intrării României în Primul
Război Mondial împotriva Puterilor
Centrale, a fost arestat de autorităţile
austro-ungare în anul 1916 şi închis în
lagărul de la Sopron, Ungaria, unde a fost
deţinut timp de un an şi şapte luni. A avut
domiciliu forţat până în anul 1917, la
Sopron şi la Budapesta. A participat ca
delegat la Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost
ales membru în Marele Sfat Naţional. Între
1918-1920 a fost secretar general al
Resortului Culte şi Instrucţiunii Publice din
Consiliul Dirigent al Transilvaniei. Între
anii 1919-1946 a fost profesor de istorie la
Universitatea din Cluj-Napoca. În anul
1920 a fondat împreună cu Alexandru
Lapedatu Institutul de Istorie Naţională din
Cluj. În perioada 1926-1927 a fost ministru
al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale.
Nemulţumit de fuziunea Partidului Naţional
Român cu Partidul Ţărănesc condus de Ion
Mihalache, a trecut în anul 1927 în
rândurile Partidului Poporului, condus de
Alexandru Averescu. În anul 1932 a făcut
parte dintre membrii fondatori ai Partidului
Naţional Agrar, condus de Octavian Goga.
După ce în 1935 acest partid a fuzionat cu
Liga Apărării Naţional Creştine, a devenit
membru de seamă al Partidului Naţional-
Creştin. Între anii 1932-1935 a fost
preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei
Române. Între 1937-1938 a fost ministru al
Cultelor şi Artelor. A fost deputat în mai
multe legislaturi. A scris mai multe zeci de
cărţi de istorie a bisericii şi de istorie,
precum şi aproape o mie de articole cu
subiect istoric publicate în mai multe reviste
româneşti de prestigiu. În noaptea de 5/6
mai 1950 a fost arestat de autorităţile
comuniste din România şi închis la Sighetul
Marmaţiei. A fost eliberat din închisoare la
5 mai 1955. A murit la 3 iulie 1967 la
Bucureşti şi a fost înmormântat la
Mănăstirea Cernica.
Fascinat de „icoana” de sfânt a
mitropolitului patriot, Ioan Lupaș scrie: „O
fericită excepţie a fost pentru neamul şi
Biserica noastră strămoşească mitropolitul
Şaguna, al cărui talent creator şi
orânduitor n-a putut să-l înăbuşe noaptea
mizeriilor, nici să-l cotropească întunericul
greu în care se îneacă începutul lui de
muncă românească. Mulţimea fără număr a
lipsurilor n-a putut să-i sleiască puterile.
Dimpotrivă, i le-a oţelit într-o măsură atât
de însemnată, încât prin activitatea sa
epocală a fost în stare să accelereze în mod
simţitor dezvoltarea noastră naţională şi
culturală, deschizând cărări noi de progres,
înălţând şi eternizând, deodată cu numele
său, valoarea şi cinstea neamului nostru”...
„Prin ce s-a învrednicit mitropolitul Andrei
Şaguna a fi aşezat în cadrele istoriei
noastre naţionale alături de cei mai buni
îndrumători şi de cei mai mari educatori ai
neamului nostru din toate timpurile? Întâi,
prin credinţă statornică şi victorioasă din
care a izvorât nestrămutata lui hotărâre de
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1905http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1909http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1907http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1914http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1916http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Transilvaniei_cu_Rom%C3%A2niahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Transilvaniei_cu_Rom%C3%A2niahttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1918http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1920http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1919http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1946http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cluj-Napocahttp://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Alexandru_Lapedatu&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Alexandru_Lapedatu&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Ion_Mihalache&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Ion_Mihalache&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Averescuhttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1932http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1935http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1950http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Sighetul_Marma%C5%A3iei&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Sighetul_Marma%C5%A3iei&action=edit&redlink=1http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/5_maihttp://enciclopediaromaniei.ro/wiki/1955http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=M%C4%83n%C4%83stirea_Cernica&action=edit&redlink=1http://sfantul-andrei-saguna.blogspot.ro/2011/10/cuvinte-despre-mitropolitul-andrei.html
atelier, 1, 2013 18
a servi, în orice împrejurări, cu cel mai
desăvârşit devotament cauza Bisericii şi a
naţiunii române. În rândul al doilea, prin
importantul spor de viaţă religioasă,
culturală şi politică pe care activitatea lui
multilaterală, deopotrivă de bogată în
sacrificii ca şi în rezultate epocale, a izbutit
a-l adăuga patrimoniului nostru naţional,
atât cu ajutorul scrierilor sale, cât mai ales
cu acela al instituţiilor create de dânsul
împreună cu contemporanii săi”.
Ioan Lupaș a fost fascinat de
personalitatea marelui patriot român,
realizând monumentala monografie
„Mitropolitul Andrei baron de Șaguna.
Scriere comemorativă la serbarea
centenară a nașterii lui” (Sibiu, Editura
Consistorului Mitropolitan) apărută în
1909.
Pentru a ilustra importanța acestei
cărți fundamentale pentru cultura și
spiritualitatea românilor transilvăneni
reproducem integral
„Prefața” acestei răscolitoare lucrări,
model de maturitate a patriotismului
românesc:
„La popoarele înaintate, care
trăiesc, sub orice raport, o viață
ordonată rațional, putința de a-și
valida talentul și forțele proprii, chiar
fără încordări prea mari, prilejul de a
săvârși într-o anumită direcție fapte
însemnate și durabile, se îmbie
aproape de la sine , bărbaților
conducători, a căror muncă și
inițiativă, sprijinită de concursul firesc
al multor factori hotărâtori, rareori se
întâmplă să rămână neîncununată de
succesul dorit.
Cu totul alta este soarta
«oamenilor mari» în sânul unui popor
mic și înapoiat în dezvoltare, căruia îi
lipsesc nu numai tradițiile de viață
culturală înrădăcinată mai adânc în
trecut, ci și temeiurile solide ale unei
organizări sociale, capabile de a
facilita și a duce la izbândă tendințele
spre progres ale singuraticilor.
Din lipsa unei împărțiri
raționale a muncii și din pornirea,
aproape irezistibilă, de a satisface
dintr-o dată trebuințele multe, care cer
puținilor oameni distinși contribuție de
diverse soiuri pe toate terenurile vieții
publice – urmează că nici cele mai
puternice talente nu găsesc răgaz
deajuns a se pregăti într-o singură
direcție, a-și concentra foate forțele
spre realizarea unei opere, care să
rămână.
Unde sunt atâtea lacune de
împlinit, unde totul e de făcut, omul
doritor de progres, răsfirându-și
puterile în atâtea părți, pe toate
terenurile activității publice , rămâne
în mod fatal condamnat a se țărmuri
la un diletantism multilateral și
folositor, desigur, lipsit însă de nota
esențială a puterii creatoare: de
trăinicia măreață și victorioasă.
Spre norocul acestor popoare
mici, sunt însă și excepții, care prin
puterea talentului, sau să zicem,
geniului, și prin munca lor, ce se
desfășoară în proporții eroice, izbutesc
a se înălța mult peste marginile
oricărui diletantism, săvârșind fapte
mari, chemând la viață nouă sau
creând din temelii instituțiuni, menite
să adăpostească peste veacuri înainte
viața culturală, religioasă, socială sau
economică a neamului, din care fac
parte.
O asemenea fericită excepție a
fost pentru neamul și biserica noastră
strămoșească Mitropolitul Șaguna , al
cărui talent creator și orânduitor n-a
putut să-l înăbușe noaptea mizeriilor,
nici să-l cotropească întunericul greu,
în care se înneacă începutul lui de
muncă românească. Mulțimea fără
număr a lipsurilor n-a putut să-i
atelier, 1, 2013 19
sleiască puterile. Dimpotrivă, i le-a
oțelit într-o măsură atât de însemnată,
încât prin activitatea sa epocală a fost
în stare să accelereze, în mod simțitor
dezvoltarea noastră națională și
culturală, deschizând cărări nouă de
progres, înălțând și eternizând, de-
odată cu numele său, valoarea și
cinstea neamului nostru.
Sunt diferite condițiile și
împrejurările, care scot la iveală
puterea cuceritoare a oamenilor mari.
Unii nu se pot validita, nu-și pot
desăvîrși opera decât între condiții
prielnice, la adăpost de orice lipsă și
suferință, sub aripa ocrotitoare a unui
trai mulțumit și sigur.
Puterea altora iarăți se
desfășoară cu mult mai impunător sub
apăsarea asspră a împrejurărilor
vitrege, în lupta întețită cu diferitele
obstacole pe care o împrejurare
vrăjmașă le rostogolește în cale. Pe
când viața cu luptele ei neîndurate
zdrobește pe unii, înalță vrednicia și
pregătește triumful – pe seama altora...
Șaguna aparține categoriei
acesteia din urmă. După cum a
mărturisit însuși în diferite momente
ale vieții, mai plastic decât oricând
însă, în celebra cuvântare-program,
rostită cu ocazia sfințirii sale întru
episcop: mângâierea vieții și-o căuta
totdeauna în lupta cu piedicile cele mai
grele și în înlăturarea acestora din
calea năzuințelor sale „Sub pondere
crescit”.
*
Și e sigur, că din lupta
cârmuirii lui bisericești și naționale, de
un pătrar de secol, din munca lui
gigantică și\chibzuită, din îndărătnica-
i energie însoțită de o intuiție sigură a
realității și de o minte prevăzătoare, au
răsărit, pentru ocrotirea vieții noastre
naționale, atâtea instituții folositoare,
atâtea rezultate durabile, cum în alte
timpuri, între alte împrejurări, nu le-ar
fi putut realiza strădania îndelungată a
multor generații...
„Alte timpuri, alte
împrejurări”... iată cuvintele, de care
se agață cu predilecție măiestria
sofistică a celor care simt o adevărată
plăcere întru a scărițá meritele
oamenilor mari, a contribuit mai mult
sau exclusiv împrejurărilor, și
nicidecum vredniciei personale,
întreagă opera lor. Pe când aceiași
sofiști iscusiți, fiind vorba de o ispravă
cât de măruntă din timpul lor, își
afirmă zgomotos rolul de inițiativă sau
partea de muncă la săvârșirea ei, chiar
când acestea sunt cu totul
neînsemnate, și cearcă să-și făurească
titlul de merite proprii, de multe ori
fără deplină justificare...
Lăsând cu totul la o parte rolul
ce poate să-l aibă în astfel de judecată
sucită, vanitatea și un anume soi de
ambiții egocentrice – dacă vom cerceta,
în mod cu totul obiectiv și nepreocupat,
factorii, care au contribuit la
realizarea operei mărețe a lui Șaguna,
vom vedea că aceștia sunt de două
feluri: subiectivi și obiectivi sau
personali și impersonali, – rezultând
cei dintâi din însușirile sufletești și
intelectuale, din întreaga personalitate
a lui Șaguna, iar cei din urmă din
anumite momente întâmplătoare, din
împrejurările vremii, în care a trăit.
Precum în activitatea tuturor celor,
care prin vreo faptă însemnată s-au
ridicat din cercul anonimilor –
glorificați și aceștia cu drept sau pe
nedrept din partea istoriografiei
colective – și au reușit a se înălța în
șirul individualităților istorice, tot
astfel și în cazul, care ne preocupă,
numai o fericită împlinire și cooperare
a factorilor personali a putut să
producă acele rezultate trainice și
atelier, 1, 2013 20
frumoase, pe care istoria noastră
națională s-a obișnuit a le cresta la
răbojul său împreună cu numele lui
Șaguna.
Dacă ar fi să cercăm a face
acum o dezmembrare între aceste două
feluri de puteri active, personale și
impersonale, punându-ne întrebarea,
ce e drept cam neștiințifică și
irelevantă, dar foarte ispititoare: altă
căpetenie bisericească, alt șef politic,
trăind între aceleași împrejurări ca
Șaguna, dar nedispunând de însușirile
lui personale, ar fi putut ori nu să
îndeplinească aceeași misiune
istorică? – răspunsul ce nu-l dau
faptele, se poate spune categoric, că nu
e afirmativ. Pe când, dimpotrivă, dacă
chestiunea s-ar pune invers:
mitropolitul Șaguna între alte
împrejurări decât ale epocii în care a
trăit, ar fi putut el să facă tot atât de
mult bine pentru biserica și neamul
său? – răspunsul n-ar fi tocmai ușor
de dat. E foarte probabil însă că
puterea de creațiune, care sălășuia
întrânsul, sprijinită de talentele lui
deosebite, și-ar fi găsit și între alte
împrejurări, oricât de grele, ocaziunea
de a se manifesta în mod impunător.
*
Precizând astfel punctul nostru
de vedere, nădăjduim a putea evita
extremele – Scylla și Charibdis – în
care s-au izbit cei ce au scris până
acum despre Șaguna, preaslăvindu-l
unii, defăimându-l ceilalți, mai mult
decât s-ar fi cuvenit...
Nădăjduim, deși cunoaștem
greutățile, ce vom întâmpina în această
încercare. Căci ceea ce a spus Plutarh,
în „Viața lui Pericle” – în felul său
elegant și judicios – cuprinde un
sâmbure de adevăr, pentru toate
timpurile: „Atât de greu și de anevoie
de scos la lumină se pare a fi adevărul
despre istorie, fiindcă cei care au venit
mai în urmă, au înaintea lor timpul,
care întunecă cunoașterea faptelor; iar
istoria faptelor și vieților contimporane
strică și falsifică adevărul, când prin
invidie ură, când prin dorința de a
plăcea și linguși...” (Viața lui Pericle).
Deaceea vom stărui
pretutindeni a culege informații
privitoare la ideile și faptele lui
Șaguna, din izvoare directe, a ne
orienta după logica faptelor și
psihologia împrejurărilor mai mult
decât după opiniile, bune sau rele, ale
contimporanilor, despre care se știe, că
fiind adesea influiențați de o iluzie
optică, văd în anumiți oameni numai
părți bune sau exclusiv rele – și astfel
se întâmplă să fie în stare a se judeca
cu oarecare temeinicie asupra mărimei
și importanței istorice a oamenilor și a
faptelor din timpul lor. Dacă unde și
unde vom zăbovi totuși și asupra
acestora, o facem numai pentru a
învedera raportul, ce a existat între
Șaguna și alți bărbați contimporani,
străini sau români, de la care purced
laudele și în multe cazuri osândele la
adresa lui.
*
E posibil să mai aibă numele lui
Șaguna și azi un sunet cam neplăcut –
pentru unii! Acest sunet care seamănă
foarte mult a mustrare pentru cei ce
nu-și împlinesc datoria conștient și cu
demnitate, va fi bine să-l păstreze și în
viitor.
Pentru toți românii de bine însă
acest nume va trebui să răsune cât mai
des și mai întețit, ca o trîmbiță de
chemare la muncă nepregetată, la
luptă conștientă și neșovăitoare, la
îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă,
a datoriilor față de lege și neam...
Mai ales în timpuri de
frământări sterile ca cele de azi – când
atelier, 1, 2013 21
poporul nostru abia își mai poate
strecura prin vămile vieții traiul său
sugrumat, când în lipsa unei conduceri
unitare și orientări sigure răsar în
toate colțurile îndrumători mărunți, cu
pretenții atât de mari pe cât de mici li-s
putințele, și de încurcate povețele – în
astfel de timpuri grele accentuarea cât
mai răspicată și cunoașterea deplină a
faptelor mari săvârșite de înaintași,
devine o necesitate etică-națională și
social-pedagogică. Această cunoaștere
poate nu numai să deschidă izvor de
întărire și de îmbărbătare pentru
tinerimea noastră, cu mintea
împăinjenită de prejudecățile
regretabile și tendențioase ale unei
educații străine, ci va fi chemată în
același timp să arate pentru toate
sufletele, slăbite și chinuite de
îndoială, cărări de îndrumare sigură.
Căci ne îngăduie să ascultăm, în mod
tainic, statul minții luminate și al
sufletului strălucit care continuă a trăi
în scrierile folositoare și în alcătuirile
mărețe ale mitropolitului Șaguna.
*
Acum, când se împlinesc 100 de
ani de la nașterea lui, neamul
românesc și biserica noastră
strămoșească va prăznui, în mod
creștinesc, amintirea marelui
binefăcător Andreiu, urmând sfatul
apostolului Pavel, care ne povățuiește
astfel: „Aduceți-vă aminte de mai
marii voștri, care v-au grăit vouă
cuvântul lui D-zeu, la a căror săvârșire
a vieții privind, să le urmați credința”.
La acest praznic al evlaviei, când se va
aprinde candela pioaselor aduceri
aminte, care va străbate ca o rază
luminoasă toate sufletele românești, se
va afla, credem, un locșor și pentru
aceste pagini închinate memoriei
glorioase a mitropolitului Șaguna, ca
un modest prinos al recunoștinței..”.
atelier, 1, 2013 22
Subiectivism poetic/experienţă personală
şi arhitectură poetică/experienţă impersonală
Vladimir Belity,
“DESCÂNTĂTOR SPLENDORII FERECATE” (Editura „Concordia”, Arad, 2013)
Lectura unei cărți de poezie este o
experiență pentru cititor. Și ca să fiu în ton
cu titlul, consider că lectura poeziei este un
joc al poeziei însăși. Nu este o noutate
faptul că arta poeziei este un joc al creației
care generează, prin lectura sau cercetarea
faptei poeticești, alte forme de trăiri.
Întotdeauna, și aceasta chiar de la
începuturile ei, poezia se desfășura printr-o
formă sau alta a teatralității. Poezia
începuturilor era ritualică. Ritualul dădea
acea dimensiune formală a spiritualității și a
sacralității. Încerc să fac un efort de a nu mă
depărta prea mult de lectura în sine
volumului “DESCÂNTĂTOR
SPLENDORII FERECATE” (Editura
„Concordia”, Arad, 2013), dar citirea
poeziilor cuprinse în cele o sută de pagini
mă determină să mă consider un “ucenic
vrăjit” de taina „călătoriei spre neantul
ferm” cum spune ”îmblânzitorul cuvintelor-
necuvintelor”. Autorul, Vladimir Belity, un
adevărat pelerin prin lumea poetică, face,
iată, un popas printre oameni pentru a
permite acestora să guste din mana zeilor.
La acest popas al lui participăm și noi, după
putință, de fapt la un festin la care ne invită
cu generozitate.
Ritualul, sau ritualurile prezente la
acest popas/festin este unul cu două
componente: unul al subiectivității poetice
și unul al arhitecturii poetice. Poezia
orientală este cea care are cea mai
complexă și completă componentă ritualică.
Subiectivitatea descoperită, expusă firii
umane, ca un fel de ofrandă, se sprijină pe o
formulă de geometrie poetică făcând-o
subordonată ritualului. Aceste valențe ale
receptării poetice determină dezlegarea
enigmelor pe care autorul le produce.
Poetul încearcă o deschidere spre o altă
universalitate pentru care noi, europenii, nu
am avut cunoștință decât de curând. Poezia
japoneză, ca și cea prehomerică, orpheică,
nu are jaloanele raționalității, ale
concretului nostru pozitivist. Simbolica ei
este alta. Efemerul, scânteia, clipa sunt
marile dimensiuni ale Orientului. Arădeanul
prin adopție Al. T. Stamatiad a intuit printre
primii poeți români acest lucru. El a oferit
cititorului câteva crâmpeie din poezia
chineză și japoneză. Pentru acest lucru el a
fost premiat de Academia Română în anul
1926. Generația de cititori din perioada
interbelică a aflat, în sfârșit, că japonezii au
atins perfecțiunea și în domeniul artei
atelier, 1, 2013 23
poetice. Tanka și haiku-ul sunt miniaturi
poetice de cinci sau trei versuri. Miniaturi
poetice au creat și alți poeți români precum:
Alexandru Macedonski, Ion Pillat, Traian
Chelariu, după care urmează mai noii
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Aurel
Rău, Vasile Smărăndescu, Toma George
Maiorescu, Petre Stoica, Romulus Bucur,
Elena Bogdan, Constantin Severin și alții.
Ca noutate consemnez evenimentul din
2003, când poetului Vasile Moldovan i s-a
acordat premiul special la Concursul
internațional de haiku ”Shigureki”
desfășurat la Ise, orașul natal al lui Basho,
părintele haiku-ului, sau acordarea în 2009
a premiului ”Kusamakura” tot în Japonia
poetului Marian Nicolae Tomi pentru
poeme în stil nipon. Nu e cazul să insist cu
excursul bibliographic pe această temă, dar
este simptomatică deschiderea, am putea
spune generoasă, pentru rigoare și inefabil
în poezia românească în contrabalans
pentru ritos sau vulgaritate, tușe ce se
lăbărțează cam prea agresiv în poezia
actuală.
Poetul Vladimir Belity adaugă, prin
poezia sa, apetența pentru finețuri.
Descântătorul este un îmblânzitor al
cuvintelor. Cuvintele în poezie sunt rostiri.
„De steaua care-a răsărit/ eu îmi anin
privirea/ și-ncerc să-ncheg cu dor sporit/ să-
i poemez ivirea” se confesează umbrei
eminescianului reper.
Poeziile în „rit”(!) japonez din
volum sunt culegeri de petale ale unei flori
de cireș universale: „Pârâu de munte;/
învolburate salturi/ din piatră-n piatră”, sau
„În zori soarele/ proptindu-se-n raze/ farmă-
a nopții taină” sau „Soarele-n halou/ ca
dintr-o altă lume;/ ceața-i stăpână”.
Poemele haiku ne dau imagini ale unor
fulguiri din colțuri din natură atemporale și
materii imponderabile.
În poemele tanka poetul face o
„trecere prin anotimpuri”. Toamna pare
anotimpul primordial. Celelalte anotimpuri
nu par a exista în realitate. În toate poemele
răsar elemente ale autumnalului: „frunze
galbene”, „stropi de ploaie”, „înfrigurat
timp”, „cuibarele berzelor mistuite-n fum”,
„vântul latră-n-truna”, „soarele plăpumit în
nori”, „pe acoperiș sus/ e-atâta-nțepenire/
de s-a-ntroienit vântul”. Spre sfârșitul
ciclului, iarna devine un corolar al unei
toamne galactice: „Neaua toarce vânt/ cu-
atâta insistență/ de prinde troian./ Dangătul
clopotului/ farmec de pace-i”.
„Meditațiile” într-un vers sunt tot
niște miniaturi derivând însă tot din „cornul
ambundenței” care este haiku-ul. Aici
petalele florii de cireș ale imaginației
poetului se „presară” parcă într-un spațiu
atemporal, între zori și amurg: „Înverzind,
zăpada-nspică flori” (Ghiocei), sau „Cât jar
încins incendiază lanul” (Maci), sau „Fior
de ger împurpurând lumina” (Florilegiu),
sau „Doar pâlpâind licuricii sunt stele”
(Joc)
„Rondelurile”, în buna tradiție
clasică, încearcă să smulgă pe cititor din
mrejele efemeridelor orientale. De data
aceasta autorul simte povara poetică sub o
altă rigoare arhitecturală. Gramatica poeziei
îi dă poetului posibilitatea ca reveria, alături
de culorile realului, să-i producă în suflet un
altfel de muzică, un altfel de armonie a
imediatului. Ca și în haiku-uri, tanka sau în
poemele într-un vers, și în rondeluri
răzbate aceeași fulgurație a neantului, a
liniștii atemporale. O ironie de timid; un fel
de ironie puternică, sardonică, cuprinde
toată galeria de rondeluri. Citez unul care
mi se pare reprezentativ: „Pierdut în vis
peste măsură/ nu mă trezesc nicicând,/ iar
când o fac privesc cu ură/ fiind măcinat de-
același gând./ Cui i-am greșit de basmu-mi
fură/ iar eu ostatic până când,/ pierdut în vis
peste măsură/ nu mă trezesc de tot
nicicând./ Duplicitar n-am fost, armură/ la
cei în jur nu am oricând,/ trezirea de-aia mi-
e tortură,/ o simt mizeria-mi născând,/ ......
pierdut în vis peste măsură” (Pierdut în vis).
Rondelurile rămân în același registru al
subiectivismului poetic; eu, cititorul, remarc
în plus arhitectura poetică riguroasă. Se
simte o puternică singularizare a nervului
poetic. Eul poetic este reprezentat pur și
tranșant. Împreună cu autorul eu, cititorul,
mă gândesc și la oarece reminiscențe din
experiente de viață trecute. Nu contează cât
atelier, 1, 2013 24
de multe răni îți marchează trecutul poezia
însă poate deveni o spovedanie, sau o
asumare a unor experiențe profunde. Poezia
devine aici un act terapeutic. Rondelurile
Calendar și Anul Nou dovedesc acest lucru:
„viața... ai vrea s-o uiți cât e de-umilă,/ Ne-
având cu ea cum să bravezi...” căci „E-un
decăzut și un smintit,/ poate că-i ars de
jarul/ de-a fi mereu un răstignit,/ rămas
străin barbarul,/ .... E Anul Nou și-am fi
dorit...”
În „Variații pentru Templul meu”
autorul parcurge aceleași reverberații pline
de vagi nostalgii nervoase: „M-aș vrea/
îmblânzitorul cuvintelor-necuvintelor./
Acum când/ talazuri de fum bat la poarta-
ntâmplării,/ în acest anotimp potrivnic
nepoleitei rostiri,/ exhibat de multele
greșeli/ cu care mi-am chivernisit viața”
(M-aș vrea). Poemele sunt slobode. După
rigorile poemelor dinainte acum se
dezlănțuie „o apă cenușiu neagră”
(Stampă). Poetul îți cere „să te privești/
doar prin propriul ochi întors/ înspre
propria ființă,/ tocmai cum ai încerca să
afli/ dincolo de ușa-ncuiată,/ având cheia-n
broască” (Destin).
„Crochiurile” sunt efemeridele ale
poemelor dinainte. Remarc savoarea
calamburului, care dovedește o bună
stăpânire a limbii române: „Cântători
cântând cântarea/ Cântecelor cânt cântate,/
Cânte cântul cântătorii,/ Cântec, cântecind
cântatul.” (Ghioc).
„Secvențele grecești” bănuiesc o
călătorie în ancestral. Aici poetul îmbracă
haina pelerinului nemuritor Ahasverus
pentru a ne duce cu viteza luminii la curțile
lui Orfeu, Sapho sau a evanghelistului Ioan
în insula Patmos. Olimpul e o „frescă”.
Muntele mitic „sângerează Apusul cu înc-o
zi/ cu înc-un timp al tuturor/ și-a
nimănui”(Olimp). În lumea Elladei „cerul și
marea se pierd în peisaj,/ obroc căzând într-
n alt timp” (Orizont).
Brusc, autorul se trezește în timpul
său real, sau în timpul nostru, în prezent:
„Astăzi totul este la vedere,/ trăirile se dau
pe față,/ fără frustrări de sentimente/ bun
simț ori taină,/ că nu-i timp de ascuns,/ totu-
i ca-n piață” (Mirare). Autorul percepe
prezentul ca o provocare: „Stau încă-n
propria-mi putință/ și-mi responsabilizez
viața/ în felul meu,/ fără rabat./ Bunele-
relele,/ (dumicatul zilnic)/ le împart doar cu
cei dragi,/ că voi ceilalți,/ cei ce mă lăudați
hulindu-mă,/ nu sunteți decât vectori de
trecere.” (Să fim conștienți).
Poetul, fără a fi apoteotic,
recunoaște că „între noi timpul,/ metafora
asta ce ne duce,/ deși-i comună,/ o trăim
egoist de dramatic, ca pe-o-mpărtășanie.”
Vladimir Belity trăiește prin
subiectivismul poetic o experiență
personală, dar prin arhitectura diafanului
poetic își expune aspirațiile creatoare spre
experiențe care duc pe autor pe schelele
unei construcții impersonale.
Până la urmă poezia adevărată este
un echilibru perfect între real și ireal.
atelier, 1, 2013 25
școala de literaturã (scrieri creative/ didactici/ experimente)
Metafore, metafore…
Termenul de metaforă definește o figură de stil, un trop. Provine din fr.
metaphore (gr. metaphora, „deplasare”, „transfer de sens”) și prezintă, ca echivalenți,
doi termeni distincți, între care se realizează un transfer de trăsături semantice.
Transferul este posibil datorită conținutului semantic parțial comun al elementului
substituit și al celui care substituie. De aceea se mai numește trop adică prin asemănare
sau prin analogie. Cel mai adesea, din această pricină, metafora se confundă cu o
comparație.
În limbajul poetic modern nu sunt preferate tipurile de metafore realizate pe baza
diferențierilor față de termenii propriu-ziși; sensul propriu se sublimează în imagini
artistice inedite (importantă este conservarea sau eliminarea termenului metaforizat).
Din punct de vedere sintactic există două realizări de bază ale metaforei:
a. metafora explicită (in praesentia), construită după tipul A este B (sau orice
formă reductibilă la aceasta):
„Cand noaptea-i o regină lunatecă și brună"
(M. Eminescu);
b. metafora implicită (in absentia), construită după tipul B în locul lui A: „Părea
că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă, regina nopții moartă"
(M. Eminescu).
*
În funcție de expresia sa morfologică, metafora poate f: nominală, verba,
adjectivașă (când metafora se realizează ca epitet metaforic) și, mai rar, adverbială (ca
un epitet pe lângă un verb); cea mai frecventă este metafora nominală:
„Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce."
(M. Eminescu);
atelier, 1, 2013 26
„Materia, în trecerea-i prin om
E o pasăre ce plânge într-un pom."
(M. Sorescu).
De cele mai multe ori metafora are în același timp atât un caracter explicit cât și
unul implicit:
„Cenușa visărilor noastre/
Se cerne grămezi peste noi."
(T. Arghezi)
„Cenușa îngerilor arși de ceruri
ne cade fulguind pe umeri și pe case"
(L. Blaga).
O realizare sintactico-semantică aparte este lanțul metaforic /sau metafora in
lanț):
„O fată frumoasă e
mirajul din zariște
aurul graiului
lacrima raiului”
(L. Blaga).
Când termenii lanțului metaforic sunt aleși dintr-o sferă semantică determinabilă
și unitară, avem de-a face cu metafora filată:
„ Nevinovatul, noul ou
/Palat de nunta si cavou"
(I. Barbu)
„Din caier incâlcit de nouri
toarce vântul
Grei stropi lungi de ploaie"
(L. Blaga)
*
Din punct de vedere semantic, metafora asociază frecvent termeni distincți ca
înțeles, ori chiar aflați în opoziție binară:
- concret-abstract:
„Și gândirea-i arătura/
Peste care boi de zgură plugăresc"
(T. Arghezi)
atelier, 1, 2013 27
- concret-concret:
„Spune tu, Noapte, martor de smarald )
(T. Arghezi)
-abstract-concret:
Tăcerea gândului și-a orei
(T Arghezi)
- abstract-abstract:
Din vecinicia ta nu sunt măcar un ceas"
(T. Arghezi)
***
„Poezia este prin excelență metaforă” (fragment dintr-un interviu cu poetul Ion Mureșan intitulat "Poezia este cea mai
credibilă dovadă a existenţei lui Dumnezeu"
și realizat de Daniel Săuca , „Caiete silvane”, nr. 11, noiembrie 2010)
I.M.: ...Eu cred că poezia este prin excelență metaforă. Poezia, în orice
literatură, este o călătorie... Poezia este cea mai