Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA... (volumul al II-lea)
Trei studii hermeneutice asupra
Arheilor Sacri Zalmoxieni
(CORBUL. BLAJINII. OUL)
2
Coperta I: Sfinxul Zalmoxian
Icoana Învierii Mântuitorului – şi
Corbul Androginic Zalmoxian
__________________________________________________
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CAZUL DACIA... / Adrian Botez; ed.: Constantin Marafet.
- Râmnicu-Sărat : Rafet, 2018
ISBN 978-973-146-609-5 821.135.1-31
_________________________________________________
3
Adrian BOTEZ
CAZUL DACIA...
(volumul al II-lea)
Trei studii hermeneutice asupra Arheilor
Sacri Zalmoxieni
(CORBUL. BLAJINII. OUL)
Se închină soţiei mele, Elena
Editura RAFET
2018
4
Toate drepturile aparţin autorului! Copyright: Adrian Botez
ISBN 978-973-146-609-5
Editor: Constantin Marafet
__________________________________
S.C. Editura RAFET S.R.L
Director editură: Constantin Marafet
Str. Gradiştea nr. 5, Rm. Sărat
Mobil : 0727311412 E-mail: [email protected]
5
ARGUMENT
…Ştim că, şi în urma apariţiei cărţii de faţă, vom fi acuzaţi de
“daco-manie”! Tocmai de aceea ţinem ca această carte să
apară şi să circule, în ciuda celor pe care eu îi numesc
“latinizanto-trădători” (…pe post de proxeneţi ai
NEAMULUI CELUI SACRU – TRACO-DACII!)…în
cazul în care nu cumva sunt…”latinizanto-orbi” (sau:
latinizanto-ignari…)!
Până şi papalitatea vaticanezo-romană afirmă ADEVĂRUL
RĂDĂCINII ÎN ABSOLUT, A DACILOR: precum că
Traco-Daco-Geţii sunt PĂRINŢII latino-romanilor!
A recunoscut-o Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele
fostului său consilier - "MICEAL LEDWITH, fost consilier
al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru
Diocescan College din Wexford, fost președinte al
Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru
al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor
Universităților Europene (CRE)":
<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii
Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba
română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că
LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN
LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU
INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O
LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ
ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut
pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București.
Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii
occidentale (limba latină)>> - 05 Martie 2014,
www.certitudinea.ro.
…De la:
-Homer, trăitor, probabil, între sec. 10 î. H. și 8 î. Hr.
(“Dintre toate popoarele, geţii sunt cei mai înţelepţi”),
6
Pytagoras – 580 î. H.- 495 î. H. (“Călătoreşte la geţi nu ca să
le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei” - ), Platon - 427 î.
H.- 347 î. H. - elev al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel,
în dialogul Charmides (“Zamolxe, regele nostru, care este
un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să
îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu
poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel,
trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi
iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe
boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.
DACĂ ACEST ÎNTREG ESTE BOLNAV, PARTEA NU
POATE FI SĂNĂTOASĂ, căci, TOATE LUCRURILE
BUNE ŞI RELE PENTRU CORP ŞI PENTRU OM ÎN
ÎNTREGUL SĂU, VIN DE LA SUFLET ŞI DE ACOLO
CURG CA DINTR-UN IZVOR, CA DE LA CAP LA OCHI.
Trebuie deci, mai ales şi ÎN PRIMUL RÂND, SĂ
TĂMĂDUIM IZVORUL RĂULUI PENTRU CA SĂ SE
POATĂ BUCURA DE SĂNĂTATE CAPUL ŞI TOT
RESTUL TRUPULUI. Prietene, sufletul se vindecă prin
descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care
fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”), Dionisie
Periegetul (138 d.H.: “În ceea ce urmează, voi scrie despre
CEA MAI MARE ŢARĂ, CARE SE ÎNTINDE DIN ASIA
MICĂ PÂNĂ ÎN IBERIA ŞI DIN NORDUL AFRICII
PÂNĂ ÎN SCANDIA, ŢARA IMENSĂ A DACILOR”), ori
Horaţiu – 65 î. H.- 8 î. H. (Odele, I, 20: „Colhii și dacii […]
vorbesc o limbă [...] de idiomă latină” - afirmație făcută cu
aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi [?!] unei
părți din Dacia – ...14%!!!) -
-…şi până la Wiliam D. Schiller (n. 1938), arheolog
american („CIVILIZAŢIA S-A NĂSCUT ACOLO UNDE
TRĂIEŞTE ASTĂZI POPORUL ROMÂN, răspândindu-se
apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000
de ani!”), Paul Mac Kendrick – 1914-1998 (“BUREBISTA
7
ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE
CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR
PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (...) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile
state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ,
EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL
BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Europa de la Atlantic
la Urali), arhitectul peruan Daniel Ruzzo (1968: “Carpaţii
sunt într-o regiune a lumii în care se situa CENTRUL
EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI
CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI”),
-...apoi, un mare savant german, Harald Haarmann (“cea
mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România,
iar CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE
CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani
decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul
civilizaţiei”), precum şi savantul suedez Olof Ekström -
1926-1981 (“LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE,
CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE
EUROPEI”),
-…savantul francez Louis de la Valle Poussin (“Locuitorii
de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca
VORBITORII UNEI LIMBI CARE STĂ LA ORIGINEA
LIMBILOR INDO-EUROPENE, ADICĂ STRĂMOŞII
OMENIRII”), ca şi colegul său A. Jarde, renumit elenist,
Paris 1923 („Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor
forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent,
solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a
paleoliticului. CEI MAI VECHI LOCUITORI DIN
GRECIA SUNT TRACII, APARŢINÂND TIMPULUI
NEOLITICULUI”), apoi, D`Hauterive (Memoriu asupra
vechei şi actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., pp. 255-257,
1902: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se
8
vorbesc azi, s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei
dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale
cele dintâi (...) : ea e cea mai nouă dintre toate, sau, cel
puţin, e aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme
din graiul popoarelor din care s-au născut. LIMBA
LATINEASCĂ ÎN ADEVĂR SE TRAGE DIN ACEST
GRAI, IAR CELELALTE LIMBI, MAI ALES
MOLDOVENEASCĂ, SUNT ÎNSUŞI ACEST GRAI”),
Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică
la Universitatea Reading, Anglia): “Acum 10.000 de ani ÎN
SPAŢIUL CARPATIC A EXISTAT O CULTURĂ, UN
POPOR CARE VORBEA O LIMBĂ UNICĂ ŞI
PRECURSOARE A SANSCRITEI ŞI LATINEI”),
Clemance Royer (în Buletin de la Societé d’Antropologie,
Paris, 1879): “… celţii, germanii şi latinii vin din estul
Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată
venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul
comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică, a
cărei limbă o ignorăm”),
-Gordon W. Childe – 1892-1957 (“Locurile primare ale
dacilor trebuie căutate deci, pe teritoriul României. Într-
adevăr, LOCALIZAREA CENTRULUI PRINCIPAL DE
FORMARE ŞI EXTENSIUNE A INDO-EUROPENILOR
TREBUIE SĂ FIE PLASATĂ LA NORDUL ŞI SUDUL
DUNĂRII”),
-Bosch Gimpera, cercetător germano-barcelonezo-mexican –
1891-1974 (“SPAŢIUL DIN CARE AU PORNIT INDO-
EUROPENII ESTE SITUAT ÎNTRE VALEA DUNĂRII,
MAREA EGEE ŞI MAREA NEAGRĂ”),
-Marija Gimbutas, specialistă americană, cunoscătoare de
istorie şi arheologie (n. 23 ianuarie 1921 – d. 2 februarie
1994: “ROMÂNIA ESTE VATRA A CEEA CE AM NUMIT
9
VECHEA EUROPĂ, O ENTITATE CULTURALĂ
CUPRINSĂ ÎNTRE 6500-3500 Î.H., AXATĂ PE O
SOCIETATE MATRIARHALĂ, TEOCRATĂ, PAŞNICĂ,
IUBITOARE ŞI CREATOARE DE ARTĂ, CARE A
PRECEDAT SOCIETĂŢILE INDO-EUROPENIZATE,
patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca
fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche
civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea
sumeriană”), -Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge
History of India): “FAZA PRIMARĂ A CULTURII
VEDICE S-A DESFĂŞURAT ÎN CARPAŢI, CEL MAI
PROBABIL, INIŢIAL ÎN HAAR-DEAL”), -Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953: “Oasele ca şi
plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este
rândul nostru să gândim că scrierea a început ÎN EUROPA
CU 2000 DE ANI ÎNAINTEA SCRIERII SUMERIENE. ÎN
ROMÂNIA AVEM O COMOARĂ IMENSĂ, DAR EA NU
APARŢINE NUMAI ROMÂNIEI, CI ÎNTREGII
EUROPE”), Antonio Bonfini – 1434-1503 (“Limba lor
[românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezaţi în
mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o
părăsească [n.n.: limba românească] în ruptul capului, încât
PARCĂ NU S-AR FI LUPTAT ATÂTA PENTRU VIAŢĂ,
CÂT PENTRU O LIMBĂ”),
-istoricul german August Ludwig von Schlözer – 1735-1809
(Russische Annalen - sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt
nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci VLAHI, URMAŞI
AI MARII ŞI STRĂVECHII SEMINŢII DE POPOARE A
TRACILOR, DACILOR ŞI GEŢILOR, CARE ŞI ACUM,
ÎŞI AU LIMBA LOR PROPRIE ŞI CU TOATE
ASUPRIRILE, LOCUIESC ÎN VALACHIA, MOLDOVA,
10
TRANSILVANIA ŞI UNGARIA, ÎN NUMĂR DE
MILIOANE”,
-Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597 (“GEŢII AU
AVUT PROPRIUL ALFABET, CU MULT ÎNAINTE DE A
SE FI NĂSCUT CEL LATIN-ROMAN. (…) Geţii cântau,
însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor,
COMPUNÂND CÂNTECE CHIAR ÎNAINTE DE
ÎNTEMEIEREA ROMEI, ceea ce – o scrie Cato – romanii
au început să facă mult mai târziu”) etc. etc. – în fine, toţi
AUTENTICII savanţi STRĂINI, afirmă, NEGRU PE ALB,
că DACIA este RĂDĂCINA REALĂ A NEAMURILOR
ŞI LIMBILOR LUMII!!!... - …numai “orbii” (?!) noştri
(“CEI CU VEDERI ÎNGUSTE”, cum excelent formulează
savantul american PAUL MAC KENDRICK!), ce încă mai
au şi neobrăzarea să-şi zică “români” (adică, de fapt, “daco-
valahi”…!!!), tot bat apa-n piuă, minţind cu o încăpăţânare
stranie şi desăvârşit dubioasă, zi şi noapte, stigmatizându-ne
cu nume de “barbari”, de “cuceriţi” şi de…”sclavi”!!!
Unde aţi mai văzut, orbilor (“cu vederi înguste”…), ca nişte
“cuceriţi” şi “sclavi” (este vorba de pretextul aşa-ziselor
“războaie traianice” şi de proclamarea DACIEI FELIX, în
107 d. H.…), să aibă, pe tronul “cuceritorilor” (?!), de la
Roma - 33 de ÎMPĂRAŢI DACI…DUPĂ 107 d. H.?!
Unde, în lumea asta, aţi mai pomenit ca nişte “barbari” …să
ctitorească SCRISUL HIERATIC?
…Şi care dintre Neamurile lumii va mai fi având atâţia
trădători şi mişei, precum daco-valahii, care să-şi îndemne
“co-naţionalii” la…MÂNDRIA de a se proclama “cuceriţi”,
“sclavi”, “barbari”…?!
Da, eu însumi am fost îndoctrinat, în şcoală (prin manuale şi
profesori poltroni)… - … apoi, copiii mei proprii au fost
îndoctrinaţi, în şcoală…toţi copiii şi tinerii Daco-Valahiei sunt
OBLIGAŢI să se îndoctrineze…“latinizant”, adică să înveţe,
în şcoli şi, apoi, să afirme (toată viaţa lor!) şi să repete-
11
transmită (informativ), ca papagalii, aşa-zisa noastră “origine
latină”, “originea sumisiv-servilă” a daco-valahilor…!!!
Deci: ori puteţi fi declaraţi “non compos mentis”, nestimaţi
domni “latinizanto-orbi-<<cu vederi înguste>>”, ori sunteţi
rău-voitori, ori trădători-lefegii propagandişti, dinafara
DACO-VALAHIEI/ROMÂNIEI - LEFEGII AI
MINCIUNII! – cu misiunea de a ne mancurtiza şi a ne
manipula Duhurile, spre a ne crede (tocmai noi,
RĂDĂCINILE MISTICE ALE NEAMURILOR şi
MISTICI ÎMPĂRAŢI AI TERREI!!!) - …”proştii
satului”…!
…De ce? Păi, pentru a se înălţa-cocoţa, pe Muntele
Meru/AXUL COSMIC, neamuri impostoare….neamuri care,
prin Marea Minciună Planetară, să-şi “confecţioneze”, din
mucavaua mucegăită a hulei, scorniturii şi bârfei… - …cică
“argumentele”, pentru o stăpânire nedreaptă, criminală şi
demenţială, a populaţiei umano-divine, de pe Terra!
Dar toţi prăpădiţii şi pripăşiţii ăştia de falsificatori şi circari nu
ştiu că Dumnezeul Neamurilor îi SCUTURĂ, ca pe perele
prea coapte, şi-i dau de pământ, pe ipochimenii ne-iniţiaţi
spiritual (ba, chiar desăvârşiţi ignari!), în materie de
“Summa Scientia”: Ştiinţa Neamurilor!), pe nepoftiţi, pe
impostori…pe mişeii-“calpuzanii” venetici, cum şi pe
trădătorii…autohtoni!
…Cartea de faţă continuă, în esenţă (prin încă trei studii de
hermeneutică mitologică), argumentele, cu privire la mentalul
şi intuitivul unui NEAM-PĂRINTE DE NEAMURI, care,
prin ZALMOXIS-HRISTOS, are Înalta Misiune Cosmică de
a păstra-depozita TRADIŢIA MULTIMILENARĂ a
mentalului, precum şi a Revelatului Duh Umano-Divin
Terestru.
Autorul
12
13
1-CORBUL - O ALTĂ
HIEROGLIFĂ A
BIVALENTULUI ZALMOXIS
Simbolurile-ARHEI ale/ai cosmosului gândirii umane
nu au deplină forţă, decât atunci când sunt, ca şi în
Poezie, viguros ambigue/ambigui – adică, de fapt, deplin
sintetice/sintetici (după „tipicul” hegel-ian: teză,
antiteză, sinteză), conţinând, în acelaşi corpus ideatico-
imagistic, şi o afirmaţie ipostazială, şi contrariul ei –
transcense, ambele, într-o armonioasă re-ipostaziere
superioară, într-o re-semantizare cosmică, de o amploare
ameţitoare, tinzând spre infinit! Numai aşa avem
garanţia provenienţei lor divine şi, deci, a puterii lor de
intervenţie divină, în favoarea noastră – a puterii lor de a
exista în zona divină, de a acţiona, pentru tămăduirea
mentalului şi Duhului nostru, în zona divină, de a
„negocia” şi „media”, pentru ieşirea noastră, din capcana
înţepenirii în unilateralitatea percepţiei cosmice,
degenerate – şi pentru re-plasarea noastră în originarul
divin, eliberat de orişice necesitate vulgară. Doar când
Arheii ne oferă şansa trăirii, concomitente, în ambele
lumi/cosmosuri (cel senzorial-pseudo-real şi cel divin-
transcens, „intrat prin oglindă în mântuit azur”) -
ei/ARHEII îşi împlinesc, cu desăvârşire, funcţia
soteriologică şi funcţia taumaturgico (miraculos
14
vindecătoare de chtonian/terestricitate!)-vaticinaro-
divină.
Cel puţin de vreun veac şi jumătate încoace, hieroglifa
CORBULUI este dificil de descifrat, mai cu seamă în
zona europo-atlantică (dar şi într-o destul de importantă
parte din Asia: spre exemplu, în India, prin
Mahabharata, unde corbii sunt socotiţi doar „mesagerii
morţii”, sau în Laos, unde „apa spurcată de corbi nu
mai poate fi folosită în ritual” - cf. Jean Chevalier
/Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri, Editura
Artemis, 1994, vol. I, p. 365): romanticii veacului al
XIX-lea (şi, mai cu seamă, E.A. Poe, cu al său, poate
prea celebru poem, „Corbul”...: „Gânduri rânduiam, şi
vise, doruri, şi nădejdi ucise, /Lângă vorba ce-o rostise
CORBUL NOPŢII, COBITOR, /CIOCLU CHEL,
SPECTRAL, SINISTRU, BĂDĂRAN ŞI COBITOR
/Vorba Never - Nevermore” – s.n.) au contribuit, din
plin, la descifrarea acestui simbol aviar, în cheie
(aproape) exclusiv negativă şi nocturnă: „pasăre de rău
augur, pasărea neagră, care planează peste câmpurile
de luptă, pentru a se îmbuiba cu hoituri”1.
Nu trebuie să uităm că, la această descifrare unilaterală,
deci, greşită şi pauperizatoare (din punct de vedere
semantic şi vindecător-taumaturgic!), a Arheului-
CORB a contribuit, din plin, şi Vechiul Testament, prin
1 - Cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,
vol I-III, Editura Artemis, 1994-1995.
15
mitul despre Potop şi Noe (mai exact, prin stabilirea
arbitrară a preeminenţei funcţiei solare a
PORUMBELULUI - purtător al „ramurii verzi de
măslin”, asupra funcţiei funebre a CORBULUI -
suspicionat, deductiv, de cantonare, cu obstinare, în zona
cadavrelor plutitoare – şi „blestemat de Noe, pentru că
nu s-a întors la corabie, să vestească retragerea apelor,
după potop. L-a blestemat să nu aibă cuib în care să
poată trăi, să depună ouăle în cuiburi străine, ca să i le
clocească alte păsări, SĂ NU MAI FIE ALB, CI
NEGRU, cum îi este inima, să fie de rău augur celor
ce-l văd, să vestească vreme rea şi să fie necrofag” – cf.
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, E.A.R.S.R.,
1985, p. 531); de reţinut că, şi-n tradiţia biblică, se
afirmă despre CORB că, la început, a fost alb-solar, şi
că doar accidentul diluvial, prin Noe cel vindicativ, îi
modifică şi culoarea, şi semantica solar-pirică:
“6. Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe
fereastra corăbiei pe care o făcuse
7. şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Şi
ieşind acesta, nu s'a mai întors, până ce apele-au secat
pe pământ.
8. Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele
au scăzut de deasupra feţei pământului.
9. Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru
picioarele sale, s'a întors la el în corabie; căci încă era
apă pe toată faţa pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi
l-a apucat şi l-a băgat la el în corabie.
10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis
porumbelul din corabie.
16
11. Şi porumbelul s'a întors la el spre seară; şi iată,
avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a
cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa
pământului”.
Această contradictorialitate semantic-funcţională a
CORBULUI este remarcată şi de către etnografii şi
etnologii români: „Simbolismul corbului la români este
ÎNCĂRCAT DE CONTRADICŢII, pentru formă,
culoare, funcţiunea atributele şi semnificaţiile ce i-au
fost acordate. E când o pasăre mare (corbul), când una
mică (cioara). În general e negru, rar sur şi foarte rar
alb. Culoarea neagră e asemenea Haosului, înaintea
creaţiei cosmosului, mediului germinativ al lumii;
culoarea sură a a pământului ce poate fi fertilizat, iar
culoarea albă a creaţiei, a naşterii şi renaşterii ” –
Romulus Vulcănescu, idem, p. 530.
Şi în alchimie, se sugerează dualitatea funcţională a
CORBULUI – dar cu accente mistic-ermetic-oculte,
legate de misteriul renaşterii-ca-transfigurare/sublimare:
„Alchimiştii au asociat întotdeauna faza putrefacţiei şi
a materiei la negru cu un corb, numind-o CAP DE
CORB. Ea este leproasă şi trebuie albită, spălând-o de
şapte ori în apele Iordanului. Îmbibările, sublimările,
distilările se fac de la sine numai cu ajutorul focului.
Aşa se explică reprezentarea deosebit de frecventă a
negrului volatil pe planşele vechilor tratate de ştiinţe
ermetice” – cf. Dom Antoine-Joseph, Dictionnaire
Mitho-hérmétique, Paris, 1787, reeditare Paris, 1936.
17
CAPUL DE CORB este Capul ambiguităţii (expirat-
transcense!) a lui Harap-Alb – acel Cap
FALS/PROFAN (non-iniţiat întru DEMIURGIA
COSMICĂ!) - CAP care trebuie tăiat, spre a elibera
energiile solare ale CAPULUI DE INIŢIAT-
ÎMPĂRAT!
Contradictorialul, în stabilirea forţei de Duh a Arheilor,
nu este deloc minimalizator de semantică, ci, dimpotrivă,
vesteşte o zonă de foarte intensă efervescenţă a
semanticii, o zonă de foarte veche semantizare viguros-
ambiguă!
Dar avem nevoie şi de suportul demonstrativ al
dualităţii şi ambiguităţii - pentru a deveni credibili, în
această epocă a celei mai incredibile profanări şi
înjosiri/degradări, infectări a lumii cu pozitivism, cu
materialism, cu anti-spiritualism şi, deci, cu un
scepticism jenant-vulgarizator, împins până la
imbecilizare exasperantă, până la aberaţie negativistă.
...Din fericire, mai avem (şi, relativ, păstrăm!) şi
mitologia/tradiţia dacico-zalmoxiană (în mod fals,
disjunsă de mitologia greco-romană, în care, de fapt,
toate ipostazele divine sunt împrumutate din Dacia
sudică şi nordică!) – adică, mai exact, a familiei
spiritual-fraterne GETO-GOTICE! Românii-daci şi
irlandezii-celţi sunt singurele neamuri, din Europa, care
mai păstrează, şi în veacul nostru (de uitare letală a
18
identităţii spirituale!), simbolistica SOLARĂ şi PIRICĂ
a CORBULUI – ca „PASĂRE A FOCULUI”!
„În mitologia celtică, zeiţele Badb şi Morrigan,
personificări ale războiului şi regine ale fantomelor -
apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de
păsări – corbi (…) În mitologia nordică, cei doi corbi ai
zeului Odin, Hugin şi Munin ÎL ÎNŞTIINŢEAZĂ PE
STĂPÂNUL LOR DESPRE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ
ÎN LUME. Tot în mitologia celtică, corbul este un
SIMBOL AL LUI LUG, ZEU OMNISCIENT, şi asta
datorită faptului că fiind pasăre reprezintă CELESTUL
ŞI LUMINA, IAR PRIN CULOAREA SA
REPREZINTĂ TERESTRUL ŞI TENEBRELE (…).
Cuvântul celtic pentru corb este “BRAN”. El înseamnă
PROTECŢIE, INIŢIERE ŞI VINDECARE, PRECUM
ŞI PURTĂTOR DE ÎNTELEPCIUNE. Locuitorii din
Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra
unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică
avea să sufere îngrozitor. Eroul Bran îl desemnează pe
PĂSTRĂTORUL MEMORIEI ANCESTRALE, pe
ÎNŢELEPTUL SUPREM. Asta cu atât mai mult cu cât
CAPUL SĂU, RECIPIENT AL INTELIGENŢEI, a
fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă
se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede
că menţin vie inteligenţa lui Bran. Adesea ANIMAL
PROFETIC, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-
Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul
unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon
(…). Corbii sunt şi tovarăşii lui Wotan, stând aşezaţi pe
tronul său. UNUL ESTE HUGINN, SPIRITUL,
CELĂLALT ESTE MUNINN, MEMORIA. CEI DOI
19
AR REPREZENTA PRINCIPIUL CREAŢIEI, SPRE
DEOSEBIRE DE LUPII LUI ODIN, CARE AR FI
PRINCIPIUL DISTRUGERII. Odin îi trimitea in
fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia
se întorceau la el împărtăşindu-I informaţiile adunate.
Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi.
MESAGERI AI ZEILOR, CU CAPACITATE
PROFETICĂ, au un rol fundamental în practicile
şamanice. În Edda poetică, mai precis în poemul
“Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN
IPOSTAZA DE ZEU-CORB. Capacitatea lui Odin de
a-şi trimite gândul şi mintea departe s-ar putea lega de
călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în
transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s-ar mai
întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin
să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme
de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume
ca representative pentru puterile intelectuale ale
zeităţii. Simbolismul corbului în lumea germanică
include şi stindardul corvin, un steag ţesut de aşa
natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar
imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn
invocă şi conceptele de “FYLGJIA”
(METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT
PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL
FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE) […].Şi grecii
şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit
până acum. Este ANIMALUL SOLAR AL LUI
APOLLO, DAR ÎL REGĂSIM ŞI PE LÂNGĂ
ATHENA. Apollo, zeu oracular de primă mână,
apreciază animalul pentru LOCVACITATEA ŞI
ISTEŢIMEA SA. După Strabon, corbii sunt cei care
20
stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca
MESAGERI AI ZEILOR, ÎNZESTRAŢI CU FUNCŢII
PROFETICE “ – cf. Irina-Maria Manea, Istoria mitică
a unui mesager divin, în historia.ro.
Şi, apoi:
“În majoritatea credinţelor ce-l privesc, corbul apare
ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin,
oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor în ultima lor
călătorie, deoarece, fiind psihopomp, descoperă fără
greş tainele întunericului. Aspectul lui pozitiv pare
legat de credinţele popoarelor nomade, vânători şi
pescari, pe când cel negativ se iveşte odată cu viaţa
sedentară şi dezvoltarea agriculturii”– cf.Cătălin
Stănculescu, art. Corbul – din lumină în întuneric, în
mythologica.ro.
Da, iată ce se poate strânge, în domeniul „corvinesc”,
dacă se analizează zona de Duh vest-celtică, dar şi aceea
de centru şi est-europeană (traco-greco-romană):
a-CORBUL este simbol al omniscienţei (“și asta
datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul și
lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul și
tenebrele”). Cuvântul “CORB”, la celţi, “înseamnă
protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de
întelepciune”, dar simbolistica lui se amplifică şi
modulează, devenind:
b-“păstrător al memoriei ancestrale, înţelept suprem”;
21
c-“animal profetic”;
d-“tovarăş al lui Wotan”, în dublarea ipostazială: “unul
este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria”.
Mai departe, afirmaţiile sunt greşite: “Cei doi ar
reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii
lui Odin, care ar fi principiul distrugerii”: nu, Lupul
Fenrir/Lupul cu Pântece de Dragon, atât la celţi, cât şi la
daci (adică, la marele popor geto-gotic!) este ipostază
ambivalent-semantică, foarte apropiată de aceea a Lui
Hristos: înghite lumea coruptă de întuneric, o supune
taumaturgiei soteriologice în pântecele dragonic, după
care o regurgitează mântuită/o redă funcţiei ei cosmice,
deplin purificată! Ca urmare, noi considerăm că Lupul şi
Corbul sunt DUBLĂ IPOSTAZIERE A
ACELEIAŞI…DUBLE FUNCŢII MITO-
DEMIURGICE!
e-tot dublu ipostazial: “mesageri ai zeilor, cu capacitate
profetică” – şi, foarte important, pentru demonstraţia
noastră: “În Edda poetică, mai precis în poemul
“Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN
IPOSTAZA DE ZEU-CORB”…De fapt, cum vom
vedea şi mai jos - DOI CORBI! Unul al Luminii şi unul
al Întunericului (Întuneric pregătitor al
RESURECŢIEI!
f-“Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de
“FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT
22
PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL
FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE)
g-La greci şi la romani (se zice!) este subliniat
simbolismul pozitiv al Corbului (dar şi DUBLU
IPOSTAZIAL!): “animalul solar al lui Apollo, dar îl
regăsim şi pe lângă Athena”. Totuşi, trebuie să
remarcăm, încă de pe acum, că nu poţi rosti numele lui
Apollon/DIURNUL/SOLARUL, fără să-ţi vină pe
buze, în mod automat, şi acela al lui
Artemis/NOCTURNA/SELENARA…
Ca şi în Vestul Europei, şi în zona estică se subliniază
aspectele sapienţiale şi vaticinare ale Corbului:
“locvacitate şi isteţime” - precum şi, în ipostaza
redublată (deocamdată, doar imaginar-iconic):
“mesageri ai zeilor, înzestraţi cu funcţii profetice”!
h-…“animal psihopomp”.
De reţinut (pentru meditaţie…) şi afirmaţiile lui Cătălin
Stănculescu, conţinând o încercare de motivaţie a
apariţiei preeminenţei simbolosticii negative a
CORBULUI, asupra celei positive (pe noi, de fapt, nu
ne interesează nici una, nici alta, separat! - pentru că noi
considerăm că UNA NU POATE EXISTA FĂRĂ
CEALALTĂ, la modul Arheico-Mitologic!): datorită
vânătorilor şi pescarilor, CORBUL ar avea ipostazierea
pozitivă, iar sedentarii ar fi cei vinovaţi de amputarea
CORBULUI, de ipostaza pozitivă şi trecerea pe “releul”
23
exclusiv negativ…O teorie destul de slab întemeiată
logic, având în vedere că lumina solară este necesară şi
iubită/adorată, cel puţin la fel de intens (cât este de către
vânători şi pescari) şi agricultorilor/de către agricultori!
…Să vedem, însă, cum este văzut CORBUL în zona pur
dacică. Pentru a stabili profilul arheic al CORBULUI la
daci, ne vom folosi de un interesant (deşi cam emfatic, în
stil…) studiu (semnat, se pare, cu pseudonim: “Eliszar”),
apărut atât într-o revistă basarabeană (Basarabia
literară), din 6 noiembrie 2009, cât şi într-o revistă
online, din România “îngrăniţată”
(cersipamantromanesc.wordpress.com) – din care
studiu vom selecta, destul de drastic şi de categoric:
“Dacii au fost singurul popor a căror credinţă depăşea
marginile propriei ţări, cât şi marginile pământului.
Credinţa lor a fost una universală. PE ACELEASI
BASORELIEFURI MAI ÎNTÂLNIM DOUĂ
REPREZENTĂRI A CĂROR ÎNŢELEGERE
APARŢINE DOAR INIŢIATILOR. ESTE VORBA DE
PASĂREA PHOENIX, PE CARE MULŢI ISTORICI
AU DESCRIS-O CA FIIND UN VULTUR. CEA DE A
DOUA ESTE UN CORB. (…)PASĂREA PHOENIX
REPREZENTA RENAŞTEREA SPIRITUALĂ A
UNUI POPOR. Un monument extrem de important în
acest sens îl reprezintă CELEBRUL TEZAUR DE LA
PIETROASA, CĂRORA ISTORICII ROMÂNI, ÎN
NEŞTIINŢA LOR, SAU ÎN REAUA LOR CREDINŢĂ,
I-AU SPUS <CLOŞCA CU PUII DE AUR>, CÂND,
DE FAPT, EA REPREZINTĂ PASĂREA
NEMURITOARE ŞI PUII SĂI, SIMBOL AL
24
RENAŞTERII PERMANENTE A POPORULUI
NOSTRU.
Iar cea de a doua pasăre (n.n.: noi credem că este, de
fapt, aceeaşi PASĂRE A NEMURIRII, dublu
ipostaziată!), CORBUL, ESTE ÎNTÂLNIT, MEREU,
CA UN MESAGER ÎNTRE LUMEA CELOR VII ŞI
LUMEA CELOR PLECAŢI DE AICI, DACII FIIND
CONVINŞI CĂ NU EXISTĂ MOARTE, CI DOAR O
TRECERE CĂTRE VIAŢA ADEVĂRATĂ. Să nu
uităm că, după mai bine de 1000 de ani, CORBUL va
deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii
nobile din Transilvania, familia Huniazilor, care a dat
naţiunii române pe cel mai viteaz conducător de oşti,
Iancu de Hunedoara”.
Şi, autorul revine, destul de straniu (aparent!), la…CEI
DOI CAVALEREI DANUBIENI!
“CEI DOI ZAMOLXIS, SIMBOL AL LIBERTĂŢII
Una dintre cele mai misterioase religii cu rădăcini în
Dacia preistorică şi a cărei continuitate a atins secolul
XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele
mărturii existente sunt nişte basoreliefuri şi nişte
monumente. În comparaţie cu alte monumente
religioase, cele închinate cultului Danubian sunt
turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor
noştri aparţinea lui Zamolxis. Până la ora actual,
monumentele conţin secvenţe cu un singur Cavaler, cu
doi Cavaleri şi o Mare Zeiţă şi cu scena unui banchet
25
sacru, oferit învingătorilor. După cum se ştie, dacii
erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip
pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusă de romani,
mai precis de coloniştii veniţi în Dacia. Fiecare din
scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui
Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de către
învingători şi de către popoarele cucerite de ei.
Romanii au făcut mai mult: au recunoscut
superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler
Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia,
pe diferite monumente. (…) Basoreliefurile în care
apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă pe cei
doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis,
ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de
dinaintea creştinismului, arătând, totodată, şi dorinţa
reîntregirii ţării” etc. etc. Şi, în fine: “Cei doi Cavaleri
erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dublă,
având pe cap nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă
frigiană, căciula roşie, simbol al luptei pentru
cucerirea libertăţii…” etc. etc. Şi, în fine:
“NEOFIŢII TRECEAU PROBE DE CURAJ ŞI
MUREAU SIMBOLIC
Unul dintre elementele misterioase ale cultului era
faptul ca iniţiaţii nu consumau niciun fel de carne, ci
doar peşte, aliment care purifica trupul, alungând
demonii. Ne mai mirăm, oare, că dacii au fost creştinaţi
atât de uşor de Apostolul Andrei, când aceştia posedau,
înainte de venirea discipolului lui Iisus, toate
elementele creştine?
26
Din păcate, la ora actuală nu au fost descoperite temple
ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-
ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor.
Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii,
respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă
anumite teste, examenul final fiind dat în zona
muntoasă, unde viitorul cavaler urma un ritual de
purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri,
apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un
dragon (balaur, în credinţele populare), urmată de
sosirea unui Cavaler al Ordinului, care învingea
balaurul, simbol al răului (n.n. : paznic al misterelor
sacrale, devenit simbol al Misterului Sacral
Demiurgico-Resurecţional ETERN!) şi îl scotea din
burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul
dintre membrii ordinului, purificat de însuşirile
negative.
EI ÎNVINGEAU ÎNTOTDEAUNA
Mai mult, în rândurile danubienilor erau acceptaţi
numai nobili. Şi asta nu dintr-o discriminare de rasă, ci
pentru că meseria nobililor era războiul. Oamenii liberi
munceau pământul şi doar în caz de primejdie veneau
sub arme, pe când nobilii se pregăteau permanent în
arta războiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni
reprezenta elita ţării, îi reprezenta pe cei mai buni
războinici sşi pe marii preoţi, păstrători ai ritualurilor
strămoşeşti. Şi nu intervenea într-o luptă decât atunci
când era ameninţată însăşi integritatea ţării. Pentru că
una din condiţiile de supravieţuire era anonimatul. Să
nu uităm că, după mai bine de 13 secole, îi vom întâlni
27
pe aceşti cavaleri, reorganizaţi sub Ordinul
Dragonului, ordin a cărei paternitate şi-au însuşit-o
maghiarii şi popoarele germanice, ordin din care au
făcut parte toţi marii noştri domnitori, din toate cele
trei ţări române” – cf. Eliszar, art. Cultul Cavalerilor
Danubieni, în cersipamantromanesc.wordpress.com.
(dar şi în Basarabia Literară, 6 noiembrie 2009).
Adevărat! Ordinul DRAGONULUI îi ocultează, de
fapt (păstrându-le nobila sacralitate!), pe CEI DOI
CAVALERI DANUBIENI/ZALMOXIENI! Deci,
cade (în mod definitiv!) aşa-zisa “preeminenţă” a
Luxemburgului, despre care se tot afirmă că i-a
“alduit” cavaleri ai DRAGONULUI, pe voievozii
noştri valahi (voievozi care se numeau “Drăculeşti”,
încă dinante de a “umbla” pe la Luxemburg…!2).
2 - „ORDINUL DRAGONULUI (în latină Societas
Draconistrarum) a fost un ordin militar asemănător Ordinului
Templierilor, ce s-a instituit în zona centrală a Europei. A fost
creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în
principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.
Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat şi voievodul
muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind înnobilat în 1431 la
Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp, însă,
în 1436, numele lui a fost şters de pe lista cavalerilor. În anul
1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creştin al
Ordinului care avea ca scop protejarea creştinătăţii de păgâni, în
speţă de ameninţarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii
care au asediat şi incendiat Cetatea Severinului, fiind ucişi toţi
cavalerii teutoni din cetate” - cf. wikipedia. După noi, este clar că
Vlad al II-lea Dracul nu se simţea întru nimic obligat Vestului (în
speţă, Luxemburgului…), pentru că el se ştia drept Cavaler
Danubian/Zalmoxian/al Dragonului DACIC (…cu mult înainte
28
Păcat că autorul articolului (citat, selectiv, de noi) nu are
o rigoare logică şi hermeneutică desăvârşită… - altfel ar
fi “legat” mult mai bine (până la…”suprem”!)
simbolistica pusă în discuţie. Noi credem că, de fapt,
Pasărea Nemuririi/PHOENIXUL este, de fapt,
CORBUL! La fel, suntem convinşi că, în mitologia
dacilor, Dubla Ipostaziere Zalmoxiană (CEI DOI
CAVALERI DANUBIENI, unul cu faţa îndreptată, tip
“Ianus bifrons”, către înainte-lumină-viitor [la modul
VATICINAR], celălalt cu faţa îndreptată către înapoi-
întuneric-trecut [la modul MNEZIC!] este
reprezentată, de fapt, prin DOI CORBI!
Simbol/simboluri al/ale VIGILENTEI VEGHERI (de
esenţă SACERDOTALĂ3!) , ASUPRA PURITĂŢII
de a exista “Ordinul Dragonului Luxemburghez”!), iar nu
“cocoloşitor şi linguşitor” de jefuitori şi asasini cavaleri
teutoni…precum a fost şi cazul aşa-zişilor “cavaleri cruciaţi”, care
şi-au aflat ca duşmani supremi nu pe otomani, ci pe
…ORTODOCŞII DIN IMPERIUL BIZANTIN, pe care i-au
măcelărit şi jefuit cu barbarie de nedescris! - încă din 1095, dar, mai
cu seamă, în debutul “Cruciadei” a IV-a: “În iunie 1203, cruciaţii
au sosit la Bosfor lângă Constantinopol la bordul corăbiilor
veneţiene. Au debarcat şi au făcut tabăra. După un atac naval şi
terestru, au cucerit Constantinopolul. Cruciaţii au cerut plata a
200 000 de mărci şi s-au retras aşteptându-şi banii. În ianuarie
1204, nobilii bizantini au ridicat obiecţii la suma colosală şi s-a
ajuns la un asediu scurt în aprilie 1204. CRUCIAŢII AU
RECUCERIT CAPITALĂ BIZANTINĂ ŞI L-AU JEFUIT CU
VIOLENŢĂ. Veneţienii au fondat Imperiul Latin de
Constantinopol , care a existat timp de 60 de ani”!!! 3 - „Mitologia ţărilor scandinave – Norvegia, Danemarca
(Dacia), Finlanda, Suedia, atesate şi pe ansamblu cu numele de
29
Dacia, inclusiv în documentele Vaticanului, pe un larg interval
de timp între secolele IV-XIV – oferă alte mitonime, care provin
de la sacrul arhetip primordial Valah-Valah. Este suficient să
amintim aici mitonimul Walhalla ca denumire pentru palatul
paradisului ceresc germanic unde domnea zeul suprem Odhinn
(a se citi Dokinn) şi ale cărui ajutoare erau Walkiriile
împlinitoarele dorinţelor sale. Aici, a rămas neremarcat, până
astăzi, faptul că pe poarta principală dinspre apus veghează ca
expresie teologică a esenţei palatului simbolul reprezentat de
imaginea CORBULUI şi a LUPULUI. Precizată fiind condiţia
direcţională a privirii dinspre apus spre răsărit, care
proiectează imaginea lupului şi a corbului pe Dacia de răsărit,
tandemul celor două figuri explicitează alcătuirea stindardului
dacic cu cap de lup, aşa cum apare şi pe columna lui Traian,
unde penele sunt sugerate prin franjuri, dar, mai ales, aşa cum
apare STINDARDUL DACIC, pe recent publicatele imagini ale
plăcuţelor de plumb de la Sinaia, unde sunt redate, cu mare
acurateţe, penele şi chiar corpul de pasăre, ataşate capului de
lup.
În acest fel, reunirea LUP-CORB specifică stindardului dacic
reprezintă simbolul care se exprimă în cuvinte prin sintagma
Volco-Black, ca ilustrare a sintagmei teonimice arhetipale
Vilah-Vilah. Citit şi Volco-Dlac, stindardul dacic cu cap de lup
trebuie considerat SEMNUL HERALDIC al Marelui
Dumnezeu, Întemeietorul lumii. Datorită marii sale vechimi
sintagma teonimică arhetipală a mai cunoscut şi formele
Vălcolac, Vărcolac sau VÂRCOLAC, aşa încât stindardul
dacic ilustrând invariabil pe Întemeietorul lumii continuă să
rămână semnul heraldic şi pentru VÂRCOLAC varianta
utilizată astăzi, care datorită superficialităţii lexicologilor a fost
înscrisă în dicţionare cu înţelesuri pe care nu le-a avut, de fapt,
niciodată. Ca o prelungire a înţelesului său iniţial, la anul 1435
30
se înregistra forma Volcul sacerdotem, după ce forma Volco-
dlac cunoscuse forma Volcol-dac. Rezultă de aici că ceea ce
numim astăzi stindardul dacic a fost la origine semnul heraldic
al marilor preoţi numiţi ca şi Zeul VOLCODLACI sau
VOLCOLDACI şi apoi DACI. Ca dovadă şi astăzi în limba
cehă VLKODLAC înseamnă CONDUCĂTOR, iar în ierarhia
bisericească VLĂ-DICĂ desemnează cel mai înalt rang.
În bun acord şi cu alte date istorice, binomul heraldic VOLK-
NEGRU mai conduce şi la constatarea că majoritatea simbolurilor
care includ culoarea neagră exprimă conştiinţa ascendenţei
sacerdotal-dacice a celor care au creat sau au adoptat aceste
simboluri. Ca exemplu, să amintim mai întâi numele lui Negru
Vodă, descălicătorul Ţării Româneşti a cărui piatră de mormânt
de la Curtea de Argeş conţine însemne ale centrul hiperborean
dacic. Tot aici mai trebuie consemnat corbul din blazonul
Corvinilor a căror origine dacică o afirmă Papa Pius al II-lea, dar
şi istoricul ungur Bonifius care îi indică şi ginta numită
maurovlahi, adică vlahii negri. Pornind de la asemenea exemple,
considerăm că NEGRUL DACIC VA TREBUI INCLUS ŞI EL
ÎN LISTA SIMBOLURILOR HERALDICE, necesare pentru
înţelegerea STEMELOR CU NEGRI sau cu CAPETE DE
NEGRI, prezente în întreaga Europă medievală, mai ales că
rebusuri heraldice cu negri au fost atribuite şi marilor clerici. De
fapt, utilizarea culorii negre ca determinativ dacic a ajuns la noi ,
venind de la începuturile istoriei. Întruchipând întregul neam
pelasgic Pelasgos ca erou civilizator este născut din negrul pământ
pe un vârf de munte acolo unde pământului nu i se poate spune
negru decât dacă este dacic. Din acelaşi motiv, Marea Daciei de
est se numeşte Marea Neagră, iar Dunărea, MAREA AXĂ
DACICĂ , îşi sprijină celălalt capăt pe munţii Pădurea Neagră,
care pe temeiul străvechii sale apartenenţe la universul dacic a
purtat şi numele de HERCYNIA SILVA, provenind de la
31
ÎNALT-SACRALE, ASUPRA DESĂVÂRŞIRII
“ELITEI CELEST ARHANGHELICE”, ÎN/PRIN
RĂZBOIUL CU DUHURILE RĂULUI (…prin
alăturarea CELOR DOI CORBI/CELOR DOI
CAVALERI DANUBIENI, se obţine o sinteză a
Luminii şi a Întunericului, întru ETERNA
DEMIURGIE COSMICĂ)!!!
Iar “roşia bonetă frigiană” nu trebuie tratată cu emfază
patriotică, ci, mai curând, cu rigurozitate hermeneutică:
ea/”roşia bonetă frigiană” nu simbolizează, neapărat,
“lupta pentru cucerirea libertăţii” - ci, pur şi simplu,
PIRICUL/FOCUL RESURECŢIONAL!
Şi, da, CORBII RESURECŢIONALI (deci, şi
APOTROPAICI!) “ÎNVING TOTDEAUNA”, EI
SUNT ELITA SPIRITUALĂ/SACRALĂ
CHTONIANO-CELESTĂ, pentru că, fiind CEI DOI
CAVALERI ZALMOXIENI, iniţial - ei se
transfigurează, în semantica lor intimă şi evolutivă
spiritual, în HRISTOSUL SOLAR, “PHOENIX” AL
NEMURIRII – care, la rândul său, este ARHEU AL
AMBIVALENŢEI SEMANTIC-COSMICE, aşa cum
îl pictează şi Nicolae Grigorescu, la Mânăstirea
rădăcina HERC, asociată arhetipului VILAH” – cf. cercetător
George Liviu Teleoacă, Stindardul dacic sau Heraldica
Strămoşului Vârcolac Întemeietorul, în revista online Agero
Stuttgart.
32
Zamfira: UN-HRISTOS-TOT-ANUL-ÎNTUNECAT,
şi UN-HRISTOS-TOT-ANUL- LUMINAT! !
...De unde avem garanţia că strania biserică a Mânăstirii
de la Corbii de Piatră4 nu a fost ridicată pe locul unui
TEMPLU ZALMOXIAN5, al CELOR DOI
CAVALERI ZALMOXIENI, pentru a nu se uita (pe
de o parte) locul sacru, iar pe de altă parte, pentru a se
marca evoluţia spirituală, desăvârşitoare, dinspre
nivelul arhanghelic al lui Zalmoxis, spre cel Suprem
Sacral, al Lui Hristos-Dumnezeu?!
4 -Cf. Maria Oprea, art. O enigmă a civilizaţiei dacice şi
medievale: CORBII DE PIATRĂ: cel mai vechi lăcaş ortodox
din România, în www.alar.ro. Dar şi: Dimitria Puchiu - specialist
în bioterapie şi info-energetică, art. Triunghiul Iniţiatic:
CETĂŢUIA, NĂMEŞTI, CORBII DE PIATRĂ – în
www.travelinfinit.ro 5 - “Băiatul îmi arătă un caiet cu coperţi albastre, de plastic, în
care sunt mai multe informaţii despre mânăstire. Aşa aflu cum, în
1512, monahia Magdalina, cu nume de mir Musa, proprietara
moşiei de la Corbi, a reînfiinţat mânăstirea şi a închinat-o lui
Neagoe Basarab. Cum aici a fost prima mânăstire de maici din
Ţara Românească. Cum pictura e chiar mai veche, de prin veacul
al XIV-lea, dar laăcaşul însuşi este mult mai baărân, căci cele
două altare de piatră trimit spre bisericile byzantine, din secolul
al X-lea, cu hram dublu, şi chiar spre bisericile rupestre din
Cappadocia... Documentele nu se pot întoarce prea mult în timp,
dar de bună seamă, aici a fost un loc sacru şi în perioada
precreştină, CA DOVADĂ ALTARUL DACIC DIN CURTEA
MÂNĂSTIRII” (s.n.) – cf. idem.
33
...Vă mai amintiţi „Strigoii” Marelui Iniţiat, întru
Neamul Românesc şi întru Tracologie (de către însuşi
Nicolae Densuşianu!) - MIHAI EMINESCU?
„Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel, de moarte - uitat , bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba 'n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .
Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb ş'un negru corb” (cf. Mihai
Eminescu – „Strigoii”)..
...”Un alb ş'un negru corb”...Subsemnatul a fost
obsedat şi fascinat, o viaţă întreagă, de aceşti „DOI
CORBI ÎNTR-UNUL”! Vom vedea, mai jos, de ce
socotim noi că sunt „doi corbi ÎNTR-UNUL”.
...În toponimia zonei valahilor, există atâtea „toponimii
ale CORBULUI”, încât ne şi mirăm de ce nimeni nu s-a
„scandalizat” şi „sesizat”: Corbu, comună în judeţul
Constanţa, Corbu, comună în judeţul Harghita, Corbu,
comună în judeţul Olt, Corbu, comună în raionul
Donduşeni, Republica Moldova, Corbu, sat în comuna
Cătina, judeţul Buzău, Corbu, sat în în comuna
Glodeanu-Siliştea, judeţul Buzău, , sat în judeţul
Harghita , reşedinţa comunei cu acelaşi nume, sat în în
comuna Teslui, judeţul Olt, Corbu, sat în judeţul Vaslui,
34
Corbu, sat în judeţul Vâlcea etc. – precum şi nume
compuse: Corbu Nou, sat în judeţul Brăila, Corbu
Vechi, sat în judeţul Brăila – precum şi nenumărate
derivate: Corbeni, Corbeşti, Corbeanca, Corbiţa…
Lunca Corbului, Corbii de Piatră, Corbii Ciungi…!
Dar şi toponimii “corbiere”, cu rezonanţă slavă:
Voroneţ (“vorona” înseamnă “corb”!), Vorona Podu
Corbului, Vorona Ostrovu Corbului, Vorona Mare
Corbi etc. etc. Precum şi (cum să uităm!) o familie de
eroi valahi ardeleni, familie voievodală, princiară şi
regală: CORVINEŞTII6!
6 - “Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb, care
ţine în cioc un inel de aur. Atribuirea acestui simbol al familiei are
o legendă. Se spune cã Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui
Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie
din Ţara Haţegului, pe nume Elisabeta.
Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soţ pe unul din vitejii
săi, Voicu, dăruindu-i, totodatã, şi un inel, dar pentru copilul
nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut, atunci când va creşte şi va
merge la curtea regală. În timpul unei călătorii, făcute de familia
lui Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine
a ştergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de
strălucirea inelului, îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan
de Hunedoara ia un arc şi săgeteazã corbul, recuperând astfel
inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală, povesteşte
aceastã păţanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide
ca simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur în
cioc.
De altfel, şi numele familiei provine din latinescul “Corvus”, care
înseamnă “Corb”, o pasăre care simboliza cu totul altceva, în evul
mediu, şi anume ÎNŢELEPCIUNEA şi LONGEVITATEA” – cf.
site-ul Muzeului Castelului Corvinilor.
35
“CORBI” şi iarăşi “CORBI”! Avem senzaţia (şi nu
credem că doar atât!) că o Românie întreagă stă sub
semnul CORBULUI – pasăre-HIEROGLIFĂ a Celei
mai Înalte Sacralităţi. Până şi PAJURA devine, în acet
context şi din această perspectivă, un simbol “de mâna a
doua”, sărăcit semantic! De aceea, muntenii trebuie să
fie mândri când stema lor este tălmăcită în sensul
CORBULUI CRUCIAT, iar nu (neapărat) al
PAJUREI CRUCIATE! Ori, poate, PAJURA va fi
fiind ipostaza diurnă/celestă a CORBULUI
RESURECŢIONAL! Dar tot prea puţin este/ar
fi…”DOI CORBI ÎNTR-UNUL” înseamnă DUBLU,
din punct de vedere şi mitologico-arheic, şi heraldic!
Cercetătorul GEORGE LIVIU TELEOACĂ ne
sugerează, într-o scrisoare, cu bun argument, că, de fapt,
Pajura/Acvila este, în realitate şi pentru împlinirea
semanticii ei sacral-mitologice (în simbolistica
europeană), BICEFALĂ/BIVALENTĂ, şi ea! – “de
tipul yin-yang”!!!
…Noi am rămas pe gânduri, când, cu mulţi ani în urmă,
un amic ne-a spus că a copilărit la…”CORBII
CIUNGI”7! Cum, adică, să se cheme “corbi CIUNGI”?
Ce, au mâini?
7 -Există şi legende, în legătură cu originea acestei denumiri. În
revista online Incertitudini, din 1 februarie 2010: „Se zice că,
demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba de Vlad Țepeș - ar
36
Apoi, treptat, ne-am dat seama că acest toponimic straniu
vorbeşte despre nişte divinităţi antropomorfe – sau,
mai exact, despre O SINGURĂ ZEITATE, CU
fi trecut, într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul aruncat pe
spinarea unui dâmb. Crâșmărița - frumoasă foc! Ca toate
crâșmărițele! Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii
amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți. I-a cerut femeii să-l
aștepte. Credincioasă. Seară de seară. Cu lampa aprinsă. Într-o
noapte de toamnă lipicioasă, întunecată de nu se mai vedea nici
coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit. Nemâncat și obosit ,
Domnul a bătut în geam. Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia
își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți. Și-au plătit
scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate
brațele . De la coate. Și aruncate corbilor. În toate părtile. De
atunci, cele două sate vecine se numesc CORBII CIUNGI. Și
CORBII MARI” – dar şi în revista Familia, Anul XVIII, nr. 50,
1882, p. 602: „Tot tata ne spunea că, într-una din nopţi, când
Vodă venise la jupâniţă, streja palatului, care era numi din
locuitori din satul Corbii Mici, nu şciu ce i-ar fi făcut calului lui
Vodă, căci când Vodă a plecat dimineţa la Târgovişte, şi când era
aprope să intre în oraş, ar fi crepat calul şi cercetându-se pricina
acestei întâmplări, s-ar fi dovedit că ea venea de la streja palatului
din Corbii Ciungi, care nu şciu ce făcuseră calului. Atunci Vodă,
care ţinea tot atât de mult la cal, ca şi la jupâniţa din palatul de la
Corbii Ciungi, în superarea sa cea mare, pune de taie degetele de
la amândoue mânile tuturor bărbaţilor din Corbii Mici şi în urma
acestei întemplări, s-a numit satul nostru Corbii Ciungi”. Oricum,
satul era legat de numele CORBULUI şi cu degetele bărbaţilor
tăiate, şi cu ele tefere! Înseamnă că şi la Corbii Ciungi este posibil să
fi existat un complex sacerdotal zalmoxian, cândva... demult, tare
demult!
37
DUBLĂ IPOSTAZIERE (“DOI CORBI ÎNTR-
UNUL”!), dublu orientată funcţional, precum ne zice şi
Eminescu: în loc de “alb şi negru corb”, aici se spunea
despre “corbul de mâna dreaptă” şi “corbul de mâna
stângă” (reuniţi în HIEROGLIFA-ZALMOXIS!) –
adică, “dreapta” însemnând “alb-lumină-zi”, iar
“stânga” însemnând “negru-întuneric-noapte” (pentru
că, da, HIEROGLIFA-ZALMOXIS NE LEAGĂ,
EGAL, DE CHTONIAN, CÂT ŞI DE CELEST!).
Dar, fiind ei “ciungi”, acesta era semnul transfigurării
“mâinii” umane în…”ARIPĂ DIVINĂ”! (…cum se
petrec lucrurile cu orişice “dispariţie”, din câmpul
senzorialului uman: ea devine “re-apariţie”, pe o
treaptă categoric superioară spiritual: în câmpul supra-
senzorial SPIRITUAL-DIVIN!).
“Aripa Luminii” şi “Aripa Întunericului”, care va să
zică!
…Şi, abia atunci, noi am făcut legătura, mental şi întru
Duh, cu Zalmoxis, care se ipostaziază în hieroglifa
CELOR DOI “DALBI PRIBEGI-GEMENI” – zeităţile
trace APOLLON-Zeul Luminii Diurne şi
ARTEMIS-Zeiţa Luminii Nocturne!
“DOI CORBI ÎNTR-UNUL” – Lumină şi Întuneric,
reunite întru ETERNĂ DEMIURGIE!!!
38
Amintiţi-vă de lupta lui GREUCEANU cu “tat-al
zmeilor”8 – când apare (s-ar zice!) un CORB (de fapt,
sunt “DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!):
“Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la
nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un
corb, carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor.
Şi văzându-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un
cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic, cu calul
lui cu tot.
Zise şi Greuceanu:
- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă
dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi
trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un
cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci
însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai
prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică,
nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l, îl băgă în
pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l
aşa. Apoi îi zise:
- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele
şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea (…).
Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă
dacă îi va spune, zise:
- În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt
închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna
dreaptă.
8 -Petre Ispirescu, Prâslea cel Voinic şi merele de aur, EPL,
Bucureşti, 1962, pp.135-136.
39
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul,
apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.
Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi,
ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde,
deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi
luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă
luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare”.
De observat că (dincolo de europeneasca fixaţie/”modă”
necrofagă, a CORBULUI “CERNIT”, stabilită printr-o
tradiţie …“ciungă”!) - există, de fapt, după schema
funcţională vasilelovinesciană şi guénonistă (a lui
penia/vs/poros - adică, gol/vs/plin):
a-un CORB-POROS, care ADUCE “un cioc de apă
dulce”, lui Greuceanu – şi
b-un CORB-PENIA, care NU ADUCE “un cioc de
apă dulce”, “tatălui zmeilor”!
Şi nu este o simplă speculaţie de-a noastră, de tip
sofistic! Ce anume era în joc, ce “miză” avea bătălia
dintre Greuceanu şi zmei? Bivalenţa
complementară/hierogamică şi cosmic-arheică:
SOARELE şi LUNA! Adică, “miza” cosmic-arheică
este Cuplul/BIVALENŢA LUMINICĂ: APOLLON şi
ARTEMIS, “DALBII GEMENI COSMICI”! Deci,
CORBUL este Duhul celor “DOI GEMENI COSMICI”
– care îl ajută pe Greuceanu SĂ REFACĂ SINTEZA
40
COSMICĂ! Pentru că, în definitiv, ce şi câtă răsplată
primeşte CORBUL, “aspirată”, pentru îngurgitare (şi
viitoare regurgitare soteriologică!), “extrasă”, pentru
lustraţia lumii, din karma lui Greuceanu? “TREI
LEŞURI DE ZMEU ŞI TREI DE CAL” ! Pe de o parte
– Treimea Funcţional-Sacrală: TEZĂ, ANTITEZĂ şi
SUPREMA/COSMICA SINTEZĂ! Pe de altă parte,
avem “trei leşuri de ZMEU” şi “trei leşuri de CAL”.
CALUL este animal SOLAR şi PSIHOPOMP: “leşul
calului” înseamnă ANULAREA/BLOCAREA
TRECERII SPRE ALTCEVA! E rău? Nu, pentru că,
în urma acestui veritabil “Armaghedon”/”zmeomahie”
– s-a restaurat STAREA PARADISIACĂ (de Supremă
Sinteză Cosmică!), deci nu mai este nevoie de trecere,
undeva, spre ceva-altceva – căci este vorba despre
ELIBERARE NU “SPRE”, CI “ÎNTRU” STAREA
DIVINĂ! Iar “trei leşuri de ZMEU”? “Zmeul” este “cel
de pe tărâmul celălalt”, dar nu tărâm celest, pentru că
“se coboară”, eventual prin intermediul FÂNTÂNII!
Descensionalul/STÂNGA (zmeu) este LUNAR /
FUNEBRU, tot aşa cum ascensionalul/DREAPTA
(Greuceanu) este SOLAR/RESURECŢIONAL – iar
îngurgitarea lor de către CORBUL-DRAGON
LUSTRANT-SOTERIOLOGIC nu doar că produce
lustraţia lumii, ci şi reface (“DOI CORBI ÎNTR-
UNUL”!) Suprema Sinteză Cosmică: PARADISUL!
41
…Dubla funcţionalitate (şi iconicitate! – precum Cei Doi
ŞERPI DE FOC/DRAGONI DE FOC alchimici, care
se împletesc-luptă între ei şi, apoi, într-o apoteoză
finală, îmbrăţişează, la modul demiurgic,
CADUCEUL LUI HERMES!) este perceptibilă chiar
în aceeaşi ipostaziere, aceea a lui Apollon: “După ce au
petrecut trei ani în Carpaţi (n.n.: întru moarte şi
ÎNVIERE!), Gemenii Divini (n.n.: Apollon şi Artemis)
au părăsit STÂNA (n.n.: toposul paradisiac) de la
Arsena (Râşnov) şi au trecut munţii (n.n.:
ÎNĂLŢAREA LA CERURI!), închinându-se şi la
ruinele templului lui Orfeu (<<Sfinxul >> şi
<<Babele>>), precum şi la peştera (Ialomicioarei),
unde se retrăsese cândva profetul (n.n.: Zalmoxis-“Doi
CORBI Într-Unul”!). (…) Ca să nu fie recunoscut,
Apollon şi-a pus o glugă peste faţă, spre a nu i se vedea
semnele de la căderea tragic din Stejar (n.n.: Copacul
Răstignirii şi al Învierii Lui ZALMOXIS!). De atunci,
zeului i s-a spus şi CHAR-NABUTAS (Domnul
Nevăzut/Întunecat, Negru), sau CAP-NABOTAI
(Chip/Cap Nevăzut/Ascuns/Mascat [n.n. Apollon îşi
recuperează, pentru SUPREMA SINTEZĂ
ALCHIMICĂ, numită “CAP-DE-CORB”/ÎNVIEREA
CEA VEŞNICĂ, ÎN DUH - şi Chipul NOCTURN-
SELENAR-GERMINATIV/”ARTEMIS”!!!]. (…)
Astfel, oastea a pornit spre răsărit (n.n.: mişcare
regresivă/”regressus ad uterum”/-recuperativă de
Stare PARADISIACĂ!) (…). În fruntea luptătorilor
42
înaintau COPIII CERULUI /” DALBII PRIBEGI /
DALBII GEMENI”. De atunci, geţii i-au consacrat pe
cei doi Zalmoxis ca zei ai războiului (n.n.: funcţia
soteriologico-apotropaică/”exorcizatoare”!). Numele lor
apare – sub forma ZOLMXES (sic!) – pe un vârf de
lance, descoperit la Torcello, lângă Veneţia” (cf. Adrian
Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, p. 99).
…ZALMOXIS (hieroglifa lui: “CEI DOI CAVALERI
DANUBIENI”/”DOI CORBI ÎNTR-UNUL”, sub
semnul dublu funcţional al CORBULUI -
NOCTURN/GERMINATIV-(aparent) FUNEBRU ŞI
DIURN-PIRIC/RESURECŢIONAL, EGAL!) –
…ZALMOXIS, vestitorul Lui Hristos - Cel Alb şi
Cel Negru, EGAL…”cu moarte pre moarte călcând, şi
celor din mormânturi, VIAŢĂ ETERNĂ dăruindu-le”
(…”dăruind” la modul soteriologic, restaurând /
recuperând starea / sinteza/esenţa spiritual-
paradisiacă/divină, a Omului…)!
***
43
2-BLAJINII/ROHMANII/URICII
ŞI „MEMENTO MORI”/”ODIN ŞI
POETUL” - sau: OARE AR FI
PUTUT SĂ MOARĂ ZALMOXIS?
I-OPINIILE BISERICII CREŞTIN-
ORTODOXE
La 7-8 zile după Sfântul Paşte Ortodox (adică, duminica
sau/şi lunea următoare, după Luminata Duminică a
Paştelui Ortodox!) – există o sărbătoare stranie: „Paştele
Blajinilor” i se spune.
Există, deci, în Tradiţia Ortodoxă (cât despre celelalte
forme de creştinism european, din Occident, ele nu-şi
înţeleg propria doctrină, d-apoi să li se mai ceară şi
„respectarea Tradiţiei”?!) sud-est europeană (şi, în
primul rând, la valaho-români!) o problemă extrem de
interesantă: cine sunt „blajinii” – zişi şi „rohmani”, sau
„urici”? Dar asupra acestei probleme, Biserica manifestă
o discreţie destul de mare...Să (între)vedem, totuşi!
“Părintele Ioan Herţa, paroh al bisericii <<Sfinţii
Arhangheli>> din satul Slobozia Mare, Cahul, ne-a
spus că Paştele Blajinilor este, în primul rând,
sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai
44
numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi,
Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în
altele - după Săptămâna Luminată. De obicei, enoriaşii
se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în
sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se
îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se
oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În
unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă
încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de
către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani
şi oropsiţi.
Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan
Herţa, în unele localităţi creştinii merg la cimitir
înainte de răsăritul soarelui, "precum s-au dus
mironosiţele la mormântul Mântuitorului nostru, cu
miresme şi toate cele pregătite". "La fel, şi enoriaşii, în
zilele de azi, vin la morminte, aprind candele pentru cei
adormiţi, tămâind mormintele şi împărţind pomeni
pentru amintirea lor", a spus preotul.
Creştinismul i-a "adoptat" pe Blajini, transformându-i
într-o categorie aparte
Tradiţia sărbătoririi Paştelui Morţilor este legată şi de
numele Blajinilor, considerate fiinţe mitice. Potrivit
site-ului crestin-ortodox.ro, credinţele despre blajini
sunt multe şi contradictorii. SE SPUNE CĂ BLAJINII
AR FI REPREZENTĂRI ALE OAMENILOR
45
PRIMORDIALI SAU ALE STRĂMOŞILOR, CĂ EI
AR FI LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ,
DE ATUNCI, SUSŢIN STÂLPII DE SPRIJIN AI
PĂMÂNTULUI. CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT,
TRANSFORMÂNDU-I ÎNTR-O CATEGORIE
APARTE. AU CALITĂŢI MORALE DEOSEBITE,
PRECUM BUNĂTATEA, BLÂNDEŢEA ŞI
SIMPLITATEA, CARE-I FAC ADEVĂRATE
MODELE PENTRU OAMENI. EI SUNT FOARTE
BUNI LA SUFLET, CREDINCIOŞI, BLÂNZI ŞI
ÎNŢELEPŢI. SE CREDE CĂ BLAJINII SE BUCURĂ
FOARTE MULT DE ACEASTĂ SĂRBĂTOARE ŞI
DE LEGĂTURA DINTRE EI ŞI OAMENI, CARE SE
MENŢINE PRIN INTERMEDIUL ACESTUI
PRAZNIC” – cf. basarabeni.ro.
Sau: “Iată ce a spus despre Paştele Blajinilor părintele
Valeriu Potoroacă, paroh al bisericii <<Sfântul
Pantelemon>>, din Chişinău, într-un interviu acordat
agenţiei Info-Prim Neo: <<NU EXISTĂ NICI O
REFERINŢĂ ÎN VECHIUL SAU NOUL
TESTAMENT CARE AR TRIMITE LA VREUN
EVENIMENT SAU LA VREO LEGE, PRIN CARE
DUMNEZEU AR FI LĂSAT ACEASTĂ
SĂRBĂTOARE. (…)Pe parcursul anului bisericesc
sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită
a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele
Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict
canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe este
ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica
46
Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La
unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte.
(…)Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite
anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor
răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi,
deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în
diferite regiuni ale lumii ortodoxe, este ţinută la diferite
date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile
după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare
ortodoxe această sărbătoare lipseşte”.
Nicolae Băieşu, doctor în filologie şi etnograf a spus
astfel cu privire la originea cuvântului “blajin”, într-un
articol publicat de săptămânalul Timpul: <<Denumirea
de blajin vine din slavonul BLAJENÎI - blând, bun,
cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc
într-o lume îndepărtată, la hotarul între <<lumea
asta>> şi <<lumea cealaltă>>, ori aproape de rai, pe o
insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii
descind din Set – unul din fiii lui Adam. Totodată, se
crede că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la
suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi. SE
HRĂNESC NUMAI CU FRUCTE. Bărbaţii se
întâlnesc cu femeile doar o dată pe an, timp de câteva
zile la Paşti, când SE ÎMPERECHEAZĂ (PENTRU
PROCREARE). Blajinii NU ŞTIU SĂ CALCULEZE
TIMPUL, SĂ ŢINĂ SĂRBĂTORI. Semnul că a venit
Paştele este SOSIREA PE APĂ (APA SÂMBETEI) A
COJILOR DE OUĂ ROŞII PE CARE CREŞTINII LE
ARUNCĂ PE UNDELE CURGĂTOARE ÎN
47
VINEREA ORI SÂMBĂTA DIN SĂPTĂMÂNA
PATIMILOR>>.
Părintele Valeriu Potoroacă susţine, însă,
astfel:<<Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în
slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu
adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei
au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere,
nici scârbă, nici suspinare» >> / cf. revista Moldova
creştină.
Sau: “Paştele Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este
ziua în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor
dragi care nu mai sunt printre noi. În această zi se
depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se
întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele
regiuni, chiar şi în câmp. Se crede că de Paştele
Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din
mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de
pomană.
Paştele Blajinilor se sărbătoreşte în a opta zi după
Paşti. Creştinii aduc bucuria Învierii lui Hristos, trăită
în Săptămâna Luminată şi celor adormiţi. Pomenirea
celor dragi care nu mai sunt vii trebuie să se facă cu
bucurie.
Pentru Paştele Blajinilor se fac pregătiri din timp şi la
cimitir şi acasă. Femeile vin la cimitir, curăţă
buruienile uscate de pe morminte şi vopsesc crucile.
Acasă roşesc iarăşi ouă, pentru <<Blajini>>.
De obicei, enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta
Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi
lumânări aprinse, se îndreaptă împreună cu preotul
48
spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea
celor adormiţi. Oamenii merg la cimitir cu ouă
încondeiate, cozonac, mâncare şi vin, iar după ce
bucatele sunt sfinţite de către preot se împart tuturor,
în special celor săraci. Se crede că fîrîmiturile care cad
din mâncăruri şi vinul care se varsă nu sunt pierdute,
ci ajung la cei care nu mai sunt printre noi” – cf.
Dorina Garabajiu, Ce semnifică Paştele Blajinilor şi
cum se pregătesc moldovenii pentru pomenirea celor
morţi.
Sau: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după
săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre
sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp.
Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-
strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se
mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se
sprijină Pământul.
Dincolo însă de legende, mai trebui spus că blajinii au
fost adoptaţi de creştinism pentru calităţile lor morale:
buni, blânzi, simpli şi înţelepţi.
Paştele Blajinilor nu este însă doar o metaforă. În
această zi se face praznic pentru cei plecaţi în lumea de
Apoi, se depun ofrande pe morminte, se fac pomeni în
cimitire, pentru că se spune că de Paştele Blajinilor
sufletele morţilor se pot bucura de mâncărurile
pregătite de familii special pentru ei. Paştele Blajinilor
49
mai este cunoscut şi ca Prohoadele, Lunea Morţilor
sau Paştele Morţilor”– cf. www.etno.ro.
Şi: “Paştele sau Paştile Blajinilor este o sărbătoare
religioasă, considerată de unii ca fiind creştină, iar de
alţii ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu
influenţe creştine considerabile. Sărbătorită
preponderent, în Europa de Sud-Est, această
sărbătoare are la bază pomenirea celor decedaţi, şi
anume a rudelor şi prietenilor apropiaţi.
De obicei, Paştele Blajinilor se sărbătoreşte după 7 sau
8 zile de la Paştele propriu-zis, Duminica şi Lunea
respectiv.
Ţara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este
Republica Moldova, unde ziua de luni la o săptămână
după Paştele creştin-ortodox este declarată ca fiind zi
liberă” – cf. Wikipedia.
…Ce concluzii (parţiale, fireşte!) putem trage, în
legătură cu atitudinea Bisericii Ortodoxe “de zid”
(oficiale), faţă de aceşti “blajini”?
În primul rând (şi acesta este un merit foarte important,
în raport cu ceea ce s-a întâmplat în Biserica Creştină
Romano-Catolică, în veacuri nu demult trecute!), este de
observat că Biserica Ortodoxă nu respinge, categoric,
cultul “blajinilor” – ci-l impinge într-un soi de “surdină
a discreţiei”. Nu-l respinge nu pentru că i-ar fi ei
deosebit de simpatici “blajinii”, ba se află şi preoţi care
se cam “zburlesc”, cu destul parapon, la acest cult/la
această Tradiţie (“Nu există nici o referinţă în Vechiul
sau Noul Testament, care ar trimite la vreun eveniment
50
sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat această
sărbătoare” – zice preotul Valeriu Potoroacă), dar, se
pare că nici nu-i dă mâna să-i ia de rău pe enoriaşi,
pentru faptul că ţin această Tradiţie. Şi, după cum se
vede clar, încearcă, prin diplomaţie, să împace şi capra,
şi varza, făcând eforturi considerabile, de a-i
“încreştina” pe “blajini”, aducându-i, cu binişorul, în
preajma înţelesurilor şi tâlcuirilor din Sfintelor Scripturi
Creştine (“Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în
slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu
adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei
au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere,
nici scârbă, nici suspinare»”). Oricum, chiar dacă, vezi
bine, constată, şi ea, marea ciudăţenie a acestor “blajini”
(în raport cu dogma creştină) şi nepotrivirea lor, integral,
cu tipicul şi mentalitatea cultică creştin-ortodoxă - le
caută şi le află, într-o oarecare măsură, trăsături morale,
prin care să împace dogma creştină şi cu Tradiţia
“păgână” (“CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT,
transformându-i într-o categorie aparte. au calităţi
morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi
simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni.
ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blânzi şi
înţelepţi. se crede că blajinii se bucură foarte mult de
această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni,
care se menţine prin intermediul acestui praznic” ” –
spune Părintele Ioan Herţa) şi să-i şi adopte (pe
“blajini”) şi să-i integreze, oarecum, în acest tipic, în
lumea duhovnicească creştină: “Tot de Paştiele
Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele
localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul
soarelui, "PRECUM S-AU DUS MIRONOSIŢELE LA
51
MORMÂNTUL MÂNTUITORULUI NOSTRU, CU
MIRESME ŞI TOATE CELE PREGĂTITE" – sau:
“(…) enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta
Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi
lumânări aprinse, se îndreaptă, ÎMPREUNĂ CU
PREOTUL, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru
pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se
practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate,
cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi
se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi”.
…Biserica Ortodoxă a convertit, oarecum, sărbătoarea
“blajinilor/rohmanilor”, într-un cult al strămoşilor, cult
al morţilor – ceea ce, în sine, nu e deloc rău: “Paştele
Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este ziua în care
se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care
nu mai sunt printre noi. În această zi se depun ofrande
pe morminte, se împart pomeni, se întind mese la
cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în
câmp. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele
morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile
pregătite special pentru ei şi date de pomană”.
Ceea ce-a făcut şi ce face Biserica Ortodoxă este un
lucru bun, în esenţă. Imediat după aşa-zisa “cucerire
romană” a Daciei (Marea/Suprema Minciună a Istoriei
noastre valaho-româneşti!), adică la începutul veacului
doi, după Hristos - apăruseră, pe pământul Daciei, aşa-
numitele “Collegia fabrorum”, grupări de iniţiaţi în
Sacra Tradiţie Eternă – care lucrau pentru “împăcarea”
celor două etape ale Duhului religios geto-dacic: etapa
zalmoxiană şi etapa creştină – care ar fi însemnat, de
fapt, aflarea şi dezvăluirea miezului de veşnicie şi de
52
sacralitate, comun, din ambele faze ale evoluţiei
Duhului religios dacic. Nu avem date prea multe despre
cum au evoluat lucrările acestor “Collegia fabrorum” –
dar, ceea ce ştim sigur, este că ele nu şi-au încetat
lucrarea lor de înaltă spiritualitate: în veacul al XIX-lea,
Ion Creangă, care făcea parte dintr-o “sectă/organizaţie
secretă de povestaşi” (ne spune Vasile Lovinescu) refuză
să adapteze basmele sale, la creştinismul canonic (deşi el
era dascăl şi diacon, pe la diverse biserici ortodoxe din
Iaşi!), şi păstrează, în ele, elementele de Tradiţie Eternă
şi Sacră, în aşa măsură, încât această Tradiţie poate fi
studiată şi recuperată, parţial, chiar din basmele
crengiene (ceea ce se şi străduieşte să facă, nu fără
rezultate cu totul deosebite, esoteristul valaho-român
Vasile Lovinescu, în lucrarea “Creangă şi Creanga de
Aur”!).
E adevărat că Biserica Ortodoxă “de zid” (oficială)
încearcă, mai curând, să asimileze şi să “topească”, fără
prea multă cumpănire (şi fără prea multă înţelegere, “dar
fără prea multe fasoane”, cum cred, unii preoţi mai
mărginiţi spiritual, că chiar ar fi cazul!), elementele
Tradiţiei Zalmoxiene, în Tradiţia Creştină - fără un
discernământ prea rafinat şi fără o cunoaştere
aprofundată şi luminată a adevăratelor “punţi”, care, cu
adevărat, există şi leagă zalmoxianismul de creştinism
(EXISTĂ ACESTE PUNŢI! - cu mult mai mult, chiar,
decât îşi închipuie slujitorii altarului Lui Hristos-
Mântuitorul Lumii!). Dar nici nu se poate afirma că ar fi
existat, cândva, vreo prigonire a non-dogmaticei credinţe
în “blajini”! Tot e ceva! – ba, chiar, Biserica Ortodoxă
se poate institui, cu fruntea sus, în model de convieţuire
53
spirituală şi de toleranţă, pentru bisericile occidentale,
din care Sfânta Tradiţie a fost alungată brutal, sau
distrusă cu totul! Nivelul Sacru se “răzbună”, în felul
său “dharmic” (adică, printr-un mechanism, logic şi
legic, de reacţiune spirituală, care apare ignoranţilor
drept nivel punitiv: nu, ci singuri ne pedepsim, atunci
când nu respectăm divinitatea din noi!).
…Din păcate, nouă nu ne sună deloc bine cuvântul
“toleranţă”, atunci când este vorba de problemele
Duhului: CEVA ORI ESTE ADEVĂRAT, ORI NU
ESTE! Nu au nevoie de mila nimănui (preot sau
mirean), nici Zalmoxis, cum nici Dumnezeu-Hristos!
II-OPINIILE SPECIALIŞTILOR
ETNOGRAFI/ETNOLOGI
…Şi iată ce informaţii, cu totul deosebite de încercările
“pacifiste” (iar nu profund înţelegătoare!) ale Bisericii
Ortodoxe, aflăm, prin intermediul etnologilor şi
etnografilor: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de
după săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre
sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp.
Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-
strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se
mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se
sprijină Pământul” – cf. www.etno.ro.
…Dar este cazul, pentru a afla mai multe şi în mod mai
corect, să mergem chiar la sursele de informaţie, ale
celor ce lucrează la site-ul de etnologie şi etnografie
54
valahă: în primul rând, la lucrarea lui ROMULUS
VULCĂNEASCU – Mitologie română.
…Să vedem, deci, ce spun autenticii oamenii de
specialitate, despre “blajini/rohmani/urici”:
“III-ANTROPOGONIA. 5-URICII. Ultima specie
umană, conform antropogoniei române, sunt URICII
(numiţi uneori rohmani şi blajini), opuşi ca dimensiune
şi ca fire uriaşilor: mici cât o şchioapă, buni, cinstiţi şi
drepţi, ducând o viaţă de privaţiuni, de pustnici şi sfinţi.
Deşi în parte coexist cu oamenii, ei sunt meniţi să
înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor.
În folclorul mitic românesc, URICII sunt înfăţişaţi
uneori ca primii oameni creaţi de Fărtaţi, dar lăsaţi în
taină, undeva, ca rezervă a creaţiei. Ideea
primogenităţii antropogonice a uricilor contrazice însă
întreaga structură germinativă a antropogoniei
române. Cum am constatat până în prezent, creaţia
mitică a oamenilor a fost experimentată în patru timpi
mitici, prin patru spiţe umane: 1-CĂPCĂUNII, 2-
URIAŞII, 3-OAMENII PROPRIU-ZIŞI şi 4-URICII.
(…) În gigantomahie, oamenii şi URICII au sărit în
ajutorul Fărtaţilor – oamenii luptând efectiv cu uriaşii,
iar URICII reparând stricăciunile făcute de uriaşi, în
cer şi pe pământ.În timp ce uriaşii începuseră să
dărâme cerul, URICII reconstruiau în grabă stâlpii
55
cerului, proptind cerul jur-împrejurul pământului (…)
Fărtatul a dezlănţuit fulgere şi trăsnete şi un potop
care i-a înecat aproape pe toţi uriaşii. Uriaşii care au
scăpat de potop s-au zbătut de moarte, provocând
cutremure groaznice, încât pământul s-a clătinat pe
apele cosmic, gata să se scufunde. URICII, acum
ajutaţi de Nefărtat, au început să construiască repede
alţi stâlpi, pentru sprijinirea pământului, pe care i-au
fixat PE SPINĂRILE A PATRU PEŞTI URIAŞI (n.n.:
deja, Biserica Ortodox-Creştină putea să “ciulească
urechea”, pentru că PEŞTELE este mitonimul esoteric
al Lui Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii!). Aşa se face că
uriaşii au pierit, în această luptă pornită de ei (…). Aşa
se face că oamenii au pus stăpânire pe pământ, iar
URICII s-au retras la marginea pământului, după
stâlpii cerului, în Ostroavele Apei Sâmbetei. Aici
floclorul mitic le menţionează încă prezenţa, în
aşteptarea sorocului lor, când, după dispariţia spiţei
oamenilor propriu-zişi, vor putea lua ei în stăpânire
întregul pământ (…)FĂRTATUL ÎI ŢINE ÎN
REZERVĂ PE URICI (s.n.), ca făpturi blajine, drepte
şi cinstite, cu care va putea încheia seria
EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE[s.n.] (…).
URICII vor fi ultimele făpturi terestre. (…) Prin
rădăcina UR- şi prin sufixul –IC, mitonimul UR-IC se
opune mitonimicului UR-IAŞ şi, în consecinţă,
subliniază contrastul dintre cele două mărimi astfel
exprimate. Aceasta pentru că uriaşii intră, prin
56
gigantismul lor, în peisajul încă neumanizat al
macrocosmosului – şi invers, URICII, prin micimea
lor, intră în peisajul umanizat al cosmosului redus la
Terra. (…) Ce inseamnă la origine fiecare mitonim:
URIC, ROHMAN şi BLAJIN? (…) Etimologia
mitonimului URIC pare a fi mai puţin controversată.
Mitonimul BLAJIN prezintă două ipoteze: una slavă şi
una tracă. Ipoteza slavă se referă la termenul BLAJIN,
care înseamnă EVLAVIOS. (…) Termenul de BLAJIN,
deşi slav, este adoptat numai de românii din Moldova,
slavii îl folosesc pe cel de ROHMAN. Ipoteza tracă a
lui Constantin Daniel îi prezintă pe BLAJINI ca pe
nişte HOMINES RELIGIOSI, sau ABIOI, cum îi
descrie Homer în Iliada. (…)ABIOI sunt de origine
traco-getică. Numele lor, dat de greci, A-BIOI,
înseamnă <<CEI CE DUC VIAŢĂ PAŞNICĂ,
CIVILIZATĂ>> (A+BIOI: FĂRĂ FORŢĂ, FĂRĂ
VIOLENŢĂ), deci oameni blajini. Istoricii greci îi
considerau , pe ABIOI - HIPERBOREENI (…). În
aceste condiţii, Constantin Daniel susţine că ABIOII
sunt traco-geţi, adică nord-dunăreni, carpatici. (…) În
schimb, mitonimul ROHMAN e confruntat de mai
multe ipoteze (…).Ipoteza lui Th. Speranţia îl derivă
din apelativul ROMAN. Ipoteza indiană a lui I. J.
Hanuş: termenul ROHMAN e un fel de metateză a
termenului BRAHMAN, adică OM SFÂNT. (…)Cea
mai veridică, mai sugestivă şi inedită – ipoteza lui
Gabriel Ştrempel (după ce trece în revistă 5 legende: 1-
57
ROHMANI – un popor migrator nedeterminat etnic; 2-
români care au fugit de popoarele migratoare, români
colonizaţi peste mare, înainte de a fi creştini; 3-făpturi
ce ţin de cultul morţilor; 4-făpturi mirifice create de
huţuli şi, în fine, 5-urmaşii lui Sith/Seth, care trăiesc în
preajma raiului pământesc) – analizează scrierea
medievală CETANIA LUI SVETI ZOSIMA, tradus din
limba rusă, în sec. XIII (…). Un călugăr Zosima i-a
întâlnit peste apa Ermilisului – pe care el, ca fiinţă
sfântă, l-a gtecut pe <<punţi verzi>>, de ramuri - şi
cum Ermilisul nu putea fi trecut de nimeni, când i-a
văzut, pe malul celălalt, pe oamenii mici şi goi, şi-a dat
seama că are în faţa lui pe ROHMANI. Ei i-au zis că se
trag din cetatea Ierusalimului – părintele lor, Rohman,
era rege acolo (fiu al lui Asaf!) – dar după moartea lui
Rohman s-a ridicat un împărat la Ierusalim, din alt
neam şi care nu voiau să respecte poruncile prorocului
Ieremia. Ca să nu se amestece cu ei şi cu cele rele,
rohmanii au refuzat să se supună noii stăpâniri. Ca
urmare, au fost azvârliţi în temniţă, de unde i-a tras de
păr, afară, spre libertate, un înger – i-a eliberat să
plece undeva unde să-şi poată respecta legile binelui.
(…)
Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii
mitice, aproape unanim acceptate de cercetători:
58
1-de PARTICIPANŢI INDIRECŢI LA
COSMOGONIE, şi anume la întărirea cerului cu stâlpi
de piatră scumpă furnizaţi de ei şi cu stâlpi tot din
piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele
cosmice. Stâlpii cereşti i-au aşezat la marginea
cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară pământul de 3
ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpii pământului i-au
fixat pe 4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice.
2-URICII AU GRIJĂ DE ÎNTREŢINEREA
ACESTOR DOUĂ PERECHI DE STÂLPI “PÂNĂ LA
COADA VEACULUI”, şi sunt consideraţi participanţi
continui la soteriologia mitică, la salvarea specie
umane, prin posture şi rugăciuni. Sunt consideraţi
uneori semi-divinităţi, alteori homines religiosi.
3-URICII AJUTĂ SUFLETELE ÎN MAREA
TRECERE., DE PE LUMEA ASTA PE LUMEA
CEALALTĂ, zădărnicind toate piedicile puse în calea
lor de Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa
Morţilor).
Pentru aceste servicii aduse sufletelor morţilor,
românii le-au dedicat un cult discret, într-o sărbătoare
modestă: PAŞTELE BLAJINILOR/PAŞTELE
ROHMANILOR – sărbătoare care alcătuia în trecut un
complex de rituri şi practice, din care s-au păstrat
numai relicve etnografice şi reminiscenţe folclorice:
59
prima luni, după Duminica Tomei, care era, de fapt,
Lunea Morţilor, consacrată pomenilor pascale (la
români numai sâmbetele sunt închinate pomenii
morţilor), a căpătt cu timpul numele de Paştele
Morţilor. (…) Blajinii ajută constant pe oameni să fie
buni şi drepţi, combătând escatologia lumii sau
dispariţia lumii, provocată de răutatea, devenită între
timp tot mai activă, a Nefărtatului pe pământ. Luptă
împotriva marilor distrugeri, a cataclismelor
universale, <<cutremure, diluvii, scufundarea lumii în
apele cosmice, căderea cerului şi a astrelor pe pământ,
întunecarea soarelui şi a lunii, incendiul cosmic sau
îngheţarea lumii>>. (…) Nu vor să încheie
antropogonia cu ei, chiar dacă după ei ar veni <<o
nouă primăvară cosmică>>” – Romulus Vulcănescu,
Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5-
Uricii, Ed. Academiei Române, Buc., 1987, pp. 260-264.
...Evident, multe amănunte şi expresii din cartea lui
ROMULUS VULCĂNESCU (în special, cea referitoare
la „experimentul divin”) i-au „trezit la treabă” chiar pe
„fanii” extraterestrismului! Dar au fost destui şi dintre
amatorii care şi-au adus aminte de Agartha şi de
Shambala9 (speculând spusele lui ROMULUS
9 - Acesta este numele general ce defineşte lumea din interiorul
Pământului, precum şi toate coloniile, capitala fiind Shambala,
aflată în interiorul Muntelui Meru, în Tibet.
60
VULCĂNESCU în acest sens!10
), de Avalon11
- precum
şi despre vasta teorie a „pământului gol pe dinăuntru”12
10
- În cartea "Mitologia română". Romulus Vulcanescu, în
capitolul "Pământul mumă" vorbeşte despre lumea albă (în
care trăiesc oameni), din care fac parte şi Ostroavele albe.
"Aceşti urici locuiau la marginea lumii, intr-un Ostrov alb sau în
mai multe Ostroave albe, din albia Apei Sâmbetei. Ostroavele
rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sâmbetei, în
conditiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele
primordiale. Ceea ce înseamnă că, în concepţia mitică, ostroavele
simbolizează pământuri neîntinate, ieşite, în stare pură, din Apa
Sâmbetei, care, la rândul ei, este o apă sacră, numai că gradul ei
de sacralitate ţine de impuritatea ei progresivă, in direcţia Iad.
După o legendă străveche, Apa Sâmbetei izvorăşte dintre
rădăcinile bradului cosmic şi înconjoară pământul de 7 sau 9 ori
şi se varsă în Iad. La izvoarele ei este pură şi sus, pe pământ, e un
panaceu universal. Pe măsura ce înconjoară pământul, gradul ei
de puritate scade, iar când intră în Iad, clocoteşte în flăcări. De
Paştele blajinilor, în unele sate, pe malurile apelor curgătoare, se
puneau în blide de lemn coji de ouă, fărâmituri de cozonac şi
lumânarele, cărora li se dădea drumul pe apă, ca să ajungă pe
Apa Sâmbetei, în Ostroavele Albe, la rohmani sau blajini, ca să
serbeze, şi ei, Paştele.. (...) Uricii albi ţineau multe posturi albe şi
se îmbrăcau în alb, semn al purităţii lor sufleteşti. ....La români,
doliul alb, pentru bătrâni (codalbi), s-a menţinut până în vremea
noastră, în unele sate din Bărăgan şi Carpaţii estici."
„Maura Anghel despre Paştele Blajinilor
Paştele Blajinilor, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este o
sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor
strămoşilor. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile
61
precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne
mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al
neamului nostru.
BLAJINII (ROHMANII SAU RUGMANII) SÎNT
REPREZENTĂRI MITICE ALE PRIMILOR OAMENI DE PE
PĂMÎNT. SE SPUNE CĂ BLAJINII TRĂIESC SUB PĂMÎNT,
PE TĂRÎMUL CELĂLALT, DINCOLO DE APA SÎMBETEI. SE
SPUNE CĂ EI AU LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ
SUSŢIN STÎLPII DE SPRIJIN AI PĂMÎNTULUI. IMAGINAŢI
CA OAMENI BLONZI ŞI SOCOTIŢI URMAŞII LUI SET (AL
TREILEA FIU AL LUI ADAM ŞI AL EVEI), BLAJINII DUC O
VIAŢĂ CUVIOASĂ ŞI LIPSITĂ DE GRIJI, ÎNTEMEIATĂ PE
VIRTUTE ŞI PE INCAPACITATEA DE A FACE RĂU. Bărbaţii
se întîlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a
procrea. Băieţii sînt crescuţi de mame pînă merg în picioare şi pot
să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu
bărbaţii. Blajinii sînt credincioşi, buni la suflet, blînzi şi înţelepţi,
incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe.
În popor se crede că locuiesc pe malurile unor rîuri mari sau lîngă
ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald.
Blajinii nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sînt
anunţaţi de către oameni. Ei ştiu că este Paştele atunci cînd văd că
sosesc pe Apa Sîmbetei coji de ou roşu aruncate special de
gospodine pe ape în vinerea sau sîmbăta din Săptămîna Patimilor.
Cînd văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele,
iar oamenii prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În
această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni,
întind mese în cimitir, lîngă biserică sau în cîmp, la iarbă verde.
După cum am putut citi, dovezi despre existenţa Agarthei sunt
nenumărate, atât din vechime, cât şi din zilele noastre. (...)
Doamn, ajută ca aceste lucruri să se întâmple cât mai repede! 11
- “Numele Avalonului derivă din celticul AFAL/ABAL, ce se
tălmăceşte cu înţelesul MĂR. Prin urmare, Avalonul este
„INSULA MERELOR”. Or, mărul, în tradiţia celtică, este
considerat ARBORELE VIEŢII, ce susţine şi leagă între ele cele
trei tărâmuri, fiindu-le, în acelaşi timp, sursă a hranei spirituale.
Conform legendelor celtice, acest măr creşte pe o insulă din
Cealaltă Lume, purtând pe ramurile sale FRUCTELE
62
- nelipsind, însă, şi interpretările mult mai profund
esoterice, privind INSULA ŞERPILOR13
şi DACIA-
IMORTALITĂŢII, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de
orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume
(iniţiat). Din acest punct de vedere, AVALONUL este identic cu
CENTRUL SPIRITUAL SUPREM, cu Paradisul Terestru care
este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu
Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii
antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de
Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea
denumire a Istrului ( Dunărea)”. 12
- „Cele mai puternice oraşe subterane:
POSID – primul refugiu al atlanţilor, cu intrare în zona Matto-
Grosso, cu populaţie de 1,3 milioane de locuitori;
SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare
în Himalaya, 3,5 milioane locuitori;
RAMA – lângă Jaipur, în India, 1 milion de locuitori;
SHINGWA – la graniţa dintre China şi Mongolia, cu 1,5 milioane
de locuitori;
TELOS – lângă Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane
locuitori. Oraşele se află la adâncimi variind între 1,5 şi 2 mile sub
scoarţa terestră”.
13
- Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre
pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum domină Marea
Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea
Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul
soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur
tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar
Insula Şerpilor. Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de
trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se
ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului
Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele
curioşilor şi ale profanilor.
Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută
ca Insula Leuky: “În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului,
este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo,
63
s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt
ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau
“nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau
munţii Riphei (Carpaţi)…”
PREAFERICIŢII SAU BLAJINII ERAU URMAŞII
ATLANŢILOR, CUNOSCUŢI ŞI SUB NUMELE DE RĂMĂNI.
Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele
mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că
în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează
toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe
teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D.
Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi
oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind
descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark.
Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt
care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub
presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru
civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea
ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile.
O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul
sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida?
Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe
că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor
României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei
civilizaţii de acum 10.000 de ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în
marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În
cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor
direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani,
la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“,
Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi
Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin
„Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor
din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu
departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine
subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la
Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate
64
CENTRU SUPREM AL TRADIŢIEI TERESTRE
generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă
când de gândire abstractă nu putea fi vorba.
Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe
role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care
a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt
specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora
actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor.
Este celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa
înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi
aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau,
de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de
vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în
acelaşi mod?…
Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al
optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului
Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi,
acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici,
presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană,
iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor
(Alba), unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o
religie bazată pe cultul Soarelui), apoi UNUL ÎNCHINAT LUI
AHILE SAU CHIAR MORMÂNTUL SEMIZEULUI. Edificiul
antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare
că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape
totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane
spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci
era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost
numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin părţile
Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că
enigmaticul Templu al Ursiţelor, de la Şinca Veche, a fost
întemeiat de aceeaşi civilizaţie, care a ridicat şi Templul Alb, din
Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut
cunoştinţe extraordinar de avansate, pe care nu prea aveau de
unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi
deocamdată.
65
(teoria bine documentată şi argumentată, a esoteristului
român, VASILE LOVINESCU):
-„ (DACIA) A FOST CENTRUL SUPREM AL UNEI
TRADIŢII MULT MAI PUTERNICE ŞI MAI PURE
DECÂT TRADIŢIA CELTICĂ.(…) Astfel , când în
sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele
Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire
avea să formeze România modernă, Dacia era
neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai
riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe
vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa
trece , pietrele rămân” - spune tradiţia românescă şi
acei ţărani de prin crângurile şi cătunele
munţilor,puţini şi bătrâni care mai ştiu legendele şi
tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi
de Marea Maică Dochia - se încăpăţânează cu
îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sfântului
Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul
unde se ascunde acesta” – Vasile Lovinescu, Dacia
Hiperboreană, Ed. Rozmarin, Buc., 1994.
-“În mitofolclorul românesc, Blajinii se numără printre
cele mai curate fiinţe, ducând o viaţă castă, aproape
monahală. Sunt un soi de îngeri, luând parte la facerea
lumii, şi susţinând stâlpii de sprijin ai Pământului. Li
se mai spune şi Rohmani, Rogmani, Urici sau Oameni
Roşii. Ei trăiesc dincolo de lumea văzută, pe Celălalt
Tărâm, pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, pe
Ostroavele Albe. Se spune că, dupa Judecata de Apoi, ei
vor reveni pe pământ, pe care îl vor face ca un colţ de
Rai. Se mai spune că Apa Sâmbetei ocoleşte de trei ori
66
pământul, ca un şarpe făcut de trei ori colac. Iar apoi
intră în pământ şi merge până în iad şi duce acolo
sufletele celor răi. Aşa e scris, ca sufletele păcătoşilor
să se adune pe faţa apelor, iar apele să le ducă spre Apa
Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli
peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa
din doniţă şi să verşi puţin din ea, până nu bei, ca să
fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor, care s-au
adunat pe faţa apei.
Numele de Rohmani vine din limba tracă, fiind atestat
într-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos,
tălmăcit prin "Domnul Luminii; Sfântul Luminos" (cf.
rom. Sânt/ "Sfânt"; rumen; romaniţa -"muşeţel";
albanezul sundoj- "a domina"), întărit de
antroponimul, de asemenea trac, Eurymenes,
confirmând calităţile sub care se prezintă, în
mitofolclorul nostru.
Femeile şi fetele lor sunt aşa de frumoase, încât, prin
Bucovina, se spune despre o pământeancă mai chipeşă,
că "este frumoasă ca o Rohmaniţă". Blajinii, respectiv
Rohmanii, nu locuiesc în case, ca noi, pentru că ei nu au
case, ci trăiesc la umbra pomilor, umblă goi şi se
hrănesc cu poame. După moarte, merg de-a dreptul în
Rai, unde petrec, apoi, laolaltă cu îngerii şi sfinţii.
Prin unele sate din Bucovina se spune că "Rohmanii
sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi
trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte
frumos, încât răsună văile de cântecele lor
melodioase". Blajinii se roagă, permanent, pentru noi,
necerând nimic pentru ei. De aceea, românii le sunt
recunoscători, consacrându-le o mare sărbătoare
populară, anume Paştele Blajinilor sau Paştele
67
Rohmanilor, care se ţine, de obicei, la o săptămână
după Paştele ortodox. Ca să le anunţe Rohmanilor
evenimentul, oamenii trimit, pe ape curgătoare, în
Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştelui, coji de ouă
înroşite şi încondeiate. Plutind pe ape, cojile vor ajunge,
într-o săptămână, la Apa Sâmbetei, vestindu-i pe Blajini
că a venit vremea să sărbătorească, şi ei, Paştele. Acolo,
pe Ostroavele Albe, cojile se fac, iarăşi, ouă întregi, cu
care se hrănesc Rohmanii, despre care se spune că
mănâncă foarte puţin, un ou ajungându-le la 12 dintre
ei. După datină, cojile de ouă sunt aruncate, în aple
curgătoare, numai de fete neajunse la pubertate, sau de
femei bătrâne.
După ospăţ, Blajinii şi Blajinele se drăgostesc,
rămânând împreună între 6 şi 30 de zile. Apoi, până la
Paştele următor, postesc şi duc o viaţă castă. De altfel,
bărbaţii şi femeile de acolo trăiesc separat şi se
întâlnesc o dată pe an, la Paştele lor, când se pot
căsători. Copiii sunt crescuţi de mame, până ce merg în
picioare, după care băieţii sunt crescuţi de bărbaţi, iar
fetele de femei.
Pentru pământeni, Paştele Rohmanilor este şi un prilej
de pomenire a morţilor. În această zi, se pun bucate şi
flori pe morminte, se împart pomeni, se întind mese în
cimitir, lângă biserică sau în câmp, la iarbă verde,
rămăşiţele fiind lăsate acolo, spre a se hrăni cu ele
sufletele morţilor, indeosebi ale celor care nu au avut
parte de o înmormântare cum se cuvine. Se spune că de
Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt slobode şi pot
gusta din mâncărurile pregătite chiar pentru ei şi date
de pomană. Înainte de această sărbătoare se fac, din
vreme, anumite pregătiri şi la cimitir, şi acasă. Femeile
68
cu copiii vin la cimitir şi curăţă buruienile de pe
morminte, le adună ţarâna la cele vechi şi le orânduiesc
frumos, precum vopsesc sau văruiesc crucile. Unii
răsădesc pe morminte liliac sau stânjenei. Femeile au
grijă şi de mormintele străinilor, morţi sau găsiţi morţi,
despre care se ştie că nu au pe nimeni care să-i
pomenească. Acasă, pe lângă altele, roşesc şi
încondeiază, iarăşi, ouă, pentru Blajini. În ziua de Paştele Rohmanilor, fiecare femeie aduce cu
ea un ştergar strâns la un capăt şi legat cu o lumânare.
Aceste ştergare se dăruiesc preotului care citeşte
pomelnicele. Paştele Blajinilor se ţine, mai cu seamă, şi
pentru ferirea de dureri de picioare şi de mâini, precum
şi pentru rodirea ţarinilor. Românii ies prin lunci şi
dumbrăvi, unde se află poieni ierboase, cu fel de fel de
mâncăruri şi băuturi, cum ar fi: pască, ouă roşii şi
încondeiate, miei fripţi, slănină, rachiu şi vin. Apoi,
petrec toată ziua, mâncând, bând şi dansând. De aceea,
la aceste petreceri sunt aduşi şi lăutari.
Se crede că firimiturile din mâncăruri, care cad, ca şi
rachiul sau vinul care se varsă, nu sunt pierdute, ci
aceia ucişi de hoţi, cei împuşcaţi, cei spânzuraţi, cei
înecaţi, mănâncă şi beau din ele şi se înfruptă, şi ei,
măcar cu atât. Deci, cu cât mai multe firimituri cad şi cu
cât mai multe picături se varsă, cu atât e mai bine şi mai
plăcut lui Dumnezeu” – cf. Adrian Bucurescu, art.
Paştele Blajinilor, în România liberă, 23 aprilie 2009.
***
69
III-AFIRMAŢII EMINESCIENE, CLARE ŞI
FERME!
...Am înşirat toate opiniile mai importante şi relevante
(întâi pe cele ale unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe
Valaho-Române, apoi, pe cele ale specialiştilor
etnologi/etnografi valaho-români), cu privire la aceşti
misterioşi „BLAJINI/ROHMANI/URICI”. Dar, atunci,
de ce n-am fi obligaţi, moral, să subliniem şi contribuţia
INIŢIATULUI EMINESCU (l-a iniţiat, întru tracism,
însuşi părintele modern al tracismului: NICOLAE
DENSUŞIANU!), la dezlegarea marelui secret al acestor
„semi-divinităţi” (căci aşa le zice şi le şi consideră
ROMULUS VULCĂNESCU!)? Iată ce spune
Eminescu în poemul postum Memento mori, dar şi în
alt poem postum, Odin şi Poetul:
1-MEMENTO MORI:
„Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce
hale,/Dintre stânce arcuite în gigantice portale/Oastea
zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit /Și Zamolx, cu
uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,/Mișcă caii lui
de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,/A lui oaste
luminoasă îl urma din răsărit (…)/Zeii daci ajung la
marea, ce deschide-a ei portale,/Se reped pe trepte nalte
70
și cobor în sure hale./Cu lumina, ei îngroapă a lor trai
întunecos;/Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,/În
imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere/Și cu-
albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios”.
2-ODIN ŞI POETUL:
-„ O, mare, mare înghețată, cum nu sunt/De tine-
aproape să mă-nec în tine!/Tu mi-ai deschide-a tale
porțialbastre,/Ai răcori durerea-mi înfocată/Cu iarna
ta eternă. Mi-ai deschide/A tale-albastre hale și mărețe;
Pe scări valuri coborând în ele,/Aș saluta cu aspra mea
cântare/Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei./ „Bine-ai
venit, tânăr cu ochi din ceriuri",//Râzând Odin și
ridicându-și cupa/M-ar saluta. Și haina ceea lungă/Și
albă creții ar arunca de neauă/Și părul lung mi s-ar
îmfla de vânt./ „Un scaun pentru bard" și-n scaunul
nalt/De piatră, cu sprijoanele lui nalte,/Eu m-aș simți
că-s uriaș./Și zeii mângâind lungele barbe,/Nălțând
privirea-n bolțile antice/Spre a-și aminti dulci
suveniri,/M-ar asculta spunându-le de lumea/Cea de
PITICI, ce viermuiește astăzi/Pe țărâna ce-au locuit-o
ei(…)/Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă/Ridică
cupa lui cu mied: „Ascultă,/Nu mi-i ști spune ce mai
face țara/Ce Dacia se numea regatul meu?/Mai stă-
nrădăcinată-n munți de piatră,/Cu murii de granit, cu
turnuri gote, / Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?" /
71
„Nicicum, o, Decebal./(…)/„(Poetul)Am răsărit din
fundul Mărei Negre,/Ca un luceafăr am trecut prin
lume,/În ceruri am privit și pe pământ/Și-am coborât la
tine, mândre zeu,/Și la consorții tăi cei plini de
glorii./De cântec este sufletul meu plin (…)/(Odin) ...
Din cupa mea de aur bea auroră/S-între seninul
blândei diminețe/În pieptul tău. Și ți-oi deschide-
atunci/Portalele nalte de la hale/Cu lungi coloane de
zăpadă, cu-arcuri/De neauă albă, ca argint din
Ophir,/Cu bolți mai nalte decât însuși cerul./Acolo
printr-acele lungi coloane/Suspendă lampe mari ca
niște albe lune/Ce împlu lumea visurilor mele/Cu o
lumină dulce, albă, caldă./Stâlpii sclipesc, bolțile-s
strălucite,/Cărările-s de pulbere mai albă/Ca-argintul
cel de viu. Un aer/Blând argintiu îți va îmfla tot
părul,//Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul tău
va lumina în noapte /Prin hale vei zări blândele-mi
zâne,/Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos (…)/Și
Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei
iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește/Și surâzând își
aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor,
ascunse/În negura secolilor trecuți".
...La Eminescu, „Apa Sâmbetei” este Marea Neagră.
Pentru că Marea Neagră se instituie, la Eminescu, în
Hotarul dintre Lumi – dar şi în TEMELIA MORAL-
EXISTENŢIALĂ a UMANITĂŢII. POETUL devine
un nou „SVETI ZOSIMA”, evocat de Romulus
72
Vulcănescu (atunci când dezvoltă teoria lui G.
Ştrempel!) – cu diferenţa că Poetul este, prin însuşi harul
său divin (har legat de Logos-ul Demiurgic), un SEMI-
INIŢIAT – care, deci, va trebui să suporte, din partea
ZEITĂŢILOR ROHMANICE - INIŢIEREA
COMPLETĂ!
Dar Marea Neagră se instituie şi într-un loc de retragere
şi de „conservare” a zeităţilor zalmoxiene ( „zeii vechi şi
mândri ai Valhalei” – Empireul getic şi cel gotic se
confundă!), respinse de aşa-zişii „noi oameni”, în frunte
cu slujitorii „noii” religii (pentru zalmoxieni, cei care
ştiau despre ÎNVIERE, nu era nimic, esenţial, NOU – ci
totul intra intra într-o continuitate sacrală, de
profunzime!), cea creştină. De observat că zeii lui Odin-
Zalmoxis/Decebal (regele DECEBAL, fiind DEPLIN
INIŢIAT ZALMOXIAN, se identifică, sacral, cu
ZALMOXIS!) nu oferă doar „servicii psihopompe” –
ci-l re-modelează spiritual, pe cel care a ajuns la
ei/Poetul (în urma unui gest, disperat şi categoric, de
abstragere din lumea prea profund coruptă, moral-
spiritual, de la Faţa Pământului – urmat de adoptarea
unei poziţii retrospective, faţă de spiritualitatea terestră!):
îl re-învaţă elementul central al Tradiţiei: neofitul-Poet
să-şi re-dobândească FRUMUSEŢEA ARMONICĂ a
SPIRITULUI. Căci numai Poetul, exponent al Logos-
ului Umano-Divin, poate să intre în rezonanţă cu
Antropogonicii Zei „submarini” (de fapt, trecuţi
73
DINCOLO DE MAREA/APA SÂMBETEI! – dincolo
de Styx, într-un fel de „limb al aşteptării”: să nu uităm
ciudata, dar plina de adevăr afirmaţie, în esenţa ei, a lui
ROMULUS VULCĂNESCU: „FĂRTATUL ÎI ŢINE
ÎN REZERVĂ PE URICI , ca făpturi blajine, drepte şi
cinstite, cu care va putea încheia seria
EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE”).
Deci, conform iniţierii eminesciene:
1-URICII sunt, de fapt, ZEII DACICI!
2-Cum afirma şi Paul Barbăneagră, în serialul său
celebru, Architecture et Géographie sacrée
("Arhitectură și geografie sacră") – zeii au fost, la
început, reprezentaţi cu COZI DE ŞARPE (adică,
aparţinând de RĂDĂCINA LUMII, de zona
Tainelor/Misterelor Cosmogonice!); de aceea,
COADA DE PEŞTE/”I+CH+THEOS” A
ROHMANILOR (“Rohmanii sunt jumătatea de sus
om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu;
femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună
văile de cântecele lor melodioase” – cf. Adrian
Bucurescu) trimite, în mod egal, la IISUS HRISTOS-
“ICHTHEOS”, cât şi la idea de STĂPÂNITORI AI
MISTERELOR DEMIURGIEI. Înfăţişarea lor
“sirenoidă” şi “cântecele lor fascinant-melodioase” nu
fac decât să sublinieze, mai apăsat, apartenenţa lor la
74
Tainele Oceanului Cosmic ORIGINAR
“AMNIOTIC” (factor pasiv, de amprentare demiurgică
INFINITĂ!) - PARADISUL – precum şi la
CÂNTECUL DEMIURGIC ORIGINAR –
FASCINANTA PARASHABDA/”VIBRAŢIA
ORIGINARĂ”, DEMIURGICĂ !!!
3-Zalmoxis, dimpreună cu paredrul său „gotic” („ducii
daci erau conducătorii goţilor”, afirmă Iordannes
Gotul14
, în lucrarea sa fundamentală, Getica!), Odin,
aflaţi într-un ospăţ al luminii, dincolo de „valurile” Apei
Sâmbetei/Mării Negre-HOTAR ÎNTRE LUMI –
aşteaptă să le vină, din nou, rândul, în Istoria Evoluţiei
Spirituale a Terrei, pentru a-şi afirma, explica şi impune
normele lor moral-spirituale superioare (dintre care se
desprinde, categoric, LEGEA FRUMUSEŢII
ARMONICE - care se exprimă prin DREPTATE,
BUNĂTATE-ca-ÎNŢELEGERE SUPERIOARĂ şi
prin ECHILIBRU SACRU EXISTENŢIAL).
4-Atlanţi sau nu, ZALMOXIS-ROHMANUL
(„Domnul Luminii; Sfântul Luminos") şi ai lui nu pot
14
- Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia
(mijlocul secolului VI).
A lăsat două lucrări, cunoscute sub numele de Romana şi De origine
actibusque Getarum, pe scurt: Getica. Pentru prima lucrare a folosit
informaţii din istorici mai vechi, iar pentru a doua, o operă a lui
Cassiodorus, azi pierdută.
75
muri/dispărea, pentru că ei stau la TEMELIA LUMII
VIITOARE – care va fi Lumea Armoniei/CÂNT.
Poetul „scufundat până la Temelia-Hotar al Sâmbetei”
spune: „De cântec este sufletul meu plin” – iar
Odin/Zalmoxis îl confirmă, dar îl şi amendează, prin
afirmaţia că Autenticul Cântec/Logos Cosmogonico-
Antropogonic nu poate fi cunoscut, în esenţa lui, decât
după Iniţierea Deplină întru FRUMUSEŢE SACRALĂ
„BLAJINO-ROHMANICĂ” – „blânde zâne” (n.n.:
zeităţi): „Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul15
tău va lumina în noapte /Prin hale vei zări blândele-mi
zâne,/ȘI-ATUNCI SĂ CÂNȚI. VEI ȘTI CE E
FRUMOS”.
5-Diferenţierea sufixionară a lui ROMULUS
VULCĂNESCU, legată de „ur-iaşi”, respectiv, de „ur-
ici” , nu-şi are valabilitate şi relevanţă, în lumea sacră,
atotrelativizatoare (a se observa că, în lumea zeilor,
înseşi urcarea şi coborârea nu au sens – ci „înălţarea”
şi „coborârea”” se identifică, întru infinit şi eternitate:
„[Zeii zalmoxieni]Se reped pe TREPTE NALTE și
COBOR în sure hale”): ZEII-
„BLAJINI/ROHMANI/URICI” sunt entităţi calitativ-
spirituale copleşitoare (pot fi, deci, EXTREM-
CONDENSATE!), ele nu se măsoară, deci, cu metrul, ci
sunt evidenţiabile prin efectul acţiunii lor co-demiurgice.
7
15 - Talar n. haină neagră şi lungă până la călcâie (purtată de preoţi
şi călugări).
76
NANISMUL şi GIGANTISMUL sunt parametri
MORALI, la Eminescu – dar sunt valabili, şi aceştia,
numai pentru lumea „aceasta”, umano-desacralizată, din
spaţio-temporalitatea istoriei (de)căzute, „viermuinde”:
„M-ar asculta spunându-le de LUMEA/CEA DE
PITICI, ce VIERMUIEȘTE ASTĂZI/PE ȚĂRÂNA ce-
au locuit-o ei(…)”. Deci, ZEII au locuit în „lumea
aceasta” – dar misiunea lor, de a prezerva rezultatele
cosmogoniei şi ale antropogoniei, se va evidenţia într-un
viitor nedefinibil, dar înscris în legea categoricului
necesar. Ei/ZEII/”BLAJINII/ROHMANII/URICII
sunt „blajini”, adică nu urăsc nimic (nimic din ce-a fost
- deci, cu atât mai puţin, din ce va fi, adică se va înscrie
în parametrii spirituali ai Zodiei lor Moral-Spirituale: „Și
Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei
iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește/Și surâzând își
aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor,
ascunse/În negura secolilor trecuți" – „râsul” lui Odin
şi „surâsul” celorlalţi zei zalmoxieni anuţă, deja,
valenţele demiurgice şi re-demiurgice ale existenţei lor
BLÂND-SFÂNT-AUTORITARE, la cârma
universului!) – pentru că EI CUNOSC TOTUL, de la
Facere şi până la...RELUAREA FACERII, SUB
ZODIILE ROHMANICE – adică, AUTENTIC şi
NECLINTIT SFINTE – conform teoriei lui Constantin
Daniel, despre „rohman-brahman”!
***
77
IV-CONCLUZIILE NOASTRE...
...Deci (concluzionăm noi, după investigaţiile,
amănunţite şi aflate sub semnul lui Hermes!) de mai
sus), în persoana„ BLAJINILOR / ROHMANILOR /
URICILOR” nu avem de-a face doar cu
„ABIOI”/”HOMINES RELIGIOSI”, ci cu ZEI
AUTENTICI! În cazul poemului eminescian, se afirmă,
clar, că avem de-a face cu „ODIN”, ipostaza neo-
lingvistică a VECHIULUI ÎNTEMEIETOR DE
LUME - ZALMOXIS!
...Pentru cei care se mai întreabă (poate că şi dintre
preoţii creştin-ortodocşi, de azi!), ce s-a întâmplat cu
Zalmoxis şi ale lui zeităţi, în primul rând, cu dubla lui
ipostaziere (Apollon-Cel ALB şi Artemis-Cea ROŞIE!
– „DALBII PRIBEGI”, PRIN COSMOSUL CREAT
DE EI!) - şi dacă este posibil ca ei, ZEII (în primul
rând, ZALMOXIS!), să fi dispărut-„murit” - răspunsul
lui EMINESCU este unul cât se poate de ferm şi clar:
NU! – EI NICI N-AU MURIT, NICI N-AR FI
PUTUT SĂ MOARĂ, pentru că au o MISIUNE
SUPREM-COSMICĂ şi DEMIURGICĂ: ei aşteaptă
sfârşitul istoriei noastre „căzute” (dar, totodată, ei fac tot
posibilul ca Sfârşitul Lumii să nu fie unul violent, ci să
se realizeze, steiner-ian, printr-o evoluţie, către un nou
nivel spiritual, DEFINITIV SUPERIOR!) – pentru a-şi
începe, ei înşişi, „mandatul oficial” de autoritate
cosmică („mandat” care va consta în ridicarea şi
menţinerea unei lumi a Bunătăţii şi a Luminii Dreptăţii! -
78
...astfel, Apocalipsa Ioanică va căpăta noi forme,
termene şi sensuri).
...Adică, ar zice doctorul Rudolf Steiner, azi: se va
ajunge la „STADIUL VULCAN”, în care cei BUNI-
BLAJINI-PRO-SPIRITUALI (în calitate de ARHEI
ZALMOXIENI), vor prospera, vertiginos, întru Duh, iar
cei RĂI-ANTISPIRITUALI se vor auto-elimina din
lume, devenind, pur şi simplu...PROŞTI!!! Şi noi n-am
zice că acele vremuri sunt prea departe, având în vedere
gradul ameţitor de prostie, care se manifestă, azi, pe
Terra; mai rămâne ca respectiva „prostie” să fie şi
sancţionată, iar nu răsplătită...cu „atenţia şi interesul
opiniei publice” – cea formată, evident, din grămezi
enorme de gură-cască!
...Se pare că geto-dacii sunt, cu adevărat, poporul cel mai
sfânt şi mai instruit spiritual, din cosmos – şi vor fi, din
nou, Centrul Suprem al Tradiţiei Spirituale, pe
Terra.
…Ceea ce ar însemna că, de fapt, “BLAJINII-
ROHMANII-URICII” - putem deveni şi NOI, dacă ne
vom iniţia în Tradiţia Zalmoxiano-Creştină!
***
79
3-ADEVĂRATE ŞI FALSE
TRADIŢII CREŞTIN-GETO-
DACE. MASACRUL SATANIC
AL MIEILOR.
OUL ŞI ÎNVIEREA, PRIN
VIZIUNEA STRĂMOŞILOR
NOŞTRI, GETO-DACII
I-ADEVĂRATE ŞI FALSE TRADIŢII
CREŞTIN-GETO-DACE. MASACRUL
SATANIC AL MIEILOR.
Dintre cei 12 apostoli, Sfântul Apostol Andrei a avut, de
departe, misiunea cea mai uşoară, în ce priveşte
încreştinarea geto-dacilor, din Dobrogea: geto-dacii erau
singurul popor din Europa care credea, cu desăvârşire, în
nemurirea sufletului – şi ştia despre ÎNVIERE!!!(aveau
modelul Zalmoxis – cel înviat/înălţat, după trei ani de
scufundare sub pământ…).
Trebuie să spunem însă, de la început, că, şi la sat, şi la
oraş, Biserica de Zid (instituţională), iar nu Biserica lui
Hristos – perpetuează, în mod ciudat (şi deloc spre
cinstea ei!), pe lângă tradiţiile autentice, închinate
Paştelui-Învierii – şi tradiţii false, tradiţii care nu ţin
nici măcar de păgânismul tracic! Paştele n-are, nici în
clin şi mânecă, ceva cu mâncarea şi băutura!!! Paştele
este, exclusiv, BUCURIE SPIRITUALĂ!!! N-are
80
nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam,
imperativ, în articolul nostru, din numărul dublu (9-10),
din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l
confundaţi pe Hristos cu abatorul!, că măcelărirea
mieilor, de Paşte, este o crimă oribilă, un păcat strigător
la cer şi, totodată, unul contra Sfântului Duh (păcat de
care “păstorii turmei”-clerul, dacă nu neapărat
stimulator, măcar un complice asiduu! – va avea de dat
seamă, din greu, pe cealaltă lume!!!) – PĂCAT PRIN
CARE HRISTOS ESTE RĂSTIGNIT, DE
LĂCOMIA PÂNTECELUI NOSTRU – PRACTIC,
LA INFINIT! Şi demonstram că obiceiul păgân al
sacrificării mielului, de Paşte-Pesahul evreiesc, precum
şi cel, tot atât de păgân, al sacrificării porcilor, de
Crăciun – ţin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât
de cea creştin-românească, şi trimit la demoni, iar nu
la Dumnezeu-Hristos:
a-porcii, de Crăciun, sunt masacraţi, ca “restanţă” a
păgânilor greci şi romani (saturnaliile…), care se
închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar
b-mieii masacraţi de Paşte sunt “restanţă” a primitivilor
evrei, închinători lui Yahweh-Adonai cel
veterotestamentar – dar şi “restanţă” de la păgânismul
grecesc! Leviticul ebraic menţionează, pentru
sărbătoarea Ispăşirii, sacrificiul unuia din doi ţapi de
jertfă – în urma operaţiei de MAGIE SIMPATETICĂ:
ţapul ispăşitor, ţinut la uşa Tabernacolului, era atins de
toţi membrii comunităţii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat
în deşert, fie aruncat într-o prăpastie. Dar, într-o primă
fază a mozaismului, ţapul ispăşitor (înlocuit, în timp,cu
81
mielul!!!) era JERTFĂ CĂTRE DEMONUL AZAZEL
(DEMONUL DEŞERTULUI!!! – cf. Leviticul, 16, 5-
10). Aceeaşi menţiune, privind infernalitatea sacrificiului
sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e făcută şi
în legătură cu sărbătorile dionysiace, ale grecilor: “Ei
(închinătorii lui Dionysos) aruncau, în hău, un miel,
pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor
infernale”(cf. Séchan Louis şi Pierre Leveque, Les
Grandes Divinités de la Grèce, Paris, 1966).
Ierarhii vechi ai Bisericii Creştine, mult mai atenţi la
autenticitatea creştin-religioasă, decât cei de azi - şi mult
mai silitori în a calma furia “restanţelor” păgâne, din
mentalul popular, şi mult mai puţin dispuşi a ceda
DEMAGOGIEI BURŢII POPORULUI (îndemnând şi
arătând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperaţi de
REZULTATELE STRICT CULINARE ŞI DE
MĂCEL, ale identificării lui Hristos cu mielul – AU
INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA
CONSTANTINOPOL, CA ARTA CREŞTINĂ SĂ-L
MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE
MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE ŞI LUNĂ,
CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci
au trecut cam mulţi ani, şi oamenii Bisericii (deh,
oameni şi ei…) AU CĂZUT LA PACE, SE PARE,
CU DEMONII PÂNTECELUI…Şi astfel, măcelul
oribil al mieilor continuă, într-o veselie tembelă şi
terifiant-criminală – sporind astronomic păcatele noastre,
în loc să ne apropie, PRIN PAŞTE, DE MÂNTUIRE…
…Cât de ipocriţi (dar şi…nesimţiţi şi prostovani… -
scuzaţi, vă rog, aceste neaoşe cuvinte “ţărănesco”-
82
valahe!) puteţi fi, voi, oamenilor? Arătaţi copiilor voştri,
cu lacrimi de crocodil în ochi, animale de tot felul (dar,
în special, “mielu-u-u-uţul”!!!), prin fel şi soi de cărţulii
pentru copii şi la desene animate, le povestiţi, cu revoltă
fariseică în glas, despre cât de “criminal” a fost Lupul-
care-a-ucis-iezii, în “Capra cu trei iezi” a lui Ion
Creangă…, le spuneţi, pe un ton sentenţios, teribil de
grav şi categoric, să IUBEASCĂ animalele… (mai
faceţi şi sodom de organizaţii pentru protecţia
animalelor!) - şi, în realitate, VĂ LASĂ GURA APĂ
DUPĂ HOITURILE BIEŢILOR MIEI (“Dă-mi, aşa-
a-aa, un pic de drob din ăla, da, ce delicios ţi-a ieşi-ii-
it…şi acuma, hai, cu toţii, la FRIPTURICA DE
MIELU-U-U-UŢ!”) - MIEI ucişi, cu bestialitate şi
sadism, de către nişte măcelari, cu chipuri lombroziene
(pripăşiţi, precum tâlharii de drumul mare, la marginea
oraşelor!), care încă se mai pretind a fi…“păstori” (şi
asta, TOCMAI DE/ÎNTRU ZIUA ÎNVIERII CELUI
CARE “NIMIC N-A STRICAT”…tocmai de ziua
ÎNVIERII Lui, a Lui HRISTOS - Cel născut, în
peştera din Bethlehem, TOCMAI PENTRU A
ÎMPĂCA, PRECUM ÎN PARADIS, REGNURILE:
PIATRA Peşterii, VEGETALUL Ieslei,
ANIMALELE SACRE ALE VEGHERII [Boul,
Asinul, Oile], OAMENII-Păstori, SPIRITELE
TERESTRE ÎNALTE ale Magilor - cu
SUPRASPIRITELE CELESTE-SCĂRILE
ÎNGERILOR DUMNEZEIEŞTI!!!)…!!!
Da, HRISTOS spunea, deîndată ce intra într-o casă cu
oameni, ori voia să intre în vorbă cu cineva: “Pace vouă!
Pace ţie!” – iar nu: “Măcelări(r)e vouă/ţie!”
83
…Şi vă mai miraţi, în faţa televizoarelor, de crimele
senzaţionale, de prin lumea asta largă şi însângerată de
fariseismul şi de trădările voastre “întru HRISTOS”:
“Cum de o fi putut, dra-a-agă, să dea cu toporul, cu
cuţitul, în mă-sa, în taică-su, în trecători?” Uite-aşa,
bine! Păi cum, madam, să nu fi “putut”?! Cel care e în
stare SĂ VERSE SÂNGE, în mod absolut senin şi cu
profit la teşcherea, va fi în stare, oricând, să “dea” în
orice/în oricine (în “mă-sa”, în “ta-su”, în orişicine… -
şi în tine, dacă “trebuie”!), cu toporul, cu cuţitul, cu
satârul…!!! Porunca divină nu specifică, anume, CE să
nu ucizi – spune doar: “Să nu ucizi!” Adică: nu strica,
ce nu n-ai creat tu şi nu poţi “repara” la loc!
…De ce să uităm că, între 12 şi 30 de ani, Iisus Hristos a
fost la Marea Moartă, dimpreună cu “essenienii cei atât
de stranii” (NOTA 1) (printre altele, erau şi
VEGETARIENI CONVINŞI…! – şi, după ultimele
informaţii, erau chiar de-un neam cu strămoşii noştri,
geto-dacii – …şi ei, geto-dacii, cel puţin prin călugării şi
preoţii lor, FIIND TOT VEGETARIENI, adică
hrănindu-se, precum spunea şi Sfântul Părinte
GHELASIE DE LA FRĂSINEI: “CU HRANA
SOARELUI”!)?!
De ce uităm că Raiul este…”GRĂDINĂ”, iar
nu…MĂCELĂRIE?!
Ia închipuiţi-vi-L pe HRISTOS-“Calea, Adevărul şi
VIAŢA” (faceţi, vă rog frumos, un efort, pentru
Dumnezeu!) – adică, închipuiţi-vi-l pe HRISTOS-
DUMNEZEU, cu un satâr ori cuţit în mână, tăind gâtul
84
unui animal…sau spintecând un alt animal… –
TOCMAI El, care se apleca, până la pământ, să
ridice, înapoi în cuib, puii de pasăre, zburătăciţi de
furtună… - El, care, după furtună, ridica, înapoi,
corolele crinilor frânţi de vânt…puteţi să vi-L
închipuiţi, oare, pe HRISTOS-LUMINA LUMII,
hăcuind şi “tranşând” miei, iezi, porci, boi şi vaci
(“Văcu-u-u-uţe, pu-u-u-uiule, care ne dau nouă lăpti-i-
ic!”)…ce-o fi să fie, TOTUL doar pentru slava
pântecelui?!
…Şi, atunci, voi, preoţi nevrednici, de ce închideţi ochii
la aceste măceluri satanice, lingându-vă, chiar şi voi,
pe buze, în aşteptarea, la masa de Paşte,
a….”fripturicii de mielu-u-u-uţ”?! Şi mai îndrăzniţi să-i
îndemnaţi, pe enoriaşii voştri, să-L urmeze pe
HRISTOS… - ”Imitatio Christi”! Ptiu…!
…Zău, chiar nu vă plesneşte obrazul de ruşine?! Că, din
partea pântecelui, n-am eu grijă de multe dintre sfinţiile
voastre…! Asta vă e vouă credinţa şi… “blândeţea
creştină”?! Şi vreţi ca oamenii să-L iubească pe
HRISTOS! PE CARE HRISTOS?! Pe Cel Adevărat,
care vindeca-învia, EGAL! - respectând şi iubind şi
viaţa OAMENILOR, şi a CRINILOR, şi a
ANIMALELOR…sau pe “Măcelarul” vostru, care,
chipurile, ar fi teribil de încântat de “jertfele” de pe masa
voastră de Paşte (sigur nu-i masa pentru…
DEMONUL AZAZELOS?!), masa gemând, încărcată
de criminale păcate, ale PAŞTELUI
PÂNTECELUI???!!! ***
85
II-OUL ŞI ROATA SOLARĂ GETO-
DACICĂ
…Cu amărăciunea stăruind în suflet, să depăşim
aspectele infernale ale “tradiţiei”(?) pascale – şi să
ajungem la simbolul pascal fundamental: OUL. În
mentalul arhetipal românesc, el este izotopic semantic cu
RUGUL şi cu ROATA SOLARĂ (ciclicitatea vieţii
cosmice) :”De Paşti, în Muntenia şi Banat, până în sec.
XIX, se aprindeau ruguri în curţile bisericilor, în
noaptea Învierii. Rugurile transsimbolizau ritul funerar
străvechi de tranziţie de la moarte la viaţă, de la
întuneric la lumină, de la iarnă la primăvară.(…) Cel
mai elocvent spectacol era acela al azvârlirii, de pe
dealuri, seara, a unor roţi de lemn, înfăşurate cu paie şi
îmbibate cu păcură, cărora li se dădea foc. ROŢILE
DE FOC străbăteau în viteză dealul, lăsând în urma lor
o dâră de scântei. Tinerii însoţeau în fugă roţile de foc,
strigând, cât îi ţinea gura: <<Păzea că vine roata de
foc/cu belşug şi cu noroc!/Păzea că vine soarele/ şi vă
arde picioarele,/păzea, păzea!>>(…) (cf.Romulus
Vulcănescu, Mitologie română, EA-RSR, Buc., 1987).
Oul conţine “germenele începând cu care se va dezvolta
manifestarea(…) oul se leagă de geneza lumii(…) este
o realitate primordială(…) oul este imaginea lumii şi a
perfecţiunii(…) reprezentare a puterii de creaţie a
luminii (…)el succede haosului, ca un prim principiu
de organizare(…) Oul apare şi ca unul din simbolurile
înnoirii periodice, a naturii – ilustrează mitul creaţiei
periodice(…) renaştere şi repetiţie, ca la Mircea Eliade,
dar şi realitate primordială(…). Ouă din lut,
86
descoperite în morminte din Rusia şi Suedia, dar şi în
România, au fost interpretate ca embleme ale nemuririi
şi ca simboluri precreştine ale Învierii(…) Oul
filosofico-alchimic: vatră a universului(…). Clocitul, în
alchimie şi în buddhism, este simbolul concentrării
spirituale şi al forţei de îmbogăţire a spiritului” – cf.
Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de
simboluri, vol. II – Editura Artemis, Buc., 1995 (a se
vedea Coloana De Ouă, sau de Romburi, a olteanului
Brâncuşi – cunoscută şi sub numele de Coloana
Infinitului: atât oul reluat, cât şi romburile, ca imagini,
reluate ritmic, ale Bradului Vieţii şi Bradului Morţii –
trimit la viziunea spiralată infinit, a ciclurilor
existenţiale, la strămoşii noştri geto-daci).
René Guénon uneşte simbolismul OULUI cu acela al
GROTEI-UTER: “Ceea ce este conţinut în OUL
LUMII e realmente identic cu ceea ce este conţinut
simbolic în inimă şi în grotă, ca echivalent al acesteia
din urmă. Este vorba aici despre acel germene spiritual
care, în ordinea macrocosmică, e desemnat de tradiţia
hindusă ca HIRANYAGARBHA, adică, literal,
embrionul de aur – or, acest germene este adevăratul
Avatara primordial – şi locul naşterii lui Avatara, ca şi
al corespondentului său microcosmic, este reprezentat
tocmai prin inimă sau grotă”(cf. R. Guénon, Simboluri
ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997). În definitiv,
GRota Bethlehemică şi GRaalul conţin aceeaşi entitate
divină: HRISTOSUL…Grupul GR (ca şi grupul KR) –
a se vedea cuvântul CRAI!) sugerează, ba chiar trimite
la – REGALITATEA SPIRITULUI (cf. Vasile
Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi
87
balade populare româneşti, Gnosis, Buc., 1993 – şi
Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993).
Mioriţa, cea atât de tembel interpretată şi condamnată,
oferă surprinzătoare soluţii, pentru problema Învierii, la
geto-daci (sau traco-geţi, cum doriţi…): într-o variantă
ardelenească a mult-hulitei Mioriţe – Magul-Păstor le
spusese celor apropiaţi că VA ÎNVIA (iată, stimate şi
regretate domnule Octavian Paler, adevărul despre
“nesimţirea”, în faţa “pericolului” MORŢII, a
păstorului şi a românilor, în general…: păstorul geto-dac
ŞTIA CĂ VA NEMURI-ÎNVIA!!!): “Oile, păscând, /
Să le-aud plângând,/ Cum plâng şi jălesc,/Eu să vă-
ndrăgesc./De v-o veni dor,/EU AM SĂ MĂ SCOL” –
s.n.– la fel, şi într-o variantă moldovenească: “Şi mama
purta,/În traistă ducea/Apă-nvietoare,/Buruieni
tămăduitoare/Şi mi-l oblojea/Şi mi-l descânta,/DE MI-L
ÎNVIA” – s. n.(cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă,
Arhetip, Buc., 1997).
Geto-dacii se pare că-l identificau pe “ciobanul” mioritic
cu Apollon – iar “DALBII PRIBEGI” (dublul
Zalmoxis!) – pot fi interpretaţi (ca şi Călăreţii
Gemeni!) ca fiind Apollon şi Artemis: “Tânărul cioban
fusese ucis în ajunul zilei a şaptea din săptămână;
pentru daco-geţi, ziua a 7-a era sfântă şi o numeau
SAMBATIS – <<Purificarea, Sărbătoarea>>. Şi
fiindcă de Sambatis nu era îngăduit să-i îngroape pe cei
morţi, urma ca el să fie înmormântat a 3-a zi după
moarte. Numai că veghetorii, treziţi de cântecele
cocoşilor, nu au mai găsit trupul lui Apollon. Odată cu
păstorul dispăruse şi sora lui bună, Artemis. (…)”(cf. A.
88
Bucurescu, op. cit.). Adică, Cosmica Maică a Vieţii-
Învietoare…Cei doi Zalmoxis pleacă spre Miazănoapte
– NORDUL=ZONA DIVINĂ A COSMOSULUI-
CREAŢIE. Iată de ce se produce întreaga feerie finală,
din Mioriţa – cu “Soarele şi Luna”, cu “Păsărele mii/Şi
stele făclii”… Umbra lui Hristos se aplecase, de mult,
asupra geto-dacilor, prin “arhanghelii” lor zeieşti –
Apollon-Artemis…Şi să mai spună “prietenii” noştri (ca
şi proştii noştri…) că nu suntem Neam Sfânt – dacă nu
chiar şi ALES (NOTA 2)…
prof. dr. Adrian BOTEZ
89
NOTE
1-Alexandru Doboş aduce câteva argumente, în cartea sa Dacia –
izvorul neamurilor, despre “perioada esseniană” din viaţa Lui
HRISTOS (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): „Hipolit (scriitor
ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa
intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de
evlavie, iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de
essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el
adaugă că nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…)
Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi
vândă averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi
împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal” (p. 77-78). După cum se
poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice
esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv
celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi vinde averea şi
de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).
În linii mari, doctrina zamolxiană avea următoarele principii:
a-nemurirea sau imortalitatea sufletului (Herodot);
b-vindecarea prin corelaţia trup-spirit ceea ce indica omul
integral (Platon);
c-ascetismul – URMĂRIND SĂ NU FOLOSEASCĂ NIMIC VIU
ÎN HRANĂ;
d-predicarea curajului (Strabon); cunoaşterea astrelor
(Iordanes);
e-morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).
Trăsăturile subliniate de noi sunt menţionate de Alexandru Doboş
în cartea amintită, unde se vorbeşte pe larg de faptul că essenienii
ar fi de fapt vechi terapeuţi geto-daci, iar “LUPTĂTORII
ESSENIENI = LUPTĂTORI DACI”. Ei „surâdeau în timpul
torturilor cumplite şi îşi băteau joc de călăi, căci, după cum
afirmau cu temei, pe ei îi aştepta Viaţa veşnică…” (op. cit., p. 75).
Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „ORGANIZAŢIA”
călugărilor geto-daci, considerând că aceasta era mai bine
cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei
„instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau,
la geţii din dreapta Dunării CT(R)ISTAI (să fie doar simplă
asemănare fonică între „CR(T)ISTAI” şi „CREŞTINI”?!), iar la
cei din stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea “CTISTAI”
90
în legătură cu “KTISTIS” – „FONDATOR” în limba greacă (oare
nu au fost „fondatori” ai noii religii primii creştini, în frunte cu
apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Învăţătura
iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi
la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt,
concentrându-şi atenţia numai asupra lumii fizice. Orice iniţiere
era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că
neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-
şi rişte sănătatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice
iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din
relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş,
op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice
sau consum de droguri care să rupă legătura cu lumea reală, ci
prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de
preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile
spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încât să poată
domina partea din om legată de lumea fizică/ reală. Se spune că
spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că
aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu mai
ştie nimic, fiindcă nu s-a înregistrat în memoria fizicului.
Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci când neofitul a
realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada
existenţei acelei lumi, printr-o experienţa trăită. Ei bine, aşa cum
preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rândul esenienilor,
neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie supus la
unele încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile
petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sunt tot o formă a
privaţiunilor şi ispitirilor la care era supus neofitul ce aspira să
intre în <<CASTA>> ESENIANĂ” – cf. Doctrina de sorginte
zamolxiană a lui Iisus – de prof. dr. Const. MIU – pe
https://metamorfoze.wordpress.com/dacism/doctrina-de-
sorginte-zamolxiana
2- “Lipsa idolilor în aşezările dacilor din Munţii Suryanului
(Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmaşi ai arienilor
Carpato-Danubieni) ne duce cu gândul la Marele Creator Divin al
poporului dac, Daksha, zăpăcit şi el de Creaţia sa, aflată în
continuă, ireversibilă şi cuantificată descoperire a Drumului
91
Frumos. De aceea el, daco-românul, când spune <<bună ziua>>,
de fapt spune <<Bun e Dyaus>>. El Dyaus Pitar (pitar – cel ce
aduce pita – în sanscrită) a fost primul mare zeu al arienilor
(indo-europeni, cum se mai spune). De la el se trag Zeus, Saturn
– şi, întorcându-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei,
când Zeului Suprem i-a plăcut Pământul, le-a dat naştere, prin
respiraţia sa, celor 7 zei ai genezei lumii, avându-l conducător pe
Marele Zeu Dak-Sha. Acesta, după ce s-a uitat peste tot pe
Pământ, a găsit un loc unde ape albastre ţâşneau din munţii
împăduriţi, dealuri blânde îi înconjurau, acoperite de covoare
verzi de iarbă, unde clima era blândă şi … în timpul nopţii, a
populat acest spaţiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiţi –
Dacii – <<POPORUL ALES>>” - cf. Andrei Vartic (n. 21
octombrie 1948, Dănceni, raionul Ialoveni - 2 iunie 2009, Chişinău:
fizician, scriitor, publicist, orator, cercetător al vechilor culturi
carpato-dunărene, regizor de teatru şi film, deputat în primul
Parlament al Republicii Moldova 1990-1993, unul din iniţiatorii
creării Mişcării Democratice din Moldova (27 mai - 3 iunie 1988),
fondator şi director al revistelor "Quo Vadis" şi "Fără Machiaj",
Fundaţiei Culturale "Basarabia", Teatrului poetic,
INSTITUTULUI CIVILIZAŢIEI DACICE, revistei de studii
carpato-dunărene "DAVA INTERNAŢIONAL", autor a peste 20
de cărţi) - în lucrările ştiinţifice: Ospeţele Nemuririi, Enigmele
Civilizaţiei Dacice, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Magistralele
Tehnologice ale Civilizaţiei Dacice.
92
CINE ESTE ADRIAN BOTEZ ?
Născut pe 10 noiembrie 1955, la Gura Humorului, judeţul
Suceava.
Tatăl: IOAN – lt. colonel de aviaţie, în Flotila Gărzii Regale;
tatăl este descendent (stră-stră-stră-nepot), pe linie maternă,
din “martirul Bucovinei” – GRIGORIE GHICA al III-lea
VOIEVOD, domnitor al Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777)
şi al Munteniei (1768-1769); asasinat de turci, prin
strangulare, apoi decapitat, la Beilic (casa de găzduire a
emisarilor turci trecători prin Iaşi) , pe 1 octombrie 1777,
pentru că “a protestat vehement împotriva cedării Bucovinei
către Imperiul Habsburgic. Iritaţi de protestele
domnitorului, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Este
înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi”.
Mama: ADRIANA - funcţionară PTTR; mama, pe linie
maternă, se trage (ca stră-stră-nepoată) din oameni ai Bisericii
Ortodoxe Române şi din cel mai important pictor bisericesc
din România veacului al XIX-lea, EPAMINONDA
BUCEVSCHI / BUCESCU (bunul prieten bucovinean al lui
MIHAI EMINESCU), iar prin alianţă (după cumnată), se
înrudeşte cu familia PORUMBESCU, din Stupca (familie
care a dat un alt martir bucovinean, pentru românism: pe
CIPRIAN PORUMBESCU).
*
Şcoala primară (1962-1966) o urmează în oraşul natal, cu
învăţătoarea ELENA BUŢINCU - Dumnezeu s-o ierte şi să-
i odihnească vocea ei de leoaică! Tot în Gura Humorului a
făcut şi gimnaziul (1966-1970).
Urmează examenul de intrare la liceu…: una dintre
profesoarele din comisia examinatoare (ulterior, profesoara sa
de Română, pentru un an…apoi, a plecat la ceruri!), doamna
ELEONORA CRAINIC, îl remarcă pentru imaginaţia
93
debordantă, cu care “catindatul” îşi completa…cunoştinţele şi
răspunsurile, despre romanul sadovenian…
Liceul (1970-1974).
Absolvent, cu bacalaureat, al Liceului Teoretic din Gura
Humorului – 1974.
Aici, la acest liceu, devine colaboratorul (din 1972), apoi, din
1973, redactorul-şef al revistei liceului: NĂZUINŢE – unde
îşi face debutul (absolut!) şi ca poet, dar şi ca eseist şi critic
literar… (la Poşta redacţiei!). Maeştrii săi, la acest nivel, sunt
profesorul de Latina, NICOLAE POPESCU, şi profesoara
de Română, ELEONORA MURARIU, care-l stimulează şi
încurajează (ambii…) în gândul de a “da” la
Filologie…Fatală greşeală a “luminaţilor
conspiratori”(…constată Adrian Botez, abia azi!)!
Absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) a
Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – 1978. Maestrul de aici: prof.
univ. dr. DUMITRU IRIMIA (mentor încă din primul
semestru al primului an de facultate al lui Adrian Botez! –
stimulându-l straşnic spre arta subtilă a hermeneuticii...).
Este repartizat guvernamental, în 1978, la Liceul
Agroindustrial din Adjud (azi, Colegiul Tehnic „Gh. Balş”).
Din 1978, devine membru al Cenaclului Casei de Cultură din
Adjud – LUMINA . În 1979, când dl TITUS VÂJEU vine la
Adjud, pentru a-i „televiza” pe scriitorii Adjudului, şi
răsfoieşte, pentru eventuală cenzură, caietele cu poezii ale
proaspătului profesor Adrian Botez, se îngrozeşte, pur şi
simplu: „Păi, mata scrii numai despre hristoşi şi serafimi!
Nu se poate, dom'le! Altceva nu ai?”
Nu. Altceva nu avea Adrian Botez. Încăpăţânat şi al
dracului, bucovineanul! ...Şi, decât să fie publicat conform „tipicului” compromisului
politic de atunci, ADRIAN BOTEZ A PREFERAT SĂ
94
AŞTEPTE DEBUTUL (POETIC)...19 ANI (ADICĂ,
PÂNĂ ÎN 1998)!!! ...Între timp, îşi ia toate gradele didactice: definitivat (1981),
gradul al II-lea (1986) şi gradul I (1992). Este şi anul în care
se înscrie, în paralel cu gradul I, la examenul de doctorat.
Doctor în ştiinţe filologice - cu lucrarea Spirit şi Logos, în
poezia eminesciană (coord. ştiinţific: prof. univ. dr.
DUMITRU IRIMIA, de la Univ. “Al.I.Cuza”-Iaşi). –
“proclamat” pe 14 februarie 1997, la Universitatea “Al. I.
Cuza”-Iaşi, amfiteatrul III-12. Membrii comisiei de examinare
şi acordare a titlului de “doctor în ştiinţe filologice” sunt de
la Universităţile din Bucureşti (cercetător ştiinţific principal I,
la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”-
Bucureşti – dna ROXANA SORESCU), Cluj-Napoca (prof.
univ. dr. MIRCEA BORCILĂ), Timişoara (prof. univ. dr.
IOSIF CHEIE-PANTEA) şi Iaşi (prof. Univ. dr. LIVIA
COTORCEA).
Între 1997 şi 2001 – are un ultim maestru spiritual: VICTOR
OPRESCU, secretarul Societăţii Antropozofice din România
- cel care-l iniţiază în rozicrucianismul antropozofic
steinerian.
*
Actualmente, A.B. este profesor de Română, la Colegiul
Tehnic “Gheorghe Balş”-Adjud.
Căsătorit, cu o femeie, ELENA, despre care ar trebui să scrie
o carte cât Biblia, pentru a-i mulţumi că există. Şi cu trei copii
(slavă Lui Dumnezeu, sănătoşi la trup şi, mai ales, la Duh!),
pe care i i-a dăruit această femeie dragă: OANA,
OCTAVIAN, ELENA. *
RECAPITULĂM…şi continuăm:
95
Debut absolut (cu poezie şi eseu/critică) : în 1972, la revista
Năzuinţe” (căreia i-a fost şi redactor-şef), a Liceului Teoretic
din Gura Humorului.
Debut (cu poezie) în revistă culturală consacrată: 1988,
revista Steaua-Cluj.
Debut (cu eseu) în revistă culturală consacrată : 1985, în
revista Collegium-Iaşi, Buletin al Societăţii de Ştiinţe
Filologice din România.
În 1999, fondează şi devine redactor coordonator al
revistei bianuale CONTRAATAC - revistă de educaţie,
cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori -
îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii
imoral-antiartistice – din Adjud.
Ediţie on-line (în colaborare cu revistele ARP): Contraatac –
revistă de cultură şi de atitudine creştină:
http://revistacontraatac.wordpress.com
*
ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:
I-în colectiv redacţional Scara-Bucureşti, redactor la revista
„ONYX”, DUBLIN/IRLANDA, redactor la Starpress Vâlcea
Turism (revistă internaţională ROMÂNO-CANADIANO-
AMERICANĂ online, de turism, cultură, afaceri, diaspora şi
ştiri), redactor la Ziarul MIORIŢA USA, Singurul ziar
românesc INDEPENDENT din America - redactor Ardealul
literar-Deva, redactor Crezul nostru-Bacău, redactor Salonul
literar-Focşani, membru în Colegiul de redacţie al revistei
“FOAIE NAŢIONALĂ”-Bucureşti etc.
Membru de Onoare al Colectivelor de redacţie ale revistelor
„REGATUL CUVÂNTULUI” şi „SFERA EONICĂ” –
96
Reviste de cultură universală, editate sub egida Ligii
Scriitorilor Români.
II-A publicat în şi colaborează (regulat sau sporadic)
la revistele şi ziarele: Steaua-Cluj, Cetatea culturală-Cluj,
Citadela-Satu Mare, Zodii în cumpănă-Oradea, Nova
Provincia Corvina-Hunedoara, Vatra veche-Târgu Mureş,
Viaţa Românească-Bucureşti, Luceafărul-Bucureşti,
Dimândarea-Bucureşti, Deşteptarea aromânilor-
Bucureşti, Permanenţe-Bucureşti, Rost-Bucureşti,
Origini-Bucureşti, Cotidianul-Bucureşti, Collegium-Iaşi,
Poezia-Iaşi, Porto Franco-Galaţi, Plumb-Bacău, Credinţa
Ortodoxă-Bacău, Fereastra-Mizil, Pro-Saeculum-Focşani,
Oglinda literară-Focşani, Observator/München-
Germania etc. – precum şi la revistele electronice ARP-
Artur Silvestri: Neamul Românesc, Ecoul, Epoca,
Luceafărul Românesc, Dacologica, Studii etnoistorice,
Monitor cultural, Arhiva românească, Tânărul scriitor,
Scriitori români contemporani, Universul cărţilor, Boabe de
grâu, Soarele - dar şi la Agero-Stuttgart, Noi nu, Clipa-
California (SUA), Vâlcea Turism-Canada, Mioriţa
USA/California-SUA, Sfera online, Curentul
Internaţional/Canada, Revista Phoenix/Arizona-SUA,
Bruxelles Mission – portal al românilor din Ţările de
Jos, Slova Creştină, Revista Zeit-Brăila, Napocanews ,
Starpress Vâlcea Turism/Canada, Destine literare/Canada,
Pagini româneşti-Romanian Pages/Noua Zeelandă,
Constelaţii diamantine-Craiova, costyabc - hatzegworld,
Scurt Circuit Oltean-Craiova, ScrieLiber-Iaşi, Feed Back-
Iaşi, Arena literară-Bucureşti etc. etc.
97
VOLUME DE VERSURI: 1-Jurnal din marea temniţă
interioară (Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog (Salonul
literar-Focşani, 1998); 3-Povestea unui colecţionar de
audienţe (Corgal Press-Bacău, 2003); 4- Epopeea Atlantică
(Corgal Press-Bacău, 2003); 5- Eu, barbarul (Casa
Scriitorilor-Bacău, 2005); 6- Crezuri creştine - 70 de sonete
cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei),
Casa Scriitorilor, Bacău, 2005; 7-Nu mai ridicaţi din umeri!
(Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 8-În contra demenţei de astăzi
în cultura română (Ed. ProPlumb, Bacău, 2008); 9- Aici – la-
ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; 10-
Cartea Profeţiilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010; 11-Liniştea
lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; 12- Obârşii, Ed.
Rafet, Rm. Sărat, 2012; 13-La prohodul bradului, Ed. Rafet,
Rm. Sărat, 2013; 14-Cavalerii Apocaliptici. Psalmodieri în
Vârful Muntelui, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014; 15-Eliberarea
de trepte, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015; 16-ION – Patria mea,
Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016; 17-Frumuseţea
DURERII, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016; 18-Mistica
iernii, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2017; 19-Cartea Apocalipsei,
Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2018.
Prezenţă în antologia bilingvă (română-franceză) În
căutarea îngerului – En quêtte de l'ange, din creaţia poeţilor
vrânceni, selecţie de prof. VALERIU ANGHEL, Pallas,
Focşani, 2006 – trad. prof. univ. dr. CONSTANTIN
FROSIN. Prezenţă în antologia engleză a prof. univ. dr.
DAN BRUDAŞCU: Voices of contemporary Romanian
poets – selection and English version by Dan Brudaşcu, Sedan Publishing House-Cluj, 2007. Inclus în Antologia
sonetului românesc, de Radu Cârneci - vol. al III-lea. Inclus
în toate cele trei volume ale trilogiei Cartea întâlnirilor, de
Eugen Evu.
98
PROZĂ: 1-volumul Basme- pentru copii, pentru oameni
mari şi pentru foarte mari oameni (Corgal Press-Bacău,
2004); 2-Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri
fantastice, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014; 3- „Prostul” –
cincisprezece povestiri ciudate, cu EPILOG, Ed. Rafet, Rm.
Sărat, 2015; 4- Domnul X – roman antepostidemmodernist,
Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015; 5“Revoluţia” lui Lucio
Ferrante - sau Cabala Nebunilor - poveste alchimică - Ed.
Rafet, Rm. Sărat, 2015; 6-Ofiţerul – nuvelă, Editura Ateneul
Scriitorilor, Bacău, 2016; 7-ŞOBOGRÉ-155 de povestiri
scurte şi ultrascurte; Chiromantul Reginei - nuvelă- Ed.
Rafet, Rm. Sărat, 2017; 8-Noile năluciri ale abatelui
Bernardo (vol. II); Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul
poliţist mondial) – Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2018.
CRITICĂ/HERMENEUTICĂ: 1- Prigoniţii cavaleri ai
Mielului - despre poezia cultă aromânească (Ed.
Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2- Spirit şi Logos, în
poezia eminesciană - pentru o nouă hermeneutică, aplicată
asupra textului eminescian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005); 3–
Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca
Caragiale, IOAN Slavici - pentru o nouă hermeneutică,
aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale şi Ioan Slavici (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006) – a
obţinut Premiul de excelenţă al Ed. RAFET, pentru 2006; 4-
Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică : pentru o
nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet,
Rm. Sărat, 2007) – a obţinut Premiul de excelenţă al Ed.
RAFET, pentru 2007; 5- Opera scrisă a lui Corneliu Zelea
Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională,
Criterion Publishing, Bucureşti, 2009; 6-NORMALITATEA
REACŢIONARĂ: sinergia scris-făptuire-fiinţare cosmică, la
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – pentru o nouă
99
hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor
moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012; 7-DOSOFTEI –
VESTITORUL LUI EMINESCU – prima abordare
stilistico-poetică/hermeneutică, a operei Sfântului Mitropolit
DOSOFTEI – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2014; 8-EMIL
BOTTA – închinător înfrânt Eminescului...?! ARHEII
EMILBOTTIENI – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2015.
ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press,
Buc., 2008 (postfaţă de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea
Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3-„Cazul
Dacia...”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011.
CĂRŢI TRADUSE ÎN LIMBI DE CIRCULAŢIE
MONDIALĂ (Edition spéciale pour LE PRIX NOBEL /
Special edition for The NOBEL PRIZE):
I-În FRANCEZĂ (de prof. univ. dr. CONSTANTIN
FROSIN):
1-Adrian Botez -Journal de la grande prison intérieure
(poésie), Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016;
2-Adrian Botez - ÉPOPÉE ATLANTIQUE -Exercices
systématiques de fantaisie sur LA VÉRITÉ (poésie) , Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2016;
3-Adrian Botez - LES PHANTASMES DE L’ABBÉ
BERNARDO (cinq contes fantastiques), prose - Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;
4- Adrian Botez - CONTES DE FÉES (pour les enfants, les
grandes personnes et pour les très grands hommes), prose -
Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;
5- Adrian Botez - « LA RÉVOLUTION » DE LUCIO
FERRANTE ou LA CABALE DES FOUS - conte
alchimique, prose - Editura Rafet, Rm. Sărat, 2017.
100
II-În ENGLEZĂ (de prof. GABRIELA PACHIA şi prof.
OANA PATRICIA BOTEZ) :
1-Adrian Botez - 123 de sonete cruciate alese / 123 Selected
Crusader Sonnets (ediţie bilingvă, româno-engleză), În
viziunea traducătoarei întru engleză, GABRIELA
PACHIA / Imagined into English by GABRIELA
PACHIA (poetry) - Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;
2- Adrian Botez - Diary of the great inner dungeon (poetry)
- Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;
3- Adrian Botez – Atlantic Epos (poetry), Editura Rafet,
Rm. Sărat, 2017.
-DIN 15 MAI 2004, ESTE MEMBRU AL UNIUNII
SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.
-DIN 18 SEPTEMBRIE 2011, ESTE MEMBRU
COLABORATOR AL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR
DE LIMBĂ ROMÂNĂ, DIN QUÉBEC/CANADA.
-DIN 15 MAI 2014, ESTE MEMBRU AL ACADEMIEI
DACOROMÂNE TDC (« TEMPUS DACOROMÂNIA
COMTERRA »).
-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică „PROVINCIA
CORVINA”-HUNEDOARA şi Redacţia revistei de
ariergardă culturală „NOVA PROVINCIA CORVINA”-
HUNEDOARA – îi acordă „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ,
PENTRU ANUL 2011”: „Se acordă distinsului domn
ADRIAN BOTEZ-senior, pentru opera sa poliedrică,
impregnată de simţirea românească autentică” – pe data de
14 ianuarie 2012.
-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică ”PROVINCIA
CORVINA”-HUNEDOARA şi Redacţia revistei de
Literatură şi Artă „NOVA PROVINCIA CORVINA” –
101
Preşedinte: dr. ing. ION URDĂ; Redactor-şef: academician
EUGEN EVU - „îi acordă „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ,
PENTRU ANUL 2013, distinsului domn ADRIAN BOTEZ-
senior, pentru extraordinarul volum de versuri <<LA
PROHODUL BRADULUI>> , cât şi pentru originalitatea
întregii sale opere literare”.
-Este laureat al Marelui Premiu al Salonului Literar-
Dragosloveni - ediţia a 26-a, noiembrie 1998.
-Premiul U.S.R., pentru POEZIE - pentru anul 2005.
-Premiul U.S.R., la CRITICĂ/HERMENEUTICĂ, pentru
anul 2006.
-Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură
„Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2011 – pentru volumul
de eseuri „Cazul DACIA...”
PREMIUL PENTRU PUBLICISTICĂ: joi, 3 iunie 2010, la
sediul Uniunii Scriitorilor din România, i-a fost decernat
Premiul pentru publicistică (în cadrul Premiilor Asociaţiei
Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români
- LITERART - XXI şi ale revistei Origini – Romanian
Roots, pe anii 2008-2009): prof. dr. Adrian Botez (cf. revista
Conexiuni, Anul VI, nr. 64, iulie 2010).
PREMIUL DE EXCELENŢĂ, LA CEA DE-A V-A
EDIŢIE A FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL „TITEL
CONSTANTINESCU” (organizat de Editura RAFET),
acordat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ „RENAŞTEREA
RÂMNICEANĂ”, pentru volumul „NORMALITATEA
REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-
FIINŢARE COSMICĂ, LA GRIGORE URECHE, MIRON
COSTIN, ION NECULCE -pentru o nouă hermeneutică,
aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce”, Editura Rafet, Rm.
Sărat, 2012.
102
PREMIUL “FĂNUŞ NEAGU”, al Festivalului
Internaţional “TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a VII-
a, Rm. Sărat (Republica România)-Edineţ (Republica
Modova)-2014.
“DIPLOMĂ PENTRU CONTRIBUŢIA SUBSTANŢIALĂ
LA DEZVOLTAREA RELAŢIILOR DE PRIETENIE
DINTRE ROMÂNII DE PRETUTINDENI”, în cadrul
Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL
CONSTANTINESCU”, Edineţ (Republica Moldova) –
Râmnicu Sărat (România).
DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ACTIVITATE
PUBLICISTICĂ, ÎN ANUL 2013, acordată de către revista
SCURT CIRCUIT OLTEAN, (redactor-şef: dna
MARINELA PREOTEASA).
Nominalizat la Premiile ARP (Asociaţia Română pentru
Patrimoniu), pentru 2007 - prin lucrarea “LOJA IOHANICĂ
ROMÂNEASCĂ”.
-CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI
ADJUD – 2009.
-I se acordă titlul de “DOCTOR HONORIS CAUSA” al
Academiei DACOROMÂNE (ACADEMIA
DACOROMÂNĂ-A.D.R. este principala parte componenta
autonomă a Fundaţiei ADRTDC şi, totodată, continuatoarea
şi legatara unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi
Românistică-INPROROM, fondat în 1991, şi a Cercului de
studii DECENEU), de către Preşedintele (domnul GEO
STROE) şi membrii ADR: “pentru întreaga activitate întru
eternizarea valorilor naţionale” (6 August 20015).
103
-Pe 21 Noiembrie 2015, în cadrul Festivalului “EMIL
BOTTA”-Adjud, Ediţia a IV-a, Preşedintele ADR-TDC,
GEO STROE, l-a nominalizat, pe Adrian Botez (din
partea ACADEMIEI DACOROMÂNE TDC), la
PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, pentru
2017.
-Pe 8 Aprilie 2018, îi este acordată domnului Adrian
Botez, de către Preşedintele Academiei Daco-Române,
GEO STROE, şi de către Senatul Academic, SUPREMA
DISTINCŢIE a Academiei Daco-Române TDC:
“DIPLOMA DE PĂRINTE AL
PATRIEI – pentru întreaga activitate
creatoare culturală, literară şi spirituală
dacoromânească”.
Adrian Botez ESTE PREZENT ÎN: Dicţionarul scriitorilor
români de azi (din România, Basarabia, Bucovina de Nord,
Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America) – de
Boris CRĂCIUN şi Daniela CRĂCIUN-COSTIN, Iaşi,
2011; Un dicţionar al scriitorilor români contemporani (vol.
V), Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016 (Proiect administrat de
dr. Roxana Alexandra Costinescu - Coordonator: Ioan
Holban); Vocaţie şi destin - dicţionarul personalităţilor
vrâncene, Ed.Terra, Focşani, 2000, al lui Valeriu ANGHEL;
Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni, al lui Florin
MUSCALU, Ed. Revista ”V”, Focşani, 1999; Dicţionar
elementar de scriitori români contemporani – în revistele
electronice ARP; Album biobibliografic “OCTAVIAN
VOICU” – Creatori din Moldova de Mijloc, Ed. Casa
Scriitorilor, Bacău, 2005; Ateneul Scriitorilor – Ed. Ateneul
Scriitorilor, Bacău, 2008; CONSTELAŢII LITERARE
VRÂNCENE (dicţionar, volumul I), de Petre
104
ABEABOERU, Editura Terra, 2013; Harfele harului -
antologie de poezie creştină, realizată de Eugen EVU şi Ion
URDĂ, Ed. Corvin-Deva, 2007; Cuvinte pentru urmaşi, vol
II, Modele şi exemple pentru Omul Român, Carpathia Press,
2007 – ed. îngrijită de Artur SILVESTRI; Al Cincilea
Patriarh, Intermundus, Buc., 2007- ed. îngrijită de Artur
SILVESTRI; Antologie literară, Valman, Rm. Sărat, 2007,
ed. îngrijită de Gh. NEAGU; Antologiile revistei SINGUR
(vol. I – Poezie + vol. al II-lea - Proză); ANTOLOGIA
SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN
ÎNTREAGA LUME , Starpress 2011 (vol. I – Poezie + vol.
al II-lea - Proză) – varianta în limba engleză – şi
L'ANTOLGIE DES ECRIVAINS DE TOUT LE MONDE
(Poezie+Proză) – varianta în limba franceză, Ed. Fortuna,
2012 (sub îngrijirea Ligyei DIACONESCU); Antologia
PARADOXISMULUI Internaţional (vol. 7, 8, 9),editată de
prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE (2011, 2012,
2013); FOURTEENTH INTERNATIONAL
ANTHOLOGYON PARADOXISM, 2018, editată de prof.
univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE (pp. 31-36);
ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI – de pe toate
continentele (antologator: Elisabeta IOSIF), Editura Cetatea
Cărţii, Bucureşti, 2014; ANTOLOGIA DE POEZIE
CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ – „PORNI
LUCEAFĂRUL”, editată de dna Carmen CĂTUNESCU –
Editura Scrisul contemporan, Ploieşti, 2014; ANTOLOGIA
DE PROZĂ CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ –
„SĂRMANUL DIONIS”, editată de dna Carmen
CĂTUNESCU – Editura Scrisul contemporan, Ploieşti, 2014,
Cuvântul în timp – antologie de poezie, proză şi eseistică,
Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011; PAGINI DE ISTORIE
LITERARĂ VALAHĂ DE MÂINE (volumul al II-lea), de
Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Editura Waldpress,
Timişoara, 2015; CARMEN - Antologie lirică, vol. I, III, VI,
XVI, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2016-2017, editată de
105
Rodica Elena LUPU; Antologie de proză – SCRIPTA
MANENT (vol. 9), Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2016;
Antologia USR-Filiala Bacău: Sub semnul lui Bacovia
(antologie pentru „mâine şi mai mâine”) – Editura Artbook,
Bacău, 2015 etc.
Criticul MIRCEA DINUTZ îi face profilul literar, în revista
Pro-Saeculum, nr. 3-4, Focşani, mai-iunie 2005 ( Adrian
Botez - un cavaler al Graalului ).
Scriitorul şi criticul CONSTANTIN STANCU scrie o carte
online, despre Adrian Botez: CEASURILE VECHI BAT
MEREU ORA UNU (ADRIAN BOTEZ ŞI LITERATURA
EXILULUI ÎN PATRIA SA, LIMBA ROMÂNĂ).
Aceeaşi carte (completată şi actualizată!), editată “pe hârtie”
(cu numărul recenziilor dublat, de la 6, la 12! – şi cu
precizarea nominalizării la Premiul Nobel a lui Adrian
Botez…), se numeşte: ADRIAN BOTEZ - CEASURILE
VECHI BAT MEREU ORA UNU (UN ROMÂN sub semnul
PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ) - Editura
Rafet, Rm. Sărat, 2017 (105 p.).
-MEMBRU DE ONOARE AL ASOCIAŢIEI
INTERNAŢIONALE DE PARADOXISM – titlu acordat de
către Preşedintele prof. univ. dr. Florentin
SMARANDACHE, de la Universitatea din New
Mexico/SUA, pe 17 septembrie 2011.
-CERTIFICAT DE APRECIERE ŞI RECUNOAŞTERE
A VALOROASEI CONTRIBUŢII ÎN CULTURĂ, acordat
prof. dr. ADRIAN BOTEZ, de către Departamentul „Math
& Sciences Department”, al Universităţii din New Mexico
– Gallup Branch/SUA, pentru 2008-2009.
106
-Este ales pentru distincţia THE RESEARCH BOARD OF
ADVISORS, este nominalizat ca “MAN OF YEAR 2005”,
pentru merite în cultură şi educaţie – şi pentru THE WORLD
MEDAL OF FREEDOM - de către THE AMERICAN
BIOGRAPHICAL INSTITUT, Raleigh, North Carolina,
U.S.A.
-Poezia lui Adrian Botez este transpusă în aromână şi
tradusă în ruso-macedoneană, de către scriitorul, gazetarul
şi eminentul traducător/transpunător aromâno-macedonean,
Dina CUVATA, în diverse reviste din Republica
Macedonia.
-“Medalion literar - Adrian Botez”, în Opinia de Buzău, nr.
7625, 27-29 Octombrie 2017 (de Stan BREBENEL).
***
1-Adresa poştală: str. Moş Ion Roată, nr. 8A, blocul 70, scara
A, etajul II, apartamentul 11 – Adjud, cod poştal: 625.100,
judeţul Vrancea.
2-e-mail: [email protected]
3-tel. mobil: 0744/ 579.279.
Adresa electronică a site-ului: www.adrianbotez.eu
http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri.htm
http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri_files/adrian%2
0botez.htm
***
prof. dr. Adrian Botez
107
CUPRINS
Argument……………………………………...............5
1-CORBUL - o altă hieroglifă a bivalentului
Zalmoxis........................................................................13
2-BLAJINII/ROHMANII/URICII şi „Memento
mori”/”Odin şi Poetul” - sau: OARE AR FI PUTUT
SĂ MOARĂ ZALMOXIS?.........................................43
I-Opiniile Bisericii Creştin-Ortodoxe...................43
II-Opiniile specialiştilor etnografi şi etnologi…..53
III-Afirmaţii eminesciene, clare şi ferme!............69
IV-Concluziile noastre............................................77
3-Adevărate şi false tradiţii creştin-geto-dace.
Masacrul satanic al mieilor. OUL şi ÎNVIEREA, prin
viziunea strămoşilor noştri, geto-dacii……………..79
I-Adevărate şi false tradiţii creştin-geto-dace.
Masacrul satanic al mieilor………………………….79
II-OUL şi ROATA SOLARĂ geto-dacice...........85
NOTE............................................................................89
Cine este Adrian Botez?..............................................92