Capitolul 4

ANALIZA SISTEMICĂ A FUNCŢIILOR

4.1. Analiza sistemică a funcţiilor: obiectiv; cadrul

metodologic general

Obiectivul analizei sistemice a funcţiilor este identificarea

funcţiilor critice/supradimensionate din punct de vedere economic,

adică a funcţiilor ale căror costuri sunt mult mai mari decât valoarea

lor de întrebuinţare.

Pentru atingerea acestui obiectiv, se compară pentru fiecare

funcţie cele două categorii de ponderi determinate la etapele

anterioare: ponderea în valoarea de întrebuinţare (qj) cu ponderea în

costul de producţie (pj).

La un produs ideal, conceput, proiectat şi realizat perfect,

ierarhizarea funcţiilor după ponderile lor în valoarea de întrebuinţare

trebuie să coincidă cu ierarhizarea după ponderile lor în costul de

producţie, respectându-se astfel o condiţie fundamentală specifică

ingineriei valorii care arată perfecta proporţionalitate între cele două

categorii de ponderi, exprimată de relaţia următoare:

1

(4.1)

unde a = 1.

În raport cu un sistem de coordonate qjOpj, toate funcţiile unui

produs ideal vor fi localizate pe o dreaptă (1) înclinată la 45 , aspect

prezentat în fig .4.1.

Fig. 4.1. Analiza sistemică pentru un produs ideal

La un produs real, funcţiile sale pot fi localizate în planul q j0pj

atât pe o dreaptă de regresie (2), cât şi în vecinătatea ei, dreaptă care

nu va mai fi înclinată la 45o (fig. 4.2). Prin intermediul unei astfel de

reprezentări grafice putem evalua în ce măsură există disproporţii între

costurile funcţiilor şi contribuţia lor la valoarea produsului.

Ecuaţia dreptei (2) este pj = b·qj iar coeficientul unghiular (b)

se determină prin metoda celor mai mici pătrate. Pentru a reprezenta o

proporţionalitate medie, dreapta (2) trebuie să se abată cât mai puţin

posibil de la punctele reale, condiţie exprimată prin relaţia următoare:

(4.2)

Din condiţia:

2

(4.3)

rezultă:

(4.4)

(4.5)

unde:

S - entropia sistemului, arată gradul de împrăştiere a punctelor F j în

planul qj0pj.

Evident, cu cât S este mai mic, cu atât punctele F j se află mai

aproape de dreapta (2). Se poate considera că un obiect este bine

proiectat dacă S0,01 [52].

Din fig. 4.2 rezultă că funcţiile F3, F5 şi F1 sunt funcţii critice

pentru cazul prezentat, deoarece ponderile lor în valoarea de

întrebuinţare sunt mult mai mici decât ponderile în costul produsului

şi trebuie reproiectate

Fig. 4.2. Analiza sistemică pentru un produs real

3

În tabelul 4.1. se prezintă pentru exemplificare analiza sistemică

pentru produsul traductor magnetic pasiv de mişcare.

Analiza sistemică - traductor magnetic de

turaţie .Tabelul 4.1.

Fj qj pj qj2 qj pj bqj pj-bqj (pj-bqj)2

F1 15 24,43 225 3666,5 17,81 6,62 43,82

F2 10,8 5,9 116,64 63,72 12,83 - 6,93 48,02

F3 11,6 11,08 134,56 128,53 13,78 - 2,7 7,29

F4 6,9 1,67 47,61 11,52 8,19 - 6,52 42,51

F5 8,3 2,3 68,89 19,09 9,86 - 7,56 57,15

F6 5,5 1,13 30,25 6,22 6,53 - 5,4 29,16

F7 7,1 3,74 50,41 26,55 8,43 - 4,69 22

F8 15,8 40,56 249,64 640,85 18,76 21,8 475,24

F9 12,5 1,53 156,25 19,12 14,85 -13,32 177,42

F10 6,5 7,66 42,25 49,79 7,72 - 0,06 0

Total 100 100 1121,5 1331,8 902,61

Direcţiile de cercetare ce trebuie adoptate ulterior pentru

îmbunătăţirea unui obiect, pot fi identificate cu claritate având ca

reper obiectivul fundamental al ingineriei valorii exprimat prin relaţia

pe care o prezentăm din nou:

IV maxVIG/CP

Pentru maximizarea acestui raport se poate recurge la una sau la mai

multe dintre următoarele strategii, prezentate sugestiv şi în fig.5.1. re.

4

4.2. Studiul funcţiilor auxiliare

O problemă analizată în literatura românească [53] este aceea a

funcţiilor secundare sau auxiliare care nu au utilitate dar costă. Cum le

considerăm în analiză? Există următoarele două posibilităţi:

10 Să fie reprezentate ca atare, pe axa ordonatei.

În această situaţie se naşte ideea ca în locul unei drepte de

regresie prin originea axelor să se folosească o dreaptă de forma:

Aplicând metoda celor mai mici pătrate obţinem expresiile

parametrilor a şi b.

(4.6)

unde: n - numărul de funcţii

20 Să se transfere costul funcţiilor auxiliare către funcţiile

principale pe care le condiţionează.

Aplicând acest procedeu, va trebui să corectăm ponderea în

cost a funcţiilor principale condiţionate/ajutate, prin adăugarea părţii

care revine acestora din costul şi din ponderea în cost a funcţiilor

auxiliare:

(4.7)

unde:

pj - ponderea iniţială a funcţiei principale Fj în costul produsului;

5

pj'- noua pondere în cost a funcţiei Fj;

pja'- partea din ponderea funcţiei auxiliare care revine funcţiei Fj.

Exemplu:

Becul cu incandescenţă are, printre altele, următoarele funcţii:

F1 - “transformă energia electrică în flux luminos”; F2 - “este fiabil”;

F3 - “transformă energia electrică în căldură”.

F1 şi F2 sunt principale. F3 este auxiliară pentru F1 şi F2.

Dacă, de exemplu, în urma dimensionării economice s-au

obţinut ponderile:

p1 0,25; p2 0,21; p3 0,08

şi dacă acceptăm că funcţia F3 le ajută pe primele două în mod egal,

vom obţine:

Considerăm că a doua variantă de analiză este mai corectă,

pentru că funcţiile auxiliare, nefiind sesizate de către utilizator, trebuie

să-şi transfere costul către funcţiile principale, adică acelora care au

utilitate şi sunt rezultatul direct al cerinţelor utilizatorului

4.3. Caracterul iterativ al ingineriei valorii

Pentru atingerea obiectivului urmărit, sunt situaţii în care

ingineria valorii trebuie aplicată de mai multe ori pentru unul şi

acelaşi obiect, restrâns sau mai dezvoltat în funcţie de direcţia de

cercetare adoptată.

Astfel, dacă perfecţionarea produsului se poate realiza numai

prin reproiectarea funcţiilor în vederea reducerii costurilor lor, fără a

6

se modifica dimensiunile tehnice ale funcţiilor, atunci ponderile

funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a produsului rămân aceleaşi.

Dacă direcţia de cercetare a impus reproiectarea dimensiunilor

tehnice ale funcţiilor, implicit sunt modificate şi costurile funcţiilor

respective şi astfel studiul de IV se repetă în absolut toate etapele lui

cunoscute, deoarece nivelurile de importanţă a funcţiilor sunt

influenţate în mare măsură de valorile dimensiunilor tehnice şi teebuie

calculate din nou.

4.4. Analiza utilitate/cost sau utilitate/pondere în cost.

În literatura românescă se întâlneşte analiza sistemică între q j

şi pj .

În continuare încercăm să demonstrăm de ce acest mod de

analiză crează confuzie şi chiar erori.

10 Dacă analiza se efectuează pentru produsul etalon (în care

utilităţile intrinseci sunt egale cu unitatea) ponderile pj au semnificaţia

utilităţii funcţiilor.

O altă variantă a produsului va avea în mod necesar alte

utilităţi ale funcţiilor, a căror sumă va fi diferită de unitate.

Să presupunem de exemplu, că s-ar dubla utilitatea produsului.

Dacă ponderile în cost rămân determinate în raport cu costul

total, în noua variantă vom avea un dezechilibru prea mare între cele 2

dimensiuni care deformează în mod artificial

rezultatul.

20 Dacă produsul reproiectat face într-o fază ulterioară obiectul

IV, conform metodologiei expuse anterior se va considera produs de

referinţă, ceea ce va presupune reluarea calculelor de la zero[54] .

7

30 În metodologia românească există o inconsecvenţă şi

anume: suma ponderii funcţiilor în utilitate nu trebuie neapărat să fie

egală cu unitatea, în timp ce suma ponderii în cost este întotdeauna

egală cu unitatea.

40 Faptul că în metodologie se utilizează pentru aprecierea

dimensiunii tehnice a funcţiei mărimea pj, chiar dacă aceasta se

modifică de la o variantă la alta de produs generează confuzie. De

exemplu, de cele mai multe ori se face greşeala că pentru varianta

reproiectată se stabilesc ponderile în utilitate printr-un raţionament

similar cu cel iniţial, ceea ce este total greşit.

Pentru eliminarea acestor confuzii şi imperfecţiuni, propunem

următoarele variante de analiză sistemică.

10 Dreapta de regresie se stabileşte între utilitatea şi ponderea

în cost a fiecărei funcţii:

pj = b.VIj (4.8)

cu VIj = qj.uj

unde:

qj - este unic determinat pentru varianta etalon a produsului;

uj - utilitatea intrinsecă a funcţiei pentru soluţia concretă analizată.

kj - ponderea funcţiei în cost, pentru varianta etalon, calculată prin

raportarea la costul acestei variante, astfel încât:

pj = 1 ;qj = 1

Dacă se adaugă o funcţie nouă, aceasta va primi o pondere prin

comparaţie directă cu cele existente, astfel căqj 1 . Această

diferenţă este perfect justificată prin faptul că este vorba despre alt

produs.

8

Modificarea costului faţă de varianta etalon va conduce ,de

asemenea, la modificarea ponderii în cost, implicit , ceea

ce sugerează consecvenţă în analiză.

20 După determinarea, pentru varianta reproiectată, a utilităţii

funcţiilor şi produsului, precum şi a costului se pot calcula ponderile

funcţiilor în utilitate şi în cost, folosind datele variantei reproiectate:

(4.9)

(4.10)

astfel încât, în orice variantă, atât în cea etalon, cât şi în cele

reproiectate, suma ponderilor în utilitate şi în cost rămâne egală cu

unitatea.

În opinia noastră, această relaţie este cea mai corectă,

respectând cel mai bine spiritul principiului proporţionalităţii; este

însă cea mai laborioasă şi poate încă să creeze confuzii.

4.5. Aspecte particulare ale ingineriei valorii

4.5.1. Ingineria valorii la produsele modulate

Concepţia modulară a unor obiecte se promovează din ce în ce

mai mult datorită avantajelor tehnico-economice. Prin modul vom

considera o componentă a produsului care are un set de funcţii ce o

individualizează de celelalte module, cu excepţia funcţiilor cu caracter

general (să fie fiabil, să fie mentenabil etc.).

9

În acest caz, IV se poate efectua pe fiecare modul în parte sau

numai pentru anumite module, alese după diferite criterii

(costul/durata studiului, importanţa funcţiilor, ponderea modulului în

costul produsului etc.).

4.5.2. Ingineria valorii pe subsisteme

Metodologia curentă a ingineriei valorii

preconizeaza direcţiile de modernizare a unui obiect, în

urma identificării funcţiilor critice prin analiza sistemică

generală, efectuată la nivelul întregului obiect.

Ingineria valorii pe subsisteme (ansamble,

subansamble) este recomandată pentru obiecte de

mare complexitate şi are urmatoarele obiective:

identificarea şi cuantificarea contribuţiei fiecărui

subsistem la generarea funcţiilor critice la nivelul

unui întreg produs;

identificarea funcţiilor critice la nivelul fiecărui

subsistem, funcţii ce nu au reieşit ca fiind critice prin

analiza sistemică globala 55, 56.

Aplicarea IV pe subsisteme implică

parcurgerea următoarelor etape:

a) Analiza sistemică globală.

Aceasta primă etapă de aplicare a IV pe

subsisteme coincide de fapt cu analiza sistemică

globala specifică metodologiei tradiţionale de IV şi are

ca obiectiv identificarea funcţiilor critice la nivelul

10

întregului produs studiat (P). În fig. 4.3. este prezentat

rezultatul unei astfel de analize pentru un produs virtual

format din patru subansamble.

Astfel, pentru exemplul abordat, funcţiile cele mai

critice la nivelul întregului produs P sunt în ordine Fx si

Fc. Deşi funcţiile Fa şi Fb sunt situate deasupra dreptei

de regresie, se poate accepta într-o prima instanţă că

nu sunt critice deoarece la fiecare dintre ele ambele

categorii de ponderi (în cost - pj şi în valoarea de

întrebuinţare - qj) sunt apropiate ca valoare.

b) Stabilirea nomenclatorului de funcţii pentru

fiecare subsistem.

Din nomenclatorul de functii al întregului produs

P, se identifica pentru fiecare subsistem Sk, doar

funcţiile Fjk la a căror materializare participă acest

subsistem.

11

Fig. 4.3. Analiza sistemică globală, la nivelul produsului

P.

c) Determinarea nivelurilor de importanţă pentru

funcţiile fiecărui subsistem.

Pentru fiecare funcţie Fjk se determină nivelul sau

de importanţă njk , astfel:

proporţional cu nivelul de importanţă nj stabilit initial

la nivelul întregului produs, sau

printr-o noua ordonare a funcţiilor Fjk prin aplicarea

unuia dintre procedeele consacrate.

d) Calculul ponderilor în valoarea de întrebuinţare

pentru funcţiile fiecărui subsistem.

Ponderile în valoarea de întrebuinţare a funcţiilor

Fjk se calculează cu relaţia următoare:

qn

njkjk

jkj

(4.11)

e) Dimensionarea economică a funcţiilor fiecărui

subsistem.

Dimensionarea economică a funcţiilor Fjk se

efectuează pe baza procedurii specifice IV traditionale

şi a aceloraşi date iniţiale, calculându-se astfel costurile

funcţiilor (Cjk).

Ponderile funcţiilor Fjk în costul fiecarui subsistem

Sk se determină cu relaţia următoare:

12

pC

Cjkjk

jkj

(4.12)

f) Analiza sistemică la nivelul fiecărui subsistem.

Pentru efectuarea analizei sistemice la nivelul

fiecărui subsistem, se calculează mai întâi coeficienţii

unghiulari ai dreptelor de regresie (k) pentru fiecare

subsistem Sk, folosind următoarea relaţie:

b

q p

qk

jk jkj

jkj

2 (4.13)

de unde rezultă:

k karctg b (4.14)

13

Fig. 2. Analiza sistemică la nivelul fiecărui subsistem Sk.

Pe baza reprezentărilor grafice prezentate în fig. 4.4. se

constată următoarele:

Contribuţia fiecărui subsistem la generarea

funcţiilor critice la nivelul întregului produs.

Astfel, funcţia Fx este determinată în ordinea

contribuţiei lor de subsistemele S3, S1 şi S2, iar funcţia

Fc este determinată în primul rând de către

susbsistemul S1 şi într-o mică măsură de către

subsistemele S2 si S3.

Funcţiile critice la nivel de subsisteme,

neidentificate iniţial ca funcţii critice la nivelul

întregului produs.

Astfel, la nivelul subsistemului S1 funcţia Fz este funcţia

cea mai critică, deşi la nivelul produsului P nu ridica

iniţial nici o problemă. Într-o situatie similară se mai

află: la nivelul subsistemului S2 funcţiile Fy si Fa, iar la

nivelul subsistemului S3 funcţiile Fa si Fb.

Referitor la funcţiile Fa si Fb se poate concluziona

ca într-o prima instanţă nu au fost considerate ca fiind

14

critice la nivelul întregului produs P datorită efectului de

compensare realizat de către subsistemul S4.

Studiul poate fi continuat şi aprofundat printr-o

analiză cu caracter iterativ specifică IV tradiţionale-

denumită şi IV în cascadă, cat şi prin IV în trepte.

4.5.3. Ingineria valorii în trepte

Ingineria valorii în trepte constituie o

dezvoltare a metodologiei tradiţionale de IV şi are ca

obiectiv aprofundarea studiului prin orientarea

cercetărilor către redimensionarea organologică sau

tehnologică. Pentru aceasta, analiza sistemică globală

poate fi realizată ulterior pe cele două elemente

fundamentale ale costurilor funcţiilor - cheltuielile

materiale (Cmj) şi cheltuielile salariale (Csj), parcurgând

următoarele etape:

a) Stabilirea cheltuielilor materiale şi salariale

pentru fiecare funcţie, ştiind că:

Cj = Cmj + Csj

(4.15)

unde:

Cj - costul total al unei funcţii Fj;

Cmj - cheltuielile materiale specifice funcţiei Fj;

Csj - cheltuielile salariale specifice funcţiei Fj.

15

b) Calculul ponderilor funcţiilor în costul

produsului, separat, pentru cheltuielile materiale şi

salariale, cu relaţiile:

pmj = Cmj / Σ Cmj (4.16)

psj = Csj / ΣCsj

(4.17)

c) Analiza sistemică pentru fiecare dintre cele

două categorii de cheltuieli.

Pentru efectuarea analizei sistemice se calculează

mai întâi coeficienţii unghiulari ai dreptelor de regresie

(m) si (s) folosind următoarele relaţii:

bm = Σqj.pjm / Σqj2 4.18)

bs = Σqj.pjs / Σqj2 (4.19)

unde:

qj - ponderea funcţiei Fj în valoarea de întrebuinţare a

produsului.

Din relatiile (4.18) si (4.19) rezulta:

αm = arctg bm

(4.20) αs = arctg bs

(4.21)

Considerând în continuare acelaşi exemplu, pe

baza reprezentărilor grafice prezentate în fig. 4.5. se

constată următoarele la nivelul întregului produs P:

funcţia Fx este critică datorită ambelor cauze: atât

cheltuielilor materiale cât şi celor salariale;

16

funcţia Fc este critică numai datorită cheltuielilor

materiale.

Studiul de IV în trepte poate fi aprofundat ulterior

prin IV pe subsisteme, cuantificându-se astfel

contribuţia fiecăruia dintre acestea la eventualele

supradimensionări ale cheltuielilor materiale sau/şi

salariale.

17

Fig.4.5. Analiza sistemica la nivelul cheltuielilor

materiale şi a cheltuielilor salariale.

4.5.4. Analiza sistemică pe elemente de cost.

Pornind de la sugestia făcută de şcoala românească de IV [57]

de a se efectua analiza sistemică atât pentru costul total cât şi pe cele

două componente ale sale, materialele şi manopera, autorul propune o

generalizare [58].

Astfel, dacă se notează cij costul cu care resursa Ri (materiale,

energie, manoperă, cheltuieli generale) participă la realizarea costului

funcţiei Fj se determină ponderea fiecărui tip de resursă în costul

funcţiei:

(4.22)

Costul funcţiei Fj este:

(4.23)

Ponderea funcţiei în costul total este:

(4.24)

Formula (79 ) a dreptei de regresie devine:

(4.25)

unde:

18

ak U

Uiij j

j

2 (4.26)

este panta dreptei de regresie a dependenţei dintre costul resursei R i şi

utilitatea funcţiei Fj:

k U aij j i (4.27)

În tabelul 4.2. sunt prezentate rezultatele unui exemplu-test.

19

Tabelul 4.2

Analiza sistemică pe elemente de cost

RESURSE COST F1 F2 F3 F4

MATERIALE 200 50 5O 25 75

MANOPERĂ 300 25 50 75 150

ENERGIE 250 50 25 100 75

CHELTUIELI

GENERALE

250 75 75 50 50

TOTAL 1000 200 200 250 350

PONDERE ÎN

UTILITATE

1 0,1 0,2 0,3 0,4

PREŢ 1500 150 300 450 600

PONDERE ÎN COST 1 0,2 0,2 0,25 0,35

k j1 0,2 0,05 0,05 0,025 0,075

k j2 0,3 0,025 0,05 0,075 0,15

k j3 0,25 0,05 0,025 0,1 0,075

k j4 0,25 0,075 0,075 0,05 0,05

Analiza rezultatelor din acest exemplu conduce la următoarele

concluzii cu valabilitate generală:

1o Încadrarea funcţiilor în funcţii supradimensionate sau bine

dimensionate din punct de vedere economic se poate realiza pentru

fiecare gen de resursă în parte.

2o O funcţie poate să fie bine dimensionată în ceea ce priveşte

o anume resursă, dar supradimensionată în privinţa altor resurse.

3o Analiza se poate limita la o singură resursă.

20

4.5.5. Analiza energetică a valorii.

Notăm cu pij ponderea fiecărei categorii de cheltuieli (resurse)

în realizarea funcţiei [59], adică dimensiunea economică a funcţiei

pentru resursa respectivă:

(4.28)

Analiza proporţionalităţii dintre dimensiunea qij şi utilitatea

funcţiei conduce la dreapta de regresie:

(4.29)

unde:

(4.30)

Dar ak

U

c U

c Uiij

j

ij j

j

2 2 (4.31)

Rezultă:a

b

c

cri

i

ii (4.32)

unde: ri reprezintă ponderea resursei Ri în costul total al produsului.

Spre deosebire de prima analiză, în care panta dreptei de

regresie se obţine prin sumarea pantelor corespunzătoare fiecărei

resurse, a doua analiză este independentă, concluziile având însă un

grad mai redus de generalitate.

Aceasta a doua formă de analiză ne-a sugerat abordarea

concretă a unor resurse speciale, cum ar fi resursa energetică [60].

21

Argument:

Deciziile pe care la iau oamenii de la simpla alegere a

meniului, până la marile probleme strategice care privesc întreaga ţară

sunt direct sau indirect dictate şi de energie.

Conţinutul energetic al unui produs, proces, activitate include

energia înglobată în toate fazele de realizare şi utilizare a acestuia, de

la materia primă şi până la produsul aflat în exploatare. Astfel, putem

întâlni produse care se execută din materiale cu un conţinut energetic

redus, dar a căror realizare solicită un consum mare de energie; altele

se realizează cu un consum mic de energie dar necesită în exploatare

consumuri mari.

În general, conţinutul energetic al unui produs este dat de

relaţia:

E = EMP + EMF + EPT + EU (4.33)

unde:

EMP - energia încorporată în materiile prime; EMF - energia

încorporată în mijloacele fixe, participante la realizarea produsului;

EPT - energia primară, corespunzătoare energiei consumate în unitate

pentru realizarea produsului;EU - energia consumată de produs în

decursul exploatării sale.

Se observă că pentru determinarea conţinutului energetic al

unui produs sunt necesare informaţii complexe în legătură, atât cu

procesele energetice din amonte, cât şi din aval de producător. În

multe cazuri, însă, se constată o oarecare echivalenţă în privinţa unora

din cei patru termeni, astfel încât se poate simplifica procesul de

informare şi analiză.

22

Ideea ingineriei energetice a valorii este aceea de a pune faţă

în faţă utilitatea funcţiei şi a produsului, pe de o parte, cu conţinutul

energetic al lor pe de altă parte.

Dimensiunea energetică a funcţiei sau conţinutul energetic al

funcţiei reprezintă cantitatea de energie consumată pentru funcţie,

respectiv ponderea funcţiei în conţinutul energetic al produsului.

Dacă se cunosc ponderile kij, ale costului reperului (operaţiei)

Ri pentru funcţia Fj şi conţinutul energetic al reperului Ri (Wi) atunci

se poate determina participarea acestui reper la dimensiunea

energetică a funcţiei.

W W kij i ij (kwh/funcţie) (4.34)

Rezultă conţinutul energetic al funcţiei Fj:

W Wj iji

(Kwh/funcţie) (4.35)

respectiv ponderea funcţiei în conţinutul energetic al produsului:

wW

W

W k

W kjj

jj

ii

ij

i ijji

(4.36)

Analiza sistemică, utilizând dreapta de regresie:

(4.37)

conduce la următoarele concluzii:

1o Funcţiile supradimensionale din punct de vedere energetic

sunt acelea pentru care se consumă prea multă energie în raport cu

utilitatea lor.

Asupra acestor funcţii va fi necesară o acţiune de reducere a

consumului de energie. Acţiunile care decurg din această analiză nu

23

vor fi îndreptate în mod obligatoriu spre ieftinirea unor repere ci spre

reducerea energiei încorporate.

2o Este posibil ca o asemenea analiză să intre în contradicţie cu

analiza globală, pe costuri. In aceasta situaţie se pot utiliza metodele

analizei multicriteriale pentru determinarea priorităţilor în

îmbunătăţirea soluţiei constructive.

3o Dimensiunea energetică a funcţiei şi produsului are un

avantaj cert în raport cu dimensiunea economică şi anume, acela că nu

are ca intermediar preţul, care variază de la o etapă la alta, înglobând

şi alte elemente decât cele de substanţă.

24