Şoseaua Kiseleff

Lungime : 8 kmTimp de parcurs : 2-2 1/2 orePiaţa Victoriei — Şoseaua Kiseleff — Muzeul Satului — Piaţa Charles de Gaulle — B-dul Aviatorilor — strada Muzeul Zambacian — strada Emile Zola — strada Andrei Mureşanu — strada Sofia — strada G. Demetriade — Monumentul Aviatorilor — Şoseaua Aviatorilor — Aleea Alexandru — strada Atena — strada Varşovia — Piaţa Quito — strada Londra — strada Atena — Aleea Modrogan — B-dul Aviatorilor — Piaţa VictorieiPrimul traseu pe care îl vom descrie în cele ce urmează ne va conduce de-a lungul a două celebre „şosele“ bucureştene, cunoscute astăzi sub denumirea de Pavel Dimitrievici Kiseleff şi Aviatorilor. Spunem „astăzi“, pentru că, după cum vom vedea, ele au purtat în trecut mai multe denumiri. Axe principale ale părţii de nord a capitalei, cu largă deschidere, mărginite de alei umbroase, ritmate de ronduri, având, la început şi la sfârşit câte o amplă piaţă, aceste bulevarde au fost cunoscute odinioară şi în bună măsură au rămas aşa şi astăzi, drept locurile de plimbare spre care s-au îndreptat cu predilecţie paşii bucureştenilor iubitori de linişte şi aer curat. Muzee celebre, elegante monumente de for public, interesante palate, somptuoase reşedinţe particulare, toate încojurate de verdeaţă constituie tot atâtea locuri spre care ne vom îndrepta cu admiraţie privirea.Traseul se desfăşoară în mod cronologic, în concordanţă cu apariţia şi dezvoltarea celor două artere, dar şi a complexelor rezidenţiale pe care le străbate. Astfel, pornind din Piaţa Victoriei, vom străbate la început Şoseaua Kiseleff, continuând până dincolo de Arcul de Triumf la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, după care, urmărind aleile Parcului Herăstrău şi ocolind apoi Piaţa Charles De Gaulle vom intra pe Bulevardul Aviatorilor; la jumătatea bulevardului ne vom abate la stânga spre a cunoaşte mai îndeaproape istoriile unor case aflate pe teritoriul fostelor parcelări Filipescu, Bonaparte şi Dorobanţi, pentru a reveni la aceeaşi Şosea şi a ne îndrepta, în final, spre Piaţa Victoriei, adică la punctul de unde am pornit. Întregul itinerar se poate uşor desluşi consultând harta ataşată acestui ghid, hartă ce include şi obiectivele amintite.Măsurat cu pasul, adică fără grabă, socotind şi timpul necesar cunoaşterii monumentelor de pe traseu, întregul itinerar poate fi străbătut în vreo trei ceasuri bune, ca să folosim o expresie ce ne introduce în atmosfera unei epoci pe care o vom evoca deseori în cuprinsul ghidului. Se-nţelege, fireşte, că în această socoteală nu este inclus şi timpul necesar vizitării muzeelor de pe parcurs, lucru pe care îl vom lăsa la latitudinea celor ce vor întreprinde această plimbare. Vom puncta însă istoria acestor muzee fără a omite să atragem interesul călătorului prezentând succint, atât cât ne va permite spaţiul, câteva din valoroasele exponate ce se găsesc adăpostite aici.

Calea Victoriei

Calea Victoriei – SudLungime : 4 kmTimp de parcurs : 1-1 ½ orePiaţa Naţiunile Unite — Calea Victoriei — B-dul Regina Elisabeta — Piaţa Universităţii — B-dul I. C. Brătianu — Piaţa Unirii — Aleea Dealul Mitropoliei — B-dul Unirii — strada Sf. Apostoli — Piaţa Naţiunile UniteCalea Victoriei – NordLungime : 8 kmTimp de parcurs : 2-3 oreHotelul Intercontinental — strada Biserica Enei — strada Academiei — B-dul Regina Elisabeta — Calea Victoriei — Piaţa Revoluţiei — strada Boteanu — strada C. A. Rosetti — strada Ştirbei Vodă — strada Spiru Haret — strada General Berthelot — Calea Victoriei — strada Biserica Amzei — strada Christian

1

Tell — strada Henri Coandă — strada Nicolae Iorga — Calea Victoriei — strada General Gh. Manu — Strada Orlando — Calea Victoriei — B-dul Lascăr Catargiu — Piaţa Romană — B-dul Magheru — strada Tache Ionescu — Piaţa Alexandru Lahovary — strada Dionisie Lupu — strada Pitar Moş — strada C. A. Rosetti — B-dul Nicolae Bălcescu — Hotel Intercontinental.Felix Aderca, un fin observator al trecutului Bucurestilor, scria: „Cei mai mulţi dintre noi avem încă naivitatea să credem că oraşele trăiesc prin clădiri, parcuri, bulevarde, tramvaie şi telefoane. Greşeală! Oraşele trăiesc prin sufletul lor, şi fiecare metropola îşi zămisleşte o atmosferă, duhul ei neasemuit…“Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi artere ale Bucureştilor şi fără, îndoială, una dintre cele mai cunoscute, însufleţite şi pitoreşti, amintind, prin varietatea de stiluri arhitectonice ce se înfăţişează privitorului de frumuseţea „Micului Paris“ de odinioară. Chiar dacă această arteră de căpetenie a Capitalei –„starostele străzilor care de două veacuri stăpâneşte oraşul“, cum o numeşte Gh. Crutzescu – e amintită prima dată către sfârşitul secolului al XVI-lea, forma ei actuală a prins contur abia după jumătatea celui de-al XIX-lea veac, astfel că astăzi Calea Victoriei, din fericire aproape neatinsă de sistematizările comuniste, şerpuieşte când mai lată, când mai îngustă, între Piaţa Victoriei, la nord şi Cheiul Dâmboviţei, la sud (Piaţa Naţiunile Unite).Partea cea mai veche a Căii Victoriei este porţiunea dintre actuala Piaţă a Revoluţiei şi Piaţa Victoriei, loc care se găsea în afara oraşului, şi care, încă înainte de epoca brâncovenească, alcătuia Drumul Braşovului. Porţiunea sudică îşi are începuturile legate domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) fiind deschisă în anul 1692, pentru a uni casa beizadelelor sale („casa coconilor domniei mele“) ce se afla pe malul stâng al Dâmboviţei cu casele pe care domnul le avea la Mogoşoaia şi unde avea să-şi construiască un minunat palat (1702), existent din fericire şi astăzi. Pentru aceasta Brâncoveanu a dărâmat cam tot ce-i stătea în cale, croind drum drept prin locurile vărului său, Aga Constantin Bălăceanu (duşmanul de moarte căzut în bătălia pe care o câştigase voievodul împotriva imperialilor austrieci la Zărneşti la 11 august 1690) pe care şi le însuşise, până dincolo de locurile mătuşii sale, Maria Doamna (soţia lui Şerban Cantacuzino, soacra şi sprijinitoarea Bălăceanului, refugiată atunci la Sibiu şi care protestase, dar fără folos). Un fel de expropriere fără despăgubiri pe care totuşi n-o putem numi silnicie dacă ne gândim la moravurile acelei epoci. La început se numise Uliţa Mare spre Sărindar, după numele mănăstirii zidite la 1652 de Matei Basarab ce se afla pe locul Cercului Militar de astăzi.Cum pe vremea aceea uliţele erau pavate cu podele din trunchiuri de copaci (pavajul din piatră cubică va apare abia prin anul 1824), Uliţei Mari spre Sărindar i s-a spus, cu timpul, Podul Mogoşoaiei, nume ce a dăinuit până după războiul de independenţă de la 1877-78, când a fost schimbat în Calea Victoriei, căci pe aici şi-au făcut intrarea triumfală trupele române victorioase la Plevna, Rahova, Griviţa şi Smârdan. Iată etapele unei metamorfoze – uliţă-pod-cale – ce desluşesc limpede vechimea şi istoria acestei străzi.Începând cu secolul al XVIII-lea, Calea Victoriei devine o zonă de locuit căutată, mai multe familii boiereşti, dar şi negustoreşti, cu stare, ridicându-şi casele. Este una dintre primele artere bucureştene care au cunoscut modernizarea europeană. Ultima jumătate a secolului al XIX-lea este marcată de apariţia clădirilor moderne, de rezonanţă franceză precum Palatul Poştelor, Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), a pasajelor Macca şi Villacrosse a hotelurilor – High Life, Imperial, Splendid, Capşa, Hotel de France, Hotel Louvru, Hotel du Boulevard, Hotel Hugues etc., dar şi a palatelor somptuoase precum cele ale familiilor Ştirbey, Cantacuzino, Sturdza şi desigur, Palatul Regal.Calea Victoriei a rămas în istorie pentru savoarea anilor în care aici era, cum spune istoricul Adrian Majuru, „o esplanandă a modei, a conversaţiei, flirtului, a gesturilor măsurate, a complezenţei, toate atent calculate.“ Această atmosferă mai respiră astăzi doar prin clădirile care s-au păstrat într-o bogată varietate de stiluri, clădiri ale căror poveşti le vom scoate la lumină pe parcursul a două trasee destinate amatorilor de incursiuni urbane.Vom porni de-a lungul acestor trasee în circuit care se desfăşoară de-a lungul Căii Victoriei ca ax principal, cu scurte abateri acolo unde există locuri şi istorii ce merită a fi cunoscute. Astfel, un prim circuit ne va purta paşii în lungul Căii Victoriei de la Dâmboviţa până la intersecţia cu Bulevardul Regina Elisabeta, trecând apoi prin Piaţa Universităţii, pe b-dul I. C. Brătianu până la Piaţa Unirii şi revenind la locul de plecare prin strada Sfinţii Apostoli. Cel de-al doilea circuit, mult mai extins, este în continuarea primului şi urmăreşte, în mare parte, Calea Victoriei cu începere de la Cercul Militar cu revenire prin b-dul Magheru.

2

Centrul Vechi

Lungime : 4 kmTimp de parcurs : 1 orăPiaţa Universităţii — strada Toma Caragiu — strad Ion Ghica — strada Doamnei — strada Eugeniu Carada — strada Lipscani — strada Smârdan — strad Stavropoleos — strada Poştei — strada Sf. Dumitru — strada N. Tonitza — strada Franceză — Curtea veche — strada Covaci — strada Şelari — strada Smârdan — strada Lipscani — Piaţa Sf. Gheorghe — Piaţa UniversităţiiCând acum mai bine de şase veacuri, mai precis în secoulul al XIV-lea, „judeţul“ de Ilfov scruta drumul Giurgiului de pe meterezele turnului de pază cocoţat pe ridicătura de pământ din coasta dinspre miazănoapte a Dâmboviţei, priveliştea ce i se înfăţişa trebuie să fi fost una săracă. Câteva colibe, poate şi nişte mori de apă ori niscaiva acareturi alcătuiau ceea ce se numea un sat. Jur împrejur Codrii Vlăsiei se întindeau adânci şi întunecoşi până dincolo de zări. Numai turnul din cărămidă vestea oraşul ce avea să apară devenind sâmburele Bucureştilor. Când Vlad Ţepeş a dat cunoscutul hrisov din 20 septembrie 1459 unde e pomenit, pentru prima dată, numele Bucureştilor, avem un reper de la care putem începe a socoti anii cerţi ai urbei.Târgul a crescut cu vremea. Mai întâi a fost o cetăţuie în secoulul al XIV-lea, apoi cetatea construită de Vlad Ţepeş, pe o fortificaţie anterioară, apoi, pe măsură ce a devenit reşedinţă domnească au început a se aşeza aici boieri şi dregători, negustori şi meşteşugari alcătuind Târgul din Lăuntru. Au venit brutari, simigii, cofetari, zăbunari, şalvaragii, blănari, işlicari, cojocari, şelari, ceaprăzari, cavafi, zarafi, mărchitani, tabaci, covaci, cuimigii. Mai târziu s-au ivit hanuri, s-au tăiat străzi, iar în secolul al XIX-lea s-au ridicat hoteluri, apoi elegante edificii bancare. Au fost cutremure, incendii inundaţii, năvăliri vrăjmaşe, ocupaţii, războaie, molime care au pricinuit necontenite distrugeri. De mai multe ori oraşul a fost ras din temelii, dar a renăscut de fiecare dată cu îndoită vigoare. Casele noi şi-au sporit aspectul cu zidurile celor vechi, absorbindu-le şi transformându-le. Aşezat în bătaia vânturilor dintre Orientul păgân şi Apusul catolic sau protestant, Bucureştiul n-a avut impresionantele monumente pe care le au Parisul, Londra, sau Amsterdamul. Nu-i de mirare că un vizitator parizian al anului 1574, pe nume Pierre Lescalopier, călător în Bucureşti de la Veneţia la Constantinopol nu reuşise să zărească „nicio clădire cumsecade“ („aucun beau bastiment“), comparându-le cu cele cunoscute în occident.Povestea Centrului Vechi, ale cărui străzi şi monumente avem a le cunoaşte pe îndelete pe parcursul traseului ce îl propunem în paginile ce urmează, e de fapt povestea unui oraş. L-am putea numi chair „oraşul din oraş“ dacă-i socotim puternica personalitate reflectată limpede de contrastul dintre acestă zonă din inima Capitalei şi locurile cu care se învecinează de-a lungul unui perimetru hotărnicit de Calea Victoriei, B-dul I. C. Brătianu, Piaţa Universităţii şi Piaţa Unirii, la care mai putem adăuga zona din jurul bisericii Sf. Gheorghe Vechi până la Calea Moşilor.Centrul Vechi şi-a păstrat astăzi mai puţin din farmecul de odinioară. Au rămas, desigur clădirile de demult, s-a conservat reţeaua stradală dezvoltată în jurul celor trei axe principale care traversează zona de la est la vest şi care se numesc strada Doamnei, Lipscani şi Franceză. A pierit în schimb acea pitorească animaţie stradală, au dispărut celebrele restaurante unde cântau un Grigoraş Dinicu, un Cristian Vasile, o Maria Tănase, unde zăboveau nopţi îndelungi un Coşbuc, un Eminescu, un Caragiale… Centrul Vechi al zilelor noastre este o lume a contrastelor stridente: clădiri impunătoare şi străzi recent restaurate care stau alături de case greu încercate de vreme. Terase modeste se oglindesc în vitrinele unor cafenele de lux. Lumea e pestriţă, grăbită, ici câte un turist – străin – care să străbată la pas străduţele întortocheate. Ici un teatru elegant, dincolo o curte dărăpănată. Şi totuşi, Centrul Vechi, ale cărui înţelesuri e limpede că nu se lasă desluşite fugitiv, e o lume care merită descusută, cunoscută pe îndelete şi mai ales apreciată la adevărata ei valoare. Practic patrimoniul său e mărturia începuturilor şi devenirii unui mare oraş.

3

CALEA VICTORIEI 1

1.Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ – corp vechi

Traseul propus pentru partea de nord al Căii Victoriei începe din parcarea hotelului Intercontinental de unde urmăm spre dreapta Bulevardul Nicolae Bălcescu, traversăm şi intrăm pe strada Enei al cărei front sudic e dominat de impozanta faţadă a palatului Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ construit pentru Şcoala Superioară de Arhitectură înfiinţată de Ermil Pangratti la 1904. Edificiul a fost construit în etape, între anii 1912-1927 de arhitecţii Grigore Cerchez şi Statie Ciortan care au realizat faţadele în manieră brâncovenească.

2.Biserica „Sf. Nicolae“ - dintr-o Zi

Pe strada Academiei se ridică o veche biserică recent restaurată (am spune nefericit, dacă e să privim pridvorul închis de oribile termopane): Biserica Sf. Nicolae, numită şi „Dintr-o zi“ (numită aşa pentru ca a fost construită într-un an şi sfinţită exact un an mai târziu), o veche bisericuţă de lemn a urmaşilor lui Mihaiu ot Târgşor, ucis în anul 1612 de către vornicul Radu Mihnea fiindcă îi râvnea domnia. Locul a ajuns în proprietatea Doamnei Marica, soţia voievodului Constantin Brâncoveanu care în 1702 „au ridicat această bisericuţă mititică foarte şi au înălţat alta de piatră în locul ei, foarte iscusită şi gingaşă, făcând-o şi pe care au înfrumuseţat-o atât pe dinăuntru precum şi pe dinafară, precum se vede.“ (Radu Greceanu)

3. Cercul Militar Naţional

Cercul Militar Naţional flancând spre vest actuala „Piaţă a Tricolorului“ este un impozant edificiu ridicat în etape între 1912-1923 după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, cu o monumentală faţadă cu colonade în stil corintic şi bogate decoraţiuni. Interiorul, la decorarea căruia au contribuit arhitecţii Ernest Doneaud şi Victor Ştefănescu cu sprijinul inginerilor Anghel Saligny, Elie Radu ş.a. este nu mai puţin strălucitor. Edificiul se continuă cu o elegantă terasă ale cărei scări îmbrăţişează un „joc de apă“ – Fântâna Sărindar, singura care mai aminteşte ce a fost aici. E vorba de vechea biserică a Sărindarului, care existase aici încă din vremea lui Mihai Viteazul şi fusese refăcută, în veacul al XVII-lea, pe timpurile lui Matei Basarab (1632-1654), de boierii Cocorăşti.Biserica a fost demolată la 1896. Fântâna de astăzi aminteşte de cişmeaua făcută aici de vodă Alexandru Ipsilanti pe la 1779 cu apă adusă pe olane de la izvoarele Giuleştilor.

4

Vizavi, puţin retras de la stradă, se află blocul cu coloane la parterul căruia funcţionează astăzi o agenţie BRD. Mai înainte, în spaţiul acestei agenţii de bancă fusese cunoscutul magazin „Romarta Copiilor“, nume sub care blocul respectiv mai este cunoscut, de uniii, şi astăzi. În locul acestui bloc cu dublă funcţiune – locuinţe şi comerţ – ridicat pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut se aflase Casa Popovici, al cărei front stradal era aproape lipit de Calea Victoriei şi la parterul căreia se înşiruiau nenumărate prăvălii. La etaj, timp de trei sferturi de veac, funcţionase clubul liberal.

Arhitect: arh. Dimitrie Maimarolu

Anul: 1912

Adresa: Str. Constantin Mille nr. 1, sect. 1

Cercul Militar / Petre Nada

4. Casa Capşa

Clădirea cu cea mai bogată istorie a Căii Victoriei este Casa Capşa, care, aşa cum spune Gh. Crutzescu, „timp de 75 de ani a fost mai mult decît o cofetărie, un hotel sau o cafenea, a fost într-un fel buricul ţării şi cronica ei vie.“ S-o luăm cu începutul, căci istoria clădirilor care au precedat-o pe cea actuală e la fel de interesantă. Pe la începuturile domniei lui Caragea Vodă sosise în Bucureşti sasul Mathias Bródy cu o comédie cum nu mai pomeniseră Bucureştii, anume o „dioramă“ instalată într-o şandrama de scânduri aşezată tocmai în fundul curţilor boierului Iordache Slătineanu al cărui loc se întindea pe vremea aceea din Calea Victoriei până către strada Academiei. Vreme de vreo patru ani, răstimp în care Mathias a adunat o avere frumuşică, priveliştile înfăţişate de dioramele sasului avură darul de a atrage „şiroi neîntrerupt de lume“. Pe la 1828, pe locul vechii şandramale a apărut o clădire nu foarte arătoasă în care italianul Eronimo Momolo, bucătar al lui Grigore Vodă Ghica instalase un teatru care avea să dăinuiască multă vreme şi pe care bucureştenii îl cunoşteau sub denumirea de „teatrul cel mic“. Acelaşi Momolo cumpără pe la 1830 şi casele boierilor Slătineni de pe locul actualei Case Capşa deschizând la parter un birt, iar la etaj o mare sală de bal, celebră în epocă : sala Slătineanu Momolo, renumită prin seratele şi „club maské“-urile ce se organizau aici însă mai ales prin orchestra al cărei kapellmeister era celebrul Ludwig Wiest, compozitor şi dirijor. Dar, cum la Bucureşti mai toate sunt trecătoare, faima acestei săli a ruginit după vreo treizeici de ani când apăruse sala Bossel şi se deschisese, prin curţile Slătinenilor, strada Nouă (nume vremelnic dat din lipsă de inspiraţie mai tuturor străzilor nou deschise în acele timpuri) astăzi strada Edgar Quinet la capătul căreia se înfiripase celebra Grădină Raşca, ţinută de acel ceh cu nume imposibil: Hrtscha. Pe la 1868, la parterul casei Slătinenilor fraţii Capşa – Constantin şi Grigore, nepoţi ai unui cojocar negustor de la începtul secolului al XIX-lea, pe nume Dumitru Capşa – îşi instalează aici cofetăria care până atunci funcţionase în casele Damari (pe locul clădirii Bancorex de astăzi) apoi în casele hanului Castrişoaiei (azi blocul Rosenthal). Cafeneaua, restaurantul şi hotelul aveau să le deschidă ceva mai târziu, la 1891, respectiv 1885, cumpărând vechea casă a Slătinenilor, pe care au modificat-o şi au extins-o. Ce a însemnat Capşa în istoria Bucureştilor e greu de povestit în câteva

5

rânduri... „Capşa este „sufletul topografic şi moral al Bucureştilor“, spunea, pe bună dreptate Paul Morand În epoca sa de glorie Casa Capşa, „sufletul topografic şi moral al Bucureştilor“, cum o numea scriitorul Paul Morand a avut drept oaspeţi numărat glorii ale teatrului francez precum Sarah Bernhardt, compozitorul italian Pietro Mascagni, mareşalul francez Joseph Joffre, generalul francez Maurice Gamelin, dar şi românii George Enescu, Elena Văcărescu, Radu Rosetti, Duiliu Zamfirescu şi mulţi alţii. Aceeaşi Cafenea Capşa, pe care, mai târziu, Tudor Arghezi o va numi „singurul local intelectual rămas pe Calea Victoriei“, era locul de întâlnire al protipendadei bucureştene, al oamenilor politici de toate culorile şi nuanţele, cenaclu şi sursă de inspira]ie pentru scriitorii, dar şi pentru artiştii plastici bucureşteni. Această strălucită faimă a apus treptat către sfârşitul perioadei interbelice. Clădirea a fost avariată la cutremurul din 1940, apoi la bombardamentele din 1944 însă a fost refăcută ajungând până la noi. Azi, Casa Capşa nu e altceva decât un luxos hotel-restaurant a cărui atmosferă nu mai aminteşte prin nimic ceea ce era odinioară.

Arhitect: arh. Louis Weeks, Walter Froy

Anul: Casa Slătineanu; sec. XVIII, 1873;

Adresa: Calea Victoriei nr. 36, sect. 1

Poze:

5. Hotel Capitol (fost Luvru)

Pe Calea Victoriei, la intersecţia strada Constantin Mille, cunoscută multă vreme sub numele de Sărindar, în capătul căreia se află Palatul Universul (sau Palatul Presei) unde se găseau redacţiile ziarelor „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, se găseşte Hotelul Capitol, deschis sub acest nume în anul 1976. Clădirea a fost ridicată între 1900-1905, înlocuind una mai veche unde funcţiona Hotelul Luvru, hotel ce a mai fiinţat şi în noul sediu până pe la 1948. Parterul hotelului a găzduit, între 1935-1945 vestita „Café Royal“, deschisă de un belgian pe nume Haitz. Clienţii aparţineau îndeobşte lumii politice sau culturale, însă ni s-a păstrat şi imaginea unui personaj pitoresc, un anume Gross Cagero, „unul din cei mai mari escroci ai timpului (1938-1940), care pentru un şvarţ şi o ţigară de foi havană arunca o bancnotă de 500 lei, deşi consumaţia respectivă costa doar 120 lei şi se simţea jignit dacă i se dădea restul.“ (Ion Paraschiv, Trandafir Iliescu, „De la hanul Şerban Vodă la Hotel Intercontinental

Arhitect:Anul: 1901

Adresa: Calea Victoriei nr. 29, sect. 1

Poze:

6

6. Imobil „Sala Comedia“ (Teatrul Odeon)

Dincolo de Casa Capşa se găseşte astăzi o clădire nouă – Hotelul Ramada-Majestic –, iar mai departe, către capătul unei mici piaţete cu fântână arteziană, la nr. 42-44, se găseşte Teatrul Odeon în clădirea cunoscută sub numele de Sala Comedia. Pe loc fuseseră casele marelui ban Dumitru Ghica (1718-1803), fratele voievodului Grigore al III-lea Alexandru Ghica. După moartea lui boier Dumitrache casele trec în proprietatea fiului său Costache poreclit „Brigadier“ căci fusese în Rusia general de brigadă. După ce Curtea Nouă din Dealul Spirii fusese mistuită de flăcări la 1812, vodă Caragea închiriază casele Ghiculeştilor unde îşi va instala curtea domnească. Cum arătau aceste case şi unde se aflau cunoaştem dintr-o descriere, destul de amănunţită a lui Nicolae Filimon. În curte se intra printr-o poartă mare numită „Paşa Capusi“ pe care o putem admira în una din fotografiile de epocă ale lui Ludwig Angerer. Palatul domnesc era pe locul blocului pe care astăzi îl vedem în partea stângă, grajdurile unde se ţineau „armăsarii de Misir şi Persia“ erau pe locul actualului teatru, iar casa slujitorilor se găsea pe locul hotelului Ramada-Majestic. Palatul Ghica de pe Podul Mogoşoaiei a ars în 1825, iar jurul anului 1860 a fost cumpărat de Nicolae Lahovary, tatăl lui Alexandru, Iacob, Ion şi Emil. În 1911 arhitectul Grigore Cerchez a proiectat edificiul Sălii Comedia, pe care o vedem astăzi şi care era alcătuită din sala de spectacole propriu-zisă, un restaurant şi, la subsol, un teatru de varietăţi numit „Majestic“. Pe scena teatrului Comedia s-au perindat nume mari ale teatrului românesc: Aristide Demetriade, Nicolae Soreanu, Ion Manolescu, Tony şi Lucia Sturdza Bulandra, Maria Ventura, George Timică, Mişu Fotino, Constantin, George Vraca, Sică Alexandrescu, Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu şi atâţia alţii.

Arhitect: arh. Grigore Cerchez

Anul: Prima jum. sec. XX ;

Adresa: Calea Victoriei nr. 42-44, sect. 1

Poze:

7.Imobil comercial Frascatti

Vizavi de Teatrul Odeon, pe locul birtului „Simplon“ se găsea odinioară „Café de la Paix“, dedicată „boemei scriitoriceşti mijlocii“, aşa cum amintesc Eugen Barbu şi Zaharia Stancu în scrierile lor. Tot vizavi, la nr. 33 al Căii Victoriei se află astăzi Imobilul Frascatti (găzduind la parter sala Teatrului „Constantin Tănase“), recent restaurat, construit în perioada 1934-1940 în stil art déco după planurile arhitectului Jean Monda. Imobilul a păstrat numele vechiului Hotel Frascatti deschis pe la 1860 sub numele Hotel Oteteleşanu. Frascatti a devenit abia la 1875 când a fost cumpărat de vestitul bucătar francez Gillet care îşi deschisese birtul vizavi, în casele Bossel.

7

Arhitect: arh. Jean Monda

Anul: 1930-1940

Adresa: Calea Victoriei nr. 33, sect. 1

Poze:

8. Bloc, locul primei proiecţii cinematografice (Sala Bossel)

În continuarea Teatrului Odeon, flancat de pasajele Majestic şi Comedia (unde fiinţase în perioada interbelică restaurantul italianului Finochi care crease un meniu special pentru sărbătoarea Sf. Patrick, sărbătoare destul de populară astăzi prin pub-urile oraşului), se găseşte un bloc, pe locul căruia a existat o clădire cu veche istorie – sediu, mai bine de un sfert de veac, al redacţiei şi tipografiei ziarului „Independence Roumanie“ –, locul unde, la 13 octombrie 1896 a avut loc „reprezentaţiunea high-life a cinematografistului Lumière“, adică prima proiecţie cinematografică din Bucureşti.

Arhitect:Anul:Adresa: Calea Victoriei nr. 44-46, sect. 1

Poze:

9. Pasajul Victoria

Clădirea din Calea Victoriei nr. 48-50, străbătută de Pasajul Victoriei a fost construită de societatea „Imobiliara“ după 1906. La parter, în sala Teatrului de Păpuşi „Ţăndărică“ a funcţionat unul din vechile şi celebrele cinematografe ale Bucureştilor – Cinema „Select“. Pe acelaşi loc, mult înainte, fusese cunoscuta Sală Bossel, după numele unui tapiţer sas anume Friederich Bossel care cumpărase casa la 1839 de la Ghiculeşti. De la Iancu Ghica a mai cumpărat, după 1847, şi locul unde a construit un lung şir de case cu etaj, în continuarea Sălii Bossel adăpostită la catul întâi al unei clădiri cu arhitectură deosebită, în stil gotic. Era locul unde vreme de trei decenii, începând cu 1849, se organizau „balurile cele mai nobile şi singurele spectacole de teatru din Bucureşti cu cele de la Teatrul Naţional“ (Gh. Crutzescu), drept pentru care bucureştenii îi spuneau şi „Teatrul cel Mic“. La parter se găseau prăvăliile lui C. A. Rosetti (autointitulat „librar şi comisionar din Calea Mogoşoaiei no 18, casa Bossel“), adică magazinul de vinuri şi librăria. Lipită de clădirea Imobiliara, la nr. 52, se află Casa Resch construită în anul 1855 de giuvaergiul Joseph Resch

8

care sosise de la Viena în anul 1837 şi a cărui firmă a contribuit la formarea unei întregi generaţii de giuvaergii, printre care şi Karl Storck, cunoscutul sculptor de mai târziu. Casa, unde a trăit şi s-a stins din viaţă gazetarul francez îndrăgostit de Bucureşti Ulysse de Marsillac, a fost vândută în anul 1885 lui Grigore Eliade zis Cârciumărescu, personaj „incult, dar deştept şi întreprinzător“, care o transformă în „Hotelul English“. Cu acest prilej a fost realizat şi elegantul (pe atunci) Pasaj Englez care leagă Calea Victoriei de strada Academiei şi unde astăzi puţini sunt cei care intră datorită aspectului său neîngrijit. Lângă Casa Resch francezul Donat Hugues deschisese, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, primul hotel de pe Podul Mogoşoaiei – Hotelul Hugues (la nr. 54), care, împreună cu vestitul său restaurant, se numărau printre cele mai luxoase şi mai costisitoare din capitală. Pe la 1868, într-o cameră aflată în spatele hotelului locuia Mihai Eminescu împreună cu Mihai Pascaly (acesta îl angajase „sufleur II şi copist“ peste drum, la Teatrul Naţional). Mai târziu, după 1900, pe acest loc au funcţionat cafeneaua şi cofetăria Riegler. Deşi pare surprinzător, ambele clădiri – Resch şi Hugues – s-au păstrat cu mici modificări, până astăzi, constituind cele mai vechi edificii de pe Calea Victoriei pe porţiunea cuprinsă între Piaţa Naţiunile Unite şi Piaţa Revoluţiei!

Arhitect:Anul:Adresa: Calea Victoriei nr. 48-50, sect. 1

Poze:

10. Hotel Continental

Alături de fostul Hotel Hugues se ridică astăzi impunătoarele faţade în stil neoclasic ale Hotelului Continental, construit în anul 1886 după planurile arhitecţilor I. I. Rosnovanu şi Rittern Förster pe temeliile fostului Hotel Broft (Grand Hotel Broft) de la balconul căruia, în anul 1878, generalul Osman Paşa, învinsul de la Plevna, salutându-l pe Carol I, privea parada trupelor româneşti victorioase. Datorită poziţiei sale centrale, hotelul „Continental“ era unul „cu ştaif“, loc de întîlnire a protipendandei româneşti, mai ales a oamenilor politici precum Virgil Madgearu, Nicolae Titulescu, Constantin Argetoianu ş.a. Aici au cântat celebrii lăutari Grigoraş Dinicu, Cristache Ciolac, iar mai târziu orchestra o va avea drept solistă pe Maria Tănase.

Arhitect: arh. Filip Xenopol şi Rittern Fonster

Anul: 1886

Adresa: Calea Victoriei nr. 56, sect. 1

Poze:

9

11.Hotel Novotel (fostul Teatru Naţional)

Peste drum de Hotelul Continental se găseşte astăzi imensa clădire cu faţade vitrate a hotelului Novotel, a cărui faţadă la Calea Victoriei poartă amintirea clădirii precedente – Teatrul Naţional, avariat la bombardamentele din 1944 şi demolat la începuturile regimului „democratic popular“. Încă şi mai veche e amintirea hanului construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea pe aceste locuri de episcopul şi mitropolitul Filaret, han care a fost demolat pe la 1844, din raţiuni edilitare. Teatrul cel Mare (Naţional s-a numit după 1877) a fost clădit între 1847-1852 după planurile arhitectului vienez Josef Heft, numărându-se la acea vreme printre primele din Europa. Istoria teatrului românesc nu era deloc veche la data respectivă. Prima sală de spectacole era „Teatrul de la Cişmeaua Roşie“ înfiinţat pe la 1818 de Domniţa Ralu, fiica lui vodă Caragea (primul teatru înfiinţat pe teritoriul României de astăzi este Teatrul „Mihai Eminescu“ din Oraviţa, la 1817). Spectacolele se dădeau în limba grecească. Primele spectacole în limba română au avut loc la şcoala de la Sf. Sava cu concursul lui Heliade Rădulescu, a lui Câmpineanu şi a lui Constantin Aristia, iar mai târziu, în anul 1833 a luat fiinţă „Societatea Filarmonica“, şcoală de muzică şi artă dramatică. Spectacolele de teatru au continuat la Cişmeaua Roşie, la Sf. Sava, dar mai ales la sala Slătineanu-Momolo, prin străduinţele lui Costache Caragiale şi Heliade Rădulescu. La inaugurarea Teatrului Naţional la 31 decembrie 1852 a fost prezentată piesa-vodevil „Zoe sau amor românesc“, cu Nina Valery şi Costache Caragiale în rolurile principale. Costache Caragiale, Matei Millo, Aristizza Romanescu, Nottara, Iancu Brezeanu, Agata Bârsescu, Lucia Sturdza Bulandra – iată doar câteva nume din pleiada de aur a teatrului românesc. Tot aici s-a născut şi Opera română pe scena căreia au urcat Sarah Bernard, Ermete Noveli, Monet-Sully, Haricleea Darclèe, Gabrielescu.Ceva mai în spate pe Calea Victoriei, la nr. 35, se poate observa silueta în stil art déco a Palatului Telefoanelor construit între 1929-1934, după planurile arhitecţilor L. S. Weeks şi Edmond Van Sanen Algi. Clădirea aceasta masivă, multă vreme cea mai înaltă din Bucureşti înlocuia fosta Terasă Oteteleşanu. Mai înainte locuia aici vornicul Ion Oteteleşanu în a cărui casă se dădeau baluri cel puţin la fel de strălucite ca ale Şuţeştilor, însufleţite de vioara bătrânului Wiest, baluri la care – e lesne de-nţeles – dacă nu erai invitat însemna că nu făceai parte din „lumea bună“. Cu puţină vreme înainte de 1900 casele, moştenite de Iancu Kalinderu şi donate Academiei Române, sunt închiriate lui Mihai Stere, întreprinzător ce înfiinţează aici pe la 1910 celebra Terasă care păstra, spre amintire, numele boierului. Străjuită de castani, tei şi platani seculari grădina şi-a câştigat repede o bună popularitate printre literaţi, gazetari şi artişti: Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Szathmari, Iser, Camil Ressu, Castaldi. După primul război mondial aici s-a dat primul concert de jazz din Bucureşti (1928), aici putea fi auzit glasul vrăjit al lui Leonard, aici cântau şi Ciolac şi trupa Grigoriu. Era firesc ca, la demolarea ei, Victor Eftimiu să mărturisească exprimând regretele confraţilor: „ne-au durut adânc topoarele sub care s-au prăbuşit copacii bătrâni ai fostului parc...“

Arhitect:Anul:Adresa: Calea Victoriei nr. 37, sect. 1

Poze:

12. Blocul Adriatica (pe locul fostei Cafenele Fialkowski şi al berăriei „Gambrinus“)

10

Primul, la parterul căruia sunt astăzi studiourile B1 TV, s-a ridicat pe locul vechii Case Török (construită în deceniul al şaselea al sec. XIX). În această casă au funcţionat pe rând Cafeneaua Fialkowski, Berăria Cooperativa (mai apoi Berăria Teatrului) şi Restaurantul Elysée. Cafeneaua Fialkowski, renumită în epocă drept loc de întâlnire al protipendadei, lumii politice, deopotrivă scriitorilor şi artiştilor, fusese deschisă pe la 1853 de un polonez venit în Bucureşti în timpul Războiului Crimeei şi care închiriase întreg parterul şi subsolul Casei Török. Cafeneaua avea şi o cofetărie ce rivaliza cu Capşa, precum şi săli de jocuri şi a existat până la 1898. Berăria „Cooperativa“ fusese deschisă în primăvara lui 1901 de I. L. Caragiale, acelaşi care avea să deschidă, tot pe strada Câmpineanu ceva mai jos, în toamna aceluiaşi an, renumita Gambrinus, care, spre deosebire de alte localuri ale marelui dramaturg, a rezistat ceva mai multă vreme, poate şi datorită prezenţei lui Grigoraş Dinicu ale cărui concerte erau transmise în anii 30, la radio, direct din local (pe locul berăriei se găseşte astăzi un bloc construit la 1940). Cât priveşte Restaurantul Elysée, acesta era un local de lux, cu bucătărie franceză unde cânta la început taraful lui Cristache Ciolac. La capătul aripii estice a blocului Adriatica, acolo unde se găseşte astăzi blocul cu Magazinul Muzica a existat, vreme de aproape un veac, începând cu 1859, Pasajul Român, construit de Frederic Bossel între Calea Victoriei şi strada Câmpineanu. Pasajul şi-a luat numele după cel al ziarului „Românul“ a cărui redacţie o mutase aici C. A. Rosetti. Era, după cum îşi amintea Eric Winterhalder, primul director al CEC la 1866 „un edificiu construit cu cea mai mare eleganţă arhitectonică, acoperit peste tot cu sticlă, pardosit cu asfalt, rivalizând cu cele mai renumite şi mai frumoase pasaje din Paris“. Pe lângă numeroasele redacţii de ziare şi tipografii, Pasajul adăpostea sumedenie de prăvălii, cafenele („Briol“, „La Radu în Pasagiu“, „Comorelli“), restaurante („Filip“), magazine, ateliere de fotografie ş.a.

Arhitect: arh. Rudolf Fraenkel, Teller şi Dem. Săvulescu

Anul: 1936-1937

Adresa: Str. Ion Câmpineanu nr. 20, sect. 1

Poze:

13. Imobilul Societăţii Generala şi Palazzo Calcani

Ne aflăm acum la răspântia dintre Calea Victoriei şi strada Ion Câmpineanu (fostă Regală). În faţă Calea Victoriei se aşterne către Palatul Regal în umbra a două mari clădiri interbelice: blocul Adriatica-Socomet (1936-1937; arh. Rudolf Fraenkel, Teller şi Dem. Săvulescu, Calea Victoriei nr. 39) şi Imobilul Generala-Niculescu (1930-1940, Calea Victoriei nr. 64-70). Pe locul vastului imobil Niculescu Generala, la colţul cu strada Câmpineanu exista cunoscuta casă Vanic, locul predilect de întâlnire al fruntaşilor Partidului conservator. La etajul acestei vechi case se afla, la început, Hotelul Lazăr (devenit mai târziu Engliterre) apoi redacţia ziarului „Timpul“, unde lucra Eminescu, iar la parter renumita firmă a lui Dragomir Niculescu sub forma unui inspirat tandem: bodegă-băcănie ce oferea clientelei un bogat sortiment de produse exotice şi vinuri de cea mai aleasă calitate. Faţadele atrăgătoare ale aşa-numitului Palazzo Calcani (clădirea cu fântâni arteziene la parter) care continuă Imobilul Societăţii Generala a apărut în jurul anului 1954, fiind construite după planurile întocmite de arhitectul Sergiu Bordenache. Foarte aproape de punctul în care ne găsim, vizavi de statuia lui Corneliu Coposu de lângă Biserica Kretzulescu, se află statuia altui mare fruntaş ţărănist – Iuliu Maniu – amplasată aici la 1998 (sculptor Mircea Corneliu Spătaru).

11

Arhitect: arh. Richard Bordenache

Anul: Imob. Generala : 1930-1940; Palazzo Calcani : 1954 ;

Adresa: Calea Victoriei nr. 68-70, sect. 1

Poze:

14. Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ – Kretzulescu

În imediata apropiere a Muzeului Naţional de Artă al României (fostul Palat Regal) remarcăm eleganta siluetă a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ – Kretzulescu (Calea Victoriei nr. 47), zidită pe locul unde se afla bariera oraşului („Puţul cu zale“) de logofătul Iordache Kretzulescu şi soţia sa, domniţa Safta Brâncoveanu între 1720-1722 în stilul epocii brâncoveneşti. Exteriorul este în cărămidă aparentă în urma restaurării din 1935-1936 condusă de arhitectul Ştefan Balş şi care a redat bisericii înfăţişarea originară. Pictura din pridvor datează din 1758 şi 1802. Restul picturii murale a fost realizată în 1859 de pictorul Gheorghe Tattarescu. Biserica a avut şi un han ale cărui clădiri, ridicate către finele veacului al XVIII-lea şi renovate pe la 1850 au fost demolate în 1939 pentru a se lărgi curtea Palatului Regal. În dreptul bisericii se găseşte astăzi bustul fruntaşului ţărănist Corneliu Coposu. Imediat lângă biserică, spre sud, zărim imobilul Kreţulescu construit după planurile arhitectului G. M. Cantacuzino la sfârşitul anilor 1930 (la parterul flancat un portic cu arce se găseşte azi Librăria Humanitas).

Arhitect: rest. 1933-1936 arh. Ştefan Balş

Anul: 1722 ; modif. 1859-1860 ;

Adresa: Calea Victoriei nr. 47, sect. 1

Poze:

15. Statuia lui Corneliu Coposu

Arhitect:Anul:Adresa:

12

Poze:

16. Statuia lui Iuliu Maniu

Arhitect: sculpt. Mircea Corneliu Spătaru

Anul: 1998

Adresa:

Poze:

17. Palatul Ministerului de Interne

Pe latura sa estică Piaţa Revoluţiei este închisă de Palatul Ministerului de Interne construit între anii 1938-1950 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu. Aici au funcţionat pe rând, Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Senatul României, iar din martie 2006 Ministerul Administratiei şi Internelor.Pe locul monumentului dedicat eroilor Revoluţiei se găsea o clădire impozantă care se asemăna cu actuala clădire a Bibliotecii Centrale Universitare şi care servea drept sediu Băncii Naţiunei Această clădire fusese ridicată pe locul casei boiereşti a lui Iancu Cretzeanu, consilier la curtea de conturi, despre a cărei nevastă gurile rele spuneau că nu ieşea niciodată din casă pe jos. La parter era prăvălia celebrului băcan Colţescu. La sud se găsea bătrâna casa Assan, transformată în Hotel Metropol înainte de 1877 (când i-a găzduit pe militarii şi reprezentanţii diplomaţiei ruse). La parter funcţiona faimoasa cafenea High Life unde prezida Macedonski întâlnirile „Literatorului“, iar alături era căscioara cofetarului Giovanni Fiore, „celebru pentru îngheţăţi“ (C-tin Bacalbaşa). Ambele clădiri – banca şi hotelul – au fost demolate către sfârşitul anilor ’30 când s-a sistematizat Piaţa Palatului.

Arhitect: arh. Paul Smărăndescu

Anul: 1938-1950

Adresa: Piaţa Revoluţiei nr. 1 A, sect. 1

13

Poze:

18. Palatul Fundaţiei Regale „Carol I“, azi Biblioteca Centrală Universitară (corp vechi)

Partea de nord-est a Pieţei Revoluţiei este flancată de impunătorul edificiu al Bibliotecii Centrale Universitare, ale cărui faţade se prelungesc pe străzile Dem I. Dobrescu şi C. A. Rosetti. Instituţia a luat fiinţă la iniţiativa regelui Carol I, sub forma Fundaţiei Universitare inaugurată în 1891 şi care a funcţionat până la 1948, transformându-se în Biblioteca Centrală Universitară. Clădirea pe care o vedem astăzi a fost construită într-o primă etapă între anii 1891-1893 (aripa dinspre strada Dem I. Dobrescu), după planurile arhitectului Paul Gottereau în stil neo-clasic, pe locul vechii case a lui Iancu Manu, fondatorul Societăţii Filarmonice. O a doua etapă de construcţie, sfârşită către 1914 a însemnat extinderea clădirii către nord prin demolarea caselor Zoei Păucescu.

Arhitect: arh. Paul Gottereau

Anul: 1891-1895

Adresa: Str. Dem I. Dobrescu nr. 1, sect. 1

Poze:

19. Palatul Regal, azi Muzeul Naţional de Artă al României

Către apus, Piaţa Revoluţiei e închisă de faţadele prelungi ale fostului Palat Regal, astăzi Muzeul Naţional de Artă al României. Nu există clădire în Bucureşti, cu excepţia poate a Curţii Vechi, în care să se fi plămădit atâta istorie. La începutul secolului al XIX-lea, pe acest loc ce aparţinuse odinioară Kretzuleştilor fiinţa reşedinţa somptuoasă, ridicată între 1812-1815 de marele logofăt Dinicu Golescu. Palatul Goleştilor e vândut statului la 1833, devenind palat domnesc pentru Alexandru Ghica vodă şi succesorul său, Gheorghe Bibescu, pentru ca mai apoi să servească drept cazarmă lui Barbu Ştirbei. Redevenit reşedinţă domnească pentru Alexandru Ioan Cuza şi, din 1866, pentru principele Carol de Hohenzollern, palatul e modificat radical de acesta din urmă, între 1882-1885 după planurile în stil neoclasic ale arhitectului Paul Gottereau. O nouă etapă de reparaţii, extinderi şi modificări substanţiale are loc ca urmare a incendiului din 1927. Această etapă (1930-1937) poartă amprenta arhitectului Dumitru Nenciulescu. Muzeul Naţional de Artă al României s-a născut din nucleul organizat într-o aripă a Palatului în anul 1949. În anul 2000 a fost inaugurată Galeria de Artă Europeană (amenajată pe trei niveluri: parter, etajele 1 şi 2 ocupând corpul de sud al palatului, aripa

14

Creţulescu). Astăzi mai pot fi vizitate Galeria de Artă Medievală Românească (amenajată în 10 săli reunind circa 650 de lucrări reprezentative: broderii, manuscrise, tipărituri, icoane, piese de argintărie, podoabe, sculptură în lemn şi piatră etc.) şi Galeria de Artă Modernă Românească (amenajată în mezanin-ul Palatului Regal şi la al II-lea etaj al corpului din dreapta palatului, aripa Ştirbey, unde sunt expuse un număr de 700 de lucrări ale pictorilor şi sculptorilor români din secolele al XIX-lea şi XX).

Arhitect: arh. N. Lupu, Al. Şerbănescu, N. Nenciulescu

Anul: 1928 -1937, 1947;

Adresa: Calea Victoriei nr. 49-53, sect. 1

Poze:

20. Biserica Bradu-Boteanu

În spatele Bibliotecii Centrale Universitare, pe strada Boteanu, la nr. 8 descoperim frumoasa biserică Bradu-Boteanu, renumită pentru vocile cântăreţilor ce-i alcătuiesc corul. Biserica a fost construită între 1908-1911 pe locul uneia mai vechi de la care ni s-a păstrat pisania (1760), inclusă astăzi pe lista monumentelor istorice.

Arhitect:Anul: 1908-1911 ; pisania de la 1760

Adresa: Str. Boteanu nr. 8, sect. 1

Poze:

21. Muzeul Theodor Aman

15

Pe strada C. A. Rosetti (Uliţa Clemenţei, după vechiul nume), la nr. 8, ne găsim în faţa Muzeului Theodor Aman, adăpostit în clădirea ce a aparţinut artistului şi care a fost amenajată după planurile sale la 1869. Muzeul a intrat în proprietatea statului în anul 1904 şi expune exclusiv lucrări semnate de Theodor Aman (desene, gravuri, picturi şi sculpturi).

Arhitect: după planurile întocmite de Th. Aman

Anul: 1869

Adresa: Str. C. A. Rosetti nr. 8, sect. 1

Poze:

22. Casa Nicolae Cesianu

Vizavi de Muzeul Aman, la nr. 5 remarcăm frumoasa faţadă în stil eclectic a casei Nicolae Cesianu construită după planurile arhitectului Jules Berthet la 1893. Între 1909-1913 a funcţionat aici Automobil Clubul Român.

Arhitect: arh. Jules Berthet

Anul: 1892-1893

Adresa: Str. C. A. Rosetti nr. 5, sect. 1

Poze:

23. Casa Cesianu-Boerescu (azi Restaurantul Cina)

La fel ca imobilul de pe strada C. A. Rosetti nr. 5, tot familiei Cesienilor le-a aparţinut şi casa de la nr. 3, unde astăzi funcţionează Restaurantul Cina. Ne aflăm acum pe Calea Victoriei, cu spatele la Palatului Regal, vizavi de Ateneul Român. Suntem practic în faţa unei pieţe secundare mărginită la est de clădirile restaurantului Cina şi a Ateneului, iar la nord de Hotelul Athénée Palace – Hilton. Pe locul parcării din faţa restaurantului Cina se afla Palatul Jockey Clubului unde se instalase şi Automobil clubul român, construite pe locul fostelor case ale lui Emil Lahovary clădite la 1839 de către Beicu Cantacuzino. În două saloane, unul la parter şi celălalt la mezanin, funcţiona legendara „Café Braserie Corso“ (completată de barul „Corsoleto“), proprietate a unei „Societăţi Anonime“ condusă de Filip Finkelstein şi David Haimovici. Faima luxoasei cafenele a făcut ca printre clienţii săi să se numere Armand Călinescu, talentatul Ionel Perlea sau Ion Marin Sadoveanu, dar şi pe bogaţii escroci Gross Cagero şi Sinkovski, secretarul particular al gangsterului american

16

Al Capone. Clădirea a fost demolată la 1939, cu ocazia aceloraşi sistematizări. În spate a rămas restaurantul Cina deschis în anul 1922 în fosta casă Cesianu-Boerescu. La fel ca astăzi, „Cina“ interbelică (unde în anul 1936 a fost dat un banchet în onoarea lui Antoine de Saint-Exupéry) era un restaurant foarte luxos, a cărui notă predominantă era dată de bucătăria franceză. Clădirea a fost restaurată între 1970-1972 de arhitectul Ion Dârzu.

Arhitect:Anul: Sf. sec. XIX

Adresa: Str. C. A. Rosetti nr. 3, sect. 1

Poze:

24. Ateneul Român

Pe locul Ateneului de astăzi se afla o mănăstire ridicată în 1764 de Mihai Cantacuzino (1723-1787), fiul banului Matei Cantacuzino Măgureanu, înconjurată de o livadă. Se numea Livada Văcăreascăi după numele soţiei lui Mihai, Elena Văcărescu, care o adusese drept zestre. La 1776, plecând în Rusia, Mihai Cantacuzino dăruieşte mănăstirea sa Episcopiei Rîmnicului. Ruinîndu-se, biserica şi anexele sunt dărîmate între 1864-1865; pe locul lor s-a amenajat „Grădina Episcopiei“, deschisă oficial în 1870. Patru ani mai târziu Societatea Ecvestră Română turna aici fundaţiile unui manej, fundaţii ce vor fi cedate în favoarea Societăţii Ateneului Român înfiinţată la 1856 sub conducerea lui Constantin Esarcu. Fondurile pentru ridicarea Ateneului au fost strânse printr-o loterie publică sub îndemnul – arhicunoscut – „Daţi un leu pentru Ateneu!“ Edificiul a fost ridicat între 1886-1888 după planurile arhitectului francez Albert Galleron secondat de arhitectul român Constantin Băicoianu (1894-1986), iar pentru lucrătura de fierărie, de un arhitect german, Schwalbach. La interior ies în evidenţă cele 25 de fresce pictate de Costin Petrescu la sfîrşitul anilor ’30 şi care reprezintă - în ordine cronologică - cele mai importante scene din istoria poporului român. Momentul cel mai însemnat din istoria Ateneului a fost întrunirea de la 29 decembrie 1919 a celei dintâi Camere a României Mare care a ratificat unirea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei cu România.

Arhitect: arh. Albert Galleron

Anul: 1886-1888

Adresa: Str. Benjamin Franklin nr. 1-3, sect. 1

Poze:

17

25. Hotelul Athénée Palace

Dincolo de Ateneu avem clădirea hotelului Athénée Palace Hilton (Str. Episcopiei nr. 1), celebru hotel bucureştean, ridicat între 1912-1914, după planurile arhitectului Theophile Bradeau, pe locurile unde se aflaseră succesiv Hanul lui Ivanciu Gherasi (până spre 1850), apoi casa lui Niculae Neculescu,  bogat proprietar din Ramnicu Sărat. Hotelul a fost modernizat ulterior (1935-1937) după planurile arhitectului Duiliu Marcu. Acelaşi arhitect a mai condus încă o restaurare (1945) după distrugerile provocate de bombardamentele anglo-americane. Cel mai rafinat şi mai luxos hotel al capitalei a găzduit în camerele sale pe tenorul Carusso, actriţa Shirley Temple, cântăreaţa Sarita Monttiel, Iehidi Menuhin, dar şi personalităţi cu o faimă mai puţin strălucitoare: baroana Edith von Köhler, verişoara lui Himmler şi dr. Tester, alt spion de anvergură. Daca privim din faţa hotelului Athénée Palace spre strada Ştirbei Vodă e greu să ne închipuim cum artătau cele trei hoteluri dispărute: Imperial (la parterul căruia funcţiona cafeneaua Kübler), High Life şi Splendid Parc (în această ordine de la sud la nord). Primele două se găseau pe locul actualei aripi nordice a Palatului şi a actualei străzi Ştirbei Vodă, ultimul era chiar vizavi de Athénée Palace.

Arhitect: arh. Theophile Bradeau

Anul: 1912-1914

Adresa: Str. Episcopiei nr. 1, sect. 1

Poze:

26. Biserica Luterană

La intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, pe dreapta se găseşte biserica Luterană la refacerea căreie (1851-1853) – se spune - a contribuit cu fonduri însemnate marele pianist Franz Liszt. Peste stradă se găsea înainte vreme biserica calvină, dispărută după bombardamentele din 1944.

Arhitect:Anul: 1751-1774

Adresa: Str. Lutherană nr. 2, sect. 1

Poze:

18

27. Biserica Luterană

La intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, pe dreapta se găseşte biserica Luterană la refacerea căreie (1851-1853) – se spune - a contribuit cu fonduri însemnate marele pianist Franz Liszt. Peste stradă se găsea înainte vreme biserica calvină, dispărută după bombardamentele din 1944.

Arhitect:Anul: 1751-1774

Adresa: Str. Lutherană nr. 2, sect. 1

Poze:

28. Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, corp vechi

Pe partea stângă a străzii Ştirbei Vodă, acolo unde se ramifică strada Poiana Narciselor ne găsim în faţa Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti (după vechiul nume Conservatorul „Ciprian Porumbescu“), continuatoarea tradiţiei născute la 6 octombrie 1864 odată cu înfiinţarea „Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune“ sub conducerea compozitorului Alexandru Flechtenmacher. Corpul vechi al clădirii a fost ridicat între 1920-1945 pentru a găzdui Liceul de Fete „Carmen Sylva“.

Arhitect:Anul: Corp A (Liceul de Fete „Carmen Sylva“) : 1920-1945

Adresa: Str. Ştirbei Vodă nr. 35-37, sect. 1

29. Casa Petre P. Negulescu (Casa Th. Mandrea)

Pe strada Str. Spiru Haret la nr. 8 ajungem în faţa casei ce a aparţinut filosofului şi omului politic conservator Petre P. Negulescu, construită la 1886, după planurile arhitectului George Mandrea, care, de altfel a fost şi primul proprietar al casei. Astăzi aici funcţionează Institutul de Cercetări Politice din cadrul Universităţii Bucureşti.

19

Arhitect: arh. G. Mandrea

Anul: 1886

Adresa: Str. Spiru Haret nr. 8, sect. 1

Poze:

30. Palatul Ministerului Cultelor şi Artelor, azi Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Imediat la stânga intersecţiei dintre strada Spiru Haret cu strada General Berthelot, pe partea opusă, la nr. 28-30 este situat Palatul Ministerului Cultelor şi Artelor, o frumoasă clădire construită în stil neoromânesc între 1880-1920 de arhitectul N. C. Mihăescu. Clădirea a adăpostit fost sediu al Comisiei Monumentelor Istorice, iar astăzi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. În partea de răsărit a vastei curţi ce înconjoară clădirea se găseşte o casă de dimansiuni modeste care a aparţinut savantului Dimitrie Brândză, cel care a înfiinţat Grădina Botanică din Bucureşti. Pasionat al excursiilor pe munte, mai ales în Munţii Bucegi, pe care ajunsese să-i cunoască în detaliu, el îşi amenajase aici, în partea dinspre stradă, o mică grădină cu plante alpine, la umbra stejarului secular pe care îl vedem şi astăzi (înscris pe lista arborilor ocrotiţi din Bucureşti).

Arhitect: arh. N. C. Mihăescu

Anul: 1880 -1920

Adresa: Str. General Berthelot nr. 28-30, sect. 1

Poze:

31. Colegiul Naţional „Sf. Sava“

Colegiul Naţional Sfântu Sava funcţionează în acest loc de la 1881, după ce s-a mutat din vechile case de la Măgureanu (Pârvu Cantacuzino). În aceste case, la 1803, s-a mutat, din aşezămintele de la biserica Domniţa Bălaşa (construite concomitent cu biserica la 1743-44 şi ruinate la cutremurul din 1802), şcoala cu predare în limba grecească de la Sfântul Sava, urmaşa „Academiei Domneşti“ care funcţionase, de la sfârşitul celui de-al XVII-lea veac, la mănăstirea Sf. Sava. Lângă Biserica Măgureanului au învăţat carte Dinicu Golescu, Barbu Ştirbei, Ion Cârlova, Nicolae şi Dinicu Golescu ş.a. Şcoala s-a închis în anul 1821, căci elevii s-au mutat mai toţi la şcoala românească de la Sf. Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr şi care avea sediul în Piaţa Universităţii de astăzi. Vreo treizeci de ani mai târziu, când acest sediu a fost demolat pentru a face loc localului Universităţii, şcoala înfiinţată de Lazăr, devenită între timp „Colegiul Sf. Sava“ s-a mutat înapoi lângă biserica Măgureanului, de unde, în 1881 s-a mutat iarăşi, de data asta definitiv, pe strada General Berthelot, iniţial într-o clădire de la colţul cu actuala stradă Popa Tatu (pe acel loc există astăzi Administraţia Finanţelor Publice) şi, cave mai târziu, pe locul unde se găseşte şi astăzi.

20

Arhitect:Anul:Adresa: Intr. Sfântul Sava nr. 1, sect. 1

32. Catedrala romano-catolică „Sf. Iosif“

Monumentalei Catedrale Catolice Sf. Iosif este aşezată la întretăierea străzii General Berthelot cu strada General Budişteanu. Este o bazilică de dimensiuni ample, ridicată în anul 1883 după planurile arhitectului vienez Schmidt, comanditar fiind monsegnorul Ignace Paoli, primul arhiepiscop catolic instalat la Bucureşti, o parte din fonduri fiind oferite de însuşi Franz Iosif Împăratul Imperiului Austro-Ungar.

Arhitect: arh. Fr. Schmidt

Anul: 1875-1880

Adresa: Str. General Berthelot nr. 17, sect. 1

Poze:

33. Blocul Societăţii Politehnica (Palatul A.G.I.R.)

La intersecţia străzii General Berthelot cu Calea Victoriei, pe partea dreaptă a primeia se găsea Teatrul de la Cişmeaua Roşie – „capiştea dumnezeilor elineşti“, cum îl vedea cojocarul Ion sin Dobre –, înfiinţat de domniţa Ralu la 1818 vizavi de o veche fântână din cărămidă. Peste drum, la nr. 118 al Căii Victoriei se află Blocul Societăţii Politehnica (Palatul A.G.I.R.) construit între 1925-1928 după planurile trasate de arhitectul Petre Antonescu.

Arhitect: arh. Petre Antonescu

Anul: 1927

Adresa: Calea Victoriei nr. 118, sect. 1

Poze:

21

34. Casa M. Algiu – Toma Stelian

La nr. 120 al Căii Victoriei, alături de Palatul A.G.I.R., e o casă veche, construită de către M. Algiu pe la 1875, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, purtând amprenta clasicismului francez. În anul 1895 casa a devenit reşedinţa avocatului şi omului politic Toma Stelian (1860-1925) care a locuit aici până în 1914 când şi-a terminat de construit somptuoasa reşedinţă de pe Şoseaua Kiseleff nr. 10. Astăzi clădirea serveşte drept sediu Grupului de Dialog Social şi Revistei 22.

Arhitect: arh. Paul Gottereau

Anul: 1875

Adresa: Calea Victoriei nr. 120, sect. 1

Poze:

35. Palatul principelui Barbu Ştirbei

Pe partea stângă a Căii Victoriei, după intersecţia cu strada Banului (numele se trage de la marele ban Costache Ghica proprietar al unor locui în această zonă), ne permitem un scurt răgaz în faţa frumoasei clădiri a Palatului Ştirbei, contemporan cu Palatul Şuţu de pe Bulevardul I. C. Brătianu. Pentru ridicarea acestui palat între 1833-1835 domnitorul Barbu Ştirbei (1799-1869) a apelat la serviciile arhitectului francez Mihai Sanjouand care utilizează aici stilul neoclasic. „Vestitorul Românesc“, dar şi o gravură de Dossault (din albumul „Moldo-Valaque“, 1848) oferă descriu „balul strălucit“ dat la 22 iunie 1843 în onoarea Prinţului Albert al Prusiei, fratele regelui Friedrich-Wilhelm. „Crăiasca sa mărire“ (Seine Königliche Hochheit), cum îl numea presa vremii, sosise la Bucureşti întorcându-se de la Constantinopol la Dresda dintr-o călătorie de plăcere. În seara zilei amintite, la palatul lui Barbu Ştirbei „veniseră toţi consulii şi o parte din boieri cu damele şi demoazelele lor.“, iar prinţul şi vodă au fost întâmpinaţi de „marele logofăt Barbu“ şi de „dumneaei logofeteasa Ştirbei“. Putem să ne imaginăm fastul care îmbrăca acest eveniment – saloanele fuseseră decorate cu gust, bufetul era bogat, iar grădina luminată „semăna a farmec“. Fiul lui Barbu Ştirbei, Alexandru, a găsit de cuviinţă să aducă ceva modificări palatului spre a se potrivi mai bine gusturilor sale. De data aceasta este vorba de un arhitect austriac, Friedrich Hartmann, care a înălţat corpul central, cu încă un etaj a cărui faţadă e flancată de patru cariatide şi turnul pe două nivele de pe partea dreaptă. În spatele palatului se afla o vastă grădină „închisă din toate părţile, râspândind miros de liliac şi de salcâm, plină de micşunele…“ după cum îşi aminteşte povesteşte nepoata domnitorului, Eliza, soţia lui Ionel Brătianu. Tot în curtea din spate se găsea depozitul de vinuri, demolat de curând, la fel ca şi grajdurile. În faţa palatului era un elegant scuar, iar în partea dreaptă, către nord, precedând palatul, era o clădire în forma unui templu grecesc, dispărută în perioada interbelică, unde se găsea corpul de gardă. Azi terenul din spate nu e altceva decât un uriaş maidan, iar palatul e într-o stare deplorabilă.

22

Arhitect: arh. Michel Sanjouand ; ext. 1882 arh. Friederic Hartmann

Anul: 1833-1835

Adresa: Calea Victoriei nr. 107, sect. 1

Poze:

36. Casa Radu Arion

Mai departe traversăm Calea Victoriei intrând pe strada Biserica Amzei. Depăşim pe partea dreaptă, la nr. 6 somptuoasa reşedinţă în stil neogotic ridicată la finele secolului al XIX-lea ce a aparţinut diplomatului Radu Arion. Vizavi, pe locul blocului cu faţada pe Calea Victoriei a dăinuit, până prin anii ’50 ai veacului trecut, casa Mariei Obrenovici, amanta lui Alexandru Ioan Cuza, loc unde acesta putea fi văzut – fireşte – adeseori.

Arhitect:Anul: sf. sec. XIX

Adresa: Str. Biserica Amzei nr. 6, sect. 1

Poze:

37. Aşezămintele I. C. Brătianu

Pe partea stângă a străzii Biserica Amzei, în partea sa de început, la nr. 5-7, sunt casele ce au aparţinut lui I. C. Brătianu construite într-un desăvârşit stil neoromânesc după planurile arhitectului Petre Antonescu începând cu 1907. Soţia sa, Eliza Brătianu, a înfiinţat aici Aşezămintele în anul 1930, instituţie ajunsă apoi în patrimoniul Academiei Române. Tot Elizei i se datorează şi grădina din spatele reşedinţei deschisă publicului la 1937, odată cu inaugurarea statuii lui I. C. Brătianu dăltuită de sculptorul Ivan Mestrovici în granit de Jablanica.

Arhitect: arh. Petre Antonescu

Anul: 1908

Adresa: Str. Biserica Amzei nr. 5-7, sect. 1

23

Poze:

38. Biserica Amzei

Arhitect: arh. Alexandru Săvulescu ; pict. Umberto Marchessi

Anul: 1898 - 1901

Adresa: Str. Biserica Amzei nr. 12, sect. 1

Poze:

39. Casa Maria Mihăescu (Miţa Biciclista)

Vizavi de Biserica Amzei aflăm una dintre cele mai frumoase case vechi ale Bucureştiului: casa Miţei Biciclista. Este vorba de o clădire impunătoare de la începutul secolului al XX-lea. Faţadele fastuos împodobite, în stil art nouveau, poartă amprenta arhitectului N. C. Mihăescu (1908). Dacă e să ne raportăm la canoanele epocii, Miţa, pe numele ei adevărat Maria Mihăescu era o adevărată nonconformistă. Pasiunea ei pentru plimbările cu bicicleta la Şosea (nu rareori în compania regelui Ferdinand) uluiseră protipendada Bucureştilor, împingându-l pe ziaristul George Ranetti, căruia îi refuzase avansurile, să-i născocească celebra porleclă. Pe de altă parte Miţa era o femeie frumoasă, o adevărată curtezană ce a frânt multe inimi în tinereţea ei. Regele Manuel al Portugaliei o ceruse insistent de nevastă însă ea, după cum relatează Barbu Solacolu, îl preferase pe doctorul Minovici. De altfel umbla vorba că impunătoarea reşedinţă n-ar fi altceva decât un cadou oferit de un amant bogat (e iarăşi vehiculat numele Regelui Ferdinand, deşi ea n-a recunoscut niciodată asta).

24

Arhitect: arh. N. C. Mihăescu

Anul: sf. sec. XIX; modif. 1908

Adresa: Str. Christian Tell nr. 9, sect. 1

Poze:

40. Casa Al. Ghica-Rapino

Pe strada Christian Tell îndreptându-ne spre bulevardul Dacia ajungem, aproape de capătul străzii, pe partea dreaptă, în dreptul unei case mărunte însă frumoasă, cu aspect părăsit, decorată cu stucaturi, unde a locuit Alexandru Ghica poreclit Rapino, pictor român, prieten cu Toulouse-Lautrec, frate cu diplomatul Dimitrie Ghica şi monseniorul Vladimir.

Arhitect:Anul:Adresa: Str. Christian Tell nr. 9, sect. 1

Poze:

41. Casa Nicolae Kretzulescu

Casa flanchează pe partea stângă intrarea pe strada Henri Coandă, numită, în trecut şi Popa Cosma, după numele mahalalei ce o străbătea Imobilul impunător, masiv, bogat ornamentat la interior e construit către finele celui de-al XIX-lea veac: casa elegantă a profesorului Socrate Lalu, la nr. 5 şi de cea impunătoare, masivă, bogat ornamentată la interior, a lui Nicolae Kretzulescu (cu adresa pe b-dul Dacia la nr. 15).

25

Arhitect:Anul: Prima jum. sec. XX

Adresa: Bd. Dacia nr. 15, sect. 1

Poze:

42. Muzeul Literaturii Române (Casa Scarlat Kretzulescu)

Vizavi de intrarea pe strada Henri Coandă se găseşte casa unui alt Kretzulescu, Scarlat, fost primar al Capitalei şi ministru al Cultelor. Casa fusese construită de socrul său, vornicul Alexandru Villara pe la 1839, însă în linii mari, aspectul de astăzi e cel al reamenajării în stil neoclasic francez din 1863 al cărei autor e inginerul R. A. Borroczyn. Pentru pictura şi decoraţiunile interioare Scarlat Kretzulescu a apelat la serviciile pictorului Gh. Tattarescu. Astăzi casa adăposteşte cele peste 300000 de piese grupate în peste 250 de colecţii ale Muzeului Literaturii Române înfiinţat la 1957 din iniţiativa criticului literar Dumitru Panaitescu-Perpessicius.

Arhitect: modif 1863 ing. Rudolf Arthur Borroczyn

Anul: 1839

Adresa: Bd. Dacia nr. 12, sect. 1

Poze:

43. Statuia lui I. C. BrătianuArhitect: sculpt. Ivan Mestrovici

Anul: 1938

Adresa: Bd. Dacia, scuarul Aşezămintelor I. C. Brătianu

44. Casa Socrate Lalu

26

Arhitect:Anul: sf. sec. XIX

Adresa: Str. Henri Coandă nr. 5, sect. 1

Poze:

45. Casa Alexandru G. Florescu

Pe strada Henri Coandă sunt destule reşedinţe ce merită atenţia pentru frumuseţea, istoria şi destinele pe care le evocă. Casa de la nr. 22 a aparţinut diplomatului şi dramaturgului Alexandru G. Florescu, fiul cunoscutului general. E o casă superbă, de mari proporţii, cu decoraţiuni somptuoase atât la exterior cât şi la interior edificată după planurile arhitectului Ion D. Berindei în jurul anului 1902.

Arhitect: arh. Ion D. Berindei

Anul: 1902

Adresa: Str. Henri Coandă nr. 22, sect. 1

Poze:

46. Muzeul „Maria şi George Severeanu“

La nr. 26, pe colţul făcut cu strada Nicolae Iorga se găseşte Muzeul „Maria şi George Severeanu“, cu specific numismatic al cărui fond principal provine din donaţia făcută în 1939 de Maria Severeanu către Primăria Capitalei, după dorinţa expresă a soţului ei, doctorul George Severeanu (1879-1939), întemeietorul radiologiei româneşti şi un împătimit colecţionar de antichităţi. Casa, a cărei grădină e umbrită de falnici arbori seculari, e un minunat exemplu de clădire în stil eclectic, cu influenţe baroce fiind ridicată de către un anume Tache Cioranu în jurul anului 1870, intrând, un deceniu mai târziu, în proprietatea lui Isaia Lerescu, tatăl Mariei căreia i-a fost oferită drept zestre.

27

Arhitect:Anul: 1870-1890

Adresa: Str. Henri Coandă nr. 26, sect. 1

Poze:

47. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ (Casa Macca)

Vizavi de casa-muzeu Maria şi George Severeanu, ascunsă vederii de arbori înalţi, este casa ce a aparţinut colonelului Petre Macca (1844-1905) care a construit-o la 1891 după planurile arhitectului Jules Berthet, în acelaşi stil eclectic cu influenţe baroce, fastuos decorată atât la exterior cât şi la interior. Este una dintre cele mai frumoase case din Bucureşti. Proprietate a fundaţiunii „Elena colonel Macca“ casa trece, la 1832, în proprietatea Casei Şcoalelor, devenind apoi, prin grija lui Nicolae Iorga sediul Muzeului Naţional de Antichităţi, iar mai târziu al Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ care funcţionează aici şi astăzi.

Arhitect: arh. Jules Berthet

Anul: 1891

Adresa: Str. Henri Coandă nr. 13, sect. 1

Poze:

48. Casa Grădişteanu-Ghica

Spre capătul străzii Nicolae Iorga, la intersecţia cu Calea Victoriei, în dreptul unui frumos parc, privirile ne sunt atrase de faţadele în stil renascentist ale monumentalei clădire de la nr. 1: Casa Grădişteanu-Ghica care a fost începută la 1884 de soţii Elena şi Constantin Grădişteanu, după planurile arhitectului Jules Berthet, şi trecută ulterior, la 1898 când a fost executată şi bogata decoraţie interioară. Casa a rămas moştenire Mariei Grădişteanu şi soţului ei, Scarlat Ghica, iar naţionalizarea a apucat-o ultimul proprietar, Şerban Ghica. Reintrată în proprietatea familiei casa a fost inspirat restaurată de arhitecta Adina Dinescu la finele ultimului deceniu al veacului trecut.

28

Arhitect: arh. Jules Berthet

Anul: 1894

Adresa: Str. Nicolae Iorga nr. 1, sect. 1

Poze:

49. Casa Lenş-Vernescu

La nr. 133 al Căii Victoriei se găseşte una dintre cele mai vechi case de pe traseul nostru : cunoscuta casă Lenş-Vernescu. După cum arată numele, ea a fost construită pe la 1821 de vornicul, marele vistiernic şi logofăt al Dreptăţii Filip Lenş (1779-1885), „o impostură genealogică“, după cum scrie de Em. Hagi Mosco în cartea sa, „Amintirile unui oraş“. Interesantă figură acest Lenş. Fiu natural al unui francez, Jean Baptiste Linchou, secretar particular al domnului muntean Alexandru Ipsilante, rezultat dintr-o legătură cu o roabă ţigancă a boierului Dumitrache Hriscoscoleu Buzoianu, Lenş a luat în căsătorie pe fata unui boier, având ştiinţa de a dobândi o avere fabuloasă prin „joc, intrigi, şi apoi prin câteva speculaţiuni fericite“. Despre casa pe care şi-o ridicase, von Kreuchely, consului Prusiei la Bucureşti spunea că e una „dintre cele mai frumoase şi a celei mai mari case din Bucureşti“. Pe vremea Războiului Crimeei, saloanele ocupate astăzi de mesele de joc ale Cazinoului ce poartă numele celui de-al doilea proprietar au adăpostit Marele Cartier General al armatei ţariste condusă de cneazul Gorceakov care îl primeşte aici, le 17 martie 1854, pe tânărul locotenent Lev Nicolaevici Tolstoi (marele scriitor de mai târziu) mobilizat la Armata a 12-a de la Dunăre şi trimis în Principate, pe care îl tratează cu deosebită căldură ca pe o rudă ce îî era. Al doilea proprietar a fost magistratul Gheorghe Dimitrie (Gună) Vernescu (1828-1900), deputat, senator, ministru şi publicist. El a renovat vechea casă pe la 1887-1889 apelând la serviciile arhitectului Ion Mincu şi la pictorul G. D. Mirea care a executat decoraţiile interioare şi remarcabilul plafon pictat de la etaj, scenă înfăţişând „Dansul“.

Arhitect: modif. 1887-1889 arh. Ion Mincu

Anul: 1821

Adresa: Calea Victoriei nr. 133, sect. 1

Poze:

50. Casa Florescu Manu

29

Peste drum de Casa Vernescu, după casa Grădişteanu Ghica se află casa omului politic conservator, fost prim ministru, generalul Gheorghe I. Manu (1833-1911).

Arhitect:Anul: 1843

Adresa: Calea Victoriei nr. 192, sect. 1

Poze:

51. Casa Cleopatra Trubeţkoi

Pe partea dreaptă a Căii Victoriei la nr. 194 se află o casă care nu iese aproape deloc în evidenţă nici prin proporţii, nici prin înfăţişare. Povestea ei este una dintre cele mai atrăgătoare, legată de viaţa celor două femei ce au locuit aici în veacul al XIX-lea. Prima a fost Cleopatra Trubeţkoi, fiica lui Costache Ghica-Brigadier devenită prinţesă prin căsătoria cu Serghei Trubeţkoi. Ea cumpără casa construită în primele decenii ale veacului al XIX-lea de paharnicul Manolache Faca, renovând-o şi redecorând-o. La sfârşitul anului 1846 a avut norocul de a-l avea drept oaspete pe marele pianist Franz Liszt, care a dat în Bucureşti trei concerte, unul la palat şi două la Sala Momolo. După moartea prinţesei casa a intrat în posesia unui bogat moşier, Zaharia Nenciu a cărui fiică, Nica Capitanovici, era socotită de Gheorghe Crutzescu cea mai „elegantă femeie din Bucureştii sfârşitului veacului trecut“. Era o femeie foarte frumoasă (Constantin, fiul generalului vecin se urca adeseori pe gard s-o privească) nu mai puţin extravagantă, acelaşi Crutzescu povestin că „avea nu numai cingătoarea muscalului asortată cu culoarea rochiei pe care o purta, dar şi căptuşeala trăsurii“.

Arhitect:Anul: Prima jum. sec. XIX; modif. 1886

Adresa: Calea Victoriei nr. 194, sect. 1

Poze:

30

52. Casa Dissescu, azi Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“

La colţul pe care Calea Victoriei îl face cu strada Manu se găseşte casa în stil românesc construită către sfârşitul secolului al XIX-lea de familia Lahovary, casă intrată la 1910 în posesia strălucitului avocat Constantin G. Dissescu care o şi renovează (1910-1912) apelând la arhitecţii Grigore Cerchez şi A. C. Clavel. Astăzi aici funcţionează Institutul de Istorie a Artei „George Oprescu“. Aici mai locuise şi Beizadea Viţel (prinţul Sturdza) care a oferit casa avocatului Dissescu drept onorariu pentru câştigarea unui proces.

Arhitect: arh. Grigore Cerchez şi A. C. Clavel

Anul: 1910-1912

Adresa: Calea Victoriei nr. 196, sect. 1

Poze:

53. Casa Niculescu-Dorobanţu

Pe partea dreaptă a străzii Gh. Manu, la nr. 9 admirăm impunătoarele faţade ale casei Niculescu-Dorobanţu, de fapt un mic castel în stil gotic flamboyant care aminteşte de cele de pe valea Loirei. Construcţia casei, ale cărei planuri au fost desenate de arhitectul Grigore Cerchez a început în anul 1910 şi s-a încheiat în abia în 1923. Proprietari erau Ilie Niculescu Dorobanţu, om politic liberal, prefect de Ilfov şi soţia acestuia, Taţiana, fiica lui Ionel Brătianu, femeie cu gusturi rafinate care s-a ocupat îndeaproape de concepţia casei şi de decorarea interioarelor după cum aflăm din corespondenţa cu sora ei, Sabina Cantacuzino. Prin testament, Ilie Niculescu Dorobanţu a donat acest imobil Aşezămintelor Ion C. Brătianu, însă mai târziu casa a fost naţionalizată, iar astăzi e sediul unei firme.

31

Arhitect: arh. Grigore Cerchez

Anul: 1896-1911

Adresa: Str. Gheorghe Manu nr. 9, sect. 1

Poze:

54. Casa Constantin Coandă

In capătul străzii Manu, la intersecţia cu Bulevardul Lascăr Catargiu, la nr. 29 al acestuia din urmă, se află casa generalului Constantin Coandă, tată lui Henri Coandă. Impunătorul imobil afost construit pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în stil eclectic după proiectul arhitectului Gregoire Marc.

Arhitect: arh. Gregoire Marc

Anul: Sf. sec. XIX - înc. sec. XX

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 29, sect. 1

Poze:

55. Casa Emil Lahovary

Frumoasa clădire în stil neogotic francez de la nr. 10 a străzii Orlando, unde se află sediul Ambasadei Indoneziei, a aparţinut omului politic Emil Lahovary (1855-1930) şi soţiei sale, Elena Niculescu Dorobanţu. Şi această reşedinţă e de fapt un mic palat ridicat între 1906-1910 după planurile arhitectului Grigore Cerchez.

Arhitect: arh. Grigore Cerchez

Anul: 1906-1910

Adresa: Str. Orlando nr. 10, sect. 1

Poze:

32

56. Casa Cantacuzino-Bălăceanu

Pe partea dreaptă, către capătul străzii Orlando (către intersecţia cu Calea Victoriei), la nr. 4, se găseşte vila Cantacuzino-Bălăceanu, o elegantă construcţie din 1902 purtând amprenta arhitectului Johanes Schultz, cel care a condus lucrările de la Castelul Peleş. Astăzi locuieşte aici ultimul descendent al familiei, distinsul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Arhitect: arh. Johanes Schultz

Anul: 1902

Adresa: Str. Orlando nr. 4, sect. 1

Poze:

57. Palatul George Grigore Cantacuzino (Muzeul Naţional „George Enescu“)

Muzeul Naţional „George Enescu“ s-a instalat, cu începere din 1957, în somptuosul palat ce a aparţinut lui Geroge Grigore Cantacuzino (1832-1913), poreclit „Nababul“ datorită fabuloasei sale averi. Aici nu mai e vorba de un „hôtel particulier“, ci de un palat în toată regula, construit între 1901-1903 pe locul „fostelor case ale Mamalâiei sau Păduroaiei Cantacuzino“. Pentru ridicarea acestei impunătoare construcţii în stil Ludovic XIV Nababul i-a adunat pe cei mai străluciţi artişti ai vremii. Astfel planurile au fost întocmite de arhitectul Ion D. Berindei, iar decoraţia interioară a fost lăsată în grija pictorilor G. D. Mirea, Nicolae Vermont, Constantin Pătraşcu şi a talentatului sculptor Karl Storck. În anii ’30, în casa din spatele palatului a locuit George Enescu căsătorit cu Maruca Rosetti-Tescanu văduva lui Mihail Cantacuzino, fiul Nababului.

Arhitect: arh. Ion D. Berindei

Anul: 1901-1903

Adresa: Calea Victoriei nr. 141, sect. 1

Poze:

33

58. Biserica Sf. Nicolae

Arhitect:Anul: 1847 ; rest. 1889

Adresa: Calea Victoriei nr. 198, sect. 1

Poze:

59. Casa cu Cariatide

Arhitect:Anul: Sf. sec. XIX

Adresa: Calea Victoriei nr. 202, sect. 1

Poze:

34

60. Casa Filipescu-Cesianu

La nr. 151, la colţul pe care Calea Victoriei cu strada Sevastopol, la capătul unei frumoase grădini-parc ce se aşterne la picioarele unor arbori umbroşi. E fosta casă a diplomatului Costică C. Cesianu, fostă Filipescu, azi adăpostind depozitele Muzeului Municipiului Bucureşti.

Arhitect:Anul: Sf. sec. XIX

Adresa: Calea Victoriei nr. 151, sect. 1

Poze:

61. Casa prinţesei Elisabeta

Această casă e mai greu de găsit căci se află ascunsă privirii de masivele blocuri ce preced Piaţa Victoriei. E tot pe partea stângă, la nr. 163, dincolo de intersecţia cu strada Sevastopol, o fostă uliţă desfundată care se spune că şi-a primit numele pe vremea Războiului Crimeei când bucureştenii o asemănaseră cu teatrul de luptă răvăşit de nenumărate ploi. Casa respectivă, recent redevenită restaurantul „Mărul de Aur“, a fost construită de arhitectul George Matei Cantacuzino la 1925 pentru Marie Angèle Massart care a vândut-o în anul 1927 principesei Elisabeta, sora lui Carol al II-lea şi efemeră regină a Greciei.

Arhitect: arh. G. M. Cantacuzino

Anul: 1927

Adresa: Calea Victoriei nr. 163, sect. 1

Poze:

62. Casa Ion Cămărăşescu

Casa respectivă se găseşte chiar la colţul pe care strada Orlando (mai nou Gina Patrichi, evocând personalitatea actriţei care a locuit vizavi, în casa lipită de cea a lui Emil Lahovary). Aici funcţionează azi Ambasada Irakului (Bd. Lascăr Catargiu nr. 39). Este fosta reşedinţă a omului politic conservator Ion Cămărăşescu (1882-1953), ridicată la 1920 după planurile lui Ion D. Berindei.

35

Arhitect: arh. Ion D. Berindei

Anul: 1920

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 39, sect. 1

Poze:

63. Casa dr. Dobrovici

Arhitect: arh. Duiliu Marcu

Anul: sf. sec. XIX - înc. sec. XX ;

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 40, sect. 1

Poze:

64. Casa Papazoglu

De la bun început, bulevardul Lascăr Catargiu a fost o zonă rezidenţială a înaltei societăţi care-şi ridică somptuoase reşedinţe la marginea de atunci a capitalei. Acest bulevard este o veritabilă expunere de stiluri de arhitectură neo-clasică sau eclectică şi reprezintă una dintre cele mai vechi părţi de spaţiu rezidenţial din Bucureşti (1860-1914). Dintre aceste reşedinţe merită cunoscute cea a doctorului Dobrovici, de la nr. 40, construită din cărămidă şi piatră aparentă în stil neobizantin de arhitectul Duiliu Marcu, apoi casa Papazoglu, de la nr. 42 ridicată la 1906 după planurile arhitectului M. Montkin. O casă la fel de frumoasă şi cochetă e cea a marelui pianist Dinu Lipatti aflată pe aceeaşi parte a bulevardului, la nr. 12, construită de tânărul arhitect Petre Antonescu în stil eclectic cu vizibile influenţe baroce, cumpărată de bunicul muzicianului pe la 1900.

36

Arhitect: arh. M. Monktin

Anul: 1906

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 42, sect. 1

Poze:

65. Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“

Clădirea care adăposteşte Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“ (la nr. 21), în formă de navă, a fost ridicată între anii 1908-1909 după planurile arhitectului I. D. Berindei pentru Amiralul Vasile Urseanu (1848-1926), care a dorit amenajarea unei cupole pentru observaţii astronomice. Casa amiralului avea să fie donată Primăriei capitalei în anul 1933 şi a adăpostit, pentru o vreme, pinacoteca oraşului.

Arhitect: arh. Ion D. Berindei

Anul: 1908-1909

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 21, sect. 1

Poze:

66. Casa Eraclie Arion

Vila lui Eraclie Arion se găseşte la nr. 15 al Bulevardului Lascăr Catargiu, fiind datată 1887 şi construită după planurile arhitectului Ion D. Berindei

Arhitect: arh. Ion D. Berindei

Anul: 1897

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 15, sect. 1

Poze:

67. Casa Dinu Lipatti

O casă frumoasă şi cochetă e cea care a aparţinut marelui pianist Dinu Lipatti aflată pe partea dreaptă Bulevardului Lascăr Catargiu, la nr. 12, construită de tânărul arhitect Petre Antonescu în stil eclectic cu vizibile influenţe baroce, cumpărată de bunicul muzicianului pe la 1900.

37

Arhitect: arh. Petre Antonescu

Anul: Înc. sec. XX ;

Adresa: Bd. Lascăr Catargiu nr. 12, sect. 1

Poze:

68. Casa Gheorghe Petraşcu

La nr. 5 al Pieţei Romane, având faţade şi pe strada Căderea Bastiliei (unde se aflau încăperile unde pictorul îşi stabilise atelierul) este casa unde a locuit între anii 1916-1927 pictorul Gheorghe Petraşcu, masivă dar elegantă clădire ridicată între 1910-1912 după planurile arhitectului Spiridon Cegăneanu.

Arhitect: arh. Spiridon Cegăneanu

Anul: 1910-1920

Adresa: Piaţa Romană nr. 5, sect. 1

Poze:

69. Casa Nicolae Petraşcu

Una dintre clădirile ce încadrează către sud Piaţa Romană, acolo unde începe strada Mendeleev, la nr. 1 e frumoasa vilă în stil neoromânesc a scriitorlui şi criticului de artă Nicolae Petraşcu, construită în anul 1907 după planurile arhitectului Ion Mincu.

Arhitect: arh. Ion Mincu

Anul: 1907

Adresa: Piaţa Romană nr. 5, sect. 1

38

71. Academia de Studii Economice

Clădirea impunătoare a Academiei de Studii Economice,a fost ridicată în anul 1926, după planurile arhitecţilor Grigore Cerchez şi Edmond Algi Van Saanen.

Arhitect: arh. Grigore Cerchez şi Edmond Algi Van Saanen

Anul: 1926

Adresa: Piaţa Romană nr. 6, sect. 1

72. Casa Nanu-Muscel, Socrate Lalu

Interesanta vilă de la nr. 7 al Pieţei Romane azi zace părăsită, părăginită şi tristă în dosul unui uriaş panou publicitar. Aici au locuit medicul Ion Nanu-Muscel, iar mai apoi Socrate Lalu profesor de farmacologie la Iaşi şi la Bucureşti.

Anul: Sf. sec. XIX – înc. sec. XX

Adresa: Piaţa Romană nr. 7, sect. 1

73. Casa Tache Ionescu, azi Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“

Din Piaţa Romană ne orientăm către sud-est intrând pe Bulevardul G-ral Magheru (reprezintă secţiunea de nord al vechiului Bulevard al Colţei în secolul al XIX-lea) pe care îl vom urma iniţial până în punctul unde la dreapta se ramifică strada Tache Ionescu al cărei nume aminteşte de cel al cunoscutului om

39

politic, fost prim-ministru al României a cărui casă e prima pe dreapta, la nr. 25. Impozanta clădire, azi sediul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ a fost ridicată în anul 1897 după planurile arhitectului francez Louis Blanc.

Arhitect: arh. Louis Blanc

Anul: 1897

Adresa: Str. Tache Ionescu nr. 25, sect. 1

74. Casa Constantin Xeni (Automobil Club Român)

Casa credinciosului secretar al lui Tache Ionescu nu putea avea o altă aşezare decât lipită de peretele celei a mentorului său, despre viaţa căruia a şi întocmit o cunoscută monografie. Astăzi aici se găseşte Automobil Clubul Român.

Arhitect:Anul: Sf. sec. XIX

Adresa: Str. Tache Ionescu nr. 27, sect. 1

Poze:

75. Casa dr. Răuţoiu

Următoarea casă de pe strada Tache Ionescu, după Institutul de Etnografie şi Folclor şi cea a lui Automobil Clubului Român este cea de la nr. 27 (arhitect Gregoire Marc). Are un fronton superior împodobit cu o interesantă frescă şi a aparţinut doctorului Răuţoiu.

Arhitect: arh. Gregoire Marc

Anul: Înc. sec. XX ;

Adresa: Str. Tache Ionescu nr. 29, sect. 1

Poze:

40

76. Sediul Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic Bucureşti

`Având adresa la nr. 7 al Pieţei Lahovary este casa care adăposteşte sediul Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic Bucureşti, unde a locuit scurtă vreme şi Titu Maiorescu, la 1915.

Arhitect:Anul:Adresa: Piaţa Alexandru Lahovary nr. 7, sect. 1

Poze:

77. Casa Bazil G. Assan, azi Casa Oamenilor de Ştiinţă

Frumoasa casă cu curte şi grădină, la începutul Căii Dorobanţilor (Uliţa Herăstrăului de odinioară), azi Casa Oamenilor de Ştiinţă, a fost construită la 1904 de arhitectul Ion D. Berindei pentru industriaşul Bazil G. Assan cel care adusese la Bucureşti prima moară cu aburi.

Arhitect: arh. Ion D. Berindei

Anul: 1904

Adresa: Piaţa Alexandru Lahovary nr. 9, sect. 1

Poze:

78. Statuia lui Alexandru Lahovary

41

În mijlocul pieţei Lahovary, pe care o vom înconjura pe partea ei stângă pentru a intra pe strada Dionisie Lupu, tronează impunătoarea statuie a lui Alexandru Lahovary (1841-1897), politician conservator şi ministru în mai multe guverne. Statuia e opera din 1901 a sculptorului Marius-Jean Antonin Mercié. Se spune că însuşi sculptorul a ales locul statuii, destinată iniţial de municipalitate pentru a împodobi Piaţa Romană.

Arhitect: sculpt. Marius–Jean Antonin Mercié

Anul: 1901

Adresa: Piaţa Alexandru Lahovary f.n., sect. 2

Poze:

79. Casa Gheorghe Ţiţeica

Arhitect:Anul: ante 1896

Adresa: Str. Dionisie Lupu nr. 80, sect. 1

Poze:

80. Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ – Pitar MoşArhitect: rest. 1898 şi 1964

Anul: 1795

Adresa: Str. Pitar Moş nr. 16, sect. 2

Poze:

42

81. Casa arh. Ion Mincu

Pe strada Pitar Moş, la intersecţia cu strada Arthur Verona descoperim casa arhitectului Ion Mincu, un imobil de excepţională valoare istorică, faţadele reprezentând unul din primele exemple de arhitectura neoromanească. Aici, în casa cumpărată şi remodelată de el, Ion Mincu a locuit împreună cu familia şi a lucrat din 1890 până la dispariţia sa în 1912.

Arhitect: ref. arh. Ion Mincu

Anul: Ante 1890

Adresa: Str. pictor Arthur Verona nr. 19, sect. 1

Poze:

82. Biserica Biserica „Prea Sfântul Mântuitor“ - Italiană

Pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, la nr. 28, sufocată de clădiri înalte, stă retrasă Biserica „Prea Sfântul Mântuitor“ – Italiană, străjuită de un turn înalt, având faţadele din cărămidă aparentă, fiind construită în stil vechi lombard de către arhitecţii Mario Stoppa şi Giuseppe Tiraboschi între 1911-1913 pentru membrii comunităţii catolice italiene din capitală.

Arhitect: arh. Mario Stoppa

Anul: 1911-1913

Adresa: Bd. Nicolae Bălcescu nr. 28, sect. 2

83. Sala Dalles

Clădirea ce servea drept sediu Fundaţiei „Dales“ a fost inaugurată la 1932, fiind realizată după un proiect al profesorului arhitect Horia Teodoru. Faţada de astăzi aparţine unui bloc de locuinţe (realizată în anul 1959 de arhitectul Octav Doicescu) care ascunde vechea clădire. Sala Dalles are la parter librării şi anticariate. Iar la interior săli largi de expoziţie şi de concerte.

43

Arhitect: arh. Horia Teodoru

Anul: 1932

Adresa: Bd. Nicolae Bălcescu nr. 28, sect. 2

84. Hotel Intercontinental

Construcţia Hotelului Intercontinental s-a realizat în cooperare cu societatea Inter-Continental Hotels Corporation din S.U.A., inaugurarea având loc la 14 mai 1971. Locul acesta are o istorie veche e atît de veche este istoria locului. Spaţiul aparţinea mănăstirii Colţea din apropiere, iar în secolul al XIX-lea, a trecut în proprietatea familiei Hagi Moscu. Acesta a ridicat pe el o vastă clădire în care a funcţionat între 1864-1911 Primăria oraşului Bucureşti. După primul război mondial, pe aceste locuri apar variate locuinţe particulare dar şi o Casă de Modă, restaurante şi baruri, „Circul Krately”, din care unele au rezistat pînă la sfîrşitul anilor ’60 cînd a început demolarea lor, pentru ridicarea hotelului Intercontinental şi a Teatrului Naţional.

Arhitect: arh. Dinu Hariton, Gh. Nădrag, I. Moscu

Anul: 1968-1970

Adresa: Bd. Nicolae Bălcescu nr. 4, sect. 2

85. Teatrul de Operetă „Ion Dacian“

Arhitect: arh. Horia Maicu

Anul: 1963-1977

Adresa: Bd. Nicolae Bălcescu nr. 2, sect. 2

86. Teatrul Naţional

44

Arhitect: arh. Horia Maicu ; modif. 1982-1984 arh. Cezar Lăzărescu

Anul: 1963-1977

Adresa: Bd. Nicolae Bălcescu nr. 2, sect. 2

CALEA VICTORIEI 2

1. Biserica Sf. Spiridon Vechi

Biserica Sf. Spiridon Vechi se găseşte pe latura de sud-vest a Pieţei Naţiunile Unite, în partea dreaptă (cum privim dinspre calea Victoriei) a blocului-turn ce domină piaţa şi care este cunoscut sub numele de Blocul Gioconda.Biserica, demolată în 1987 şi reconstruită între 1992-1997, se găsea iniţial pe partea stângă a Dâmboviţei şi fusese clădită din lemn în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în apropierea caselor boierilor Floreşti (e probabil ca tot ei s-o fi ctitorit ca biserică de curte), pentru ca, la începutul veacului următor, să o găsim înconjurată de o duzină de chilii ce alcătuiau un ansamblu mănăstiresc. Din pisania greco-arabă care s-a păstrat până în zilele noastre aflăm că domnul Constantin Mavrocordat, aflat la a patra sa domnie la Bucureşti, a închinat-o, la 1746, Patriarhiei Antiohiei ca „metoc pentru ierarhii şi călugării arabi“, înzestrând-o cu bogate danii, rezidind-o din temelie în anul următor împreună cu Patriarhul Antiohiei, „Prea Fericitul Kir Silvestru care era de faţă şi supraveghea“. Spre buna chiverniseală a sfântului locaş mai adăugase Kir Silvestru şi „un han cu hodăi, ca să şază neguţătorii“. După secularizare biserica şi hanul s-au ruinat treptat. Hanul a dispărut pe la 1875, în partea de miazănoapte construindu-se clădirile „Societăţii de tir“ care, transformate în local de teatru, vor adăposti mai târziu Opereta, dispărută şi ea, ca şi biserica, odată cu sistematizarea comunistă. Biserica păstrează totuşi elementele originare ale ansamblului – pietrăria, stâlpii, pisania, ancadramentele ferestrelor, icoanele şi fundaţia pe care se află şi astăzi.

Arhitect:Anul: 1747 ; ref. 1992-1996

Adresa: Piaţa Naţiunile Unite nr. 5-7, sect. 4

2. Palatul de Justiţie

Pe malul drept al Dâmboviţei, între Piaţa Naţiunile Unite care marchează începutul Căii Victoriei şi Piaţa Unirii îşi desfăşoară impunătoarea faţadă Palatul de Justiţie, edificiu construit în stilul Renaşterii franceze, după planurile arhitectului francez Albert Ballu (cel care a realizat şi planurile Primăriei din Paris). Locul nu a fost întâmplător ales. Pe maidanul de la începutul Căii Rahovei, care la data demarării construcţiei se găsea pustiu, fiinţase până prin preajma războiului de Independenţă, o veche casă boierească, proprietate a boierilor Creţuleşti, în care funcţionase Curtea Apelativă (sau Curtea cu Juri, cum apare în unele planuri). Piatra fundamentală a aşezat-o, la data de 7 octombrie 1890, însuşi Regele Carol I, având alături (după cum arată o fotografie de epocă executată de Franz Duschek-fiul) pe prinţul Ferdinand, pe inginerul Nicolae Cuţarida (în calitate de antreprenor al lucrărilor) şi pe Ion Mincu (căruia i se încredinţase funcţia de diriginte al lucrărilor). Palatul de Justiţie avea să fie inaugurat, printr-o fastuoasă ceremonie care s-a ţinut în Sala paşilor pierduţi, cinci ani mai târziu, mai precis la 15 octombrie 1895. Faţada principală, remarcabilă din punct de vedere arhitectoni este precedată de o impunătoare scară ilustrând destinaţia publică a clădirii şi asigurând comunicarea cu exteriorul urban. Corpul central al faţadei este decorat cu şase statui alegorice, aşezate în nişe anume dăltuite, simbolizând Atenţia (Karl Storck, 1895),

45

Vigoarea (Karl Storck, 1896), Legea, Justiţia, Elocinţa (Karl Storck, 1901) şi Adevărul (Frederic Storck, 1901), iar ceasul de deasupra este vegheat de alte două statui – Forţa şi Prudenţa (Karl Storck, 1895-1896). Clădirea are interioare vaste, bogat decorate, uriaşul hol principal – „Sala paşilor pierduţi“ – fiind conceput şi executat de Ion Mincu.

Arhitect: arh. Albert Ballu

Anul: 1890-1895

Adresa: Splaiul Independenţei nr. 5, sect. 4

3. Palatul Societăţii „Adriatica - Trieste“

Pe malul stâng al Dâmboviţei, la începutul Căii Victoriei, în colţul de nord al Pieţei Naţiunile Unite, străjuind de o parte şi de alta strada Nicolae Tonitza ce urcă spre Centrul Vechi, se găsesc două clădiri cu arhitectură aparte în peisajul citadin bucureştean. Este vorba despre palatele societăţilor de Asigurare „Adriatica-Trieste“ şi „Agricola Fonciera“, cunoscute sub denumirea comună de „imobile cu gloriete“, după detaliul arhitectonic care le individualizează şi anume glorietele cu coloane de pe terasele superioare. Clădirile adăposteau birouri, locuinţe şi săli de reuniuni, parterul fiind destinat spaţiilor comerciale.Palatul Societăţii „Adriatica-Trieste“ este amplasat pe partea dreaptă a străzii Nicolae Tonitza, are faţada principală desfăşurată amplu de-a lungul Splaiului Independenţei şi a fost construit în anul 1926 după planurile arhitectului Petre Antonescu.

Arhitect: arh. Petre Antonescu

Anul: Prima jum. sec. XX

Adresa: Splaiul Independenţei nr. 2 K, sect. 3

4. Palatul „Agricola Fonciera“

Palatul „Agricola Fonciera“, încadrat de Calea Victoriei şi străzile Filitti şi Tonitza, faţada sa principală ocupând frontul sudic al Pieţei Naţiunile Unite, a fost construit în anul 1927, după planurile arhitectului Paul Smărăndescu. Pe acest loc, aflat pe partea dreaptă a Căii Victoriei, în fosta Mahala a Scorţarului care ţinea de la Dâmboviţa la actuala Stradă Franceză, vodă Şerban Cantacuzino ridicase o biserică de lemn, refăcută ulterior din piatră de Pârvu Cantacuzino-Măgureanu (numit aşa pentru că avea casă şi moşie la Măgurenii Prahovei) la 1761 şi care a primit numele de Biserica Măgureanului (dărâmată în anul 1887).

Arhitect: arh. Paul Smărăndescu

Anul: 1927

Adresa: Calea Victoriei nr. 2, sect. 5

5. Bloc Loto (pe locul fostei case Pârvu Cantacuzino)

La începutul Căii Victoriei, acolo unde astăzi se găseşte un masiv bloc de locuinţe, cenuşiu, cu coloane la parter, construit în deceniul al şaselea al secolului trecut, a fost casa avocatului Barbu Păltineanu, în colţul căreia, spre strada Râureanu, se găsea birtul lui Hristodor Eliad. Mai înainte însă, aici se aflase casa lui Pârvu Cantacuzino, pe care Tudorache Balş, ginerele său, o dăruise, împreună cu biserica Măgureanu, aşezată vizavi, Mitropoliei. În această casă, la 1803, s-a mutat, din aşezămintele de la biserica Domniţa Bălaşa (construite concomitent cu biserica la 1743-44 şi ruinate la cutremurul din 1802), şcoala cu predare în limba grecească de la Sfântul Sava, urmaşa „Academiei Domneşti“ care funcţionase la mănăstirea Sf. Sava. Lângă Biserica Măgureanului au învăţat carte Dinicu Golescu, Barbu Ştirbei, Ion Cârlova, Nicolae şi Dinicu Golescu ş.a. Şcoala s-a închis în anul 1821, căci elevii s-au mutat mai toţi la şcoala românească de la Sf. Sava înfiinţată de Gheorghe Lazăr şi care avea sediul în Piaţa Universităţii de astăzi. Vreo treizeci de ani mai târziu, când acest sediu a fost demolat pentru a face loc localului Universităţii, şcoala înfiinţată de Lazăr, devenită între timp „Colegiul Sf. Sava“ s-a mutat înapoi lângă biserica Măgureanului, de unde, în 1881 s-a mutat iarăşi, de data asta definitiv, pe strada General Berthelot, iniţial într-o clădire de la colţul cu actuala stradă Popa Tatu (pe acel loc există astăzi Administraţia Finanţelor Publice) şi, cave mai târziu, pe locul unde se găseşte şi astăzi.

Arhitect:Anul:Adresa: Calea Victoriei nr. 1-5, sect. 5

6. Fostele case Ienăchiţă Văcărescu – Prager

46

Partea stângă a Căii Victoriei, mai sus de strada Râureanu, se află două imobile-monument istoric, la nr. 9 şi la nr. 11. Atâta istorie e adunată în aceste locuri încât e greu de încercat a schiţa chiar şi o prezentare sumară. Pe locul imobilului de la nr. 9 se aflau casele eruditului poet şi istoric Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797) construite de bunicul său, Ianache, sfetnicul credincios al lui Brâncoveanu, decapitat împreună cu acesta la Stanbul. În secolul al XVIII-lea casele sale erau dintre cele mai mari şi mai arătoase de pe Podul Mogoşoaiei. Au fost cumpărate de vistiernicul Ion Moscu (la licitaţie, în anul 1812), apoi de logofătul Ştefan Bellu (cel mai probabil în 1818; acelaşi boier avea în proprietate şi o vastă grădină, acolo unde se găseşte astăzi cunoscutul cimitir ce îi poartă numele). Pe treptele acestei case s-a petrecut o scenă sângeroasă în timpul revoluţiei de la 1821, când turcii intraseră în ţară să înăbuşe zavera. Tudor Vladimirescu plecase din Bucureşti să ocupe Târgoviştea, Ploieştiul şi Piteştiul dar, din cauza neînţelegerilor cu Eteria lui Alexandru Ipsilanti fu trădat mişeleşte (în conacul boierilor Goleşti din Ştefăneştii Argeşului) şi ucis chiar de unul din căpitanii săi, Bimbaşa Sava (sau Sava Fochianu care slujise şi pe Nicolae Mavrogheni la vremea lui), ce trecuse de partea eteriştilor. Acelaşi Sava, care, se vede treaba, nu era el apăsat de mustrări de conştiinţă, i-a trădat şi pe eterişti pentru a se pune bine cu turcii. Convins că aceste trădări îi vor fi bine răsplătite el dădu curs cererii Chehaia Bei Hassan, fiorosul paşă al Silistrei, de a i se înfăţişa în casele lui Bellu unde acesta din urmă îşi stabilise cartierul general. Un gest nesăbuit, căci, de îndată ce Bimbaşa Sava a apărut pe treptele casei a şi fost măcelărit, împreună cu întreaga lui suită de arnăuţi. Scena este prezentată de D. Papazoglu în una din cunoscutele sale litografii. După moartea lui Ştefan Bellu casele au rămas moştenire fiului său, baronul Dumitru Bellu. Între 1848 şi 1859 aici a fost instalată poşta austriacă, prima poştă din Ţara Românească. La 1859 odăile ce dădeau spre Podul Mogoşoaiei sunt dărâmate pentru a permite refacerea aliniamentului stradal. După ce Dumitru Bellu s-a stins din viaţă fără a avea urmaşi direcţi (1863), casele trec în proprietatea nepotului său, Barbu Bellu (era fiul al fratelui său, Alexandru) care, de altfel, nici nu va locui aici, ci împreună cu Maria Filipescu, fosta soţie lui Constantin Kreţulescu, în casa acestuia din urmă, aflată, după cum se ştie, în marginea Cişmigiului, pe strada Ştirbei Vodă. Următorul proprietar a fost neguţătorul Sigmund Prager (îşi înfiinţase firma la 1854). El a achiziţionat casele şi terenul în jurul anului 1887. Fosta casă a lui Ienăchiţă Văcărescu a fost demolată un an mai târziu, locul fiindu-i luat de imobilul în care a funcţionat celebra blănărie „Prager“ şi care se găseşte actualmente în proprietatea Loteriei Române, fiind, de mai mulţi ani, în stadiu de renovare. Pe latura dinspre strada Râureanu, aşadar la nr. 7 al Căii Victoriei, a fost construită, în deceniul al treilea al secolului trecut, clădirea pe care o vedem şi care servea drept sediu Băncii Urbane.O descoperire arheologică interesantă datorată dr. Grigore Manucu-Adameşteanu privea existenţa a patru paraclise sucesive pe acelaşi loc, în curtea vechii gospodării, ultimul dintre acestea, paraclisul Văcărescu-Bellu, fiind demolat în 1892-93, la solicitarea lui Sigmund Prager.

Arhitect: arh. George Mandrea

Anul: 1888-1890

Adresa: Calea Victoriei nr. 9, sect. 5

7. Imobil „Societatea de Asigurări Agricole“

Clădirea fostei „Societăţi de Asigurări Agricole“, azi CEC Bucureşti, care îşi desfăşoară faţada amplă în lungul străzii Gugliemo Marconi, ocupă latura nordică a fostei curţii Văcăreştilor, unde se aflau felurite acareturi şi dependinţe. Imobilul a fost construit în jurul anului 1912, după planurile întocmite de arhitectul Paul Smărăndescu. Iniţial, aici şi-a instalat birourile Bank of Romania. La parter a funcţionat magazinul Sora, devenit mai târziu Universel. Imobilul apare şi sub denumirea de „Agricola“ sau „Blocul Prager“, preluând astfel numele magazinului – pe acea vreme – vecin.

Arhitect: arh. Paul Smărăndescu

Anul: 1912

Adresa: Calea Victoriei nr. 11, sect. 5

8. Palatul Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni

Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, ridicat între 1896-1900 după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, abordând „cel mai autentic baroc francez“, este situat pe locul fostei Mânăstiri Sf. Ioan cel Mare, clădită de Andrei Vistierul, socrul probabil al lui Preda Buzescu şi boier în divanul lui Mihai Viteazul; aici a ţinut slujbă patriarhul Macarie al Ierusalimului, însoţit de fiul său Paul de Alep, pe vremea lui Constantin Basarab Cârnul (1654-1658). Tot aici se afla unul din hanurile vestite ale Bucureştilor. Fosta stăreţie a mănăstirii-han a devenit un timp sediul Casei de Depuneri, prima instituţie bancară a statului român, înfiinţată în 1864, care a precedat CEC-ul.

47

Arhitect: arh. Alexandru Săvulescu

Anul: 1896-1900

Adresa: Calea Victoriei nr. 13, sect. 5

9. Fostul Palat al Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie a României

Clădirea Poştei Centrale a fost construită între 1894-1900 (transformată începând cu 1968 în Muzeul Naţional de Istorie a României). Proiectul a fost înfăptuit după planurile arhitectului român Alexandru Săvulescu, inspirat – se spune – de localul poştei din Geneva. Pe locul „Palatului Poştelor“ fusese ridicat, la 1690, de principele Constantin Brâncoveanu, unul dintre marile hanuri din Bucureşti, peste casele Agăi Constantin Bălăceanu, vărul său, şi, totodată şi duşman de moarte, căzut în bătălia pe care o câştigase voievodul împotriva imperialilor austrieci la Zărneşti la 11 august 1690, case pe care voievodul şi le însuşise şi nu ezitase să le dărâme atunci când trasase Podul Mogoşoaiei. În evul mediu, locul acesta se găsea la graniţa dintre mahalalele Bălăceanu la est, Trâmbiţaşilor şi ulterior Sf. Ioan cel Mare la vest şi mica mahala a Scorţarilor (meşteri de scoarţe).Hanul Constantin Vodă dispare între 1849-1862, ruinându-se treptat, în urma incendiului din 1847. Pe aceeaşi palmă de loc, devenită Piaţa Constantin Vodă, s-au mai perindat Café chantant-ul „Walhalla“, circul Soulié şi apoi, sub adăpostul unei şandramale de scândură, Circul Suhr, cu reprezentaţii foarte căutate de publicul bucureştean. Tot la intersecţia Căii Victoriei cu strada Franceză a funcţionat la început (1864) „Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune“, sub conducerea lui Alexandru Flechtenmacher. Muzeul Naţional de Istorie a României este deschis parţial, fiind în curs de restaurare şi modernizare. Cu toate acestea, putem vizita două sectoare de mare interes precum: „Tezaurul istoric“ şi „Lapidarium-ul“. În sectorul „Tezaurului istoric“ sunt prezentate peste 2000 de exponate din metale preţioase. Sunt expuse tezaure de aur şi argint din antichitate, evul mediu şi perioada modernă precum: obiecte de cult, monede, arme şi piese de harnaşament, obiecte de prestigiu etc. Printre cele mai reprezentative piese amintim tezaurele descoperite la Pietroasa şi la Apahida (secolul al V-lea); sceptrul şi coroanele de încoronare ale perechii regale Ferdinand şi Maria de Hohenzollern din 1922. Spaţiul destinat secţiei „Lapidarium“ este amenajat într-o clădire nouă, cu două nivele, situată în curtea interioară a muzeului. Accesul se realizează direct din holul central al Muzeului. La nivelul inferior al Lapidarium-ului este expusă copia celebrului monument Columna lui Traian din Roma (113). La nivelul superior al Lapidarium-ului, sunt expuse piese antice şi medievale din marmură, calcar, gresie etc, descoperite pe teritoriul României. Expoziţia este organizată conform principiului cronologic, piesele fiind grupate pe categorii şi în funcţie de conţinut: decrete, monumente funerare, votive, onorifice, inscripţii, statui, piese de arhitectură etc.

Arhitect:Anul: 1894-1900

Adresa: Calea Victoriei nr. 12, sect. 3

10. Bancorex (fost Hotel de France)

Dincolo de clădirea CEC, peste strada Mihai Vodă, la nr. 15 al Căii Victoriei, acolo unde astăzi se ridică dispreţuitor o clădire mamut din sticlă şi beton sub sforăitoarea denumire de „Bucharest Financial Plazza“ a fost, în trecut, Casa Damaris, după numele boierului grec Ion Damaris, a cărui fată, Maria, se măritase cu fratele domnului Alexandru Ipsilanti, cel care s-a stabilit în aceste case devenite scurtă vreme „palat domnesc“, iar ceva mai târziu Hanul Damari. La 1831, aici se instalase, pentru scurtă vreme, Agia în beciurile căreia împărăţea groaznicul căpitan Costache Chihaia Chiorul, figură de pomină în istoria Bucureştilor. În clădirile ce aparţinuseră hanului, în vara anului 1852 se deschisese firma „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa“, precursoare a celebrei Case Capşa de mai târziu. Pe la 1860 casele le-a cumpărat Tănăsache Iliad care a construit aici, la 1881, „Hotel de France“, o impunătoare clădire proiectată de arhitectul George Rosnovanu (1851-1896), devenită „Grand Hotel“, unde se afla berăria „Vârful cu Dor“ şi unde mai vieţuiseră „prăvălioara halviţarului, vestită printre elevii de la Sf. Sava“ şi „un cinematograf care se instalase în holul hotelului pe la 1905“ (Gh. Crutzescu). După primul război mondial, hotelul şi-a schimbat denumirea în „Grand Hotel Lafayette“, berăria transformându-se în restaurant. La subsolul în care se intra de pe strada Mihai Vodă a funcţionat, până în 1940, localul de noapte „Tunel de France“. După 1948, hotelul a fost rebotezat „Hotel Victoria“, însă avariat în urma cutremurului din 4 martie 1977, a fost din nefericire demolat în anul 1979.

Arhitect: arh. George Rosnovanu ; demolat 1977

Anul: Hotel de France : 1851-1896 ;

Adresa: Calea Victoriei nr. 15, sect. 5

11. Biserica „Sf. Mare Mucenic Dimitrie şi Sf.Mare Mucenic Gheorghe” – Zlătari

48

Vizavi de imobilul Bancorex, strânsă în chingile unor blocuri contemporane nouă, se află biserica Zlătari, despre care tradiţia orală spune că ar fi fost construită iniţial din lemn, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, pe timpul domnului Matei Basarab, de nişte „zlătari“ (aurari sau argintari). Ea a mai fost refăcută de două ori, ultima dată, aproape în forma ei actuală, pe la 1850. În secolul al XVIII-lea se construise aici unul dintre marile hanuri bucureştene – hanul Zlătari (dărâmat la 1903) –, renumit loc de adunare al bancherilor (zarafi) şi argintarilor. Mai adăposteau clădirile hanului, după cum spune Constantin Bacalbaşa („Bucureştii de altădată“), Cofetăria lui Lambru Paltator, foarte căutată de elevii de la Sf. Sava, „apoi băcănia lui Păun Popescu, unde, la ora dejunului şi a prânzului se lua ţuică.“ Biserica, unde se găseşte astăzi mâna dreaptă a Sfântului Ciprian – sfinte moaşte făcătoare de minuni –, s-a făcut după planurile arhitectului catalan Xavier Villacrosse, iar pictura interioară a fost realizată de către Gheorghe Tattarescu.

Arhitect: 1850 ref. arh. Xavier Villacrosse; rest. 1903

Anul: sec. XVIII-XIX;

Adresa: Calea Victoriei nr. 12 bis, sect. 3

12. Palatul Dacia

La nr. 14 al Căii Victoriei, colţ cu strada Lipscani, pe locul altui han, Filipescu, făcut pe la începutul secolului al XVIII-lea de căpitanul Constantin Filipescu şi unde trăgeau mai cu seamă călătorii străini, se află Palatul Dacia, construit după 1871 şi unde, aşa cum putem desluşi pe placa de marmură ce se află pe strada Lipscani „poetul Mihai Eminescu (alături de Slavici, n.n.) a lucrat ca redactor la ziarul «Timpul» între anii 1877-1879“. Societatea de Asigurări „Dacia“ luase fiinţă la data de 31 martie 1871 având drept membri în consiliul de administraţie pe V. Boerescu (preşedinte), G. Gr. Cantacuzino (Nababul), A. Halfon, Th. Mehedinţeanu, V. G. Porumbaru. Aceasta a fuzionat, la 1881, cu Societatea „România“, formând astfel Societatea de Asigurări „Dacia – România“.Clădirea, care a înglobat o parte din construcţiile vechiului han Filipescu, se păstrează astăzi într-o formă foarte apropiată de cea originară, cu excepţia elegantului lanternou de deasupra colţului clădirii, de la întretăierea străzii Lipscani cu Calea Victoriei, care a dispărut după cutremurul din 1940.

Arhitect: arh. Alexandru Orăscu

Anul: 1874

Adresa: Calea Victoriei nr. 14, sect. 3

13. Magazinul Victoria (fost „Socec – Galeriile Lafayette“)

Vizavi de Palatul Dacia, la nr. 17 al Căii Victoriei, se găseşte astăzi magazinul „Victoria“, pe locul casei baronului Meitani (bancher grec venit pe lume la Adrianopol, stabilit la Viena şi devenit baron austriac), alături de care funcţiona, începând cu toamna anului 1856 mica prăvălie a Librăriei Socec. Clădirea pe care o vedem astăzi a fost construită în perioada interbelică pentru a adăposti marele magazin universal „Socec – Galeriile Lafayette“. În casa Meitani s-a aflat şi reşedinţa contelui Pavel Dimitrievici Kiseleff, pe perioada şederii sale la Bucureşti (1828-1834).

Arhitect:Anul: 1929 – 1931

Adresa: Calea Victoriei nr. 17, sect. 5

14. Poliţia Capitalei

Dincolo de magazinul Victoria, la nr. 19 se găseşte uriaşa clădire a Poliţiei Capitalei, ridicată în 1935 tot pe bucata de loc ce aparţinea baronului Meitani şi în ale cărui case funcţionase începând cu 1866. Lângă Poliţie, la nr. 21, până la colţul cu strada Eforiei, e aşa-numita „Casă de Mode Venus“ o clădire nouă, masivă, ridicată după război, pe locurile ce aparţinuseră spătarului şi marelui ban Pană Filipescu, şi unde îşi construise case şi urmaşul său, Alexandru Filipescu-Vulpe. Pe la jumătatea veacului al XIX-lea din aceste case mai rămăseseră nişte mărunte prăvălii unde, la 1852 se instalaseră fraţii Capşa, iar mai în stradă „lângă un şir de uluci erau instalate două dulapuri cu cărţi ale anticarului Leon Alcalay“, cel ce avea să devină un cunoscut librar şi editor de carte, mai ales prin popularele ediţii „Biblioteca pentru toţi“. Înainte de primul război mondial se găseau aici grădina de vară „Colos“, în care se ţineau spectacole de varieteu ale unor trupe itinerante, completate de proiecţii cinematografice, dar şi „Cofetăria Frederic, renumită în cadaifuri“.

Arhitect:Anul: 1935

Adresa: Calea Victoriei nr. 17, sect. 5

15. Ansamblul de arhitectură „Pasajul Macca-Villacrosse

49

Pe partea dreaptă a Căii Victoriei, vizavi de clădirea Poliţiei Capitalei, în continuarea Palatului Dacia, se găsesc elegantele pasaje Macca şi Villacrosse. Cândva, către finele secolului al XIX-lea, dragomanul Serafim, traducător pe lângă Consulatul Franţei la Bucureşti, a cumpărat o moşie în mahalaua Doamnei, parte mărginită de Podul Mogoşoaiei. Această moşie a împărţit-o ca zestre, fiicelor sale Polixenia şi Anastasia, care s-au căsătorit cu Xavier Villacrosse, „arhitecton“ al statului între 1837 şi 1841 şi respectiv negustorul de blănuri şi politicianul liberal, Mihail Macca. Pe acel loc a existat în veacul al XVIII-lea hanul Câmpinencei, cumpărat către 1850 de un anticar evreu-ungur. El a ridicat pe locul hanului un mic hotel numit „Stadt Pesth“ (Oraşul Pesta). Hotelul avea o mare cafenea, restaurant şi un café-chantant, despre care Gh. Crutzescu spune în volumul „Podul Mogoşoaiei“ că „a fost locul de întâlnire a tot ce era femei de viaţă şi «jeunesse dorée» în Bucureşti. Iarna, într-o sală lungă şi joasă, vara într-o grădină care ţinea cam locul între pasagiile de azi cântau şi jucau «artiste» ungare şi germane“. Hotelul se va şubrezi repede, astfel încât, către 1890-1891, când familiile Villacrosse şi Macca proiectează cele două actuale pasaje, va fi transformat într-o clădire modernă. Bogatul prinţ sârb Alexis Karagheorghevici a participat şi el la amenajarea pasajelor, financiar şi cu partea sa de proprietate. Pasajele Macca şi Villacrose, au purtat o vreme, prin anii 1960-1980, şi denumirea de „Pasajul Bijuteria“.

Arhitect: arh. Xavier Villacrosse

Anul: 1890-1891

Adresa: Calea Victoriei nr. 16-20, sect. 3

16. Banca de Comerţ Exterior (Blocul Rosenthal, fosta Casa de Pensiuni a BNR)

Între cele două pasaje şi strada Doamnei, la nr. 22-24 ale Căii Victoriei, pe locul altui han, cel al Castrişoaiei, a fost construită între 1937-38, după proiectul arhitectului Radu Dudescu, „Casa de Pensiuni a Băncii Naţionale a României“, sau Blocul Rosenthal, care a adăpostit şi Ministerul Finanţelor. Astăzi e lăsat în mod inexplicabil într-o deplorabilă paragină, subliniată de aspectul sordid al prăvăliilor demult închise de la parter şi al ferestrelor sparte de la etajele superioare. La început, la etajele superioare existau săli de conferinţe, o sală de sport, un bufet, ba chiar şi un mic muzeu de vânătoare, toate la dispoziţia funcţionarilor BNR.

Arhitect: arh. Radu Dudescu

Anul: 1937-1938

Adresa: Calea Victoriei nr. 22, sector 3

17. Aşezămintele Nifon

La intersecţia Căii Victoriei cu Strada Doamnei, pe latura nordică a acesteia din urmă, se găseşte Palatul Aşezămintelor Nifon construit în anul 1888 în stil neoclasic după planurile arhitectului Paul Gottereau. La parter fuseseră rânduite spaţii comerciale, la fel ca peste tot în centrul vechi, pentru a spori veniturile seminarului înfiinţat aici de mitropolitul Nifon. Palatul e ridicat tot pe locul unui fost han, cel al stolnicului Radu Greceanu care, cumpărând fostele terenuri ale boierilor Corneşti şi Fălcoieni îşi construise aici şi case. Terenul cuprins între străzile Doamnei şi Bulevardul Elisabeta făcuse parte din incinta Curţii domneşti a lui Şerban Cantacuzino. Hanul, amintit documentar la 1821, a trecut apoi în proprietatea neguţătorului cojocar Diamandi Dedu şi s-a ruinat după 1860. Între prăvăliile hanului se găsea şi cea a lui Carol Knappe care introdusese în Bucureşti lămpile cu ulei de rapiţă folosite la Teatrul Naţional.

Arhitect: arh. Paul Gottereau

Anul: 1888

Adresa: Str. Doamnei nr. 1, sect. 3

18. Biserica "Intrarea Maicii Domnului în Biserică" – Doamnei

În spatele acestor clădiri, unde astăzi se ajunge printr-un gang din Calea Victoriei, se găseşte frumoasa biserică a Doamnei Maria, a doua soţie lui Şerban Vodă Cantacuzino (1678-1688) care a construit-o cu cheltuiala ei la 1683 în amintirea izbânzii creştinilor asupra turcilor la asediul Vienei. Lângă biserică era o casă mare (pe locul ocupat ulterior de casa Greceanu care se afla la colţul făcut de b-dul Elisabeta cu Calea Victoriei, azi blocul la parterul căruia funcţionează fast-food-ul Pizza Hut) cunoscută drept Casa beizadelelor şi unde locuiau copiii săi, iar peste drum, tot pe locul Cantacuzineştilor, acolo unde astăzi coboară strada Eforiei şi se găsesc două uriaşe blocuri lipite de Hotelul Bulevard, era palatul domnesc al lui Şerban Vodă (el nu se instalase la Curte Veche, ca alţi domni). Pe la 1820 fostele case domneşti trec în proprietatea baronului Gheorghe Sachelarie, apoi în posesia cneazului Serbiei Miloş Obrenovici (1815-1839) care, la rândul său, le-a dăruit Imperiului Rus, drept mulţumire pentru sprijinul acordat ţării sale. Pe la 1880 din zidurile vechii case a lui Cantacuzino a luat naştere o nouă clădire în stil renascentist, sediu al Legaţiei Ruse, clădire demolată după 1934 (a rămas însă firma din bronz a acestei construcţii).

50

Arhitect:Anul: 1683

Adresa: Str. Biserica Doamnei nr. 2, sect. 3

19. Hotelul Bulevard (Grand Hotel du Boulevard)

Ne aflăm la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta ce a apărut în urma unui proiect urbanistic modern. Partea dintre Calea Victoriei şi actualul bulevard I. C. Brătianu (pe atunci Uliţa Colţei) a fost croită pe la 1858 „servind drept un fel de esplanadă pentru proaspăt construita Universitate“ (Gh. Crutzescu) tăind de-a dreptul locurile Grecenilor. Peste drum de casa Greceanu, acolo unde astăzi se ridică un bloc de opt etaje cu colonade care adăposteşte la parter un sediu al BRD exista, pe la 1871, tot pe terenul Grecenilor, o casă modestă ca dimensiuni unde locuia cu chirie şi îşi avea atelierul cunoscutul pictor, dar mai ales fotograf, Carol Popp de Szathmari. Casa Greceanu s-a păstrat în colţul făcut de Calea Victoriei cu bulevardul până după 1911, pentru ca, mai târziu, locul să-i fie luat de clădirea Compescariei. Clădirea aceasta, care ascundea biserica Doamnei, lăsând vederii doar turlele, avea la etaj un restaurant cu preparate din peşte, iar în faţă, spre bulevard, o mică grădină. S-a dărâmat la cutermurul din martie 1977, locul său fiind luat de blocul pe care îl vedem astăzi, la parterul căruia funcţionează fast-food-ul Pizza Hut. Porţiunea ce coboară în uşoară pantă spre Cişmigiu a fost deschisă mai târziu, la 1871. În partea stângă, cum venim de pe Calea Victoriei se găseşte celebrul Hotel Bulevard, astăzi aflat în renovare (a câta oară?), cu faţadele mascate de uriaşe bannere publicitare. Hotelul – unul dintre cele mai vechi şi mai vestite ale capitalei – se găseşte pe o veche proprietate tot a Cantacuzinilor pe care postelniceasa Ilinca o dăduse zestre fiicei sale măritată cu marele ban Vintilă II Corbeanu de la care a trecut apoi în posesia vornicului Grigore Băleanu. Urmaşii acestuia din urmă au vândut terenul comerciantului Jacques Herdan care, intuind importanţa pe care o vor căpăta hotelurile în dauna hanurilor, în 1867 a început lucrările de construcţie ale Hotelului Bulevard, un edificiu în stil eclectic de factură neoclasică, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Clădirea a fost construită în etape, între 1867-1876. La început hotelul a purtat numele proprietarului (după cum apare pe planul întocmit de D. Papazoglu la 1871), pentru ca, la 1873 numele să-i fie schimbat în „Grand Hotel de Boulevard“. Trecut în proprietatea unei anume doamne Pohr, apoi, prin dotă, renumitului cofetar italian Lucien Bertola, hotelul avea să devină, pentru destulă vreme, unul dintre cele mai renumite ale Capitalei, iar luxosul restaurant din sala de marmură un loc predilect de întâlnire al „high-life-ului“ bucureştean. Evenimentele petrecute între zidurile acestea sunt foarte numeroase şi ar fi păcat să nu amintim întâlnirea miniştrilor şi deputaţilor din ianuarie 1877 reuniţi aici pentru a discuta demiterea guvernului Dimitrie Sturdza care se opunea unei alianţe cu Rusia, fastuosul banchet dat în toamna anului 1881 de I. C. Brătianu la aniversarea lui C. A. Rosetti şi a ziarului „Românul“ când „doamnele au apărut în costume naţionale“ (Barbu Solacolu), sărbătorirea proaspetei alegeri ca deputat a lui Constantin Bacalbaşa în 1911, strălucita primire a unui viteaz samurai – generalului conte Nogi Maresuke, eroul de la Port Arthur, sau –eveniment mai puţin fast – tentativa de asasinat asupra regelui Carol al II-lea din noaptea de Înviere a anului 1934. La acest hotel a locuit în 1924 Brâncuşi, iar la cafenea veneau Sadoveanu, Goga, Ilarie Chendi ş.a.

Arhitect: arh. Alexandru Orăscu

Anul: 1867-1876

Adresa: Bd. Elisabeta nr. 21, sect. 5

20. Fostul Hotel Bristol, azi birouri ale PMB

Clădirea unde pe vremuri a funcţionat Hotel Bristol se găseşte pe latura sudică a Bulevardului Regina Elisabeta, la colţul făcut cu strada Academiei. Hotelul a fost construit în anul 1894 după planurile întocmite de arhitectul Filip Xenopol. Faţada hotelului se desfăşoară în lungul străzii Academiei, cu o scurtă latură de-a lungul Bulevardului Elisabeta. Parterul este rezervat spaţiilor comerciale (Cafenea, fast-food, cazinou), iar etajul serveşte drept sediu de birouri pentru Primăria Generală a Capitalei. Peste drum, ceva mai sus, pe locul blocului la al cărui parter se găseşte astăzi Librăria Eminescu, se putea admira, până către finele perioadei interbelice, o frumoasă clădire în stil art nouveau, în care funcţionau editura şi tipografia „Minerva“.

Arhitect: arh. Filip Xenopol

Anul: 1894

Adresa: Str. Academiei 3 -5, sect. 1

21. Casa Zamfirescu - Oppler

Imobilul ocupă latura sudică a Pieţei Universităţii, fiind aşezat în spatele statuilor lui Gheorghe Lazăr şi a lui Spiru Haret, între strada Academiei şi clădirea fostă a Societăţii de Asigurări „Generala“, actualmente sediu al BCR. Imobilul a fost construit, cel mai probabil, în perioada 1890-1895 (apare figurat pe planul oraşului din 1895-1899, întocmit de Institutul Geografic al Armatei, scara 1:5000; acelaşi plan a fost realizat şi la scara 1:10000, pe acesta din urmă imobilul nefiind reprezentat). Proprietarul care a ridicat clădirea se

51

numea Zamfirescu, nefiind exclus ca acesta să fie chiar Constantin I. Zamfirescu, cunoscutul fabricant de ciocolată. Acesta cumpărase în anul 1898, de la industriaşul francez F. Bresson, prima fabrică de ciocolată înfiinţată în vechiul Regat (1891). C. I. Zamfirescu va dezvolta afacerea devenind unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi producători de ciocolată de la noi (în 1911 devenise furnizor al Curţii Regale). Sediul fabricii se găsea pe bulevardul Elisabeta la nr. 38, unde, la 1912 regizorul Constantin T. Teodorescu a realizat un interesant film documentar despre procesul de fabricaţie a ciocolatei.Ceva mai târziu, cu certitudine după 1906, clădirea trece în proprietatea cunoscutului berar Carol H. Oppler, a cărui fabrică se găsea în zona Izvor. Înainte de primul război mondial funcţionau aici, după cum indică harta Editurii Socec din anul 1914, Berăria „România Mare“ şi Clubul Ligii Poporului. Ulterior s-au instalat aici birouri ale Băncii Române de Comerţ şi Industrie, iar la parter cunoscuta berărie Trocadero cu un salon şi o mică grădină de vară cu două rânduri de mese. Cei care comandau de la două halbe în sus primeau gratuit – ca ofertă inedită – o farfurie de pommeschips (obişnuitele „chipsuri“ de astăzi). În timpul bombardamentelor din luna august a anului 1944 clădirea a suferit avarii însemnate, fiind operate o serie de modificări (au apărut colonadele cu arce de la parter înlocuind deschiderile vechi, rectangulare, şi a dispărut cupola care marca colţul străzii Academiei). Către sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului trecut clădirea a fost extinsă printr-un corp alipit clădirii ce serveşte astăzi drept sediu al BCR.În perioada regimului comunist în clădire şi-a avut sediul Chimimport, iar alături, pe locul unde s-a operat amintita extindere, funcţiona braseria Terasa Colonadelor (astăzi locul e ocupat de Princess Casino).

Arhitect:Anul: Sfârşitul sec. al XIX-lea (1890-1895)

Adresa: Bd. Elisabeta nr. 9, sect. 3

22. Palatul Universităţii Bucureşti

Pe buleardul Elisabeta începând de la intersecţia cu strada Academiei şi până dincolo de intersecţia marilor bulevarde Nicolae Bălcescu cu I. C. Brătianu ne aflăm în Piaţa Universităţii, dominată de impozantul Palat al Universităţii şi de cele patru statui de vizavi înfăţişând pe Spiru Haret, Gheorghe Lazăr, Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu (în această ordine de la strada Academiei la Bulevardul I. C. Brătianu). Frontul sudic al Pieţei, spre Centrul Vechi, este închis de clădirile fostei Bănci Române de Comerţ şi Industrie (Casa Zamfirescu-Oppler), a foste Societăţii de Asigurări „Generala“ (azi sediul BCR) şi a Creditului Industrial (în aceeaşi ordine ca statuile enumerate mai sus).Pentru a ne face cât de cât o impresie despre cum arăta Piaţa Universităţii către sfârşitul secolului al XIX-lea redăm o descriere a publicistului francez Frédéric Damé, proaspăt sosit la Bucureşti în 1872: „În faţa Universităţii, între strada Colţei şi strada Academiei era un câmp. În mijlocul acestui câmp, un soi de acoperiş de scânduri, aproape la nivelul pământului, indica locul în care fusese Biserica mănăstirii Sf. Sava. În stânga, lipite de zidul grădinii prinţului Soutzou, erau două căsuţe ţărăneşti, în faţa cărora ieşeau seara femeile la vorbă şi torceau în vreme ce găinile ciuguleau pe lângă ele, iar un bivol păştea liniştit în iarba înaltă. Pe dreapta, acolo unde azi se găseşte grădina care înconjoară statuia lui Lazăr se semăna porumb.“Mai înainte, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, întreaga piaţă nu era altceva decât locul mănăstirii Sf. Sava. După cum limpede putem distinge pe planul oraşului întocmit de maiorul Artur Rudolf Borroczyn la 1852, în locul din faţa statuii lui Mihai Viteazul se afla biserica mănăstirii, ale cărei fundaţii se păstrează, iar pe locul Universităţii, clădirea Colegiului Sf. Sava, şcoală românească al cărei prim dascăl fusese Gheorghe Lazăr, urmat de Ion Heliade Rădulescu, Eufrosin Poteca, Aaron Florian, August Treboniu Laurian ş.a. Şcoala veche domnească, funcţionase aici din vremea lui Şerban Cantacuzino şi a lui Vodă Brâncoveanu, iar mai târziu se mutase în aşezămintele de lângă biserica Domniţa Bălaşa, şi, în fine la „metocul“ bisericii Măgureanu. Cât priveşte biserica Sf. Sava, aceasta fusese ridicată pe la sfârşitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea de un anume Andronache Pârcălab şi a fost refăcută ulterior din temelii de Constantin Brâncoveanu între 1707-1709 care i-a mai adăugat şi casele pentru prima Şcoală superioară din Bucureşti. Biserica a fost demolată între 1869-1871 când a fost croit şi noul „bulevard“ dintre Podul Mogoşoaiei şi Uliţa Colţei. Cel care a avut ideea construirii unui Palat al Academiei (adică Palatul Universităţii în primele sale decenii de existenţă) a fost domnul Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842). El şi-a putut demara proiectul de-abia în timpul căimăcămiei sale (1856-1858) când, după demolarea din 1855 a bisericii şi a vechii clădiri ce adăpostise şcoala, s-a aşezat piatra de temelie a Palatului Universităţii pe care îl vedem şi astăzi. Impunătorul edificiu construit după planurile arhitectului Alexandru Orăscu se distingea prin monumentalitatea corpului central subliniată de cele şase coloane ce susţineau un fronton bogat decorat cu basoreliefuri create de Karl Storck, deasupra căruia trona o acvilă de piatră cu aripile desfăcute. Acest fronton a fost afectat de bombardamentele din 1944 şi a fost înlocuit cu cel gol pe care îl vedem. Fragmente din cel vechi se păstrează, risipite, la Muzeul „Frederic şi Cecilia Cuţescu Storck“ (strada Vasile Alecsandri nr. 16). Inaugurarea edificiului a avut loc la 14/26 decembrie 1869 şi a fost una dintre cele mai fastuoase, fiind prezenţi, alături de însuşi principele Carol I, miniştri, înalţi demnitari, profesori, vechi efori, foştii miniştri ai Instrucţiunii Publice etc. Palatul Academiei, cum s-a numit în primele decenii de existenţă, a găzduit şi Imprimeria Statului, Biblioteca Naţională, Şcoala de Arte Frumoase, Muzeul de Istorie Naturală şi Senatul. Între 1912-1914 edificiul a fost înălţat cu încă un etaj, sarcină ce a fost încredinţată arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti. Ulterior, între 1914-1923 a fost construită şi clădirea adiacentă, dinspre strada Academiei, a Facultăţii de Litere, pe locul fostei grădini Raşca, una dintre cele mai cunoscute grădini ale Bucureştilor. Ea fusese deschisă pe la 1860 de un ceh

52

pe nume Hrtschka. Că bucureştenii nu îi puteau pronunţa numele e lesne de înţeles, aşa că i-au spus, pe scurt, Raşca. Orchestra era condusă de Ludovic Wiest iar clientela se număra din lumea bună. Aici cânta într-o vreme Leonard, prinţul operetei, cel adulat de bucureşteni, aici se întâlneau adeseori Mihai Eminescu şi Alexandru Vlahuţă. Corpul central al Palatului Universităţii a fost complet demolat după bombardamentele din 1944, fiind apoi reconstruit şi supraînălţat în anii ’60 ai secolului trecut.

Arhitect: 1869 – arh. Alexandru Orăscu ; transf. 1912-1923 – arh. Nicolae Ghika-Budeşti

Anul:Adresa: Bd. Elisabeta nr. 4 -14, sect. 1

23. Statuia lui Spiru Haret

Cele patru statui înfăţişând pe Spiru Haret, Gheorghe Lazăr, Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu (în această ordine de la strada Academiei la Bulevardul I. C. Brătianu) sunt astăzi emblematice pentru Piaţa Universităţii, reprezentative de asemenea şi pentru spaţiul public al Capitalei. Prima, socotind de la strada Academiei, este cea a academicianului Spiru Haret (1851-1912), matematician şi astronom, pedagog şi sociolog, de trei ori ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, reformatorul învăţământului românesc la începutul secolului al XX-lea. Statuia realizată din marmură de Carrara, aşezată pe un soclu din piatră de Muscel îl înfăţişează pe Haret sobru, gânditor, în postură de profesor ce ţine un curs la tribună. Postamentul este decorat cu delicate basoreliefuri – primele semnate de Ion Jalea – ce ilustrează activitatea sa socială. Pe latura dinspre est Spiru Haret se găseşte în mijlocul unui grup de elevi conduşi de un învăţător în faţa şcolii, în vreme ce basorelieful de pe cealaltă latură, dinspre strada Academiei, face trimitere către activitatea sa de reformator al cooperativelor săteşti, Haret fiind reprezentat aici dinaintea unei clădiri ce poartă firma Cooperativa Banca Populară. Statuia a fost dezvelită în anul 1935, fiind opera sculptorului Ion Jalea.

Arhitect: sculpt. Ion Jalea

Anul: 1935

Adresa: Piaţa Universităţii f.n. sect. 3

24. Statuia lui Gheorghe Lazăr

Statuia lui Gheorghe Lazăr (1879-1823) este primul monument de for public din Bucureşti realizat de un sculptor român – Ion Georgescu, unul dintre profesorii lui Brâncuşi. Neavând un atelier adecvat realizării unei asemenea lucrări, sculptorul a fost nevoit să se deplaseze în Italia unde şi-a dăltuit lucrarea în marmură de Carrara între sfârşitul anului 1884 şi 1885 (anul finalizării şi numele sculptorului sunt înscrise şi pe partea dreaptă la baza statuii), inaugurarea monumentului având loc un an mai târziu. Pe soclu au fost înscrise următoarele cuvinte: „Lui Gheorghe Lazăr. Reîntemeietorul învăţământului românesc. Naţiunea recunoscătoare.“ Urmează data, scrisă cu litere romane: MDCCCLXXXVI. Amplasamentul monumentului nu este deloc întâmplător. Gheorghe Lazăr a fost aşezat cu faţa către Palatul Universităţii, pe locul căreia se aflase clădirea ce adăpostea fostul Colegiu de la Sfântul Sava (instalat în chiliile mănăstirii), unde dascălul ardelean înfiinţase prima şcoală din Muntenia cu predare în limba română (1818). Sculptorul Ion Georgescu (1856 - 1898) a fost elev al Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe artiştii plastici Karl Storck — sculptură, Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu - pictură. Dupa absolvire, în anul 1877, plasticianul a plecat, cu bursa, la Paris, unde a rămas timp de cinci ani. Printre lucrările notabile pe care le putem vedea astăzi la Bucureşti amintim monumentul funerar al Domnitei Bălaşa (1884), alegoriile „Justiţia“ şi „Agricultura“ care decorează faţada dinspre strada Lipscani a corpului vechi al Băncii Naţionale, precum şi medalionul lui Mihai Eminescu (1891) pentru mormântul poetului de la Cimitirul Bellu.

Arhitect: sculpt. Ion Georgescu

Anul: 1886

Adresa: Piaţa Universităţii f.n. sect. 3

25. Statuia lui Mihai Viteazul

Statuia ecvestră ce înfăţişează pe Mihai Viteazul este una dintre cele mai vechi din Bucureşti. Operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse (1824-1887), maestru al celebrului Rodin, statuia lui „Mihai Bravul Unificatorul“ cum s-a numit la început, a fost turnată în bronz la Paris şi amplasată pe soclul ei de marmură, la 1874. Inaugurarea care a suscitat vii controverse, s-a făcut vreo doi ani mai târziu. Ea stătuse nedezvelită deoarece principele Carol I nu ar fi vrut să-şi supere rudele habsburgice cu statuia – aşezată oarecum sfidător, cu faţa spre Ardeal (atunci în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar) – celui ce fusese şi principe al Transilvaniei şi Moldovei, eroul ce înfăptuise unirea celor trei ţări româneşti. Presiuni veneau şi de la Istanbul, căci ridicarea acestei statui era privită ca un îndrăzneţ act de independenţă. Deşi voievodul însuşi se considera „domn al Ardealului“ (titulatură înscrisă în limba slavonă pe sigiliul său domnesc), pe soclu a fost preferată formula – ceva mai cuminte, tot pentru a nu-i supăra pe habsburgi – „domnesc locţiitor şi căpitan general al Ardealului“, pe care, ce-i drept, tot Mihai o folosise într-un act emis la 6 martie 1600 la Braşov prin

53

care întărea drepturile secuilor. Ironizând decizia autorităţilor de a ţine statuia nedezvelită, Matei Millo născocise o originală formă de protest, aducând seară de seară, pe scena Teatrului Naţional un Mihai cu sacul pe cap. Iarăşi, nu putem să nu amintim de o noapte geroasă a anului 1895 când, venit pe jos din Ardealul său, Badea Cârţan sosise la Bucureşti unde, învelit doar în suman a dormit o noapte la picioarele marelui voievod. Cine ar mai repeta astăzi gestul său?

Arhitect: sculpt. Albert-Ernest Carrier-Belleuse

Anul: 1874

Adresa: Piaţa Universităţii f.n. sect. 3

26. Statuia lui Ion Heliade Rădulescu

Statuia înfăţişează, în ipostază de orator, pe Ion Heliade Rădulescu, strălucitul elev al lui Gheorghe Lazăr, autorul primei „Gramatici româneşti“. A fost dăltuită din marmură de Carrara în atelierul de la Roma al sculptorului italian Ettore Ferrari (1848-1929). Semnătura sa o desluşim la picioarele statuii, pe latura vestică. Dezvelirea statuii s-a făcut mai târziu, la 21 noiembrie 1881, lipsind iniţial fondurile necesare montării monumentului. La inaugurare au ţinut discursuri personalităţi de prim rang ale culturii române: B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, Matei Millo. A fost de asemenea prezent un comitet din partea presei, după cum povesteşte Constantin Bacalbaşa în valoroasa lucrare „Bucureştii de altădată“: „Pentru inugurarea statuii lui Ion Heliade Rădulescu reprezentanţii ziarelor din Bucureşti se întrunesc. O delegaţie de cinci este aleasă pentru a redacta discursul din partea presei. Aceşti cinci delegaţi sunt: G. Dem. Teodorescu, din partea «Binelui public», D. A. Laurian din partea «României libere», Constantin Stoicescu din partea ziarului «L’Independence Roumaine», Frédéric Damé de la «Românul» şi M. Eminescu de la «Timpul».“Pe partea din faţă a soclului stau scrise, cu litere din bronz, următoarele cuvinte, pe care le redăm respectând grafia specifică epocii:„Lui Joan Heliade RădulescuRomânii recunoscători1802-1872Târgovişte – BucureştiÎntr-o viaţă de şaptedzeci de aniLucră cu inima, cu penna, cu vorbaLa cultura şi înălţarea poporului românMDCCCLXXIX“Pe latura opusă a fost inserat textul „Proclamaţia de la 1848“ iar pe cea dinspre răsărit sunt dăltuite în bronz coperţi de carte şi file de ziar, amintind de bogata sa activitate de precursor al literelor şi publicisticii româneşti. În fine, latura dinspre apus e decorată tot cu o compoziţie din bronz încadrată cu lauri. Desluşim aici echerul şi compasul, cu trimitere la preocupările lui Ion Heliade Rădulescu din domeniul matematicii, ilustrând totodată discret activitatea sa masonică.

Arhitect: sculpt. Ettore Ferrari

Anul: 1879

Adresa: Piaţa Universităţii f.n. sect. 3

27. Palatul Suţu

Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti este adăpostit într-o somptuoasă reşedinţă, faimoasă le vremea ei pentru elegantele baluri ce se dădeau aici. Este vorba de palatul Şuţu, construit între 1833-1835 de postelnicul Costache Suţu pe terenul care îi revenise drept zestre soţiei sale, Ruxandra Racoviţă. Nu este cu totul lipsit de interes să lămurim, pe scurt, câteva aspecte ce ţin de istoria locului. Aici era o parte a întinsei proprietăţi a Cantacuzinilor dată drept danie de Matei Basarab Ilincăi Cantacuzino, fiica lui Radu Şerban, măritată cu Constantin postelnicul Cantacuzino, cel care a sfârşit tragic, spânzurat în trapeza mănăstirii Snagov din porunca lui Grigore Ghica, înşelat de complotul pus la cale de Stroe Leurdeanul şi Dumitraşcu Cantacuzino, nepotul postelnicului, uneltiri de care nu era străină nici soţia sa, Elena Doamna. Postelniceasa Ilinca a lăsat locul, prin cunoscuta diată de la 1 septembie 1872, fiului ei, Mihai Cantacuzino, ctitorul spitalului şi al bisericii Colţea. Fata acestuia, tot Ilinca, s-a măritat la 1696, cu Dumitraşcu Racoviţă, cel care devenit, în acest fel, epitrop al fundaţiei socrului său. De la Racoviţeşti proprietatea a ajuns în posesia lui Costache Suţu, tot prin căsătorie (1816). Ilustrul genealogist Emanoil Hagi-Moscu îi schiţează astfel portretul: „Costache Suţu nu a fost un om şters. I-a plăcut viaţa şi a jucat un rol în societatea timpului. Inteligent, ambiţios, intrigant, era fiul baş-capuchehaiei şi Caimacam al Munteniei la 1812, Grigore beizadea Suţu şi al soţiei sale Safta Dudescu.“ Elegantul edificiu pe care îl vedem astăzi a fost ridicat tot de Costache Suţu alături de vechea casă a Racoviţeştilor care a dăinuit până către jumătatea veacului al XIX-lea. Planurile acestui adevărat palat în stil neogotic, expresie a arhitecturii de factură romantică în care se regăsesc ecouri medievale, au fostîntocmite de arhitecţii Johann Weit şi Conrad Schwink. Un an mai târziu, în octombrie 1836, proprietarul a comadat meşterului austriac Eser executarea unui splendid policandru de alamă cu 24 de sfeşnice, aidoma celui de la biserica Sf. Ioan Nou. În 1862 cunoscutului sculptor Karl Storck i-a fost încredinţată decorarea interioarelor. Acesta s-a ocupat de pictarea şi decorarea tavanelor, a construit

54

impozanta scară de acces la etaj, a aşezat în hol o imensă oglindă de Murano deasupra căreia a sculptat medalionul ce înfăţişează portretul Irinei Suţu, fata bogatului bancher Ştefan Hagi Moscu. Pe locul blocului din spatele palatului se găsea un parc cu sere în care creşteau plante exotice. Tot în grădină, după mărturia aceluiaşi Emanoil Hagi-Moscu, „se afla (ca la Mitropolie), pe o consolă din marmură, un ceasornic solar, cu un tun în care se punea praf de puşcă şi care, la miezul zilei, sub acţiunea razelor soarelui, lua foc, vestind ora 12.“ Mai departe, vasta grădină se mărginea cu serele Universităţii, construite de Carl Fiederich Wilhelm Mayer, mutate ulterior în Grădina Botanică. Perioada de maximă strălucire a fost în timpul urmaşului lui Costache, Grigore (primul născut în familie, la 15 aprilie 1819), în vremea căruia „balul de la Şuţu era unul dintre cele mai pretenţioase baluri din vremea aceea“, după cum consemnază Victor Bilciurescu în cartea sa „Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi“, adăugând că prezenţa fie şi la un singur bal la Şuţu „conta ca un titlu de aristocraţie“. În epocă, soţii Suţu alcătuiau o pereche cam nepotrivită, el scund (chiar dacă purta tocuri foarte înalte) şi ea înaltă şi subţire, nepotrivire de statură care i-a lăsat indiferenţi pe bucureştenii amatori de ironii: au fost porecliţi „Turcul şi Cămila“.Epoca de glorie a palatului a apus treptat după moartea lui Grigore. Între 1929-1932 a funcţionat aici Primăria, ulterior casa fiind închiriată Băncii Chrissoveloni (1932-1942). După război a fost naţionalizată şi reamenajată pentru a putea găzdui, cu începere din 1959, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, funcţiune ce s-a păstrat până astăzi.

Arhitect: arh. Johann Weit şi Conrad Schwink

Anul: 1833-1835

Adresa: Bd. I. C. Brătianu nr. 2, sect. 3

28. Biserica Colţea şi Spitalul

Biserica Colţea este cu certitudine unul dintre cele mai reuşite monumente de arhitectură muntenească de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Fondatorul mănăstirii şi al spitalului Colţea este spătarul Mihail Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino şi frate cu voievodul Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi de la care ne-au rămas mănăstirea Sinaia şi bijuteria numită Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti.Mănăstirea Colţea, alcătuită la început dintr-o biserică de lemn cu harmul „Sf. Parascheva“ înconjurată de o duzină de chilii, fusese construită de un anume Udrea slugerul pe la mijlocul secolului al XVII-lea (1641-1642) ca metoh al Mitropoliei. Murind slugerul (a fost ucis de dorobanţii şi seimenii răsculaţi la 1655), grija bisericii a rămas în seama fratelui său Colţea Doicescul mare clucer, de la care şi-au luat numele biserica şi mahalaua înconjurătoare. Între 1695-1698, spătarul Mihail Cantacuzino, cu învoirea Mitropoliei şi a urmaşilor clucerului Colţea înlocuieşte biserica de lemn cu una trainică, din zid, căreia îi dă hramul Trei Ierarhi (Trisfetitele), iar între 1696-1697 construieşte casele ce alcătuiau complexul monahal. Apoi, în incinta mănăstirii, începând cu 1697, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital veneţian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spiţerie „cu felurite leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, şcoală, odăi pentru dascăli şi alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ştefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Între 1709 şi 1714 când, după înfrângerea suferită în faţa lui Petru cel Mare în bătălia de la Poltava, Carol al XII-lea regele Suediei se retrăsese în Imperiul Otoman, s-a ridicat şi Turnul Colţei, la construirea căruia – spune la 1871 elveţianul Franz Iosif Sulzer din armata imperială, citând o tradiţie locală – au pus umărul şi soldaţi suedezi, fapt neconfirmat istoric. Turnul – edificiu marcant al vechilor Bucureşti – care se găsea dinaintea bisericii a fost multă vreme cea mai înaltă clădire din oraş servind iniţial drept clopotniţă iar apoi şi ca foişor de foc. Faţada dinspre stradă era bogat împodobită cu basoreliefuri şi figuri de îngeri, iar într-o perioadă în turn fusese instalat un ceasornic. Cutremurele din 1802 şi 1838 i-au produs stricăciuni însemnate, bătrâna clădire pierzându-şi treptat din importanţă, astfel că, până la demolarea din 1888 pe vremea lui Pache Protopopescu, n-avea să se scurgă prea mult timp. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colţea socotiră nimerit să sporească veniturile aşezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa şi biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureştilor, datorită deselor ocupaţii străine, cutremurelor şi incendiilor, dar şi nepăsării unor epitropi mai puţin gospodari Hanul Colţei începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat.Biserica şi spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar şi nepăsarea unor epitropi mai puţin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Faiser, construcţia fiind isprăvită la 1842. Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată şi înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem şi astăzi.

Arhitect: ref. 1836 arh. Conrad Schwink şi Faiser ; clădirea actuală: 1887, arh. Schiferle

Anul: Biserica Trei Ierarhi : 1695-1698; Spitalul Colţea : 1708 ;

Adresa: Bd. I. C. Brătianu nr. 1, sect. 3

55

29. Biserica „Sf. Maria a Darurilor“ – Bărăţiei

Bărăţia romano-catolică este amintită în documente încă de la 1578 (pe atunci era din lemn). În forma pe care o vedem astăzi datează din secolul al XIX-lea. Înconjurată de o grădină în stil italian, Bărăţia medievală era prima biserică catolică din Bucureşti şi, cum preoţii catolici erau numiţi de români în evul mediu „băraţi“ (derivat din brat sau barat, adică frate), de aici a rămas şi numele bisericii.

Arhitect:Anul: sec. XVII, 1828

Adresa: Str. Bărăţiei nr. 27, sect. 3

30. Biserica Sf. Ioan Nou

Biserica Sfântul Ioan-Piaţă (sau Sf. Ioan-Nou), a fost ctitorită de un anume Ioniţă Croitoru, starostele breslei cojocarilor, ajutat, după cum spune pisania, „de breslaşii cojocari şi boiangii, sfinţindu-se în anul 1766“, cu învoiala Mitropolitului Grigorie. În acelaşi an, la 12 august, a fost închinată ca metoh Mitropoliei. În documentul care poartă această dată biserica apare cu denumirea „Sfântul Ioan cel Nou din Podul Şerban Vodă“ şi aşa va rămâne cunoscută şi astăzi. La 1790 vornicul Ştefan Pârscoveanu, lângă ale cărui proprietăţi de pe Podul Şerban Vodă se găsea lăcaşul, se îngrijeşte de acesta, oferind banii pentru restaurare, astfel că, o vreme, biserica a fost numită „a Pârscoveanului“. În secolul al XIX-lea, dată fiind aşezarea sa în marginea Pieţei Mari (actuala Unirii) lăcaşul era cunoscut drept „Sfântul Ioan Piaţă“. Biserica cunoscut mai multe transformări, fiind reparată la 1818, la 1847, după marele incendiu, apoi restaurată în perioada 1965-1966 şi, în fine, la 1977, după cutremur. Anton Serafim este cel care realizează prima pictură în 1878, ulterior reînnoită de Iosif Keber şi restaurată de Olga Greceanu în anul 1970. Vitraliile faţadei sudice poartă semnătura pictorului Traian Pârvu, fiind executate în anul 1986. În acelaşi an, salvată ca prin minune de demolare, a fost mutată de pe amplasamentul iniţial (se afla cam cu 25 de metri mai spre sud) pentru a face loc blocurilor care astăzi apoape o ascund vederii.

Arhitect:Anul: 1766

Adresa: Bd. I. C. Brătianu între nr. 37 şi 39, sect. 3

31. Hanul Elias – Patria

Imediat în spatele bisericii Sf. Ioan Nou, pe strada Patria, se află gangul boltit ce permite accesul în curtea interioară a fostului han Elias-Patria, datat pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Pe planul figurativ al „Colorei de Roşu“ desenat de maiorul Papazoglu la 1871 clădirea apare cu denumirea „Hotel Patria“. Cealaltă denumire provine de la unul din proprietarii săi, Jacques Elias, care mai deţinea şi Hotelul Broft de pe Podul Mogoşoaiei (pe locul actualului hotel Continental). Bancher, industriaş, consilier apropiat al lui Carol I, Jacques Elias a rămas cunoscut şi datorită activităţii sale filantropice.Nu mulţi sunt cei care cunosc că aceasta este una dintre puţinele clădiri de hanuri ce au supravieţuit în Bucureşti şi care şi-au aproape nealterată înfăţişarea iniţială (după cum putem constata dintr-o gravură de la mijlocului veacului al XIX-lea).

Arhitect:Anul: Sec. XIX

Adresa: Str. Patriei 3 sector 3

32. Hanul lui Manuc

Hanul lui Manuc este unul din puţinele hanuri care s-au păstrat în Bucureşti în forma lor originară. Hanul poartă numele unui bogat negustor armean, provenit dintr-o familie cu origini în satul Karpi, regiunea Araratului. Manuc, pe numele său adevărat Emanuel Mîrzaian, se născuse la Rusciuk la 1769. Om înzestrat cu excepţionale calităţi: arătos, inteligent şi cult (vorbea nu mai puţin de douăsprezece limbi), abil, a dus o viaţă aventuroasă îngrijindu-se să strângă o avere fabuloasă. A ştiut apoi să mijlocească între ruşi şi turci în timpul războiului dintre 1806-1812, intermediind negocierile de pace dintre aceste două puteri, negocieri concretizate prin tratatul de pace de la 16 mai 1812 care dus la raptul teritorial al Basarabiei. Hanul s-a construit chiar în perioada războiului, mai precis între 1806-1808 pe un teren ce făcuse parte din fosta curte domnească. Ca stil arhitectonic se deosebea de vechile hanuri-cetate mai ales prin frumoasele cerdacuri susţinute cu stâlpi de lemn pe care se sprijină la fel de frumoase arcade trilobate ce străjuiesc curtea interioară şi se află desfăşurate pe toată lungimea zidurilor. După moartea lui Manuc-bei (1817) hanul va ajunge pe la 1862 în proprietatea lui Lambru Vasilescu, care, reparând şi modernizând vechea clădire, va deschide aici, în anul 1874, „Marele Hotel Dacia“. În iarna lui 1878 se deschide în una dintre cele două mari săli ale hotelului un teatru sub conducerea lui I. D. Ionescu, celebru în epocă prin canţonetele sale cu iz politic care „făceau furori“, cum spune Constantin Bacalbaşa. Cupletele erau scrise mai ales de Pantazi Ghica, Petre Grădişteanu şi Ion Moşoiu. Cine ar putea să nu-şi amintească „Cu gologanul un biet birtaş“, „Avea un picior foarte uşor şi o botină din cea mai fină...“, „Pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti“ şi atâtea altele.

56

Spectacolele, dar mai ales balurile mascate ce se ţineau aici erau foarte gustate de bucureşteni. Nume celebre s-au perindat pe scena acestui teatru: Mihail Pascally, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Matei Millo, Mara d’Asti. Orchestra era condusă de nu mai puţin popularul violonist şi compozitor Ludovic Wiest. Sala Dacia era cunoscută şi pentru întrunirile care se ţineau aici până prin preajma primului război mondial. În cartea sa, „Bucureştii ce se duc“ Henri Stahl spune chiar că „o adevărată întrunire publică nu se concepe aiurea decât la «Dacia»“, şi îi dăm deplină crezare pentru că ştim că aici şi-au rostit celebre discursuri Goga, Delavrancea, Take Ionescu. Bătrânul han a trecut printr-o restaurare făcută strălucit de arhitectul C. Joja între 1967-1972. O nouă restaurare este în curs şi astăzi.

Arhitect: rest. de arh. C. Joja între 1967-1972

Anul: 1806-1808

Adresa: Str. Franceză nr. 62, sect. 3

33. Crucea lui Papa Brâncoveanu

Către poalele Dealului Mitropoliei se află o impunătoare cruce, copie a celei originale ridicată aici de beizadea Constantin Brâncoveanu la 1713 (fiul domnului Constantin Brâncoveanu, decapitat împreună cu acesta la Stanbul, în august 1714) întru pomenirea bunicului său Papa Postelnicul, ucis aici, chiar în poarta palatului, după cum lămureşte inscripţia slavonească „când s-au rădicat dărăbanţii asupra domnului şi a boierilor ţării, la leat 7163“ (1655).

Arhitect:Anul: 1713, dispărută ; azi copie

Adresa: Aleea Dealul Mitropoliei f.n. sect. 4

34. Monumentul lui Şerban Cantacuzino

Aleea Dealul Mitropoliei este alcătuită din două promenade despărţite de un scuar cu verdeaţă. Pe acest scuar sunt amplasate trei monumente: crucea postelnicului Papa Brâncoveanu, monumentul lui Şerban Cantacuzino şi statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Cea mai recentă, aflată încă în stadiu de finalizare, e statuia ce înfăţişează pe Domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1683-1688). Statuia a apărut aici ca urmare a unei iniţiative unei iniţiative comune venită din partea Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a Municipalităţii, ocazionată de împlinirea a 320 de ani de la editarea primei Biblii româneşti (1688) şi a 350 de ani de la sfinţirea Catedralei Patriarhale. Este o statuie de dimensiuni nu foarte mari (cca 4 m) dăltuită într-un bloc de piatră de Vraţa, adusă din Bulgaria, ce înfăţişează, aşa cum spune însuşi autorul lucrării, pe „Şerban Cantacuzino stând în tron“, cu Biblia într-o mână şi cu sceptrul în cealaltă. Artistul mai adăuga adăugă: „Acesta va fi rezultatul muncii mele de câteva luni. O lucrare imensă ca proporţii şi însemnătate. Domnitorul va părea aşezat pe o rază de lumină, pe un plan înclinat, venit de undeva de sus.“

Arhitect: sculpt. Mihai Buculei

Anul: 2008

Adresa: Aleea Dealul Mitropoliei f.n. sect. 4

35. Monumentul Al. Ioan Cuza

În capătul Dealului Mitropoliei, în scuarul de pe mijlocul „aleii tăiate de un primar îndrăzneţ în 1931“ (Gh. Ionescu), aproape de clopotniţă, se află statuia celui sub care s-a înfăptuit Unirea Principatelor, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Monumentul a fost realizat în bronz de către sculptorul Paul Vasilescu şi a fost inaugurat în anul 2004.

Arhitect: sculpt. Paul Vasilescu

Anul: 2004

Adresa: Aleea Dealul Mitropoliei f.n. sect. 4

36. Statuia lui Barbu Catargiu

Statuia lui Barbu Catargiu (1807-1862) se găseşte astăzi în partea stângă a Dealului Mitropoliei, într-un scuar, în preajma unui bloc uriaş. Iniţial, fusese amplasată în partea dreaptă a dealului, cu faţa către Piaţa Unirii, mutată apoi în epoca ceauşistă, pe vremea marilor sistematizări ale zonei. Monumentul aminteşte de trista zi de 8 iunie 1862 când, dinaintea clopotniţei Mitropoliei, cel dintâi premier al României a fost asasinat în momentul în care pleca în trăsură de la Cameră însoţit de Nicolae Bibescu, prefectul poliţiei. Circumstanţele atentatului nu au fost pe deplin elucidate nici până în ziua de astăzi. Pe soclul statuii sunt înscrise ultimele cuvinte ale discursului rostit la Cameră, în chiar ziua săvârşirii atentatului: „Totul pentru

57

ţară. Nimic pentru noi“. Monumentul poartă amprenta inconfundabilă a sculptorului florentin Raffaello Romanelli (1856-1928) pe latura stângă a statuii fiind menţionat şi atelierul „G. Vinali, Firenze“, unde s-a turnat bronzul, fără a fi menţionată şi data. Cunoscut în Italia, Statele Unite ale Americii şi în Rusia, a venit, la invitaţia Reginei Maria, şi în România, unde a stat doisprezece ani, între 1902 şi 1913, perioadă în care ne-a lăsat, în afara monumentului amintit, alte câteva lucrări interesante: Monumentul Eroilor Sanitari, statuia numită „Doamna cu umbrela“ din Cimitirul Bellu, statuia Regelui Carol I de la Castelul Peleş ş.a. Barbu Catargiu este înfăţişat în ultimele clipe ale vieţii, prăbuşit în fotoliu, vegheat de o femeie – sculptură alegorică reprezentând Patria compoziţia fiind aşezată pe un impunător soclu înconjurat de un amfiteatru gândit ca zonă de tranziţie menită a focaliza privirea asupra monumentului şi a atenua perspectiva întreruptă abrupt de blocul enorm ce se ridică în spate.

Arhitect: sculpt. Raffaello Romanelli

Anul:Adresa: Aleea Dealul Mitropoliei f.n. sect. 4

39. Biserica Domniţa Bălaşa

Dincolo de Aleea Mitropoliei traseul continuă pe Bulevardul Unirii înspre Palatul Parlamentului, colosalul edificiu ceauşist, întrecut în dimensiuni doar de Pentagon-ul din Washinton. La câteva sute de metri distanţă de Piaţa Unirii, în dreapta aleii ce conduce spre Piaţa Constituţiei, un gang îngust deschide cale spre strada Sfinţii Apostoli. Pe locul blocului sfredelit de acest gang s-a aflat unul dintre marile hanuri bucureştene ce purta numele marelui ban Radu Golescu (1746-1818) care îl construise pe la începutul secolului al XIX-lea. Hanul – „o clădire mare, cu etaj, având numeroase prăvălii şi camere de locuit“, după cum spune istoricul George Potra – se afla în vecinătatea vechii case a boierilor Goleşti din mahalaua cu acelaşi nume unde îşi mai ridicaseră case şi alţi boieri de viţă aleasă: Ştirbeii, Creţuleştii, Manu, Fălcoienii, Cernovodenii. Era un bazar „pestriţ şi vioi“ unde prinseseră cheag „aproape cincizeci de negustori, care reprezentau aproape toate ramurile posibile de industrie şi comerţ“, după cum nota la 1849 germanul W. Derblich. În vremea ciumei şi holerei din 1831, în acest han a fost cantonat cel dintâi regiment de infanterie al Armatei române. Mai târziu hanul a intrat în proprietatea unui anume Nierescher care l-a demolat, iar în locul lui a ridicat o clădire nouă cu prăvălii şi care multă vreme a fost cunoscută drept „Pasajul Nierescher“.Ieşind din gang în strada Sfinţii Apostoli avem în faţă Palatul de Justiţie, spre stânga un mic parc, iar către dreapta, străjuită de plopi înalţi, frumoasa biserică a Domniţei Bălaşa (1693-1752). Domniţa, cea de-a şasea fiică a lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a doamnei Marica primise acest loc – „livedea din prundul Dâmboviţei“ – drept moştenire de la mama sa, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat când revenise în ţară după anii de cumpănă trăiţi în împărăţia turcească – fusese torturată şi aruncată în temniţă, iar apoi exilată în Caucaz. Retrasă în tihna „livedei“ îşi construise o casă şi-un mic paraclis, apoi o altă casă în care înfiinţase o şcoală şi la urmă un azil de bătrâni pe care l-a înzestrat cu întreaga ei avere căci nu avusese copii. Biserica a ieşit din mâna unor meşteri pricepuţi pe la 1751. Aflând-o cu temelia roasă de ape, gata să se prăbuşească, banul Grigore ultimul descendent din spiţa Brâncovenilor, o reface pe la 1831. Năruită de cutremurul de la 1838, e iarăşi clădită cu evlavie de nevasta banului, Safta Brâncoveanu ce îmbrăcase pe atunci haina monahală în vechea mănăstire a Văraticului. Nici această reînnoire n-a ţinut mult căci la 1881 ajunsese aproape în paragină, aşa că Bibeştii, moştenitorii Brâncovenilor o reconstruiesc din temelie după planurile arhitectului Alexandru Orăscu în chipul în care ni se înfăţişează şi astăzi. În acelaşi an, sculptorul Karl Storck a dăltuit în marmură de Cararra o frumoasă statuie înfăţişând-o pe Domniţă şi care împodobeşte astăzi curtea bisericii. Din punctul în care ne găsim avem în faţă şi la stânga strada Sfinţii Apostoli. Capătul acesta de stradă aparţinea vechii mahalale a Prundului, unde „la 1682 a făcut biserică Teofan Schimonahul; a primit locuri de case de la Brâncoveanu, Cornea Banul Brăiloiu.“ (este vorba de biserica Sf. Nicolae din Prund, care se găsea, până la 1898, în curtea Spitalului Brâncovenesc)Partea din faţă, a străzii, cea care desparte biserica Domniţa Bălaşa de Palatul de Justiţie era de fapt partea de început a Căii Rahovei, vechiul Pod al Calicilor, apoi, până la 1878, Calea Craiovei.

Arhitect:Anul: 1751 ; 1831 ; 1881

Adresa: Str. Sf. Apostoli nr. 60, sect. 5

40. Monumentul Domniţei Bălaşa

Statuia Domniţei Bălaşa (1693-1752) se găseşte astăzi în micul parc amenajat dinaintea bisericii, în partea stângă a edificiului. La inaugurare (într-o zi de marţi, 28 iunie 1881, după cum relatează Constantin Bacalbaşa) statuia se găsea în partea dreaptă (cam pe locul actualei parcări cu care se învecinează biserica) fiind aşezată cu spatele către Aşezămintele Brâncoveneşti, căzute şi ele sub lovituri de buldozer către sfârşitul anilor ’80 ai veacului trecut. Reamplasarea s-a fâcut abia în anul 1992. Statuia, cea de-a doua lucrare monument de for public semnată de Karl Storck, având o înălţime de 2 metri este realizată din marmură, la fel şi soclul ce poartă stema familiei Brâncoveanu. Domniţa e reprezentată în picioare, ţinând în mână hrisovul de danie, purtând veşminte alese, pe care sculptorul le-a dăltuit urmând îndeaproape recomandările lui B. P.

58

Hasdeu. Mormântul Domniţei îl aflăm în biserică, pe partea dreaptă, înfrumuseţat cu un frumos monument funerar îeşit din mâna sculptorului Ion Georgescu în anul 1884.

Arhitect: sculpt. Karl Storck

Anul: 1881

Adresa: Str. Sf. Apostoli nr. 60, sect. 5 în curtea Bisericii Domniţa Bălaşa

41. Casa Dumitru Oprea Soare

Pe strada Apolodor la nr. 1 se află casa Oprea Soare, fost restaurantul „Casa Bucur“, azi purtând o denumire cam bombastică, ce se vrea amintitoare de vremuri strălucite: „Hanu’ Berarilor Interbelic“. Această superbă clădire înconjurată de o vastă grădină, a fost construită în anul 1914 în stil neoromânesc de arhitectul Petre Antonescu pentru Dumitru Oprea Soare, om cu gusturi alese şi cu dare de mână ca fiu de staroste al cojocarilor.

Arhitect: arh. Petre Antonescu

Anul: 1914

Adresa: Str. Apolodor nr. 1, s

42. Ansamblul Bisericii „Sfinţii Apostoli“

Pe strada Sfinţii Apostoli, către capătul dinspre Bulevardul Naţiunile Unite, ajungem în dreptul bisericii Sfinţii Apostoli, pe vremuri mănăstire cunoscută şi sub numele de Târnov, apoi Arhimandritul (nume preluate şi de mahalaua înconjurătoare). Ea a apărut prin a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi, închinată fiind de la bun început unei mănăstiri din Târnovo (Bulgaria) s-a numit iniţial mănăstirea Târnovului. Era o construcţie uşoară, din lemn, ca mai toate lăcaşele nou construite în Bucureştii acelor vremi. După regulă, la puţină vreme după zidirea acestui prim lăcaş, care pe atunci se afla în afara oraşului, luase naştere şi mahalaua, unde după 1630, “Elena (Ilinca n.n.), fiica lui Radu Vodă Şerban, măritată după vel postelnicul Constantin Cantacuzino, a avut casă; într’această mahala a fost leagănul Cantacuzinilor munteni.“ (după G. I. Ionnescu-Gion). De altfel de aici, din casele sale din preajma Podului Cilibiului, ce se aflau la intersecţia străzilor Apolodor şi Antim, dăduse jupâneasa Ilinca (nepoata lui Matei Basarab, bunica lui Vodă Brâncoveanu, cea din urmă din neamul Basarabilor) celebra sa diată (testament) ce avea să provoace atâta dezbinare între cei şase coconi ai ei (de s-a ajuns, umbla vorba, până la fratricid căci se ştie că Şerban Vodă nu sfârşise de moarte bună ci, se zice, otrăvit de fraţii Mihai şi Constantin) şi tot aici s-a şi stins din viaţă la 2 martie 1687, vegheată la căpătâi de însuşi patriarhul Ierusalimului. La 1636, Matei Basarab a refăcut mănăstirea şi biserica Sfinţilor Apostoli temeinic, din zid, şi, cum întâistătătorul mănăstirii purta rangul de arhimandrit, mahalaua a devenit „a Arhimandritului“ până când, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu venirea boierilor Dudeşti care aveau să rămână cale de trei generaţii, locurile au devenit cunoscute drept „mahalaua Dudescului“. Primul care s-a aşezat aici era Radu Dudescul, ginerele stolnicului Constantin Cantacuzino însurat cu fiica acestuia, Maria, care primise vechile case ale postelnicesei Ilinca în chip de zestre de la tatăl său.

Arhitect:Anul: sec. XVII - XX

Adresa: Str. Sfinţii Apostoli nr. 1, sect. 5

59