UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE LITERE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ANUL AL III-LEA

SPECIALIZAREA:COMUNICARE SOCIALĂ ŞI RELAŢII PUBLICE

COMUNICARE INTERPERSONALĂ

NOTE DE CURS DE:PROF. UNIV. DR. MIHAI DINU

BUCUREŞTI 2006

Anul al III-lea de studiuSpecializarea: Comunicare Socială şi Relaţii PubliceCOMUNICARE INTERPERSONALĂProf. univ. dr. Mihai Dinudinu.mihai@k.ro

CUPRINS

1. Conceptul de persoană……………………………………………….

2. Personalismul filosofic………………………………………………

3. Persoană şi personalitate……………………………………………..

4. Geneza identităţii personale………………………………………….

5. Obiectivele comunicării interpersonale……………………………...

6. Schema generală a comunicării interpersonale………………………

7. Condiţiile comunicării interpersonale eficiente……………………...

8. Percepţia interpersonală……………………………………………...

9. Atracţia interpersonală……………………………………………….

10. Credibilitatea interpersonală……………………………………......

11. Prejudecăţi ale interacţiunii…………………………………………

12. Atitudini în comunicarea interpersonală……………………………

13. Recepţia mesajelor şi răspunsul…………………………………….

14. Efectele comunicării………………………………………………..

15. Conflictele interpersonale şi gestionarea lor………………………..

16. Stadiile relaţiilor interpersonale…………………………………….

17. Comunicarea afectivă……………………………………………….

17.1. Geneza vieţii emoţionale………………………………………

p. 4

p. 9

p. 13

p. 22

p. 25

p. 28

p. 32

p. 37

p. 46

p. 51

p. 57

p. 61

p. 63

p. 70

p. 76

p. 81

p. 84

p. 84

2

U N I V E R S I T A T E A DIN B U C U R E Ş T IF A C U L T A T E A DE L I T E R EC E N T R U L L O C A L D E S U P O R T I D DStr. Edgar Quinet, nr. 14, Sector 1, Bucureşti, Tel/fax: (021) 314.61.77www.litereidd.ro

17.2. Emoţii, afecte, sentimente, pasiuni……………………………

17.3. Marile sentimente……………………………………………..

17.3.1. Prietenia şi dragostea…………………………………….

17.3.2. Agresivitatea şi ura………………………………………

17.4. Afectele cotidiene……………………………………………..

17.5. Controlul afectelor…………………………………………….

17.6. Afecte care scapă controlului: stările timerice. Nevoia de

stimuli……………………………………………………………….

18. Modelul goffmanian al comunicării………………………………..

19. Comunicarea în grupuri…………………………………………….

19.1. Perspectiva lewiniană………………………………………….

19.2. Interacţionismul simbolic……………………………………..

19.3. Abordarea psihanalitică……………………………………….

19.4. Grupuri tipice………………………………………………….

19.4.1. Grupul de diagnostic……………………………………..

19.4.2. Grupul centrat pe sarcină………………………………...

19. 5. Creativitatea de grup………………………………………….

p. 88

p. 96

p. 96

p. 108

p. 112

p. 115

p. 120

p. 127

p. 143

p. 143

p. 148

p. 150

p. 152

p. 152

p. 154

p. 158

3

1. Conceptul de persoană

Privită din perspectiva tradiţiei occidentale, persoana reprezintă categoria filosofică ce permite subsumarea sufletului şi a trupului, gândite ca indisociabile, dotate cu raţiune şi perfectibile. Dezvoltarea ulterioară a psihologiei sociale a evidenţiat dependenţa persoanei de contextul în care se formează, de interacţiunea sa cu alte fiinţe umane. S-a ajuns astfel la considerarea acesteia nu ca un dat, ci ca un produs al comunicării interpersonale. Nimeni nu este persoană înainte de a fi venit în contact cu alte entităţi similare care să îl ajute să îşi cristalizeze şi conştientizeze identitatea personală.

O consecinţă a acestei evoluţii în modul de a înţelege persoana a fost o anumită relativizare a conceptului. Dacă acceptăm ideea unei dependenţe a conţinutului noţiunii de persoană de modul de inserţie a individului în corpul social căruia îi aparţine, va trebui să recunoaştem posibilitatea ca, în medii şi spaţii culturale distincte, persoana să fie concepută în moduri diferite. Este ceea ce au demonstrat cercetările întreprinse în ultima jumătate de secol de antropologii care au analizat reprezentările mentale ale fiinţei umane la o serie de populaţii “primitive” din Africa şi Oceania.

Încă din 1947, Maurice Leenhardt a constatat, în cadrul studiilor sale referitoare la concepţia despre lume a melanezienilor, o anumită lipsă de pertinenţă a individului, în sensul că fiinţa umană nu se defineşte prin originalitatea structurii sale interioare, ci numai prin rolurile jucate în situaţii date şi prin poziţiile sociale moştenite sau dobândite pe parcursul vieţii.

Potrivit lui Roger Bastide, funcţionează aici două “antiprincipii de individuaţie”1:

- pluralitatea elementelor constitutive ale persoanei- fuziunea individului cu spaţiul înconjurător şi cu contextul temporal în care se inserează.În ceea ce priveşte primul “antiprincipiu”, el se întemeiază

pe observaţia că, în concepţia unor populaţii precum dogonii sau triburile Bambara din Mali studiate de Marcel Griaule şi Germaine Dieterlen, echivalentul persoanei occidentale este un complex de elemente corporale, spirituale şi sociale ce poate cuprinde un număr impresionant de componente. Astfel, “persoana” dogon este alcătuită, pe lângă trupul perisabil, din opt principii spirituale individuale netransmisibile (printre care sufletul şi dublul2), forţa 1 Potrivit definiţiei propuse de filosoful empirist englez David Hume (1711-1776), principiul de individuaţie constă în invariabilitatea şi persistenţa neîntreruptă a unui obiect de-a lungul unui interval de timp determinat2 O trăsătură distinctivă a dublului o constituie capacitatea acestuia de a se desprinde de trup în timpul somnului, călătorind în timp şi spaţiu, ceea ce explică aventurile pe care individul le trăieşte în vis.

vitală, şi alte opt “seminţe”3, găzduite de clavicule, dintre care patru corespund punctelor cardinale şi restul celor patru elemente constitutive ale universului. Forţa vitală se prezintă ca un fluid vehiculat de sânge care poate proveni atât de la mama sau tatăl individului, cât şi de la un strămoş ce l-a desemnat special în acest scop, la fel cum şi acela a fost, la rândul său, ales de un străbun încă mai îndepărtat să îi moştenească puterea. Acest mod de transmitere face ca un anume procent din vitalitatea individului să provină chiar de la Nommo, părintele mitic al omenirii.

În compunerea persoanei Bambara intră, de asemenea, elemente heteroclite care se despart după moarte, urmând traiectorii diferite. Sufletul va fi găzduit într-un altar până la o nouă reîncarnare, în timp ce dublul se va întoarce în fluviu, la locuinţa geniului apei, iar forţa vitală va fi încredinţată unuia dintre urmaşi. Pe parcursul vieţii, sufletul sau numai o parte a lui poate sălăşlui în păr, de unde preocuparea insistentă pentru păstrarea şi îngrijirea podoabei capilare4.

În concepţia populaţiei Samo din Burkina Faso, “persoana” este alcătuită din nouă componente cu statut sensibil diferit: destinul individual, trupul, umbra, căldura, sudoarea, suflarea, viaţa, gândirea şi dublul. Unele dintre ele sunt ereditare (de pildă trupul, a cărui carne este moştenită de la mamă, în timp ce sângele provine de la tată), altele strict individuale (precum viaţa, vehiculată de sânge). Singur dublul este nemuritor şi el i-a fost dăruit omului de zeul suprem o dată cu suflarea. Destinul individual este, în general, predeterminat şi numai sufletul mamei îl mai poate modifica. La populaţia Gourmantché (tot din Burkina Faso), apare ideea interesantă a existenţei în placentă a unui semn care anunţă acest destin, asociată cu credinţa că o marcă similară prezentă în placenta originară a universului a predeterminat întreaga evoluţie ulterioară a lumii.

În această structură mozaicată a personalităţii umane se întâlnesc aşadar trei tipuri distincte de componente: unele strict individuale, altele moştenite, ce marchează inserţia individului în lanţul filogenetic, şi, în fine, altele simbolice, de natură să îl integreze în universul mitic. Unul dintre atributele personale care ilustrează această tripartiţie este numele. El se conferă în cadrul unor ceremonii solemne şi joacă triplul rol de a-l individualiza pe om, de a-l înscrie în succesiunea naşterilor5 şi de a-i asigura 3 Numite astfel întrucât poartă nume de cereale.4 Concepţii similare pot fi regăsite şi în alte spaţii culturale. Să ne reamintim numai de localizarea în păr a forţei biblicului Samson.5 La popoarele din vechime, copiii aceleiaşi familii erau adesea numerotaţi. Aşa se explică, de pildă, prenumele latine Quintus, Sextus, Decimus sau derivatele Septimius şi Octavius). La români, echivalentul latinului Primus, ori al italianului Primo, era Pârvu, provenit din numeralul ordinal slav care însemna tot "cel dintâi". În China toţi fraţii şi surorile poartă un nume comun al generaţiei lor plasat între prenume şi patronimic. De exemplu, Tse în Mao Tse

5

protecţia divină6. Cercetătorii au remarcat faptul că la canacii din Malaezia un individ poartă tot atâtea nume câte relaţii parentale, ancestrale, sociale, mitice, etc. poate contracta. Fiecare dintre acestea îl înscrie într-o serie legată de apartenenţa sa la un anume clan, la o clasă de vârstă, la o asociaţie iniţiatică, etc). Întrucât pot servi unor manipulări vrăjitoreşti, numele pot fi şi schimbate pentru ca forţa malefică să piardă urma purtătorului lor7.

Cât priveşte cel de al doilea antiprincipiu de individuaţie, fuziunea omului cu mediul înconjurător nu trebuie înţeleasă ca inexistenţa conştiinţei limitelor sale corporale, ci în sensul că individul îşi procură principalele determinări din situaţii, evenimente şi acţiuni ale unor forţe exterioare, fără referiri la subiectivitatea individuală. În aceste condiţii, s-ar putea afirma că subiectul uman centrat pe eu şi adesea obsedat de propria sa interioritate nu constituie un dat natural, ci produsul unei evoluţii istorice specifice Lumii Vechi euro-asiatice ce îşi află temeiurile în filosofia greco-romană şi în tradiţia iudeo-creştină.

Cronologic, prima accepţiune a cuvântului latin persona a fost aceea de mască. Cum actorii din teatrul antic purtau măşti8

adecvate rolului interpretat, cuvântul a început să desemneze tipul de personaj şi rolul jucat de acesta. Prin analogie, a ajuns apoi să se extindă şi asupra rolurilor sociale. Anumite demnităţi, ranguri, responsabilităţi în societate, averea şi alte atribute de acelaşi gen confereau cuiva statut de persona, cam în sensul în care vorbim astăzi de personalitate publică. Inclusă în dreptul roman, această accepţiune a ajuns până la noi. Se vorbeşte astfel despre persoane fizice şi juridice sau despre calitatea anumitor instituţii de a poseda personalitate juridică.

Ideea de virtus romana implica însă presupoziţia că pentru a te prenumăra printre personae trebuia să îndeplineşti anumite standarde de ordin moral. De aici o etică a persoanei, la cristalizarea

Dun (transcris astăzi Mao Zedong).6 Numele teoforice (care conţin denumirea unei zeităţi) abundau în Antichitate. Apollodor, Isidor, Minodora, Heliodor erau atribuite unor copii puşi sub ocrotirea lui Apollo, Isis, Minos sau Helios; Theodor şi Dorothea se bucurau de o protecţie divină nenominalizată (grecul Theos însemna zeu şi, mai apoi, l-a desemnat pe dumnezeul creştinilor). La iudei, teoforicele cuprindeau, cu precădere, particula El, formă prescurtată a apelativului divin Elohim şi, totodată, nume generic al zeului la mai toate popoarele semite. Aşa se explică prenume ca Michael, Daniel, Gabriel, Natanael, Rafael, Gamaliel, etc. 7 Ideea că numele constituie o componentă esenţială a personalităţii şi că el ne influenţează destinul stă şi la baza obiceiului ca oamenii care se călugăresc să adopte un nume nou, o schimbare profundă a vieţii fiind de neconceput dacă ea nu este însoţită şi de una onomastică. Totuşi, pentru a se asigura şi o anumită continuitate a personalităţii, se obişnuieşte ca iniţiala prenumelui să se conserve. Astfel, un mirean numit Ioan se va putea chema ca monah Ioanichie sau Ilarion, nu însă şi Calinic, ori Varlaam. 8 Funcţia măştii era triplă. Alături de purtarea coturnilor şi de căptuşirea abundentă a veşmintelor, ea contribuia la sporirea vizibilităţii actorului, oferea indicaţii asupra personajului interpretat (existau măşti "de statut" ce indicau condiţia socială – suveran, ostaş, sclav – şi măşti de caracterizare psihologică) şi, în fine, funcţiona ca un fel de portavoce, amplificând intensitatea glasului interpreţilor.

6

căreia şi-a adus o contribuţie decisivă filosofia stoică9. Pornind de la postulatul că nu putem numi bune sau rele decât lucrurile care depind de noi (celelalte sunt decise de zei, ale căror raţiuni nu le putem înţelege), stoicii au pus accentul asupra dreptului şi, totodată, a obligaţiei noastre de a ne făuri un “antidestin” interior prin care să contracarăm efectele destabilizatoare ale vicisitudinilor cărora viaţa ne obligă să le facem faţă. O dată ce fericirea nu depinde de circumstanţele exterioare, ci numai de echilibrul nostru lăuntric, stoicii au profesat un cult rigid al autoperfecţionării individuale, canalizându-şi eforturile pedagogice în direcţia unei educaţii care să ne ajute să îndurăm cu răbdare (“cu stoicism”) toate încercările sorţii. Prin preocuparea lor tenace pentru modelarea interioară a persoanei, ei au contribuit esenţial la îmbogăţirea acestui concept cu un conţinut moral fără de care el nu mai poate fi conceput astăzi.

Un nou pas înainte în evoluţia noţiunii de persoană s-a datorat acţiunii conjugate a neoplatonismului şi a teologiei creştine. Ideea de unicitate irepetabilă pe care o implică astăzi definiţia persoanei îşi are originile în conceptul de ipostază10 introdus şi definit de Plotin11 drept acea singularitate ontologică ce constituie principiul ultim de individuaţie.

Caracterizante pentru ipostază nu sunt trăsăturile ei exterioare, accidentale, ci determinările interne care îi garantează unicitatea. În cursul marilor dispute hristologice şi trinitare din secolul al III-lea, teologia creştină, aflată în căutarea unei soluţii care să împace monoteismul cu imaginea unei divinităţi întreite (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a statuat identitatea dintre persoană (gr. prósōpon) şi ipostază (gr. hypóstasis), afirmând că deşi Dumnezeu este unic prin natura Sa, El se prezintă sub forma a trei persoane deopotrivă nedespărţite şi neconfundate12, întrucât Dumnezeu este dragoste şi dragostea îi uneşte pe cei ce se iubesc fără a-i contopi.

Prin formularea dogmei Sfintei Treimi, conceptul de persoană îşi află împlinirea cea mai înaltă pentru că se încarcă cu un conţinut metafizic ce constituie temeiul demnităţii eminente a persoanei umane. Persoana devine astfel subiect de meditaţie

9 Denumit astfel după porticul (gr. stoa) sub care s-au ţinut primele cursuri ale acestei şcoli, curentul stoic a cunoscut mai multe epoci de înflorire. Prima s-a datorat întemeietorului său Zenon din Cittium (350-264) şi discipolilor acestuia Chrysippos şi Cleanthes din Assos, a doua lui Panaetius din Rodos (185-110) şi, în sfârşit, cea de a treia, şi cea mai importantă sub raportul impactului asupra culturii şi mentalităţilor de mai târziu, şcoala "romană" reprezentată de Seneca (4-65), Epictet (50-125) şi Marcus Aurelius (121-180). 10 În limba veche românească şi în literatura teologică ortodoxă, ipostas (din gr. hypóstasis).11 Trăitor în veacul al treilea (205-270), Plotin este autorul unei opere filosofice grupate de discipolul său Porphyrios (232-304) în şase cicluri de câte nouă cărţi numite Enneade, având succesiv drept obiect de studiu Omul, Destinul, Cosmosul, Sufletul, Intelectul şi Unul. Ultimele trei concepte sunt ipostaze sau ipostasuri în sensul definiţiei de mai sus.12 "Cei trei sori care Se compenetrează sunt o singură lumină" (Sfântul Ioan Damaschin, apud D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol I, p.290).

7

filosofică şi ax central al unuia dintre curentele cele mai generoase ale gândirii secolului al XX-lea: personalismul.

8

2. Personalismul filosofic

Iniţiatorul acestui curent a fost francezul Charles Renouvier (1815 -1903), gânditor cu o traiectorie ideatică sinuoasă. Inginer, adept al saint-simonismului, însufleţit de idealurile utopice ale unui socialism eclecaha

tic13, a adoptat ca metodă filosofică neocriticismul postkantian. Constatând că adevărurile prime pe care se sprijină cunoaşterea ştiinţifică sunt nedemonstrabile, Renouvier a ajuns la concluzia că ele nu pot fi decât obiecte ale credinţei. Personalismul pe care l-a proclamat către sfârşitul vieţii14 vede în aceasta o dovadă a liberului arbitru ce îşi află sursa şi justificarea în existenţa, ca dat primordial, a persoanei divine libere şi creatoare.

Generaţia următoare de personalişti este reprezentată de Lucien Laberthonnière (1860-1932) şi Maurice Blondel (1861-1949). Filosof şi teolog, Laberthonnière s-a aflat într-un permanent război cu autorităţile ecleziastice15. Personalismul său este unul declarat creştin, întemeiat pe o metafizică a carităţii. Pentru Laberthonnière, persoanele umane sunt realitatea prin excelenţă. Paradoxul persoanei constă în faptul că ea aspiră simultan către autonomie şi comuniune, doreşte să se afirme ca entitate independentă, dar, în acelaşi timp, simte şi nevoia apropierii de alte persoane. Numai iubirea creştină poate rezolva această aparentă contradicţie.

Or, iubirea nu se poate manifesta decât prin acţiune, idee preluată de la prietenul său Blondel, care nu înceta să sublinieze faptul că “creştinismul nu este o teorie, ci un mod de a trăi”.. Ideea că raţiunea se poate hrăni din ea însăşi e pură iluzie. Alimentul raţiunii îl constituie practica activă şi, potrivit lui Blondel, acţiunea devine astfel locul geometric al întâlnirii dintre raţiune şi credinţă.

Alţi trei gânditori francezi, născuţi cu toţii în acelaşi an, Jean Lacroix (1905-1986), Emmanuel Mounier (1905-1950) şi Maurice Nédoncelle (1905-1976), ilustrează faza matură a personalismului. Cronicar de carte filosofică timp de câteva decenii la ziarul Le Monde, Jean Lacroix16 a subliniat în repetate rânduri că personalismul nu este un sistem, ci “un umanism”. El reprezintă cu mult mai mult decât un curent filosofic care s-a bucurat de o vogă 13 Renouvier a publicat în anul revoluţiei de la 1848 un "Manual republican al omului şi cetăţeanului".14 Cartea lui intitulată Personalismul a apărut chiar în anul morţii sale, 1903.15 Atât lucrarea sa din 1903 Încercări de filosofie religioasă cât şi revista Anale de filosofie creştină (1905) au fost puse la index de Sfântul Oficiu, iar autorul lor s-a văzut obligat să publice sub numele unui prieten, preotul Sanson de la catedrala Notre Dame din Paris.16 Autor al unor lucrări de referinţă precum: Vocaţie personală şi tradiţie naţională, Persoană şi dragoste, Marxism, existenţialism, personalism, Personalismul ca antiideologie şi, în fine, sinteza finală Personalismul (1981).

9

trecătoare, căci personalismul constituie o analiză cinstită şi indispensabilă a problemelor omului, iar dacă nu dorim să îl lăsăm pe acesta pradă nici sălbăticiei instinctuale şi nici dezumanizării tehniciste, trebuie să înţelegem că persoana nu este reductibilă la condiţionările sale biologice sau culturale. Filosofia contemporană are de ales între a fi o ideologie, adică o mistificare interesată a realităţii, şi o meditaţie sinceră asupra condiţiei umane, în care caz nu poate fi decât personalistă.

În 1932, Emmanuel Mounier a fondat revista Esprit, expresie teoretică a personalismului comunitar, pe care avea să o conducă până la moartea sa prematură. Dezgustat de “murdara maşinărie universitară”, Mounier a părăsit de timpuriu spaţiul academic, consacrându-se în totalitate revistei sale, din care a făcut o tribună a unui nou spiritualism. Deşi catolic fervent, el afirma că personalismul nu este o filosofie creştină, ci un discurs asupra problemelor omului ce poate fi ţinut atât de credincioşi cât şi de necredincioşi. În general, spunea Mounier, spiritualul are o sferă mai largă decât religiosul, fiindcă include orice relaţie trăită cu valorile. Desfăşurându-şi activitatea într-o perioadă de ascensiune a marxismului şi de agitare a ideii revoluţiei sociale, el susţinea, în opoziţie cu ideologia de stânga, că “revoluţia va fi una spirituală sau nu va fi deloc”, deoarece “opresiunea nu este numai un fapt economic şi politic; ea se află cuibărită în textura propriilor noastre inimi”. Persoana nu trebuie privită ca o entitate juridică pe care trebuie să o apărăm împotriva tendinţelor colectiviste. Dimpotrivă, ea nu se împlineşte decât în comunitate. Persoana nu se opune colectivităţii, ci individului, fiinţă izolată, obiect aritmetic, element al unei mase nediferenţiate. Ea este subiectul autocreator, deoarece “reprezintă singura realitate cunoscută de noi şi pe care o făurim din interior”. Persoana se cucereşte printr-un efort de personalizare. În opoziţie cu individul, entitate închisă, persoana se deschide către transcendent, către comunitate şi către univers prin chiar negarea individualităţii sale. “Omul concret este omul care se dăruieşte”. Vizând transformarea interioară, atitudinea personalistă implică angajarea, căci personalismul este, înainte de toate, o practică. Angajarea la care se referă Mounier e însă una principial diferită de aceea propovăduită de marxişti. “Contra lui Marx, afirmăm că nu există civilizaţie şi cultură umană dacă ele nu sunt orientate metafizic”17.

Într-o direcţie asemănătoare este dirijată şi meditaţia lui Maurice Nédoncelle asupra intersubiectivităţii. Observând că “prin calitatea sa de persoană omul este condamnat să fie singur pe lume”, gânditorul insistă asupra imperativului ca fiecare dintre noi

17 Toate citatele provin din articolul consacrat lui Mounier în Dictionnaire des philosophes, Encyclopædia Universalis, Albin Michel, Paris, 1998, pp. 1095-1097.

10

să acţioneze în aşa fel încât să iasă din sine, ajungând să perceapă existenţa reală a celorlalţi. În acest proces, dragostea joacă un rol esenţial, dar ea s-a văzut cantonată, ca urmare a unei evoluţii istorice nefericite, într-o subiectivitate exclusiv individuală.

Problema dragostei l-a preocupat şi pe personalistul german Max Scheler (1874-1928). Critic sever al lui Kant, căruia îi reproşa uscăciunea concepţiei sale filosofice, acest evreu convertit la credinţa catolică, de care avea să se despartă, de altfel, către sfârşitul vieţii, definea persoana în opoziţie cu eul înţeles ca obiect al percepţiei interne, al introspecţiei psihologice, pe care îl numea, în derâdere, “idolul cunoaşterii de sine”. Pentru Scheler, dragostea, departe de a fi oarbă cum se afirmă adesea, este luciditatea însăşi. Ea constituie singurul mijloc de a descoperi valoarea reală a unei fiinţe umane, de a deosebi valorile, de a cunoaşte adevărata natură a lucrurilor. Pentru a înţelege persoana trebuie să ne îndreptăm privirea către actele intenţionale ale acesteia, deoarece specificul personal se manifestă în acţiunile subiectului şi evoluează o dată cu ele. Sfântul, geniul, eroul, artistul dau seamă de această dimensiune activă a persoanei, dar dincolo de ierarhia exemplară căreia îi aparţin ei, există o valoare paradigmatică a fiecărei persoane umane pe care ne-o revelează luciditatea iubirii.

Spaţiul cultural ortodox a dăruit şi el lumii un reprezentant exponenţial al personalismului: rusul Nikolai Berdiaev (1874-1948)18. Analist profund al spiritualităţii medievale, el a constatat că de-a lungul istoriei europene a avut loc o răsturnare a raporturilor omului cu divinitatea. Dacă Evul Mediu punea accentul pe Dumnezeu în detrimentul omului, epoca modernă a pus accentul pe om în detrimentul lui Dumnezeu. Or, ambele concepţii sunt eronate. Numai pornind de la modelul exemplar al divino-umanităţii lui Hristos putem concilia credinţa în Dumnezeu cu încrederea în om. Persoana umană trebuie privită nu doar ca un microcosmos, ci şi ca un microtheos, o manifestare în mic a prezenţei divine. Viitorul, după Berdiaev, aparţine unui creştinism paracletic19, capabil să ilumineze totul, chiar şi infernul, idee afină cu doctrina apocatastazei formulată cândva de Origen (185-254)20. Pentru Berdiaev, lumea empirică, accesibilă simţurilor, nu epuizează 18 După ce a profesat timp de numai doi ani la Universitatea din Moscova, Berdiaev a fost expulzat de regimul bolşevic, ajungând la Berlin, unde a publicat cartea ce avea să îl facă celebru în Occident, Un nou Ev Mediu. Stabilit apoi în Franţa, a editat aici revista Puti ("Calea"), în care milita pentru întâlnirea dintre spiritualitatea occidentală şi cea răsăriteană în locul geometric al unui creştinism mai mistic decât cel catolic şi mai ancorat în social decât cel ortodox. Societatea Acţiunea ortodoxă ale cărei acţiuni le inspiră şi dirijează în timpul celui de al doilea război mondial a salvat un mare număr de evrei. Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat, precum şi renumele de profet al timpurilor moderne i-au adus în 1947, cu numai un an înainte de moarte, decernarea titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Cambridge. 19 Paraclet ("Mângâietor") este numele cu care Mântuitorul îl desemnează pe Sfântul Duh în ultima cuvântare ţinută apostolilor, la Cina cea de Taină (Ioan, 14, 16).

11

realul. Dincolo de ea, există un adânc al existenţei care se revelează în experienţele sfinţilor, ale misticilor şi profeţilor, dar tot atât de bine poate fi sesizat şi în transparenţa unei priviri. Persoana aparţine acestei lumi ascunse ce se cere descoperită, la fel cum Dumnezeu trebuie şi el redescoperit mereu pentru că omul tinde să îl transforme necontenit într-un idol.

Înainte de a încheia acest capitol, să mai menţionăm şi tentativa românească de elaborare a unui personalism energetic al cărei autor este Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957). Ideea sa era aceea de a realiza o sinteză între personalism şi energetismul lui Wilhelm Friedrich Ostwald (1853-1932), savant şi gânditor, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1909. Filosoful român vede în evoluţia universului un scenariu al cărui scop ultim este desăvârşirea persoanei umane, subordonate paradigmei divine a unui Dumnezeu personal.

20 Teolog de limbă greacă din Alexandria, Origen este autorul unei opere enorme, care cuprindea circa 2000 de lucrări, nu toate ajunse până la noi. Recunoscut drept adevăratul întemeietor al teologiei ştiinţifice răsăritene, el a influenţat considerabil evoluţia ideilor religioase creştine. Biserica nu şi-a însuşit însă şi doctrina apocatastazei (gr. apokatástasis = restaurare), potrivit căreia la sfârşitul lumii un foc curăţitor va purifica atât pe păcătoşi cât şi pe diavoli, dăruindu-le trupuri eterice şi readucându-i la starea de nevinovăţie şi fericire extatică dinainte de căderea în păcat.

12

3. Persoană şi personalitate

Principala dificultate de care se loveşte studiul persoanei constă în faptul că, prin însăşi natura sa, persoana nu se pretează unei cercetări ştiinţifice. O caracteristică generală a ştiinţei este aceea că ea nu operează cu obiecte concrete, ci cu modele care descriu proprietăţi şi comportamente ale unor clase de obiecte. Tocmai în aceasta rezidă forţa şi eficacitatea practică a ştiinţei. Formularea unei ecuaţii care să prevadă modul în care va cădea cutare lucru aruncat de o persoană anume într-un loc şi la un moment determinate nu ar servi la cine ştie ce. În schimb, legea newtoniană a căderii corpurilor se dovedeşte de mare utilitate tocmai întrucât ne permite să descriem traiectoria într-un câmp gravitaţional a oricărui corp dotat cu masă, indiferent de aspectul concret al acestuia. Corpul material la care se referă această lege nu mai este un obiect anume, ci un model fizic abstract a cărui principală calitate este chiar generalitatea sa.

Or, dacă există o trăsătură definitorie a persoanei, aceasta este, mai presus de orice, unicitatea sa incomparabilă. Ar fi absurd să vorbim despre clase de persoane la fel cum vorbim despre clase de obiecte neînsufleţite sau de animale, căci am anula astfel exact ceea ce este cel mai caracteristic persoanelor, disimilaritatea lor funciară, faptul de a fi mereu şi pretutindeni “tot una şi una”. Acesta este şi motivul pentru care psihologii ignoră, în general, conceptul de persoană şi preferă să se ocupe de o noţiune mai uşor de stăpânit şi investigat: personalitatea.

În termenii comentariului de mai sus, dacă persoana este un obiect nemodelabil, personalitatea e chiar un model. În calitatea sa de “macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”21, personalitatea este decompozabilă în trăsături organizate în structuri ierarhice (G. Allport identifică una-două trăsături cardinale, un număr restrâns de trăsături centrale şi o sumedenie de trăsături secundare), care pot fi puse în evidenţă prin teste de personalitate. Termenul de model figurează chiar în definiţia propusă de H. S. Sullivan, conform căreia personalitatea este “un model de durată relativă al situaţiilor periodice interpersonale ce caracterizează viaţa umană”22. Demnă de reţinut în această definiţie este şi recurgerea la ideea de raport interpersonal pentru a se caracteriza personalitatea. Cu alte cuvinte, interacţiunea personală nu se stabileşte între entităţi preexistente, ci între agenţi care se construiesc şi împlinesc ei înşişi în cadrul relaţiilor pe care 21 Popescu-Neveanu, Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, 1978, p. 533.22 Idem, p.534.

13

le contractează. Observaţia este importantă în contextul de faţă, fiindcă ne atrage atenţia asupra importanţei comunicării interpersonale pentru formarea noastră ca persoane.

Din perspectiva psihologiei, personalitatea posedă patru caractere definitorii: individualitatea, autonomia, stabilitatea (consistenţa) şi specificitatea motivaţiilor.

Individualitatea este pusă în evidenţă atunci când, plasaţi în condiţii de mediu identice şi solicitaţi de stimuli identici, subiecţi diferiţi reacţionează diferit. Caracteristicile care îi disting pe indivizi unul de altul sunt de ordin atât genotipic cât şi fenotipic, iar ştiinţa geneticii ne explică convingător de ce apariţia a doi indivizi cu acelaşi patrimoniu ereditar (cu excepţia gemenilor monozigoţi) este cu totul improbabilă. Termenul de individ trimite la ideea de indivizibilitate, valabilă numai pentru metazoarele superioare. În plan psihologic, caracterele individuale pot fi evidenţiate prin baterii de teste sau chestionare menite să evalueze unde se situează subiectul în cauză în raport cu media populaţiei căreia îi aparţine.

Autonomia înseamnă, etimologic vorbind, “conducerea după legi proprii” (din gr. autós = el însuşi şi gr. nómos = lege). Ea nu trebuie înţeleasă însă drept una absolută, bazată exclusiv pe un determinism intern, fiindcă reacţiile noastre depind şi de specificul circumstanţelor exterioare. Atât doar că aceste circumstanţe nu sunt niciodată constrângătoare prin ele însele. Evenimentele contează mai ales prin semnificaţia pe care le-o acordă subiectul. El poate fi mai vulnerabil decât alţii la un anumit fel de situaţie şi de aceea va reacţiona la apariţia acesteia într-un mod cu totul disproporţionat în raport cu alţi semeni ai săi. De fiecare dată când se întâmplă un asemenea lucru explicaţia trebuie căutată în structura de personalitate a individului. Una dintre reuşitele psihanalizei freudiene a fost aceea de a fi dezvăluit modul în care operează sistemele de protecţie psihică împotriva riscului ca anumiţi stimuli externi să pericliteze grav echilibrul personalităţii.

Stabilitatea (consistenţa) se referă la expectaţiile reciproce ale indivizilor. Putem vorbi de consistenţă atunci când un subiect se comportă într-o împrejurare dată într-un mod previzibil, adoptând o conduită care se dovedeşte reiterabilă de fiecare dată când este pus în situaţii asemănătoare. În prima jumătate a secolului al XX-lea, teza dominantă printre psihologii de orientare behavioristă a fost aceea că stabilitatea personalităţii este un concept cel puţin îndoielnic. În încercarea de a edifica o “psihologie obiectivă”, behavioriştii afirmau imposibilitatea cunoaşterii directe a structurilor mentale, negând introspecţiei calitatea de metodă de cercetare ştiinţifică. În aceste condiţii, singura cale de analiză psihologică rămânea cea “comportamentistă”, bazată pe evaluarea, eventual statistică, a tipurilor de reacţii pe care le generează o

14

situaţie-stimul dată. Or, dacă psihicul este tratat ca o “cutie neagră” inaccesibilă metodelor ştiinţifice de cercetare, singurul indicator al stabilităţii acestuia fiind consecvenţa reacţiilor comportamentale, se poate ajunge uşor la concluzia inexistenţei oricărei stabilităţi interne a individului. Urmând sugestiei lui Thorndike (1903), Hartshorne şi May au observat că orice om poate fi, alternativ, cinstit sau necinstit în funcţie de circumstanţe, pentru ca în anii '60 ai secolului trecut Mischel să conchidă, pe baza analizei corelaţiilor statistice, că inconsecvenţa este însăşi regula generală a comportamentului uman. Era contrazisă astfel experienţa empirică multimilenară potrivit căreia există conduite asociate sistematic anumitor trăsături de caracter dominante23.

Totuşi, pe la începutul deceniului al optulea, revine în forţă vechea concepţie privind dependenţa comportamentului de structura de personalitate. Renumitul psiholog contemporan H. J. Eysenck a ajuns la concluzia, exact contrară celei a lui Mischel, că stabilitatea este un fapt absolut incontestabil. Rezultatele sale se dovedesc astfel convergente cu teoriile psihanalitice, conform cărora personalitatea individului determină reacţiile acestuia în mai mare măsură decât particularităţile concrete ale situaţiilor la care este supus. Catell definea chiar personalitatea drept “acel ceva care permite să se prezică ce va face un individ într-o situaţie determinată”. O poziţie mai echilibrată exprimă Magnusson şi Endler, pentru care “persoana şi situaţiile constituie o structură legată în mod inextricabil, întrucât persoana devine o abstracţiune în afara oricărei aşteptări obiective”.

Rezultă că nu putem vorbi de persoană/personalitate în afara interacţiunii cu alte persoane/personalităţi, condiţie prezentă şi în alte definiţii ale unor psiho-sociologi cunoscuţi. Astfel, pentru G. H. Mead şi T. Parsons: “personalitatea constituie un set de roluri (subl. n.) şi valori interiorizate, iar pentru H. S. Sullivan ea este “modelul de durată al situaţiilor periodice interpersonale ce caracterizează viaţa umană”.

Specificitatea motivaţiilor are un rol determinant în conduita individului, ea reprezentând un factor fără de care personalitatea umană ar fi de neînţeles. Motivaţiile sunt stimuli interni ce îndeamnă la acţiune, dar care nu pot fi sesizaţi în mod direct, ci numai prin efectele lor. În trecut se făcea distincţie între motivaţiile primare, zise şi “animale”, bazate exclusiv pe

23 Nu mai puţin de 66 de măşti distincte indicau spectatorilor de teatru din Antichitatea greco-romană ce tip uman era întruchipat de actorii respectivi, fapt care permitea publicului să anticipeze conduita ulterioară a personajelor, părând de la sine înţeles că oamenii se poartă în conformitate cu natura lor psihologică şi morală. Inconsistenţa a surprins întotdeauna neplăcut: de aici şi cererea de consecvenţă comportamentală ilustrată de un dicton popular precum "ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul!".

15

homeostazie24, adică tinzând să restabilească un echilibru anterior de fiecare dată când acesta este ameninţat de factori perturbatori externi, şi motivaţiile specific umane, care depăşesc simpla dorinţă de conservare, prin renunţarea deliberată la echilibrul actual în favoarea unuia viitor. Forţa de dezvoltare intrinsecă a omului despre care vorbeau un Carl Rogers sau un Abraham Maslow s-ar baza tocmai pe acest din urmă tip de motivaţie.

La o analiză mai atentă, lucrurile s-au dovedit însă ceva mai complicate. Pe de o parte, şi în lumea animală se întâlnesc forme autotelice care presupun un risc individual (ca, de exemplu, în comportamentul de explorare al multor vietăţi) şi care contravin prin aceasta tendinţei conservative pure. Mai mult decât atât, unele animale pot acţiona în vederea obţinerii unei recompense strict simbolice, cu valoare “estetică”!25. Pe de altă parte, într-un anumit tip de abordare, opoziţia homeostatic-autotelic dispare chiar şi în cazul omului dacă atunci când se vorbeşte de adaptare se au în vedere nu numai mediul extern, ci şi cel intern (milieu intérieur, potrivit terminologiei propuse de Claude Bernard). Privit din acest punct de vedere, omul care întreprinde o acţiune ce îi pune viaţa în pericol o face, oricât de nobile i-ar fi motivaţiile, tot din considerente de ordin homeostatic, în încercarea de adaptare la cerinţele mediului său intern constituit din normele, valorile şi credinţele intime după care se conduce în viaţă. Se ajunge astfel la concluzia paradoxală că până şi martirul celei mai generoase cauze acţionează în virtutea unei motivaţii “animale”!

La drept vorbind, fiindcă nimic nu este nou sub soare, disputa legată de opoziţia homeostatic versus autotelic readuce în atenţie străvechea distincţie feminin versus masculin prezentă în mai toate culturile tradiţionale. De la dualitatea yin versus yang aflată la baza cosmologiei şi metafizicii chineze până la simbolismul planetar al lunii şi soarelui din astrologia babiloniană, feminitatea a fost considerată întotdeauna drept caracterizată prin conservatorism şi prudenţă, iar masculinitatea prin iniţiativă şi spirit de aventură, adică exact acele caracteristici care constituie trăsăturile definitorii ale motivaţiilor homeostatice şi, respectiv, autotelice. Coexistenţa în inconştientul individual a celor două componente de “gen” sub forma elementelor arhetipale animus şi anima constituie una dintre contribuţiile originale ale psihanalizei jungiene.

24 Termenul a fost introdus de A. Cannon în anii '20 ai secolului trecut (apud Tony Malim, Ann Birch, Sheila Hayward, Psihologie comparată, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p.80).25 H. F. Harlow, M. K. Harlow şi D. R. Meyer (Learning Motivated by a Manipulation DriveI, Journal of Experimental Psychology, 40, 228-234) au constatat că "maimuţele rezolvă puzzle-uri şi alte sarcini, chiar în condiţiile în care singura recompensă care li se acordă este permisiunea de a privi alte maimuţe printr-o fereastră. La prima vedere, comentează Tony Malim, Ann Birch şi Sheila Hayward (Op. cit. , p.86), în acest fapt nu există nici un beneficiu intrinsec: observarea altor indivizi nu duce la învăţarea unui comportament care le-ar putea salva viaţa şi nici nu îndeplineşte o funcţie homeostatică".

16

Potrivit concepţiei lui Karl Gustav Jung (1875-1961), psihicul uman este constituit dintr-un ansamblu de structuri arhetipale care cuprinde sinele, eul, persona, umbra şi “complexul contrasexual” anima/animus.

Sinele înglobează atât potenţialităţile străvechi ale speciei umane, cât şi aspiraţiile spirituale ale omului. Jung însuşi îl resimţea ca pe o resursă profundă pe care o denumise încă din copilărie “personalitatea numărul doi” şi în care vedea o manifestare a prezenţei divine în lăuntrul sufletului uman.

Eul reprezintă centrul conştiinţei şi de raporturile sale cu sinele depinde stabilitatea personalităţii noastre. Sentimentul identităţii personale este dat de persistenţa eului, pe care îl simţim ca fiind acelaşi de-a lungul întregii vieţi, indiferent de situaţiile prin care trecem şi de schimbările pe care le suferă conştiinţa noastră. Copilăria şi tinereţea sunt perioade de afirmare a eului, pentru ca în a doua parte a vieţii acesta să cedeze iniţiativa în favoarea sinelui. Jung considera drept o datorie a omului ca, o dată cu înaintarea în vârstă, să acorde sinelui o importanţă sporită. Numai astfel procesul de individuaţie (termen creat de Jung), are şanse să conducă la cristalizarea unei conştiinţe superioare.

Persona, pe care savantul elveţian a mai denumit-o şi “arhetip social” sau “de conformare”, adună în sine toate trăsăturile socialmente acceptabile pe care le posedăm sau credem că le posedăm şi pe care ne place să le etalăm în faţa celor cu care venim în contact. Ea se asociază mai întotdeauna cu o anumită nuanţă de prefăcătorie şi îşi are originile încă în copilărie când ne străduiam să fim pe placul părinţilor şi al educatorilor noştri.

În schimb, trăsăturile ce ne-ar pune într-o lumină proastă în ochii celorlalţi sunt reprimate, ascunse, şi ele formează componenta numită Umbra, de care, prin mecanisme precum refularea, proiecţia şi negarea încercăm să scăpăm, fie împingând-o în subconştient, fie atribuind-o altora, fie nerecunoscându-i pur şi simplu existenţa. Xenofobia şi rasismul s-ar explica tocmai prin proiectarea umbrei noastre asupra celor care reprezintă alteritatea (“L'enfer c'est les autres” scria Jean-Paul Sartre) .

În fine, alături de principiile arhetipale feminin şi masculin caracterizate prin predominanţa Erosului şi, respectiv a Logosului (raţiune, judecată, discernământ), fiecare structură psihică particulară conţine şi un “complex contrasexual” complementar: în fiecare femeie sălăşluieşte un animus şi în fiecare bărbat o anima. În temeiul principiului coincidentia oppositorum, Jung afirmă că există o relaţie de complementaritate între persona şi animus/anima, în sensul că “tot ceea ce ar trebui să se afle în chip firesc în atitudinea exterioară, însă lipseşte vădit, se va găsi fără greş în

17

atitudinea lăuntrică”26. Aceasta înseamnă că, de exemplu, un bărbat care exhibă o virilitate ostentativă posedă de fapt trăsături interioare de tip feminin mai accentuate decât alţi semeni ai săi. Analizând experienţa îndrăgostirii, cercetătorul a ajuns la concluzia că aceasta survine atunci când întâlnim o persoană ale cărei trăsături coincid sau seamănă într-o măsură însemnată cu animusul sau anima noastră.

Una dintre contribuţiile cele mai importante ale psihologiei analitice jungiene a fost clasificarea tipurilor de personalitate în funcţie de procesele psihice dominante şi de natura introvertită sau extravertită a subiecţilor respectivi. Conceptele de introvertire şi extravertire nu îi aparţin însă lui Jung. Ele au figurat pentru prima dată într-o clasificare a temperamentelor propusă de părintele psihologiei experimentale Wilhelm Wundt (1832-1920).

Savantul german a reanalizat vechea tipologie a temperamentelor stabilită în Antichitate de medicul grec Hippocrat (cca. 460 - 377), demonstrând compatibilitatea acesteia cu rezultatele psihologiei moderne. Astfel, dacă se porneşte de la opoziţiile introvertit vs. extravertit şi emotiv (nevrotic) vs. stabil, prin combinări ale acestor factori se regăsesc cele patru temperamente hippocratice: sangvin, coleric, flegmatic şi melancolic.

Tipul sangvin este extravertit şi stabil şi se prezintă ca un individ sociabil, vesel, optimist. Sub raport comunicaţional, prezintă calităţi superioare celor ce caracterizează celelalte temperamente, fiindcă dezvoltă uşor relaţii interpersonale şi posedă simţul umorului, atrăgându-şi simpatia anturajului.. Tipul coleric este extravertit şi nevrotic, ceea ce îi produce o stare de agitaţie permanentă şi îl face activ, excitabil, egocentric şi înclinat spre histrionism. Comunică mai greu cu semenii, întrucât este înclinat către rigiditate şi intoleranţă, se comportă adesea arogant şi nu are răbdare să asculte opiniile contrare convingerilor sale. Tipul flegmatic este introvertit şi stabil şi se distinge prin calm, măsură, autocontrol. În contrast cu colericul, care trăieşte totul la modul paroxistic, el cunoaşte rareori stări extreme de fericire sau desperare. Echilibrul său emoţional face din flegmatic un bun partener de discuţie, pentru că nu se înfierbântă excesiv, este afabil şi conciliant, ştie să îl asculte şi să ţl respecte pe interlocutor. În fine, melancolicul este introvertit şi nevrotic şi, în consecinţă, are o fire meditativă, este serios dar şi suspicios şi alarmist. Comunică anevoie, fiind înclinat mai degrabă către o viaţă solitară. Cade uşor pradă stărilor de depresie şi evită dialogul cu persoanele agresive

26 The Collected Works of C. G. Jung, Routledge, vol. VI, § 806 apud Anthony Stevens, Jung, Humanitas, 1996, p.84.

18

sau ironice. Situat la antipodul sangvinului, are toate şansele să fie pe atât de nefericit pe cât de încântat de sine e acela.

Caracterizările de mai sus ar părea să sugereze că fericirea şi, respectiv, nefericirea ţin de o anume predestinare, o dată ce temperamentul este moştenit şi nu stă în puterea noastră să îl modificăm. Or, în opinia comună, fericirea depinde de existenţa unor împrejurări favorabile, condiţiile invocate cel mai frecvent fiind un venit substanţial, o viaţă de familie împlinită, prieteni devotaţi, o slujbă care să ofere satisfacţii profesionale, o formă fizică bună. “Decât sărac şi bolnav, mai bine bogat şi sănătos” e nu numai o opţiune a unui popor măcinat de maladii şi mizerie, ci şi una general umană. Totuşi experienţa socială arată că lucrurile nu sunt atât de simple. Depresiile şi sinuciderile nu sunt mai puţin frecvente printre bogătaşi decât printre cerşetori, în lumea vedetelor şi a sportivilor adulaţi, decât în rândurile paraplegicilor şi a handicapaţilor.

O explicaţie convingătoare a acestui paradox o oferă Harry Helson, în cadrul teoriei “nivelurilor de adaptare”. El susţine că o situaţie care corespunde aşteptărilor noastre nu ne poate face nici fericiţi, nici nefericiţi, ea constituind un soi de “nivel zero” al echilibrului nostru sufletesc. Doar apariţia unor evenimente mai favorabile decât cele prevăzute poate constitui o sursă de fericire. Din păcate însă, un şir mai lung de asemenea întâmplări ne ridică ştacheta pretenţiilor. Ca urmare, nivelul nostru de adaptare creşte şi încetăm să ne mai simţim fericiţi. Acum, pentru a atinge din nou fericirea avem nevoie de alte evenimente plăcute şi astfel se declanşează un proces de escaladare pe care Helson îl numeşte hora hedonistă. Concluzia paradoxală ar fi că fericirea obţinută la un moment dat sporeşte şansele nefericirii viitoare, deoarece ne împinge pe niveluri de adaptare superioare, unde perspectivele unei fericiri de durată devin tot mai reduse. În România tranziţiei actuale standardul de viaţă al unora dintre compatrioţii noştri creşte necontenit fără ca “diagrama” stării de fericire a acestora să urmeze o dinamică asemănătoare.

În acelaşi sens pledează şi cercetările întreprinse asupra unor persoane nevoite, în urma unor circumstanţe de viaţă extrem de nefavorabile, să se fixeze pe un nivel de adaptare foarte scăzut. Profesorul Philip Brickman de la Universitatea din Evanston (Illinois), analizând evoluţia stării psihice a victimelor unor accidente de circulaţie rămase paralizate, a constatat că după circa doi ani de la accident gradul de fericire al acestora a ajuns să nu se mai deosebească de al persoanelor sănătoase, iar Richard Schulz şi Susan Decker de la Universităţile din Pittsburg şi Portland au ajuns la concluzia că o infirmitate şi mai lungă (în jur de 20 de ani) îi face pe tetraplegici şi paraplegici să îşi aprecieze situaţia drept una

19

prielnică, întrucât i-a făcut mai răbdători şi înţelegători, convingându-i totodată de superioritatea spiritului asupra trupului. La noi în ţară experienţa carcerală a unor scriitori credincioşi sau convertiţi în penitenciar a produs cărţi precum Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhard sau Binecuvântată fii, închisoare de Valérie Grossu ale căror titluri vorbesc de la sine despre rolul decisiv al acceptării unei condiţii de viaţă vitrege (nivel foarte scăzut de adaptare) în atingerea stării de fericire.

Să mai menţionăm în treacăt, înainte de a părăsi acest subiect, că printre premisele fericirii nu se numără nici inteligenţa (conştientizarea problemelor lumii e, mai degrabă, o sursă de frământări şi nelinişte) şi nici tinereţea (înaintarea în vârstă antrenează adesea o stare de împăcare, un anumit fel de seninătate în faţa vieţii). În schimb, instituţia “desuetă” a căsniciei pare să constituie în continuare o sursă de fericire. Hans Eysenck şi Michael Eysenck au ajuns la concluzia că şansele de a fi fericit ale unui bărbat căsătorit sunt de trei ori mai mari decât ale unuia divorţat şi de cinci ori mai mari decât ale unui văduv. Această tendinţă se menţine şi în cazul femeilor, dar diferenţele dintre cele trei categorii (căsătorită, divorţată, văduvă) nu sunt la fel de mari, rezultat care zdruncină o altă prejudecată, aceea că femeile ar avea mai mult de câştigat de pe urma căsniciei decât bărbaţii (ele însele gândesc astfel încă din copilărie, când se joacă de-a soţiile, ceea ce băieţii nu ar face niciodată).

Merită menţionate în acest context rezultatele cercetărilor efectuate de Paul Costa şi Robert McCrae de la Institutul naţional pentru studierea procesului de îmbătrânire din Baltimore (Maryland). Pornind de la premisa că persoanele care au mai multe trăiri pozitive decât negative sunt mai fericite decât cele la care acest raport este inversat, cei doi psihologi au analizat cum se poziţionează din acest punct de vedere indivizii extravertiţi şi introvertiţi, nevrotici şi stabili. O primă constatare a fost aceea că, deşi în materie de trăiri negative nu diferă sensibil de introvertiţi, extravertiţii au mai multe trăiri pozitive decât aceştia. O a doua a avut în vedere opoziţia stabil vs. nevrotic: de data aceasta numărul trăirilor pozitive s-a dovedit practic identic, însă al celor negative era sensibil mai mare în cazul nevroticilor.

Se confirmă astfel dependenţa de temperament a stării de fericire a indivizilor. În calitatea lor de extravertiţi stabili, sangvinii sunt cei mai fericiţi, fiindcă adaugă un minim de trăiri negative numărului maxim de trăiri pozitive care îi caracterizează. La polul opus se situează introvertiţii nevrotici, adică melancolicii. Aceştia cumulează neşansa unui număr maxim de trăiri negative cu aceea a unui minim de afecte pozitive.

20

Revenind la concepţia despre personalitate a lui Karl Jung, e de menţionat faptul că atributele de introvertire şi extravertire constituie şi pentru acesta o modalitate esenţială de diferenţiere a tipurilor psihologice. Într-o definiţie succintă, extravertitul este individul care acordă o importanţă mai mare evenimentelor obiective, exterioare, iar introvertitul acela care pune accentul pe evenimentele subiective, interioare. Extravertitul este deschis, adaptabil, plin de iniţiativă, ofensiv, introvertitul – şovăielnic, reflexiv, retras, defensiv. Tipologia personalităţii în viziunea lui Jung se bazează atât pe dihotomia introvertit vs. extravertit, cât şi pe ipoteza că oamenii se nasc cu “înzestrări psihologice” ce pot fi clasificate în patru tipuri principale: tipul senzaţie, tipul sentiment, tipul intuiţie şi tipul gândire. Prin combinarea acestora cu fiecare dintre elementele cuplului introvertire – extravertire, se obţin opt feluri de personalitate:

1. Tipul senzaţie extravertit, individ iubitor de emoţii puternice care ştie să se bucure de viaţă, aflat mereu în căutare de experienţe inedite (genul pilot de curse, alpinist, explorator).

2. Tipul senzaţie introvertit, persoană ultrasensibilă, înzestrată cu o memorie prodigioasă a culorilor, sunetelor, parfumurilor, senzaţiilor gustative şi tactile (genul pictor sau compozitor impresionist).

3. Tipul sentiment extravertit, afabil şi plin de solicitudine faţă de semeni, prietenos şi gata să te ajute la nevoie (genul asistent social, relaţionist).

4. Tipul sentiment introvertit, mai degrabă tăcut şi retras, dar capabil, potrivit lui Jung, să îi influenţeze pe ceilalţi în mod ascuns prin simpla sa prezenţă datorită potenţialului de afectivitate pe care îl posedă.

5. Tipul intuiţie extravertit, personaj inovator, capabil să identifice fulgerător soluţia unei probleme, dotat cu o mare mobilitate intelectuală şi, de aceea, inconstant şi puţin superficial, fiindcă se plictiseşte repede (genul jurnalist).

6. Tipul intuiţie introvertit, care îşi tratează viziunile ca pe nişte obiecte reale, având adesea dificultăţi în a-şi convinge semenii de veridicitatea acestora (genul profet, vizionar, poet, mistic).

7. Tipul gândire extravertit poate părea insensibil pentru că îşi subordonează viaţa unor criterii exclusiv raţionale. Individ pragmatic, e mai puţin interesat de teorii decât de condiţiile concrete, de raporturile empirice dintre obiecte şi fenomene (genul practicant al ştiinţelor aplicate, tehnician, jurist).

8. Tipul gândire introvertit preferă solitudinea, deoarece îi place să fie singur cu gândurile sale. Construieşte teorii fără a fi prea interesat dacă se vor bucura sau nu de aprobarea celorlalţi (genul filosof, matematician, specialist în fizică teoretică).

21

4. Geneza identităţii personale

Reflecţia sistematică asupra identităţii personale îşi are începuturile prin anii '50 ai secolului al XX-lea şi datorează mult cercetărilor lui E. Erikson. De prin 1970, acesteia i s-a adăugat preocuparea pentru identităţile multiple, astfel încât pierderea, căutarea sau afirmarea identităţii de grup (etnic, sexual, rasial, etc.) au devenit obiecte privilegiate de studiu pentru ştiinţele sociale contemporane.

Identitatea personală se defineşte printr-o dublă raportare: la sine însuşi şi la ceilalţi. De primul tip de raportare ţine faptul de a te percepe ca fiind acelaşi cu cel care ai fost de când te ştii. Această conştiinţă a persistenţei şi continuităţii proprii este desemnată în limba franceză prin substantivul mêmeté (din même = acelaşi). Termenul pereche ipséité (din latinul ipse = însuşi) desemnează totalitatea sentimentelor şi reprezentărilor prin care individul se singularizează în raport cu semenii săi. Identitatea apare astfel ca fiind acel ceva care mă face deopotrivă asemănător mie şi deosebit de ceilalţi şi, ca atare ea nu poate fi definită corect şi complet decât în cadrul relaţiilor sociale interpersonale. Este concluzia care se desprinde şi din trecerea în revistă a celor şapte “dimensiuni” ale identităţii personale:

1. Continuitatea în spaţiul şi timpul individual şi colectiv;2. Integrarea conduitelor şi rolurilor jucate, în sensul

discutat când ne-am referit la “antiprincipiile de individuaţie” care funcţionează în spaţiul tradiţional extraeuropean, unde individul este deficitar tocmai la acest capitol;

3. Separarea, înţeleasă ca efort de autonomizare în raport cu ceilalţi, prin diferenţiere cognitivă şi opoziţie afectivă;

4. Dedublarea, constând într-un clivaj intern ce constituie baza însăşi a conştiinţei individuale. Este vorba de acea diferenţiere intrasistemică ce a devenit posibilă o dată cu procesul de corticalizare a hominizilor, care le-a permis ca, pe lângă rezolvarea problemelor de adaptare la mediu, proprii tuturor vieţuitoarelor, să şi observe şi să judece felul în care acţionează în scopul acestei adaptări. Spaţiul mental al omului s-a populat astfel cu două entităţi aflate în dialog (I şi me sau je şi moi) care deliberează şi iau hotărâri în comun sau pot ajunge la conflicte interne în cadrul comunicării intrapersonale. Se poate afirma astfel că identitatea personală se construieşte, paradoxal, pe o dublă dualizare: separarea de celălalt şi dedublarea interioară;

5. Unicitatea, adică acel sentiment al originalităţii care ne face “incomparabili” cu oricare dintre celelalte fiinţe umane;

22

6. Componenta acţională, indispensabilă definirii identităţii, întrucât aceasta nu se poate limita la un ansamblu de reprezentări de sine, ci depinde de activităţile practice în care ne angajăm. Identitatea nu se confundă cu aceste activităţi, dar se înrădăcinează în acţiune, în munca de creaţie individuală ce favorizează afirmarea şi consolidarea sentimentului identitar;

7. Autovalorizarea, prin care încercăm să ne ridicăm în propriii ochi, dar şi în ochii celorlalţi, dând dovadă deopotrivă de conformism în raport cu normele grupului social şi de doza necesară de originalitate pentru a ieşi în relief (efectul PIP = primus inter pares, de afirmare ca cel dintâi dintre egali).

Enumerarea acestor trăsături ar putea lăsa impresia că identitatea personală se rezumă la o simplă organizare cognitivă, când, în realitate, ea reprezintă un proces dinamic şi nu o dată conflictual, atât la nivel interpersonal cât şi intrapersonal (conflict “cu fantoma celuilalt pe care o purtăm în noi”, după cum se exprima inspirat Henri Wallon). Emmanuel Mounier a sintetizat această idee într-o singură frază semnificativă: “Constanţa sinelui nu constă în a menţine o identitate, ci în a susţine o tensiune dialectică şi a stăpâni crize periodice”.

Fiind vorba de un proces care durează toată viaţa, “identizarea” presupune mai multe etape care se succed în ordinea următoare:

1. Individuaţia primară. Această perioadă se întinde de-a lungul primilor trei ani de viaţă, în cursul cărora se fixează primele repere identitare. Copilul învaţă treptat să îşi cunoască şi controleze propriul trup, trecând progresiv de la acte spontane elementare la conduite organizate. S. Freud socotea această perioadă drept o fază hotărâtoare în formarea personalităţii. După R. A. Spitz, există trei momente cu caracter de prag în evoluţia copilului când apar manifestări pe care acest autor le numeşte “organizatori ai formării identităţii”, şi anume:

- Surâsul, care constituie “prototipul şi baza tuturor relaţiilor sociale ulterioare”. Surâsul indică faptul că pruncul a ajuns să sesizeze alteritatea, să recunoască în cel căruia îi surâde o entitate personală asemănătoare sieşi.- Angoasa lunii a opta, manifestată exclusiv în raport cu străinii, denotă capacitatea copilului de a opera distincţia dintre ai casei şi ceilalţi, fixând primele jaloane ale conştiinţei apartenenţei la un grup.- Folosirea conştientă a negaţiei reprezintă un factor puternic de afirmare a voinţei personale. Dacă iniţial copilul pronunţă adverbul “nu” din spirit de imitaţie, întrucât îl aude foarte des, fiindcă cei mari îi interzic mereu câte ceva, el ajunge curând să îşi dea seama de foloasele negaţiei, cu

23

ajutorul căreia îşi poate exprima un punct de vedere opus, rezistând presiunii celorlalţi şi obţinând diferite avantaje.

De obicei, în cursul anului al treilea de viaţă copilul începe să recurgă, când vorbeşte despre sine, la pronumele personal de persoana I singular (se ştie că într-o primă fază îşi spune fie pe nume, fie chiar “tu”, deoarece aşa i se adresează ceilalţi). Unii cercetători au pus în legătură acest moment cu cel al primei recunoaşteri în oglindă, deşi, în această privinţă, părerile sunt încă împărţite. Pentru Lacan, “stadiul oglinzii” este mult mai timpuriu (6-18 luni), dar René Zazzo argumentează convingător că recunoaşterea dublului specular nu poate avea loc atât de devreme. La gemenii monozigoţi ea apare chiar cu mult mai târziu, fiindcă aceştia, confruntaţi permanent cu dublul gemelar, nu au motive să creadă că în oglindă se vede chipul lor şi nu imaginea atât de familiară a fratelui. Dacă Lacan vede în reflexia în oglindă principala sursă a narcisismului, cercetători precum D. Lagache sau D. W. Winnicott susţin, în replică, faptul că principala cauză a acestei tendinţe este oglindirea în ochii mamei, sentimentul de dragoste şi admiraţie necondiţionată al acesteia pe care copilul îl percepe încă de la vârsta cea mai fragedă.

2. Identificarea categorială reprezintă etapa corespunzătoare ieşirii parţiale din mediul familial, o dată cu începutul frecventării unei forme de învăţământ preşcolar (grădiniţa). Este momentul debutului unei “decentrări” a individului, care devine treptat conştient de existenţa şi caracteristicile grupului său de apartenenţă şi îşi defineşte totodată grupul sau grupurile de referinţă în care ar dori să aibă acces. Analiza comparativă a statutului său şi al celorlalţi membri ai colectivităţii îi permite să îşi construiască o primă identitate socială, ce va avea să se desăvârşească mai târziu.

3. Identificarea personalizantă se leagă de mutaţiile pubertare, când adolescentul parcurge o criză de identitate. El refuză să îşi mai asume identificările infantile şi se simte încorsetat de modelele familiale şi şcolare, de care încearcă să se elibereze prin afirmarea peremptorie a propriilor opinii şi printr-o anumită rigiditate a atitudinilor. Identificându-se cu proiectele sale, de multe ori nerealist de ambiţioase, el riscă o alienare dureroasă, generată de distanţa exagerată dintre aspiraţii sale şi situaţia prezentă. De fapt, această etapă nu se încheie niciodată, întrucât, poate că într-o formă mai puţin pronunţată, dar în fond asemănătoare, căutarea identităţii proprii continuă până la sfârşitul vieţii. Identizarea se prezintă ca un proces reluat la nesfârşit, deoarece, aşa cum afirmă Pierre Tap, ea este “istoria cavalcadei identificărilor pe care le desfaci şi le refaci din nou”, cu riscul apariţiei periodice a unor disfuncţii cunoscute sub numele de crize de identitate.

24

5. Obiectivele comunicării interpersonale

Înaintea enumerării principalelor scopuri urmărite de comunicarea interpersonală, trebuie semnalat faptul că nu orice relaţie cu o persoană umană are caracter interpersonal. Cele mai multe dintre raporturile pe care le contractăm cu semenii noştri sunt impersonale. În cadrul acestor interacţiuni, interlocutorul este abordat exclusiv prin prisma statutului său social, al profesiunii sau al rolului pe care îl joacă în situaţia dată, fără a se lua în considerare trăsăturile individuale care îl singularizează, conferindu-i acea unicitate ce constituie caracteristica definitorie a persoanei. Când ne adresăm unui vânzător de ziare pentru a-i cere publicaţia preferată, nu cunoaştem şi nici nu dorim, de regulă, să cunoaştem trăsăturile de personalitate ale acestuia, sentimentele pe care le încearcă faţă de cei apropiaţi, concepţia sa de viaţă, aspiraţiile şi grijile sale sau oricare alte elemente care îl caracterizează în calitate de persoană. Când oprim pe stradă un trecător pentru a afla de la el cum se poate ajunge în cutare loc nu ne interesează câtuşi de puţin dacă avem de a face un om optimist sau pesimist, leneş sau harnic, meloman sau afon. Singurul element pertinent în circumstanţa respectivă este pentru noi măsura în care el, ca şi vânzătorul de ziare, poate răspunde pozitiv solicitării noastre. În mod evident, o asemenea relaţie nu este interpersonală, ci impersonală. După G. I. Miller27Între cele două forme distincte de interacţiune subzistă cel puţin trei deosebiri importante:

Relaţia interpersonală se întemeiază pe cunoaşterea unor date psihologice privitoare la interlocutor. Datorită acestor informaţii putem anticipa reacţiile partenerului de dialog într-un mod mult mai eficient decât în cazul în care ne adresăm unei persoane total necunoscute. În anumite limite, predicţiile comportamentale sunt posibile şi în comunicarea impersonală, dar ele se bazează acolo exclusiv pe factori socio-culturali, nu psihologici.

Pe lângă posibilitatea de a prevedea reacţiile interlocutorului, cunoaşterea interpersonală ne oferă şi explicaţii al acestor reacţii. Observaţia că cineva a devenit nervos sau s-a întristat la auzul cuvintelor noastre e una impersonală, dar dacă dispunem de date suficiente despre felul de a fi şi despre viaţa personală a respectivului, putem spune şi de ce s-a comportat astfel.

Spre deosebire de comportamentul impersonal supus unor reguli de convieţuire cu caracter de norme sociale generale,

27 G. I. Miller, The Magical Number Seven Plus. Some Limits of Our Capacity for Processing Information, Psychological Review, 63, 81-97.

25

strategiile interpersonale se bazează pe aplicarea de reguli individuale determinate de cunoaşterea particularităţilor interlocutorului. Deosebirile de temperament şi profil psihologic dintre prietenii noştri ne “obligă” să îi tratăm diferenţiat, discutând cu fiecare în alt fel.

E de la sine înţeles că orice relaţie interumană începe prin a fi impersonală şi dobândeşte treptat caracter interpersonal. Tranziţia graduală de la o categorie la alta face imposibilă precizarea momentului în care stadiul interpersonal a fost definitiv atins. Teoretic, cel puţin, acest moment ar trebui să nu survină niciodată, dat fiind că pretenţia de a fi ajuns să cunoşti perfect persoana de lângă tine este întotdeauna o iluzie. În acest sens s-ar putea afirma că o adevărată comunicare interpersonală nici măcar nu există!

Dacă renunţăm însă la condiţia tare a cunoaşterii absolute a interlocutorului şi ne mulţumim cu condiţia slabă a unei cunoaşteri relative, putem trece peste această dificultate acceptând ideea că există pentru fiecare relaţie interumană o extensiune anume a zonelor deschise din ferestrele Johari ale celor doi participanţi28

pentru care comunicarea devine interpersonală.Acest tip de comunicare urmăreşte şase obiective principale

şi anume:1. Cunoaşterea interioară (autocunoaşterea), bazată pe

invitaţia la reciprocitate pe care o presupune sinceritatea comunicatorului (autodezvăluirea29, adică transferul de informaţie din zona ascunsă în zona deschisă a “ferestrei lui Johari” constituie pentru interlocutor un imbold de a proceda similar, dezvăluindu-i partenerului informaţii pe care acesta le ignoră).

2. Cunoaşterea lumii exterioare, prin schimb de informaţii cu semenii, proces care îi oferă subiectului ocazia de a adăuga experienţei sale personale, fatalmente limitate, o parte a tezaurului incomparabil mai bogat şi mai variat al experienţei acumulate de cei cu care întreţine relaţii interpersonale. În plus, să nu uităm că până şi informaţiile dobândite pe o cale nemijlocită se fixează mai bine în memorie dacă au făcut şi obiectul unor discuţii interpersonale

3. Stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane, în scopul satisfacerii unor nevoi fundamentale precum solidaritatea, prietenia sau dragostea. Chiar dacă dragostea nu constituie o condiţie sine qua non a comunicării eficiente, este bine

28 Reamintim (v. Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, 1997 şi Algos, 2000, pp. 69-76) că "fereastra lui Johari" constituie o reprezentare grafică, cu caracter strict calitativ, a gradului de cunoaştere personală şi interpersonală ce caracterizează pe fiecare dintre participanţii la un proces de comunicare diadică. Zona "deschisă" a unuia dintre interlocutori cuprinde toate informaţiile ce-l privesc aflate atât în posesia sa cât şi în aceea a partenerului de dialog. Bunul mers al comunicării depinde în mod esenţial de dimensiunile acestei zone.29 V. prezentarea pe larg a procesului de autodezvăluire în Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, 1997 sau Algos, 2000, pp.71-76.

26

cunoscut faptul că ea face posibilă comuniunea cu persoana iubită, adică o formă superioară de comunicare.

4. Persuadarea interlocutorului, influenţarea sau schimbarea opiniilor, convingerilor, credinţelor, atitudinilor sau a conduitei acestuia, obiectiv prioritar în acţiunea de câştigare a unor prozeliţi pentru un cult religios, ori un partid politic, dar şi în procesul educaţional în general.

5. Ajutorarea semenilor, fie în plan cognitiv prin consiliere, informare, învăţare, fie în planul afectivităţii, atunci când aceştia au nevoie de consolare, susţinere morală, asistenţă sufletească.

6. Jocul şi distracţia, categorie în care, alături de jocurile propriu-zise se includ un mare număr de strategii comunicaţionale care prezintă un caracter ludic nerecunoscut ca atare. Analiza tranzacţională elaborată de Eric Berne a pus în evidenţă un repertoriu bogat de asemenea “jocuri”, demonstrând importanţa lor socială deloc neglijabilă30.

30 Eric Berne, Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, 2002.

27

6. Schema generală a comunicării interpersonale

Deosebirea cea mai frapantă dintre comunicarea interpersonală, fie ea diadică (cu numai doi participanţi) sau de grup, constă în rolul hotărâtor al feedback-ului şi în manifestarea practic instantanee a acestuia. Aflaţi faţă în faţă, participanţii au posibilitatea să observe reacţia interlocutorilor chiar în timpul emiterii mesajului propriu, astfel încât eventuala ajustare prin retroacţiune a discursului nu mai constituie o acţiune ulterioară, ci una concomitentă cu emisiunea propriu-zisă. Aşa se face că însuşi autorul comunicării poate avea dificultăţi în a preciza cât din ceea ce a spus premeditase şi cât a depins de acţiunea de reglaj pe care a exercitat-o comportamentul non-verbal al ascultătorului. Or, simultaneitatea manifestărilor comunicaţionale verbale şi non-verbale infirmă schema clasică emiţător-receptor, silindu-ne să recunoaştem statutul dublu şi egal al persoanelor aflate în interacţiune. Vorbitorul nu mai este doar emiţător, ca în vechea schemă a lui Karl Bühler, ci are în acelaşi timp şi calitatea de receptor, după cum ascultătorul, la rândul său, cumulează funcţia de receptor de mesaje verbale cu aceea de emiţător de semnale mimico-gestuale.

Procesul transmiterii de informaţie se desfăşoară aşadar între actori cu statut comunicaţional identic, ceea ce se traduce grafic printr-o simetrie totală a schemei comunicării interpersonale (fig.1). Tot ceea ce se vede în stânga axei verticale centrale a figurii 1 trebuie să se regăsească şi în partea ei dreaptă.

Astfel, ambii participanţi la proces posedă atât o competenţă comunicativă sau pragmatică cât şi o capacitate de a performa, în sensul definit pentru domeniul limbii de Noam Chomsky. După cum se ştie, lingvistul american a numit competenţă lingvistică “cunoaşterea internalizată a sistemului de reguli al unei limbi de către vorbitorii nativi ai acesteia” şi performanţă “actualizarea competenţei prin uz lingvistic”31. Competenţa le permite locutorilor să formuleze enunţuri noi, neînvăţate anterior, această creativitate lingvistică dovedindu-se practic nelimitată32 şi, de asemenea le îngăduie să judece gramaticalitatea enunţurilor formulate de interlocutori. Prin generalizarea noţiunii de competenţă lingvistică,

31 V. articolele Competenţă şi Performanţă de Liliana Ionescu-Ruxăndoiu din dicţionarul Ştiinţe ale Limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.32 Această creativitate constituie şi una dintre deosebirile cruciale dintre limbile naturale umane şi "graiul" animalelor. Oricât de complex ar fi modul de comunicare sonoră al altor specii, "discursul" acestora are întotdeauna un caracter stereotip, fiind alcătuit exclusiv din secvenţe memorate întocmai, fără cea mai mică urmă de contribuţie originală (există păsări care posedă un repertoriu impresionant de cântece, uneori preluate şi de la alte specii, dar nu se cunoaşte ... compozitor).

28

Dall Hymes a introdus conceptul de competenţă comunicativă, înţeles ca “ansamblul cunoştinţelor lingvistice, interacţionale şi culturale internalizate de vorbitorul nativ al unei limbi care îi permite să se manifeste adecvat în contexte comunicative specifice”. Deşi în această definiţie componenta mimico-gestuală a comunicării nu este menţionată explicit, o putem presupune ca subînţeleasă, o dată ce se vorbeşte despre cunoştinţe “interacţionale”, de un tip neprecizat, ce ar putea implica atât aspecte paralingvistice, cât şi aspecte curat non-verbale.

Având în vedere că prin comunicarea interpersonală se urmăreşte atingerea unora dintre obiectivele menţionate în paragraful anterior, eficienţa procesului trebuie judecată în funcţie de efectele obţinute de comunicatori în demersul îndreptat către realizarea acestor scopuri. De aceea efectele nu constituie prezenţe facultative în schema comunicării, ci elemente indispensabile, întrucât nu există mesaj recepţionat care să nu “lase urme” asupra receptorului, fie că este vorba despre efecte cognitive (aport de informaţie), fie de efecte afective (schimbări de dispoziţie sufletească) sau comportamentale. Ireversibilitatea comunicării decurge tocmai din omniprezenţa efectelor, care nu pot fi anulate prin simpla retragere a mesajului (dezminţirile, retractările, scuzele, explicaţiile nu îl readuc pe receptor în starea anterioară emiterii acestuia).

După cum se vede în figura 1, feedback-ul constă într-o ajustare a performanţei emiţătorului ca urmare a observării de către acesta a efectelor mesajului transmis. Dacă citim nedumerirea pe faţa interlocutorului nostru îi vom oferi lămuriri suplimentare, dacă se înfurie vom încerca să îl calmăm, dacă pare încântat de ceea ce îi spunem vom continua, probabil, să îi vorbim în aceeaşi notă. Modificări la nivelul performanţei se pot produce însă şi prin autofeedback, adică pe baza observării de către emiţător a propriului comportament comunicaţional. Cel care vorbeşte se şi aude vorbind, la fel cum cel care scrie îşi urmăreşte scrisul şi poate reciti frazele redactate anterior, având astfel posibilitatea de a aduce corecţii performanţei sale. Modul în care continuăm un discurs scris sau oral depinde astfel nu numai de reacţia unui eventual public, ci şi de felul în care ne judecăm noi înşine propria prestaţie.

Dacă în mod obişnuit feedback-ul ajută la adaptarea performanţei la condiţiile concrete al situaţiei de comunicare, el poate, ce-i drept cu mult mai rar, să conducă şi la ameliorarea competenţei. Atunci când un interlocutor mai cultivat zâmbeşte ironic la auzul unui cuvânt pe care, din neştiinţă, îl pronunţăm greşit, este de dorit să ţinem seamă de această reacţie şi, interesându-ne care este forma corectă a termenului respectiv, să nu

29

mai greşim în viitor, ceea ce revine la o îmbogăţire prin feedback a competenţei noastre lingvistice.

Un element care figura şi în schema liniară (Shannon-Weaver) a comunicării este zgomotul, produs al unei surse de bruiaj ce intervine pe canalul de transmisie alterând semnalele şi distorsionând, în consecinţă, mesajul recepţionat. Luarea în considerare a performanţei ca element pertinent al interacţiunii ne atrage atenţia şi asupra relaţiei acesteia cu zgomotul: în condiţii de bruiaj, emiţătorul se vede obligat să performeze altminteri (de pildă, să vorbească mai tare în prezenţa unui bruiaj sonor, să gesticuleze mai amplu dacă bruiajul este unul optic, etc).

Cât priveşte mesajul, acesta nu poate “trece” eficient de la sursă la destinatar decât dacă se referă la un domeniu de cunoştinţe comun, măcar într-o oarecare măsură, celor doi participanţi. E greu, dacă nu chiar imposibil, să te faci înţeles de un interlocutor căruia îi vorbeşti despre lucruri total străine de experienţa sa personală. În figura 1 încadrarea mesajului în zona de intersecţie a câmpurilor de experienţă C1 şi C2 ale celor doi actori ai procesului reprezintă expresia grafică a acestei condiţii de compatibilitate epistemică. Marea problemă a comunicării cu un eventual vizitator extraterestru va consta tocmai în găsirea nu atât a unui limbaj comun, cât mai ales a referinţelor comune care să dea sens limbajului respectiv. Avem aproape zilnic ocazia să ne confruntăm cu dificultatea de a ne adresa unor persoane despre al căror domeniu de interes nu ştim mai nimic şi, de aceea, nu trebuie să surprindă recăderea noastră repetată în păcatul de a angaja discuţii recunoscute drept stereotipe şi stupide (precum cele privind starea timpului) de fiecare dată când întâlnim un necunoscut. Explicaţia acestui fel de a proceda rezidă, fireşte, în natura impersonală a relaţiei, de unde şi concluzia că alegerea unui mesaj aparţinând în egală măsură celor două domenii de experienţă constituie o caracteristică obligatorie a comunicării interpersonale.

În fine, o ultimă trăsătură importantă este aceea că orice comunicare interpersonală se desfăşoară într-un context care îşi pune amprenta pe modul de derulare a interacţiunii. Principalele dimensiuni ale contextului sunt cea spaţială, cea temporală, cea psihologică şi cea socială. Proxemica a evidenţiat însemnătatea dimensiunii spaţiale, arătând cât de mult variază modul de a comunica în funcţie de distanţa dintre interlocutori. Destinaţia unui anumit spaţiu şi felul în care este amenajat acesta impune comportamente comunicaţionale specifice (într-un fel vorbim într-o biserică în alt fel într-un bar).

Momentul din zi sau din noapte, ziua săptămânii, aniversările personale sau sărbătorile oficiale, perioadele de concediu constituie tot atâtea cadre temporale particulare ce influenţează într-o măsură

30

mai mare sau mai mică strategiile noastre comunicaţionale. Dependenţi de bioritmuri individuale, avem sau nu poftă de vorbă la anumite ore şi tendinţa de a fi taciturni la altele.

Contextul psihologic impune şi el restricţii felului cum comunicăm. Ironia şi comportarea glumeaţă sunt incompatibile cu un anturaj dominat de tristeţe (ar fi cu totul nepotrivit să râdem la o ceremonie funerară), după cum etalarea suferinţei într-un cerc de oameni veseli poate fi percepută drept total incongruentă.

În fine, condiţionările sociale nu sunt nici ele de neglijat. Atunci când ne adresăm unui interlocutor, recurgem la registre de comunicare diferite în funcţie de statutul social al persoanelor care sunt de faţă (nu ne vom permite, de exemplu, să tutuim un ministru în cadrul unei şedinţe oficiale, chiar dacă ne este prieten din copilărie). Alte presiuni de ordin social ce se exercită asupra limbajului sunt generate de normele de comportament şi mentalităţile dominante din societate într-un moment istoric dat, de apartenenţa vorbitorilor la o clasă sau la o categorie profesională anume sau, pur şi simplu, de modă, care reprezintă şi ea un factor social cu implicaţii lingvistic-comunicaţionale.

31

7. Condiţiile comunicării interpersonale eficiente

Bunul mers al comunicării interpersonale depinde de respectarea unui număr de condiţii, dintre care cele mai importante sunt:

1. Francheţea. Nimic nu este mai supărător într-o conversaţie decât să constaţi că interlocutorul e nesincer, că încearcă să te inducă în eroare asupra sentimentelor şi intenţiilor sale, să te manipuleze pentru a obţine anumite avantaje personale. Dimpotrivă, o atitudine deschisă, lipsită de ascunzişuri, îţi câştigă încrederea, chiar şi atunci când opiniile exprimate îţi contrazic propriile convingeri. A fi sincer nu înseamnă însă neapărat să faci confidenţe neîngrădite, povestindu-i celuilalt întreaga ta viaţă, ci numai să îi furnizezi acele elemente din zona ascunsă a “ferestrei lui Johari” care au relevanţă pentru întâlnirea respectivă.

Pe lângă aceasta, mai trebuie să manifeşti francheţe şi în ipostaza de receptor, în sensul de a reacţiona cu maximă onestitate la mesajele interlocutorului. Există oameni, şi nu puţini, care la o aceeaşi întrebare dau răspunsuri diametral opuse în funcţie de persoana care îi chestionează (în societatea românească actuală fenomenul este mai răspândit decât în alte locuri din pricina deceniilor de schizoidie colectivă din vremea comunismului când oamenii învăţau încă din copilărie că una se spune în familie şi alta la şcoală sau la serviciu).

O dovadă mai “subtilă” de nesinceritate este lipsa de reacţie. Mai ales în cazurile în care interlocutorul ne vorbeşte despre lucruri care îi stau pe suflet, o primire indiferentă e tot ce poate fi mai rău. Tăcerea are valenţe pozitive doar atâta timp cât îi permite celuilalt “să îşi verse sacul”, dar în continuare îl poate îndepărta chiar în mai mare măsură decât exprimarea dezacordului. Căci contrazicerea este, în felul ei, o formă de participare la problemele care îl frământă pe celălalt, pe când nepăsarea e percepută adesea ca o ofensă.

2. Solicitudinea. Nu este suficient să dai dovadă de sinceritate; interlocutorul aşteaptă şi altceva de la tine: un sfat, o vorbă bună, o mână de ajutor. De multe ori vine la tine în căutarea unui sprijin sufletesc şi, dacă îi eşti cu adevărat prieten, e incorect şi imoral să i-l refuzi. Solicitudinea constă tocmai în această disponibilitate de a-ţi ajuta interlocutorul, cu vorba sau cu fapta. Neîndoielnic, relaţia cu el nu va avea decât de câştigat.

32

3. Empatia. Definită în multiple feluri33, empatia este “abilitatea specific umană de transpunere psihologică a eului în psihologia celuilalt”34. Ea presupune “pătrunderea imaginativă a unui individ în gândirea, trăirea, modul de a acţiona al altuia”35, prin intermediul unui “fenomen de rezonanţă, de comunicare afectivă”36. Este vorba de acea asumare a condiţiei interlocutorului pe care un bine cunoscut proverb amerindian o sintetiza, plastic, prin expresia: “a sta în mocasinii celuilalt”. Românii spun mai mult decât atât: “a te pune în pielea altuia”, ceea ce reprezintă o identificare mai avansată, întrucât, tot potrivit unei zicale româneşti “pielea e mai aproape decât cămaşa”.

Participarea la emoţiile interlocutorului nu înseamnă însă că simţi ceva pentru el, căci empatia este altceva decât simpatia. Poţi empatiza chiar cu o persoană care te urăşte, identificarea mentală cu ea furnizându-ţi în acest caz o armă redutabilă, deoarece îţi permite să anticipezi mişcările adversarului. Un boxer neempatic nu va putea para eficient loviturile ce i se pregătesc, fiind prins mereu pe picior greşit. În comunicare, empatia prezintă avantajul că ne face mai înţelegători, întrucât plasarea pe poziţia interlocutorului îngrădeşte tendinţa noastră de a judeca nenuanţat comportamentul acestuia şi ne îndeamnă să acordăm circumstanţa atenuante chiar şi faptelor şi atitudinilor care ne şochează la prima vedere.

4. Atitudinea pozitivă. Ideal este ca aceasta să se reflecte asupra a trei componente ale interacţiunii. E vorba, în primul rând, de o părere favorabilă despre interlocutor. Ea nu trebuie să rămână însă la nivelul unei simple dispoziţii sufleteşti neexteriorizate, ci este necesar să fie comunicată explicit partenerului, pentru că astfel îl vom face să se simtă mai în largul său, să participe mai activ la interacţiune şi să se simtă mai înclinat către autodezvăluire, cu urmări benefice asupra înţelegerii reciproce.

De un real folos pare să fie şi atitudinea pozitivă a emiţătorului faţă de propria persoană. Deşi, de la un punct încolo, stima exagerată de sine se poate transforma într-o piedică în calea bunei comunicări (“aerele” unui vorbitor infatuat pot genera reacţii de respingere faţă de persoana şi mesajul său), încrederea receptorului depinde şi de măsura în care emiţătorul se autovalorizează. Cel

33 Lucrarea lui Stroe Marcus citată în nota următoare trece în revistă nu mai puţin de treizeci de definiţii diferite ale empatiei. Propus iniţial de esteticianul Theodor Lipps (Ästhetik. Psychologie des Schönen und der Kunst, Leipzig, 1903) sub forma termenului german Einfühlung, fenomenul a fost denumit empatie de E. Titchener (A Beginer's Psychology, Macmillan, New York, 1915) şi intropatie de francezul Flournoy (apud H. Piéron, Vocabulaire de la psychologie, ediţia a II-a, PUF, Paris, 1957. Varianta lui Titchener este aceea care s-a impus şi este astăzi universal răspândită în lucrările de psihologie.34 Stroe Marcus, Empatie şi personalitate, Editura Atos, Bucureşti, 1997, p.11.35 R. F. Dymond, A scale for the Measurement of Empathyc Ability, Journal of Consulting Psychology, 13, 1949, pp.127-133 (apud Stroe Marcus, Op. cit, p.13).36 Norbert Sillamy, Dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1965.

33

care, din timiditate sau scrupule excesive, lasă impresia că nu are nici el prea mare încredere în propriile spuse va găsi cu greu un partener de discuţie care să îi accepte fără rezerve opiniile. În răspăr cu unele clişee literare (v. mitul profesorului timid care îşi câştigă prin chiar stângăcia sa încrederea elevilor), practica a arătat că, de regulă, tocmai vorbitorii mai siguri pe ei sunt apreciaţi drept mai credibili. Poate că nu este întru totul moral37, dar, pragmatic vorbind, modestia nu-l ajută pe comunicator să câştige adeziunea celorlalţi, în timp ce buna părere despre sine se dovedeşte adesea contagioasă.

În sfârşit, în al treilea rând, este de dorit ca sentimentul pozitiv să se manifeste şi în raport cu situaţia de comunicare însăşi. Rareori vei continua o discuţie dacă observi că schimbul de idei respectiv nu este apreciat de interlocutor, că îl plictiseşte sau îl enervează. Reacţiile de acest fel îţi creează senzaţia neplăcută că “te-ai băgat unde nu îţi fierbe oala” şi e normal să încerci să curmi cât mai repede conversaţia începută.

5. Egalitatea. Este conceptul care ridică cele mai multe probleme, din cauza definiţiei sale vagi şi a accepţiunilor improprii în care a fost adesea folosit. Într-adevăr, în afara matematicii, unde egalitatea se limitează la domeniul strict al cantităţii, termenul posedă un mare grad de ambiguitate. Egalitatea între oameni proclamată de părinţii Revoluţiei Franceze (“Libertate, egalitate, fraternitate!”) are prea puţin de a face cu definiţia riguroasă a egalităţii, pentru că nu se mai referă, de data aceasta, la aspecte măsurabile (nimeni nu a pretins vreodată că oamenii ar fi egali ca statură, greutate sau coeficient de inteligenţă!), ci doar la revendicarea unui tratament legal nediscriminatoriu, adică la o “egalitate în drepturi”. Dar tocmai diversitatea naturii umane minează acest proiect. Zadarnic proclamăm dreptul egal de acces al oricui în învăţământul muzical: tânărul afon nu va fi primit niciodată în Conservator! Aptitudinile diferite ale oamenilor vin mereu în contradicţie cu nobila aspiraţie de a asigura fiecărui membru al colectivităţii condiţii identice de afirmare. Şi cum lumea se prezintă altfel decât în visurile utopiştilor, egalitatea rămâne astfel un deziderat irealizabil în planul realităţii concrete.

Întrebarea care se pune atunci este: în ce sens putem vorbi despre egalitate ca de o condiţie a comunicării eficiente? Desigur, nu ne referim la vreo iluzorie egalitate de statut social, avere, aptitudini sau aspect fizic. În schimb, putem pretinde, şi cu toată tăria, egalitatea în privinţa rolurilor de vorbitor şi ascultător: nici unul dintre participanţi nu trebuie să monopolizeze rolul de emiţător, împiedicându-l pe celălalt să îşi exprime şi el propriul

37 Virtuţi creştine precum smerenia şi lepădarea de sine vin în contradicţie vădită cu această ipostază a "pozitivităţii".

34

punct de vedere. Incontinenţa verbală a fost obiect de satiră pentru scriitori încă din Antichitate38. Limbut, palavragiu, guraliv, flecar sunt numai câteva dintre calificativele ironice date acelor persoane sâcâitoare care turuie fără a-ţi da vreodată dreptul la replică. Acordarea acestui drept constituie un semn de respect pentru interlocutor şi o ipostază a egalităţii în conversaţie.

O alta constă în adaptarea expresiei verbale la nivelul de pregătire al partenerului de dialog. Recurgerea la un vocabular pe care, în mod evident, interlocutorul nu îl stăpâneşte încalcă şi ea principiul egalităţii, denotând snobism şi dispreţ faţă de semeni. O formă extremă, dar, din păcate, răspândită a acestui snobism este refuzul de a intra în dialog cu persoane aparţinând anumitor categorii din prejudecata că nu am avea ce să aflăm de la ele (“N-am eu ce discuta cu un om de teapa lui!”). Această idee preconcepută se naşte din ignorarea unicităţii funciare a oricărei persoane umane, din neînţelegerea faptului că, atât prin structura sa de personalitate, cât şi prin biografia sa, fiecare om posedă un patrimoniu de trăsături şi deţine o sumă de informaţii de care noi nu dispunem şi a căror cunoaştere ne poate îmbogăţi experienţa şi cunoştinţele.

Bunul mers al comunicării depinde, fireşte, într-un fel sau altul, de gradul de homofilie (similaritate) sau heterofilie (deosebire) dintre participanţi. Nu numai nivelul de educaţie, dar şi apartenenţa religioasă, opiniile politice, categoria de vârstă, nivelul veniturilor, interesele profesionale, hobby-urile, îi pot apropia sau despărţi pe comunicatori. La prima vedere, homofilia ajută în comunicare, fiindcă sporeşte şansele ca cele cinci condiţii enunţate mai sus să fie optimal îndeplinite.

Astfel, empatia este mai uşor de realizat între persoane homofile. Dimpotrivă, ne punem cu greu în pielea cuiva foarte diferit de noi (“Sătulul nu crede la ăl flămând” ne avertizează Pristanda). Apoi, întâlnirea cu persoane care ne seamănă ne legitimează în propriii ochi, întrucât confirmă normalitatea noastră, contribuind la formarea sau consolidarea unei atitudini pozitive atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de interlocutor. Tot homofilia este şi o bună premisă pentru îndeplinirea dezideratului egalităţii în comunicare, căci persoanele care se aseamănă îşi vor acorda mai lesne una alteia un tratament egal. Înţelegându-l mai bine pe celălalt, nu se vor teme de eventualele consecinţe negative ale sincerităţii, aşa cum se întâmplă atunci când se confruntă cu persoane despre care nu prea ştiu “ce hram poartă” şi care le pot rezerva surprize dintre cele mai neplăcute. În fine, solicitudinea are şi ea aici un câmp mai larg de manifestare, deoarece e mai uşor să îl ajuţi eficient pe un om pe care îl înţelegi.38 V., bunăoară, Satira a II-a a lui Horaţiu.

35

Cu toate aceste avantaje, homofilia prea avansată sărăceşte comunicarea. Dacă în unele cupluri de bătrâni se vorbeşte puţin, este şi din pricina gradului sporit de asemănare la care i-a adus traiul îndelungat în comun. Pentru ca un schimb de idei să fie cu adevărat fertil, este necesară o anumită heterofilie a participanţilor în raport cu subiectul abordat, altminteri ei nu prea au ce noutăţi să îşi comunice unul altuia şi discuţia bate pasul pe loc. Informaţia fiind, în primul rând şi în mod esenţial, noutate, o conversaţie dintre persoane total homofile nu va mai prezenta interes pentru nici una dintre ele.

36

8. Percepţia interpersonală

Succesul nostru în comunicarea interpersonală depinde în mare măsură de capacitatea de a sesiza de la prima întâlnire cu ce fel de persoană ai de a face. Este cunoscut faptul că “prima impresie contează”, iar psihologii ne învaţă că această impresie se formează în numai un minut şi jumătate de la primul contact vizual. Or, cum persistenţa atitudinii interpersonale bazate pe această impresie iniţială este deosebit de mare, e lesne de înţeles de ce promptitudinea şi acurateţea perceperii celuilalt prezintă o importanţă deosebită pentru cel care se angajează într-o relaţie cu un nou partener. Există persoane care “se pricep la oameni”, “se prind” repede cu cine au de a face, intuiesc “câte parale face” omul din faţa lor, spre deosebire de alţii care se înşeală asupra adevăratei naturi a interlocutorului, “iau plasă” sistematic, “se lasă duşi de nas” de orice şarlatan. Cum se formează şi de ce depinde percepţia interpersonală? Putem sau nu să ne-o îmbunătăţim? La aceste întrebări încearcă să răspundă paragraful de faţă.

Observaţiile noastre asupra celorlalţi oameni se referă la două tipuri de caracteristici ale acestora: statice şi dinamice. În primul caz este vorba de trăsături şi atribute ce prezintă stabilitate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Unele, precum rasa, naţionalitatea, sexul, nu se schimbă teoretic niciodată (chiar dacă astăzi întâlnim excepţii şi încă unele intens mediatizate!). Altele, ca vârsta, statura, fizionomia se modifică suficient de încet pentru a putea fi considerate imuabile pe parcursul unei interacţiuni comunicative date. Caracteristicile temperamentale, precum introvertirea sau viteza de reacţie, persistă şi ele în timp şi constituie un fel de invarianţi, în sensul că nu depind de circumstanţele concrete ale vieţii. Spre deosebire de ele, există trăsături stabile care se evidenţiază numai în anumite împrejurări: cineva conduce bine când se află la volan, mănâncă mult dacă i se oferă prilejul, e săritor când un prieten se află la ananghie. În sfârşit contextualizarea poate privi nu situaţii anume, ci tipuri de relaţii interpersonale: observăm cu privire la un ins anume că îşi iubeşte copiii, e gelos cu soţia, se teme de soacră.

În mare măsură, constatările pe care ne bazăm percepţia interpersonală se bazează însă pe aspecte dinamice rapid modificabile, cum sunt reacţiile mimico-gestuale ale indivizilor în situaţii concrete.

La complexitatea factorilor de care depinde percepţia interpersonală se adaugă influenţa unor principii perceptive, care

37

sunt tot atâtea grile de lectură a oamenilor şi faptelor lor, şi care îşi pun amprenta asupra întregului proces. Aceste principii sunt:

Subiectivitatea. În nici un moment al vieţii sale omul nu este un receptacol pasiv de senzaţii şi impresii. Interacţionăm cu realitatea înconjurătoare şi, nu o dată, avem percepţiile pe care dorim să le avem. Se spune că “frumuseţea este în ochii contemplatorului”, ceea ce explică impresiile adesea atât de diferite pe care le avem privitor la o aceeaşi persoană. Un om poate părea simpatic unora şi total nesuferit altora, cutare fată trece drept “spirituală” în cercul ei de prieteni şi “ţicnită” de-a binelea într-un mediu diferit. Nu putem înţelege corect mecanismele percepţiei interpersonale dacă nu pornim de la premisa că avem de a face cu un proces esenţialmente subiectiv.

Stabilitatea. Chiar dacă ceea ce percepem în fiecare moment sunt doar fărâme de comportament, acestea nu acţionează asupra noastră ca realităţi autonome, ci se integrează într-o structură ce prezintă un anumit grad de stabilitate. Observaţiile de moment asupra cuiva le ajustăm în funcţie de experienţa contactelor anterioare cu persoana respectivă şi le interpretăm prin prisma imaginii pe care ne-am format-o despre ea. Dacă am surprins pe cineva lăudându-se în câteva ocazii şi am apucat să îi punem, pe această bază, eticheta de “încrezut” sau “egocentric”, vom avea tendinţa de a judeca în această lumină toate comportamentele sale ulterioare. Implicit, presupunem astfel existenţa unor invarianţi comportamentali, a unei stabilităţi în conduita individului care ar putea sau nu să corespundă realităţii.

Semnificanţa. Dacă acceptăm absenţa logicii în vis, nu suntem, în schimb, la fel de dispuşi să admitem că şi în viaţa de toate zilele întâmplările se înlănţuie fără nici o noimă. Pretindem realităţii o anumită coerenţă, întemeiată, în primul rând, pe principiul cauzalităţii. Ne aşteptăm ca faptele oamenilor să decurgă din antecedente pe baza cărora noi înşine să putem face predicţii cu valori de probabilitate rezonabile. Altfel spus, socotim că acţiunilor semenilor noştri trebuie să aibă un sens deductibil din observarea evoluţiei în timp a comportamentelor lor. Semnificaţia unor gesturi va depinde însă nu numai de faptele anterioare ale unei persoane, ci şi de contextul în care se produc ele. Ridicarea mâinii înseamnă ceva atunci când subiectul şade în bancă la curs şi altceva când aceeaşi persoană se luptă cu valurile, fiind pe punctul de a se îneca. Interpretăm aşadar conduita oamenilor în funcţie de intenţia pe care le-o

38

atribuim (semnificanţa), de consistenţa presupusă a comportamentului lor (stabilitatea) şi de propriile noastre dorinţe şi interese (subiectivitatea).

Inferenţele cu ajutorul cărora ajungem să construim o imagine personală a oamenilor cu care venim în contact se bazează pe aplicarea a trei tipuri de reguli. Unele provin din propria noastră experienţă, altele sunt deduse prin analogie şi, în fine, altele ne-au fost inoculate de alţii (reguli de autoritate).

Regulile empirice nu sunt neapărat rodul contactelor umane directe de care am avut parte. Ele pot proveni şi din observarea raporturilor reciproce dintre alte persoane, fie că este vorba despre indivizi reali, fie de eroi ai unor opere de ficţiune (romane, filme, piese de teatru, etc). De altfel, experienţa de viaţă fatalmente limitată chiar şi a celor mai sociabili dintre noi este adesea depăşită cantitativ de experienţa ficţională furnizată de literatură şi cinematograf. Cititorul “cu vechime” şi spectatorul pasionat cunosc mai mulţi oameni fără existenţă reală decât fiinţe umane în carne şi oase. Această experienţă este nepreţuită, pentru că eroii de ficţiune sunt, de regulă, mai individualizaţi decât nenumăratele “personaje” din viaţa reală cu care întreţinem raporturi predominant impersonale39. Pe Hamlet sau Anna Karenina, pe Don Quijotte, ori Jupân Dumitrache îi cunoaştem mai profund, în datele lor psihologice particulare, decât pe majoritatea indivizilor de care ne ciocnim zilnic şi care, în ciuda contactului nemijlocit, rămân pentru noi nişte figuri unidimensionale, definite numai prin atribute exterioare de înfăţişare şi statut. Dintre persoanele familiare omului instruit, cele care nu au existat decât în mintea unor creatori de ficţiuni artistice le covârşesc numeric pe cele reale. De aici şi importanţa literaturii, nu numai ca obiect de delectare estetică şi instrument de rafinare afectivă, ci şi ca mijloc de cunoaştere psihologică şi socială, mai bogat adesea decât însăşi vieţuirea în lume. De aceea, ni s-a părut important să menţionăm că sursa regulilor empirice de care ne servim în percepţia interpersonală poate fi şi alta decât contactul social direct.

Regulile deduse prin analogie permit extrapolarea experienţei noastre pe baza asemănărilor pe care le identificăm între indivizi. Prezumăm, de pildă, că persoane cu aceeaşi profesiune sau cu trăsături de caracter similare vor reacţiona la fel în situaţii asemănătoare. Dacă am fost primiţi cu ospitalitate în casa unui ţăran, ne aşteptăm ca şi un altul să procedeze la fel şi suntem contrariaţi atunci când nu se întâmplă aşa. Faptul că fratele unui 39 Jacques Cosnier (Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Editura Polirom, 2002, p.58) citează concluziile unor cercetători precum Pattison, Mc Farlane, Ingersall şi Deper, potrivit cărora "reţeaua relaţională a unui individ se stabileşte între 24 şi 40 de persoane, dintre care nouă până la zece sunt relaţii personalizate, iar dintre aceştia, doi sunt prieteni apropiaţi, doi sunt amici, doi sunt colegi de muncă).

39

prieten ne antipatizează ni se pare de-a dreptul de neînţeles, având în vedere asemănarea dintre ei, incompatibilă, în concepţia noastră dominată de analogie, cu adoptarea de atitudini diferite faţă de noi.

Regulile de autoritate sunt stereotipuri ce îşi au adeseori originea încă în anii copilăriei. Lipsit de experienţă personală, copilul se încrede în opiniile adulţilor printre care creşte şi nu este de mirare că le preia fără discernământ. “Fereşte-te de omul spân!” sau “Nu te-ncrede în femei!” sunt reguli pe care cel care le-a formulat nu simte nevoia să le argumenteze, deoarece justificarea lor rezidă sau se presupune că ar emana cu incontestabilă evidenţă din însăşi autoritatea enunţătorului. Părinţii, educatorii, colegii şi prietenii mai mari pot fi surse ale unor atare “principii” de viaţă, dar un rol asemănător îl pot juca şi lecturile sau chiar înţelepciunea populară cristalizată în zicale şi proverbe. Literatura paremiologică reprezintă, din acest punct de vedere, un tezaur nesecat de reguli de autoritate, pe care puţină lume le ignoră.

Modul în care îi percepem pe interlocutorii noştri este puternic influenţat de aceste trei tipuri de reguli, dar acţiunea lor e implicită şi atât de intricată încât pare o sarcină de-a dreptul imposibilă să se identifice, pentru fiecare caz în parte, pe care dintre ele s-au bazat evaluările noastre. În plus, lucrurile se complică şi din pricina intervenţiei unor factori subiectivi pe care analiştii comunicării le-au denumit procese perceptive interpersonale. În număr de şase, acestea sunt:

Efectul de primordialitate. Acesta constă în tendinţa de a vedea în orice enumerare o ierarhie. Nu întâmplător obişnuim să spunem “şi în fine, dar nu în ultimul rând” (engl. “last but not least”). O facem pentru că ştim din experienţă că ascultătorii noştri nu valorizează la fel toţi factorii, aspectele sau argumentele pe care le prezentăm secvenţial, ci tind să le acorde o importanţă descrescătoare în ordinea înşiruirii lor. Mijloacele audiovizuale îi pot manipula subtil pe telespectatori sau radioascultători printr-o alegere anume a ordinii de prezentare a ştirilor, cunoscut fiind faptul că informaţiile cu care debutează o emisiune sunt receptate ca mai importante decât cele ce urmează.

Aceeaşi tendinţă se manifestă şi atunci când suntem chemaţi să ne exprimăm părerea despre o persoană ale cărei trăsături ne-au fost relevate pe rând. Un experiment simplu imaginat de Solomon Asch s-a dovedit foarte semnificativ din acest punct de vedere. Cercetătorul a prezentat unor grupe de studenţi un şir de calificative caracterizante pentru profilul psihologic al unei persoane şi le-a cerut să îşi exprime părerea asupra subiectului uman descris astfel. Pentru toate grupele lista de cuvinte era aceeaşi, dar ordinea enumerării diferea. În final s-a constatat o corelaţie strânsă între modul în care studenţii supuşi experimentului evaluau persoana

40

considerată şi succesiunea trăsăturilor enunţate. Astfel, un individ descris ca inteligent, harnic, impulsiv, critic, încăpăţânat şi invidios era perceput mult mai favorabil decât unul prezentat drept invidios, încăpăţânat, critic, impulsiv, harnic şi inteligent. Acest efect, desemnat prin cuvântul englezesc primacy îşi pune amprenta asupra imaginii persoanelor cu care venim în contact, generând prejudecăţi care ne afectează comunicarea cu ele.

Accentuarea perceptivă constituie un alt fenomen psihologic cu implicaţii interpersonale. Lucruri, persoane sau situaţii identice sunt percepute diferit în funcţie de starea momentană a subiectului. Acelaşi fel de mâncare îi pare mai gustos flămândului decât sătulului. Când iubeşti o fată ai impresia că se îmbracă mai cu gust decât altele.

Unor copii de condiţii sociale diferite li s-a permis să se joace o bucată de vreme cu monede de aur, după care ele le-au fost luate şi li s-a cerut să le deseneze din memorie. În mod sistematic copiii proveniţi din familii sărace le-au reprezentat de dimensiuni mai mari decât odraslele unor părinţi înstăriţi. În cadrul unui alt experiment, li s-a prezentat studenţilor din două grupe diferite fotografia unei tinere. În prealabil, celor din prima grupă li se citise un text cu caracter erotic, iar celorlalţi o poveste cu pescăruşi. Rezultatul a fost că celor dintâi fata li s-a părut sensibil mai atrăgătoare decât celor din urmă, ca efect, evident, al stării diferite de stimulare în care se aflau după lectura paginilor respective. Accentuarea perceptivă este potenţată de consumul de alcool sau stupefiante, dar şi în absenţa acestora influenţa stărilor noastre asupra felului în care ne evaluăm semenii se dovedeşte apreciabilă.

Profeţiile care se autoîmplinesc sunt predicţii care ajung să se realizeze tocmai pentru că lumea se aşteaptă la asta. Copilul căruia i se repetă necontenit că nu e bun de nimic are mai multe şanse să se rateze decât unul încurajat permanent de cei din jur. Rareori ni se întâmplă să avem o seară minunată într-un cerc de persoane printre care am anticipat că nu ne vom simţi bine.

Cea mai cunoscută ipostază a profeţiilor care se autoîmplinesc o reprezintă efectul Pygmalion. Inspirat de legenda antică grecească despre sculptorul cu acelaşi nume care, îndrăgostit de propria sa creaţie, statuia unei fete superbe, i-a înduplecat pe zei să o însufleţească, acest efect constă în transformarea spectaculoasă a unui subiect uman ca urmare a credinţei nestrămutate a celui care se angajează să îl modeleze. George Bernard Shaw a reluat mitul în piesa cu acelaşi nume, unde un profesor de fonetică izbuteşte, în urma unui pariu, să transforme o florăreasă ce scandaliza prin exprimarea sa frustă şi agramată într-o persoană cu limbaj şi dicţie atât de perfecte încât, invitată la curtea britanică, să treacă drept o tânără aristocrată educată impecabil.

41

Un experiment concludent pentru ceea ce trebuie înţeles prin efectul Pygmalion a fost următorul: la începutul anului şcolar, unor profesori li s-a atras atenţia asupra câtorva elevi descrişi drept supradotaţi, deşi în realitate ei nu erau cu nimic mai deosebiţi decât colegii lor, dintre care fuseseră aleşi, de altfel, prin tragere la sorţi. Marcaţi de această informaţie, profesorii s-au ocupat mai mult de ei, au întreţinut un dialog permanent cu elevii respectivi, urmarea fiind o evoluţie mai bună a acestora şi obţinerea de rezultate superioare la finele anului şcolar.

Teoria implicită a personalităţii se naşte din experienţa contactului social. Cunoaşterea unui număr mare de persoane caracterizate prin complexe de trăsături fizice şi de caracter diferite ne conduce la formarea unor asocieri potrivit cărora anumite caracteristici “merg împreună”, în timp ce altele sunt incompatibile. În funcţie de particularităţile acestui construct mental, ne aşteptăm ca o persoană care are un număr de însuşiri evidente să posede şi altele care, potrivit propriei noastre “teorii” a personalităţii, se acordă bine cu cele dintâi, chiar dacă nu există motive obiective ca lucrurile să stea astfel.

Un om poate fi energic şi harnic indiferent de nivelul său de inteligenţă. Totuşi cuiva poate să i se pară că trăsăturile energic şi harnic se potrivesc mai bine cu trăsătura inteligent. Faptul ţine exclusiv de perspectiva sa subiectivă asupra naturii umane, întrucât nu există motive care să împiedice un prost de a fi activ şi muncitor. Tot astfel, în viziunea unora dintre noi un personaj spiritual şi plin de viaţă trebuie să fie mai degrabă corpolent decât slab, după cum altora li se poate părea tocmai dimpotrivă.

Consistenţa este un rezultat al acţiunii combinate a principiilor stabilităţii şi semnificanţei. Ne vine greu să acceptăm că realitatea contravine logicii noastre şi de aceea suntem contrariaţi când constatăm că schemele noastre de gândire sunt contrazise de viaţă. Ne-am aştepta, bunăoară, ca persoanele pe care le simpatizăm să ne simpatizeze şi ele pe noi. Câtor îndrăgostiţi nu li se pare cu totul de neînţeles că nu trezesc sentimente asemănătoare în fiinţa iubită! Reciproca e şi ea valabilă: ne consternează insistenţa cu care se agaţă de noi câte o persoană care ne displace! Dacă lumea ar funcţiona după logica noastră, ar trebui ca toţi prietenii noştri să fie, la rândul lor, prieteni între ei, ceea ce se întâmplă rareori, ca duşmanii şi prietenii noştri să se urască reciproc, ca între aceşti duşmani să domnească cea mai mare înţelegere şi armonie etc.

Stereotipizarea contribuie şi ea la deformarea percepţiilor noastre interpersonale. Pe baza unei anumite experienţe de viaţă, dar mai ales ca urmare a influenţei regulilor de autoritate despre care a fost vorba ceva mai sus, ne formăm o impresie despre un grup uman, după care atribuim automat fiecărui membru al grupului

42

trăsăturile generale ale acestuia. Fie că este vorba despre calităţi, fie de defecte, stereotipizarea distorsionează realitatea, împiedicându-ne să percepem indivizii ca indivizi. Putem ajunge astfel să desconsiderăm o persoană dotată cu însuşiri exemplare numai pentru că aparţine unui grup (etnic, profesional, sexual, etc) despre care ne-am format o idee negativă, după cum putem să supraestimăm un individ fiindcă apreciem grupul din care face parte.

Rezultă din cele de mai sus că percepţia interpersonală poate fi afectată de diverse prejudecăţi şi tendinţe ale psihicului uman care îi conferă un caracter pronunţat subiectiv. Acurateţea sa depinde, în plus, de o serie de factori a căror influenţă a fost analizată de psihologul Mark Cook40. Aceştia sunt:

Vârsta. Contrar părerii foarte răspândite potrivit căreia “adevărul e în gura copiilor”, acurateţea percepţiei interpersonale creşte o dată cu înaintarea în vârstă. Experienţa confruntării cu diferite tipuri de situaţii şi cu reacţiile umane pe care acestea le provoacă permite adulţilor să interpreteze mai corect indiciile mimico-gestuale şi expresiile faciale ale emoţiilor şi să caracterizeze astfel mai corect persoanele cu care vin în contact. Impresia că, dimpotrivă, copiii ar intui mai bine calitatea interlocutorului provine din absenţa autocenzurii interioare, care îi face pe aceştia să-şi afirme fără menajamente şi ascunzişuri atât simpatiile cât şi idiosincrasiile.

Sexul. Conform unei alte prejudecăţi curente, femeile s-ar pricepe mai bine la oameni. Se vorbeşte adesea despre intuiţia feminină ca despre o însuşire specială, misterioasă, de o natură înrudită cu fenomenul denumit de parapsihologi “percepţie extrasenzorială”. Nimic mai puţin adevărat. “Intuiţia feminină” se explică perfect prin factori materiali, obiectivi: obligate de o foarte îndelungată istorie a subordonării în raport cu sexul opus să supravegheze permanent reacţiile bărbaţilor, încercând să le ghicească gândurile, femeile şi-au ascuţit simţul de observaţie şi capacitatea de interpretare a celor mai fine semne fizionomice şi paraverbale. Acest lucru le oferă, fireşte, un avantaj social, dar nu atât de important pe cât s-ar putea crede. Căci dacă, într-adevăr, “intuiţia feminină” ar fi asigurat o percepţie interpersonală superioară celei masculine, ar fi fost de aşteptat ca femeile să acceadă mai uşor la poziţii de conducere, pe care bărbaţii le obţin, între altele, şi fiindcă se pricep mai bine la oameni.

40 Mark Cook, Interpersonal Perception, Penguin, Baltimore, 1971.

43

Inteligenţa. Această calitate atât de preţuită şi de utilă în nenumărate domenii nu pare să joace aici nici un rol. Omul deştept nu intuieşte mai corect personalitatea interlocutorului decât prostul. Dimpotrivă: faptul că gândeşte mai mult şi mai repede îl face mai sensibil la efectele perturbatoare ale autobruiajului psihologic şi îi diminuează nivelul de atenţie, astfel încât va întâmpina dificultăţi mai mari în evaluarea calităţii partenerului de dialog. În schimb, un om cu capacităţi intelectuale mai reduse îl poate “fotografia” dintr-o privire şi trage foloasele maxime de pe urma acestei cunoaşteri. Nu o dată mari savanţi s-au văzut traşi pe sfoară de indivizi mediocri, ceea ce se explică, fireşte, nu printr-un deficit de inteligenţă, ci prin distracţia legendară a omului de ştiinţă care a dat naştere atâtor anecdote savuroase.

Complexitatea cognitivă. Faptul de a fi în posesia unui număr mai mare de concepte din domeniul psiho-sociologiei permite o analiză mai fină a comportamentelor umane şi încadrarea mai corectă a indivizilor în categorii a căror semnificaţie îi scapă omului mai puţin instruit. Dacă s-ar putea vorbi de o oarecare implicare a inteligenţei în percepţia interpersonală, aceasta ar fi numai una indirectă, manifestată prin intermediul complexităţii cognitive, fiindcă este de aşteptat ca o persoană inteligentă să se documenteze şi să dobândească în timp mai multe cunoştinţe utile pentru judecarea obiectivă a semenilor săi.

Comportamentul “popular”. Cercetările nu confirmă opinia comună cum că persoanele sociabile, populare, egal de deschise faţă de orice interlocutor ar poseda o percepţie interpersonală superioară. Uneori, lucrurile se prezintă tocmai invers: cel care se pricepe cu adevărat la oameni şi le sesizează atât calităţile, cât şi defectele, devine circumspect faţă de persoanele care i-ar putea aduce anumite prejudicii şi ia distanţă faţă de ele. Aplicarea unui tratament identic oricărui interlocutor poate fi tocmai semnul incapacităţii de a distinge între diversele feluri de oameni.

Trăsăturile de personalitate. Psihologia nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în acest domeniu, unde mai domneşte încă destulă confuzie. Se pare că, în general, mai buni judecători de oameni sunt indivizii dotaţi cu o voinţă puternică şi o inteligenţă empirică, firile independente, non-conformiste şi dominatoare. Există totuşi diferenţe în funcţie de sexul interlocutorului: bărbaţii mai pricepuţi în evaluarea bărbaţilor sunt, mai degrabă, persoane agresive, dure, puţin sensibile, în timp ce aceia care percep mai corect psihologia femeilor sunt bărbaţi slabi, pasivi, ineficienţi în plan social.

44

Antrenamentul. Din păcate pentru persoanele care nu posedă vocaţia percepţiei interpersonale, nu există metode de pregătire şi perfecţionare în acest domeniu. Cine nu se pricepe la oameni nu va putea schimba mare lucru prin antrenament. Numai o pregătire teoretică, în sensul sporirii complexităţii cognitive a observatorului ar mai putea remedia câte ceva.

45

9. Atracţia interpersonală

Este de la sine înţeles că o relaţie interumană funcţionează cu atât mai bine cu cât persoanele implicate se simt atrase una de cealaltă. Atracţia interpersonală stimulează impulsul de afiliere care îi determină pe oameni să dorească să aibă prieteni cu care să îşi împartă experienţele emoţionale. C. A. Hill, citat de Jacques Cosnier41, enumeră patru funcţii principale ale impulsului de afiliere:

reducerea sentimentului de nesiguranţă vizavi de cei din jur şi, în acelaşi timp, întărirea sentimentului de securitate;

stimularea pozitivă prin interesul reciproc şi contactul cu celălalt;

posibilitatea de împărtăşire a afectelor şi de creare a unui sentiment de siguranţă datorită empatiei;

confirmarea narcisistă prin atenţia obţinută de la celălalt şi aprecierile valorizante reciproce.

Variabilele majore de care depinde atracţia interpersonală sunt:

1. Atractivitatea. Ne alegem partenerii în funcţie de anumite calităţi pe care le preţuim în mod special. Unele dintre acestea se pot referi la atribute fizice (înfăţişare, ţinută), altele – la trăsături temperamentale şi de personalitate sau la comportamentele care decurg din acestea. În ceea ce priveşte aspectul fizic, istoria artei (pictură, sculptură şi, mai recent, cinematograf) demonstrează variabilitatea criteriilor atractivităţii. Între modelele feminine planturoase ale unui Rubens şi silueta top-modelelor contemporane deosebirea este atât de mare încât un extraterestru ar putea crede că se află în faţa reprezentantelor unor specii diferite. Dincolo însă de evoluţia mentalităţilor şi a gustului general, subzistă şi însemnate diferenţe individuale. Înţelepciunea naturii a făcut ca nu toţi bărbaţii să aprecieze acelaşi tip de femeie şi toate femeile acelaşi tip de bărbat, evitându-se astfel tensiuni, conflicte şi frustrări, care ar fi fost în detrimentul perpetuării speciei.

Important de menţionat este şi faptul că trăsăturile preţuite sunt, adesea, dependente de context. Dacă la şcoală preferi să stai în bancă cu un coleg silitor, care te-ar putea ajuta la nevoie, pentru un meci de tenis preferi un partener de dublu experimentat, chiar dacă este ultimul la învăţătură. O femeie poate aprecia ca patron pe un bărbat pe care nu l-ar suporta nici măcar o zi ca partener de viaţă. Atractivitatea este aşadar parcelată şi, aşa cum au constatat psihologii, ea se referă mai puţin la persoane cât la complexe de

41 Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Editura Polirom, 2002, p.55.

46

calităţi. O dovadă în acest sens o constituie faptul că, dacă ne-a plăcut cândva o persoană, ne simţim atraşi şi de o alta la care întâlnim însuşiri asemănătoare. Este uimitor cât de mult seamănă uneori între ele soţiile succesive ale aceluiaşi bărbat!

Relaţia dintre calităţi şi atractivitate este însă una de intercondiţionare: nu numai că apreciem o persoană pentru însuşirile pe care le posedă, dar, în măsura în care ne atrage, tindem şi să îi atribuim calităţi inexistente. Principiul subiectivităţii (“Frumuseţea se află în ochii privitorului”) cunoaşte aici un câmp larg de manifestare.

2. Proximitatea. Poate părea ciudat, dar apropierea spaţială joacă un rol important în geneza atracţiei interpersonale. Mai ales în prima fază a relaţiei acest factor contează decisiv. Cercetări întreprinse în campusurile universitare au arătat că studenţii mutaţi de curând într-un cămin se împrietenesc de preferinţă cu colegi care locuiesc în imediata lor proximitate. Distanţa spaţială redusă favorizează întâlnirile mai dese, ceea ce creează condiţii pentru manifestarea aşa-numitului “efect al simplei expuneri”.

Acesta constă în creşterea progresivă a atractivităţii pe măsura familiarizării cu o imagine şi a fost pus în evidenţă prin experimente de felul următor: sub diferite pretexte, un portret fotografic a fost arătat de un număr diferit de ori mai multor grupuri de subiecţi, cărora li s-a cerut apoi să evalueze persoana reprezentată şi s-a constatat că aprecierile au fost cu atât mai pozitive cu cât respectivii o văzuseră mai des. Concluzia optimistă a studiului este că oamenii sunt atractivi prin natura lor şi că e suficient să îi arăţi pentru a-i face iubiţi. Cea pesimistă priveşte perspectivele pe care efectul simplei expuneri le oferă manipulatorilor din mass-media. Veritabila bătălie ce se poartă între oamenii politici pentru “timpii de antenă”, mai cu seamă în perioada campaniilor electorale, dovedeşte cât de bine a fost asimilat acest principiu.

Din combinarea sa cu efectul de primacy, rezultă că avantajele cele mai mari le cumulează omul politic apărut cel dintâi pe ecranele televizoarelor şi reexpus cu regularitate de-a lungul anilor în mereu alte şi alte ipostaze. E nevoie să mai menţionăm cine a fost acela în cazul României postrevoluţionare?

Chiar dacă nu este foarte măgulitor pentru electorat, să mai notăm că aceleaşi reacţii simple au putut fi constatate şi în experimentele pe animale. Astfel, timp de 52 de zile două grupe de şobolani au “audiat” câte 12 ore pe zi unii muzică de Mozart şi alţii de Arnold Schönberg42. Un al treilea grup-martor a fost ţinut în tăcere deplină. În final, toate trei grupele au fost introduse într-o

42 Compozitor vienez de lucrări dodecafonice (1874-1951) ce ridică probleme de accesibilitate chiar şi melomanilor versaţi.

47

unică încăpere prevăzută cu difuzoare dispuse în poziţii diametral opuse, la unele transmiţându-se Mozart şi la altele Schönberg şi s-a observat că şobolanii s-au îndreptat către locurile unde se difuza tipul de muzică cu care fuseseră obişnuiţi. Faptul că şi rozătoarele care nu ascultaseră încă nimic l-au preferat pe Mozart se pretează şi el la comentarii, dar ele nu îşi au locul aici.

În termenii psihologiei animale moderne, avem de a face aici cu un caz particular de imprinting. Fenomenul a fost descris pentru prima dată de Konrad Lorenz care a observat că puii de pasăre urmează prima fiinţă pe care au prilejul să o vadă imediat după ieşirea din ou43. Similar, maimuţele nou născute se ataşează de o maimuţă de jucărie plasată în cuşca în care au venit pe lume. Lângă aceasta vor căuta multă vreme căldură şi protecţie, fenomen care a mai fost denumit şi “sindromul mamei de cârpă”.

Revenind la rolul proximităţii în stabilirea şi evoluţia relaţiilor interumane, să mai consemnăm şi faptul că oamenii care au contacte mai dese cultivă mai puţine prejudecăţi unii faţă de alţii. S-a observat că albii care locuiesc în aceeaşi casă cu persoane de culoare au mai puţine idei preconcepute privitoare la rasa neagră, constatare ce poate fi extinsă şi la convieţuirea dintre reprezentanţii unor grupuri etnice din România aflate în relaţii conflictuale de natură istorică.

Evoluţia raporturilor dintre adversari în cursul unui conflict armat de durată pledează şi ea în acelaşi sens. În perioada Primului Război Mondial, când pe frontul franco-german situaţia se stabilizase şi soldaţii îşi petreceau luni de zile în tranşee, faţă în faţă, la o distanţă atât de mică încât puteau să discute sau să îşi arunce unii altora pachete de ţigări, statele majore ale celor două armate se vedeau nevoite să rotească periodic subunităţile pentru a împiedica stabilirea de raporturi prieteneşti cu duşmanul care riscau să diminueze capacitatea de mobilizare a trupelor în momentul aşteptat al ofensivei.

Proximitatea mai poate fi considerată însă şi într-un sens non-spaţial, ca apropiere între traseele biografice sau ca o comunitate de destin a celor implicaţi. Între două persoane care au trecut prin experienţe asemănătoare (divorţ, spital, front, detenţie) se naşte un sentiment de solidaritate camaraderească necunoscut celor ce nu au parcurs episoade similare.

3. Consolidarea (engl. reinforcement). Într-o lucrare de referinţă44, A. Maslow a propus o ierarhie a nevoilor personale, începând cu cele primare (de hrană, apă, odihnă) şi mergând până la

43 Un episod din serialul de desene animate Tom şi Jerry speculează amuzant această descoperire, punând o răţuşcă "nou născută" să se ataşeze de motanul care ar dori să o înfulece ca de propria sa mamă...44 A. Maslow, Motivation and Personality, Harper & Row, New York, 1970.

48

aspiraţia către autoîmplinire pe un plan uman superior45. În zona mediană a piramidei trebuinţelor el a plasat nevoia de stimă, incluzând atât respectul pe care socotim că ceilalţi trebuie să ni-l poarte, cât şi autoaprecierea care motivează multe dintre acţiunile noastre. Tocmai pentru că răspunde acestei nevoi, preţuirea exprimată de semenii noştri acţionează ca un magnet ce ne atrage către ei. Tindem să îi valorizăm pozitiv pe cei care ne apreciază şi ne laudă şi, în consecinţă, le căutăm compania, pentru că ne alimentează încrederea în forţele proprii şi ne încurajează în competiţia vieţii. Totuşi elogiul exagerat şi permanent poate avea efecte exact contrare celor dorite. Mai ales atunci când persoana care ne flatează are un anumit interes să o facă, privim cu un anumit scepticism laudele sale, ceea ce afectează considerabil funcţia de consolidare pe care semnele de preţuire o îndeplinesc în mod obişnuit.

4. Asemănarea. Atracţia resimţită faţă de cei ce ne seamănă se explică prin dorinţa de autolegitimare. Faptul că mai sunt şi alţii ca noi confirmă normalitatea personalităţii, comportamentului şi preferinţelor noastre, validându-ne astfel în propriii ochi. Unul dintre răspunsurile cele mai frecvente pe care le dau îndrăgostiţii întrebaţi cum au ajuns să se iubească este “pentru că avem gusturi comune”, dovadă că văd în asemănare un motiv justificat de a fi atraşi de partener. Evident, contează şi la ce domenii se referă gusturile sau opiniile comune. Pentru întemeierea unui cămin nu este foarte important ca partenerilor să le placă aceleaşi feluri de mâncare, dar să împărtăşească aceeaşi credinţă religioasă, ori să aibă o concepţie identică despre dragoste şi căsnicie poate fi de-a dreptul decisiv.

Se spune despre unii posesori de câini sau pisici că ajung după un timp să semene cu animalele pe care le deţin. Cu mult mai plauzibil este însă că le-au ales de la început astfel încât să le semene, fără să fi fost conştienţi de această similitudine.

5. Complementaritatea. “Contrariile se atrag” spune o vorbă foarte cunoscută. Psihologul Theodore Reik46 susţine că oamenii se îndrăgostesc de persoane ce posedă trăsături care le lipsesc şi pe care ar dori să le aibă. Pare normal ca introvertitul nemulţumit de timiditatea sa să îşi caute o pereche extravertită. Numai că nu se

45 În ordinea descrescătoare a "etajelor" piramidei lui Maslow, acestea sunt:- Nevoia de autorealizare- Trebuinţele estetice - Nevoile cognitive- Nevoia de stimă (din partea celorlalţi, dar şi de autoapreciere)- Nevoia de "apartenenţă" (a primi şi a oferi dragoste şi afecţiune)- Nevoia de siguranţă (adăpost, protecţie, securitate)- Nevoile fiziologice (de hrană, apă, odihnă, etc).

46 Theodore Reik, A Psychologist Looks at Love, apud Joseph A. DeVito, The Interpersonal Communication Book, Harper & Row, New York, Hagerstown, San Francisco, London, 1976.

49

întâmplă întotdeauna aşa. De fapt, atracţia către un temperament complementar este şi ea dependentă de context: studentul care acceptă să lucreze cu un profesor agresiv poate să nu suporte o logodnică agresivă, soţia dominatoare care preferă un partener supus poate fi nemulţumită că are la serviciu un şef fără personalitate, etc. Oricum, este sigur că, cel puţin în cazul anumitor trăsături, efectul asemănării poate fi dezastruos: încăpăţânatul nu are multe şanse de a se înţelege cu o soţie încăpăţânată, ori sadicul cu una sadică. Am putea conchide că există situaţii în care asemănarea este preferabilă complementarităţii şi altele în care lucrurile se prezintă exact invers. În cazul cuplurilor, complementaritatea prezintă dezavantajul că în momentul apariţiei unei crize începe să fie taxată drept incompatibilitate, deşi iniţial cei doi o priveau ca pe un adevărat noroc şi un semn al destinului că sunt făcuţi unul pentru celălalt.

50

10. Credibilitatea interpersonală

Preocuparea pentru studiul credibilităţii datează încă din Antichitate. Învăţământul retoricii, cu toată multitudinea sa de recomandări privind regulile şi procedeele de elaborare a discursurilor ar fi rămas o simplă speculaţie intelectuală ineficientă în absenţa unei strategii susceptibile de a-i asigura oratorului un nivel corespunzător de credibilitate în ochii publicului său. De oricâtă subtilitate ar fi dat dovadă un vorbitor, dacă persoana sa nu inspira încredere eşecul tentativei sale de persuadare a auditoriului era mai mult decât previzibil. În viziunea lui Aristotel, pentru a fi credibil un orator trebuia să îndeplinească trei condiţii: să poată dovedi că posedă bun simţ, moralitate şi bunăvoinţă.

Prima condiţie se referea la obligaţia de nu şoca publicul prin adoptarea unei poziţii care s-ar fi abătut de la calea regală a simţului comun. Chiar dacă nu gândea ca omul de rând, oratorul trebuia să arate că împărtăşeşte pe deplin felul acestuia de a vedea lucrurile, că nu are idei excentrice sau concepţii care să intre în contradicţie cu opinia generală, ci exprimă punctele de vedere “sănătoase” ale majorităţii oamenilor de bine. El nu propunea un mod nou, original de rezolvare a problemelor, ci formula doar mai clar ceea ce, în forul lor interior, gândeau şi ascultătorii săi47. O atare atitudine era de natură să măgulească vanitatea acestora, consideraţi apriori ca repere ale judecăţii corecte, şi să-l prezinte pe orator drept o persoană plină de modestie, care nu îşi dă aere de superioritate şi nici nu are veleităţi de “învăţător” al mulţimii. Că strategia aceasta continuă să fie una de succes a dovedit-o eficacitatea electorală a sloganului “al nostru, dintre noi, pentru noi” din România zilelor noastre. În general, a te prezenta drept asemănător celorlalţi constituie o stratagemă imbatabilă, ştiut fiind faptul că puţini oameni şi-ar putea închipui că cineva care le seamănă este altfel decât plin de calităţi.

Valabilă în continuare este şi cerinţa moralităţii. Dacă oamenii politici se apără cu îndârjire împotriva acuzaţiilor de corupţie este tocmai pentru că ştiu cât de mult depinde încrederea oamenilor de afişarea unui caracter fără pată. La fel stau lucrurile şi în comunicarea interpersonală. Este deopotrivă absurd şi periculos să te încrezi într-un individ care s-a dovedit un şarlatan, un om fără onoare şi conştiinţă.47 Ce altceva au făcut Marx sau Lenin atunci când au atribuit proletariatului concepţiile filosofice şi social-economice elaborate de ei care nu fuseseră niciodată muncitori, proveneau şi trăiseră exclusiv în medii burgheze şi intelectuale? Principalul efort persuasiv al propagandei desfăşurate printre muncitori a fost îndreptat timp de decenii (practic, până la căderea comunismului!) în direcţia convingerii acestora că marxism-leninismul reprezintă propria lor ideologie. Ne aflam, evident, în plin paradox".

51

Tot astfel, cerinţa bunăvoinţei rămâne deopotrivă valabilă pentru comunicarea publică şi pentru cea interpersonală. Politicianul se străduieşte să îşi convingă auditoriul că este animat de cele mai bune intenţii, că nu acţionează în interes propriu, ci în folosul alegătorilor săi. Similar, interlocutorul care doreşte să îţi câştige încrederea se arată dornic de a te ajuta dezinteresat, oferindu-ţi chiar servicii pe care nici nu te gândeai să i le ceri.

Teoria modernă a comunicării nu putea face nici ea abstracţie de chestiunea nodală a credibilităţii şi, fiindcă avea nevoie de un suport metodologic pentru cercetarea acesteia, şi-a concentrat eforturile pe două direcţii principale. Pe de o parte, pe studierea comportamentului comunicaţional al persoanelor publice unanim recunoscute drept credibile şi, pe de alta, pe realizarea de experimente controlate, susceptibile de a evidenţia principalii parametrii de care depinde credibilitatea. Pentru identificarea acestor factori se preferă procedeul, verificat în ştiinţele pozitive, al “separării efectelor”: prin varierea unui singur element dintr-un complex de componente, celelalte fiind menţinute constante, se încearcă să se reliefeze rolul jucat de acel element în economia ansamblului.

Astfel, pentru determinarea influenţei nivelului iniţial de credibilitate al unei persoane, anterior interacţiunii comunicative nemijlocite cu aceasta, s-a făcut apel la experimente de tipul următor: un acelaşi personaj, necunoscut studenţilor, ţinea pe rând în două săli diferite şi în faţa unor auditorii disjuncte aceeaşi prelegere, numai că într-un caz el era prezentat ca o somitate de renume mondial în domeniul respectiv şi în cel de al doilea drept un amator pasionat de subiect, provenit din afara spaţiului academic şi pentru care preocuparea cu pricina nu reprezintă decât un simplu hobby. O anchetă întreprinsă printre studenţii care au asistat la cele două cursuri a arătat în ce măsură încrederea acordată conferenţiarului a depins de imaginea, reală sau nu, ce i-a fost creată înainte ca el să îşi transmită mesajul. Un experiment asemănător poate urmări să stabilească în ce măsură credibilitatea unui cadru didactic depinde de dovezile de erudiţie pe care le dă acesta pe parcursul cursurilor predate. În acest scop, i se poate cere să ţină de două ori aceeaşi prelegere în săli diferite, dar o dată nefăcând deloc uz de referinţe savante şi altădată împănându-şi prezentarea cu citate şi trimiteri la autori de pe toate meridianele şi din toate timpurile. Prin compararea ulterioară a nivelurilor de credibilitate obţinute în cele două situaţii se va putea stabili impactul paradei de erudiţie asupra publicului universitar.

Evident, impresia iniţială contează, dar contrazicerea ei pe parcursul interacţiunii poate zădărnici orice încercare de a te

52

impune prin date extrinseci procesului de comunicare propriu-zis. Se vorbeşte, de aceea, despre trei stadii ale credibilităţii.

Credibilitatea iniţială reprezintă gradul de încredere pe care o acordăm unei persoane înaintea interacţiunii cu ea. În orice discuţie cu cineva, influenţaţi de aspectul interlocutorului, de apartenenţa sa etnică, de informaţiile prealabile pe care le-am cules despre el, pornim apriori de la un anumit nivel de încredere în persoana sa. La începutul cursurilor şcolare/universitare, profesorii sunt beneficiarii unui anumit credit din partea elevilor/studenţilor lor, credit ce seamănă întrucâtva cu “prezumţia de nevinovăţie” din domeniul juridic. Titlurile academice deţinute, poziţia în viaţa publică, dar şi zvonurile, confirmate sau nu, privitoare la seriozitatea sau la moralitatea profesorului pot influenţa considerabil această primă formă a credibilităţii.

Credibilitatea derivată constituie contribuţia şi corectivul adus nivelului iniţial de credibilitate prin schimbul de mesaje din cursul procesului de comunicare propriu-zis. În zadar i se creează unui conferenţiar o imagine iniţială strălucită dacă pe parcursul prelegerii sale comite greşeli de gramatică elementară sau vădeşte necunoaşterea unor noţiuni de bază ale disciplinei pe care o predă! În asemenea condiţii, îi va fi imposibil să îşi menţină neschimbată încrederea auditoriului.

Mai cu seamă atunci când nu au beneficiat de o credibilitate iniţială prea ridicată, vorbitorii încearcă să remedieze situaţia cu ajutorul credibilităţii derivate. Astfel, omul politic acuzat că a luat decizii incorecte se va strădui să recâştige încrederea publicului insistând asupra bunelor sale intenţii (şi-a sacrificat reputaţia în favoarea binelui public, strategie conformă, precum se vede, cu postulatul bunăvoinţei formulat de Aristotel), asupra moralităţii sale (“Cinstea e puterea lui!”) sau a superiorităţii informaţionale deţinute în exerciţiul funcţiunii (dacă a făcut ce a făcut a fost întrucât era în posesia unor date pe care, din motive ce ţin de siguranţa naţională, nu le-a putut dezvălui). La rândul său, profesorul încolţit cu întrebări delicate va încerca probabil să îşi salveze credibilitatea făcând trimitere la o lucrare inaccesibilă pentru moment celor interesaţi, de preferinţă una scrisă de el însuşi (“Această chestiune am clarificat-o într-un volum aflat curs de apariţie”).

În sporirea credibilităţii un rol important îl joacă, de asemenea, respectarea condiţiilor comunicării eficiente pe care le-am enumerat şi analizat într-un capitol anterior (francheţea, empatia, solicitudinea, egalitatea, abordarea pozitivă a situaţiei de comunicare, a interlocutorului şi chiar a propriei persoane).

Credibilitatea terminală caracterizează momentul final al interacţiunii. Ea reprezintă un fel de sumă vectorială a credibilităţilor iniţială şi derivată., un rezultat al interacţiunii dintre

53

ele şi, ca atare, se poate situa la un nivel mai ridicat sau mai scăzut decât cea dintâi. Este credibilitatea de care se mai bucură candidatul la un post la sfârşitul interviului de angajare, studentul după examen sau un băiat seara, după momentul despărţirii de o fată pe care o curtează. Dacă nu mai intervin pe parcurs alte influenţe, această credibilitate terminală se transformă în credibilitatea iniţială a întâlnirii următoare.

Chiar dacă adesea ne este greu să precizăm pe ce se bazează creditul pe care îl acordăm unei persoane, nu încape îndoială că cel puţin următorii cinci factori îl influenţează într-o măsură însemnată:

I. Competenţa. Credibilitatea unui specialist e cu atât mai ridicată cu cât acesta şi-a dovedit în mai mare măsură profesionalismul, pregătirea, abilităţile tehnice în domeniul în care activează. Este de la sine înţeles că nimeni nu posedă o competenţă universală şi, cu toate acestea, suntem nu o dată victime ale “efectului de halou”, ce constă în tendinţa de a atribui unor persoane cu notorietate într-un anumit domeniu competenţe imaginare şi în alte domenii, străine de acesta. Succesul electoral al unor actori sau sportivi celebri pe care tocmai cariera lor strălucită i-a împiedicat să se ocupe vreodată de domeniile politic, economic sau administrativ arată cât de puternic este acest efect, ce impact spectaculos poate avea el în ciuda logicii strâmbe pe care se bazează48. Credibilitatea politică este, din acest punct de vedere, cea mai periculoasă, fiindcă cel care a reuşit să o dobândească este perceput drept competent indiferent despre ce vorbeşte: finanţe, sănătate, apărare, sport, etc.

II. Caracterul. Calităţi precum cinstea, corectitudinea, respectarea cuvântului dat conferă, firesc, credibilitate, după cum lipsa de onestitate, înşelătoria, minciuna, o dată dovedite, determină retragerea încrederii interlocutorului.

III. Intenţia. De fiecare dată când sesizăm că în spatele aparentei solicitudini a unui partener de dialog se ascunde un calcul interesat devenim suspicioşi. Un vânzător care îşi laudă marfa va fi întotdeauna mai puţin credibil decât reprezentantul unei asociaţii pentru protecţia consumatorilor, pe care nu avem motive să îl bănuim că ar urmări un câştig personal. Peţitoarele profesioniste din trecut trebuiau să dea dovadă de multă abilitate diplomatică pentru a depăşi handicapul neîncrederii fireşti asociate “meseriei” pe care şi-o aleseseră. Afirmaţia rămâne valabilă şi pentru alte categorii de

48 La o analiză lucidă, un slogan electoral precum "Şi-a construit o carieră, va reconstrui un oraş!", cu care un mare campion român a candidat la postul de primar general al Capitalei, e, pur şi simplu, un non-sens, dacă se iau în considerare deosebirile fundamentale dintre o carieră sportivă şi una administrativ-edilitară. În ciuda acestui fapt, aproape jumătate dintre alegători i-au acordat încredere, dovadă că, cel puţin în politică, efectul de halou poate fi speculat cu destul succes.

54

persoane, de la comis voiajori şi agenţi de asigurări până la proxeneţi, plasaţi cu toţii încă din start sub semnul suspiciunii generate de poziţia lor de asociaţi la beneficiul afacerii pe care o propun.

IV. Personalitatea. Printre consecinţele perspectivei subiective asupra semenilor noştri se numără şi tendinţa de a acorda o mai mare încredere persoanelor care ne atrag, celor care sunt sau ne par prietenoşi şi agreabili, inşilor pozitivi şi simpatici, ori oamenilor care gândesc ca noi sau au avut un parcurs existenţial asemănător. Succesul dovedit inspiră încredere: e normal să ai rezerve faţă de sfaturile matrimoniale ale unor persoane care au eşuat în căsnicie (adesea tocmai aceştia se oferă să te consilieze!) şi să te bizui pe cuvântul celor creditaţi cu experienţe reuşite.

V. Dinamismul. Fără excepţie, marii lideri din istorie, urmaţi cu încredere oarbă de supuşii lor, s-au distins prin energie şi dinamism. Oricâte calităţi umane ar poseda, timidul, omul care vorbeşte încet, ezitant se bucură de puţină încredere, în timp ce individul extravertit, agresiv, puternic, dinamic creează impresia invincibilităţii şi justifică astfel ataşamentul celorlalţi. Comportamentul său este, adesea pe nedrept, asociat cu sinceritatea, pe când cel al introvertitului sugerează că omul are ceva de ascuns, reducându-şi prin aceasta şansele de a fi crezut.

Se poate deci afirma că, în general, personajele credibile sunt oamenii competenţi, de caracter, animaţi de intenţii bune, posesori ai unei personalităţi plăcute şi dinamice. În funcţie de interlocutor, dar şi de circumstanţele concrete ale interacţiunii, una sau alta dintre aceste calităţi exercită o influenţă mai importantă asupra credibilităţii interpersonale. Unii dintre noi apreciază mai mult competenţa profesională, alţii personalitatea sau dinamismul. Variaţii însemnate se înregistrează şi în funcţie de domeniul considerat: când optăm pentru un medic de familie capacitatea profesională a acestuia contează mai mult decât trăsăturile temperamentale, în schimb la alegerea unei soţii este normal să punem mai mare preţ pe caracterul şi însuşirile ei sufleteşti, decât pe competenţa de care dă dovadă în meseria sa.

Gusturile şi înclinaţiile personale influenţează şi ele considerabil încrederea pe care le-o acordăm celorlalţi. Avem tendinţa de a-i crede mai degrabă pe cei care ne sunt simpatici, dar nimeni nu este funciarmente simpatic sau antipatic, totul depinzând de preferinţe personale adesea imposibil de explicat. Concepţiile politice sau religioase au şi ele un cuvânt greu de spus. Rareori reprezentantul unui partid de orientare diametral opusă celui pe care îl susţinem ne va inspira încredere. Tot astfel, puţini vor fi

55

credincioşii dispuşi să aprecieze o personalitate cunoscută prin ateismul ei declarat.

În concluzie, nu există persoane absolut şi universal credibile, lucru demonstrat cu prisosinţă şi de opţiunile electoratului din ţările cu regim democratic, unde realizarea unanimităţii reprezintă nu doar o situaţie improbabilă, ci chiar o pură imposibilitate49.

Şi fiindcă vorbim de credibilitatea interpersonală, să mai menţionăm că există şi o credibilitate intrapersonală extrem de importantă atât pentru succesul în viaţă, cât şi pentru echilibrul interior al individului. Studentul care, după ce a dat un anumit răspuns la o întrebare din cadrul unui test scris, îl modifică numai pentru că a tras cu coada ochiului la teza unui coleg dovedeşte prin aceasta că posedă un nivel scăzut de credibilitate intrapersonală. El aparţine probabil acelei categorii de indivizi care au nevoie de acceptul cuiva pentru aproape orice acţiune pe care o întreprind. Până la un punct, apropiaţii lor se vor simţi flataţi că li se cer mereu părerea şi aprobarea, dar treptat credibilitatea interpersonală a solicitantului va intra într-un declin inevitabil. Cel care nu are încredere în sine însuşi va găsi tot mai greu pe cineva care să îi acorde credit. Lumea e astfel întocmită încât chiar dacă eşti competent şi conştient de aceasta poţi foarte bine să fii contestat, dacă însă te îndoieşti de tine cu siguranţă că se vor găsi destui care să o facă şi ei!

49 Frecventă în sistemele dictatoriale, unanimitatea nu este acolo expresia încrederii nelimitate în cel ales, ci doar un indiciu de necontestat al lipsei de libertate a electoratului sau/şi al fraudării alegerilor.

56

11. Prejudecăţi ale interacţiunii

Printre obstacolele psihologice ce se ridică în calea unei comunicări interpersonale eficiente se numără şi câteva tendinţe cu caracter de prejudecată, adânc înrădăcinate însă în conştiinţa majorităţii oamenilor, şi anume:

a) Polarizarea. Denumită şi “atitudine maniheistă50“, aceasta constă în abordarea realităţii în general şi a oamenilor în special în termenii unor opoziţii nete (bun – rău, deştept – prost, frumos – urât, etc), cu ignorarea totală a situaţiilor şi cazurilor intermediare. Că o asemenea atitudine este principial greşită o dovedesc cercetările statistice care demonstrează că toate însuşirile, fie ele fizice sau mentale, ale oamenilor sunt repartizate “normal” adică în conformitate cu distribuţia reprezentată în matematică sub forma curbei lui Gauss. Potrivit acestei repartiţii, cazurile extreme (piticii şi uriaşii, sfrijiţii şi obezii, idioţii şi geniile, criminalii şi sfinţii, etc) sunt puţin numeroase, majoritatea indivizilor grupându-se în jurul valorilor medii ale parametrilor consideraţi (înălţime, greutate, inteligenţă, bunătate, etc). Împărţirea oamenilor în categorii opuse contrazice aşadar datele experienţei. Cu toate acestea, ea constituie o tendinţă de care ne vine greu să ne dezbărăm. Pentru mulţi dintre noi, majoritatea oamenilor sunt proşti sau răi, iar printre puţinii deştepţi şi buni se numără, nu se ştie exact prin ce miracol, tocmai cei care ne sunt prieteni. În plus, lucru şi mai ciudat, atunci când unul dintre aceşti prieteni ne dezamăgeşte nu operăm o ajustare rezonabilă a situării sale pe scara calităţilor umane, ci îl aruncăm dintr-odată în extrema cealaltă, exilându-l fără milă printre nătângi şi ticăloşi. Nu altfel se comportă o bună parte dintre oamenii noştri politici, partizani ai dictonului “cine nu este cu noi e împotriva noastră”. Pentru ei toţi opozanţii sunt oameni de nimic, dar atunci când unii dintre aceştia migrează în partidul lor li se descoperă brusc o sumedenie de calităţi remarcabile şi li se oferă, adesea fără măcar o cât de scurtă perioadă de carantină, importante posturi de decizie.

50 Curent religios sincretic întemeiat în secolul al treilea de persanul Mani/Manes (216 – 276), maniheismul promova o viziune metafizică dualistă de inspiraţie deopotrivă zoroastristă, gnostică şi creştină. Privind universul ca un teren al luptei permanente dintre două forţe/divinităţi opuse de calibru comparabil, împărţea fără nuanţe toate realităţile lumii (inclusiv sufletul omenesc) în expresii antitetice ale celor două împărăţii aflate în conflict, a întunericului şi a luminii. În ciuda înăbuşirii în sânge a mişcării iniţiate de Manes, executat el însuşi la Babilon din ordinul regelui persan Bahram I, credinţa în "dumnezeul cel bun" şi "dumnezeul cel rău" a reapărut periodic, mai întâi în Imperiul Bizantin sub forma pavlicianismului (sec. VII), apoi în Bulgaria medievală sub forma bogomilismului (sec. X) şi, în fine, în Franţa sub forma mişcării catharilor sau albigenzilor (sec XII).

57

b) Orientarea intensională. Se ştie că în logică noţiunile sunt caracterizate prin intensiune şi extensiune. Cea dintâi este ansamblul caracteristicilor pe baza cărora se stabileşte apartenenţa unui obiect concret sau abstract la clasa reprezentată de noţiunea respectivă. Cu alte cuvinte, intensiunea corespunde definiţiei noţiunii. Totalitatea obiectelor care satisfac acea definiţie, adică mulţimea elementelor aparţinând clasei circumscrise cu ajutorul intensiune este extensiunea noţiunii. Există noţiuni care pot fi descrise atât intensional cât şi extensional. Astfel, noţiunea de preşedinte al României este definită intensional în Constituţie prin prerogativele funcţiei, dar poate fi prezentată şi extensional prin enumerarea persoanelor care au ocupat până acum această funcţie (Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu). În schimb noţiunile cu extensiune infinită nu pot fi explicitate decât intensional (de exemplu, în cazul noţiunii de număr par definiţia intensională este simplă şi succintă – “se numeşte par orice număr divizibil cu 2” - , în timp ce prezentarea extensională a noţiunii ar necesita un timp infinit, o dată ce ea presupune enumerarea mulţimii infinite a numerelor pare). Acelaşi lucru este valabil şi pentru noţiunile de extensiune nulă (bunăoară, cea de ayatolah al României).

Potrivit acestor definiţii, a te orienta extensional înseamnă să acorzi atenţie fiecărui element concret dintr-o mulţime de obiecte asemănătoare, în timp ce orientarea intensională are în vedere numai aspectul global al lucrurilor, eticheta pe care o punem, în mod nediferenţiat, pe toate acele obiecte. Amatorul de artă care plăteşte pentru o pânză mai puţin reuşită aparţinând unui maestru renumit o sumă cu mult mai mare decât cea oferită pentru capodopera unui pictor mai puţin cunoscut se comportă în conformitate cu orientarea intensională, întrucât pune mai mare preţ pe eticheta tabloului decât pe valoarea sa artistică reală. El nu judecă lucrările de artă în funcţie de calităţile lor individuale, ci numai din punctul de vedere al apartenenţei lor la ansamblul creaţiei unui pictor anume, despre care posedă informaţii de un fel sau altul.

Similar, în relaţiile interpersonale ne facem vinovaţi de o orientare intensională atunci când privim oamenii prin prisma a ceea ce ni s-a spus despre ei, acceptând eticheta pe care le-au pus-o alţii şi refuzând să verificăm noi înşine, prin contact direct, cu răbdare şi discernământ, în ce măsură acea caracterizare apriori li se potriveşte sau nu.

c) Confuzia dintre fapte şi inferenţe. Afirmaţiile pe care le putem face despre oameni şi lucruri sunt de două tipuri: faptice şi inferenţiale. Primele se referă strict la ceea ce a observat în mod nemijlocit cel care face afirmaţia, nu pot fi făcute decât în urma observaţiei, sunt limitate la caracteristicile observate, au în vedere

58

numai situaţii trecute sau prezente şi, ca atare, prezintă un grad de certitudine ridicat. Afirmaţiile inferenţiale constituie simple deducţii pe care le poate face oricine şi care depăşesc observaţia strictă, se pot referi nu numai la trecut şi prezent, ci şi la viitor şi sunt cel mult probabile. Oamenii sunt adesea victimele iluziei că inferenţele lor au puterea faptelor. Una este însă să relatezi că cineva te-a lovit, afirmaţie de ordin faptic, şi alta să afirmi că persoana respectivă are un suflet rău, ceea ce nu poate fi constatat prin observaţie directă, ci reprezintă o deducţie personală, a cărei veridicitate poate fi pusă oricând sub semnul îndoielii, întrucât se referă la un lucru dificil sau imposibil de verificat.

d) Suficienţa. Pare un truism aserţiunea că nimeni nu este atotştiutor, ba mai mult decât atât, că nici măcar cel mai simplu lucru nu poate fi cunoscut în totalitate. Cu atât mai absurd ar fi să pretindem că ştim totul despre o realitate atât de complexă cum este o persoană umană, şi, cu toate acestea. îi tratăm adesea pe oameni ca şi cum i-am cunoaşte “ca pe buzunarul nostru” şi nu ne-ar mai putea furniza nici un fel de surprize. “Îl ştiu eu pe ăla” e o replică rostită frecvent şi pe ea se întemeiază multe dintre afirmaţiile inferenţiale privind comportarea viitoare a oamenilor (“Nu-i cer asta, fiindcă ştiu că o să mă refuze!”). În realitate, deşi ne credem omniscienţi, ne aflăm în relaţiile noastre cu semenii într-o situaţi asemănătoare mai degrabă cu aceea a orbilor dintr-o cunoscută fabulă orientală. Deoarece doreau să afle cum arată un elefant, unor nevăzători li s-a adus unul şi, după ce l-au pipăit, fiecare dintre ei a tras, referitor la aspectul acestuia, o concluzie diferită de a celorlalţi, în funcţie de zona din trupul pachidermului la care avusese acces. Elefantul arăta ca o coloană pentru orbul care îi atinsese piciorul, ca un zid pentru cel care stătuse lângă coastele animalului, ca un iatagan pentru cel care îi pipăise unul dintre fildeşi, ca un şarpe pentru orbul venit în contact cu trompa, ca o frunză uriaşă pentru cel care îi atinsese urechea. Or, aşa cum nici unul dintre ei nu avea viziunea integrală a realităţii “observate”, nici noi, cunoscători parţiali ai câtorva trăsături ale persoanelor cu care venim în contact nu avem dreptul să pretindem că ştim totul despre ele. Conştiinţa ignoranţei proprii, subliniată de atâtea ori şi nu întâmplător tocmai de muritorii cei mai învăţaţi, este imperios necesar să prezideze raporturile noastre cu interlocutorul în orice situaţie de comunicare interpersonală.

e) Evaluarea statică. Persistenţa primei impresii (aceea despre care se spune că “contează”) evidenţiază tendinţa noastră de a menţine neschimbate părerile pe care ni le formăm despre oameni. Deşi, teoretic, nimeni nu neagă faptul că lumea se află într-o prefacere perpetuă, ne vine greu să acceptăm în practică ideea că persoanele pe care le-am cunoscut în trecut şi despre care ne-am

59

format o anumită imagine s-ar fi putut schimba între timp. Primul gând care îţi vine în minte atunci când afli că un fost coleg de şcoală care era coada clasei a ajuns să ocupe un post important este nu că s-ar fi îndreptat de când nu l-ai mai văzut, ci că a apelat probabil la mijloace incorecte pentru ajunge acolo. Dacă acceptăm însă că fluxul continuu al schimbării îi cuprinde pe toţi oamenii, va trebui să ne declarăm de acord cu poetul englez T. S. Eliot, care scria că “de fiecare dată când reîntâlnim un cunoscut, ne întâlnim de fapt cu un străin”.

Din păcate însă neîncrederea în schimbare este atât de tenace încât ea a putut fi pusă în evidenţă chiar şi în cazul animalelor. Biologul Alfred Korzybski a împărţit un acvariu în două părţi egale printr-un perete de sticlă intermediar şi a introdus într-unul dintre compartimente un peşte răpitor şi în celălalt un număr de peştişori ce constituiau hrana preferată a celui dintâi. În tentativa sa firească de a ajunge la aceştia, peştele răpitor s-a lovit de zeci şi sute de ori de bariera de sticlă, până când, rănit şi obosit, a încetat să mai încerce. Atunci experimentatorul a demontat peretele intermediar şi a putut constata că prădătorul continuă să trăiască liniştit în jumătatea sa de acvariu deşi îşi vede în continuare prada prezumtivă, dar nu mai “crede” într-o schimbare ce ar putea-o face accesibilă.

f) Nediscriminarea. Cu toate că nicăieri în lume nu există două lucruri perfect identice, mintea omenească grupează obiectele în clase de asemănare şi le atribuie denumiri generice fără de care comunicarea ar deveni imposibilă, pentru că infinitatea de realităţi diferite cu care ne confruntăm ar necesita altminteri inventarea unei infinităţi de nume distincte. Prin însăşi natura sa, limba este deci, în mare măsură, nediscriminatorie, în sensul că ne atrage atenţia mai degrabă asupra trăsăturilor comune, a similarităţilor decât a deosebirilor dintre lucruri. Chiar dacă a clasifica nu este, în principiu, un demers imoral, gruparea oamenilor în categorii poate prezenta un anumit pericol, în sensul că încurajează apariţia stereotipurilor. Trăsăturile generale ale grupului căruia îi aparţine o persoană dată tind să obnubileze atunci elementele de unicitate ce o caracterizează şi, ca urmare, putem ajunge să îi atribuim acesteia calităţi sau defecte pe care nu le-a posedat niciodată doar pentru că ele sunt legate, pe drept sau pe nedrept, de imaginea generală a grupului.

60

12. Atitudini în comunicarea interpersonală

Succesul comunicării depinde, în mod direct, de măsura în care participanţii reuşesc să creeze un climat prietenos, destins, cordial, propice exprimării deschise a gândurilor şi sentimentelor personale. În acest sens, atitudinea adoptată atât faţă de interlocutor, cât şi faţă de subiectul comunicării joacă un rol esenţial. Există atitudini care înlesnesc comunicare, dar şi unele care nasc suspiciuni şi îl pun în defensivă pe partenerul de dialog. Din punct de vedere didactic, este util ca acestea să fie prezentate în termeni de opoziţii, în aşa fel încât să rezulte limpede care dintre ele sunt recomandabile şi care – de evitat. Cei şase “dipoli” ce urmează acoperă aproape întreaga gamă a atitudinilor pozitive şi, respectiv, negative pe care le putem adopta într-o comunicare interpersonală:

1) Descrierea şi evaluarea. O relatare obiectivă sau o cerere de informaţie nu au de ce să fie percepute de interlocutor drept o ameninţare. Neexistând nici un pericol decelabil, acesta nu are motive să adopte o atitudine defensivă şi îl va privi cu încredere pe emiţătorul mesajului. În schimb, dacă acela emite sistematic judecăţi evaluative, se naşte, în mod firesc, în mintea receptorului bănuiala că şi spusele sale sunt judecate cu aceeaşi intransigenţă şi că spiritul critic manifestat de evaluator la adresa altora se va exercita şi faţă de el. Este, de aşteptat ca teama aceasta să îl determine să îşi cenzureze cuvintele şi să adopte o atitudine circumspectă, puţin favorabilă unei comunicări sincere.

2) Orientarea pe problemă şi controlul. Într-un grup de lucru, la puţin timp după începutul colaborării, se observă deja apariţia a două tipuri de atitudini. Există persoane care îşi concentrează atenţia asupra rezolvării problemelor şi persoane care au drept ţintă principală obţinerea controlului asupra celorlalţi. Pentru acestea din urmă important este nu ca soluţiile adoptate să fie cele mai bune, ci ca ele să le aparţină lor, în aşa fel încât să li se recunoască superioritatea şi dreptul de a impune colectivului propriile valori şi concepţii. O dată observată, această tendinţă de a şi-i subordona pe ceilalţi împotriva voinţei lor creează rezistenţă, chiar şi atunci când ideile promovate de persoana respectivă sunt juste şi adecvate cerinţelor proiectului comun.

3) Spontaneitatea şi strategia. Atitudinea deschisă, directă şi spontană este întâmpinată, de regulă, tot cu deschidere şi spontaneitate. Când însă emiţătorul unui mesaj îi lasă interlocutorului impresia că nutreşte gânduri ascunse, că urmăreşte anumite scopuri inavuabile, acesta este pus în gardă şi devine cu

61

mult mai precaut. Cine s-ar încrede într-un om ale cărui stratageme sunt cusute cu aţă albă? De aceea, eforturile principale ale escrocilor sunt îndreptate în direcţia mimării francheţii, bunăvoinţei, comportamentului spontan şi dezinteresat.

4) Empatie şi neutralitate. Atunci când interlocutorul ne face confidenţe, în speranţa că îi vom împărtăşi necazurile sau bucuriile, îl vom consola, ori îi vom aproba hotărârile, adoptarea unei atitudini empatice constituie o cerinţă obligatorie pentru menţinerea bunelor raporturi cu persoana respectivă. Dacă în alte împrejurări atitudinea neutră se poate dovedi utilă, de data aceasta ea riscă să îl rănească grav pe cel care aşteaptă de la noi un gest de solidaritate şi prietenie. Nu de obiectivitatea rece a observatorului imparţial are nevoie un om aflat într-un moment de cumpănă, ci de sprijinul sufletesc ce se naşte din identificarea cu cel aflat în suferinţă, adică din empatie.

5) Egalitate şi superioritate. Nimănui nu îi place să fie luat de sus, indiferent cât de umilă este condiţia sa socială. Aerele de superioritate îl îndepărtează pe interlocutor, tot aşa cum efortul de a şterge diferenţele care l-ar putea pune în inferioritate pe acesta se bucură de cea mai bună primire. Există profesori care îi tratează pe studenţi cu o mare familiaritate, dar în momentul în care, prinzând curaj, aceştia se apropie mai mult de ei, arborează o atitudine superioară şi distantă, cu scopul vădit de a-i face “să-şi vadă lungul nasului”. În aceste condiţii, nu are de ce să surprindă faptul că respectivii studenţi bat în retragere şi devin ei înşişi închişi şi suspicioşi nu numai faţă de profesorul care i-a dezamăgit, ci adesea şi faţă de întregul corp didactic, suspectat de ipocrizie şi snobism profesional.

6) Provizorat şi certitudine. Atotştiutorul care are răspunsuri sigure şi definitive la toate întrebările şi nu tolerează opiniile contrare stârneşte aprehensiunea celor care ar dori ca şi punctele lor de vedere să fie luate în considerare. Faptul că suficienţa constituie un obstacol în calea comunicării eficiente a fost deja menţionat într-un capitol precedent. Aici lucrurile sunt privite din perspectiva interlocutorului, care nu îl poate socoti drept un partener valabil de dialog pe cel ce nu acceptă că pot exista şi păreri diferite de ale sale. În schimb, persoana receptivă şi deschisă, care îşi prezintă concepţiile şi preferinţele drept opinii personale provizorii, oricând amendabile, are toate şansele de a câştiga încrederea interlocutorului. Sensibilă la argumente, ea va acorda atenţie spuselor acestuia, încurajându-l să se exprime şi să îşi depăşească eventualele rezerve sau complexe.

62

13. Recepţia mesajelor şi răspunsul

Având în vedere că cea mai mare parte a timpului destinat comunicării îl dedicăm ascultatului (potrivit unei estimări bazate pe o anchetă efectuată în mediul universitar, circa 42% din timp, faţă de 32% consacrat vorbitului, 15% cititului şi 11% - scrisului), acest tip de activitate ar fi trebuit să îi preocupe cu precădere pe pedagogi. Or, se ştie că, spre deosebire de celelalte trei domenii, care s-au bucurat întotdeauna de o atenţie specială, până relativ de curând problematica recepţiei mesajelor nu a constituit obiect de cercetare ştiinţifică şi, ca atare interesul pentru ea nu s-a manifestat decât incidental şi sporadic. Multă vreme s-a socotit probabil că a asculta nu este un proces activ precum a vorbi, a citi sau a scrie, pentru simplul motiv că nu presupune o activitate musculară, ci se săvârşeşte adesea în deplină imobilitate. Se punea astfel semnul egalităţii între a asculta şi a auzi, ceea ce nu corespunde, evident, realităţii căci, ascultatul implică şi intenţia de a înţelege ceea ce se aude, aşadar un efort de mobilizare mentală absent în cazul simplei percepţii auditive. Distincţia dintre aceste două tipuri de activităţi poate fi pusă în evidenţă, de pildă, prin experimentul recepţionării simultane în căşti a două mesaje sonore, unul destinat urechii stângi şi altul celei drepte. În acest caz, deşi auzim ambele discursuri, se dovedeşte că nu putem să îl ascultăm decât pe unul dintre ele, celălalt rămânând ininteligibil. Mecanismele neuronale de comutare a atenţiei ne permit să alegem în orice moment care dintre ele să fie cel ascultat, dar înţelegerea concomitentă a amândurora nu pare posibilă, întrucât ascultarea e un proces complex care angajează zone corticale diverse, nu doar simpla arie de proiecţie a analizorului auditiv (“centrul” auzului din zona temporală a scoarţei cerebrale).

Optimizarea recepţiei mesajelor se loveşte de o serie de obstacole, printre care:

I. Prejudecarea comunicării ca neinteresantă. Subestimarea fie a interlocutorului, fie a subiectului abordat de acesta poate genera o anumită predispoziţie negativă faţă de situaţia de comunicare. În aceste condiţii, şansele de a ne menţine atenţia trează şi de a participa cu folos la interacţiune se reduc substanţial. Eroarea fundamentală a acestei atitudini constă în ignorarea faptului că nu poţi califica drept neinteresant un discurs pe care nu l-ai ascultat încă. Numai analizând ce ţi se spune vei putea alege grâul de neghină, selectând eventualele elemente demne de interes din cuvintele interlocutorului. Dacă tratezi însă cu dezinteres aprioric

63

ceea ce urmează să ţi se spună, atunci şi replicile tale, date de mântuială, vor fi simple răspunsuri formale şi, în ultimă instanţă, reacţii necinstite la solicitările acestuia.

II. Repetarea mentală a răspunsului. Este o greşeală frecventă a participanţilor la conferinţe, întâlniri de lucru, mese rotunde, talkshow-uri. În aşteptarea momentului când ţi se va oferi ocazia să îţi susţii propriul punct de vedere, pregăteşti replici la intervenţiile celorlalţi şi, concentrat pe formularea cât mai exactă a gândului tău, încetezi să mai urmăreşti şi gândurile exprimate de aceştia. Autobruiajul produs astfel te poate aduce în situaţii jenante, deoarece pierderea contactului cu desfăşurarea discuţiei te scoate în afara dezbaterii şi rişti ca, atunci când ţi se va da în sfârşit cuvântul, să repeţi o idee deja enunţată de altcineva sau să propui o soluţie “originală” pe care interlocutorii o respinseseră sau o ironizaseră în intervenţiile lor anterioare. Pentru a evita asemenea situaţii, este recomandabil să notezi telegrafic problemele pe care ai intenţia să le ridici atunci când vei avea prilejul şi să nu te mai gândeşti la ele până în acel moment, ca să poţi urmări cât mai atent şi netulburat de propriile idei mersul discuţiei.

III. Filtrarea mesajelor. Teoria disonanţei cognitive elaborată de Leon Festinger51 susţine că oamenii au tendinţa naturală de a încerca să diminueze prin diverse mijloace decalajul dintre informaţiile primite şi convingerile proprii. Dacă aflăm de la interlocutor lucruri care contrazic concepţiile sau credinţele noastre, reacţionăm în aşa fel încât să protejăm aceste convingeri reducând efectul destructiv pe care l-ar putea produce noutăţile aflate. În acest scop, putem:

să minimalizăm sursa mesajului respectiv (“Ăştia nu sunt de încredere!”)

să acuzăm sursa de incorectitudine şi intenţie de manipulare (“Pură propagandă!”)

să invocăm autoritatea altor surse care afirmă contrariul (“Am citit eu într-o carte că lucrurile stau cu totul altfel!”)

să încercăm să scăpăm de disconfortul psihologic, refuzând să dăm atenţie informaţiilor care ne deranjează.

Această din urmă strategie se aplică şi atunci când cuvintele interlocutorului ne lezează amorul propriu sau ne plasează în inferioritate intelectuală în raport cu acesta. Mulţi oameni consideră lipsite de valoare lucrurile pe care nu le înţeleg. Întâlnim frecvent persoane care îşi exprimă desconsiderarea sau dispreţul faţă de arta modernă, tocmai pentru că nu doresc să facă efortul de a se

51 Leon Festinger, A Theory of Cognitive Dissonance, Evanston III Row, Peterson & Comp., 1957.

64

familiariza cu ea. În general, tot ceea ce necesită o strădanie mai îndelungată pentru a fi înţeles este respins sau minimalizat de plano. Elevul care întâmpină dificultăţi la matematică nu are prea multă consideraţie pentru această disciplină, pe când cel înclinat către ştiinţele pozitive recurge la cuvântul “poezie” pentru a desemna tot ceea ce i se pare inutil şi nedemn de atenţie. Legea minimului efort ne împinge astfel să subapreciem lucrurile care ne sunt mai greu accesibile, fapt care explică şi de ce tratăm diferenţiat informaţiile primite, eliminându-le pe cele care ridică probleme de înţelegere. Tot la ignorare sau minimalizare recurgem şi atunci când interlocutorul exprimă rezerve sau păreri critice la adresa persoanei noastre. Or, dacă am dori cu adevărat ca discuţia să ne folosească, ar trebui să ne intereseze în primul rând mesajele critice şi cele care aduc ceva nou în raport cu cunoştinţele şi opiniile noastre anterioare, fiindcă numai acestea constituie informaţie în sensul propriu al cuvântului.

IV. Utilizarea ineficientă a decalajului temporal dintre gândire şi vorbire. Este cunoscut faptul că apariţia autobruiajului psihologic se datorează, în primul rând, discrepanţei dintre debitul verbal al interlocutorului şi viteza mult superioară a gândurilor noastre. Oricât de precipitat ne-ar vorbi cineva, dispunem de capacitatea de a mai frământa şi alte gânduri în timpul în care ascultăm ceea ce ni se spune. Aceste gânduri pot fi legate de subiectul abordat sau se poate îndepărta de el atât de mult încât să conducă în cele din urmă la pierderea totală a contactului cu interlocutorul. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple şi pentru că, oricum, mintea nu poate fi împiedicată să lucreze, este bine ca toate gândurile “suplimentare” care ne bântuie să aparţină aceleiaşi sfere de interes: să constea, bunăoară, în recapitulări ale spuselor anterioare, în încercări de anticipare a continuării discuţiei sau de descifrare a subtextului, ori a presupoziţiilor care stau la baza afirmaţiilor partenerului nostru de dialog.

V. Concentrarea atenţiei pe limbaj sau pe dicţie. Interesul faţă de felul cum se exprimă interlocutorul constituie, până la un punct, un ajutor în efortul de prevenire şi combatere a autobruiajului. Totuşi atenţia excesivă acordată acestui aspect ne poate deturna de la scopul principal al ascultării, care este acela de a urmări activ şi eficient înţelesul discursului celuilalt. În comunicarea interpersonală (spre deosebire de poezie!) ce se spune este mai important decât cum se spune şi, de aceea, merită să facem efortul de a trece peste unele aspecte formale, chiar dacă sunt uneori greu de trecut cu vederea (bâlbâiala sistematică, ticurile verbale, diferitele defecte de vorbire pot reprezenta piedici serioase pentru cel care doreşte să se concentreze exclusiv pe conţinutul comunicării).

65

Ascultarea eficientă şi profitabilă pentru receptor presupune îndeplinirea a cinci condiţii principale. Ea trebuie să fie:

Activă. Dat fiind că e cu mult mai dificil să urmăreşti un gând străin decât propriile tale gânduri, nu poţi asculta cu folos decât dacă faci un anumit efort de atenţie şi concentrare. Solidaritatea psiho-somatică prezentă în toate comportamentele noastre impune însă ca pe lângă participarea mentală să existe şi o anumită mobilizare fizică, de natură să faciliteze menţinerea interesului pentru spusele interlocutorului. O postură corporală prea relaxată îngreunează memorarea şi înţelegerea, în vreme ce poziţiile relativ incomode (nu însă atât de inconfortabile încât să ajungă să ne preocupe în mai mare măsură decât comunicarea însăşi) generează o stare de vigilenţă propice unei bune ascultări. Chiar dacă, poate, elevii ar prefera să stea aşezaţi la şcoală în fotolii comode, eficienţa procesului de învăţământ nu are decât de câştigat de pe urma faptului că băncile sunt confecţionate din lemn şi, graţie durităţii lor, reduc riscul somnolenţei şi menţin atenţia trează (cât se poate!).

Total. A asculta total înseamnă să nu te limitezi la recepţionarea şi înţelegerea mesajului verbal. Cum cercetările de kinezică au demonstrat rolul covârşitor al componentei mimico-gestuale în comunicarea interpersonală (deşi propun valori procentuale diferite, toţi autorii din domeniu sunt de acord cu preponderenţa non-verbalităţii asupra verbalului), a nu lua în considerare decât cuvintele constituie un veritabil handicap. Cine ştie să interpreteze limbajul trupului deţine o superioritate reală asupra simplului “ascultător”, la fel cum cel care extrage din tonul vocii interlocutorului informaţii privind starea de spirit a acestuia posedă o sursă de informare de primă importanţă privind intenţiile acestuia. Potrivit primei axiome palo-altiste tot ceea ce facem are valoare comunicativă, tăcerea însăşi fiind bogată în semnificaţii. În consecinţă a nu spune un anumit lucru poate reprezenta un mesaj mai important decât a vorbi despre el. De aceea, o parte a interesului nostru trebuie îndreptată către ceea ce se omite, adică spre “lectura” subtextului, adesea mai revelatoare decât ascultarea discursului verbal însuşi.

Empatică. Efortul de identificare cu interlocutorul este întotdeauna răsplătit, fiindcă plasarea mentală pe poziţia acestuia ne permite să îi înţelegem mai bine mobilurile, obiectivele, mentalitatea şi să reacţionăm în

66

cunoştinţă de cauză, moderându-ne propensiunea către intoleranţă, dar şi ferindu-ne de eventualele lovituri pe care altminteri nu le-am putea anticipa.

Receptivă. Nu e întotdeauna uşor să asculţi argumente care îţi contrazic convingerile şi nici să suporţi critici de la persoane care, întâmplător, îţi sunt antipatice. Puţini sunt cei care continuă să manifeste aceeaşi înţelegere faţă de interlocutor şi să-i acorde o atenţie egală şi după ce acesta a făcut o remarcă ostilă sau a folosit o expresie nelalocul ei. De obicei, asemenea “gafe” afectează credibilitatea emiţătorului, iar receptorul, jignit, nu se mai arată dispus să îl asculte până la capăt. A fi receptiv înseamnă însă a trece peste lezarea amorului propriu şi a încerca să reţii şi să tratezi cu obiectivitate tocmai acele spuse care te deranjează, afirmaţiile supărătoare, argumentele care nu îţi convin.

Cu spirit critic. Toleranţa faţă de interlocutor nu se identifică cu acceptarea fără discernământ a punctului său de vedere. Se întâmplă, şi nu rar, ca, dintr-o delicateţe sufletească prost înţeleasă sau numai din pură comoditate (pentru a nu ne “bate singuri cuie în talpă”), să nu îndrăznim să îl contrazicem pe partenerul nostru de dialog, chiar dacă ne aflăm în total dezacord cu ceea ce spune acesta. Din păcate, o atare atitudine, indiferent de considerentele care îi stau la bază, este, în fond, una necinstită. Ea nu îl ajută pe interlocutor, căruia, dacă a greşit, i-ar fi mai de folos să i se spună acest lucru şi nici nu contribuie la consolidarea relaţiei, întrucât e o formă de nesinceritate ce nu va întârzia să afecteze negativ raporturile interpersonale, deoarece falsitatea şi refuzul implicării nu vor rămâne mult timp nedescoperite. Dincolo de interesul menţinerii şi ameliorării unei relaţii interumane, exersarea spiritului critic constituie şi o formă de antrenament mental indispensabilă evoluţiei personalităţii noastre. Greşesc grav profesorii care îi descurajează sau chiar îi pedepsesc pe elevii ce ridică obiecţii sau exprimă opinii contrare celor prezentate la curs. Chiar aberante, reacţiile critice demonstrează faptul că profesorul a fost ascultat, nu doar auzit, şi că preluarea mesajului său nu s-a făcut tale-quale, ci a fost supusă unei evaluări personale. Comportându-se astfel, elevul dovedeşte o independenţă de gândire care ar trebui apreciată, nu blamată, cum se mai întâmplă, din păcate.

Nu este însă suficient să asculţi corect. În majoritatea cazurilor (excepţie fac palavragiii egocentrici care nu vor decât să

67

se audă vorbind), interlocutorul aşteaptă un răspuns care să îl ajute într-un sens sau altul: să îi ofere o soluţie, să îi înlăture o nedumerire, să îi confirme o aşteptare, să îi procure o bucurie sufletească, etc. Pentru a veni în întâmpinarea acestor deziderate se recomandă ca răspunsul să fie:

Prompt. O întârziere excesivă în oferirea unei soluţii, chiar foarte eficiente în sine, poate anula cu totul valoarea acesteia. Un gest de afecţiune nefăcut la timp poate îndepărta definitiv o fiinţă dragă. O corecţie aplicată cu întârziere nu îşi mai atinge scopul. Există mame care, în loc să sancţioneze pe loc poznele odraslelor, le “promit” o pedeapsă viitoare: “Lasă că ai să vezi tu ce-o să-ţi facă tata când o veni acasă!”. Promptitudinea reacţiei este o condiţie esenţială a eficacităţii sale.

Cinstit. Răspunsurile de complezenţă, date numai pentru a nu te pune rău cu interlocutorul, a-ţi proteja imaginea sau, pur şi simplu, din amabilitate, sunt, în esenţă, manifestări ipocrite care nu ajută pe nimeni. Prietenul adevărat trebuie să aibă tăria de a riposta atunci când nu este de acord cu interlocutorul său. E, fireşte, comod să dai răspunsurile care se aşteaptă de la tine, dar acestea nu fac decât să îl încurajeze pe celălalt să persiste în eroare. Dacă profesorul vorbeşte păsăreşte, iar studenţii nu îndrăznesc să i-o spună, el va continua să se comporte în acelaşi fel spre paguba tuturora. Nu trebuie să ne fie ruşine să recunoaştem că nu am înţeles ce ni s-a spus şi nici să ne temem de consecinţele exprimării dezacordului nostru atunci când considerăm că interlocutorul nu are dreptate.

Adecvat situaţiei de comunicare. Locul şi momentul interacţiunii, precum şi relaţia de rol dintre interlocutori constituie elemente ale situaţiei de comunicare de care trebuie ţinut seamă atunci când se formulează un răspuns. Nu mai puţin importante sunt contextele psihologic şi cultural. O replică glumeaţă, chiar dacă de un umor de cea mai bună calitate, poate fi taxată drept obrăznicie într-un cadru solemn, după cum un răspuns serios şi responsabil poate suna incongruent într-un cerc unde totul este luat în zeflemea. Diferenţele culturale pot induce în eroare asupra înţelesului unor reacţii: fluierăturile sunt expresii ale entuziasmului la concertele de muzică rock şi ale dezaprobării la Operă. Important este şi să ştim să facem distincţia dintre emiţător şi mesajul său: e posibil să îţi displacă un lucru spus de o persoană care îţi place şi să te

68

încânte ideea exprimată de un om antipatic. În toate cazurile răspunsul trebuie să se adreseze mesajului, nu autorului său.

Clar. Răspunsurile încâlcite, confuze dăunează bunelor raporturi dintre oameni. Cineva aşteaptă de la tine o părere, un sfat, o clarificare într-o problemă care îl frământă, iar tu îi amplifici nelămuririle furnizându-i încă o enigmă: “ce-o fi vrut să-mi spună?”. Dacă nu poţi exprima limpede un punct de vedere, e preferabil să nu o faci deloc. Claritatea este atât o marcă a gândirii sănătoase cât şi o dovadă de respect faţă de interlocutor şi un mod de a-ţi asuma o răspundere (multe răspunsuri, mai ales în politică, sunt voit confuze, pentru ca autorul lor să poată retracta la nevoie, susţinând că a fost greşit înţeles).

Informativ. Prin definiţie, orice informaţie înlătură o anumită cantitate de incertitudine. O replică are deci caracter informativ numai în măsura în care conţine un dram de imprevizibil. Răspunsurile aşteptate nu îndeplinesc însă această condiţie. Paranoia dictatorilor se naşte tocmai din slugărnicia yesmen-ilor ale căror răspunsuri confirmă neîncetat aşteptările şefului, creându-i acestuia sentimentul infailibilităţii. De fapt, nici un om normal nu ar trebui să simtă nevoia de a-şi auzi mereu părerile proprii rostite de alţii. Nu poţi evolua decât confruntându-ţi opiniile cu cele ale semenilor şi, de aceea este în avantajul tău să ţi se spună lucruri la care nu te-ai gândit până atunci. Altminteri aparentul dialog cu ceilalţi nu este decât un monolog mascat, păgubitor în primul rând pentru tine însuţi. Importantul motor al feedback-ului, indispensabil unei bune comunicări, nu funcţionează decât în condiţiile în care interlocutorul îţi oferă motive de a-ţi ajusta şi corecta stilul de comunicare, ceea ce nu se poate întâmpla dacă răspunsurile acestuia sunt total redundante.

69

14. Efectele comunicării

Studiul efectelor reprezintă una dintre problemele cele mai spinoase cu care se confruntă teoria comunicării sociale. Dacă în ştiinţe precum fizica sau chimia separarea efectelor este mai întotdeauna posibilă, întrucât prin menţinerea constantă a condiţiilor şi varierea unui singur parametru corelaţia cauză – efect poate fi pusă în evidenţă cu uşurinţă, în ştiinţele sociale, unde situaţiile nu se repetă niciodată identic şi multitudinea factorilor implicaţi este adesea demoralizant de mare, lucrurile nu stau nici pe departe la fel. A renunţa însă la identificarea şi evaluarea efectelor i-ar anula disciplinei noastre orice valoare şi utilitate practică, deoarece scopul comunicării este tocmai acela de a genera efecte. Oamenii se adresează unii altora în speranţa de a obţine o anumită reacţie şi se simt dezamăgiţi atunci când aceasta nu este cea la care se aşteptau. Măsura importanţei efectelor o dă chiar faptul că însăşi personalitatea noastră s-a construit pe baza efectului însumat al mesajelor, pozitive sau negative, pe care le-am primit de-a lungul vieţii. Efectele sunt, aşadar, evidente, însă marea dificultate constă în identificarea exactă a mesajelor care le-au generat. În plus, mesaje identice pot produce efecte neasemănătoare, pentru că receptorii nu sunt receptacule pasive, ci fiinţe umane complexe şi selective care reacţionează la stimuli în moduri diferite, în funcţie de temperamentele, preferinţele, interesele, convingerile şi credinţele lor.

Principalele dificultăţi pe care le întâmpină analiza raporturilor dintre cauze şi efecte în comunicare sunt:

I. Manifestarea cu întârziere a efectelor. Multe comunicări nu au efecte imediat observabile. Fie din vina receptorului însuşi (există persoane cărora le cade mai greu “fisa52), fie din a mesajului, care este de aşa natură încât nu îşi dezvăluie adevărata importanţă decât după o bucată de vreme, se poate întâmpla ca un efect să devină perceptibil de-abia târziu, cu un decalaj de ore, zile sau luni faţă de momentul comunicării. Este posibil ca unui lucru învăţat la şcoală să nu-i fi fost acordată importanţă la timpul respectiv, pentru ca după ani sau chiar decenii el să capete pentru noi o însemnătate decisivă. De aceea nu ne este permis să afirmăm niciodată că un mesaj şi-a epuizat definitiv şansele de a mai avea efecte.

52 Francezii au o expresie plină de umor pentru a-l caracteriza pe cel care reacţionează cu întârziere la o glumă. Se spune despre el că are "spiritul scării" ("l'esprit de l'escalier"), aluzie la faptul că înţelege gluma şi râde de-abia pe scara de ieşire din imobil, după ce a părăsit apartamentul unde a auzit-o.

70

II. Dificultatea de a izola mesajele. Potrivit “axiomelor” elaborate de cercetătorii din cadrul Şcolii de la Palo Alto, comunicarea este un proces permanent şi neîntrerupt. Cum toate mesajele recepţionate ne influenţează într-o măsură mai mică sau mai mare, delimitarea clară a celor cărora trebuie să le atribuim calitatea de cauză a unui anumit efect observabil devine extrem de anevoioasă. Nu picătura care a umplut paharul răbdării este adevărata responsabilă pentru izbucnirea conflictului care mocnea demult într-o căsnicie, ci însumarea treptată a motivelor de nemulţumire reciprocă, din care cei implicaţi nu văd decât vârful aisbergului. O zicală orientală ne avertizează că spinarea unei cămile împovărate cu paie adăugate succesiv poate să cedeze, dar că ar fi o greşeală să atribuim accidentul celui din urmă pai, deoarece fiecare dintre firele precedente îşi are şi el partea de contribuţie la fracturarea coloanei vertebrale a animalului.

III. Interacţiunea dintre mesaje. Într-un experiment de fizică şcolară menit să demonstreze caracterul relativ al senzaţiei de căldură, se constata că, după introducerea mâinii stângi într-un vas cu apă fierbinte şi a celei drepte într-unul plin cu apă rece, apa călduţă dintr-un al treilea vas părea să aibă o temperatură mai mică sau mai mare după cum era testată cu una sau cu alta dintre mâini. Se învedera astfel existenţa unei interdependenţe temporale între stările noastre anterioare şi cele prezente, situaţie valabilă şi în domeniul comunicării. Într-adevăr modul în care reacţionăm la un mesaj depinde de starea pe care ne-au creat-o mesajele care l-au precedat. Trecerea la un ton rece, dar politicos după o ceartă zdravănă este percepută ca un semn de bunăvoinţă şi o dorinţă de împăcare, în timp ce un acelaşi comportament adoptat după un şir de replici pline de căldură şi afecţiune e interpretat ca de-a dreptul ofensator. Nu putem anticipa corect efectele unei comunicări dacă nu cunoaştem istoria raporturilor dintre participanţi.

IV. Absenţa instrumentelor de măsură. Cu excepţia proceselor de învăţare, pentru care s-au imaginat diferite sisteme de notare a răspunsurilor, efectele comunicării scapă tentativelor de estimare cantitativă, chiar dacă existenţa unor diferenţe considerabile de amplitudine între ele nu poate fi, în nici un caz, negată.

De fapt, o evaluare corectă ar trebui să ţină seamă de multitudinea trăsăturilor ce caracterizează efectele. Printre acestea merită menţionate:

Durata. Anunţul difuzat la staţia de amplificare a Gării de Nord cum că trenul pe care îl aştepţi trage la un alt peron decât cel anunţat iniţial are drept

71

consecinţă deplasarea ta la locul respectiv, dar efectul comunicării nu se prelungeşte nici cu o secundă mai mult peste durata acestei deplasări. În schimb, o informaţie primită la cursurile de conducere auto poate produce efecte de-a lungul întregii vieţi.

Intensitatea. Impactul unui mesaj asupra psihicului nostru poate varia într-o gamă extrem de largă. Verdictul prin care suntem condamnaţi la o pedeapsă privativă de libertate ne afectează într-o măsură incomparabil mai mare decât informaţia că mâine va ploua. În cazul în speţă şi durata efectului este proporţională cu intensitatea sa, dar această corelaţie nu are caracter sistematic. Intensitatea poate fi mare şi durata mică (un copil urecheat care plânge de sare cămaşa de pe el îşi uită supărarea în numai câteva minute), ori invers (deprinderea modului de a folosi o unealtă nu produce un şoc emoţional intens, dar efectele ei dăinuie toată viaţa). Asemenea exemple dovedesc faptul că trăsăturile durată şi intensitate a efectelor comunicării sunt parametri independenţi.

Semnificaţia. În momentul producerii sale un fapt poate părea insignifiant, dar după un anumit interval de timp el s-ar putea dovedi de cea mai mare însemnătate. Învăţăturile unui predicator itinerant de la marginea extremă a lumii romane, transmise unui număr restrâns de iudei neinstruiţi cu profesiuni umile (pescari, etc), aveau să influenţeze decisiv nu numai soarta imperiului, ci şi întreaga istorie universală până în ziua de astăzi.

Orientarea temporală. Este, într-un fel caracteristica cea mai ciudată a efectelor comunicării. În lumea materială o lege fundamentală, care nu admite nici un fel de excepţie, este aceea că, întotdeauna şi pretutindeni, cauzele preced efectele. Nici un fenomen cunoscut nu este anterior cauzei sale. Or, în domeniul comunicării lucrurile pot sta şi altminteri. O persoană se poate comporta într-un anumit fel din pricina unui mesaj care priveşte viitorul. Astfel, bolnavul căruia i s-a adus la cunoştinţă că mai are numai trei luni de trăit va fi drastic influenţat în toate deciziile sale de un eveniment care nu s-a petrecut încă, ci urmează să se producă. De cauzele şi implicaţiile acestui paradox temporal ne-am ocupat pe larg într-o altă lucrare53.

Valoarea. Efectul unui mesaj poate fi pozitiv sau negativ pentru receptorul său, îi poate oferi

53 Chronosophia – chipuri ale timpului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002.

72

satisfacţii personale dintre cele mai mari sau îl poate împinge la sinucidere. Aparent simplă, problema identificării valorii unui mesaj e plină de capcane. Ofiţerul care îl învaţă pe soldat să lupte consideră că mesajele sale sunt pozitive fiindcă îl ajută pe acesta să supravieţuiască şi să contribuie la armatei ţării sale, dar din punctul de vedere al cuiva care crede că orice omor este inacceptabil o astfel de învăţătură e nocivă şi chiar criminală. Aceasta nu înseamnă însă că în materie de valoare morală totul este relativ, ci că lucrurile trebuie analizate de la caz la caz, cu atenţie şi discernământ.

Extensiunea. Efectul unui mesaj care priveşte un anumit domeniu se poate propaga şi în alte domenii. Dacă ai fost învăţat să înveţi stăruitor vei şi munci cu stăruinţă, şi, probabil, vei dovedi aceeaşi tenacitate şi în practicarea unor jocuri distractive sau a sportului de performanţă. Dacă te-ai deprins să îţi ţii în ordine obiectele personale, vei impune ordinea şi la locul tău de muncă. Tendinţa aceasta de expansiune a efectelor nu este însă prezentă în toate cazurile. Cineva te poate influenţa să mergi la operă, după care să devii un meloman pasionat, dar la fel de bine se poate întâmpla ca această experienţă să te lecuiască definitiv de a mai face asemenea tentative.

Tipologia efectelor comunicării este amplă şi variată. Totuşi ele pot fi grupate în trei mari categorii: efecte cognitive, afective şi psihomotorii.

Efectele cognitive constau în primul rând în îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe cu informaţii noi, dar nu se rezumă la atât. O serie întreagă de deprinderi de gândire fac şi ele parte din această categorie. Aşa sunt aptitudinea de a analiza, de a rezuma, de a evalua, de a raţiona prin deducţie şi inducţie, etc. Rolul şcolii este să ne înarmeze, pe lângă cunoştinţe propriu-zise, şi cu astfel de unelte indispensabile muncii intelectuale. O educaţie completă trebuie să aibă însă în vedere şi celelalte două tipuri de efecte, afective şi psihomotorii.

Printre efectele afective se numără toate schimbările de natură emoţională, atitudinală şi psihologică. Comunicarea ne poate servi pentru a le induce semenilor noştri sentimente de prietenie, afecţiune, dragoste, dar şi de ostilitate, ură sau indiferenţă. Putem promite iubire eternă, ori jura răzbunare până la moarte. Numărul şi frecvenţa mesajelor afective diferă, de regulă, în funcţie de vârstă şi de sex. Verbalizarea afecţiunii este mai frecventă la bătrâni şi la copii. Bărbaţii sunt, în general, mai reţinuţi decât femeile. O bătaie

73

pe umăr, o strângere de mână puternică pot înlocui, în cazul lor, un întreg discurs despre sentimentele reciproce.

Această din urmă observaţie se înscrie în cadrul mai larg al constatării, justificate prin cercetări amănunţite, psihologice şi neurofiziologice, că femeile dispun de capacităţi de comunicare interpersonală incomparabil superioare celor ale sexului opus şi că nu pregetă să le folosească din plin. Încă de la vârsta de trei ani, fetiţele posedă un vocabular de circa două ori mai bogat decât băieţii. Aceştia din urmă continuă să întâmpine şi mai târziu dificultăţi de exprimare: au tendinţa să mormăie, intercalează în conversaţie o mulţime de “ăăă...”-uri şi “îîî...”-uri, nu rostesc clar segmentele finale ale cuvintelor, se folosesc de numai trei tonuri ale vocii, pe când fetele de cinci.. Allan Pease şi Barbara Pease, cărora le datorăm aceste informaţii54, observă cu umor că la întrebarea “Ce mai faci ?”, adresată unui băieţel de cinci ani, surioara lui este de obicei aceea care răspunde “Face bine, mulţumim!”. Aceeaşi autori notează că “pentru un bărbat nu este niciodată o problemă să cumpere o felicitare, ceea ce îl blochează este că trebuie să o şi scrie”. Prin scanarea creierului în timpul emisiunilor verbale, profesorul Tonmoy Sharma de la Institutul de Psihiatrie din Londra a demonstrat că bărbaţii au o localizare mai restrânsă a funcţiilor vorbirii decât femeile55. Diferenţa pare să aibă şi o explicaţie hormonală: conform studiilor întreprinse de cercetătoarea Elisabeth Hanson de la Universitatea din Ontario, un nivel crescut de estrogen sporeşte capacitatea de exprimare. În schimb, o cantitate mai mare de testosteron dezorganizează vorbirea, făcând-o mai puţin fluentă.

Aşa cum se poate observa în tabelul 1, atât numărul de cuvinte, cât şi cel de semnale vocale non-verbale şi mimico-gestuale folosite de o femeie de-a lungul unei zile depăşesc de 2-3 ori pe cele la care recurge un bărbat.

Tabel 1

Număr de cuvinte / zi

Număr de semnale vocale non-verbale / zi

Număr de semnale mimico-gestuale /zi

Femei 6000 – 8000 2000 – 3000 8000 – 10000Bărbaţi 2000 – 4000 1000 - 2000 2000 - 3000

Important, în contextul de faţă, este faptul că prietenia feminină este în mult mai mare măsură un efect al verbalizării sentimentelor decât cea masculină. “În vreme ce bărbaţii au o relaţie de prietenie bazată pe amintiri şi realizări, femeile au o

54 Allan Pease; Barbara Pease, De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p. 84 şi urm.55 "Singura situaţie în care bărbaţii devin vorbăreţi este aceea în care acea compartimentare din creierul masculin se destramă sub influenţa unei cantităţi foarte mari de alcool" (Idem, p.86-87).

74

relaţie de prietenie bazată pe o împărtăşire a vieţii lor sentimentale”56.

Efectele psihomotorii constau în deprinderi de manipulare a obiectelor şi îndemânări diverse obţinute prin exerciţiu. Scrisul, conducerea auto, cântatul la instrumente sunt rezultatul comunicării în cadrul unor procese de învăţământ specifice. Respectarea unor reguli de etichetă se înscrie şi ea printre efectele de acest fel. Tot aici unii cercetători includ achiziţionarea de produse ca urmare a recepţionării de mesaje publicitare, considerând că aici este vorba mai puţin de decizii raţionale cât de forme de condiţionare cvasipavlovistă57. “Efectul hipnotic al televiziunii, scriu Claude Bonnange şi Chantal Thomas, dublează violenţa de condiţionare a acestui tip de publicitate”.

Cele trei feluri de efecte ale comunicării apar adesea înlănţuite, ordinea obişnuită a succesiunii lor fiind cognitiv – afectiv – psihomotor. Pentru ca o activitate să ne placă, este mai întâi necesar să cunoaştem câte ceva despre ea şi despre foloasele ei, iar pentru a ne mobiliza să o practicăm în mod repetat în vederea formării unei deprinderi, trebuie ca desfăşurarea acelei activităţi să ne fi procurat o anumită satisfacţie sufletească. Aflat, plăcut, învăţat ar fi regula canonică a acestui proces.

Totuşi, în diverse situaţii, ordinea efectelor poate fi schimbată. Un copil obligat de părinţi să înveţe să cânte la pian poate ajunge să stăpânească întrucâtva tehnica interpretativă fără a iubi muzica, ba chiar nutrind iniţial resentimente faţă de ea tocmai pentru că a fost silit să o practice. După o bucată de vreme însă, o dată depăşită corvoada iniţierii, este posibil ca muzica să înceapă să îl atragă, să rezoneze afectiv la frumuseţea ei şi să dorească să ştie câte ceva despre teoria muzicală, despre viaţa şi opera compozitorilor interpretaţi. După cum se vede, de data aceasta ordinea este total răsturnată, efectul psihomotor fiind urmat de cel afectiv şi, în fine, de cel cognitiv. În receptarea mesajului unei opere de artă plastică, bunăoară atunci când contemplăm într-o expoziţie tabloul unui pictor necunoscut nouă, primul efect este, de obicei, unul afectiv: pânza ne place sau nu ne place. Numai după aceea şi în funcţie de impactul emoţional al acestei prime confruntări, ne putem dori să aflăm cine este autorul tabloului, ce curent reprezintă, care sunt opţiunile sale în materie de tehnică picturală. Dragostea pentru pictură, dobândită prin revenirea repetată în expoziţie poate apoi să nască dorinţa de a ne încerca forţele învăţând să pictăm noi înşine. Efectele de tip psihomotor apar astfel ca succesoare a celor afective şi cognitive.

56 Idem, p.152.57 A se vedea, în acest sens, şi lucrarea semnată de Claude Bonnange şi Chantal Thomas Don Juan sau Pavlov?, Editura Trei, Bucureşti, 1999.

75

15. Conflictele interpersonale şi gestionarea lor

Apariţia conflictelor în relaţiile interpersonale este, că o dorim sau nu, inevitabilă. Nici căsniciile cele mai sudate nu sunt scutite de neînţelegeri periodice, de amploare mai mică sau mai mare, şi este firesc să fie aşa o dată ce conflictul este inerent vieţii şi, până la un punct, constituie un ferment necesar şi un motor al progresului. Fascinaţia pe care o exercită asupra noastră literatura şi filmul se bazează, în mare măsură, pe interesul cu care urmărim evoluţia situaţiilor conflictuale, indiferent dacă acestea sunt reale sau fictive şi empatiei pe care o resimţim faţă de eroii ce se confruntă cu asemenea situaţii, sentiment explicabil tocmai prin omniprezenţa conflictului în propriile noastre vieţi. Adesea generatoare de suferinţă, conflictele ne pot ajuta să cunoaştem mai bine oamenii, deoarece mulţi dintre aceştia nu îşi dezvăluie adevăratul caracter decât în momentele de cumpănă (“aurul se lămureşte în foc”, “prietenul la nevoie se cunoaşte”)58.

Nu conflictul în sine este rău, ci gestionarea sa greşită, pentru că există întotdeauna primejdia escaladării sale sub forma aşa-numitei spirale conflictuale. Fiecare jignire reprezintă un stimul pentru o ripostă jignitoare, care generează, la rândul ei, o replică şi mai usturătoare şi aşa mai departe, conflictul amplificându-se astfel în loc să se atenueze. Stoparea acestei evoluţii este atât de dificilă încât se cunosc conflicte care s-au perpetuat de-a lungul generaţiilor (precum ura neîmpăcată dintre familiile veroneze Capulet şi Montagu, eternizată de William Shakespeare în Romeo şi Julieta). Cu excepţia empatiei, care creşte în situaţiile conflictuale, toate celelalte caracteristici ale comunicării eficiente sunt total abolite şi, cu cât trece mai mult timp, cu atât aplanarea conflictului devine mai dificilă.

În materie de gestionare contraproductivă a conflictelor, ingeniozitatea umană s-a dovedit, din nefericire, practic nelimitată. Cele zece strategii prezentate mai jos nu reprezintă decât o parte dintre metodele la care apelează frecvent persoanele aflate în conflict, aparent cu intenţia de a găsi o rezolvare, dar, în fond, cu rezultate exact contrare:

1. Evitarea. Deranjat în egală măsură de existenţa conflictului ca şi de nevoia de a negocia în vederea aplanării acestuia, te retragi din zona de conflict, îndepărtându-te fie fizic (prin părăsirea scenei), fie emoţional (dai radioul mai tare, te cufunzi în lectură sau în altă activitate absorbantă, adormi).58 Este ceea ce se întâmplă şi în operele de ficţiune, unde conflictul constituie cel mai eficient mijloc de caracterizare a personajelor.

76

2. Non-negocierea. Este un alt mod de eludare a examinării cauzelor conflictului, constând în refuzul de a asculta argumentele preopinentului. Recurg la ea mai ales persoanele locvace, capabile să-l strivească pe interlocutor sub potopul lor de vorbe. Americanii numesc steamrolling59 acest sistem de a o ţine tot pe a ta, fără a-i permite celuilalt să îşi susţină şi el punctul de vedere.

3. Redefinirea. Cunoaşte două variante, ambele la fel de imorale. Prima constă în a nega însăşi existenţa conflictului (“Vai, dragă, dar nu a existat nici un diferend între noi!”), cu scopul de a împiedica analizarea cauzelor acestuia şi evaluarea responsabilităţilor. În cea de a doua i se sugerează interlocutorului că poziţia sa este aberantă, având un substrat patologic (“Decât să te cerţi cu mine, mai bine consultă un doctor!”).

4. Recurgerea la forţă. Se discută mult la noi despre violenţa în familie, considerată drept un semn al lipsei de civilizaţie, subînţelegându-se că în statele cu democraţie şi educaţie cetăţenească mai avansate aceasta constituie o excepţie socialmente neglijabilă. Totuşi datele statistice infirmă această ipoteză. În SUA încă din adolescenţă raporturile sentimentale sunt însoţite de manifestări de violenţă fizică: 25% dintre cuplurile de studenţi îşi “rezolvă” conflictele prin mijloace violente. Mai târziu, fenomenul nu numai că nu se atenuează, ci, dimpotrivă, se extinde, întrucât s-a constatat că, departe de a-l privi ca pe un rău, trei sferturi dintre cuplurile în care este prezentă violenţa fizică apreciază că aceasta nu le afectează relaţia, constituind tocmai o dovadă de dragoste. În plus, lucru şi mai grav, în circa 30% dintre cazuri bătaia dintre parteneri este privită de aceştia drept un factor pozitiv, cu rol de consolidare a legăturii lor sufleteşti. Statisticile nu arată însă şi în câte situaţii forţa exercitată este una emoţională, membrul mai slab al cuplului fiind victima unei terori mai subtile şi, ca atare, necuantificabile.

5. Minimalizarea. Atât cauzele cât şi efectele conflictului pot fi aruncate în derizoriu prin bagatelizare (“Ce mare lucru s-a întâmplat? Am întârziat doar două ore!”). Se lasă astfel impresia că reacţia celuilalt este nepotrivită şi motivele sale de supărare – ilegitime sau ilogice. Umorul, util în unele situaţii conflictuale pentru că detensionează, joacă un rol negativ atunci când se recurge la el în scopul minimalizării motivelor care au generat conflictul.

6. Blamul. A da vina pe un altul este o practică dintre cele mai des întâlnite la persoanele aflate în conflict, deoarece, în acest fel, ele se leapădă de orice răspundere pentru declanşarea acestuia. Cel acuzat poate fi preopinentul, dar şi un apropiat al acestuia, părinte, rudă, prieten. Procedeul e urât şi pentru că loveşte în

59 Steamroller este denumirea compresorului care compactează îmbrăcămintea de pietriş a drumurilor.

77

sentimentele care îl leagă pe interlocutor de persoanele respective, supunându-se aceleiaşi logici care a prezidat şi la apariţia celor mai răspândite înjurături. Un caz aparte este autoblamul. Recurgerea la el din spirit autocritic constituie, fireşte, o conduită demnă de tot respectul. Din păcate însă, în majoritatea cazurilor, această autostigmatizare nu urmăreşte decât să stârnească mila celuilalt, determinându-l să renunţe la susţinerea propriei poziţii, ceea ce o face să semene, din acest punct de vedere, cu stratagema următoare.

7. Amuţirea preopinentului. Împiedicarea celuilalt de a-şi apăra poziţia se poate realiza prin ridicarea excesivă a tonului (răsteală, răţoială, ţipete) sau prin simularea unor stări fizice şi emoţionale extreme (migrene, palpitaţii, sufocare, criză de inimă, leşin). Se ştie că în secolele trecute unul dintre accesoriile nelipsite din poşetele doamnelor din lumea bună era sticluţa cu săruri, cu ajutorul căreia erau trezite din leşinurile, suspect de frecvente, la care erau expuse. Oprimate de o societate cu valenţe sexiste, ele descoperiseră eficienţa armei leşinului ca mijloc de şantaj sentimental cu ajutorul căruia îşi puteau impune voinţa în faţa dictaturii masculine.

8. Gunnysacking. Termenul anglo-saxon gunnysack desemnează o geantă foarte încăpătoare în care se depozitează obiecte de tot felul. Gunnysacking-ul constă în acumularea nemulţumirilor şi supărărilor pe care ţi le-a produs cineva şi la care nu ai reacţionat la vremea respectivă, până în momentul în care, declanşarea unui conflict, eventual minor, îţi oferă prilejul de a “vărsa sacul”, reproşându-i celuilalt toate jignirile şi neplăcerile pe care ţi le-a produs în trecut şi despre care nu s-a discutat niciodată. Pe lângă alte efecte, gunnysacking-ul are şi inconvenientul că provoacă, la rândul său, gunnysacking, deoarece îl obligă pe interlocutor să răspundă cu aceeaşi monedă, scormonindu-şi memoria pentru a descoperi şi el motive de reproş comparabile cu ale preopinentului. În plus, după ce gunnysack-urile au fost golite de ambii participanţi la conflict, aceştia vâră cu grijă la loc toate imputările respective pentru a le folosi şi cu alt prilej (vorba lui Dandanache: “Mai trebuie s-altădată... La un caz iar...pac! la Răsboiul.”).

9. Manipularea. În locul discutării cauzelor conflictului se recurge la mijloace de seducţie pentru aducerea oponentului într-o stare de non-combativitate. Farmecul personal speculat cu abilitate poate dezarma chiar şi pe cel mai înverşunat adversar.

10.Respingerea personală. Este poate metoda cea mai reprobabilă dintre cele care aparţin zonei şantajului sentimental. Ea constă în retragerea temporară a afecţiunii pe care i-o purtai până atunci preopinentului. Purtarea rece, distantă, dispreţuitoare continuă până în momentul în care, demoralizat, acesta renunţă la a-

78

şi mai apăra poziţiile şi cedează, după care i se restituie afecţiunea de care a fost privat.

Reţeta rezolvării conflictelor interpersonale se bazează, ca idee generală, pe acomodarea obţinută prin concesii reciproce. Respectarea câtorva reguli simple ajută la atingerea locului geometric al compromisului onorabil:

A. Să nu loveşti sub centură. Există în sufletul fiecărui om zone vulnerabile unde loviturile produc suferinţe insuportabile. E o ticăloşie să te foloseşti de cunoaşterea acestor sensibilităţi personale pentru a avea câştig de cauză într-un conflict. Succesul efemer obţinut printr-un asemenea procedeu malonest nu face, de altfel, decât să sporească resentimentele şi ostilitatea celuilalt şi să îndepărteze şansele reconcilierii.

B. Să joci un rol activ. A închide ochii în faţa unor disensiuni reale nu constituie o cale de rezolvare a acestora. Chiar dacă uneori este bine să se lase o pauză de îngheţare a conflictului pentru liniştirea spiritelor60, rezolvarea acestuia nu poate întârzia la nesfârşit fără primejdia producerii unei rupturi definitive.

C. Să-ţi asumi responsabilitatea. Adesea persoanele aflate în conflict se ascund după formulări generice de natură să îi absolve de răspunderea directă a afirmaţiilor lor. În loc să spună “părerea mea este că greşeşti”, mulţi soţi/soţii preferă aserţiunea impersonală, dar cu atât mai acuzatoare “toată lumea ştie că nu ai dreptate”. E o formă de laşitate la care un om de onoare nu ar trebui să recurgă.

D. Să fii prompt şi la obiect. Aplanarea pe loc a conflictului este preferabilă adunării nemulţumirilor în gunnysack, în aşteptarea “picăturii care umple paharul”. Acumularea progresivă de tensiuni nu va face decât să sporească puterea exploziei, care va putea avea atunci efecte destructive devastatoare. Dacă ai de adus acuzaţii ele să se adreseze interlocutorului, nu altor persoane, străine de conflict, şi să se întemeieze pe comportamente observabile, nu pe suspiciuni legate de gânduri şi sentimente nemărturisite ale preopinentului.

E. Să recurgi la umor. Aceasta însă numai pentru a destinde atmosfera, iar nu în scopul persiflării sau ridiculizării oponentului. A-l ironiza pe celălalt spre a-l face

60 Unele regulamente militare stipulează că reclamarea la forurile superioare a unui abuz săvârşit de şeful direct al celui vizat nu poate fi făcută decât după un anumit interval de timp (două sau trei zile), pentru ca surescitarea nervoasă din primele momente să facă loc unei priviri mai detaşate asupra incidentului.

79

să se simtă stânjenit este un mod de a alimenta conflictul, nu de a contribui la stingerea sa.

80

16. Stadiile relaţiilor interpersonale

În majoritatea cazurilor, raporturile de prietenie şi iubire (excepţie face îndrăgostirea instantanee de tip “coup de foudre”) se încheagă şi se consolidează în timp. Progresia sentimentelor este condiţionată de adâncirea treptată a cunoaşterii interpersonale. Astfel se explică natura stadială a procesului de apropiere, în cursul căruia pot fi delimitate următoarele etape principale:

Contactul. Se spune că “prima impresie contează”. Cea dintâi întâlnire cu o persoană joacă un rol decisiv în formarea imaginii noastre despre ea şi, ca urmare, în hotărârea de a continua sau nu relaţia amorsată. Dat fiind că schimbul de idei din cadrul acestui prim contact nu poate fi, prin forţa lucrurilor, prea bogat şi profund, examinarea aspectului fizic al interlocutorului nostru are un însemnat cuvânt de spus în această fază a raporturilor interpersonale. De asemenea, o influenţă considerabilă asupra deciziei pe care o luăm atunci o are comportamentul non-verbal al persoanei respective, căldura sau răceala cu care ne întâmpină, aerul prietenos sau încruntat, dinamismul sau apatia acesteia. În funcţie de rezultatul examinării la care am supus-o, ne putem dori să aprofundăm relaţia, ori să ieşim din ea, evitând reîntâlnirile ulterioare.

Implicarea. Dacă persoana ne-a plăcut, vom căuta prilejuri de a o mai revedea. Adesea concepem scenarii ingenioase pentru a o intercepta în locurile pe unde am aflat că poate fi întâlnită, astfel încât să ne “nimerim” ca din întâmplare în calea sa. Cu prilejul acestor întâlniri fortuite sau provocate, vom încerca să aflăm mai multe despre personalitatea, preocupările, situaţia familială, profesiunea şi hobby-urile sale, ca şi despre orice alte aspecte de natură să ne ajute a o cunoaşte mai bine. În dorinţa de a multiplica întrevederile, îi vom putea propune să ne petrecem timpul împreună, invitând-o la spectacole (film, concerte, discotecă, competiţii sportive, teatru, operă, muzee şi expoziţii), la petreceri date de prieteni comuni sau în excursii prin ţară. În această etapă, persoana pe care am întâlnit-o ne-a devenit cunoştinţă şi acceptarea de către ea a tipului de relaţie pe care i-o propunem poate face din ea un prieten. Raporturile noastre se pot stabiliza acum evoluând pe un palier relativ constant (prietenie de drum lung), după cum pot să se şi răcească la un moment dat, ori, prin consolidarea sentimentului reciproc, să acceadă la un stadiu superior:

81

Intimitatea. Este tipul de legătură cel mai apropiat, pe care, tocmai din această pricină, nu izbutim să îl realizăm decât cu una sau cu numai câteva persoane de-a lungul unei întregi vieţi. Faţă de simpla implicare, intimitatea presupune asumarea unor responsabilităţi faţă de partener. Încetăm să mai trăim numai pentru noi, suntem dispuşi la sacrificii pentru binele celuilalt, îl ajutăm şi sprijinim, îi încredinţăm secretele noastre şi le împărtăşim pe ale sale. Inevitabil, sentimentul de dragoste reciprocă ce însoţeşte intimitatea suferă fluctuaţii de-a lungul timpului. Iubirea nu este o stare, ci un proces cu o dinamică specifică şi de aceea ea poate evolua în moduri diferite. Sunt cazuri în care se adânceşte o dată cu trecerea vremii, dar şi altele, nu puţine, în care flacăra iniţială ajunge să pâlpâie tot mai slab, lăsând locul frustrărilor, dezamăgirii şi unui disconfort afectiv care împinge relaţia către un al patrulea stadiu:

Deteriorarea. Acum legătura dintre cei doi slăbeşte. Povestea de iubire este reconsiderată dintr-o perspectivă nouă, partenerii, ori măcar unul dintre ei, căpătând convingerea că, de fapt, ea nu a reprezentat ceea ce crezuseră sau speraseră ei la început că ar fi putut fi. Toate aspectele pe care le percepuseră până atunci drept forme de complementaritate dezirabilă încep să fie privite ca incompatibilităţi, devenind argumente în favoarea regândirii raporturilor reciproce. Certurile şi conflictele se înmulţesc, rezolvarea acestora întârzie tot mai mult. Cei doi încep să se evite, să îşi petreacă timpul liber în alte companii, să îşi limiteze intenţionat contactele fizice şi psihologice cu partenerul. Se simt tot mai stânjeniţi de statutul lor incert, întrucât nu mai sunt nici prieteni nici foşti prieteni, nici iubiţi nici foşti iubiţi. Dacă nu intervine vreo schimbare miraculoasă, situaţia se îndreaptă cu paşi repezi către stadiul al cincilea:

Destrămarea. O dată cu ruperea legăturii dintre parteneri, are loc schimbarea radicală a tipului de relaţie. Foştii soţi sau iubiţi pot deveni prieteni, ori parteneri de afaceri, depăşind resentimentele legate de eşecul convieţuirii lor anterioare. Este cazul celor pentru care destrămarea cuplului a adus o relaxare psihică, un sentiment de uşurare, de natură să-i facă să uite animozităţile trecute. Alţii trăiesc stări de frustrare, anxietate, regrete pentru timpul pierdut în relaţia eşuată şi nutresc o ostilitate nedisimulată faţă de fostul partener. Prelungirea problemelor de natură juridică (divorţ, partajul bunurilor şi al copiilor) poate spori aversiunea reciprocă, transformându-i pe cei doi în inamici intratabili. Pe

82

de altă parte, este posibil ca acel membru al cuplului care nu şi-a dorit despărţirea să încerce sentimente de părere de rău, rămânând neconsolat încă multă vreme sau chiar de-a lungul întregii sale vieţi. El va continua să retrăiască relaţia în amintire şi îşi va întreţine nostalgia după vremurile trecute prin revederea locurilor frecventate împreună, ori prin recitirea scrisorilor de dragoste primite în fazele timpurii ale relaţiei. Rămânând prizonier al trecutului, îşi va diminua sau chiar anula astfel şansele de a-şi mai “reface viaţa”.

83

17. Comunicarea afectivă

17.1. Geneza vieţii emoţionaleLa ora actuală, existenţa unui fundament biologic al

afectivităţii umane nu mai este pusă la îndoială de nici un cercetător avizat al domeniului. Se recunoaşte existenţa în creier a unor centri emoţionali, precum şi a unor mecanisme complexe prin mijlocirea cărora fiecare tip de emoţie pregăteşte organismul pentru o reacţie specifică. Atunci când suntem cuprinşi de mânie au loc emisii de adrenalină care ne oferă un spor de energie, iar inima bate mai tare, astfel încât membrele ne sunt mai bine alimentate cu sânge şi pregătite pentru o acţiune în forţă. Frica opreşte circulaţia pentru un interval foarte scurt ("îţi îngheaţă sângele în vine"), urmarea fiind că ne albim la faţă, timp în care cădem pradă unei paralizii momentane, suficiente pentru a evalua situaţia, după care un flux de hormoni pune trupul în stare de alertă şi asigură o irigare suplimentară a muşchilor de la picioare, uşurându-ne fuga. Tandreţea şi dragostea stimulează sistemul parasimpatic, generând o reacţie de relaxare, calm şi mulţumire care facilitează comunicarea interpersonală. Surpriza se asociază cu o ridicare a sprâncenelor, reacţie universală, întâlnită la toate popoarele, în urma căreia lumina pătrunde mai bine în ochi şi ne permite să colectăm informaţii suplimentare despre evenimentul neaşteptat care ne-a produs uimirea. Expresia dezgustului constă într-o grimasă caracterizată prin strângerea nărilor, ca atunci când vrem să ne ferim de un miros sau de un gust neplăcut. Pierderea de energie pe care ne-o produce tristeţea ne determină să ne retragem din fluxul vieţii sociale, interiorizându-ne şi meditând la pierderea suferită, răgaz necesar pentru recuperare şi pentru protejarea de agenţi agresivi într-o perioadă în care suntem mai vulnerabili decât de obicei.

Emoţiile îndeplinesc aşadar funcţii adaptive care au contribuit, cu certitudine, la supravieţuirea speciei umane la începuturile existenţei sale, atunci când omul avea de înfruntat pericole în raport cu care era fiziceşte mai slab înarmat decât alte vieţuitoare. Dacă se afirmă îndeobşte că inteligenţa este aceea care le-a permis oamenilor să se descurce în mediul ostil în care s-au format, trebuie precizat că "mintea emoţională" a precedat-o pe cea raţională şi că ea continuă, în bună măsură, să o mai domine şi astăzi, chiar dacă poate într-o manieră mai puţin evidentă decât în trecutul speciei.

Creierul reptilian era programat să regleze diversele activităţi ale organismului, pentru a asigura supravieţuirea, nu însă şi să

84

gândească sau să resimtă emoţii (este motivul pentru care, spre deosebire de păsări şi mamifere, reptilele sunt lipsite de instinct matern). Treptat, în trunchiul cerebral au apărut centrii emoţionali. Acest proces a precedat cu milioane de ani formarea neocortexului, sediu al gândirii, şi este important să menţionăm că neocortexul a luat naştere tocmai pornind de la nucleul constituit de zonele care guvernează afectele. "Faptul că creierul care gândeşte s-a dezvoltat pornind de la trăsătura emoţională spune multe despre relaţia dintre gândire şi sentiment; a existat un creier emoţional cu mult înainte să existe cel raţional"61.

Nu este lipsit de interes faptul că la baza apariţiei vieţii afective a stat simţul olfactiv. Purtat de curenţii de aer la distanţe considerabile, mirosul unor substanţe nutritive sau toxice, al unui prădător periculos, ori al unei eventuale partenere sexuale semnala o prezenţă încă înainte de contactul direct cu aceasta şi permitea individului să îşi pregătească reacţia adecvată. El se transpunea astfel cu anticipaţie într-o stare anume, o dispoziţie dependentă de stimulul olfactiv considerat. Primii centri nervoşi ai emoţiei au apărut şi s-au dezvoltat astfel din şi în jurul lobului olfactiv al creierului.

Dezvoltarea concentrică a acestor straturi de celule a dat naştere sistemului limbic (lat. limbus = inel) care comandă reacţiile noastre afective. O parte a circumvoluţiunilor limbice, numite rinocefalon ("creierul nasului") a constituit apoi baza pentru formarea neocortexului, teritoriul "gânditor" al creierului. Acest proces a început la mamifere încă în urmă cu circa o sută de milioane de ani (în era mezozoică), dar dezvoltarea maximă a neocortexului a fost atinsă de homo sapiens de-abia în ultima sută de mii de ani. Primatele în general şi specia umană în particular posedă cel mai complex şi flexibil sistem de legături între sistemul limbic şi neocortex, astfel încât s-a ajuns ca omul să poată avea chiar sentimente faţă de sentimentele sale!

Două zone ale rinocefalonului primitiv au dobândit prin evoluţie o importanţă specială pentru viaţa afectivă: hipocampul şi nucleul amigdalian. Dacă cel dintâi este implicat în procesele de memorare şi învăţare, cel de al doilea joacă un rol-cheie în geneza sentimentelor noastre. El este constituit din două perechi de "amigdale" situate de o parte şi de cealaltă a creierului în spatele inelului limbic. Acestea sunt, în cea mai mare măsură, responsabile pentru reacţiile noastre emoţionale, dovadă faptul că extirparea lor antrenează incapacitatea cronică de a mai avea sentimente. "Animalele cărora le-a fost scos sau secţionat nucleul amigdalian nu se mai tem şi nu se mai înfurie, îşi pierd dorinţa de a se întrece sau de a fi cooperante, nu-şi mai găsesc locul în cadrul speciei lor; 61 Goleman, D., Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, 2001, p.25.

85

emoţiile le sunt tocite sau absente"62. La om, plânsul este declanşat la ordinul nucleului amigdalian, iar în absenţa acestuia se instaurează indiferenţa faţă de orice relaţie interumană.

Cercetătorul american Joseph LeDoux, care a descoperit importanţa nucleului amigdalian pentru viaţa noastră afectivă, îl caracterizează, metaforic, drept un fel de "serviciu de urgenţă" ce alertează alte zone ale creierului, mobilizând glandele cu secreţie internă, sistemul cardio-vascular, muşchii sau organele interne în vederea unei reacţii prompte. Tot nucleul amigdalian dă şi semnalul emiterii de norepinefrină, hormon destinat situaţiilor de criză, care sporeşte vigilenţa simţurilor şi alarmează întregul sistem nervos central. Dar cea mai importantă descoperire a lui LeDoux a fost mecanismul prin care se ajunge la situaţiile în care reacţia emoţională o premerge şi covârşeşte pe cea logică.

Potrivit cercetărilor sale, semnalele ce ne parvin pe cale optică sau acustică se îndreaptă iniţial către talamus, care le dirijează mai întâi spre nucleul amigdalian şi apoi către neocortex, primul intrând în acţiune înaintea celui de al doilea. În plus, semnalele destinate nucleului amigdalian sunt mai puternice, ceea ce explică forţa emoţiei, care poate copleşi reacţia raţională.

Teoria clasică susţinea că talamusul transmite într-o primă instanţă semnalele pe care le-a recepţionat acelor zone din neocortex unde se formează imaginile obiectelor percepute senzorial (este vorba de ariile "de proiecţie" ale analizorilor vizual şi auditiv) şi abia după recunoaşterea acestora informaţia îi parvine sistemului limbic, care dictează reacţia ulterioară a organismului. LeDoux a descoperit însă un soi de by-pass neuronal, o cale directă, mai scurtă, de la talamus la nucleul amigdalian. Ea îi permite acestuia din urmă să acţioneze înainte ca informaţiile să fie înregistrate de neocortex, adică înainte de a fi conştientizate. Aşa se face că putem "hotărî" în numai câteva miimi de secundă dacă un lucru perceput ne place sau nu ne place, fără ca măcar să fi realizat ce este exact lucrul respectiv. Practic, nucleul amigdalian a şi elaborat un răspuns, în ciuda faptului că raţiunea noastră nu şi-a spus încă cuvântul. Astfel s-ar explica, în termenii neurofiziologiei moderne, toate acele reacţii emoţionale năvalnice care sunt însoţite de blocaje ale judecăţii conştiente, creând impresia că persona implicată şi-a pierdut literalmente controlul asupra propriului comportament. Râsul sau plânsul izbucnite exploziv într-un moment socialmente nepotrivit sunt, bunăoară, astfel de expresii clare ale preluării iniţiativei de către nucleul amigdalian în detrimentul zonelor corticale.

Când survine un eveniment, îi revine hipocampului misiunea de a memora cât mai multe informaţii legate de acesta şi de 62 Idem, p.30.

86

contextul producerii lui, dar înregistrarea respectivă este una seacă, contabilicească, lipsită de coloratură afectivă. În schimb, nucleul amigdalian reţine aspectul emoţional al întâmplării sau, cum spunea LeDoux însuşi: "Hipocampul este extrem de important în recunoaşterea unui chip ca fiind al unei verişoare, de exemplu. Dar nucleul amigdalian este cel care va adăuga ideea că, de fapt, nu ne place persoana respectivă"63.

De aici concluzia că există două sisteme distincte de memorie, unul rezervat faptelor şi situaţiilor obiective şi altul semnificaţiei afective a acestora. Joncţiunea cu tezele psihanalizei ar consta, în acest caz, în faptul că experienţele noastre emoţionale din prima copilărie au fost înmagazinate de nucleul amigdalian încă dinaintea deprinderii limbajului, când nu dispuneam de vocabularul necesar pentru a înţelege evenimentele petrecute. Or, tocmai aceste înregistrări vor modela conduitele noastre de mai târziu, deşi noi înşine nu vom conştientiza atunci această condiţionare. Altfel spus, îndărătul conceptului freudian de subconştient se ascunde forţa manipulatoare a informaţiei afective stocate în structurile de memorie ale nucleului amigdalian.

Importanţa pentru supravieţuire a existenţei "scurtăturii" dintre talamus şi nucleul amigdalian nu mai trebuie demonstrată. Viteza de reacţie a salvat, fără îndoială, viaţa multora dintre strămoşii noştri, pe care îi interesa nu atât să înţeleagă exact natura pericolelor cu care se confruntau, cât să se ferească la timp de ele. Este tocmai ceea ce realiza "emoţia precognitivă" bazată pe senzaţii încă neintegrate într-o imagine mentală coerentă.

Totuşi, pornirile neconştientizate merită oare numele de emoţii? Cât timp lipseşte înţelegerea faptului că trăim o stare afectivă deosebită pare impropriu să afirmăm că "încercăm" o emoţie. Să nu uităm, la urma urmei, că drumul direct de la talamus la neocortex există şi că aici sunt situaţi principalii centri de prelucrare a informaţiei senzoriale. Un rol deosebit revine lobilor prefrontali, unde se planifică şi se organizează acţiunile noastre, inclusiv cele care privesc viaţa afectivă. Cercetările par să indice o specializare a acestora, în sensul că lobul drept "găzduieşte" sentimente negative ca frica şi agresivitatea, iar cel stâng izbuteşte să le ţină sub control inhibând reacţiile lobului drept. Practica medicală a arătat că pacienţii afectaţi de leziuni în cortexul prefrontal stâng sufereau de o anxietate cronică, pe când aceia care aveau leziuni în lobul drept se dovedeau exagerat de veseli. În cadrul Conferinţei Internaţionale de Neurofiziologie desfăşurate la San Antonio (Texas) în februarie 1961, cercetătoarea Mary K. Morris a prezentat cazul unui pacient care după extirparea parţială a lobului prefrontal drept îşi schimbase sensibil personalitatea, 63 Apud D. Goleman, Op. cit., p.36.

87

întâmpinând toate necazurile cu optimism şi bună dispoziţie şi manifestând faţă de soţia sa o afecţiune pe care nu i-o arătase niciodată în trecut.

De fapt interdependenţa dintre emoţie şi raţionament este una dintre cele mai complexe. Circuitele care leagă sistemul limbic de lobii prefrontali fac ca o stare sufletească puternică (neliniştea, frica, mânia) să "întunece" mintea, subiectul recunoscând că nu poate gândi limpede. S-a demonstrat că pacienţii care suferă dereglări ale acestor circuite iau, chiar atunci când posedă un coeficient de inteligenţă ridicat, hotărâri dezastruoase pentru cariera sau viaţa lor personală. Concluzia ar fi că judecata noastră depinde într-o măsură însemnată de emoţiile noastre. Aşa se explică şi reacţiile iraţionale în viaţa curentă a unor savanţi, obişnuiţi să opereze în munca lor de cercetare cu logica cea mai strictă.

17.2. Emoţii, afecte, sentimente, pasiuniMultitudinea de termeni care se referă la viaţa afectivă

(câteva sute de cuvinte în limba engleză, cel puţin 150 în franceză64) şi interferenţa semantică a acestora în limbajul colocvial ridică mari probleme în calea definirii exacte a fiecăruia dintre ei. Dar în ciuda acestei nesiguranţe terminologice, pentru un mare număr de autori emoţia desemnează o stare afectivă temporară indusă de cauze identificabile în spaţiu şi timp. Se vorbeşte despre emoţii de bază sau primare, al căror număr nu trece de zece (frica, surpriza, furia, bucuria, întristarea, etc) şi de emoţii mixte, care rezultă din combinarea celor dintâi. În sens extins, emoţiile sunt evenimente sau stări din viaţa afectivă care presupun un ansamblu de trăiri psihice specifice însoţite de manifestări fiziologice şi comportamentale. Apariţia spontană, declanşarea rapidă, durata redusă şi evoluţia involuntară constituie caracteristicile principale care deosebesc emoţiile de bază de atitudinile emoţionale ca dragostea sau ura, de dispoziţiile de tipul îngrijorării, euforiei, iritării şi de dezordinile emoţionale (depresia, mania).

Emoţiile se înscriu în clasa mai cuprinzătoare a afectelor, termen care acoperă întreaga gamă a trăirilor sufleteşti. Afectele de durată, legate mai degrabă de relaţii decât de evenimente, sunt numite, de obicei, sentimente. Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, viaţa afectivă are o bază biologică în general şi neurofiziologică în particular, dar analiza mecanismelor neuronale sau endocrine ale declanşării emoţiilor este cu totul insuficientă pentru înţelegerea acestora. Reluând o metaforă a lui Jacques Cosnier, nu ajunge să ştii cum este alcătuit şi cum funcţionează un

64 Cosnier, Jacques, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Polirom, 2002.

88

televizor pentru a deduce conţinutul programelor pe care le difuzează diferitele sale canale.

O piedică în investigarea ştiinţifică a afectelor o reprezintă aşa-numitul postulat empatic. Dat fiind că nu putem cunoaşte în mod direct decât propriile noastre trăiri, a vorbi despre emoţii echivalează, până la un punct, cu a vorbi despre tine însuţi. În acest caz, cercetarea vieţii afective a unui alt individ uman porneşte de la presupoziţia tacită că noi şi el împărtăşim o aptitudine comună de a trăi stări psihice. O operaţiune de identificare şi de transfer empatic constituie aşadar baza subiectivă a analizei "obiective" întreprinse de psiholog.

Imposibilitatea accesului direct la interioritatea subiectului analizat ne obligă să evaluăm reacţiile sufleteşti pe baza observării unor manifestări exterioare, a comportamentelor gestuale şi a expresiilor faciale care însoţesc diferitele afecte. Metoda profită masiv de pe urma experienţei etologiei animale, care nu dispunea, oricum, de o altă cale de abordare, postulatul empatic neavând cum să funcţioneze în acest caz.

Încă din 1872, Charles Darwin observa în lucrarea sa devenită clasică The Expression of Emotions in Man and Animals că teza originii animale a omului poate afla un argument suplimentar în asemănarea reacţiilor mimice ale acestuia cu cele ale maimuţelor superioare. Mai mult decât atât, chiar mamifere mai îndepărtate genetic de om, precum câinii sau pisicile, prezintă atitudini, posturi şi comportamente specifice emoţiilor umane de bază (frica, surpriza, furia, bucuria, întristarea). Ele sunt de asemenea capabile să contracteze şi să întreţină raporturi de prietenie sau să nutrească ostilitate personalizată împotriva unor congeneri, dar şi a unor subiecţi umani.

La un mare număr de specii se întâlnesc relaţii interpersonale complexe: între mamă şi pui, între fraţi65, între masculi şi femele (legături monogame sau poligame), numai între femele, ori numai între masculi66. Prin ritualizarea67 expresiilor emoţionale se reglează

65 W. G. Holmes şi P. W. Sherman (The Ontogeny of Kin Recognition in Two Species of Ground Squirrels, American Zoologist, 22, 1982) au arătat că la veveriţe fraţii buni se înţeleg mai bine între ei decât cei vitregi şi că există modalităţi prin care fraţii de sânge se recunosc chiar şi atunci când nu au crescut împreună.66 În contrast cu vertebratele inferioare (peşti, batracieni, reptile), păsările şi mamiferele se ajută reciproc şi prezintă o gamă bogată de manifestări afective. În literatura de specialitate se citează adesea observaţiile lui G. S. Wilkinson (Reciprocal Food Sharing in the Vampire Bat, Nature, London, 308, pp. 181-4) privind altruismul liliecilor vampiri: cum aceştia se hrănesc exclusiv cu sângele victimelor lor şi nu rezistă nemâncaţi mai mult de trei zile, cei care au găsit hrană regurgitează o parte din sângele ingerat pentru a-i alimenta pe cei flămânzi. Interesant este şi faptul că liliacul hrănit astfel îşi aminteşte de ajutorul primit şi se revanşează adesea, dovadă că nici recunoştinţa nu le este străină acestor chiroptere.67 J. S. Huxley, analizând comportamentul de construire a cuibului la cufundarul moţat (The Courtship Habits of the Great Crested Grebe, Podiceps Cristatus, Proceedings of the Zoological Society, London, 1914 [2]) a definit ritualizarea ca fiind o formă de schimbare evolutivă ce constă într-o secvenţă de răspunsuri lipsite de orice funcţie specifică, în afara celei

89

raporturile sociale, asigurându-se cooperarea, negocierea relaţiilor de dominare şi supunere, reconcilierea în caz de conflict şi o gestionare judicioasă a agresivităţii şi sexualităţii, cu efecte favorabile pentru conservarea speciei.

Desfăşurarea întocmai a ritualurilor (de curtare, de intimidare a unui adversar, de capturare a prăzii, etc) la indivizii crescuţi în captivitate, care nu au avut ocazia să observe şi să imite pe alţi reprezentanţi ai speciei respective, este pusă pe seama aşa-numitelor mecanisme înnăscute de declanşare (IRM = innate realising mechanisms), care dau naştere unor pattern-uri fixe de acţiune (PFA). Un stimul anume declanşează un întreg şir de comportamente înlănţuite ce se succed întotdeauna într-o ordine predefinită şi imuabilă. Drept declanşatori pot servi unele structuri anatomice (creste, pene, coarne), coloraţiile caracteristice68, mirosurile, sunetele69 sau anumite mişcări expresive70. Potrivit constatărilor lui Konrad Lorenz71, pattern-urile fixe de acţiune se caracterizează prin:

1. Universalitate. PFA sunt prezente la toţi membrii de acelaşi sex ai unei specii date.

2. Stereotipie.3. Independenţă în raport cu experienţa individului.

Ţinerea în izolare nu antrenează modificări

de semnalizare. În esenţă, ritualizarea este un proces de comunicare, deoarece la fiecare semnal se aşteaptă o replică. Dacă aceasta este percepută drept una "corectă", interacţiunea poate să continue, în timp ce răspunsul "incorect" declanşează comportamente agresive, ce vizează eliminarea intrusului.68 Konrad Lorenz (Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Humanitas, 1998, pp. 141-2) a făcut următorul experiment cu o pereche de guşteri. Masculul acestei specii se caracterizează prin culoarea de un minunat albastru ultramarin a guşii. Cu ajutorul unor creioane colorate cercetătorul i-a conferit şi femelei o vestimentaţie asemănătoare. Ce a urmat? Să îi dăm cuvântul naturalistului însuşi: "Femela, care bineînţeles nu avea habar de noua sa înfăţişare, a alergat imediat ce i-am dat drumul, pe cel mai scurt drum, spre teritoriul soţului. În clipa în care acesta a văzut-o, s-a repezit furios spre aşa-zisul intrus masculin, deschizând larg botul pentru a muşca. Atunci a simţit mirosul de femelă al doamnei fardate şi a frânat atât de brusc încât a derapat şi a făcut o tumbă deasupra femelei. Apoi a inspectat-o pe-ndelete cu limba şi nu s-a mai sinchisit de culorile belicoase – în sine o realizare apreciabilă pentru o reptilă. Însă lucrul cel mai interesant a fost că acest mascul atât de cavaler a continuat să-i cerceteze cu limba după întâmplarea evident zguduitoare pentru el şi pe masculii adevăraţi, controlându-le în acest fel mirosul, înainte să treacă la atac. Atât de mult îl afectase faptul că fusese cât pe ce să muşte o doamnă!".69 Tot Lorenz (Op. cit. pp. 133-5) menţionează cazul curcilor, care îşi recunosc puii exclusiv pe baza felului cum piuie. Drept urmare, păsările surde îşi ucid fără milă progenitura imediat după ieşirea din găoace. În schimb, o curcă cu auzul intact este "imediat dispusă să trateze matern nevăstuica sau hamsterul (duşmanii ei naturali, n.n.) în clipa în care se "legitimează" drept pui de curcă cu ajutorul unui difuzor şi al unei benzi cu piuitul caracteristic".70 Comportamentul infantil poate demobiliza un agresor determinându-l să treacă de la ostilitate la o conduită de tip parental. Un câine atacat de un altul mai puternic adoptă adesea postura căţeluşului neajutorat şi obţine astfel nu doar clemenţa agresorului, ci chiar un tratament aproape tandru. În loc să-l muşte, adversarul îl linge în modul în care o fac părinţii cu puii lor.71 Lorenz, K; Tinbergen, N., Taxis and Behaviour Patterns in Egg Rolling by the Graylag Goose, în Lorenz, K., Studies in Human nd Animal Behaviour, Methuen, London, 1970 apud Malim, T; Birch, Anne; Hayward, Sheila, Psihologie comparată, Editura tehnică, 2000, pp. 69-70.

90

semnificative în raport cu comportamentul indivizilor "socializaţi".

4. Traiectorie fixă.5. Scop unic al răspunsului. Fiecare PFA este adaptat

unui obiectiv precis şi numai acestuia. Duelul cu un rival se supune altor reguli decât lupta pentru capturarea unei prăzi.

6. Stimuli declanşatori lesne identificabili. Există câte un stimul specific pentru fiecare PFA.

Deşi prezenţa conştiinţei modelează şi nuanţează diferit aceste procese elementare, putem recunoaşte în geneza afectelor umane prezenţa, mai mult sau mai puţin evidentă, a unor mecanisme înnăscute de declanşare. Anumite atribute copilăreşti, ca obrajii bucălaţi, fruntea înaltă şi boltită, ochii mari, ne fac să percepem drept drăgălaşă nu doar o persoană feminină, ci chiar un manechin sau o păpuşă, ceea ce iscă în noi sentimente de simpatie şi tandreţe72. În schimb, studiul reacţiilor pupilare a arătat că formele ascuţite trezesc reacţii emoţionale negative, fapt pus în legătură cu răspunsul înnăscut la imaginea colţilor unui prădător73.

Exemple pot fi date şi din zona olfactivităţii: feromonii cu parfum de mosc emişi de bărbaţi şi percepuţi exclusiv de femei par să influenţeze într-o măsură însemnată sentimentele induse de ei acestora din urmă74. Irenäus Eibel-Eibesfeldt evocă în sprijinul acestei ipoteze faptul că, în unele dansuri populare din zona mediteraneană, bărbaţii flutură prin faţa fetelor alese batistuţe pe care anterior le ţinuseră la subsuoară pentru a le impregna cu mirosul propriu.

În ceea ce priveşte stimulii sonori, este suficient să ne reamintim de intonaţia specifică prin care oratorii politici declanşează aplauzele cvasireflexe ale ascultătorilor. Vastul domeniu al publicităţii profită şi el din plin de avantajele pe care le oferă recurgerea la declanşatori diverşi ai reacţiilor "spontane" ale cumpărătorilor.

Cu scopul de a elimina, pe cât posibil, subiectivitatea în decodificarea reacţiilor emoţionale, cercetătorii Paul Ekman şi Wallace Friesen au pus la punct o metodă de evaluare a manifestărilor afective intitulată Facial Action Coding System (FACS), care se bazează pe gruparea expresiilor în "familii" în funcţie de prezenţa anumitor caracteristici "nucleare" comune (de exemplu, în toate cele vreo şaizeci de expresii individualizate ale furiei sunt prezente apropierea sprâncenelor într-o poziţie joasă,

72 Eibel-Eibesfeldt, Irenäus, Op. cit. pp. 28-29.73 Idem, p.32.74 LeMagnen, J., Les phénomènes olfacto-sexuels chez l'homme, Archive des Sciences Physiologiques, 6, pp. 125-160, apud Eibel-Eibesfeldt, Irenäus, Op. cit. pp. 31-2.

91

înălţarea pleoapei superioare şi contractarea muşchiului labial). Analiza comparativă a expresiilor i-a permis lui Paul Ekman să evidenţieze nouă caracteristici generale ale manifestărilor emoţionale75:

1. Universalitatea semnalelor. Atât cercetările anterioare ale lui Ekman76, cât şi contribuţiile lui Izard77 au condus la concluzia de necontestat că exprimarea şi recunoaşterea78 emoţiilor constituie un dat uman general. Chiar dacă pot diferi, la nivel de nuanţă, în funcţie de anumite norme şi tradiţii culturale, manifestările emoţionale furnizează celor din jur informaţii similare, având o importantă funcţie socioadaptivă. Puncte de vedere divergente apar numai în privinţa originii acestei similarităţi: unii cercetători, printre care şi Ekman, o pun pe seama descendenţei comune a tuturor oamenilor dintr-o aceeaşi entitate biologică ("evoluţioniştii"), în vreme ce alţii explică formarea unor modele de comportament asemănătoare prin existenţa în toate societăţile umane a unor condiţii de dezvoltare relativ analoage ("socioconstructiviştii"). Un argument consistent în favoarea punctului de vedere biologic este acela că manifestări precum zâmbetul, râsul sau plânsul apar şi la copiii născuţi orbi sau surzi într-o formă foarte asemănătoare cu cea întâlnită la copiii normali. Irenäus Eibl-Eibesfeldt a relatat cazul unei fetiţe oarbe din naştere care, lăudată pentru calitatea interpretării sale la pian, a roşit şi şi-a plecat privirea exact cum procedează orice fată sfioasă atunci când este admirată79. Cât priveşte recunoaşterea mesajelor emoţionale, este interesant de menţionat că ea poate fi chiar interspecifică: oricine a avut vreodată un câine ştie cu câtă uşurinţă decodifică acest animal semnalele mimico-gestuale ale stăpânului, intuind

75 Ekman, P., An Argument for Basic Emotions, Cognition and Emotion, 6, pp.169-200, apud Cosnier, J., Op. cit., pp. 32-34.76 Ekman, P., Constants across Cultures in the Face and Emotion, Journal of Personality and Social Psychology, 17, 1971, pp. 124-129 şi Cross-cultural Studies of Facial Expressions în Ekman, P. (ed.), Darwin and Facial Emotion, Academic Press, New York, 1973.77 Izard, C. E., Cross Cultural Perspectives on Emotion and Emotion Communication, în Triandis, H. C., Lambert, W. W. (eds) Handbook for Cross-cultural Psychology, vol I, Allyn and Bacon, Boston şi Izard, C. E, Izard, B. S, Expression of Emotions as a Transcultural Language in Social Interactions and Theatrical Performance, în W. von Raffler-Engel (ed.), Aspects of Non-verbal Communication, Lisse, Sweets and Zeitlinger, apud Cosnier, J., Op. cit., pp. 32.78 Jacques Cosnier (Op. cit., p.45) citează o anchetă întreprinsă de Izard şi Ekman pe un eşantion cuprinzând subiecţi din Estonia, Grecia, Hong Kong, Japonia, Scoţia, SUA, Germania şi Sumatra cărora li s-a cerut să interpreteze expresiile faciale dintr-un set de fotografii. Bucuria a fost recunoscută în proporţie de 90%, surpriza 89%, tristeţea 85%, frica 80%, dezgustul 73%. 79 Eibl-Eibesfeldt, I., Iubire şi ură, Editura Trei, 1998, p.21.

92

corect starea sufletească a acestuia (evident, un anumit rol trebuie să îl joace aici şi sensibilitatea olfactivă a câinelui la feromonii emişi de om în circumstanţe specifice). Nu trebuie să se treacă totuşi cu vederea deosebirile de manifestare a emoţiilor impuse de tradiţiile şi normele socioculturale. Un proiect denumit Studiu internaţional privind antecedentele şi reacţiile emoţiilor şi bazat pe un chestionar aplicat unui număr de 2235 de subiecţi din 27 de ţări a pus în evidenţă diferenţe apreciabile de la o zonă geografică la alta în modul de exteriorizare a bucuriei, fricii, furiei, tristeţii, dezgustului, ruşinii şi vinovăţiei80.

2. Înrudirea dintre expresiile umane şi cele ale altor primate. Începute chiar de Darwin, care vedea în ele un important argument evoluţionist, cercetările privitoare la comunicarea mimico-gestuală a maimuţelor, dar şi a altor mamifere, au confirmat faptul că emoţiile nu constituie apanajul exclusiv al speciei umane. Departe de a le fi "inventat", omul le-a moştenit de la strămoşii săi, primatele, şi poate chiar de la strămoşii strămoşilor săi.

3. Dependenţa fiecărei emoţii de un context fiziologic specific. Mai simplu spus, dacă o stare sufletească produce o manifestare determinată, reciproca este şi ea valabilă: cine adoptă mimica sau postura corespunzătoare unui anumit tip de emoţie sfârşeşte prin a resimţi emoţia respectivă. Fără să fi fost în posesia unei explicaţii ştiinţifice, creatorii "bunelor maniere" sesizaseră, fără îndoială, această conexiune inversă: simularea bunăvoinţei, a afabilităţii şi grijii faţă de ceilalţi prin recurgerea la gesturi şi expresii iniţial pur exterioare se dovedeşte capabilă să conducă în timp la schimbări lăuntrice pozitive ale "simulantului".

4. Universalitatea evenimentelor declanşatoare. Asemănarea reacţiilor emoţionale se bazează şi pe existenţa în toate comunităţile umane a unor situaţii inductoare analoage.

5. Coerenţa reacţiilor emoţionale. Considerat în absolut, acest principiu ar trebui să excludă posibilitatea apariţiei unor situaţii în care trăirea şi expresia să apară drept incongruente. Totuşi, nu numai în teatru, ci şi în viaţa de toate zilele, falsificarea informaţiei mimico-gestuale constituie un fapt destul de obişnuit. Atât inhibarea (pentru a se evita o eventuală demascare), cât şi exagerarea reacţiei (bunăoară, în şantajul sentimental) sau chiar adoptarea expresiei corespunzătoare unei stări de sens contrar (adesea pentru a menaja o susceptibilitate) reprezintă practici

80 Cosnier, J., Op. cit. pp.44-5.

93

curente în viaţa socială. Oricine ştie şi poate să zâmbească fără a fi neapărat fericit sau să pară surprins de o veste care nu îl miră câtuşi de puţin. Totuşi, a te preface vreme îndelungată că eşti trist sau mânios prezintă riscul de a ajunge realmente astfel.

6. Declanşarea rapidă. Este una dintre caracteristicile care diferenţiază emoţiile de bază de marile sentimente. Dacă acestea din urmă se instalează treptat, naşterea emoţiilor este aproape instantanee. Ekman şi Friesen81 au demonstrat că reacţiile fiziologice asociate unui eveniment şi mimica pertinentă corespunzătoare pot surveni chiar la numai câteva milisecunde după ocurenţa acestuia. Valoarea adaptivă a acestei viteze de reacţie nici nu mai trebuie subliniată.

7. Durata limitată. Dacă dispoziţiile durează ore sau chiar zile, emoţiile care le generează nu ţin, după acelaşi Ekman, decât câteva secunde. Cercetătorul distinge net iritabilitatea ("dispoziţie") de furie ("emoţie") sau îngrijorarea ("dispoziţie") de frică ("emoţie"). Chiar dacă se înrudesc strâns, dispoziţiile şi emoţiile posedă caracteristici diferite atât sub raportul duratei, cât şi sub cel al cauzelor şi fiziologiei.

8. Caracterul automat. Apariţia emoţiilor nu se supune controlului voluntar. Cauzele le-am explicat în capitolul precedent, când am detaliat raporturile dintre nucleul amigdalian şi neocortex. Supravegherea conştientă a reacţiilor apare de-abia după un anumit interval de timp, care este mai mic pentru musculatura membrelor, ceva mai mare pentru mimica facială, şi mai mare pentru voce şi foarte mare în cazul reacţiilor vegetative.

9. Apariţia spontană. Această trăsătură constituie, de fapt, o consecinţă a caracterului involuntar, automat, şi rapid al acestui tip de afecte. Nu stă în puterea noastră să ne alegem emoţiile, deşi în situaţiile când evenimentul declanşator poate fi parţial anticipat este posibil să reducem întrucâtva nivelul reacţiei, care rămâne totuşi una spontană.

O caracteristică a marilor emoţii (deşi terminologia este în această privinţă destul de nesigură, cercetătorii par să încline către definirea acestora ca stări afective de durată mai mare ce decurg dintr-o emoţie de bază de intensitate sporită; oricum criteriul principal care le diferenţiază de emoţiile momentane şi efemere pare a fi caracterul lor memorabil) este relativa lor raritate. Nu

81 Ekman, P. , Friesen, W. W., The Facial Action Coding System, Consulting Psychologist Press, Palo Alto, 1978, apud Cosnier, J., Op. cit., p. 35.

94

resimţim zilnic o emoţie memorabilă. O anchetă întreprinsă în 1979 sub egida Laboratorului european de psihologie socială şi publicată în 1986 în monografia Experiencing Emotions, de Cambridge University Press şi Maison des Sciences de l'Homme din Paris a arătat că numai 10% dintre subiecţi afirmau că încercaseră o emoţie deosebită în ultimele două zile, iar în luna care precedase răspunsul la chestionar trei sferturi dintre subiecţi simţiseră doar furie şi bucurie, iar o treime tristeţe şi frică.

Interesante sunt şi concluziile aceleiaşi anchete în ceea ce priveşte durata marilor emoţii: dacă frica ţine între câteva secunde şi maximum o oră, furia ne poate stăpâni de la câteva minute la câteva ore, bucuria durează de la o oră până la o zi, iar tristeţea de la una la mai multe zile. Primele două (furia şi bucuria) sunt "zgomotoase", adică însoţite mai întotdeauna de manifestări vocale, pe când frica şi tristeţea se exteriorizează preponderent prin semnale vizibile ce ţin de gestualitate, mimică şi postură, putând fi caracterizate drept "emoţii tăcute".

Ceea ce interesează în mod deosebit tema lucrării de faţă este observaţia că, în majoritatea cazurilor, antecedentele declanşatoare ale acestor mari emoţii privesc relaţiile interpersonale. Bucuria e legată mai ales de întâlnirile cu prietenii, tristeţea - de conflicte cu cei apropiaţi, frica - de agresiunea fizică din partea altei persoane şi de teama de contactul cu necunoscuţi, iar furia de nerespectarea regulilor de către cei cu care ne aflăm în relaţie.

Să mai menţionăm că nou-născutul nu posedă de la început aptitudinea manifestării expresive a tuturor emoţiilor, acestea apărând şi desăvârşindu-se treptat, pe măsura maturizării ontogenetice şi într-o succesiune semnificativă pentru complexitatea şi subtilitatea lor. Astfel, reacţiile de tresărire şi neplăcere sunt primordiale (apar la "momentul zero" al vieţii), surpriza se poate manifesta începând de la vârste cuprinse între o lună şi trei luni, bucuria – între 3 şi 5 luni, furia – între 4 şi 7 luni, teama – între 5 şi 9 luni, ruşinea şi sentimentul de vinovăţie între 12 şi 15 luni, iar dispreţul între 15 şi 18 luni. Despre angoasă psihanaliştii afirmă că este prezentă încă din prima clipă. Tot foarte precoce este şi frenezia, dar cercetările nu au furnizat încă date suficient de precise pentru apariţia ei.17.3. Marile sentimente

17.3.1. Prietenia şi dragostea"Rădăcinile iubirii nu se află în sexualitate"82 şi "Dragostea

este o invenţie a secolului al XII-lea"83; iată două propoziţii care pot

82 Eibl-Eibesfeldt, I., Iubire şi ură, rădăcinile biologice ale valorilor morale, Editura Trei, p.141.83 Marrou, H., I.,Trubadurii, Editura Univers, Bucureşti , 1981, p.80.

95

surprinde la un secol după afirmarea psihanalizei freudiene şi într-o perioadă istorică dominată, cel puţin la nivel mediatic, de un erotism exacerbat.

Când face prima dintre aceste afirmaţii, Irenäus Eibl-Eibesfeldt porneşte de la constatarea că originea şi modelul relaţiei dintre sexe se află în manifestările grijii parentale. La nenumărate specii de păsări (papagali, piţigoi, corbi şi multe paseriforme) femela care încearcă să "cucerească" un mascul îşi scutură aripile în felul puiului încă neajutorat ce solicită protecţia unui părinte. Prin acest comportament ea declanşează la partener reacţia de îngrijire-ocrotire, manifestată adesea prin hrănirea cioc în cioc sau, şi mai semnificativ, prin simularea ritualizată a acestei acţiuni. În cazul mugurarului (Pyrrhula pyrrhula), de pildă, curtarea presupune atingerea ciocurilor fără schimb de hrană. Este o primă anticipare a sărutului. Ciutele (Capreolus capreolus) aflate în călduri atrag masculii prin semnale acustice identice cu cele ale puilor care îşi cheamă mama şi exemplele ar mai putea continua.

Legătura dintre aceste comportamente şi conduitele umane prilejuite de raporturi similare este greu de negat. Recurgerea la manifestări de tip infantil din partea femeii care "se alintă" sau "se copilăreşte" pentru a atrage atenţia unui bărbat şi uzul frecvent de diminutive dezmierdătoare în cuplurile de îndrăgostiţi constituie argumente în favoarea ideii că raporturile dintre sexe urmează şi la om modelul relaţiei părinte-copil. Este indubitabil că sărutul s-a născut din comportamentul de hrănire gură la gură, practicat încă în unele comunităţi umane de mamele cu copii mici. La boşimani şi papuaşi copiii sunt hrăniţi cu mâncare premasticată, dar şi europenii cunosc obiceiuri asemănătoare: mamele germane din regiunile Schleswig-Holstein şi Schwartzwald (Pădurea Neagră) continuă şi astăzi această practică "primitivă". Teza derivării sărutului uman din comportamentul parental menţionat este susţinută şi de obiceiul transferării unui obiect din gură în timpul sărutului dintre îndrăgostiţi (odinioară bucăţi de răşină la tinerii tirolezi din Hinterzillerthal, astăzi - bomboane sau gumă de mestecat). Prezenţa în sărut a unor mişcări caracteristice suptului poate fi privită ca o dovadă suplimentară că acest gest îşi are sursa în raporturile copilului cu mama (în "bezelele" trimise la distanţă gura adoptă exact poziţia "de supt", producând şi sunetul specific acestei acţiuni).

Plecând de la atare observaţii, Irenäus Eibl-Eibesfeldt a ajuns la concluzii exact contrare celor din teoria freudiană. Dacă, în viziunea psihanalistului legătura afectivă dintre mamă şi copil are la bază pulsiunea sexuală, pentru etolog, dimpotrivă, relaţia parentală este cea care determină şi modelează comportamentele erotice de mai târziu. Astfel s-ar explica şi deviaţiile şi anomaliile din

96

conduita erotică a indivizilor care au fost privaţi în copilărie de o relaţie normală cu mama (la Freud comportamentele deviante sunt, exact invers, consecinţa refulării unor dorinţe sexuale infantile!).

De fapt, observă Irenäus Eibl-Eibesfeldt, în lumea animală impulsul sexual este extrem de rar folosit ca mijloc de realizare a coeziunii interindividuale. Relaţiile stabile, de drum lung, se întemeiază pe alte considerente. Vânătoarea în comun cimentează "prietenii" de lungă durată între animalele de acelaşi sex, întrucât ea se bazează pe o practică zilnică. În schimb, legătura dintre partenerii sexuali este, de regulă, mult mai slabă, fiind condiţionată de perioadele de fertilitate ale femelelor (adesea numai câteva zile pe parcursul unui întreg an84). Ajunge să cităm cuvintele unui etolog care a studiat îndelung comportamentul social în colectivităţile animale: "Nu există nici o îndoială că legăturile non-sexuale reprezintă forţa de coeziune esenţială în determinarea formei de societate la mamifere"85.

E drept că în cazul omului situaţia este cu mult schimbată. Lenta dezvoltare a copilului, mai înceată decât la orice altă specie, a făcut necesară apariţia unei adaptări aparte: pentru a-l reţine pe tată alături de familie cel puţin până în momentul când progenitura se va putea descurca singură, femeia a evoluat în direcţia unei disponibilităţi sexuale permanente, dovadă că o nevoie de ordin social poate antrena modificări inclusiv la nivel fiziologic.

Indiferent însă de deosebirile inerente, specia umană se numără printre cele sociale86, ceea ce înseamnă că oamenii sunt animaţi de o tendinţă pe care etologii o numesc impulsia de afiliere. Aceasta conduce la apariţia unor legături interpersonale de prietenie fără coloratură sexuală, adesea homosexuate (ceea ce înseamnă, evident, cu totul altceva decât homosexuale). Studiul etologiei ne obligă aşadar să dăm prieteniei ce îi aparţine, separând-o, până la un punct de dragoste.

Deşi ambele se bazează pe o interdependenţă relaţională, cele două tipuri de sentimente diferă prin modul în care se instalează şi evoluează. Graficul relaţiei amicale debutează cu o pantă lentă, prietenia sporind progresiv, o dată cu creşterea graduală a intimităţii, şi ajunge la un platou, la o stare de regim pe care se poate menţine indefinit. În contrast cu ea, curba relaţiei amoroase creşte vertiginos în prima fază. Chiar dacă nu orice îndrăgostire este una fulgerătoare, simptomul caracteristic îl reprezintă o tensionare bruscă, ce dă naştere unei stări de alertă erotică. Această primă fază este, de regulă, cea mai pasională. Îi poate urma apoi menţinerea 84 Denigrând dragostea într-un moment de decepţie sentimentală, Eminescu o numeşte sarcastic: "un instinct atât de van / Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an" (Scrisoarea IV).85 Poole, T., Social Behavior in Mammals, Blackie, New York, 1986, 107.86 Se ştie că, potrivit lui Aristotel, omul este un zoon politikon, adică un animal social.

97

sentimentului în zona de platou timp de luni sau ani de zile, pericolul rupturii bruşte fiind însă mai mare decât în cazul prieteniei, deoarece legătura amoroasă pare să se bazeze mai degrabă pe o logică binară de tipul "totul sau nimic".

În apariţia prieteniei un rol deosebit îl joacă proximitatea, despre influenţa căreia am mai discutat în capitolul rezervat atracţiei interpersonale. Vecinătatea creează condiţii pentru întâlniri mai frecvente şi acestea sporesc familiaritatea, reducând teama de necunoscut. Simplul fapt de a cunoaşte din vedere o persoană, fără să fi vorbit cu ea vreodată, constituie un argument suficient ca să îi adresăm cuvântul dacă o întâlnim în afara locurilor obişnuite, de exemplu într-o staţiune în care ne petrecem concediul.

După C. A. Hill87, impulsia de afiliere Îndeplineşte patru funcţii:

reducerea sentimentului de nesiguranţă faţă de cei din jur şi, consecutiv, întărirea sentimentului de securitate

stimularea pozitivă prin interesul reciproc şi contactul cu celălalt

posibilitatea de împărtăşire a afectelor şi de creare a unui sentiment de siguranţă datorită empatiei

confirmarea narcisistă prin atenţia obţinută de la celălalt şi prin aprecierile valorizante reciproce.

Evaluarea pozitivă reciprocă reprezintă o condiţie necesară a prieteniei. Ea se consolidează prin dezvoltarea unei platforme de comunicare comune şi a unei istorii relaţionale, care îi singularizează pe prieteni în raport cu restul lumii. Aceştia ajung să se înţeleagă apelând la un cod (verbal, dar şi non-verbal) propriu, care este produsul experienţelor trăite în comun şi prezintă adesea caracteristici apropiate de cele ale unui limbaj conspirativ.

După cum era de aşteptat, există diferenţe de gen, dacă nu neapărat în modul de a înţelege prietenia, în orice caz în felul în care se exprimă aceasta. În prietenia femeilor, care pun un accent mai mare pe comunicarea verbală, confidenţele, destăinuirile, autodezvăluirea joacă un rol crucial. Bărbaţii fiind orientaţi mai mult către activitate îşi manifestă de predilecţie prietenia prin desfăşurarea în comun a unor activităţi, fie ele productive sau recreative. Doi prieteni pot repara împreună o maşină schimbând pe parcursul câtorva ore numai câteva cuvinte, şi acelea doar de interes stric utilitar, după cum pot să joace şah sau să pescuiască o zi întreagă în tăcere deplină. Privindu-i, o femeie ar putea interpreta că sunt certaţi când, în realitate, ei se simt foarte bine împreună.

De altfel, 74% dintre femeile angajate şi 98% dintre casnice consideră că defectul cel mai mare al soţilor lor este faptul că nu

87 Apud Cosnier, J. Op. cit., p.55.

98

sunt dispuşi să vorbească, mai ales la sfârşitul zilei88. Lucrul li se pare jignitor cu atât mai mult cu cât, în concepţia femeii, măsura simpatiei faţă de un om este dată cantitatea de cuvinte pe care i le adresezi. Când o femeie îţi vorbeşte mult e semn că i-ai plăcut. Dacă nu o face e limpede că îi displaci. Contrastul este evident. "În condiţii de stres sau de tensiune [...] ea vrea să vorbească şi să se cuibărească, iar el vrea să stea pe stânca lui şi să privească în gol"89. "Când femeia este supărată, se descarcă emoţional în prezenţa prietenelor. În schimb, când un bărbat e supărat, se apucă să repare motorul maşinii sau un robinet care curge"90.

Deosebiri există şi în ceea ce priveşte rolul tactilităţii. În timpul unei conversaţii cu o prietenă, femeile occidentale se ating una pe alta de patru până la şase ori mai mult decât bărbaţii care stau de vorbă între ei91. Când sunt trişti sau preocupaţi, bărbaţii resping orice încercare de a fi atinşi şi pretind să fie lăsaţi singuri, în timp ce femeile aflate în situaţii similare "cerşesc" mângâieri consolatoare.

Pe baza unor întrebări privind prietenia puse unui număr de studenţi din Angla, Italia, Japonia şi Hong Kong, Argyle şi Henderson92 au identificat nouă reguli a căror respectare a fost considerată de cei intervievaţi drept obligatorie în relaţia cu un prieten:

1. Să împarţi reuşitele cu prietenul.2. Să-i oferi sprijin emoţional.3. Să-l ajuţi la nevoie.4. Să te străduieşti să-ţi faci fericit prietenul atunci când eşti

împreună cu el.5. Să ai încredere în el.6. Să îi iei apărarea în absenţa sa.7. Să îi restitui datoriile.8. Să fii înţelegător cu alţi prieteni ai săi.9. Să nu fii pisălog.Cât priveşte extensiunea reţelei relaţionale a unui individ,

Cosnier, citând mai multe cercetări ale lui Pattison, Mc Farlane, Ingersall şi Depper din perioada anilor 1975-1981, arată că, în medie, ea cuprinde între 24 şi 40 de persoane, dintre care 9-10 sunt 88 Pe parcursul unei zile obişnuite, femeile pronunţă în medie 6000-8000 de cuvinte, emit alte 2000-3000 de sunete semnificative şi fac între 8000 şi 10000 de gesturi, pe când bărbaţii se limitează la 2000-3000 de cuvinte, 1000-2000 de semnale vocale şi 2000-3000 de gesturi. Atunci când o femeie s-a aflat în imposibilitate de a-şi "face norma" în timpul zilei, ea are seara un chef de vorbă care îl poate exaspera pe soţ, la fel cum şi el o exasperează cu tăcerea, pe care ea nu ezită să o interpreteze drept dovadă a unei lipse evidente de afecţiune.89 Pease, A., Pease, Barbara, De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă, Editura Curtea Veche, 2001, p.155.90 91 Idem, p.47.92 Argyle, M., Henderson, M., The Rules of Frendship, Journal of Social and Personal Relationship, 1, 1985.

99

relaţii personalizate. Acestea din urmă includ vreo doi prieteni apropiaţi, doi amici, doi colegi de muncă, etc93. Eventualul deficit înregistrat faţă porţia zilnică de raporturi amicale de care are nevoie un om pentru a supravieţui în condiţiile traiului în aglomerărilor urbane actuale se completează adesea prin convorbiri telefonice, care înlocuiesc întâlnirile directe şi frecvente din comunităţile mai restrânse. Apariţia fenomenului de "mulţime solitară" identificat de David Riesman în viaţa socială a megalopolisurilor contemporane derivă tocmai din scăderea îngrijorătoare a numărului relaţiilor personalizate în detrimentul raporturilor formale, superficiale, impersonale. Prietenia, valoare umană străveche şi nepreţuită, este prima ameninţată de evoluţia către formalizare a raporturilor dintre membrii noii societăţi concurenţiale, indivizi care preferă să nu îşi deschidă inima în faţa unor semeni ce pot oricând să le devină rivali în cursa pentru maximizarea beneficiilor personale. Pe lângă neajunsul de a genera perdanţi în proporţie de masă, întrucât caracteristic oricărei competiţii este faptul că "mulţi sunt chemaţi şi puţini aleşi", societatea modernă a produs şi răcirea relaţiilor interumane, bazate tot mai mult pe calcul şi pe o logică de tip contractual, în locul raporturilor afective, dacă nu preponderente, oricum cu mult mai extinse şi importante în trecut. Nu avea dreptate Adam Smith când observa, încă din zorii modernităţii, că societatea este forma de organizare în care tot omul are tendinţa să devină negustor?

Făcând un pas înainte, de la prietenie la dragoste, putem remarca prezenţa în mai multe limbi a verbului a cădea în expresiile care denumesc îndrăgostirea. Francezul "tomber amoureux", ca şi anglo-saxonul "to fall in love" exprimă printr-o metaforă sugestivă ocurenţa bruscă a sentimentului de iubire, care ne năpădeşte pe neaşteptate, ca o prăbuşire în gol de care nu ne putem feri. Alerta erotică despre care vorbeam ceva mai sus este descrisă de români prin formula, nu mai puţin inspirată a "aprinderii călcâielor". Intrarea în faza pasională a relaţiei amoroase este deopotrivă imprevizibilă şi subită. Hartfield94, care a comparat între ele un număr mare de mărturii, a identificat cinci trăsături comune ale ipostazelor îndrăgostirii:

prezenţa obsesivă a imaginii partenerului în gândurile persoanei îndrăgostite

idealizarea partenerului atracţia fizică dificultatea de a suporta conflictele, despărţirile şi

absenţele

93 Cosnier, J. Op. cit., p.58.94 Hartfield, E., Passionate and Companionate Love, în Sternberg, R. J., Barnes, M. L., The Psychology of Love, Yale University Press, New Haven, 1988.

100

dorinţa vie ca sentimentele să fie reciproceDupă starea de exaltare, de mai scurtă sau mai lungă durată,

ce corespunde fazei iniţiale a dragostei, sentimentul poate evolua în direcţii diferite.

Se întâmplă, destul de frecvent, ca el să se stingă rapid, fenomen descris de formula plastică a "focului de paie". Un atare curs poate surveni fie din cauza frustrării produse de reticenţele partenerului, care îl demobilizează pe îndrăgostit, fie tocmai pentru că satisfacţia a fost obţinută prea repede şi confruntarea fantasmelor cu realitatea joacă acum rolul de "duş rece", spulberând iluziile iniţiale legate de persoana iubită. În ambele cazuri dragostea s-a dovedit una "fără viitor".

Alteori, relaţia amoroasă durează o bucată de vreme, dar, treptat, interesul iniţial scade şi cei doi descoperă că au prea puţine puncte comune. Dacă în euforia începutului orice diferenţă era privită drept indiciu al unei fericite complementarităţi, acum exact aceleaşi deosebiri ajung să fie considerate incompatibilităţi. În cazul în care mai intră în joc şi o terţă persoană, imaginea partenerului suferă o modificare radicală: din "bărbatul/femeia vieţii mele" devine o "piedică în calea fericirii", un obiect de ură şi ranchiună. Certurile, la început sporadice, se permanentizează, tot ceea ce păruse frumos înainte devine insuportabil. În aceste condiţii, destrămarea cuplului e poate soluţia cea mai bună, comparativ cu varianta prelungirii indefinite a calvarului adoptată de multe căsnicii sub presiunea unor constrângeri de ordin social sau economic. Continuarea unui trai comun dominat de "scene" permanente îi uzează şi îi înrăieşte iremediabil pe parteneri, antrenându-le eventual relaţia pe o periculoasă pantă sado-masochistă.

În fine, există şi varianta transformării pasiunii în prietenie. Scăderea, inevitabilă, a intensităţii sentimentului poate fi compensată de creşterea profunzimii sale. O relaţie privilegiată, afectuoasă şi comprehensivă ia locul exaltării iniţiale, cuplul se consolidează şi nu mai are de suferit de pe urma confruntării dintre imaginea reală şi cea idealizată a partenerului.

În mare măsură, evoluţia sentimentului depinde de concepţia despre dragoste a participanţilor. Oamenii gândesc foarte diferit în acest domeniu. Temperamentul, educaţia, lecturile, influenţa anturajului, experienţa personală contribuie, în doze diferite, la formarea unor idei şi deprinderi care marchează profund felul în care înţelegem dragostea. Aproape fiecare individ o vede altfel şi probabil că reţeta ipotetică a fericirii ar consta în întâlnirea cu o persoană care să simtă şi să înţeleagă iubirea exact ca noi.

101

C. Hendrick şi S. Hendrick95 au identificat şase tipuri principale de dragoste, desemnate de John Allan Lee96 prin tot atâţia termeni sugestivi preluaţi din limbile latină şi greacă:

LUDUS. Este modul de a iubi al celor care tratează dragostea drept un joc. Ei se îndrăgostesc frecvent, dar fie nu doresc, fie nu izbutesc să se ataşeze mai profund, preferând să "zboare din floare în floare". Îşi schimbă partenerii înainte de a avea răgazul să îi cunoască cu adevărat. Sunt acei bărbaţi inconstanţi sau acele femei frivole care îşi procură o anumită satisfacţie de orgoliu personal din a acumula cuceriri rapide, adică legături superficiale, rod al unui anumit fel de bulimie amoroasă de factură donjuanescă, ceea ce denotă mai degrabă lipsă de maturitate (frecventă în adolescenţă, această atitudine ar trebui, în principiu, să dispară o dată cu înaintarea în vârstă). Evident, pe un asemenea fel de a iubi nu sunt şanse să se întemeieze o legătură de durată. Căsnicia cu o persoană care vede astfel dragostea va rezista cu greu crizelor cauzate de infidelităţile inevitabile pe care le antrenează o atare înţelegere a iubirii.

STORGÉ. Termenul este grecesc şi înţelesul său se apropie de cel al cuvântului românesc tandreţe. Dragostea de tip storgé se aseamănă mai mult cu prietenia97. Ea se naşte încet şi evoluează treptat, partenerii devenind tot mai legaţi unul de altul pe măsura trecerii vremii. Are la bază respectul reciproc. Fiindcă grija faţă de celălalt, dorinţa de a-l înţelege şi compasiunea constituie ingredientele fireşti ale acestui fel de a iubi, momentele grele din viaţa comună, departe de a periclita stabilitatea cuplului, contribuie, dimpotrivă, la sudarea lui. Dacă ambii parteneri iubesc în stil storgé, legătura lor se poate dovedi indestructibilă. Se poate observa, de altfel, şi în cazul altor feluri de dragoste o tendinţă de evoluţie în timp

95 Hendrick, C., Hendrick, S., A Theory and Method of Love, în Journal of Personality and Social Psychology, 50, pp. 392-402.96 Lee, J. A, The Colors of Love, apud DeVito, J., The Interpersonal Communication Book, Harper and Row, 1988.97 Distincţia dintre iubirea pasională şi dragostea prietenească este formulată de E. Hatfield în termenii următori: "Iubirea pasională este o stare emoţională intensă şi o confuzie de sentimente: tandreţe, sexualitate, stimulare şi durere, anxietate şi uşurare, altruism şi gelozie. Dragostea prietenească, pe de altă parte, este o emoţie mai puţin intensă, combinând sentimente de afecţiune prietenească şi ataşament profund. Ea se caracterizează prin prietenie, înţelegere şi preocupare pentru bunăstarea celuilalt" (Hatfield, E, Love, în R. J. Corsini (ed.), Concise Enciclopaedia of PsychologyI, Wiley, New York, 1987, p.676.

102

către storgé. Argyle şi Henderson98 notează că multe cupluri "cu vechime" declară că iubirea lor pasională dintr-o primă etapă a fost înlocuită treptat de o relaţie caracterizată mai mult de ataşament şi afecţiune decât de excitare sexuală.

MANIA. Este o dragoste obsesivă, în care accesele pasionale alternează cu crizele de gelozie născute din teama de a pierde iubirea partenerului. Lee susţine că mania îi caracterizează pe oamenii care nu au suficientă încredere în ei înşişi. Respectul lor de sine depinzând de cât sunt de iubiţi de partener(ă), aceştia trăiesc terorizaţi de ideea că obiectul dragostei lor va descoperi, mai devreme sau mai târziu, pe altcineva mai demn de a fi iubit decât ei înşişi. De aici suspiciunea permanentă, o supraveghere ofensatoare a tuturor mişcărilor fiinţei iubite şi izbucnirile de gelozie, care pot lua şi forme violente. E greu de crezut că o relaţie întemeiată pe un atare fel de dragoste ar putea rezista mult timp. Totuşi destule căsnicii funcţionează astfel datorită compromisului pe care membrul tiranizat al cuplului înţelege să-l facă pentru a nu pierde fie o situaţie socială sau materială avantajoasă, fie custodia copiilor sau chiar afecţiunea partenerului-tiran, în cazul când acesta este iubit cu o dragoste necondiţionată.

PRAGMA. Cel care înţelege astfel dragostea se află în căutarea unei relaţii care, într-un fel sau altul, să-l ajute în viaţă. Iubirea de tip pragma nu trebuie confundată cu intenţia explicită de a contracta o căsătorie din interes, deoarece în acest al doilea caz sentimentul lipseşte, fiind înlocuit de un calcul făcut "la rece". Dacă pragma ar însemna aşa ceva, ea nu şi-ar afla, fireşte, locul în enumerarea formelor de dragoste. Pragma este însă iubire şi ea presupune un ataşament sincer faţă de partener(ă), dar, conştient sau nu, perechea se alege, de preferinţă, dintre persoanele a căror companie poate oferi anumite avantaje (de prestigiu, de statut social, de comoditate, ori, pur şi simplu, de orgoliu, ca în cazul bărbaţilor care iubesc femei jinduite de alţii). Dintre cei care iubesc în stil pragma se recrutează adesea persoanele care dau anunţuri matrimoniale la mica publicitate. Acestea pornesc de la presupoziţia că partenerul trebuie să

98 Argyle, M.; Henderson, M., The Rules of Frendship, Journal of Social and Personal Relationship, 1, 1985, pp.211-237.

103

prezinte calităţi care să le uşureze existenţa sau cariera, ceea ce nu exclude însă ideea că iubirea e necesară pentru întemeierea unei căsnicii. Ei consideră însă că, înaintea înfiripării sentimentului propriu-zis, e bine să se opereze o preselecţie pe criterii raţionale.

EROS. De data aceasta, interesul celui care iubeşte se îndreaptă prioritar către calităţile fizice ale persoanei iubite. Frumuseţea este valorizată în dauna însuşirilor sufleteşti sau intelectuale, pentru că dragostea e concepută ca o sursă de satisfacţii senzuale. Adeseori, eros-ul se construieşte pe un substrat narcisist: cel care iubeşte se iubeşte în primul rând pe sine însuşi, iar celălalt nu are altă raţiune de a exista decât aceea de a-i procura plăcere. Destinul relaţiei este, în acest caz, uşor de prevăzut: trecerea timpului va afecta, mai devreme sau mai târziu, înfăţişarea fiinţei iubite iar concurenţa altor persoane, mai tinere şi mai prezentabile, îl va îndepărta definitiv de ea pe acest partener hedonist.

AGAPE. Total altruistă, străină de orice interes şi dispusă la orice sacrificiu, această dragoste nu urmăreşte nici măcar răsplata reciprocităţii. Nu întâmplător J. A. Lee o desemnează prin termenul grecesc folosit de apostolul Pavel atunci când, în capitolul 13 al Epistolei I către Corinteni, descrie iubirea creştină:"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă".

Statornică şi de nezdruncinat chiar în pofida oricărei evidenţe, o asemenea dragoste nu se stinge niciodată. Ea înfruntă toate obstacolele, menţinându-se intactă şi după intervenţia unei rupturi definitive în relaţia cu persoana iubită. Unii ar putea-o califica drept iraţională. Din perspectivă creştină, s-ar putea afirma însă că ea este, mai degrabă, transraţională, fiindcă nu îl coboară pe om sub nivelul gândirii "sănătoase", ci îl ridică deasupra acesteia, în zona paradigmatică a unui altruism exemplar. Modelul acestui tip de iubire este unul transcendent, iar teologia creştină, spre deosebire de celelalte religii monoteiste, îl plasează în chiar sânul

104

divinităţii. Creştinismul concepe trinitatea supremă deopotrivă ca unitate şi ca relaţie99, astfel încât dragostea nu este înţeleasă doar drept o legătură interpersonală ce ia naştere între fiinţele create, ci ca un liant intern şi atemporal al divinităţii înseşi. Iubirea omenească apare atunci drept o reproducere imperfectă, o oglindire, a intersubiectivităţii divine care a preexistat lumii, căci mai înainte de a se fi manifestat în creaţie dragostea subzista deja, ca realitate ontologică supremă, în Dumnezeu însuşi.

Este de la sine înţeles că numai rareori felul de a iubi al unei persoane se încadrează perfect într-una dintre categoriile menţionate şi că îndeobşte avem de a face cu combinaţii diferit dozate, ceea ce nu înseamnă însă că aceste mixturi nu posedă fiecare câte o notă dominantă ce poate fi identificată cu relativă uşurinţă. De asemenea, întrucât dragostea este prin excelenţă un fenomen dinamic, forma sa de manifestare se modifică în timp, pe măsură ce, după un debut impetuos şi intens erotizat, ea evoluează către un parteneriat organizat potrivit unor reguli de convieţuire specifice. Steve Duck100 a arătat că, pe parcursul acestei tranziţii, partenerii îşi schimbă, de regulă, atitudinile faţă de dragoste într-un mod ce reflectă reevaluarea globală a semnificaţiei legăturii dintre ei.

Pentru a explica diferitele tipuri de iubire, Hazan şi Shaver101

au recurs la teoria stilurilor de ataşament elaborată de J. Bowlby102. Cercetările privind relaţiile adulţilor cu copiii103 au evidenţiat existenţa a trei tipuri de ataşament, care s-au dovedit extrapolabile şi la raporturile dintre membrii unui cuplu. Destinul relaţiei depinde în mod esenţial de felul cum concep aceştia ataşamentul. Hazan şi Shaver au studiat pe un eşantion de 1200 de inşi corelaţia dintre legătura acestora cu părinţii în copilărie şi stilurile de ataşament practicate în perioada adultă. Astfel:

Ataşamentul bazat pe nevoia de securitate caracterizează persoanele care se apropie uşor de alţi

99 Stăniloae, D., Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol I, p.297.100 Duck, S. W., Human Relationships, Sage, London, 1986, apud Duck, Steve, Relaţiile interpersonale, Polirom, 2000 (titlul original: Meaningful Relationships, Talking, Sense and Relating), p.177.101 Hazan, C., Shaver, P., Romantic Love Conceptualized as an Attachment Process, Journal of Personality and Social Psychology, 52, pp.511-524, 1987 şi Hazan, C., Shaver, P., Love and Work: An Attachment-Theoretical Perspective, Journal of Personality and Social Psychology, 59, pp.270-280, apud Malim , T., Psihologie socială, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, p.97.102 Bowlby, J., Attachment and Love, vol. I Attachment (1969), vol II Love (1973), vol III Loss (1980), Basic Books, New York.103 Ainsworth, M. D., Blehar, M., C., Waters, E., Wall, S., Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation, Erlbaum, Hillsdale, New York, 1978, apud Malim , T., Psihologie socială, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, p.97.

105

oameni şi nu se simt deloc deranjate, ba chiar dimpotrivă, de sentimentul că depind de altcineva sau că trebuie să poarte altcuiva de grijă. Neexistând teama că vor deveni prea apropiaţi de partener(ă), aceşti oameni sunt destinşi, iar relaţiile lor se întemeiază pe prietenie şi încredere. Potrivit propriilor declaraţii, ei concep relaţia drept oscilantă, cu reveniri oricând posibile ale sentimentelor intense din perioada de debut.

Ataşamentul de tip evitant este specific persoanelor cărora nu le place să depindă de alţii. O prea mare apropiere îi stânjeneşte şi devin nervoşi atunci când partenerul/partenera reclamă un grad de intimitate aflat peste posibilităţile lor. Asemenea oameni nu cred că iubirea romantică popularizată de operele de ficţiune ar putea exista cu adevărat în viaţa reală. Ca urmare nici nu au multe şanse de a o întâlni. Complexul datorat nivelului lor scăzut de acceptare îi predispune, în schimb, la sentimente puternice de gelozie.

Ataşamentul de tip anxios-ambivalent se naşte atunci când observi că alţii nu acceptă să te apropii de ei pe atât pe cât ai dori. O asemenea rezervă, aparentă sau reală, a partenerului te face să trăieşti cu grija permanentă că acesta nu te iubeşte suficient pentru a împărtăşi cu adevărat aspiraţia ta către o relaţie de durată. Persoanele care gândesc astfel cred în existenţa iubirii, dar consideră că ea este rară. Din mărturisirile lor rezultă că, dorindu-şi dragostea la prima vedere, sunt preocupate excesiv de atracţia sexuală, de la care aşteaptă revelaţia întâlnirii jinduite cu perechea perfectă.

Revenind la componenta sentimentală a iubirii în cuplu, se impune un scurt comentariu pe marginea afirmaţiei lui H. I. Marrou că dragostea ar fi "o invenţie a secolului al XII-lea". Evident, în discuţie nu este datarea exactă a apariţiei sentimentului de iubire, ci însăşi ipoteza că el nu ar fi existat dintotdeauna şi pretutindeni în lume şi că ar reprezenta, mai degrabă, o creaţie culturală (datorată în principal, potrivit autorului citat, influenţei liricii trubadureşti asupra societăţii medievale).

Chiar dacă localizarea spaţială şi temporală propusă de Marrou este exagerat de restrictivă, mulţi cercetători împărtăşesc opinia că iubirea romantică este un produs cultural şi că nu numai Tristan şi Isolda, dar şi Romeo şi Julieta şi nenumărate alte cupluri celebre ale literaturii universale poartă o anumită răspundere pentru

106

geneza acestui sentiment. Tony Malim104 afirmă, fără echivoc, că "dacă nu am vedea oameni îndrăgostiţi la cinema, televizor şi în piese de teatru sau nu am citi cărţi de ficţiune, atunci nu ne-am aşteptsa să ni se întâmple şi nouă" iar psihologi precum Tesser şi Paulhus105, ori Averill şi Boothroyd avertizează că cine crede cu adevărat în "dragostea la prima vedere" are şanse mult mai mari decât alţii de a-i cădea "victimă". La rândul său, Jacques Cosnier106

notează că "starea de a fi îndrăgostit apare în societăţile în care îi este oferit un statut şi în care tinerii au învăţat că acest tip de relaţie ar putea exista" şi observă cât de recentă, în fond este, chiar şi în Europa, ideea că pentru a se uni pe toată viaţa viitorii soţi trebuie să se iubească. Aranjamentele cu caracter sociofamilial au constituit vreme îndelungată baza căsătoriilor şi ele nu au încetat să existe chiar dacă nu mai au acelaşi caracter imperativ.

Merită amintit în acest context rezultatul unor anchete efectuate, la interval de două decenii, de Kephard şi Simson107. La întrebarea: "dacă un bărbat sau o femeie ar avea toate calităţile pe care le doriţi, v-aţi căsători cu acea persoană, chiar dacă nu sunteţi îndrăgostit(ă) de ea?", în 1967 au răspuns afirmativ 80% dintre femei şi mai puţin de 40% dintre bărbaţi, dovadă că securitatea pe care o oferă căsătoria conta mult mai mult pentru ele decât pentru ei. În 1984 însă, probabil o dată cu creşterea independenţei lor materiale, femeile nu s-au mai arătat dispuse decât în proporţie de 20% să se mărite fără a-şi iubi soţii.

În ceea ce priveşte caracteristicile socotite drept importante pentru realizarea unei căsătorii, Buss şi Barnes108 au conchis, în urma unui studiu realizat pe cupluri cu vârste cuprinse între 18 şi 40 de ani, că partenerului i se pretinde să fie: bun companion, amabil, onest, inteligent, bun la suflet, înţelegător, loial şi interesat să discute problemele comune.

17.3.2. Agresivitatea şi uraÎntr-o scrisoare adresată de Albert Einstein în iulie 1932

Societăţii Naţiunilor de la Geneva, renumitul fizician afirma, renunţând la orice eufemism: "În om există o atracţie profundă pentru ură şi distrugere". La acest punct de vedere avea să se ralieze, în luna septembrie a aceluiaşi an, nimeni altul decât

104 Malim , T., Psihologie socială, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, p. 95.105 Tesser, A.; Paulhus, D., L., Toward a Casual Model of Love, Journal of Personality and Social Psychology, 34, 1976, pp.1095-1105 şi Averill, N., H.; Boothroyd, P., On Falling in Love in Conformance with the Romantic Ideal, Motivation and Emotion, 1, 1977, pp.235-237.106 Op. cit., p.59.107 Simson, J., A.; Campbell, B.; Berscheid, E, The Association between Romantic Love and Marriage: Kephard (1967) twice Re-visited, Personality and Social Psychology Bulletin, 12, 1986, pp.363-372.108 Buss, D., M.; Barnes, M., Preferences in Human Mate Selection, Journal of Personality and Social Psychology, 50, 1986, pp.559-570.

107

patriarhul psihanalizei Siegmund Freud: "Într-adevăr, faptul că rezolvarea conflictelor de interese se face prin violenţă este un principiu general valabil... Şi dacă acest lucru se aplică pentru ansamblul regnului animal, nu există nici un motiv ca specia umană să nu se conformeze".

Agresivitatea este, într-adevăr, prezentă pretutindeni în lumea animală. Trebuie observat însă că există deosebiri esenţiale între formele interspecifice şi cele intraspecifice ale agresivităţii. Comportamentul unui leu care înfruntă un rival nu are nimic în comun cu cel al unui leu care vânează o antilopă109. "Este adevărat, afirmă Karl Lorenz110, că lovitura labei cu care leul îşi imobilizează prada seamănă în forma mişcării cu cea prin care îl loveşte pe rivalul său, tot aşa cum o armă de vânătoare seamănă ca formă cu o mitralieră. Însă motivaţiile interioare, de fiziologie comportamentală, ale vânătorului sunt fundamental diferite de cele ale luptătorului"111.

Observaţia este importantă pentru că s-a pus în mod pripit agresivitatea interumană pe seama stilului de viaţă de tip prădător care l-a caracterizat pe om de-a lungul celei mai lungi perioade a existenţei sale112. Confundând între ele cele două forme distincte de agresivitate, Y. Z. Kuo, care a reuşit să obişnuiască pisicile să convieţuiască paşnic cu şoarecii, a tras concluzia că şi între oameni comportamentul agresiv poate fi total eliminat113, fără să sesizeze faptul că cele două situaţii nu sunt deloc comparabile, una presupunând raporturi interspecifice şi cealaltă relaţii intraspecifice.

Un argument hotărâtor în favoarea independenţei celor două tipuri de agresivitate este acela că ierbivorele, în cazul cărora nu poate fi vorba de comportament de pradă, sunt adesea mai violente şi mai crude decât carnivorele în disputele cu rivalii din specia lor (cocoşii, de pildă, se luptă între ei până la moarte, ceea ce prădătorii autentici nu fac decât în mod cu totul excepţional). Dimpotrivă, la majoritatea speciilor de carnivore duelurile îmbracă un caracter ritual, simbolic, în care predomină etalarea postúrilor ameninţătoare şi "arătarea muşchilor", finalul constând în retragerea "combatantului" care se simte mai slab, fără ca o luptă propriu-zisă să fi avut loc.

109 Cosnier, J., Op. cit., p.73.110 Op. cit., pp.35-36.111 Pentru umorul ei, merită citată şi adăugirea-comentariu pe care celebrul biolog o face în continuarea celor spuse mai sus: "Bivolul pe care leul îl doboară îi trezeşte acestuia din urmă instinctul agresiv tot atât de puţin cât mi-l trezeşte mie frumosul curcan pe care tocmai l-am văzut plin de satisfacţie că atârnă în cămară" (ibidem).112 Dart, R., A., Adventures with the Missing Link, New York, London, 1959, apud Eibl-Eibesfeldt, Op. cit. p.73.113 Kuo, Y., Z., Studies on the Basic Factors in Animal Fighting, Journal of General Psychology, 96, pp.101-239 şi 97, pp.181-295.

108

O remarcă interesantă şi plină de învăţăminte a lui Lorenz114

priveşte daunele pe care le poate aduce selecţia intraspecifică. Există vietăţi caracterizate prin podoabe spectaculoase la care selecţia este operată de femele şi, în consecinţă, masculii nu mai au motive să se lupte între ei. Este cazul unor păsări minunat colorate, precum raţa mandarină, pasărea paradisului sau fazanul argus. La acesta din urmă, numărul urmaşilor fiecărui mascul este direct proporţional cu lungimea penelor acoperite cu pete colorate în formă de ochi care reprezintă principalul atractant pentru femele. Îngreunat de aceste pene, masculul cel mai apreciat ajunge să nu mai poată zbura şi este o pradă uşoară pentru duşmanii săi naturali, dar din pricina progeniturii sale mai numeroase decât cea a exemplarelor mai puţin dotate, la nivelul speciei, tendinţa către aripi imense se va menţine până când nici un fazan nu va mai putea scăpa de prădători. Discutând acest caz, biologul Oskar Heinroth, părintele ecologiei şi profesorul lui Konrad Lorenz, obişnuia să spună, mai în glumă, mai în serios: "Alături de aripile fazanului argus ritmul de muncă al omului occidental este produsul cel mai stupid al selecţiei intraspecifice".

El se referea la faptul că, în competiţia acerbă care caracterizează societatea modernă, concurenţa cu semenii îi obligă pe oameni să muncească exagerat de mult, ceea ce, deşi contribuie, cel puţin în principiu, la progresul speciei, afectează grav sănătatea fiecărui individ în parte. Afecţiunile coronariene şi digestive, nevrozele şi multe alte boli generate de stres, tot mai răspândite printre contemporanii noştri, constituie urmări negative ale unei selecţii intraspecifice la fel de păgubitoare pentru om ca penele mult prea lungi pentru fazanul argus.

Lorenz considera că agresivitatea umană este şi ea rodul selecţiei. Pe parcursul ultimelor zeci de mii de ani, de când confecţionându-şi arme, îmbrăcăminte şi adăposturi în care să se protejeze de intemperii şi prădători, omul a înlăturat cea mai mare parte dintre pericolele care îl ameninţau din exterior, principalul factor de selecţie a rămas lupta intraspecifică dintre grupurile umane. Războiul s-a transformat astfel într-o activitate cvasi-permanentă, iar ura faţă de semeni a devenit un sentiment curent, legitimat mai târziu prin construcţii teoretice savante, precum, în secolul abia încheiat, ideologiile rasistă şi marxist-leninistă.

O dată împiedicată să se manifeste într-o anumită direcţie, violenţa colectivă se reorientează. Dacă, de exemplu, legislaţia pune stavilă violenţei interetnice, aceasta este înlocuită de o altă modalitate de descărcare a potenţialului de agresivitate al oamenilor: violenţa stadioanelor sau a bandelor de bătăuşi din cartierele periferice. La nivel individual, comportamentul nestăpânit 114 Op. cit., pp.52-54.

109

al conducătorilor auto, ori violenţa în familie, devenită o adevărată plagă a societăţii actuale, constituie supape de eşapament ale acelei agresivităţi acumulate care nu se mai poate descărca în maniera "tradiţională", adică în războaie de cotropire sau lupte fratricide.

De altfel, transferul de agresivitate este un fenomen binecunoscut. Trăirea stării frustrante de a nu putea reacţiona la o jignire scade pragul de toleranţă al individului şi el tinde să se manifeste agresiv faţă de o altă persoană care, eventual, nu i-a făcut nimic, dar faţă de care are posibilitatea de a se comporta violent. Şeful de birou certat de director îşi bruftuluieşte subalternii, iar aceştia, o dată ajunşi acasă "se răzbună" pe neveste sau copii. Nevoia de manifestare a agresivităţii este atât de puternică încât la subiecţii care se autocenzurează excesiv se ajunge ca agresivitatea să se întoarcă împotriva lor înşişi. Din acest punct de vedere, depresia poate fi considerată o conduită agresivă redirecţionată către propria persoană.

În ultimele decenii stările depresive afectează din ce în ce mai multă lume şi încep să se manifeste la vârste tot mai fragede. Dacă numai 1% dintre americanii născuţi înainte de 1905 riscau să sufere o depresie majoră pe parcursul vieţii, dintre cei născuţi după 1955 un procent de 6% au şi cunoscut o depresie până la vârsta de 24 de ani. În rândul celor născuţi în intervalul 1945-1954 probabilitatea apariţiei unei depresii înainte de această vârstă ajunsese deja de zece ori mai mare decât pentru persoanele născute între 1905 şi 1914. Tendinţa este aceeaşi şi în multe alte ţări, după cum a demonstrat-o un studiu amplu întreprins pe un eşantion de 39000 de persoane din Porto Rico, Canada, Italia, Germania, Franţa, Taiwan, Liban şi Noua Zeelandă115. Apariţia depresiilor la copii, fenomen total necunoscut în trecut, a fost pusă în legătură cu erodarea instituţiei familiei, creşterea continuă a numărului de divorţuri şi a gradului de ocupare profesională a părinţilor, care, lipsind mult de acasă, devin tot mai indiferenţi la nevoile copiilor. Unele cercetări arată că 8 sau 9% dintre fetele şi băieţii între 10 şi 13 ani riscă să facă o depresie majoră de-a lungul unui an şi că, o dată cu pubertatea, acest procent înregistrează un salt: fetele în vârstă de 14-16 ani suferă depresii serioase în proporţie de 16%.

Cât priveşte orientarea agresivităţii către apropiaţii noştri, una dintre formele ei tipice de manifestare este gelozia. Acest sentiment e strâns legat de ideea de competiţie, întrucât se naşte din teama ca nu cumva un partener să ne prefere o terţă persoană. E vorba aici, poate, mai puţin de o competiţie între indivizi decât de una între relaţii, în sensul că pretindem ca relaţia cu noi a persoanei vizate să aibă un statut privilegiat în raport cu relaţia cu un altul. De această natură este nu numai gelozia dintre fraţii care aspiră fiecare 115 Goleman, D., Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, p.291.

110

la primul loc în dragostea părinţilor, ori dintre îndrăgostiţii în viziunea cărora orice altă relaţie a persoanei iubite trebuie să fie subordonată Relaţiei cu majusculă dintre ei doi, ci şi invidia dintre colegii de şcoală ce îşi dispută aprecierea profesorului şi, de ce nu?, aceea dintre oamenii politici care luptă pentru "favorurile" electoratului. Unul dintre neajunsurile societăţilor de tip concurenţial este exacerbarea acestei invidii, care nu se mai limitează la cadrul familial sau profesional, ci invadează progresiv toate domeniile de manifestare socială.

O trăsătură specifică a geloziei cu substrat erotic este aceea că agresivitatea, normală până la un punct, faţă de rival se poate întoarce împotriva chiar a obiectului dragostei. Crima pasională presupune mai frecvent pedepsirea iubitei infidele decât răfuiala cu rivalul, aşa cum ar fi fost de aşteptat să se petreacă lucrurile dacă ele ar fi decurs în conformitate cu modelul competiţional curent. Să nu uităm însă că, în acest domeniu, reacţiile sunt determinate sau măcar puternic influenţate cultural. Se ştie astfel că există atât populaţii care consideră drept o formă normală de ospitalitate să-şi ofere soţiile şi fiicele străinilor, cât şi altele la care femeile au faţa permanent acoperită, iar o simplă privire indiscretă aruncată în treacăt are gravitatea unui adulter.

Kelley şi colaboratorii săi116, citaţi de Malim117, au ajuns la concluzia că gelozia nu are cauze identice pentru ambele sexe. În cazul bărbaţilor stima de sine joacă un rol precumpănitor. Nivelul de autoapreciere al bărbatului depinde în mod esenţial de fidelitatea partenerei, întrucât, mai cu seamă atunci când împărtăşeşte opiniile tradiţionale privind rolurile diferite ale celor două sexe, el o consideră pe aceasta drept o parte a teritoriului său la care nimeni nu are voie să atenteze. În schimb, femeia, în concepţia căreia căsătoria constituie tipul de legătură care oferă maximum de gratificaţii, este geloasă din teama de a nu pierde avantajele oferite de aceasta. Pentru ea ceea ce se află în pericol este relaţia însăşi, în timp ce pentru bărbat contează mai mult faptul că statutul său este ameninţat. Orgoliul masculin precumpăneşte asupra grijii de a menţine calitatea legăturii, pe când în gelozia feminină se manifestă valorizarea superioară a ideii de căsnicie care o caracterizează118. Aşa se şi explică reacţia lor diferită: bărbatul cuprins de gelozie devine furios şi are tendinţa de a se "răzbuna" angajându-se în

116 Kelley, H. H., Berscheid, E., Christensen, A., Harvey, J. H., Huston, T. L., Levinger, G., McClintock, E., Peplau, L. A., Peterson, D. R., Close Relationships, Freemen New York, 1983.117 Malim , T., Psihologie socială, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, p.102.118 Potrivit unei observaţii, poate puţin prea brutale, dar nu lipsite de adevăr, o diferenţă esenţială între bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte poziţia lor faţă de căsătorie, este aceea că bărbaţii suportă căsnicia pentru avantajul de a dispune de servicii sexuale la domiciliu, în timp ce femeile acceptă să ofere asemenea servicii pentru avantajul de a fi căsătorite.

111

activităţi care pun în pericol relaţia; femeia, în schimb, încearcă să o salveze şi, în măsura în care nu reuşeşte, se cufundă în depresie.

17.4. Afectele cotidieneNu trăim în permanenţă sub semnul marilor sentimente. În

schimb, calitatea vieţii noastre sufleteşti şi, implicit, a vieţii noastre în general depinde în mod hotărâtor de acea multitudine de afecte de intensitate relativ scăzută pe care le resimţim în momentele obişnuite ale traiului de zi cu zi.

În legătură cu acestea subzistă două ipoteze principale. Potrivit celei dintâi, afectele cotidiene au aceeaşi natură cu marile emoţii de bază (bucuria, tristeţea, surpriza, furia, dezgustul, anxietatea, dragostea, ura), atâta doar că ele nu ating amplitudinea acelora. O a doua ipoteză susţine, în replică, existenţa unor deosebiri fundamentale între cele două tipuri de reacţii afective.

Cercetările experimentale care au încercat să tranşeze între aceste două ipoteze s-au bazat pe analiza aşa-numitelor afecte conversaţionale, adică a trăirilor din cursul unui dialog interpersonal. Principalul mijloc obiectiv de identificare a schimbărilor afective a fost analiza reacţiilor electrodermale, adică a reflexului psihogalvanic, utilizat şi de detectorul de minciuni. S-a evidenţiat astfel caracterul discontinuu al acestor trăiri, care se manifestă brusc, în momente precise ale conversaţiei, şi sunt mai întotdeauna însoţite de manifestări verbale sau mimico-gestuale. Agentul lor declanşator poate fi, la fel de bine, un element din discursul subiectului ca şi o replică a interlocutorului.

După vizionarea înregistrării complete audio-video a interacţiunii, li s-a cerut persoanelor supuse experimentului să comenteze trăirile avute pe parcursul conversaţiei, constatându-se că există două tipuri distincte de afecte fazice. Unele sunt într-adevăr microemoţii de bază şi ele pot fi descrise de subiecţi. În cea mai mare parte a timpului, aceştia resimt însă afecte pe care nu le pot exprima în cuvinte şi a căror variaţie este atât de rapidă încât ele nu pot fi percepute distinct, rămânând "subliminale". În ciuda acestui fapt, exteriorizarea lor vocală sau motorie are totuşi loc. J. Cosnier citează o teză de doctorat nepublicată a lui Y. Jung, susţinută la Universitatea din Lyon în 1990, în care se arată că de-a lungul unei conversaţii pot fi detectate până la 30 de unităţi distincte de acţiune mimică şi paralingvistică pe minut.

Un rol important par să îl joace şi aşa numitele afecte tonice. Este vorba de anumite stări afective care se prelungesc de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, prezentându-se ca un fundal emoţional pe care evoluează afectele fazice. Astfel, pe parcursul unei întregi conversaţii se poate întâmpla să resimţim stinghereală

112

sau o stare de surescitare sau, în fine, una de atracţie erotică. Dacă la un moment dat survine un afect fazic destul de puternic pentru a produce schimbarea afectului tonic, vorbim despre o "cotitură a conversaţiei".

În general, afectele fazice sunt legate de enunţ, pe când cele tonice de context. Expresiile mimice apar şi dispar cu repeziciune, în concordanţă cu dinamica schimbului de cuvinte, în timp ce indicatorii dispoziţiei şi ai atitudinii (a fi curtenitor, a primi pe cineva cu răceală, a fi în toane bune, etc) ţin de contextul mai general al interacţiunii. Mimica expresivă fazică se asociază cuvintelor pentru a constitui enunţul total, dar poate îmbrăca şi o formă metacomunicaţională, exprimând atitudinea vorbitorului faţă de propriul enunţ. Tot ea îndeplineşte adesea o funcţie de reglaj şi de "pilotare" a comunicării, mai ales cu ajutorul unor mişcări ale capului şi al privirilor semnificative prin care receptorul oferă emiţătorului informaţii utile privind efectul pe care l-au avut spusele sale, element indispensabil pentru ajustarea prin feedback a discursului său. La rândul lor, afectele tonice se exteriorizează mai degrabă prin atitudini corporale generale ("poza" şi "postura" teatrului clasic) şi prin intensitatea şi frecvenţa semnalelor mimico-gestuale (activitate motorie mai vie în cazul stărilor de agitaţie şi mai redusă în stările de depresie).

Empatia, la care ne-am referit într-un capitol precedent119, se poate prezenta sub trei forme diferite: empatia de gândire prin schimburi banale de cuvinte referitoare la vreme, familie, boli, încercăm să ne inserăm în universul mental al interlocutorului), empatia de acţiune (realizată prin activităţi comune: plimbări, călătorii, practicarea împreună a unor sporturi) şi empatia de afecte. Aceasta din urmă se bazează pe fenomenul de ecou corporal instaurat între interlocutori. Paul Ekman120 şi S. Bloch 121 au demonstrat că imitarea de către un subiect a gesturilor şi mimicii altuia îi induce celui dintâi afecte similare celor încercate de cel de al doilea. Simularea tristeţii prin adoptarea pattern-ului facial care îi corespunde provoacă, dacă se menţine de-a lungul unui interval suficient de lung, o stare de tristeţe autentică. Unitatea individului, considerat ca entitate psihosomatică indisolubilă, face ca orice manifestare comportamentală să antreneze dispoziţia sufletească corespunzătoare. Regulile de politeţe nu urmăresc nici ele altceva: gesturile frumoase înfrumuseţează sufletul, care nu poate trăi o permanentă stare de schizoidie între ceea ce face şi ceea ce simte.

119 V. capitolul 7.120 Ekman, P, Levenson, R., Friesen, W. V., Automatic Nervous System Activity Distinguishes between Emotions, Science, 221, pp.1201-1208.121 Bloch, S., Émotion ressentie, émotion recréée, Science et vie, 168, pp.55-68.

113

Teoria motrice a percepţiei afectelor se întemeiază tocmai pe acest mecanism.

Plasarea pe aceeaşi "lungime de undă" cu interlocutorul se realizează mai bine atunci când, conştient sau inconştient, îi imităm mişcările şi postúrile122. Dacă dorim să explorăm empatic interioritatea interlocutorului nostru, o cale eficientă este aceea de a ne utiliza propriul trup ca analizator corporal. Acest instrument privilegiat al empatiei123 se "construieşte" în primii ani de viaţă, formarea sa presupunând trei etape principale care au fost denumite de cercetători124 :

Fenomenul de ecou arhaic. Este o formă de mimetism afectiv care apare la copil în jurul vârstei de trei luni. Medierea sa cognitivă poate fi estimată drept nulă, fiind vorba de o reacţie sincretică nediferenţiată ce se manifestă direct şi imediat. O putem considera drept forma pură de empatie de afect.

Fenomenul de ecou primar. Presupune imitaţia, adică o anumită mediere cognitivă şi se manifestă începând cu vârsta de circa doi ani. Este o dovadă a sociabilităţii subiectul, care arată că poate realiza deopotrivă empatia de afect şi empatia de acţiune.

Fenomenul de ecou secundar. Apariţia acestuia, situată cam în jurul vârstei de trei ani, denotă stăpânirea capacităţii de dedublare de către individul care, de la simpla manifestare de mimetism ("a face la fel"), trece la asumarea conştientă a unui rol ("a face ca şi cum"). Sunt prezente în această etapă toate formele empatiei, de afect, de acţiune şi de gândire. În general, adulţii funcţionează după acest model, dar nu sunt total feriţi de pericolul regresiunii către etapele precedente, cum se întâmplă în cazul contaminării afective a mulţimilor, pe care a teoretizat-o Gustave Le Bon125 sau al repetiţiei automate a gesturilor interlocutorului ale unor psihopaţi (ecomimică).

În aceeaşi ordine de idei se cuvine amintit fenomenul de empatie generalizată care explică reacţiile publicului la spectacolele de teatru sau de operă, unde identificarea de gândire şi cea afectivă sunt însoţite de o empatie manifestă de acţiune, constând în exprimarea rituală a emoţiilor prin aplauze, aclamaţii, chemări la rampă. 122 Acest sincronism comportamental caracterizează, în raporturile ierarhice, conduita individului poziţionat mai jos pe scara socială. Superiorul nu recurge la el de teama de a nu-şi vedea diminuată autoritatea în faţa subordonatului (Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, 2003, p.19).123 Cosnier, J., Op. cit., p.95.124 V., de exemplu, Nadel, J., Immitation et communication entre jeunes enfants, PUF, Paris, 1986.125 Le Bon, G., La psychologie des foules, PUF, Paris, 1971.

114

De conceptul de analizor corporal se leagă şi afirmaţia întemeietorului kinezicii Ray Birdwhistell potrivit căreia "cultura se incorporează". Mimetismul mimico-gestual constituie un factor esenţial în asimilarea de către un individ a felului de a fi, a simţi şi a gândi al unui anumit grup social. Comportamentul golănesc sau cel aristocratic nu se află în variaţie liberă cu stilurile de gândire corespunzătoare, ci sunt strict corelate, astfel încât nobleţea derbedeului nu este, din păcate, decât o pură ficţiune, chiar dacă una generoasă şi chiar convingătoare atunci când beneficiază de aportul penei unui mare scriitor.

Ca o concluzie de ordin general, putem subscrie la teza lui Jacques Cosnier că există două sisteme de cunoaştere interpersonală: unul afectiv-kinestezic şi unul cognitiv-raţional. Ele funcţionează adesea împreună, astfel încât nu ne este uşor să spunem în ce măsură percepţia noastră asupra personalităţii interlocutorului se bazează pe o analiză conştientă şi în ce măsură este ea rodul pătrunderii în cadrul de referinţă internă al acestuia prin mijlocirea analizatorului corporal.

17.5. Controlul afectelorExistă deopotrivă motive personale şi motive sociale pentru

exercitarea unui control asupra manifestărilor noastre emoţionale. Interacţiunea dintre oameni ar fi de neconceput în absenţa unui proces permanent de gestiune şi reglare emoţională, care merge mână în mână cu schimburile de natură cognitivă. Autocontrolul este dublat de o strategie de dirijare a emoţiilor partenerului de dialog. Pentru a avea însă efectul dorit, ambele trebuie să se încadreze într-o schemă acceptabilă din punctul de vedere al normelor şi tradiţiilor culturale ale societăţii, astfel încât prin respectarea unui anumit nivel de civilitate relaţională eventualele conflicte să fie menţinute în limite suportabile şi să rămână, în consecinţă, soluţionabile şi reversibile.

Controlul individual se realizează, de regulă, prin patru tipuri de mecanisme:

Mecanisme de descărcare. Din această categorie fac parte gesticulaţia abundentă, vorbitul tare, pe un ton ridicat.

Mecanisme represive. Subiectul încearcă să îşi stăpânească, pe cât posibil, atât gesturile, debitul şi intensitatea vocală, cât şi cuvintele şi gândurile exprimate de acestea.

Mecanisme cognitive. Efortul este îndreptat, de data aceasta, către orientarea gândirii într-o altă direcţie. Se

115

caută o preocupare alternativă: lectura sau o activitate practică absorbantă.

Mecanisme relaţionale. Interacţiunea socială cu persoane cu care să se împartă emoţia este utilizată ca paravan psihic protector împotriva efectului destabilizant al contactului direct cu motivul de conflict.

Aşa cum a observat încă din 1926 întemeietorul behaviorismului J. B. Watson, "organizarea integrată totală" a comportamentului comportă manifestări pe trei planuri: verbal, motor şi emoţional (Watson, în spiritul antipsihologizant al doctrinei sale, îl numeşte visceral). Fiecare individ reacţionează la toate aceste niveluri, dar în funcţie de propria sa structură, privilegiază o componentă sau alta. Unele persoane se manifestă preponderent verbal, altele sunt intens "motorizate", iar altele au mai degrabă reacţii emoţionale, respectiv viscerale (palpitaţii, hipertensiune, sufocări, tulburări digestive). Diferenţele interindividuale pot fi considerabile, dar ceea ce pare să fie regulă generală este dezvoltarea inegală, compensatorie, a celor trei tipuri de reacţii. Jacques Cosnier numeşte efect de balansare126 felul în care, de exemplu, vorbirea şi gesturile au un efect reductor rapid asupra reacţiilor vegetative emoţionale. Există însă subiecţi la care intensitatea acestor reacţii este atât de mare încât reglarea prin mişcare şi cuvânt nu mai dă rezultatele scontate.

Posibilitatea de control este variabilă în funcţie de tipul de emoţie. Dintre toate, furia se controlează cel mai bine, şi bucuria cel mai puţin, frica şi tristeţea ocupând poziţii intermediare. Răspunsurile la anchete au evidenţiat un număr de mecanisme de control diferite:

1. Represia. Include atât stăpânirea vocii şi a conţinutului discursului ("încerc să vorbesc cât mai puţin", "îmi domolesc tonul", "explic lucrurile cu calm", "evit să mă exprim nepoliticos"), cât şi controlul reacţiilor corporale ("strâng din dinţi", "îmi înghit lacrimile", "îmi încleştez pumnii"). La represie se recurge mai ales în cazurile de furie (40%), mai rar în cele de tristeţe (10%), şi foarte rar în cazurile de bucurie (5%) sau frică (4%).

2. Diversiunea. Prin îndreptarea atenţiei către altceva ("Schimb subiectul", "Mă apuc de citit", "Deschid televizorul", "Mă duc la cinematograf"), se rezolvă 10% dintre cazurile de tristeţe, 8% dintre cele de furie şi numai 2% dintre izbucnirile de bucurie.

3. Evitarea sau fuga. Poate îmbrăca forme statice ("Refuz să îl mai privesc", "Nu îi mai vorbesc") sau dinamice ("Ies din cameră",. "Plec de acasă").

126 Cosnier, J., Op. cit., p.113.

116

4. Mascarea sau inversiunea afectului. Se aplică mai ales în cazurile de furie şi frică ("Încerc să par indiferent", "Zâmbesc", "Spun o glumă").

5. Neutralizarea prin ritualuri conversaţionale. Pentru a stăpâni situaţia, subiectul apelează la aprobări formale, felicitări, expresii convenţionale inofensive, condoleanţe.

6. Recurgerea la activităţi de natură fiziologică. Controlul respiraţiei, ca şi practicarea oricărei activităţi fizice coordonate (muncă, sport) reduc nivelul emoţional. La nervi, femeile mănâncă, iar bărbaţii beau.

7. Utilizarea relaţiei cu o altă persoană drept mijloc de susţinere afectivă. Se împărtăşesc sentimentele, se caută simpatie, se solicită sprijin moral.

Să mai observăm că, în multe situaţii, reacţiile sunt ele însele mijloace de control. Astfel plânsul e un mod de a reacţiona la tristeţe, dar poate să şi detensioneze, reducând nivelul tristeţii ("Plângi, ai să te simţi uşurată127"). Cuvântul cunoaşte, la rândul său, un dublu statut: cel de reacţie emoţională şi cel de instrument de control al reacţiei.

Corelaţia dintre verbalitate şi motricitate i-a interesat pe psihanalişti încă din anii '50 ai secolului trecut, când Felix Deutsch a pus la punct metoda de investigare paralelă cunoscută astăzi sub numele de analiză asociativă. Consemnând simultan cuvintele pacientului, mimica şi gesturile sale, cercetătorul a observat că acesta nu îşi evocă trecutul doar prin discursul verbal, ci şi prin comportament şi că, de multe ori, acest "text" paralel compensează caracterul incomplet al relatării verbale.

Din practica analizei asociative, Deutsch a desprins trei principii, sintetizate de J. Cosnier128 în forma următoare:

1. Nevoile emoţionale inconştiente care nu se pot descărca prin cuvinte generează o anumită motricitate şi un anumit comportament postural.

2. Natura anumitor postúri se dezvăluie atunci când acestea survin în asociere cu anumite conţinuturi verbale, lucru valabil mai ales când este vorba de "modele" asociative repetitive.

3. Cunoaşterea personalităţii pacientului ajută la înţelegerea semnificaţiei gesturilor sale. Ca urmare, pattern-urile motorii ale pacientului se pot schimba în măsura în care

127 Merită menţionată, în acest context, constatarea cercetătorilor potrivit căreia între lacrimile de tristeţe sau ciudă şi cele produse sub acţiunea unor substanţe iritante (ceapă, gaze lacrimogene) există deosebiri importante de compoziţie chimică. Lacrimile generate de emoţii conţin hormoni care prin expulzarea din organism au efecte cathartice, de liniştire, ceea ce nu se întâmplă cu secreţiile lacrimale datorate unor agenţi fizico-chimici externi.128 Cosnier, J., Op. cit., p.114.

117

acesta se identifică cu obiectele sale interne sau le respinge.

Evocând şi rezultatele lui P. Marty şi ale colaboratorilor săi129, Cosnier conchide că: "În funcţie de structura subiectului şi de modalităţile sale relaţionale, trecute şi prezente, cu ceilalţi, activităţile senzitiv-motorii şi activităţile mentale sunt în sinergie, se completează sau se înlocuiesc într-un mod mai mult sau mai puţin eficient pentru a asigura economia pulsională a individului".

Controlul individual al emoţiilor nu poate fi gândit însă în afara şi independent de controlul social, care îi determină adesea apariţia şi formele de manifestare. Dacă ne stăpânim emoţiile în anumite circumstanţe este tocmai pentru că ştim că "nu se cade" sau "nu şade frumos" să le dăm frâu liber. Societăţile de pretutindeni şi din toate timpurile au supus manifestările pulsionale ale omului (şi, cu deosebire, pe cele de ordin sexual) unei cenzuri dintre cele mai stricte. Conştiinţa că orice comportament public este judecat de observatori prin prisma normelor sociale şi etice în vigoare şi că aceştia îl pot aproba sau dezaproba a dat naştere efectului de conformare, ce constituie baza ordinii sociale.

Sentimentele personale, componente ale "amorului propriu", care împing individul în direcţia conformării sunt mândria şi ruşinea. Faptele valorizate pozitiv de societate induc sentimente de mândrie, cele valorizate negativ generează ruşine. Când însă instanţa care cenzurează comportamentele este un grup de apartenenţă de stil non-conformist, individul poate ajunge, dimpotrivă, să se mândrească cu încălcarea normei sociale şi să se ruşineze de a fi comis fapte valorizate pozitiv de morala curentă.

În manifestările actorului social ar fi de dorit să nu existe neconcordanţă între afecte, expresia lor şi impresia produsă asupra observatorilor. Din păcate însă, armonia deplină a acestor trei componente ale "reprezentaţiei" sociale se dovedeşte dificil, dacă nu chiar imposibil, de realizat. Orice societate reclamă de la membrii ei un grad mai mic sau mai mare de ipocrizie, proporţional cu prejudecăţile sociale, dar şi cu constrângerile de ordin politico-ideologic, atunci când acestea există. Perioada comunistă a fost o "epocă de mari prefaceri" şi în sensul că, mai mult ca niciodată în trecut, aproape toţi membrii societăţii erau obligaţi să se prefacă, întreţinând o permanentă tensiune, total păgubitoare pentru unitatea personalităţii lor, între gânduri, sentimente, vorbe şi fapte. Urmările acestei schizoidizări de lungă durată se văd şi se vor mai vedea încă multă vreme în viaţa publică şi privată a românilor.

Oricum, a pune surdină anumitor afecte şi a le accentua pe altele este propriu vieţuirii printre oameni în toate locurile şi în

129 Marty, P., de M'Uzan, M., David, C, L'investigation psichosomatique de l'adulte, PUF, Paris, 1963.

118

toate timpurile. Încă de mic, copilul este învăţat că unele manifestări afective trebuie cenzurate, că anumite nevoi şi dorinţe130

nu se exteriorizează, după cum există şi afecte pe care, chiar dacă nu le resimţi, e de bon-ton să le simulezi. Socializarea presupune deprinderea unor coduri emoţionale care sunt rezultatul experienţei predecesorilor şi pe care individul le asimilează prin imitaţie. Ele nu se aplică direct trăirilor, ceea ce ar fi, de altfel, imposibil, ci expresiilor cu care acestea sunt corelate biunivoc. Nimeni nu ne poate învăţa să încercăm anumite sentimente, dar deprindem comportamentul mimico-gestual care le corespunde şi astfel ajungem să le resimţim. Nu degeaba afirma Birdwhistell că gestul reprezintă instanţa intermediară dintre individ şi cultură, căci într-adevăr afectivitatea ne este modelată în spiritul culturii în care trăim pe calea indirectă a adoptării modului de exprimare a emoţiilor din societatea respectivă.

17.6. Afecte care scapă controlului: stările timerice131. Nevoia de stimuli

Mecanismele noaste de apărare sunt mai întotdeauna neputincioase în faţa unor trăiri psihofiziologice neplăcute din sfera fricii: teama, spaima, teroarea, neliniştea, anxietatea, angoasa, panica şi altele. În mare, ele pot fi grupate în două categorii: cele cu obiect precis şi cele tulburi, nelămurite, dar nu mai puţin destabilizatoare.

Frica aparţine primei categorii şi ea survine în prezenţa nemijlocită a pericolului, spre deosebire de aprehensiune şi teamă, care au un caracter anticipativ. Spaima, groaza, teroarea sunt forme extreme ale fricii.

Stări timerice analoage fricii, dar, de data aceasta unei "frici" fără obiect, sunt neliniştea şi anxietatea. Când acestea cresc în intensitate dincolo de un anumit prag, vorbim despre angoasă, iar manifestarea bruscă a angoasei poartă numele de panică.

O serie întreagă de trăiri înrudite pot fi cu greu afectate unei categorii sau alteia. Astfel, nu putem şti în ce măsură tracul este mai degrabă teamă decât anxietate. Chiar şi timiditatea, care se însoţeşte de simptome vegetative similare celor ale anxietăţii (înroşire, transpiraţie, tremurat, etc.) ar putea fi considerată drept o

130 Deosebirea, nu întotdeauna bine înţeleasă, dintre nevoie şi dorinţă constă în faptul că nesatisfacerea celei dintâi antrenează moartea, pe când a celei de a doua creează numai suferinţă sau disconfort. Dorinţa sexuală diferă de nevoia de hrană prin faptul că, dacă nu i se dă curs, viaţa individului nu este ameninţată (nu se moare de castitate). Ea poate fi totuşi interpretată şi ca o nevoie, dar nu a individului, ci a speciei, deoarece este de la sine înţeles că satisfacerea ei este indispensabilă supravieţuirii acesteia din urmă.131 Din latinul timeo, -ēre = "a se teme". Termenul i se datorează lui A. Le Gall (L'anxiété et l'angoisse, PUF, Paris, 1992).

119

formă a acesteia, deşi este, în general, o predispoziţie temperamentală.

Tot un caracter mixt, întrucât este iraţională ca anxietatea şi angoasa, dar se leagă, aidoma fricii şi spaimei, de un obiect precis, are şi fobia. Ea se traduce mai ales prin comportamente de evitare, menite să îi protejeze pe indivizi de trăirea unei angoase insuportabile. Ea poate îmbrăca forme multiple, de la agorafobie şi claustrofobie, la fobiile sociale (teama de vorbitul în public, teama de a aborda persoane necunoscute sau de sex opus) şi la diverse fobii particulare, legate de anumite animale (câini, pisici, păianjeni, şoareci, lilieci, etc.), sau substanţe (sânge sau diverse secreţii, carne crudă, anumite feluri de mâncare).

Un fenomen oarecum ciudat este fertilitatea creatoare a unora dintre afectele din seria anxietate-angoasă. Spleen-ul şi faimosul "mal du siècle" au produs în veacul al XIX-lea o literatură valoroasă, fără de care romantismul şi postromantismul ar fi avut un facies mult diferit de cel pe care i-l cunoaştem. Mai mult decât atât, angoasei existenţiale şi, în primul rând neliniştii în faţa morţii, îi datorăm o bună parte dintre marile opere filosofice şi religioase ale lumii.

O noţiune înrudită cu cele de anxietate şi angoasă este cea de stres. Popularizat în anii '50 de o lucrare de referinţă a lui H. Selye132, termenul a intrat în vocabularul cotidian, chiar dacă nu este folosit întotdeauna în accepţiunea sa ştiinţifică exactă. Desemnând iniţial orice agresiune fizică sau psihologică la care organismul trebuie să facă faţă, mobilizându-şi sistemele de apărare, stresul şi-a extins sfera până la a se asocia şi unor evenimente fericite; ba chiar şi situaţiile prea liniştite, care generează plictiseală, sunt uneori caracterizate drept stresante. Scara de vulnerabilitate propusă în 1967 de Holmes şi Rahe133 ne permite să ne facem o idee despre varietatea factorilor de stres, atât negativi cât şi pozitivi (Tabel 1):

Tabel 2

EVENIMENT STRESANT INTENSITATEA STRESULUIMoartea soţului/soţiei 100Divorţ 73Închisoare 63Căsătorie 50Pensionare 45Naşterea unui copil 39Schimbarea situaţiei 38

132 Selye, H., The Stress of Life, McGraw Hill, New York, 1956.133 Holmes, T. H., Rahe, R. H., The Social Readjustement Rating Scale, Journal of Psichosomatic Research, 11, p.213-218, apud Cosnier, J., Op. cit., p.138.

120

Plecarea unui copil de acasă 29Un succes personal important 28Schimbarea locuinţei 20Concediu 13Etc. ...

Poate părea ciudată considerarea drept factori stresanţi, chiar dacă nu de intensităţi egale, atât a căsătoriei, cât şi a decesului unei persoane apropiate, atât a detenţiei, cât şi a unei reuşite personale, dar, pe de altă parte, este binecunoscut faptul că, asemenea veştilor proaste şi cele bune pot produce accidente cardiace sau vasculare. Însă la fel cum ambele tipuri de stres ne afectează negativ dacă depăşesc o anumită intensitate, tot aşa ele pot avea efecte benefice cât timp se limitează la valori moderate. Viaţa de toate zilele se hrăneşte cu eustres-uri, stimuli utili din categoria micilor bucurii şi necazuri. Satisfacţiile mărunte ne întreţin tonusul fizic şi moral, iar dificultăţile ne mobilizează, devenind şi ele, o dată depăşite, o sursă de mulţumire.

Din constatarea rolului "nutritiv" al unor atare stimuli s-a născut teoria caloriilor psihologice, cunoscute şi sub denumirea anglo-saxonă de stroke-uri. Experienţele efectuate pe animale au arătat că stimularea de orice fel este preferabilă absenţei totale a stimulării. Atât şobolanii mângâiaţi cât şi cei maltrataţi în timpul hrănirii se dezvoltă mai bine şi sunt mai sănătoşi decât cei alimentaţi de un dispozitiv automat de furnizare a hranei. Acelaşi lucru a fost constatat şi la oameni: sugarii privaţi multă vreme de atenţia adulţilor decad ireversibil şi sfârşesc prin a fi doborâţi de o boală sau alta. Deprivarea afectivă are efecte asemănătoare cu maladiile organice cele mai cumplite.

Printre trebuinţele umane ierarhizate de A. Maslow134 se numără şi nevoia de recunoaştere. Într-o măsură mai mică sau mai mare, orice om simte nevoia de a i se da atenţie şi suferă atunci când este ignorat. Ne place să primim laude, să ni se facă complimente, dar dacă nu avem parte de ele, ne mulţumim şi cu aprecieri negative, numai să nu trecem neobservaţi. Copilul neglijat de părinţi se poate evidenţia prin boroboaţe pentru a-şi atrage cel puţin mustrări şi dojană, o dată ce nu poate obţine încurajări şi mângâiere. "Iubiţi-mă sau urâţi-mă, dar nu mă ignoraţi!" este apelul implicit pe care ni-l adresează tot soiul de persoane publice şi vedete care preferă chiar să fie denigrate fără motiv numai să se afle în atenţia publicului.

134 Maslow, A., Motivation and Personality, Harper, 1954.

121

Conceptul de stroke a fost creat de Eric Berne135 pentru a exprima "orice act care implică recunoaşterea celuilalt", indiferent dacă exprimă sentimente pozitive sau negative136. Un surâs ori o vorbă bună constituie un stroke, dar tot stroke-uri sunt pălmuirea şi insulta. Nevoia de stroke-uri este asemănătoare nevoii de hrană şi de aici calificarea lor drept "calorii psihologice". La fel cum organismul nostru reclamă, pentru a-şi menţine forma fizică, un anumit număr de calorii pe zi, tot aşa şi psihicul nostru este împăcat doar dacă i se asigură porţia minimă cotidiană de stroke-uri. Un vecin care ne zâmbeşte zilnic atunci când îl întâlnim pe scara blocului ne oferă o anumită doză de stoke-uri, suficientă ca să plecăm la serviciu mai bine dispuşi decât dacă nu ne-am fi intersectat cu el. Dacă însă lipseşte din oraş o bucată de vreme, la o nouă întâlnire nu ne vom mai mulţumi cu zâmbetul, fiindcă acum suferim de un deficit de stroke-uri pe care l-am acumulat în perioada absenţei sale. De aceea, vom intra în vorbă cu vecinul, îl vom întreba unde a fost şi îi vom povesti la rândul nostru câte ceva despre noi, pentru a compensa carenţa de calorii psihologice pe care ne-a produs-o dispariţia sa temporară.

Pentru a facilita înţelegerea noţiunii de stroke, René de Lassus137 a întocmit un aşa-numit strokoscop, un tabel în care diferitele noastre interacţiuni sunt evaluate pe o scală numerică mergând de la 0 la 50 (Tabel 3).

Tabel 3

ACŢIUNE NUMĂR DE STROKE-URIMersul prin mulţime 2O privire scurtă 3Un scurt contact 4Darea/primirea unei informaţii 5Salutul 7O strângere de mână 10O privire aspră 11O privire blândă 12O observaţie 13O ceartă scurtă 15Un surâs 17Un compliment 20O palmă 21

135 Medic psihiatru, născut la Montreal în 1910, Eric Lennard Bernstein este creatorul analizei tranzacţionale, metodă de cercetare a dialogului interpersonal bazată pe generalizarea experienţei sa de practician al psihanalizei. Şi-a semnat cărţile cu pseudonimul Eric Berne. A murit în 1970.136 Termenul, care în engleză înseamnă, paradoxal, atât lovitură cât şi mângâiere, nu are echivalent în alte limbi, ceea ce a impus menţinerea lui ca atare în traducerile cărţilor lui Berne.137 Lassus, René de, Analiza tranzacţională, Teora 2000, p.71.

122

Darea/primirea unei lovituri 23O îmbrăţişare 25Un sărut 30O mângâiere 33O conversaţie lungă 35O dispută importantă 40Intimitatea 50

Evident, aceste valori sunt orientative şi oricând susceptibile de contestări. Introducerea unei metrii într-un domeniu principial calitativ precum cel de faţă nu poate să nu ridice semne de întrebare. Cu câtă îndreptăţire putem spune, de pildă că un sărut echivalează cu trei strângeri de mână, cu zece priviri scurte sau cu ... un compliment şi jumătate? Oricum, indiferent de obiecţiile care i s-ar putea aduce, teoria stroke-urilor exprimă o realitate psihologică de care studiul comunicării interpersonale nu poate să nu ţină seamă.

În funcţie de cantitatea de stroke-uri pe care ne-o furnizează, există, după Berne, şase moduri de organizare a timpului personal:

1. Izolarea. Presupunând retragerea din viaţa socială, aceasta nu ne oferă nici un fel de stimulare, dar poate fi strict necesară, din când în când, pentru acele persoane a căror activitate zilnică implică expunerea excesivă la stroke-uri. În funcţie de temperament şi de concepţia de viaţă, dorinţa de izolare poate fi mai slabă sau mai puternică, situaţii limită fiind aceea a omului hiperactiv care suportă cu dificultate concediul şi moare la o lună după ieşirea la pensie şi cea a sihastrului care se poate lipsi toată viaţa de tovărăşia altor fiinţe umane.

2. Ritualurile. Formulele de salut, întrebările şi răspunsurile convenţionale constituie ritualuri sociale prin intermediul cărora încercăm o apropiere prudentă de ceilalţi, tatonând terenul şi evitând să ne deschidem excesiv înainte de a fi siguri că iniţiativa noastră va fi bine primită. Societăţile şi grupurile sociale de veche tradiţie posedă ritualuri lungi şi complicate, caracterizate printr-o sumă întreagă de manevre ocolitoare care preced intrarea în subiectul unei conversaţii. Ritualurile exprimă o dorinţă de comunicare, dar pot fi percepute şi ca o încercare de a bloca interacţiunea atunci când ne aşteptăm la mai mult, iar interlocutorul nostru se ascunde intenţionat după ritual, ţinându-ne la distanţă.

3. "Pastime-urile". Berne dă acest nume unor conversaţii pe teme neutre (vreme, maşini, modă, sport, politică, spectacole, educaţia copiilor, etc) care nu ne implică

123

profund, ci reprezintă doar un schimb de enunţuri neutre, un fel de vorbărie automată pentru "umplerea" timpului. Avantajul şi probabil scopul ascuns al acestor pastime-uri constă în faptul că ele ne permit selectarea acelor interlocutori cu care vom putea avea în viitor relaţii mai de substanţă.

4. Activităţile. Participarea în comun la acţiuni îndreptate într-un anumit scop este mult mai stimulativă decât un pastime, deoarece presupune atât un schimb de informaţii utile, cât şi un grad superior de apropiere între interlocutori. De la pregătirea cinei la repararea împreună a unui automobil şi la orice altă muncă desfăşurată în colaborare cu o altă persoană, simţim că activităţile ne solidarizează şi ne prilejuiesc un contact uman mai strâns şi satisfacţii sporite.

5. Intimitatea. În terminologia lui Berne, cuvântul "intimitate" desemnează orice schimb sincer, autentic şi spontan. Lassus138 preferă termenul de "proximitate" pentru a sublinia absenţa conotaţiei sexuale pe care cuvântul "intimitate" l-ar putea evoca. Astfel, un schimb semnificativ de priviri între doi colegi de şcoală sau de serviciu, ca şi veselia sau teama împărtăşite de două persoane apropiate se includ în această categorie.

6. Jocurile psihologice. Sunt stratageme comunicaţionale cărora Berne le-a consacrat o carte întreagă139. În termenii analizei tranzacţionale, acestea reprezintă interacţiuni camuflate, adică dialoguri cu subtext în care una se spune şi alta se urmăreşte. Când, după o seară petrecută împreună la bar, un bărbat invită acasă o femeie ca să îi arate colecţia sa de discuri, iar ea acceptă afirmând că, într-adevăr, adoră muzica, este evident că şi unul şi altul joacă un joc în care substratul sexual este disimulat în spatele unei conversaţii "nevinovate". Avantajul unor atare stratageme este acela că le oferă celor ce recurg la ele posibilitatea ca, atunci când constată că mesajul lor nu a fost bine primit, să se dezică de el, fără urmări prea grave asupra propriei onorabilităţi. Alteori jocul psihologic este un mijloc de a constrânge o persoană să îţi dea răspunsul dorit, cum se întâmplă atunci când autoincriminându-ne urmărim, nu să ne dovedim obiectivitatea, ci să stârnim reacţii de compătimire (Fraza "Nu ştiu ce a fost în mintea mea când mi-am cumpărat oroarea asta de taior!" rostită de o femeie către prietena ei

138 Op. cit., p.80.139 Berne, E., Jocuri pentru adulţi (titlul original Games People play), Editura Amaltea, 2002 .

124

o obligă pe aceasta să îi aducă laude pentru "inspirata" alegere făcută). Un alt obiectiv al jocului psihologic poate fi eludarea responsabilităţii (şeful care, procedând aparent democratic, le cere subalternilor părerea în legătură cu deciziile sale se asigură astfel că îi va putea învinovăţi în ipoteza că iniţiativele sale nu vor da rezultatele scontate). Berne a descris câteva zeci de jocuri: de viaţă, de căsnicie, de petrecere, sexuale, din lumea interlopă, etc. Ele arată în ce măsură oamenilor le place să pună la cale scenarii şi să joace roluri a căror menire este de a-i prezenta într-o lumină cât mai favorabilă în ochii interlocutorilor lor.

Analizând conduita în viaţa cotidiană a unui număr semnificativ de contemporani, atât adolescenţi cât şi persoane adulte, René de Lassus140 a ajuns la concluzia că modelele de comportament cele mai răspândite în ultimul deceniu al secolului XX sunt următoarele:

1. Bătăiosul. Întreprinzătorul şi sportivul de performanţă ilustrează cel mai bine acest tip de om energic, dinamic, hotărât să câştige cu orice preţ.

2. Supusul. Trăieşte în umbra altora, ghidându-se după principiul că, dacă vrei să nu ai probleme, e recomandabil să nu te faci remarcat.

3. Devotatul. Este mai adesea o devotată, fiindcă atât firea lor mai miloasă cât şi o anumită tradiţie a acţiunii caritabile le recomandă pe femei mai degrabă decât pe bărbaţi pentru rolurile care presupun abnegaţie. Devotata consideră că nu trebuie să trăiască pentru sine, ci pentru alţii.

4. Rebelul. Este veşnic nemulţumit de felul cum merg lucrurile, de ordinea socială, de starea lumii. Literatura "tinerilor furioşi" şi filmele inspirate din aceasta au popularizat figura rebelului care se opune establishment-ului şi trăieşte după un cod aflat în totală discordanţă cu normele sociale.

5. Şiretul sau manipulatorul. Se descurcă folosindu-se de ceilalţi. Pe cât de sincer doritor să îşi ajute semenii este devotatul, pe atât e de înclinat manipulatorul să speculeze slăbiciunile acestora în propriul avantaj.

6. Militantul. Se aseamănă cu devotatul prin capacitatea sa de dăruire, dar obiectul abnegaţiei sale nu mai este, de această dată, o persoană, ci o cauză, un crez religios sau politic.

7. Incorigibilul. E tipul care repetă necontenit "aşa sunt eu, cui îi place, bine, cui nu, la revedere!". Nu consideră că

140 Op. cit. pp.119-120.

125

trebuie să se adapteze mediului şi împrejurărilor, ci că oamenii sunt datori să îl accepte aşa cum este. Mulţumirea de sine pe care o implică acest scenariu de viaţă este abil speculată de publicitate ("..., pentru că meriţi").

Ideea scenariilor pe baza cărora ne organizăm viaţa se înrudeşte cu perspectiva dramaturgică asupra comunicării sociale propusă de cercetătorul canadian Erving Goffman, în măsura în care în ambele actorul social apare ca autor şi, totodată, interpret al unei partituri scenice destinate punerii în valoare a personalităţii proprii.

126

18. Modelul goffmanian al comunicării

Potrivit perspectivei dramaturgice asupra comunicării cotidiene propuse de Erving Goffman, orice individ al cărui comportament este observat de alţi indivizi le oferă acestora un anumit tip de reprezentaţie. El se comportă aidoma unui actor care joacă într-o piesă de teatru, obiectivul său fiind acela de a furniza o imagine de sine ameliorată, de natură să îl ridice în ochii publicului său. Din acest punct de vedere, există o continuitate perfectă între formele consacrate ale spectacolului dramatic şi activităţile pe care le desfăşurăm în viaţa de toate zilele. Goffman numeşte grad de puritate141 al unei reprezentaţii tocmai măsura în care aceasta se apropie de ipostaza ideală a spectacolului teatral. Se poate vorbi astfel, în ordinea descrescătoare a gradului de puritate, de reprezentaţii precum:

1. One man show-ul total oferit, de exemplu, de persoana care, improvizând un basm pentru copii sau nepoţi, îşi este propriul scenarist, regizor şi interpret.

2. Spectacolele sportive, ceva mai impure întrucât aici obiectivul principal urmărit de jucători nu este reprezentaţia, ci rezultatul final al întâlnirii. Totuşi participanţii sunt conştienţi că oferă publicului un anumit tip de divertisment şi încearcă, pe diverse căi, mergând până la "vedetismul" cras, să exhibe calităţi care sunt, în fond, unele actoriceşti. Chiar şi atunci când publicul lipseşte, se poate manifesta o anumită tendinţă de a "juca teatru", în scopul impresionării adversarilor înşişi (o întâlnim până şi la jucătorii de table care, chiar şi în absenţa "chibiţilor", se străduiesc, prin ironii şi glume, să se enerveze sau să se demoralizeze reciproc).

3. Ceremoniile, de tipul nunţilor, botezurilor, înmormântărilor. Nici aici elementul de spectacol nu lipseşte, deşi motivaţia reprezentaţiei nu este de natură dramaturgică, ci ţine de nevoia de a consacra ceva. Faptul că, de această dată, nu se mai plăteşte o taxă de intrare le situează şi mai departe decât întâlnirile sportive de forma pură a spectacolului teatral.

4. Conferinţele şi cursurile. Cu toate că nota de spectacol este aici mai puţin accentuată decât în cazul ceremoniilor şi obiectivul urmărit pare să fie numai transmiterea de cunoştinţe, profesorul ignoră rareori faptul că se află în

141 Goffman, E., Les cadres de l'expérience (titlul original: Frame Analysis – An Essay of the Organisation of Experience), Les Éditions de Minuit, Paris, 1991, cap.5.

127

reprezentaţie şi că se cade să se comporte astfel încât să capteze interesul auditoriului şi printr-o anumită prestaţie actoricească.

5. Reprezentaţiile din lumea muncii. Există deosebiri lesne perceptibile între modul cum lucrează (sau nu...) un muncitor atunci când este singur şi atunci când activitatea sa este observată de alte persoane. Tocmai de aceea pe şantiere se practică "ţinutul de şase" care le permite lucrătorilor să îşi adapteze nivelul de dramatizare a activităţii la necesităţile momentului.

Similitudinile evidente dintre spectacolele propriu-zise şi reprezentaţiile pe care le oferim semenilor noştri în viaţa cotidiană (de câte ori nu spunem că cineva a "făcut o scenă" sau "s-a dat în spectacol"?) nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere şi existenţa a unor deosebiri deloc neglijabile între aceste două tipuri de manifestări publice. Astfel:

În reprezentaţiile non-teatrale nu există, în majoritatea cazurilor, o delimitare spaţială netă între zona rezervată actorului ("scena") şi cea destinată publicului. Chiar şi în cazurile când aşa ceva există, spectatorii nu resimt ceea ce se petrece pe "scenă" ca aparţinând unei alte realităţi decât aceea a "lumii lor", aşa cum se întâmplă la teatru (elevii nu îl percep pe profesor drept un personaj care evoluează într-un alt univers decât cel în care se află ei înşişi).

În teatru, ficţiunea scenică este subliniată şi de ciudăţenia că "încăperilor" în care se desfăşoară acţiunea piesei le lipsesc atât plafonul, cât şi peretele dinspre public. De fapt, această ultimă convenţie nici nu este chiar atât de veche: în teatrul antic decorul reprezenta întotdeauna spaţii deschise (pieţe, străzi, grădini) şi, dacă un personaj dorea să ştie ce se întâmplă într-o casă deschidea uşa şi privea în culise. Spectatorul grec sau roman ar fi fost şocat să se afle în faţa unei camere cu trei pereţi şi să-l vadă pe actor deschizând o uşă pentru a privi nu înăuntrul, ci în afara casei.

În viaţa de toate zilele interlocutorii stau faţă în faţă şi se privesc circa jumătate din timpul de conversaţie, în timp ce pe scenă discută unul cu altul fără să se privească, aflându-se ambii orientaţi cu faţa către public şi, în cele mai multe cazuri, nu respectă nici distanţa proxemică personală la care au loc, de regulă, convorbirile noastre.

Regia spectacolului de teatru are în vedere cerinţa ca în fiecare moment un singur actor să solicite atenţia publicului. Ridicarea sa în picioare, apropierea de rampă, iluminarea printr-un spot anume al reflectoarelor, precum şi obligaţia celorlalţi actori de a se estompa, punând surdină

128

propriilor comportamente scenice în timpul replicii personajului respectiv contribuie toate la concentrarea interesului spectatorilor asupra sa şi numai a sa. În viaţa reală, o asemenea convergenţă de mijloace destinate privilegierii prestaţiei unui actor se întâlneşte arareori şi numai în anumite ceremonii oficiale atent dirijate.

Când stăm de vorbă într-un grup de persoane aşteptăm, pentru a lua cuvântul, sfârşitul replicii antevorbitorului. Actorul de teatru procedează şi el la fel, dar, în plus, are grijă să lase timp şi publicului să reacţioneze şi, pe parcursul manifestării respective (râsete, aplauze, ovaţii), este obligat să îşi "îngheţe" activitatea scenică, oricât de nefirească ar putea părea o atare pauză în economia acţiunii piesei.

Pentru a compensa decalajul informaţional dintre ceea ce ştiu personajele şi ceea ce ştiu spectatorii despre ele, autorii clasici au inventat mai multe procedee artificiale de informare a publicului: solilocvii, tirade cu caracter confesiv şi, încă şi mai paradoxal, aparté-uri, pe care celelalte personaje se prefac că nu le aud deşi sunt rostite suficient de tare pentru a ajunge chiar la urechile spectatorilor de la galerie. Resimţite drept excesiv de convenţionale, aceste mijloace tind să dispară în teatrul contemporan, apropiindu-l astfel de modelul conversaţiei uzuale.

Discursul personajelor din teatrul clasic se caracterizează printr-o lungime şi o emfază superioare celor obişnuite. Aceste trăsături pot fi, de altfel, considerate drept parametri ce indică gradul de "puritate", în sens Goffman, al reprezentaţiilor din viaţa cotidiană. Într-adevăr, atât profesorul cât şi oratorul politic conferă prestaţiei lor o notă de teatralitate superioară celei a locutorului obişnuit, construind fraze mai lungi şi rostindu-le mai declamator.

Într-o piesă bună de teatru nimic din ceea ce se spune nu este insignifiant. Fiecare replică îşi are raţiunea sa de a fi şi prezintă importanţă, fie pentru desfăşurarea acţiunii, fie pentru caracterizarea psihologică a personajelor. În schimb, în interacţiunile umane uzuale o mare parte a timpului este consacrată pălăvrăgelii, flecărelii, sporovăielii şi chiar evitării deliberate a subiectelor cu adevărat importante, tocmai de teama generării de situaţii conflictuale. Dacă vrem să reţinem informaţiile utile dintr-o conversaţie obişnuită, trebuie să operăm o selecţie drastică, separând semnificativul de superfluu. În cazul textului dramatic însă, acest filtraj a fost realizat deja de către autorul însuşi, astfel

129

încât tot ceea ce auzim în spectacol aparţine ipso facto sferei semnificativului. Dincolo de deosebirile inevitabile dintre ei, actorul din viaţa

curentă şi actorul de teatru se aseamănă prin încercarea de a lăsa impresia că este ceea ce pare. Dorim adesea să părem siguri pe noi, deşi tremurăm de frică, să inspirăm competenţă, cu toate că ne cunoaştem bine propriile lacune, să simulăm convingător afabilitatea faţă de interlocutori pe care nu îi putem suferi, şi aşa mai departe. Uneori reuşim să ne identificăm cu rolul jucat: în acest caz, suntem, potrivit terminologiei goffmaniene, actori sinceri. Alteori ne distanţăm de rol, căci gândim altceva decât spunem şi atunci devenim actori cinici. Nici sinceritatea şi nici cinismul nu presupun însă neapărat conotaţia morală din limbajul uzual. Poţi face complimente pe care nu le crezi doar din pură delicateţe, fără a urmări un scop interesat sau josnic, după cum, fiind perfect sincer te poţi arăta ostil sau grosolan. Cele două atitudini sunt susceptibile de mixturi ciudate (Goffman menţionează exemplul vrăjitoarelor care pot crede sincer în "darul" lor, dar, în acelaşi timp apelează şi la trucuri "cinice" pentru a-şi impresiona clienţii), ori se pot transforma în timp una în alta (cazul preotului care îşi pierde credinţa, dar continuă să îşi "joace" rolul, pentru avantajele materiale sau sociale pe care i le oferă, ori cel al micului muzician, forţat de părinţi să înveţe un instrument, care urmează drumul invers, de la "cinismul" interpretării silite la sinceritatea dobândită pe măsură ce prinde drag de muzică).

Dorinţa de a apărea într-o lumină ameliorată în ochii publicului conduce la un anumit fel de dedublare comportamentală. Actorul din viaţa curentă (numai la acesta ne referim pe parcursul capitolului de faţă, lăsând la o parte analiza prestaţiei actorului de teatru) urmăreşte simultan două scopuri: să desfăşoare o activitate şi să ofere acestei activităţi un anumit relief dramatic. Din păcate, de nu puţine ori aceste două obiective intră în conflict şi optimizarea simultană a ambelor activităţi se dovedeşte greu de realizat. Fiindcă viteza de reacţie este, în general, apreciată drept o calitate a omului inteligent şi sigur pe sine, mulţi specialişti (chirurgi, arbitri, agenţi de poliţie) iau decizii pripite. Dacă nu şi-ar dori atât de mult să facă impresie şi şi-ar acorda un moment de reflecţie, probabil că hotărârile lor s-ar dovedi mai judicioase. Jean-Paul Sartre a făcut observaţia pertinentă că elevul care vrea să fie remarcat de profesor pentru interesul cu care urmăreşte lecţia se poate epuiza într-atât în efortul de a juca rolul atentului încât să nu mai înţeleagă nimic din conţinutul prelegerii audiate.

Tocmai din pricina faptului că nu este întotdeauna uşor să aduci cu bine la îndeplinire o sarcină şi să asiguri concomitent şi "dramatizarea" muncii respective, tot mai multe organizaţii şi firme

130

au separat cele două atribuţii, încredinţând unor persoane specializate exprimarea semnificaţiei unor activităţi la care acestea nu participă efectiv. Relaţioniştii sunt tocmai astfel de specialişti. În familiile întreprinzătorilor cu dare de mână, unde soţul este ocupat toată ziua cu afacerile, soţiei îi revine sarcina de a etala (prin intermediul toaletelor, bijuteriilor, al caselor de modă şi al saloanelor de înfrumuseţare pe care le frecventează, etc) standardul de viaţă pe care cel căruia îi revine meritul de a-l fi creat nu are timpul necesar ca să îl "dramatizeze". În trecut, livreaua valetului era un mijloc de exhibare a bogăţiei familiei, o dată ce ea arăta că cel care o poartă nu participă la activităţi productive şi că, deşi nu îi procură nici un câştig material, stăpânul său îşi poate permite să îl întreţină numai ca simplu element de decor.

Dramatizarea se face, de regulă, în sensul idealizării, a încercării de a-i crea actorului o imagine îmbunătăţită, în acord cu sistemul de valori dominant din societatea considerată. De pildă, în mediile americane unde bogăţia materială este considerată drept o valoare fundamentală, oamenii exhibă simboluri ale standardului de viaţă ridicat. În schimb, în India, ţară în care valorile tradiţionale şi religioase sunt încă preponderente, cine doreşte să iasă în evidenţă va face caz de cumpătare, vegetarianism, renunţarea la bunurile materiale, credinţă şi chiar asceză, în concordanţă cu modul de viaţă al brahmanilor, al căror ascendent socio-cultural rămâne puternic. Principiul director este, aşadar, revendicarea statutului categoriei sociale considerate superioare de membrii societăţii respective.

Goffman ne atrage atenţia asupra posibilităţii ca "idealizarea" să se facă şi în sens negativ. El citează cazul elevelor din colegiile americane care, pentru a flata vanitatea băieţilor, comit, în scrisorile către ei, greşeli de ortografie intenţionate sau se lasă bătute la ping-pong, oferindu-le acestora prilejul de a-şi afirma astfel "superioritatea masculină". Din motive lesne de înţeles, cerşetorii practică sistematic idealizarea negativă, exagerând starea de mizerie în care se află.

Încă în secolul al XVIII-lea, Adam Smith observa că oamenii virtuoşi pot, pentru a nu distona în raport cu concepţiile şi conduita persoanelor dintr-un anumit mediu social, să afecteze faţă de acestea libertinajul, ruşinându-se de propria lor moralitate. Nu mult diferit este cazul şcolarului model care, aflat în compania unor elevi certaţi cu şcoala, încearcă să treacă drept chiulangiu şi se laudă exagerat cu micile sale abateri, reale sau închipuite, de la disciplina şcolară.

Idealizarea presupune şi disimularea aspectelor care vin în contradicţie cu norma socială. Adolescenţii pot pretinde că nu îi mai interesează programele TV pentru copii şi totuşi să le urmărească în secret. Surprinsă de o vizită neanunţată, o intelectuală cu pretenţii

131

va avea grijă să ascundă romanul de Sanda Brown pe care tocmai îl citea. Un caz de-a dreptul ciudat, dar nu tocmai rar, îl reprezintă salariatul care justifică faptul de a fi acceptat un post aflat sub nivelul său de pregătire invocând drept argument posibilitatea de a se plimba pe banii întreprinderii, ori chiar de a sustrage scule, piese sau alte materiale.

În aceeaşi categorie am putea plasa explicaţiile pe care nu puţine persoane care se înscriau în Partidul Comunist Român înainte de 1989 le dădeau atunci când erau întrebate de ce au făcut-o. Răspunsul suna de obicei astfel: "Să nu crezi cumva că am, Doamne fereşte, convingeri comuniste, dar ştiu că intrând în partid, voi avea avantaje materiale, şanse mai mari de avansare, posibilitatea eventuală de a călători în străinătate, etc". Originalitatea acestei justificări constă în faptul că ea răstoarnă o "logică" multiseculară: aceea de a-ţi ascunde interesele în spatele principiilor. În regimurile democratice nimeni nu ar recunoaşte că s-a înscris din interes în partidul aflat la guvernare, ci invocă adeziunea sa la concepţiile afirmate de formaţiunea respectivă. Ideologia comunistă era însă atât de unanim abhorată încât părea mult mai puţin ruşinos să te prezinţi în faţa prietenilor drept lipsit de caracter decât să se creadă că ţi-ai însuşit ideile oficiale.

Un mod eficient de a câştiga încrederea spectatorului este acela de a i se da impresia că beneficiază de un tratament preferenţial. Materializarea acestei intenţii presupune o separare a publicului, astfel încât rutina reprezentaţiei să pară că are o calitate specială în fiecare caz în parte, chiar dacă, de fapt, actorul nu face eforturi speciale pentru a-şi adapta jocul la un spectator sau altul. Dintr-o asemenea dorinţă s-a născut regula, inclusă în manualele de bune maniere, ca despărţirea de persoanele invitate la o petrecere să se facă pe rând, separat, şi nu în încăperea unde se află ceilalţi musafiri, tocmai pentru ca manifestările de efuziune să pară că le sunt destinate în exclusivitate persoanelor respective. Aceleaşi ghiduri interzic folosirea unei expresii de curtoazie deosebită faţă de o persoană în prezenţa alteia căreia îi fuseseră adresate deja aceleaşi complimente.

Dintr-un motiv similar, chiar şi atunci când nu îşi mai aminteşte nimic despre afecţiunea de care suferă un anumit pacient, medicul trebuie să simuleze că este perfect la curent cu evoluţia bolii acestuia şi să încerce să îl convingă că starea sănătăţii sale îl preocupă într-un mod cu totul particular.

Adeseori actorul nu joacă pentru el însuşi, ci pentru echipa din care face parte. Fie că este vorba despre familia sa, despre firma la care lucrează, despre un partid politic, o unitate militară sau o formaţie sportivă, actorul este dator să pună interesul echipei mai presus de interesul personal. Când familia primeşte acasă cunoştinţe

132

de dată recentă, soţia se preface mai supusă, iar copiii mai ascultători decât atunci când publicul este alcătuit din prieteni vechi care cunosc atmosfera reală din familie şi nu mai pot fi păcăliţi de o reprezentaţie "de ochii lumii". În mediile de afaceri, prin tratarea mai ceremonioasă a personalului în prezenţa străinilor, directorii de firmă pot încerca să le inculce acestora ideea că organizaţia pe care o conduc se distinge prin seriozitate şi corectitudine. Este, pe de altă parte, de datoria colaboratorilor să nu îşi contrazică şeful, orice exprimare publică a dezacordului constituind o stridenţă regretabilă chiar şi în formaţiunile de genul partidelor politice, unde pluralitatea de opinii este, cel puţin în principiu, considerată acceptabilă. La reuniunile adulţilor, copiii nu sunt primiţi decât începând de la vârsta la care au învăţat lecţia loialităţii faţă de echipa familială şi pot participa la reprezentaţia acesteia fără riscul de a compromite spectacolul prin ieşiri necontrolate.

Pentru solidarizarea echipei e necesară crearea unei atmosfere de complicitate între membrii ei, în vederea căreia li se împărtăşesc actorilor unele mici secrete profesionale de natură să îi facă să se simtă "iniţiaţi" în raport cu persoanele din afară. Informarea reciprocă permanentă cu privire la interacţiunile avute cu publicul contribuie esenţial la realizarea unităţii de acţiune a echipei. În această ordine de idei, Goffman menţionează o stratagemă ingenioasă a vânzătorilor din magazinele de încălţăminte din SUA. Atunci când un client se îndoieşte, de pildă, că perechea de pantofi care i s-a dat este într-adevăr de mărimea B, vânzătorul, pentru a-l convinge, se adresează cu voce tare unui coleg: "Spune-mi, te rog, Benny, ce mărime au pantofii ăştia". Evident, pe coleg nu îl cheamă Benny, dar clientul nu are de unde şti că prin alegerea acestui apelativ i s-a "telefonat" interlocutorului răspunsul la întrebare.

Când un membru al unei echipe greşeşte sau comite o gafă, ceilalţi actori trebuie să evite să îi atragă atenţia în public asupra erorii sale. Părinţii faţă de copii, profesorii faţă de elevi, ofiţerii faţă de soldaţi, medicii faţă de bolnavi sunt cu toţii datori să prezinte imaginea unei unităţi depline.

Făcând analogia dintre spectacolul dramatic şi reprezentaţiile din viaţa cotidiană Goffman are în vedere şi parcelarea spaţiului comunicării sociale în trei zone, analoage sălii de spectacol, culiselor şi exteriorului teatrului. Prima dintre ele e regiunea anterioară, locul unde se desfăşoară reprezentaţia. Este un spaţiu accesibil observaţiei publicului, spre deosebire de regiunea posterioară, asemănătoare culiselor, la care spectatorii nu au acces.

Rezultă din definiţie că, într-o transmisie de televiziune, regiunea anterioară e alcătuită strict din ceea ce se vede în momentul respectiv pe ecranele televizoarelor. Chiar dacă se

133

găseşte în acea clipă în studio, un actor aflat în afara cadrului trebuie considerat ca un personaj "ieşit în culise". Este, de aceea, esenţial pentru participanţii la o emisiune TV să urmărească beculeţele roşii ale camerelor de luat vederi îndreptate către ei pentru a şti când se află cu adevărat "în scenă" şi când nu.

Deoarece activitatea desfăşurată în regiunea posterioară rămâne inaccesibilă publicului, această zonă este folosită pentru fabricarea tuturor iluziilor142 reprezentaţiei. Aici se înmagazinează accesoriile care vor fi necesare într-un anumit moment al reprezentaţiei, precum şi cele care rămân permanent ascunse publicului pentru ca el să nu sesizeze că a fost tratat mai puţin bine decât s-ar fi putut (de exemplu, păstrăm în culise băuturile scumpe pe care nu dorim să le servim anumitor musafiri). Tot aici se examinează diferitele componente ale faţadei personale (vestimentaţie, coafură, machiaj) şi pot fi făcute repetiţii, mai ales cu membrii mai neexperimentaţi ai echipei (copiii într-o familie, personalul proaspăt angajat într-un local) pentru a nu avea surprize în timpul "spectacolului". În fine, tot regiunea posterioară poate servi la destinderea periodică a actorului şi la abandonarea temporară a faţadei sale (adesea în timpul unei petreceri, femeile, obosite de reprezentaţia pe care o dau în faţa bărbaţilor, se pot retrage în culise, unde se relaxează, scoţându-şi eventual pantofii care le strâng sau descheind mai mulţi nasturi decât şi-ar permite să o facă în regiunea anterioară).

Există de aceea interesul ca cele două regiuni, anterioară şi posterioară, să fie bine izolate una de alta. Astfel, pentru a nu fi observaţi în exerciţiul activităţii lor "de culise", muncitorii dintr-un atelier sau personalul din bucătăria unei cantine preferă să comunice cu clienţii numai prin ferestruica îngustă a unui ghişeu. În restaurante, contradicţia dintre cerinţa de a ascunde publicului activităţile ce se desfăşoară în bucătărie şi necesitatea ca ospătarii să treacă uşor de aici în regiunea anterioară şi îndărăt, chiar cu ambele mâini ocupate, a condus la inventarea ingenioasei frontiere semipermeabile a uşilor batante. Alteori separarea nu tocmai etanşă a regiunilor poate produce dezagremente, ca, de pildă, în apartamentele de bloc insuficient izolate fonic, unde musafirii pot auzi gazdele certându-se între ele în dormitor sau chiar exprimându-se într-o manieră puţin măgulitoare la adresa acestora.

Există locuri care au, din principiu, statut de regiune posterioară, cum ar fi staţiunile turistice, unde personaje simandicoase nu se feresc să umble în pantaloni scurţi sau chiar în costum de baie şi renunţă pentru o vreme la "ştaiful" care le

142 Cuvîntul iluzie, ne atrage atenţia Johan Huizinga (Homo Ludens, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p.47), îşi trage originea din expresia latină in lusio = "înjucare", etimologie semnificativă pentru subiectul în discuţie: jocul actorilor este sursa iluziei scenice.

134

caracterizează comportamentul în restul anului. Dacă în regiunea anterioară predomină climatul de ceremonie, în cea posterioară atât limbajul cât şi conduita non-verbală cunosc o tendinţă de regresiune, în accepţiunea din psihiatrie: actorii se îmbracă neglijent, înjură, fac remarci de ordin sexual, folosesc termeni de argou, emit sunete interzise în public. Goffman se întrebă chiar dacă nu cumva regresiunea în sens clinic nu e nimic altceva decât adoptarea sistematică în regiunea anterioară a unui comportament de culise.

Persoanele cu o educaţie de factură aristocratică (tot mai puţine în zilele noastre) interiorizează până într-atât normele de comportare din regiunea anterioară încât nu le mai abandonează nici în culise. Un individ din această categorie nu mănâncă niciodată pe un colţ de masă în bucătărie, ci, chiar dacă nu îl vede nimeni, se îmbracă decent şi cinează în sufragerie, folosind vesela şi tacâmurile cele mai bune de care dispune. Este însă, pe de altă parte, adevărat că multe persoane sus-puse, obligate de modul lor de viaţă să se afle cea mai mare parte a timpului în regiuni anterioare şi deci să se comporte protocolar, simt uneori nevoia unei detensionări totale şi "îşi dau poalele peste cap", recurgând la gesturi şi expresii dintre cele mai vulgare.

O a treia regiune este cea exterioară. Persoanele de aici nu pot fi considerate nici actori, nici public şi ele nu ştiu nimic despre reprezentaţie până în momentul în care, din întâmplare, pătrund într-una dintre regiunile celelalte. O atare intruziune intempestivă creează întotdeauna probleme. Apariţia la o petrecere a unui prieten neinvitat produce o adevărată panică. Cei prezenţi, conştienţi de penibilul situaţiei, vor încerca să atenueze şocul psihologic primindu-l pe intrus cu o explozie de entuziasm, ca şi cum abia aşteptau sosirea sa, iar gazdele se vor strădui să îi explice cât i-a afectat faptul că nu au reuşit să îl contacteze la timp pentru a-l invita. Nu mai puţin gravă este intrarea inopinată a cuiva în regiunea posterioară, unde actorii pot fi surprinşi în posturi dintre cele mai neconvenabile. Bătaia la uşă reprezintă, de aceea, o regulă de bună cuviinţă absolut obligatorie, iar încăperile destinate igienei intime sunt prevăzute cu zăvoare. Ca o curiozitate, manualele franceze de bune maniere din secolul al XVIII-lea precizau că nu este permis să se bată decât la uşile care dau în exterior, în timp ce în casă trebuie să se zgârie (!) la uşă pentru ca zgomotul produs să nu fie atât de puternic încât să îi sperie pe cei aflaţi înăuntru.

Cele trei roluri amintite, actorul, spectatorul şi persoana exterioară nu sunt, nici pe departe, singurele posibile. Goffman enumeră şi analizează alte nouă roluri pe care le califică drept contradictorii, pentru că cei care le interpretează nu sunt întotdeauna ce par a fi. Astfel:

135

1. Delatorul este aparent un membru al echipei, dar lucrează în favoarea publicului, procurându-i informaţii care anulează credibilitatea reprezentaţiei. Dacă a început prin a fi un actor sincer şi, dintr-un motiv sau altul, a eşuat în cinism, el se numeşte renegat, iar dacă şi-a propus dintru început să transmită publicului secretele echipei este un spion. Spionul poate lucra pentru bani sau din convingere.

2. Figurantul este reflectarea în oglindă a delatorului, întrucât pare un membru al publicului, dar acţionează de conivenţă cu actorii. Este cazul "baronului", un domn distins care, la cazinouri, joacă sume mari de bani pe care i le-a împrumutat conducerea localului pentru a-i antrena pe alţii la joc. Din aceeaşi categorie face parte aşa-numitul comparse, personaj care, la bâlciuri, se repede primul la casa de bilete după auzirea reclamei făcute unui pavilion, oferind astfel un model de comportament persoanelor ezitante. În familii, soţia joacă un rol similar atunci când râde la anecdotele demult ştiute ale soţului pentru a-i face şi pe alţii să reacţioneze în acelaşi fel. Din rândul figuranţilor plătiţi fac parte şi acei susţinători ai cântăreţilor de operă care alcătuiesc aşa-zisa clacă. Rolul lor este acela de a izbucni în ovaţii la sfârşitul ariilor interpretate de tenorul plătitor, mai cu seamă atunci când prestaţia acestuia a fost mediocră şi publicul are nevoie de un stimulent pentru a aplauda.

3. Controlorul lucrează şi el sub acoperire, verificând, în beneficiul publicului, modul în care se desfăşoară reprezentaţia. Un cumpărător aparent inocent poate fi inspector la Garda Financiară, tot aşa cum clientul unei prostituate se poate dovedi ofiţer al Poliţiei de Moravuri. Nu este exclusă nici apariţia falsului controlor, al cărui rol l-am putea numi "supercontradictoriu".

4. Mijlocitorul este un personaj care îşi dovedeşte utilitatea acolo unde se confruntă două echipe de actori. El se străduieşte să demonstreze membrilor ambelor formaţii că le este loial şi se arată animat de dorinţa de a le crea o imagine cât mai favorabilă în confruntarea cu echipa "adversă". Tipul clasic de mijlocitor este ilustrat de peţitoare, cointeresată material să prezinte într-o lumină cât mai bună pe tinerii candidaţi la însurătoare/măritiş. Se recurge la ea pentru a se evita penibilul respingerii pe faţă a unor propuneri de căsătorie, refuz care, în prezenţa reprezentanţilor ambelor echipe, ar fi perceput drept o gravă jignire. Momentul cel mai dificil din activitatea mijlocitorului este confruntarea directă a echipelor, care

136

au acum ocazia să verifice de visu adevărul spuselor acestuia. În show-urile televizate şi radiofonice rolul mijlocitorului îl joacă moderatorul, ale cărui principale calităţi ar trebui să fie (şi, din păcate, în România sunt numai rareori) echidistanţa, imparţialitatea şi tactul.

5. Non-persoana, deşi prezentă în regiunea anterioară, nu îşi asumă nici un rol comunicaţional. Ea nu este nici actor, dar nu aparţine nici publicului. Non-persoana tradiţională cea mai cunoscută e servitorul. Acesta nu ia parte la interacţiunea actori-public, nu are dreptul să îşi dea cu părerea despre subiectele aflate în discuţie şi nici nu i se vorbeşte decât strict pentru a i se da dispoziţii. În trecut, slugile erau ignorate în asemenea măsură încât stăpânii lor nu se jenau să accepte prezenţa lângă patul conjugal, chiar în momentele de maximă intimitate, a unei servitoare, gata oricând să răspundă solicitărilor doamnei. La ceremoniile oficiale şi întâlnirile politice non-persoanele pot depăşi numeric mulţimea participanţilor propriu-zişi. Oamenii de ordine, stenografii, fotografii, tehnicienii radio-TV, bodyguarzii, poliţiştii în civil, membrii echipei de protocol aparţin acestei categorii. La petrecerile din familie pot fi trataţi ca non-persoane copiii sub o anumită vârstă, precum şi unii bătrâni şi bolnavi (un bunic surd sau paralizat poate fi prezent la o reuniune, fără să i se dea nici cea mai mică atenţie).

În afară de aceste personaje care, indiferent de funcţia pe care o îndeplinesc, sunt prezente în reprezentaţie, Goffman mai are în vedere şi patru roluri contradictorii susţinute de persoane ce nu iau parte la "spectacol", dar îl pot influenţa datorită informaţiilor de care dispun şi înrâuririi pe care o exercită asupra protagoniştilor.

6. Specialistul ia parte la pregătirea reprezentaţiei, ocupându-se de punerea la punct fie a decorului (în calitate de arhitect, designer, decorator, etc), fie a faţadei personale a actorilor (dacă este coafor, machior, stomatolog, dermatolog, manichiuristă, creatoare de modă, etc), fie, în sfârşit, a informaţiei şi argumentelor de care aceştia vor face uz în "spectacol". Din acest ultim grup pot face parte avocaţi, contabili, experţi în domeniile cele mai diverse. Specialistul prezintă o oarecare asemănare cu actorul, în măsura în care cunoaşte secretele reprezentaţiei, dar se şi deosebeşte de el întrucât nu împărtăşeşte nici riscurile şi nici satisfacţiile prezentării în faţa publicului. Loialitatea şi discreţia constituie îndatoriri fundamentale ale specialistului şi, pentru a şi le asigura, actorul poate să îl coopteze în echipă (o firmă preferă să

137

îşi aibă propriii jurişti sau experţi contabili, în loc să lucreze, pe baza unui contract de durată limitată, cu specialişti din afară).

7. Educatorul e tot un fel de specialist care, învăţându-l pe actor cum să se prezinte în faţa spectatorilor, joacă în avans rolul publicului, judecând şi sancţionând greşelile actorului. Educatori pot fi părinţii pentru copii, profesorii pentru elevi, ofiţerii pentru soldaţi. Martor, eventual indiscret, al ignoranţei iniţiale a actorului, educatorul poate deveni o sursă de puternic disconfort pentru acesta, atunci când, după însuşirea temeinică a lecţiei, cei doi se reîntâlnesc în locul unde protagonistul îşi dă, acum dezinvolt, reprezentaţia.

8. Confidentul are acces la informaţii care s-ar putea dovedi destructive pentru actor. Locul său este, de obicei, în regiunea exterioară şi el nu participă decât indirect la activităţile din scenă şi din culise. Soţia sau un prieten apropiat pot fi confidenţi ai actorului. În această calitate, ei răspund, pe de o parte, nevoii sale de autodezvăluire şi, pe de alta, joacă rolul unor specialişti, de această dată neremuneraţi. Cititorii de memorii şi jurnale personale devin confidenţi ai autorilor, cu avantajul pentru aceştia că ei nu le mai pot pune în pericol reprezentaţia.

9. Colegul se află şi el în posesia unor informaţii privitoare la un spectacol la care nu participă personal. Aceasta deoarece el este un omolog al actorului care dă în faţa altui public o reprezentaţie similară celei oferite de actor. Chiar dacă uneori colegii ascund unul de altul anumite secrete, mult mai multe sunt secretele pe care ei le ascund publicului. De aici o solidaritate intragrupală care îi obligă la o anumită bunăvoinţă rituală reciprocă. Un medic nu primeşte bani de la un alt medic, comercianţii îşi fac reduceri între ei, ceea ce, la drept vorbind, reprezintă forme nevinovate de corupere menite să îi împiedice pe colegi să se transforme în controlori. Asociaţiile profesionale urmăresc, printre alte obiective, şi pe acela de a-i împiedica pe colegi să devină renegaţi, dezvăluind publicului secrete compromiţătoare din interiorul breslei. Mai întotdeauna, renegaţii adoptă o poză morală, prezentându-se drept persoane incoruptibile care pun idealul profesional sau crezul politic mai presus de fidelitatea faţă de o organizaţie sau un partid şi pot astfel cauza însemnate daune de imagine foştilor lor colegi. Străvechea condamnare a mezalianţelor se explică şi ea prin teama de a introduce într-o familie şi, implicit, într-un

138

mediu social, persoane din exterior care ar putea acţiona ca spioni. Ea a stat, din păcate, la baza endogamiei care, după cum se ştie, poate avea consecinţe genetice extrem de supărătoare.

În vederea asigurării bunului mers al reprezentaţiei, în afara canalului oficial de comunicare funcţionează şi canale oficioase, modalităţi de păstrare a contactului dintre actori concepute astfel încât ele să scape vigilenţei publicului. Evident, şuşotitul sau adresarea într-o limbă necunoscută spectatorilor nu ar constitui o soluţie, pentru simplul motiv că, dacă ceea ce se spune rămâne secret, în schimb, nu se poate ascunde faptul că un secret există şi că, prin urmare, actorul nu este ce vrea să pară. Complicitatea de echipă se poate manifesta însă şi prin mijloace mai discrete, apte să păstreze aparenţele iluzorii ale reprezentaţiei. Uşoare schimbări de postură şi nuanţe vocale numai de ei ştiute sunt suficiente pentru ca soţii prezenţi la o petrecere să se anunţe că este momentul retragerii şi să se scoale simultan de la masă pentru a-şi lua rămas bun. Un pianist poate să accentueze mai tare o notă dintr-un acord pentru a indica solistului pe care îl acompaniază ce sunet trebuie intonat la un moment dat. Inscripţia luminoasă "sunteţi în emisie!" îi avertizează pe participanţii la un program radiofonic că pauza de conversaţie liberă trebuie să înceteze. Când un soţ se întoarce acasă în compania unui prieten a cărui vizită nu a fost anunţată, el tropăie şi vorbeşte tare pe palier, în faţa uşii apartamentului, spre a-şi avertiza soţia să îşi pună ţinuta în ordine înainte ca cei doi să pătrundă în casă. Manualele de "savoir faire" în afaceri atrag atenţia asupra necesităţii ca, de faţă cu persoane străine, să ne supraveghem atent modul cum încheiem convorbirile telefonice, deoarece în finalul acestora apare, de obicei, tendinţa de recapitulare a ceea ce ni s-a spus pe parcurs. Recomandabil este, în acest caz, să îl rugăm pe interlocutor să repete el conţinutul înţelegerii. De asemenea, secretarele trebuie instruite ca, atunci când şeful se află în discuţii cu o terţă persoană, să nu pronunţe numele unui nou venit, anunţându-l doar ca "persoana programată pentru ora H" sau înmânându-i, pur şi simplu, un bileţel cu numele persoanei. Acoperirea hârtiilor de pe birou la intrarea unui străin constituie şi ea o măsură de prevedere necesară.

Un caz aparte îl reprezintă complicitatea de deriziune. Elevul care se strâmbă în spatele profesorului sau angajaţii care înjură pe muteşte atunci când se află în afara razei vizuale a patronului le arată prin aceasta celorlalţi membri ai echipei că nu împărtăşesc consensul aparent cu acesta. Tot astfel, prin priviri semnificative, soţii îşi pot împărtăşi unul altuia nemulţumirea faţă de prelungirea vizitei unui musafir cu care, de altminteri, se poartă ireproşabil de respectuos. Aflat împreună cu un individ a cărei conduită se

139

dovedeşte şocantă, poţi să comunici altor persoane prezente, prin semnale non-verbale discrete, că te desolidarizezi de comportarea acestuia. La curţile regale, doamna de companie era, pe vremuri, un asemenea aliat al reginei cu care ea putea comenta non-verbal comportamentul unor terţi.

Tot un canal oficios de comunicare se poate stabili prin recurgerea la vorbele "în doi peri". Mesajele echivoce, cu dublu înţeles, sunt, de fapt, jocuri comunicaţionale din categoria celor la care ne-am referit în paragraful . Ele corespund tranzacţiilor pe care Eric Berne le numea ulterioare143 (Vera Birkenbihl144 le spune complicate, iar René de Lassus145 – cu fond dublu; noi preferăm calificativul de camuflate). Sunt replici biplanare, care angajează patru stări ale eului, câte două pentru fiecare participant la dialog. Limbajul aluziv presupune negarea aparentă a ceea ce se spune cu adevărat şi le lasă colocutorilor o ieşire de rezervă, o portiţă de scăpare, pentru cazul în care mesajul receptat ar produce reacţii nedorite. Din această categorie fac parte şi acele "baloane de încercare" pe care le lansează persoanele care nu se cunosc prea bine, în scopul tatonării terenului, astfel încât să nu rişte mergând prea departe cu confidenţele. Atunci când ignori opiniile politice ale unei cunoştinţe recente sau apartenenţa sa confesională, ai grijă să nu îţi declari direct şi, mai ales, într-un fel agresiv, propria ta afiliere, ci ieşi treptat din rezervă, pe măsură ce obţii date privitoare la convingerile ori credinţa interlocutorului.

Această deschidere progresivă este specifică raporturilor sentimentale. Bărbatul care curtează o femeie este, în fond, un manipulator ce atentează la egalitatea sexelor prin chiar simplul fapt că încearcă să-şi subordoneze voinţa femeii, limitându-i astfel libertatea de alegere. El ştie că poate cuceri treptat poziţii prin recurgerea la subînţelesurile unui limbaj dublu, tactică cu atât mai folosită cu cât între cei doi subzistă o diferenţă de statut social în favoarea femeii. Bărbatul de condiţie mai joasă (cf. cazul celebru al amantului doamnei Chatterley) urmăreşte să redefinească raporturile de putere, insistând asupra ascendentului său sexual în detrimentul celui social, care o favorizează pe parteneră146. Cum însă situaţia este, oricum, delicată, va apela din belşug la vorbitul în doi peri, altminteri riscând să fie pus cu brutalitate la locul său.

Punerea la punct apare drept necesară şi în alte situaţii în care un actor se iluzionează că a reuşit să înjghebe, pe o linie de comunicare neoficială, o relaţie privilegiată cu un partener ce ocupă

143 Berne, E., Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, 2002, p.25.144 Birkenbihl, Vera, Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Gemma Pres, 1998, p. 103.145 Lassus, René de, Analiza tranzacţională, Teora, 2000, p.59.146 În clasele de jos există un întreg folclor, ce ţine de subcultura masculină, privitor la metodele de cucerire a unor partenere sus-puse.

140

o poziţie superioară într-o ierarhie de roluri. Astfel, medicii din spitale sunt foarte atenţi să nu răspundă la semnele de conivenţă ale unor bolnavi care se închipuie mai prieteni cu ei decât alţi pacienţi şi se cred îndreptăţiţi să îi adresează doctorului priviri semnificative atunci când un coleg de salon are un comportament deplasat. Asemănătoare este, la examene, situaţia în care un student, aflat în aşteptare în timp ce un coleg al său este ascultat şi răspunde greşit, încercă să "prindă" privirea profesorului, pentru a-i comunica printr-un zâmbet sau o grimasă că a sesizat eroarea colegului şi a-i sugera astfel că el cunoaşte răspunsul corect la întrebare.

Comunicarea "subterană", în afara rolului, poate apărea şi între specialiştii care lucrează pentru echipe adverse. În timpul tratativelor dintre patronat şi sindicate, consilierii juridici ai celor două tabere pot schimba între ei priviri furişe prin care să indice că se desolidarizează de opiniile exprimate de reprezentanţii echipei lor. Are loc astfel o operaţie de realiniere bazată pe un consens secret, a cărui eventuală dezvăluire ar avea însă efecte deloc plăcute pentru cei implicaţi. În relaţiile prieteneşti, un caz frecvent de realiniere cu caracter de joc comunicaţional este flirtul în cruce între două echipe conjugale. Curtea plină de aluzii pe care bărbaţii o fac soţiilor prietenilor lor este, în general, nevinovată, dar jocul nu rămâne prin aceasta mai puţin atrăgător.

Comunicarea neoficioasă cu publicul contravine adesea intereselor echipei, fiind un semn că actorul profită de prezenţa sa în regiunea anterioară pentru a-şi organiza propria reprezentaţie. O tânără angajată care lucrează cu publicul se poate folosi de funcţia sa pentru a-şi găsi un partener de viaţă, după cum un vânzător poate să fraternizeze cu clientela şi, pentru a se face simpatic, să denigreze în discuţiile cu cumpărătorii chiar produsele pe care este dator să le vândă. În vederea evitării unor asemenea situaţii, se recurge fie la permutarea periodică a personalului (mai ales în cazul tinerelor, care, în marile firme occidentale, de îndată ce se observă că şi-au format ataşe afective la faţa locului, sunt mutate la sucursalele din alt oraş), fie cultivându-se o imagine "fioroasă " a publicului, întreţinută prin deja pomenita solidaritate de deriziune. Caricaturizarea clienţilor, priviţi ca fiinţe demne de tot dispreţul, contribuie la asigurarea loialităţii membrilor echipei.

Concluzia ar fi că, la fel cum, potrivit axiomelor palo-altiste147, orice proces de comunicare interpersonală presupune două niveluri, informaţional şi relaţional, primul referindu-se la "ce se spune" şi cel de al doilea la "cum se spune", tot aşa putem recunoaşte în orice activitate umană susceptibilă de a fi observată şi, eventual, supusă unei judecăţi critice două componente, diferit

147 V., de exemplu, Dinu, M., Comunicarea – repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, 1997, pp.95-107.

141

dozate, de la caz la caz: una acţională, constând în "ce se face" şi alta comunicaţională, cuprinzând ansamblul elementelor de punere în scenă a acţiunii respective. Aflaţi în societatea altor persoane, oamenii nu se mulţumesc să realizeze anumite lucruri concrete, ci doresc să confere, în plus, activităţilor lor un relief dramatic de natură să îi prezinte în ochii acestora într-o lumină cât mai avantajoasă. Meritul lui Erving Goffman este acela de a fi pus în evidenţă această a doua latură a comportamentului uman, adăugând o dimensiune inedită imaginii tradiţionale asupra interacţiunilor sociale.

142

19. Comunicarea în grupuri

Deşi interacţiunea diadică (cu numai doi participanţi) ocupă un loc privilegiat în studiul comunicării interpersonale, nu putem trece cu vederea problemele pe care le ridică raporturile comunicaţionale ce iau naştere în grupuri. Constituit, după părerea majorităţii autorilor, din minimum 3 şi maximum 25 de inşi148, grupul constituie un ansamblu de persoane interdependente care îndeplineşte mai multe condiţii şi anume:

Existenţa unei legături spaţiale şi temporale între membrii săi. Nu se poate vorbi de un grup în absenţa unui tip oarecare de proximitate, fie ea şi relativă sau realizată numai intermitent, după cum este exclusă alcătuirea grupului din persoane care nu îşi sunt contemporane.

Existenţa unui motiv pentru care persoanele respective să se fi reunit şi să rămână împreună.

O anumită comunitate de destin (în sensul cel mai larg). Posibilitatea ca fiecare membru să îşi formeze percepţii şi

reprezentări cu privire la ceilalţi. Caracterul perceptibil al "grupalităţii" grupului, atât

pentru membrii acestuia, cât şi pentru persoanele exterioare (trăsătură propusă de P. de Visschner149, dar, cel puţin parţial, amendabilă, o dată ce există grupuri conspirative caracterizate tocmai prin ascunderea "grupalităţii" de ochii indiscreţi ai celor dinafară).

Posibilitatea comunicării efective, verbale şi/sau non-verbale, între membrii grupului.

Persistenţa suficient de îndelungată a ansamblului pentru ca să poată surveni o anumită instituţionalizare grupală.

Tot mai insistent urmărită pe măsura creşterii interesului pentru identităţile colective, problematica grupurilor a fost studiată din trei perspective principale: cea a curentului dinamic iniţiat de Kurt Lewin, cea a interacţionismului simbolic şi cea a psihanalizei.

19.1 Perspectiva lewinianăNăscut la Viena în 1890, Lewin a emigrat, în perioada

ascensiunii naziste, în Statele Unite, unde a publicat două lucrări de referinţă pentru studiul comunicării de grup: O teorie dinamică a personalităţii (1935) şi Principii de psihologie topologică (1936).

148 După cum se vede, avem în vedere grupurile denumite adesea "mici" sau "restrânse", precizare necesară întrucât termenul grup se foloseşte, adeseori, şi într-o accepţiune extinsă: se vorbeşte, de exemplu, despre grupuri etnice care pot cuprinde zeci sau sute de mii de "suflete".149 Apud Abric, J-C, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Polirom, 2002, p.79.

143

Participarea SUA la cel de al doilea război mondial i-a oferit cercetătorului posibilitatea de a verifica valabilitatea teoriilor sale pe comportamentele de grup puse în slujba mobilizării societăţii civile americane pentru un efort solidar de durată, în condiţiile unei economii de penurie. Au devenit clasice în psihologia socială metodele persuasive prin intermediul cărora a izbutit Lewin să schimbe obişnuinţele alimentare din căminele americane, convingând gospodinele de valoarea nutritivă ridicată a unor subproduse animaliere (de pildă, măruntaiele, care, până atunci, erau refuzate la consum).

Beneficiind de o formaţie pozitivă, Lewin a introdus în psihologie concepte preluate din matematică şi fizică, precum cele de câmp, vector, topologie, a făcut uz frecvent de grafice şi diagrame, într-o manieră care avea să schimbe faţa disciplinei. Tot lui i se datorează introducerea conceptului de gatekeeper (controlor de flux de informaţie), rol atribuit liderului de opinie informal al grupului. Ulterior termenul a fost adoptat şi de cercetătorii comunicării de masă, cu referire la instituţiile de presă.

La sfârşitul războiului, în 1945, Lewin a înfiinţat la Institutul Tehnologic din Massachusets primul centru de cercetări pentru dinamica de grup, în cadrul căruia a activat până la moartea sa prematură (1947).

Viziunea lui Lewin asupra grupurilor era una sistemică, în sensul definiţiei propuse de Ludwig von Bertalanffy în celebra sa carte din 1933 Modern Theories of Development. Potrivit acestei abordări, grupul nu este o simplă juxtapunere de indivizi, ci un ansamblu de persoane interdependente care funcţionează ca un tot, membrii săi comportându-se altfel decât ar fi făcut-o fiecare dintre ei dacă ar fi acţionat de unul singur. Lewin numea câmp totalitatea condiţiilor de ordin psihologic şi social ce caracterizează situaţia de comunicare şi afirma că atât comportamentul indivizilor cât şi cel al grupurilor depind, în mod decisiv, de natura şi particularităţile câmpului.

În relaţia dintre indivizi şi grup, acesta din urmă este factorul hotărâtor. Cu alte cuvinte, nu indivizii determină comportamentul grupului, ci grupul – pe cel al indivizilor. Dacă membrii grupului se comportă diferit atunci când acţionează în cadrul acestuia este pentru că ei sunt supuşi unor forţe şi tensiuni specifice generate de obiectivele diferite pe care grupul şi le poate propune. Funcţiile grupului depind tocmai de aceste obiective, care pot consta fie în îndeplinirea unei sarcini concrete, caz în care avem de a face cu funcţia de producţie, fie, pur şi simplu, în menţinerea integrităţii grupului în ciuda dificultăţilor relaţionale care ameninţă să îi perturbe stabilitatea (funcţia de conservare).

144

Într-un grup de tehnicieni care participă la un proiect comun dominantă este funcţia de producţie, după cum într-un grup de prieteni pe primul plan se află funcţia de conservare. Aceasta din urmă poate îmbrăca două forme, după cum ceea ce se urmăreşte cu prioritate este comunicarea sau rezolvarea conflictelor din cadrul grupului. Prima formă poartă numele de funcţie de facilitare şi vizează crearea unor condiţii optime de exprimare pentru toţi membrii grupului. Cea de a doua este funcţia de reglare. Ea urmăreşte menţinerea în limite acceptabile a disensiunilor apărute în sânul grupului, astfel încât unitatea acestuia să nu fie pusă în primejdie.

După Lewin, fiecare grup dispune de o anumită cantitate de energie potenţială, pe care o poate pune în slujba celor două funcţii principale definite mai sus, ceea ce înseamnă că dacă o investeşte în totalitate în activitatea de producţie nu o va mai putea folosi pentru conservare şi viceversa. Optimizarea funcţionării grupului revine astfel la găsirea raportului optim dintre energia utilizată în scop productiv şi cea consumată în activităţi de facilitare şi reglare intragrupală.

Una dintre problemele principale ale grupului, căreia Lewin i-a consacrat analize amănunţite, este problema leadership-ului. Liderul este un "produs natural" al grupului, întrucât tensiunile inevitabile ce apar în grup creează nevoi ce reclamă rezolvare, iar cel care poate furniza soluţiile acestei crize este tocmai liderul. Leadership-ul este o funcţie, nu un statut şi, ca atare, nu se asociază neapărat cu o poziţie ierarhică oficială, deşi este posibil şi ca, la un moment dat, şeful şi liderul să fie o aceeaşi persoană. Oricum, dacă dorim să analizăm corect modul cum funcţionează grupul, este necesar să avem o idee clară despre distincţia dintre poziţiile instituţionale şi statutare (responsabilii desemnaţi ce conduc grupurile) şi poziţiile informale şi funcţionale (liderii de grup). Multe dintre tensiunile ce apar în grupurile de lucru se datoresc blocajelor produse de necoincidenţa celor două roluri: cel al şefului care nu este şi lider şi cel al liderului care nu este şef. Uneori lucrurile se rezolvă prin apariţia a doi lideri complementari: unul îndeplineşte funcţia de producţie, altul pe cea de conservare. Conflictele nu sunt însă nici în acest caz total evitate, pentru că ele se transpun pe planul concurenţei dintre nevoi: unul încearcă să supraliciteze importanţa sarcinii, celălalt pe cea a supravieţuirii grupului.

Atunci când leadership-ul este exercitat chiar de responsabilul oficial al grupului, sunt posibile trei tipuri de comportament diferite ale liderului:

Leadership-ul autoritar. În acest caz, şeful ia deciziile de unul singur şi nu încearcă să le explice sau să le justifice în

145

faţa membrilor grupului. Criteriile sale de evaluare nu sunt nici ele dezvăluite, iar rezultatul inevitabil al acestei atitudini e că şeful rămâne în afara vieţii grupului, singurul său rol fiind acela de a impulsiona şi controla activitatea acestuia. În grupul condus astfel, predomină atitudinile apatice, cauzate de lipsa de responsabilizare a membrilor şi cele agresive, datorate nemulţumirii membrilor cărora nu li se iau în considerare opiniile şi propunerile. Deturnarea agresivităţii către exterior sau către alţi membri ai grupului conduce la căutarea de ţapi ispăşitori pentru toate neîmplinirile şi eşecurile înregistrate. Astfel, coeziunea grupului are de suferit, iar climatul socio-afectiv este unul nefavorabil. În prezenţa şefului, performanţa grupului e destul de bună, deşi se resimte de pe urma unei tendinţe către uniformitate pentru că acest tip de leadership aplatisează diferenţele dintre participanţi. În schimb, în absenţa liderului, din pricina faptului că ceilalţi s-au obişnuit să nu aibă iniţiative personale, nivelul de performanţă suferă un declin vizibil.

Leadership-ul democratic. Deciziile sunt rezultatul unor dezbateri ale grupului, căruia liderul îi expune alternativele posibile, argumentându-şi opţiunea proprie şi lăsând, în final, celorlalţi libertatea de a alege. Un asemenea lider, deşi nu foarte implicat în activitatea practică a grupului, este totuşi, măcar în parte, integrat în viaţa acestuia. Spre deosebire de cazul precedent, acum, pe lângă faptul că performanţa grupului atinge un nivel înalt, ea se menţine stabilă şi atunci când liderul părăseşte grupul. Climatul socio-afectiv este favorabil, iar coeziunea grupului – ridicată. Eventualele tendinţe agresive la adresa şefului se pot manifesta liber, ceea ce creează premise pentru rezolvarea conflictelor înainte ca ele să capete amploare.

Leadership-ul laisser-faire. De data aceasta, şeful este pasiv, el nu intervine decât la nevoie, pentru a debloca anumite situaţii şi o face numai la cererea membrilor grupului. Le acordă acestora o libertate deplină în luarea de decizii, nu îi judecă şi nu le îngrădeşte iniţiativele. Totodată, creează un climat de siguranţă, fiindcă membrii grupului ştiu că pot apela oricând la ajutorul său. Din păcate însă, aici performanţa atinge nivelul cel mai scăzut. Neîmplinirile generează comportamente agresive similare celor din grupurile conduse autoritar.

Cu toate că, din prezentarea de mai sus, ar părea să rezulte că cel mai recomandabil leadership este cel democratic, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Cercetătorii nu afirmă superioritatea de

146

principiu a unui tip anume de leadership asupra celorlalte, ci explică doar că fiecare dintre ele produce câte un climat social şi câte o performanţă specifice. Lucrurile depind, în mare măsură, de constrângerile situaţiei, liderul cel mai bun fiind acela care ştie să se adapteze la acestea. Astfel, în grupul axat pe sarcină, dacă sarcina este una cu caracter creativ randamentul maxim îl asigură o conducere democratică şi participativă. Dacă însă munca este una de rutină sau dacă pe primul plan se află înfruntarea unui pericol extern, stilul autoritar se dovedeşte cel mai eficient. Atunci când obiectivul principal este conservarea ca atare a grupului, liderul cel mai bun este cel care reprezintă cel mai bine valorile acestuia. În cadrul unor cercetări întreprinse de D. Schrag150 în mediul penitenciar, s-a constatat că, în închisorile cu deţinuţi periculoşi se impun ca lideri indivizi violenţi şi autocraţi, în timp ce acolo unde sunt întemniţate persoane condamnate pentru delicte minore are mai mare succes leadership-ul de tip cooperativ.

Demne de menţionat în acest context sunt constatările etologilor privind stilul de leadership-ul din tribul de maimuţe: "Rangul cel mai înalt nu este ocupat de individul cel mai agresiv din grup, ci, din contră, de individul cel mai prietenos, care ştie cel mai bine să câştige simpatia. Astfel, la babuini, maimuţele Rhesus şi macacii japonezi, capacitatea unui mascul de a se împrieteni cu ceilalţi este indispensabilă ocupării unei poziţii înalte. Un mascul dominant trebuie să fie tolerant cu tinerii, permiţându-le să se joace în apropierea lui. În plus, el trebuie să fie un protector eficient. Ca urmare, nu agresivitatea unui animal care doreşte să domine, ci calităţile sociale pozitive sunt elementele determinante pentru ocuparea unui statut înalt în cadrul grupului. Statutul depinde de recunoaşterea sa de către ceilalţi membri ai grupului, care resping un animal prin excelenţă agresiv"151.

Şi mai interesant este faptul că cele de mai sus sunt valabile exclusiv pentru maimuţele care trăiesc în libertate. În schimb, în grădinile zoologice se observă că indivizii care ocupă poziţiile dominante sunt tiranii, aspect la a cărui extrapolare tragică în societatea omenească am fost martori în repetate rânduri, de-a lungul secolului de curând încheiat. Lipsa de libertate din regimurile totalitare a "produs" sistematic, şi la toate nivelurile, lideri de tip autoritar, cruzi, brutali şi lipsiţi de scrupule. Antiselecţia conducătorilor naţiunilor captive se dovedeşte astfel a avea caracter de lege şi ea constituie un serios avertisment pentru cei care acceptă, într-un moment istoric sau altul, restrângerea

150 Schrag, D., Leadership among Prison Inmates, American Sociological Revue, 19, 1954, pp.37-42 apud Abric, J.-C., Op. cit., pp.93-94.151 Eibl-Eibesfeldt, I., Op. cit., p.96.

147

drepturilor democratice. Mai devreme sau mai târziu, asemenea naţiuni vor sfârşi prin a fi "încălecate" de un tiran.

19.2 Interacţionismul simbolicRădăcinile acestei abordări trebuie căutate în opera acelui

apostol al noii ere mediatice152 care a fost Charles Horton Cooley (1864-1929). Conform viziunii sociologului american, indivizii umani nu interacţionează cu persoane concrete, ci cu impresii pe care şi le-au format despre acestea. Noi avem idei personale despre oameni şi idei generale despre grupurile sociale. Ele nu se bazează neapărat pe caracteristicile obiective ale indivizilor cu care ne confruntăm, ci pot fi simple seturi de trăsături imaginare pe care li le atribuim. Totuşi, aceste idei au o mare importanţă o dată ce de ele ne servim atunci când încercăm să anticipăm comportamentele semenilor noştri în împrejurările concrete ale vieţii.

În mod similar, ne-am construit şi o idee personală despre noi înşine, idee pe care Cooley o numeşte eul oglindă, fiindcă impresiile noastre despre ceea ce suntem se nasc din observarea felului în care ne reflectăm în ochii celorlalţi (autoimaginea noastră depinde de măsura în care oamenii cu care venim în contact ne acceptă sau ne resping, ne aprobă sau ne dispreţuiesc). Aceasta face ca, de fapt, participanţii la o relaţie interumană să fie nu atât indivizi reali cât constructe psihologice. Este ceea ce îl determina pe Cooley să afirme că: "Societatea, în aspectul ei imediat, este un raport între idei personale"153.

Cu mult înainte de formularea modelului fluxului comunicaţional în doi paşi (two step flow) de către Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld154, pe baza cercetărilor întreprinse în 1940 de acesta din urmă împreună cu B. Berelson şi H. Gaudet155 (The People's Choice, 1944), Cooley a subliniat faptul că "natura umană", adică atât sentimentele cât şi resentimentele noastre, datorează enorm grupurilor primare şi şi-a exprimat teama că rolul acestora va scădea tot mai mult o dată cu extinderea urbanizării.

152 În 1901, cu nu mai puţin de un deceniu înainte de naşterea lui Marshall Mc.Luhan (!), Ch. H. Cooley scria: "Nu putem înţelege nimic din era modernă dacă nu sesizăm felul în care revoluţia comunicării a creat pentru noi o lume nouă". Ideea sa că dezvoltarea comunicaţiilor va conduce la instaurarea unei noi ordini morale prin încurajarea spiritului comunitar dădea semnalul apariţiei unui soi de "milenarism comunicaţional", ale cărui îndepărtate origini pot fi deja identificate în lucrarea clasică Le système de la Méditéranée (1832) a lui Michel Chevalier. Religia saint-simoniană a progresului începea încă de pe atunci să se transforme în religia actuală a comunicării! 153 Cooley, Ch., H., Human Nature and the Social Order, Charles Scribner's Sons, New York, 1902, apud DeFleur, M., L., Teorii ale comunicării de masă, Polirom, 1999, p.253.154 Katz, E., Lazarsfeld, P., Personal Influence, Glencoe, The Free Press, 1955.155 Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H., The People's Choice, Columbia University Press, New York, 1944.

148

Ideile sale au fost preluate şi dezvoltate de George Herbert Mead (1863-1931). Acesta accentua faptul că nu se poate vorbi de sine şi de conştiinţă în afara interacţiunii sociale. El sublinia, de asemenea, importanţa unei atitudini empatice, insistând asupra faptului că nu putem interacţiona cu semenii decât dacă reuşim să ne asumăm rolul lor. Procedând astfel, învăţăm treptat "partiturile" diferitelor roluri sociale, începând cu cele din familie, pe care le deprindem încă din copilărie, şi ajungând, în cele din urmă, prin extinderea treptată a sferei relaţiilor noastre, să ne construim un concept identitar pe care Mead îl numeşte eul generalizat.

În fine, pornind de la concepţiile lui Cooley şi Mead, Herbert Blumer156 avea să elaboreze teoria interacţionismului simbolic, bazată pe următoarele trei principii:

Oamenii (re)acţionează faţă de realităţile cu care se confruntă în funcţie de semnificaţiile pe care acestea le au pentru ei.

Semnificaţiile lucrurilor derivă sau se nasc din interacţiunea socială pe care individul o are cu alţi subiecţi umani.

Aceste semnificaţii îi servesc individului în procesul interpretării faptelor, situaţiilor, evenimentelor.

Pentru şcoala interacţionistă, un domeniu privilegiat de analiză este cel al comportamentelor "deviante". De aceste cercetări se leagă aşa-numita teorie a etichetării. Comportamentul care transgresează limitele impuse de normele sociale în vigoare atrage după sine ataşarea unei etichete infamante, de care individul nu poate scăpa printr-o simplă schimbare de conduită, deoarece impresia creată de etichetă persistă în mintea oamenilor, tocmai pentru că interacţiunile sociale au loc, potrivit vechii teze a lui Cooley, nu între indivizi, ci între constructe mentale mai mult sau mai puţin conforme cu realitatea.

Un anumit tip de devianţă îi preocupă şi pe analiştii comunicării de grup. Membrii grupurilor pot fi încadraţi, în general, în trei categorii distincte:

"Conformiştii", care adoptă sistematic poziţia majorităţii.

"Oscilanţii", care, după ce au susţinut iniţial un punct de vedere personal, se apropie progresiv de opinia dominantă.

"Devianţii", care preconizează şi susţin până la capăt soluţii aflate în opoziţie netă faţă de opinia generală.

Cercetările întreprinse de S. Schachter157 au arătat că, în majoritatea grupurilor, cele mai multe mesaje se îndreaptă către

156 Blumer, H., Symbolic Interactionis: Perspective and Method, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New York, 1969.

149

individul "deviant" şi că ele sunt tot mai insistente pe măsură ce se observă refuzul acestuia de a-şi schimba opiniile. Dacă însă tentativa de persuasiune reuşeşte (adică dacă individul se dovedeşte a nu fi fost, de fapt, "deviant", ci "oscilant"), membrii grupului încep să i se adreseze tot mai puţin, dovadă că ceea ce se urmărea era o uniformizare a poziţiilor în grup. Acolo însă unde grupul este axat pe o sarcină concretă şi, în plus, este şi foarte coeziv, apare un alt fenomen: cel al respingerii, al excluderii din discuţie a individului "deviant". După un interval destul de scurt (de ordinul unei jumătăţi de oră) în cursul căruia se încearcă "aducerea lui pe calea cea bună", grupul încetează să se mai ocupe de el, pentru a-şi putea vedea de treabă. În schimb, dacă grupul nu are o coeziune prea ridicată şi nu se dedică unei sarcini pertinente, respingerea nu are loc.

Tot Schachter a evidenţiat şi faptul că dependenţa performanţei de coeziunea grupurilor nu este univocă, pentru că mai contează şi o a doua variabilă: adeziunea membrilor la obiectivele urmărite şi la strategia de atingere a acestora. Existenţa a doi parametri diferiţi care influenţează performanţa generează patru tipuri de situaţii:

1. Atât coeziunea, cât şi adeziunea la normele de "producţie" sunt puternice. În acest caz performanţa va fi optimă.

2. Coeziunea este slabă şi adeziunea puternică. Performanţa va fi bună.

3. Atât coeziunea, cât şi adeziunea sunt slabe. Performanţa va fi scăzută.

4. Coeziunea este puternică, iar adeziunea slabă. În acest caz performanţa va fi minimă.

Ultima situaţie, deloc rară, se întâlneşte în întreprinderile în care solidaritatea angajaţilor este îndreptată în direcţia frânării producţiei, expresie a dezacordului în privinţa scopurilor urmărite şi a căilor de urmat. Creşterea coeziunii grupului are drept rezultat şi accentuarea tendinţei către uniformitate, soldată cu sporirea mesajelor adresate membrilor "devianţi" ai acestuia.

19.3 Abordarea psihanaliticăConform viziunii lui Freud158, grupul funcţionează într-un

mod similar cu aparatul psihic individual, în sensul că ambele cuprind o componentă conştientă, una preconştientă şi una

157 Schachter, S., Deviation, Rejection and Communication, Journal of Abnormal Social Psychology, 46, p.190-208, apud Abric, J.- C., Op. cit., pp.94-96.158 Freud, S., Psychologie collective et analyse du moi, Payot, Paris, 1921 şi Totem et tabou, Payot, Paris, 1923.

150

inconştientă. G. Amado şi A. Guittet159 au sintetizat această analogie sub forma următoare160:

"Sinele reprezintă polul pulsional al grupului, apărând în grup prin intermediul fiecăruia dintre membrii săi; pluralitatea indivizilor evocă, într-adevăr, pentru oricine o diversitate a pulsiunilor libidinale şi agresive.

Reprezentând interesele întregului grup, Eul este încarnat cel mai adesea în persoana liderului, cel puţin la început, grupul însuşi devenind treptat, Eul unui grup "matur".

Supraeul se constituie, în general, din regulile de funcţionare, din principiile de bază comune tuturor membrilor, cunoscute şi acceptate de către aceştia.

Idealul Eului, model cu care membrii grupului caută să semene, poate fi liderul (cf. situaţia din armată şi biserică) sau o altă persoană din grup (persoana centrală a lui Redl). Grupul în ansamblul său se poate identifica cu un grup exterior sau cu o idee, cu o abstracţiune (în cazul sectelor sau al confreriilor).

Într-un grup, Eul ideal ar fi un fel de identificare idealizată cu grupul de apartenenţă. Aici predomină omnipotenţa narcisiacă. Suport al identificării eroice, Eul ideal acţionează în special în bandele de adolescenţi"

Fenomenul fundamental care se manifestă în grupuri este, după Freud, identificarea. Pe de o parte, având în vedere că grupul se constituie şi se menţine în primul rând pe baza ataşamentului faţă de şef, fiecare membru al grupului se străduieşte să se identifice cu acesta. Pe de altă parte, există şi o tendinţă de identificare mutuală între membrii grupului, datorată împărtăşirii unui acelaşi ideal al eului şi aspiraţiei comune de a semăna cu şeful.

Studiind diferite grupuri de copii şi adolescenţi de vârstă şcolară, F. Redl161 a constatat că formarea acestora se leagă de reacţiile emoţionale generate de un individ anume, pe care el l-a numit persoana centrală a grupului. Varietatea acestor reacţii, care pot fi tot atât de bine pozitive şi negative şi care dau naştere la tendinţe diverse, ce merg de la identificare până la pulsiuni morbide, determină natura structurii afective a grupului. Din observaţiile efectuate atât în timpul anului şcolar cât şi în taberele de vacanţă, Redl a reuşit să degaje trăsăturile definitorii ale unui număr de zece persoane centrale, care corespund tot atâtor tipuri de grupuri:

159 Amado, G., Guittet, La dynamique des communications dans les groupes, Armand Colin, Paris, 1975, p.126.160 Traducere de Luminiţa şi Florin Botoşineanu preluată din Abric, J.- C., Psihologia comunicării, Polirom, 2002, p.86.161 Redl, F., Émotion de groupe et leadership, în Levy, A., Psychologie sociale; textes fondamentaux anglais et américains, Dunod, Paris, p.376-392, apud Abric, J.- C., Op. cit., p,87-88.

151

1. Suveranul patriarh este ipostazierea părintelui înţelept sau a stăpânului drept şi bun. Grupul se adună în jurul său pentru sentimentul de securitate pe care îl generează şi fiecare membru doreşte să interiorizeze Supraeul său, adoptându-i normele de comportament.

2. Liderul atrage pentru că îi înţelege pe membrii grupului şi pentru că dă dovadă de felurite abilităţi de ordin tehnic. La baza constituirii grupului se află tendinţa de incorporare a personalităţi liderului în eul ideal al fiecărui membru.

3. Tiranul impune ordinea. De data aceasta, formarea grupului se datorează mecanismului denumit "identificarea cu agresorul".

4. Obiectul iubirii este persoana de care ceilalţi sunt îndrăgostiţi. Liantul grupului îl reprezintă, în acest caz, pulsiunile libidinale ale membrilor săi.

5. Obiectul pulsiunii agresive corespunde şefului dominator şi chiar sadic în jurul căruia grupul se adună datorită solidarităţii create de împărtăşirea aceloraşi porniri agresive.

6. Organizatorul ştie să dirijeze astfel lucrurile încât să permită tuturor membrilor să îşi realizeze dorinţele reprimate. La baza formării grupului stă împărtăşirea unor plăceri interzise.

7. Seducătorul este creator de situaţii afective plăcute. El îi cucereşte pe membrii grupului, oferindu-le satisfacţii emoţionale.

8. Eroul conduce revolta împotriva şefului. În jurul său se constituie un nou grup în care fiecare membru tinde să se identifice cu eroul în acţiunea de apărare împotriva manifestărilor agresive ale fostului şef.

9. Proasta influenţă este sintagma care o desemnează pe acea persoană centrală ce este urmată tocmai fiindcă îi încurajează pe membrii grupului în direcţia exprimării unor porniri cu caracter antisocial.

10.Exemplul bun este întruchipat de un membru al grupului care se distinge prin echilibru, prin absenţa conflictelor interne şi devine prin aceasta un model pentru ceilalţi membri.

152

19.4 Grupuri tipice

19.4.1Grupul de diagnosticPotrivit celor menţionate în paragraful , există două mari

clase de grupuri: cele axate pe însăşi viaţa de grup, ca în cazul familiei sau al "găştii" de cartier, şi cele care desfăşoară în comun o activitate productivă, grupurile de lucru, constituite în vederea îndeplinii unei sarcini concrete.

Reprezentativ pentru prima categorie este training group-ul, concept creat de Lewin în 1947 la Bethel în Statele Unite, unde, pentru prima oară un număr de persoane au fost reunite cu scopul declarat de a discuta despre funcţionarea lor ca grup. Interesul stârnit de acest tip de abordare a făcut ca tot mai mulţi cercetători, psihologi, sociologi, psihanalişti, clinicieni experimantalişti, să se dedice studierii training group-urilor. Opt ani mai târziu, francezul C. Faucheux propunea o nouă denumire, cea de grup de diagnostic, astăzi curentă în literatura de specialitate.

Un grup de diagnostic este alcătuit din 8-12 persoane, printre care se numără şi un monitor. Important este ca membrii acestui grup să nu se fi cunoscut dinainte şi să fie de sexe, vârste şi profesiuni diferite. Ei urmează să se întâlnească de circa 15 ori, în "şedinţe" cu durata de câte 2-3 ore. Nu se impun nici un fel de restricţii în alegerea subiectelor de discuţie, grupul având libertatea totală de a se manifesta aşa cum crede de cuviinţă. Monitorul nu are rolul de a conduce dezbaterile sau de a le orienta într-o direcţie anume, ci este un simplu observator, care însă, atunci când consideră necesar, poate împărtăşi grupului propriile sale impresii şi sentimente privind funcţionarea acestuia. Faucheux162 insistă asupra faptului că obiectivul urmărit nu este unul productiv, ci existenţial: câştigul nu constă în dobândirea unui savoir-faire, ci a unui savoir-être.

Cu toate că nu are voie să abordeze problemele personale ale participanţilor, deoarece grupul de diagnostic nu are nimic în comun cu "terapia de grup", rolul monitorului este unul de primă importanţă. El trebuie să vegheze la respectarea întocmai a regulilor de funcţionare, să faciliteze exprimarea ideilor celorlalţi membri, să reformuleze fără a evalua aceste idei, astfel încât ele să fie cât mai bine înţelese de toţi participanţii şi, mai ales, să împiedice orice încercare de trecere la acţiune, ceea ce ar denatura grav experimentul, deturnându-l de la obiectivele urmărite.

Într-o primă fază, viaţa grupului este dominată de incertitudine. Participanţii se întrebă de ce au fost adunaţi acolo, 162 Faucheux, C., Théorie et technique du groupe de diagnostic, Bulletin de Psychologie, numéro spécial "Groupes", vol. 12, pp.397-419.

153

cine sunt ceilalţi, ce urmăreşte monitorul, ce vor fi întrebaţi şi ce li se va cere să facă. Neliniştea generată de această stare îi va determina să încerce să diminueze tensiunea prezentându-se şi cerându-le şi celorlalţi să se prezinte.

Din clipa în care ajung să ştie câte ceva unii despre alţii, principalul motiv de anxietate rămâne sarcina pe care o au de îndeplinit. Cum nimeni cu excepţia monitorului nu are de unde să ştie care este aceasta, se vor îndrepta cu toţii către el, cerându-i explicaţii. Monitorul, însă, va refuza categoric să le dezvăluie motivele pentru care au fost reuniţi. Respingerea cererii lor va genera reacţii diverse (nemulţumire, presiuni, agresivitate), dar în cele din urmă membrii grupului vor înţelege că trebuie să accepte faptul că rolul monitorului este altul decât cel sperat de ei. Misiunea sa nu constă în trasarea de sarcini sau în exprimarea unor puncte de vedere personale, ci în facilitarea reflecţiei grupului.

Conştienţi acum de faptul că grupul nu are un conducător în adevăratul înţeles al cuvântului, participanţii vor declanşa o luptă pentru leadership. Treptat, ei încep să se organizeze. Dintr-o reunire întâmplătoare şi amorfă de indivizi, grupul capătă încetul cu încetul o structură, îşi conturează norme şi reguli de funcţionare, pe care monitorul le reformulează mereu, asumându-şi constant rolul de conştiinţă obiectivată a colectivului.

Se trece astfel în faza de maturitate a vieţii grupului, în care sunt atinse cele două obiective principale pe care le urmăreşte experimentul: acela ca grupul să "funcţioneze" ca grup şi acela, nu mai puţin important, ca membrii săi să înţeleagă această funcţionare şi să reflecteze asupra poziţiei proprii în ansamblul sistemului ce s-a constituit. Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea dinamicii de grup constituie principalele beneficii ale acestei experienţe comune.

În fine, vine şi vremea destrămării grupului, faza "morţii" acestuia, însoţită de comportamente de "doliu", precum organizarea unei mese de despărţire, însoţite de promisiunea că participanţii "nu se vor uita niciodată" şi de proiecte de revedere periodică (nu întotdeauna onorate).

19.4.2. Grupul centrat pe sarcinăFuncţionarea grupurilor care îşi propun atingerea unor

obiective operaţionale concrete depinde de trei factori determinanţi: sarcina propusă, animatorul şi grupul însuşi. Dependenţa grupului de natura sarcinii ţine de evidenţă şi, ca atare, nu reclamă explicaţii suplimentare. De asemenea, nu este greu de înţeles de ce dimensiunile grupului, regulile şi normele care îi guvernează funcţionarea, precum şi relaţiile formale şi informale dintre membrii săi îşi pun amprenta asupra activităţii de grup. În schimb,

154

rolul animatorului nu este întotdeauna clar şi, în consecinţă, necesită unele precizări.

Animatorul nu este un şef, adică cineva care să aibă de apărat un statut, o poziţie ierarhică de factură instituţională. El nu ia parte la luptele pentru leadership sau pentru preluarea conducerii formale a grupului. S-a demonstrat chiar faptul că grupurile care dau randament maxim sunt cele în care rolul de responsabil de grup şi rolul de animator nu sunt jucate de o aceeaşi persoană.

Spre deosebire de grupul de diagnostic unde funcţia dominantă este aceea de conservare şi care reclamă, în consecinţă, un mediator orientat către facilitarea şi reglarea raporturilor reciproce, în grupul axat pe sarcină important este să existe un actor care să stimuleze productivitatea grupului. Acest rol revine animatorului. Sarcinile sale concrete depind însă de profilul particular al reuniunilor grupului.

Atunci când scopul reuniunii este informarea descendentă, adică transmiterea unor date sau dispoziţii către membrii grupului, animatorul trebuie să asigure buna funcţionare a sistemului de comunicare, inclusiv crearea condiţiilor de manifestare a feedback-ului. Dacă, dimpotrivă, obiectivul urmărit este informarea ascendentă, cu alte cuvinte culegerea de informaţii, păreri sau reacţii ale grupului pentru a fi transmise mai departe, el devine un intervievator de grup, a cărui preocupare principală este aceea de a-i încuraja pe participanţi să îşi facă cunoscute punctele de vedere şi de a maximiza schimburile de opinii dintre ei. Important în acest caz nu este ca animatorul să realizeze discuţii individuale cu fiecare participant, ci să stimuleze dezbaterea colectivă a problemelor, pentru a putea sintetiza şi comunica corect gândirea grupului.

Un alt tip de întrunire a grupului este reuniunea-dezbatere, consacrată discutării unei teme date. Principala misiune ce revine aici animatorului este să garanteze fiecărui participant dreptul de exprimare şi să vegheze ca adunarea să îşi menţină pe tot parcursul o structură necentralizată, pentru ca oricare dintre cei prezenţi să poată dialoga direct şi necenzurat cu ansamblul tuturor celorlalţi membri ai grupului.

Când reuniunea nu urmăreşte numai dezbaterea, ci şi rezolvarea de probleme, conduita animatorului depinde în mod hotărâtor de natura acelor probleme. Dacă ele sunt simple, este de preferat un comportament directiv. În acest caz, animatorul trebuie să joace un rol foarte activ în discuţiile ce au loc, dând dovadă de autoritate şi impunând o structură de grup centralizată. În schimb, în cazul problemelor complexe el va trebui să fie cu mult mai rezervat şi discret, preocupat mai ales de funcţia de facilitare a schimburilor şi de menţinerea unei structuri neierarhizate, de natură să valorifice la maximum toate potenţialităţile grupului.

155

O grijă de căpetenie a animatorului este pregătirea reuniunii sub dublul raport material şi informaţional. De primul aspect ţine găsirea unei săli adecvate, luminoase şi aerisite, echipate cu mobilierul şi mijloacele tehnice indispensabile bunei desfăşurări a întrunirii: o masă, de preferinţă rotundă, o tablă, un retroproiector, etc. De al doilea aspect, nu mai puţin important – studierea în prealabil a naturii şi stadiului de cunoaştere a problemei, culegerea de informaţii de ultimă oră şi pregătirea documentaţiei necesare dezbaterilor.

Tot animatorul este acela care deschide reuniunea, enunţând obiectul şi obiectivul întrunirii. Confuzia dintre aceste două noţiuni poate avea urmări supărătoare asupra randamentului muncii de grup. Este, de aceea, important să se sublinieze că obiectul răspunde la întrebarea "de ce ne ocupăm?", în timp ce obiectivul la întrebarea "în ce scop o facem?". Fiindcă orice nedumerire iniţială a participanţilor poate greva asupra dezbaterii care urmează, se impune eliminarea dintru început a celor trei motive de incertitudine ce pot să apară:

- în ceea ce priveşte grupul (fiecare participant trebuie să ştie cine sunt toţi ceilalţi)

- în ceea ce priveşte sarcina (informaţiile reclamate de îndeplinirea acesteia trebuie cunoscute de toţi participanţii)

- în ceea ce priveşte persoana animatorului (este necesar să se verifice dacă tuturora le este clară menirea acestuia)

O ultimă problemă care se cere rezolvată în etapa de început a reuniunii este alegerea unei metode de lucru dintre cele propuse atât de membrii grupului, cât şi de animator însuşi.

Faza de lucru propriu-zis reclamă din partea animatorului intervenţii oportune destinate facilitării muncii de grup. Acestea pot îmbrăca mai multe forme:

1. Reformulări ale ideilor exprimate de alţi participanţi.2. Întrebări în replică. Animatorul porneşte de la

presupunerea că persoana care a pus o întrebare are ea însăşi un răspuns la aceasta şi încearcă să îl afle, întorcându-i întrebarea celui care a pus-o.

3. Întrebări-releu. Pentru a evita ca participanţii să îi confere statutul de conducător şi arbitru al grupului, animatorul reorientează întrebările ce i se pun către alţi membri ai acestuia.

4. Întrebări directe adresate unui participant anume, fie pentru a pune în valoare unele dintre competenţele sale, fie numai pentru a-l scoate din apatie sau a-l face să îşi

156

înfrângă timiditatea care l-a împiedicat până acum să ia cuvântul din proprie iniţiativă.

5. Întrebări de elucidare, care explicitează idei sau atitudini ale grupului insuficient conştientizate de membrii săi.

6. Sinteze. În momentele de răscruce ale reuniunii apare necesitatea unor bilanţuri de etapă indispensabile înaintării către soluţia finală.

În afara participării sale verbale la dezbateri, animatorul trebuie să îşi folosească la maximum şi abilităţile de interpretare a semnalelor non-verbale emise de participanţi. Unii dintre ei sunt timizi sau taciturni şi numai prin urmărirea atentă a reacţiilor mimico-gestuale ale acestora poate fi identificat momentul potrivit pentru a-i invita să intervină în discuţie.

Specialiştii avertizează asupra pericolelor legate de recurgerea, tot mai frecventă astăzi, la tehnica "turului de masă". Pe de o parte, această procedură îi dezavantajează pe participanţii mai emotivi, a căror anxietate creşte pe măsură ce li se apropie rândul la cuvânt, astfel încât exact atunci când li se cere să vorbească sunt cel mai intens bruiaţi de propria lor tensiune nervoasă. Pe de altă parte, turul de masă măreşte presiunea către uniformitate, tendinţă şi aşa destul de puternică în cadrul grupurilor. Salomon Ash a arătat cum poate fi pus turul de masă în serviciul manipulării: e suficient ca primii trei vorbitori să fie aleşi dintre cei a căror opinie se doreşte a fi privilegiată pentru ca rezultatele finale să fie total distorsionate, întrucât următorii intervenienţi se vor teme să contrazică o opinie ce pare deja consensuală şi se vor autocenzura, aliniindu-se mai mult sau mai puţin la părerile exprimate de preopinenţi.

Necesitatea prezenţei unei table în încăperea unde are loc reuniunea se impune din cel puţin cinci motive:

1. Tabla are o importantă funcţie mnemotehnică. Ea reprezintă un fel de bloc-notes colectiv al grupului, ajutându-i pe participanţi să reţină cu toţii exact aceleaşi informaţii.

2. Prin vizualizarea celor mai semnificative aspecte supuse dezbaterii, tabla stimulează gândirea participanţilor.

3. Tot ea, oferind în fiecare moment o imagine rezumativă a stadiului în care au ajuns discuţiile, uşurează sintezele parţiale şi formularea concluziei finale.

4. În fine, cu ajutorul tablei se poate rezolva situaţia delicată în care un participant monopolizează discuţia: animatorul îl roagă pe acesta să facă o pauză pentru a i se nota ideile, după care dă cuvântul unei alte persoane.

157

În cadrul sintezei (obligatorii) realizate la sfârşitul reuniunii, este nu numai posibil, dar şi strict necesar să se menţioneze şi punctele de vedere minoritare. Cei care le-au emis vor avea astfel cel puţin satisfacţia de a nu fi fost ignoraţi şi de a fi siguri că au fost înţeleşi, chiar dacă majoritatea nu le-a îmbrăţişat ideile. Astfel adeziunea lor la grup nu va scădea, ba este chiar posibil să crească, în ciuda divergenţei de opinii. Sinteza finală trebuie să consemneze nu doar contribuţiile, ci şi concesiile reciproce, menţinând un nivel ridicat de motivaţie în grup şi permiţând tuturor participanţilor să verifice corectitudinea deciziilor ce au fost luate. Ea devine un document de bază pentru pregătirea reuniunii următoare.

19.5 Creativitatea de grupOsborn credea că "grupul este spaţiul optim pentru

dezvoltarea creativităţii"163, opinie asupra căreia s-ar mai putea discuta (se ştie că marile creaţii ale omenirii nu au fost opere colective, dar nu e mai puţin adevărat că emulaţia din cadrul unor cenacluri intelectuale a stimulat adeseori producţia artistică şi ştiinţifică). El a subliniat importanţa climatului socioafectiv al grupurilor pentru eliberarea puterilor creatoare ale participanţilor. Căldura raporturilor interumane, spontaneitatea şi prezenţa spiritului ludic contribuie deopotrivă la realizarea condiţiilor necesare desfăşurării acestui proces (amintirile lui Gh. Panu despre cenaclul Junimea, ca şi cele ale lui Max von Laue privitoare la viaţa intelectuală a cercului fizicienilor atomişti din America anilor '30 ai secolului XX confirmă strălucit afirmaţia de mai sus).

Un rol stimulativ deosebit îl are menţinerea unei atmosfere de non-evaluare, astfel încât nimeni să nu se simtă respins sau minimalizat. De asemenea, o condiţie a bunei funcţionări a grupului este existenţa unei minorităţi active care să împiedice atât formarea unui consens conformist, cât şi apariţia unei structuri de comunicare centralizate, ambele – piedici în calea exprimării libere a punctelor de vedere personale ale participanţilor.

Tipul de animaţie specific grupului de creativitate presupune un accent deosebit pe încurajarea manifestărilor spontane. Este recomandabil ca animatorul însuşi să intre în joc emiţând păreri şi făcând propuneri proprii. Eventualitatea ca acestea să fie marcate de amatorism nu trebuie să îl sperie, ci dimpotrivă: tocmai aerul lor diletant va spulbera temerile unora dintre participanţi că propriile lor idei ar putea fi taxate drept insuficient fundamentate ştiinţific. Este esenţial ca animatorul să intervină cât mai puţin în procesul de reglare şi să se concentreze, în schimb pe efortul de creare a unui climat cald şi emulativ.

163 Abric, J.- C., Op. cit., p.118.

158

Principala contribuţie a lui Osborn la practica dezvoltării creativităţii de grup a fost "inventarea" brainstorming-ului. Încă din anul 1938, el a elaborat cele două principii pe care se bazează această tehnică, şi anume:

A. Funcţia de producere şi căutare a ideilor trebuie disociată net de funcţia de evaluare critică a acestora. Pornind de aici, Osborn a propus împărţirea reuniunii de brainstorming în două etape strict delimitate:

- "faza de divergenţă" consacrată creaţiei neîngrădite, în cuprinsul căreia emiterea de idei, oricât de originale, nu este supusă nici unei constrângeri;

- "faza de convergenţă", corespunzătoare momentului de luciditate ulterior descătuşării creativităţii, când soluţiile propuse sunt supuse unei examinări critice pe baza a diferite criterii raţionale (cost, oportunitate, fezabilitate, etc).

B. În măsura în care şedinţele de brainstorming sunt corect organizate şi animate, eliberarea creativităţii se realizează în grup într-o manieră mult mai eficace decât în condiţii de izolare a participanţilor.

Regulile de urmat decurgând din aceste principii sunt, în chiar formularea lui Osborne, următoarele:

I. Judecata critică este exclusă. Criticii ideilor trebuie să îi fie rezervat un alt moment.

II. Se urmăreşte cantitatea. Cu cât numărul ideilor este mai mare, cu atât probabilitatea de a obţine idei bune creşte.

III. Imaginaţia liberă este binevenită. Cu cât ideea pare mai absurdă, cu atât este mai valoroasă; este mai uşor să transformi o idee originală şi nerealistă într-o idee fezabilă decât o idee banală într-una originală.

IV. Combinaţiile de idei şi ameliorarea ideilor sunt privilegiate. În afara propriilor idei, participanţii sunt invitaţi să prezinte sugestii cu privire la mijloacele de a ameliora ideile celorlalţi, să arate cum anume pot fi combinate,

în opinia lor, două sau trei idei pentru a obţine o alta164.Având în vedere cele enunţate mai sus, tehnica de organizare

a brainstorming-ului presupune parcurgerea următoarelor trei etape:1. Pregătirea reuniunii: se stabileşte tema întâlnirii şi sunt

selectaţi un număr de 10-12 participanţi. Dacă problema de discutat este complexă, ea trebuie segmentată de la început în subprobleme care să fie abordate succesiv.

164 Osborn, A. F., L'imagination constructive, Dunod, Paris, 1963, apud Abric, J.- C., Op. cit., p.123.

159

2. Faza de divergenţă, care durează între o oră şi o oră şi jumătate şi a cărei bună desfăşurare este asigurată de doi animatori. Aceştia veghează la respectarea celor patru reguli osborniene (notate mai sus cu cifre romane).

3. Faza de convergenţă, în cursul căreia au loc trierea şi analiza critică a producţiei grupului. La această fază nu iau parte toţi membrii acestuia, ci numai un colectiv restrâns. Practica a demonstrat că în jur de 10% dintre ideile emise trec, de obicei, proba acestei examinări şi se dovedesc utilizabile, într-o formă sau alta.

Aminteam, în treacăt, de caracterul discutabil al celui de al doilea principiu al lui Osborn. Valabilitatea sa a fost pusă la îndoială, încă din anii '50 ai secolului trecut, de mai mulţi autori ai unor experimente controlate. Astfel, în 1957, Donald Taylor şi colaboratorii săi165 de la Universitatea Yale au arătat că, de fapt, brainstorming-ul, departe de a stimula, inhibă rezolvarea creatoare a problemelor. Ei au repartizat un număr de 96 de subiecţi, de valori comparabile, în 24 de grupuri de câte 4 persoane, dintre care 12 grupuri "reale" şi 12 grupuri "nominale". Membrii grupurilor "reale" lucrau efectiv împreună, în timp ce ceilalţi figurau numai pe hârtie ca făcând parte dintr-un grup, dar îşi desfăşurau activitatea de unii singuri. În final rezultatele obţinute de aceştia din urmă au fost puse laolaltă ca şi cum ele s-ar fi născut din colaborarea cu colegii din grupul "nominal". S-a constatat că, în mod sistematic, pentru toate problemele propuse celor 96 de subiecţi, performanţa grupurilor "nominale" a depăşit-o sensibil pe a celor "reale".

Dacă există cu adevărat un element valoros în brainstorming, acesta constă, după cum au demonstrat-o experimentele organizate de Parnes şi Meadow166 la Universitatea din Buffalo, în "principiul judecăţii amânate", adică în evitarea de a se aduce critici ideilor avansate de participanţi în faza de divergenţă a reuniunii.

165 Taylor, D. W., Berry, P. C., Block, C. H., Does Group Participation When Using Brainstorming Facilitate or Inhibit Creative Thinking?, Yale University Report, apudTyson, Moya, Creativitatea, în Foss, B. M. (edit.), Orizonturi noi în psihologie, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973, pp. 197-216.166 Parnes, S. J., Meadow, A., Development of Individual Creative Talent, în Taylor, C. W., Barron, F. (eds), Scientific Creativity: Its Recognition an Development, Wiley, New York, London, 1963.

160