COORDONATORI:
CĂLINA STROE RAMONA-ELENA MOCANU
CRAI NOU
ANTOLOGIA CONCURSULUI NAŢIONAL
„Alecsandriana - creativitate şi literatură” BACĂU
ediţia a XI-a, 2015
Editura DOCUCENTER BACĂU, 2015
Corectură:
Prof. Stroe Călina (limba română)
Prof. Covaci Elena (limba engleză)
Prof. Marinescu Georgeta (limba franceză)
Prof. Iraşcu Ingrid (limba germană)
Prof. Popa Elena Dana (limba italiană)
Tehnoredactare:
Bordas Denis – clasa a IX-a D
Munteanu Cristiana – clasa a X-a B
Tănăsache Bianca – clasa a X-a B
Copertele volumului, afişul concursului şi diplomele au fost
concepute şi realizate de:
Prof. Mocanu Ramona
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CRAI NOU. Concursul naţional "Alecsandriana -
creativitate şi literatură"(9 ; 2015 ; Bacău)
Crai Nou : antologia concursului naţional
"Alecsandriana - creativitate şi literatură": ediţia
a IX-a : Bacău, 2015 / coord.: Călina Stroe, Ramona-
Elena Mocanu. - Bacău : Docucenter, 2015
ISBN 978-606-721-096-5
I. Călina, Stroie (coord.)
II. Mocanu, Ramona Elena (coord.)
821.135.1-822(082)
Tipărit la DOCUCENTER scan.print.copy Bacău
Tel/fax: 0234 570889
www.docucenter.ro
CRAI NOU
ANTOLOGIA CONCURSULUI NAŢIONAL
„Alecsandriana - creativitate şi literatură” BACĂU
ediţia a IX-a, 2015
Coordonatorii Proiectului doresc să mulţumească
sponsorilor ediţiei din acest an, a căror generoasă
contribuţie a condus la editarea şi tipărirea prezentului
volum şi a diplomelor, la realizarea trofeelor şi la
finalizarea cu succes a concursului.
COLABORATORI:
Biblioteca Judeţeană „C. Sturdza” Bacău
Revista de cultură şi atitudine „PLUMB” şi Asociaţia
Culturală „Octavian Voicu” Bacău
Biblioteca „Cleopatra Tăutu” a Colegiului Naţional
„Vasile Alecsandri” Bacău
PARTENERI:
Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bacău
Universitatea „Vasile Alecsandri” Bacău
Biblioteca Judeţeană „C. Sturdza” Bacău
Trustul de Presă DEŞTEPTAREA Bacău
SPONSORI:
Asociaţia Părinţilor din
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” Bacău
Primăria Bacău
Elevi:
Filip Emanuela Teona (clasa a IX-a D)
Colpoş Iulia (clasa a IX-a D)
Ciotloş Denis (clasa a IX-a D)
Cazacu Aldana (clasa a IX-a D)
5
Numărul 9
Dacă ediţiile anterioare ar reprezenta stagii ale gestaţiei, am
putea spune că, iată, Concursul nostru se naşte, de fiecare dată,
cu pumnii strânşi pentru supraviețuire. Dar plânsul, ce însoțește
orice venire pe lume, e înlocuit de hohotul bucuriei şi al reuşitei.
O dublă reuşită, atât a concurenţilor cât şi a organizatorilor.
Reţeta concursului nostru e simplă, e nevoie doar de TALENT
şi PERSEVERENŢĂ. Talentul e al participanţilor, iar
perseverenţa e a organizatorilor.
Nu știu dacă ar trebui să ne bucure sau să ne întristeze faptul
că succesul unui asemenea proiect s-a concretizat - dincolo de
vitalitatea lui in timp şi rezultatele recunoscute oficial - şi in
preluarea/copierea/plagierea (alegeți dumneavoastră cuvântul
potrivit) ideii pe de-a-ntregul, cu regulament, tipuri de subiecte şi
forme concrete de organizare. E adevărat că n-am afişat dreptul
de autor dar ne gândim serios să o facem de la ediţia următoare.
De aceea ne bucură fiecare ediţie încheiată, pentru că ea
înseamnă o experienţă nouă, care le însumează pe cele de
dinainte. Ne-am dorit mereu să fim împotriva unei lumi dominate
de inerţie, goană după superficial şi hârtii atestatoare de pus la
dosar…
Ne-am dorit mereu să arătăm că există valori şi valoare. Şi le-
am căutat încă de la prima ediţie. Am avut orgoliul să fim
căutători de aur, să descoperim tineri care să confirme mai târziu
forţa harului lor literar.
Şi lucrul acesta ne-a ajutat să mergem mai departe…
Coordonatorii proiectului
6
7
CREAŢIE
LITERARĂ
8
BELDEANU DIANA ANDREEA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Petru Rareş” Suceava
cutremur 5 virgulă 7. ieri-seară am ţipat de 2 ori
pereţii dansează intră la apă. nişte copaci de var bolnavi
de igrasie nevăzută & mulaţi pe mine
la tv e despre elicopterul care îndrăgea ramurile şi pământul nu şi
oamenii. hemoragii interne arsuri de gradul 3 & 4 la 9 şi ceva mă
împarte în două
prin ferestre mobile aburite văd jumătatea de cer
unde dragonul îşi înghite coada
la balcoane eve eşuate îşi împart ţipetele şi compotul
copiii joacă ascunselea după gâfâitul mamei
printre ruine din 77
şi iar fractură lombară & coaste lipsă. la parter
bărbaţi în costume în pijamale îi condamnă
pe unchii anarhişti
braconează inimi temătoare de mătuşi cu corzi vocale
compromise
cealaltă jumătate de cer sunt eu stau bine mersi
într-o cutie de chibrituri cu stelele & cu florile
de cireş
strâng craniul de leu în care albinele au făcut astă-vară miere
de gălbenele
sunt o fiinţă teantropică
de abia acum înţeleg cum e cu deus ex machina
dar la balcon
eve eşuate îşi împart la nesfârşit ţipetele & compotul
9
BOSTAN STEFANA, clasa a XII-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Jumătăţi de singurătate
PERSONAJELE :
Pacientul 1
Pacientul 2
Pacientul 3
Asistenta
SCENA I
O cameră de spital mobilată simplu. Jumătatea dreaptă a
camerei este luminată puternic, în timp ce cealaltă jumătate se
află în penumbră. În jumătatea luminată se află un pat deasupra
căruia se găseşte singura fereastră din încăpere. Cealaltă
jumătate este mobilată identic, însă deasupra patului se află o
oglindă. Pe patul din jumătatea luminată stă întins Pacientul 1.
Pe uşa care se află la mijlocul camerei îşi face apariţia Pacientul
2, însoţit de o asistentă.
ASISTENTA (arătând
spre patul din stânga):
Aici veţi sta
dumneavoastră. Dacă
aveţi nevoie de ceva
apăsaţi butonul de aici
(arată un buton de lângă
pat) şi cineva din
personalul medical va
veni imediat să vă
acorde asistenţă.
PACIENTUL 2 (agitat): Dar doctorul, când vine doctorul?
10
ASISTENTA: Va veni în scurt timp să vă prezinte schema de
tratament, nu trebuie să vă faceţi griji!
PACIENTUL 2 (aşezându-se pe marginea patului): Mulţumesc!
PACIENTUL 1 (către asistenta care tocmai ieşea pe uşă): Apă...
vă rog, un pahar cu apă! (ridicând glasul) Cineva, vă rog, un
pahar cu apă!
PACIENTUL 2 ( către Pacientul 1): Mă scuzaţi, apă aţi spus? Vă
aduc eu (se ridică şi porneşte cu paşi repezi spre cealaltă jumătate
a camerei).
PACIENTUL 1 (furios): Nu! Opriţi-vă, acum! (calm) Regret, dar
m-am temut pentru dumneata!
PACIENTUL 2 (mirat): Pentru mine? De ce?
PACIENTUL 1: Fiindcă m-am gândit că lumina nu vă face bine,
că nu o suportaţi, aşa cum nu o suportă nici medicii, nici chiar
asistenta: lor le place doar lumina fără viaţă a becului, cea de-
afară îi sperie, nu e suficient de sterilă.
PACIENTUL 2: Nu mă deranjează, mereu mi-a plăcut să stau la
soare.
PACIENTUL 1: Atunci ar trebui să fiţi în siguranţă.
PACIENTUL 2 ( se apropie de patul Pacientului 1, ia un pahar de
pe noptieră şi îl umple cu apă de la chiuveta de lângă uşă): Poftiţi!
Aveţi grijă, e destul de rece.
PACIENTUL 1 (bea cu înghiţituri mici): Vă sunt recunoscător,
aţi fost foarte curajos! A trecut ceva timp de când cineva s-a
apropiat de mine. În afară de asistente, bineînţeles, dar ele sunt
atît de impersonale că nici nu poţi spune că-s oameni.
PACIENTUL 2: Totuşi, nu vă deranjează atâta lumină?
PACIENTUL 1 (face o grimasă şi răspunde clar): E singura care
mă mai ţine în viaţă. Au încercat cu medicamente de tot felul, cu
raze şi tratamente ciudate, dar nu au reuşit să mă vindece. Unii
doctori spun că nici nu mai trăiesc, dar nu-şi pot explica de ce am
puls. Nici mort, nici viu: o legumă care trăieşte cu lumină şi apă.
11
PACIENTUL 2 (plin de compasiune): Îmi pare foarte rău să aud
toate astea! Când mă gândesc că eu, sincer să fiu, am un oarecare
entuziasm că mă aflu aici. În treizeci de ani, nu am fost bolnav
nici măcar o dată, lumea spitalului e total necunoscută pentru
mine.
PACIENTUL 1: Vă compătimesc, nu atât pentru starea de
sănătate, cât pentru faptul că medicii vor încerca să v-o distrugă,
mai degrabă decât să v-o redea.
PACIENTUL 2: Cred că sunteţi puţin subiectiv, ar fi stupid să
existe spitale şi medici doar ca să ajute boala, în loc să o vindece.
PACIENTUL 1 (izbucneşte într-un hohot de râs): Vai, acum chiar
că-mi pare şi mie rău! (stăpânindu-şi cu greu râsul) Dacă aş trăi
atât cât să vă văd peste câteva luni, întins în pat, cu tot felul de
tuburi şi perfuzii prin mâini, ce-aş mai râde... (serios) apoi
probabil că am plânge împreună. Şi tot împreună am da jos
oglinda de deasupra patului, am face o gaură în perete şi aţi
deveni ca mine.
SCENA 2
Cei doi pacienţi stau fiecare pe patul său. Uşa se deschide şi în
încăpere intră asistenta, ducând pe braţe un teanc de haine. Se
îndreptă spre Pacientul 2.
ASISTENTA (mecanic): V-am adus haine de schimb.
PACIENTUL 2: Dar acestea nu sunt ale mele!
ASISTENTA: Soţia dvs. a spus că nu vrea ca nimic din casa ei să
fie adus la spital. Îi este de-ajuns că sunteţi dvs. aici şi m-a rugat
să vă spun că nici ea, nici familia nu vă mai vor acasă, pur şi
simplu, nu vor să aibă nimic de-a face cu boala şi spitalul. (iese)
PACIENTUL 2 (se schimbă de haine): Dar cum e posibil aşa
ceva? Probabil e o confuzie.
PACIENTUL 1 (zâmbind): Acum pot să te tutuiesc, suntem la fel:
tu eşti în haine de spital, eu sunt în haine de spital. Crezi tu că nu
12
e posibil? Ăsta e doar începutul: te aduc la spital, te privesc
patetic şi-ţi urează însănătoşire grabnică, când ar fi în stare să te
opereze ei înşişi doar să fie siguri că vor scăpa de tine.
PACIENTUL 2: Nu cred aşa ceva! Ai mei sunt speriaţi acum
pentru că nu ştiu de ce boală sufăr, nici măcar eu nu ştiu. Dar
când voi afla, îi voi suna şi mă vor primi acasă.
PACIENTUL 1:(se ridică în capul oaselor) Pacientul de dinaintea
ta era într-o stare foarte gravă, iar soţia lui venea în fiecare zi,
imginează-ţi, dar soţul ei era bogat şi partea ei de moştenire prea
mare ca să nu-i fie milă. Într-o zi ea i-a făcut un semn medicului
care era în vizită. Imediat s-a produs zarvă, au adus perfuzii şi,
peste câteva ore, urmăream asistenta cum pregătea patul pentru
alt pacient. Tu eşti bogat?
PACIENTUL 2: Nu am în proprietate nimic care să mă califice
drept bogat.
PACIENTUL 1: Depinde cineva de viaţa ta? Nu mă refer
financiar.
PACIENTUL 2: Acum că stau să mă gândesc, nu cred.
PACIENTUL 1: Atunci nu e nicio confuzie la mijloc, e realitatea.
Oamenii vând şi cumpără sentimente. Nu-şi dau seama, dar asta
fac: te iubesc pentru că mă iubeşti, iar dacă nu mă mai iubeşti, te
urăsc. Îţi vreau binele pentru că şi tu îmi vrei binele, îmi faci rău,
îţi fac rău. Nimic mai simplu, viaţa derivă din două sentinemte:
ura şi iubirea. Cu ele îţi cumperi supravieţuirea, cu ele îţi curmi
existenţa sau, eventual, o fac alţii pentru tine, din iubire... sau ură.
PACIENTUL 2: Şi noi ce facem aici? Vindem sau cumpărăm?
Iubire sau ură?
PACIENTUL 1: Noi? Suntem prea săraci ca să mai cumpărăm
ceva şi ţinem prea mult la ce avem ca să vindem. Urâm tot ce e
aici şi iubim tot ce nu mai avem, dar şi asta e relativ. O singură
iubire nu ne părăseşte: iubirea pentru viaţa asta, pentru scânteia de
suflet care mai rămâne în noi. Trăim fiind convinşi că, fără
lumina din noi, în lume ar fi întuneric.
13
PACIENTUL 2: Şi vine o zi în care ne hrănim cu lumina din
afara noastră, altfel ne-am cufunda în întuneric.
SCENA 3
De-a lungul Scenei 3, între cele două jumătăţi ale
salonului de spital se produce un schimb de lumină discret:
partea dreaptă devine mai întunecată, în timp ce cea stângă se
luminează mai tare. Acţiunea are loc a doua zi, dimineaţa.
PACIENTUL 2 (spre Pacientul 1): Eşti bine? Nu ai închis un ochi
toată noaptea.
PACIENTUL 1: Mi-e frică, teribil de frică!
PACIENTUL 2: De ce anume?
PACIENTUL 1 (plângând): De întuneric! Mi-e teamă că dacă voi
închide ochii, nu voi mai vedea lumina şi nu mă voi mai trezi.
PACIENTUL 2: Nu spune asta! Nu se va întâmpla nimic rău!Vrei
să chem un medic, o asistentă?
PACIENTUL 1(ridică speriat capul de pe pernă): Nu, să nu
îndrăzneşti să faci asta! Vor veni să-mi ia pulsul, vor vedea că
inima mea abia mai bate, îmi vor lua lumina şi atunci...
PACIENTUL 2 (se ridică şi se aşează lângă Pacientul 1): Nimeni
nu va face asta! Voi avea grijă să nu se întâmple aşa ceva!
PACIENTUL 1 (se linişteşte): Mulţumesc mult! Nu ştiu ce m-a
apucat, poate sunt obosit.
PACIENTUL 2 (absent): Ce linişte e în spital! Parcă am fi
singurii oameni de pe pământ. Poate că suntem: eu sunt singur, tu
eşti singur. Fiecare împărtăşeşte cu celălalt puţin din singurătatea
sa. Crezi că de-asta suntem atâţia oameni pe lume? Ca să
împărtăşim singurătăţi?
14
PACIENTUL 1: Ăsta e singurul răspuns: oferim jumătate din
singurătatea noastră celor care s-au plictisit de singurătatea lor.
Totul e un schimb, după cum ţi-am spus.
Pacientul 1 încearcă să se ridice, dar se prăbuşeşte lângă pat.
Lumina scade brusc. Acum, jumătatea în care se află e luminată
doar de razele ce pătrund pe fereastră.
PACIENTUL 1: Au început, vor să mă omoare! (se ridică cu
ajutorul Pacientului 2). Vor să mă ucidă, să-mi fure lumina, de
parcă mi-au dat-o ei! (Ţipă) Criminalilor! Cine dă viaţa asta în
care alţii decid când să mori!?
PACIENTUL 2 (îl sprijină pe Pacientul 1): Linişteşte-te, te rog!
PACIENTUL 1(disperat, ţipă): Nu voi permte, mă auzi? Tu, cel
care m-ai creat, nu ai trăit tu în locul meu, e viaţa mea, nu poţi să
mi-o iei când vrei tu. Trebuie să fac ceva (către Pacientul 2),
ajută-mă, te rog, să ajung în dreptul patului tău. Aşa, acum, hai să
dăm jos afurisita asta de oglindă de pe perete!
PACIENTUL 2: Nu crezi că ar fi mai bine să te odihneşti? Mie
mi-e bine aşa.
PACIENTUL 1: Nu, în niciun caz. Dacă eu mor, tu vei trăi! Bun,
acum să ridicăm suportul de perfuzii. Când ajung la doi, loveşti
cu toată forţa în perete. Unu, doi, acum! Încă o dată! Unu, doi,
gata!(Se aşază obosit pe patul său) Să nu laşi pe nimeni niciodată
să-ţi ia lumina! Asta înseamnă să trăieşti cu-adevărat! Să lupţi...
să nu-ţi fie frică... să fugi de-aici... ucigaşi... să nu-i laşi...
SCENA 4
Acelaşi salon de spital mobilat simplu. De această dată,
jumătatea stângă e luminată puternic, în timp ce jumătatea
dreptă se află în penumbră. În jumătatea stângă îl regăsim pe
Pacientul 2, aşezat pe pat. Deasupra sa se află o fereastră. În
cealaltă jumătate, deasupra patului se află o oglindă. Pe uşa care
15
se află în mijlocul camerei îşi face apariţia Pacientul 3, însoţit de
aceeaşi asistentă.
ASISTENTA (arătând spre patul din dreapta): Aici veţi sta
dumneavoastră. Dacă aveţi nevoie de ceva apăsaţi butonul de aici
(arată un buton de lângă pat) şi cineva din personalul medical va
veni imediat să vă acorde asistenţă.
PACIENTUL 3: Am înţeles, apăs pe buton, da. Mulţumesc!
PACIENTUL 2 (către asistenta care ieşea pe uşă): Mă doare,
asistentă, o pastilă! Vă rog, mă doare!
PACIENTUL 3: Vreţi să chem pe cineva? Apăs pe buton...
PACIENTUL 2: Nu, mulţumesc! Vă deranjează lumina?
PACIENTUL 3: Nu, deloc.
PACIENTUL 2: Atunci, puteţi, vă rog, să-mi daţi o pastilă de pe
noptiera dumneavoastră? Asistenta le-a pus greşit în cealaltă
parte.
PACIENTUL 3 (se ridică, ia o pastilă şi o aduce Pacientului 2):
Gata, uitaţi aici!
PACIENTUL 2 (întinde mâna după paharul de apă de pe
noptieră): Mulţumesc! E prima dată când cineva nu se poartă cu
mine de parcă aş fi invizibil.
PACIENTUL 3: Sunteţi de mult timp aici?
PACIENTUL 2: De prea mult timp. Ar fi trebuit să mor până
acum, dar mă ţine în loc iubirea pentru viaţă.
PACIENTUL 3 (timid): Cu tot respectul, dar poţi să iubeşti o
astfel de viaţă?
PACIENTUL 2: Trebuie, dacă vrei să trăieşti. Cineva mi-a spus
cândva că noi facem schimb de sentimente: eu iubesc viaţa şi ea
mă iubeşte îndeajuns încât să-mi permită să trăiesc. Iubesc lumina
din mine pentru ca lumina din afara mea să mă iubească şi să mă
ţină în viaţă.
PACIENTUL 3: Lumina vă ţine în viaţă?
16
PACIENTUL 2: Da. Dacă ai urmărit vreodată o plantă în evoluţia
sa, ai văzut că ea creşte cu lumină, rodeşte tot cu ajutorul luminii,
dar moare fără ea. Aşa suntem şi noi.
PACIENTUL 3: Dar noi ne avem unii pe alţii, există remedii,
medici, viaţa nu se stinge aşa uşor!
PACIENTUL 2: Vă înşelaţi, se stinge. Nimic nu poate opri
curentul care stinge lumina din noi, oricât am vrea să o apărăm,
noi nu o putem atinge cu degetele, ne arde.
PACIENTUL 3: Sigur nu poate fi aşa de rău! Nu este nimic care
să vă dea speranţă?
PACIENTUL 2: Ba da, faptul că voi trăi până în momentul în
care vă voi privi imobilizat la pat, cu tot felul de aparate în jurul
dumneavoastră. Atunci, aş începe să râd... apoi am începe să
plângem împreună. Apoi, împreună vom da jos oglinda de
deasupra patului, vom face o spărtură în perete şi veţi deveni ca
mine. Eu singur, dumneavoastră singur, fiecare împărtăşind
jumătatea din singurătatea proprie de care s-a plictisit.
17
BUCUR SIMONA ANDREEA, clasa a XI- a,
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Jurnalul
Bărbați și femei
Afară e o zi de mai ciudată: un soare puternic pe cer care
aproape că plânge din cauza vântului ce-i suflă printre raze,
copaci îmbrăcați cu frunze cărnoase și câțiva oameni grăbiți pe
stradă.
Sunt trează de dimineață, în ciudă faptului că nu sunt
deloc matinală (vecinii mei s-au gândit să renoveze mai devreme
anul asta); mi-a venit ideea de a merge să-mi continui somnul
dulce în cameră părinților, care erau plecați de câteva ore bune
însă, nu am izbutit. Zgomotele entuziasmate ale muncitorilor nu-
mi dădeau pace. Nu mi-a mai rămas decât să mă trezesc și să
încep să-mi caut ceva de lucru: am făcut patul, am curățat veselă
din bucătărie iar mai apoi am revenit în cameră mea dând muzică
atât de tare încât să acopere zgomotele enervante ale echipei de
lucru. Mi-am făcut câteva clătite pe care le-am înfulecat în mai
puțin de câteva minute și am început să-mi răstălmăcesc
notificările de pe facebook. Majoritatea erau doar invitații la
petreceri(ceea ce mai tare mă enerva căci nu sunt deloc o
persoană petrecăreața) și câteva poze cu îmbrăcăminte sofisticată
postate de niște reviste pe care le am la follow.
Deranjată de cum mi-am început ziua am hotărât să-mi
consult agendă să văd dacă am ceva de lucru pentru zilele
viitoare. Un avânt m-ar fi ajutat să-mi încep săptămâna cu mai
mult spor și optimism. Căutând prin "to do list", printre " de
învățat la română și geografie", "de condus de la 4 până la 6
miercuri și joi" am dat de " creație literară concurs 3 mai". Șocată
că aproape eram să ratez deadline-ul concursului la care particip
18
de fiecare dată de trei ani încoace, mă debarasez imediat de altele,
iau o foaie de hârtie și încep să mă gândesc la ce aș putea scrie.
Aveam atâtea idei și totuși nu puteam să mă decid asupra uneia...
Soarele si luna. Doar 2 lucuri...atat de eterne. Ce contrast
divergent, ce idee. Lumea noastra functionează in ritmul lor, in
ritmul zilei si al noptii.
De pe chip îmi dispăruse avântul cu care începusem și mă
întrebăm de ce vreau să complic atât lucrurile, să le fac să devină
atât de pompoase...așa că, m-am gândit să scriu despre
anotimpuri.
Vară și iarnă
Stai ce? Poate nu e nevoie să vorbesc în termeni așa
elaborați, să fac o impresie bună, dar totuși..."Vară și iarnă", asta
e titlu demn de o creație literară ce ar putea fi premiată? (probabil
că nu). Am stat pe gânduri ceva timp: tot ce făceam era să privesc
pe stradă cum oamenii pășesc grăbit sau lent, cum se opresc și
stau de vorba sau cum nici măcar nu-și aruncă priviri. Doar
bărbați și femei, ei și ele ce îmi conturau imaginea de ansamblu.
Fulgerându-mă parcă dintr-o data, am realizat că mi-am găsit
inspirația: Bărbați și femei
Am început să-mi fac idei despre fiecare în parte, copiind
expresiile fețelor celor ce treceau pe lângă geamul meu. Din
obișnuință, păstram întipărite în minte toate tipurile de bărbați și
femei cu care am avut tangenţe în acești ani: de la tata la sora, de
la băiatul ce obișnuia să mă umple cu sărutări până la cel care mă
privea mânios pe stradă, de la prietenul cu vicii ce trăia în lumea
jocurilor de noroc și până la bărbatul violent pe care il tot
întâlneam în societate. I-am luat în ordine și am început să schițez
tablouri și caractere diferite de bărbați, băieți, femei și fețe. Am
început cu bărbatul, așa cum a început însăși Divinitatea:
19
Bărbatul reprezintă sexul masculin al speciei umane. Acesta
este considerat că fiind simbolul perfect al unor trăsături precum
dârzenia, curajul și bărbăția. Acesta păstrează în el secrete
divine, fiind prima ființă umană apărută pe acest Pământ.
Bărbatul aventuros
Era sfârșitul lunii martie a anului trecut când am aflat că
trebuia să plec într-o călătorie pe mare în mai puțin de o
săptămâna. Eram entuziasmata de această veste și, imediat, am
început să îmi fac bagajele, să îmi imaginez ce costume voi purta
în zilele când voi putea merge pe puntea încălzită de razele
soarelui și să caut în cărți tot felul de recenzii despre călătorii pe
mare.
Ajunsă pe vaporul ce avea să îmi schimbe viziunea despre
viață, fac cu mâna părinților emoționați și îngândurați de plecarea
mea, iar mai apoi cobor câteva scări pentru a-mi fi prezentată
cameră unde avea să îmi petrec nopțile, când toată lumea doarme.
Eram condusă de o doamnă cu niște ochi scrutători, roșcată, pe
care o bănuiam că nu era în apele ei. În câteva secunde și-a tras
sacoul închis cu trei nasturi metalici și îmi spune:
-Aici este cameră 285. Lenjeria este în dulap sus, iar dacă
seară ți se face frig, în raftul metalic ai o pătură groasă. Ai alte
întrebări?
Puțin deranjată de privirea habotnică pe care această o avea și
pe care o accentuă cu lanțul terminat într-o cruce imensă de la gât,
o întreb curioasă:
-Aș vrea să știu dacă seară se organizează petreceri sau
dacă există un interval de timp în care pot ieși la restaurantul
vasului…
-Da! Spuse ieșind și trântind ușa.
Uimită, am început să mă întreb: Da ce? Da, se dau petreceri?
Da, este interval de timp? În fine, nu am stat prea mult să mă
20
gândesc la comportamentul deplorabil cu care am fost primită și
am început singură să caut răspunsuri. Mi-am așezat rapid
lucrurile în dulapurile suspendate, m-am schimbat într-o ținută
mai lejeră și am ieșit din cameră în speranța că voi găsi pe cineva
pe hol, cineva care a avut norocul de o întâmpinare mai
călduroasă. Pe coridor era o liniște acută, de parcă aș fi fost
singură cazată la acel nivel. Începeam să mă simț singură și
vinovată că am acceptat această călătorie până când am ajuns la o
intersecție de holuri și l-am găsit pe El.
-Hei, bună! Scuză-mă că te întreb, ai putea să îmi spui, te
rog, dacă e deschis restaurantul?
A fost prima întrebare care mi-a venit în cap, la o
întâlnire așa bruscă, cred că era din cauza că nu mai mâncasem
nimic de jumătate de zi.
-Hehe! Caut și eu același lucru: am fost întâmpinat de o
doamnă cam afurisită ce nu a vrut să vorbească prea mult cu
mine și, din păcate, trebuie să îmi fac singurul turul vasului.
Scoțând un surâs evident, îi răspund:
-Ce situație asemănătoare!
-Vrei să mergem împreună, să ne dăm seamă ce se
petrece aici?
Roșind în colțul obrajilor, accept propunerea și pornim
tăcuți spre holul central. El era, probabil, cu doi- trei ani mai mare
că mine și studia cu siguranță în altă parte, căci nu îl mai văzusem
niciodată până atunci. Era posesorul celor mai frumoși ochi și
răspunsurile sale monosilabice mă făceau să doresc să știu și mai
multe despre el.
-Ești venită aici să te relaxezi?
-Păi..se poate spune și așa. Am fost aleasă printr-un
program școlar să iau parte la o Aventură pe mare; când mă întorc
va trebui să povestesc tot ce am făcut, iar mai apoi se va scrie un
articol despre asta în revistă școlii. Tu de ce ești aici?
21
- Eu sunt un pasionat de aventură. Îmi place să călătoresc
și am zis să nu ratez ocazia de a face o călătorie pe mare.
Deja îmi plăcea din ce în ce mai mult de el. Avea un spirit
așa înflăcărat. Știam că dacă o să îmi petrec mai mult timp cu el o
să am ce povesti când mă voi întoarce.
Mi-am petrecut mult timp cu el: era un aventurier
desăvârșit. Am început să ne cunoaștem din ce în ce mai bine și
așa am deslușit misterele BĂRBATULUI PLIN DE
ANDRENALINĂ. Mă întrecea în vârstă cu cinci ani.
Surprinzător. Puteam să jur că prin modul în care acționă era doar
un puștan. Din ce se putea observă, cunoscându-l mai bine, acest
bărbat-andrenalină era o sinteză a tot. Iubea jazz-ul căci într-o
seară îmi spuse: “Clavecinul este un instrument undefined
spiritului, pianul un instrument al sufletului dar toți uită de
trompetă-liantul dintre cele două sau chiar mai mult: un simbolul
al jazz-ului și un instrument al vieții însăși”. Iubea și fotbalul. Țin
minte că două ore mi-a vorbit despre cum fotbalul unește lumea.
“Ce alt lucru, din undefined lume, îi mai poate uni pe Fidel
Castro, Osama Bin Laden și Elizabeta a II-a, toți cei care sunt fani
declarați aceleași echipe de fotbal, ei împărtășind aceleași
sentimente de tristețe la înfrângerile și de bucurie la victoriile
tunarilor”. Îi plăcea într-un mod ciudat să citească: nu avea
răbdare să termine niciodată o carte pentru că de fiecare dată
dorea să își facă singur finalul, cu propria poveste, dorea să îi
adauge un strop de andrenalina. Îmi amintesc când spunea că de
la ruși vine cartea și îmi înșiră zeci de nume: “Crimă și
pedeapsa”, “Anna Karenina”, “Amintiri din casa mortilor”,
“Frații Karamazov” . Era un geniu al vieții, îl considerăm perfect
pentru că aveam ce învața de la el, era ca o portavoce pentru mine
și de fiecare dată mă făcea să mă simt fericită în prezența lui. (…)
22
Eternul indrăgostit
Prietenul meu cel mai bun trecea iarăși printr-o etapă
cumplită pentru el: o nouă despărțire. Uram când se întâmpla asta
pentru că începea să mi se plângă despre nefericirea și
dezamăgirile lui în dragoste (de parcă eu eram cea mai
experimentată în ale dragostei). Îl văd că se apropie trist de mine.
Cu câteva minute înainte mă sunase să îmi spună dacă am timp să
mă văd cu el pentru a stă de vorbă , iar eu, fiind îngrijorata, am
acceptat. Nu am apucat să îi zic >Bună< când deodată intervine:
-O știi pe Magda? Văi ce buze dulci avea, m-a părăsit și
eu sunt încă atât de îndrăgostit de ea!
Deja știam că nu am cale de scăpare și că trebuie să îi
ascult oful.
-Haide, lasă! O să fie bine, nu-ți face griji!
-Cum să nu îmi griji când o iubesc așa mult. Pentru mine
ea înseamnă totul. Iti mai amintești atunci când am dus-o la
carnaval? Doamne, ce fericită era! Aș da ani din viață să îi revăd
acel zâmbet.
Mă gândeam că adolescenții sunt atât de penibili.
Învăluiți în atâtea sentimente şi acum chiar și cel mai bun prieten
al meu un ETERN ÎNDRĂGOSTIT. Nu aveam drept de a vorbi
în numele iubirii, dar această situație mi se părea de-a dreptul
bolnăvicioasă. Magda era doar o copilă pe care o cunoștea de trei
săptămâni. Știam că va trece repede peste această etapă și,
totodată, știam că va da în curând de alta asemănătoare pentru că
așa este el, un băiat lovit prea des de Cupidon. Eternul
îndrăgostit-cel care pune ființa iubită în centrul tuturor acțiunilor
sale. Acești etern îndrăgostiți sunt ca o pasăre ce se adăpa din
Râul Cunoașterii, căutând mereu sentimente și emoții. Sunt cei
care culeg întotdeauna momente plăcute alături de persoană iubită
și devorează orice clipă petrecută cu această.
23
În sinea mea nu știam prea multe despre bărbați și băieți
ci doar aveam presupuneri și memorii păstrate de pe vremea când
prietenele mele obișnuiau să îmi povestească despre relațiile lor.
Știam că “Bărbatul este plasat acolo unde se sfârșește pământul,
femeia acolo unde începe cerul.” și asta mă făcea să cred că
diferență de feminin și masculin e un CONTRAST tare, orbitor.
După care am continuat cu femeia...
Femeia reprezintă sexul feminin al speciei umane. Aceasta e
cea care aduce cu ea trăsăturile puritătii, ale gingăsiei si iubirii.
Unicitatea femeii este un paradox al lumii vii, aceasta purtând de
fiecare dată trăsături diferite, la fel de năucitoare precum glasul
sirenelor.
Aici aveam sute de tipologii de inşirat căci numai eu
ascundeam in mine câteva zeci...
BUJOR STEFANA, clasa a VII-a
Şcoala Gimnazială „Miron Costin”, Bacău
O, dragoste ce sacrificiu ceri...
Vino! Dar lasă-mă să plec...
Prinde-mă din adierea vântului ce-l vestesc,
Dar după, dă-mi drumul pe-al apei luciu să plutesc
Caută-mă printre flori albe de mai, ce frumos îţi şoptesc,
Iar de mă găseşti,
Dă-mi voie, împreună cu frunzele, să mă vestejesc...
Urmăreşte-mă printre stelele din noapte,
Iar de mă priveşti
Minte şi spune că nu mă găseşti,
Căci de m-ai găsi, ai veni
Şi te-aş ruga să pleci.
Răpeşte-mă din noapte, din liniştea fără de şoapte,
24
Dar apoi adu-mă-n al viitorului trecut, predă-te.
Lasă-mi dragostea ta în dar, ca amintire,
De mă vezi în spatele tău, în genunchi, fără suflare,
Doar pleacă şi caută spre a ta salvare !
Te rog pleacă, nu veni la mine, găseşte alt drum,
Căci dragostea mea se naşte şi piere din scrum.
Nici eu nu rămân, sunt pieirii sortită
A nopţii sacrificiu, eu, floarea ta preaiubită...
BURUIANĂ DIANA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Direcții
Dintotdeauna lumea a fost organizată în două emisfere, în
două puncte de concentrare. Această împărțire a depășit orice
graniță a comunului, devenind atât de firească încât nici unul
dintre noi nu poate concepe o altfel de orânduire…precum nici o
lipsă a uneia. În același fel s-a întâmplat și cu criteriile pe baza
cărora întreaga existență și întregul univers a căpătat forma sa
actuală. Nu se cunoaște nici baza de la care a luat naștere, nici
punctul terminus al acesteia. Totuși ea există și ne conduce
viețile, fie că suntem organisme unicelulare, păsări, sau oameni.
Asta se întâmplă deoarece acțiunile, gândurile ori sentimentele
noastre se ghidează fără drept de apel după acest fel de a fi, așa
cum l-am putea chiar denumi datorită naturaleții sale izbitoare.
Dar despre ce principiu este vorba de fapt ?
Opusul, contradicția, contrariul și constrastul… perechile
antonimice plasate pe o balanță: la un capăt al lumii ceva-ul și
dincolo, altceva-ul. Dar nu un altceva întâmplător ci, mai
important, acel ceva ce contravine în totalitate primei variabile.
Este vorba de cei doi poli, care se găsesc la capete opuse și care,
25
practic, nu se vor întâlni niciodată. Dar tendința lor este cu totul
alta…și anume, este vorba de o agonisire, de o atracție menită să
stea drept temelie principiilor fizicii: aceștia se vor căuta la
nesfârșit, spre a ajunge la un contact care va genera în final ceva
cu totul nou, unic și nemaintâlnit. Firește, acest principiu este
universal valabil pentru Soare și Lună, Yin și Yang, alb și negru,
iubire și ură sau pentru bine și rău.
Modul de funcționare al acestuia își are originile în Geneză,
constituind și motivul pentru care comportamentele specifice lui
au devenit atât de firești. Stă în natura noastră, a tuturor, fie dintr-
un instinct de conservare, fie dintr-o dorință de a ne depăși
condiția nefericită, să alegem. Totul ține de aceste alegeri, făcute
aproape inconștient: să lăudăm binele și să blamăm răul, să
căutăm iubirea pentru a nu cădea pradă suferinței, să ne îndreptăm
spre lumină pentru a nu fi sclavi ai întunericului… Însă, această
orânduire se instituie de la sine, omul fiind doar cel ce duce la
bun sfârșit acțiuni acceptate și potrivite acesteia.
Se trasează o linie imaginară ale cărei granițe nu pot fi
contestate și a cărei intensitate devine atât de puternică încât se va
transforma într-o luptă, într-o goană nesfârșită spre aceste valori
aflate de partea însorită a hotarului, aviditatea ce zace în noi
devenindu-ne astfel forța guvernatoare, ce va provoca nimic
altceva decât agonie. Însă ce s-ar întâmpla dacă cele două valori
s-ar contopi…? S-ar anula reciproc?! Ar avea loc un fel de
coeziune, o ciocnire de vectori opuși care să conducă la o
apocalipsă în plan moral și ideatic…?
Haosul, confuzia, rătăcirea și delirul…efecte ale lipsei
unei asemenea ordini. Sau, în cel mai fericit caz, universul ar
deveni o masă amorfă, searbădă, neutră și gri în care organismele
și-ar duce o existență îndoielnică, s-ar târî de nicăieri și s-ar
îndrepta spre niciunde într-o pasivitate aproape de moarte…sau,
cel puțin, îndepărtați pe cât posibil de tot ceea ce înseamnă viață.
26
CĂCIULĂ JENY GEORGIANA, clasa a XI-a
Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, Ialomița
Balet existențial Nu te poți numi istoric dacă nu cunoști trecutul, la fel
cum nu ești om până nu îți înțelegi mugurii vieții. Istoricul
studiază cărți. Eu explic amintiri, le citez, le folosesc în prezent,
iar acestea definesc evenimentul istoric ce se desprinde de pe
buze ca o metaforă proastă. Nu cădem în focul ce ne arde
existența până nu ajungem în fața tribunalului numit conștiință.
Doar cei ce nu o folosesc o transferă netedă în edenul existenței.
Prologul meu s-a format în uterul inițierii omului în moarte. M-
am născut în focarul viselor, în caverna gândurilor. Poate de aceea
sufletul mi s-a îmbogățit cu abilitatea de a fabrica dezamăgiri. Am
căpătat mâini cu care mă prindeam de rai și am trăit copilăria
istoriei. Eram doar o pată de angelic supusă unui chin în
pledoarie. Solventul timpului a dizolvat fabula în care nu mai cred
și mi-a oferit o îmbrățișare agasată de conștiință și concepție. M-
am afundat ca o pradă zbătându-se în baletul mecanic, depășind
religia infantilă ca un amestec de lume și mitologie. Somnul
rațiunii s-a sfârșit odată cu emanarea senzațiilor.
Mă plimb, ca toți ceilalți pe o stradă înfundată. Vocile difuze
ale cerșetorilor de existență mă îndeamnă să mă alătur lor. În
umbră, un biet actor împănat se agită pe scenă. Pentru mine,
strada este un ospăț cu idei amputate de realitate. Mă târăsc infirm
precum o părere până la capătul străzii. Nu încerc să îmi cumpăr
un picior de plastic de care să mă ajut. Dansez în acest balet
existențial, mă supun unei arte călcate în picioare, ca unei datorii.
Poate că am văzut hora interzisă care m-a condus spre un stadiu
crepuscular al voinței. Poezia piciorului mi-a poruncit să mă
îndrum după o hologramă spirituală. Am reușit să trăiesc o fizică
înfrumusețată de poezia ocultă a puterilor sufletești. Baletul
27
mecanic de la început mi-a devenit o artă educată a propriului
corp, ghidat de acțiuni individuale. M-am inițiat într-un balet de
păpădie, care așteaptă să își scuture materia uscată. Pe o muzică
andante, fericirile mele pierdute dansează un balet exasperat, iar
eu îmi potrivesc pașii. Încep un dans convulsiv, cu mișcări
întortocheate și răsuciri bulversante. Sunt într-o permanentă
mișcare, absorbită de luptă. Asemenea mie, celelalte jucării
mecanice sunt mișcate de același regizor anonim, demiurg al
gândirii soldățeilor cu minți de plumb. Majoritatea păpușilor de
lut dansează în pereche. Eu dansez cu gândurile mele un balet în
mocirlă, frământând în picioare propriul pământ.
Existența este un ansamblu de poante și ritm alert care le face
să se agite și să regrete. Ce priveliște frigidă, plină de grație
trebuie să admire regizorul! Pământ răsucit care se grăbește să
termine dansul, fiind aplaudat pentru rolul principal, ori ieșind
umilit. Dansatori de umplutură care își zdrobesc degetele
picioarelor până la descărnare, restul câștigând admirația
aprigului conducător de conștiințe nude. Pirueta mea izolată va
săpa în pământ gheena patimilor, un tunel spre cunoaștere și o
groapă în care să mă adâncesc atunci când mă voi confunda cu
ramolirea.
CĂLINESCU LAVINIA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria
Lumină a lumii
Să cred în asta? În ce?! În ceva ce nu pot vedea?! Nu pot
să fac asta… Şi parcă nici nu pot să mă las pradă gândului că
deja nu mai e nimic de făcut… că sunt pierdută... “ Pierdută ”?!
Ăsta e cuvântul potrivit? Sau “captivă”?! “Captivă” între viaţă şi
moarte, între real şi imaginar, între existenţă şi amintire…
28
Am pătruns într-o lume a tăcerii, a umbrelor, a lucrurilor
efemere în ziua în care şeful meu m-a trimis să fac un reportaj
despre “Separarea puterilor în stat şi drepturile omului”. Ziua
aceea a avut un puternic impact asupra existenţei mele întunecate,
lipsite de puterea ameţitoare a iubirii, privată de suava mângâiere
a sufletului renăscut...
-Mamă! Mamă! Ai promis că azi mă duci în parc! Le-am
spus şi prietenilor mei că azi vin şi eu cu mama şi că voi putea să
le demonstrez cât de distractivă e! Vor fi cu toţii acolo...cu
mamele lor... mi-a spus Andrei, copilaşul meu mult iubit, cu
ochii înlăcrimaţi.
-Ştiu, scumpule, ştiu! Dar, ţi-am spus, s-a ivit o
oportunitate pe care o aştept de mult timp şi nu cred că se vor mai
ivi astfel de şanse în viaţa noastră… E o ştire ce va fi foarte bine
plătită dacă iese bine şi avem mare nevoie de banii ăştia pentru a
ne plăti chiria… O să te ducă bunica în parc azi… Eu trebuie să…
Drumul de-acasă până la Parlament nu mi-l mai amintesc
foarte bine căci fiinţa mea nu era acolo, în maşină, ci în parc cu
băieţelul meu de numai 7 ani şi jumătate, ce mă aştepta să-i
împărtăşesc fericirea, durerea, entuziasmul şi ciudăţenia jocurilor
copilăriei pe care el le descoperea împreună cu prietenii săi de la
locul de joacă… (…)
-Am ajuns! Lia, mi-a spus Radu, colegul meu care mă
adusese cu maşina până la locul unde trebuia să iau acel interviu.
Asta e marea ta oportunitate să dovedeşti ce poţi în calitate de
jurnalist! Să nu ne dezamăgeşti! Apropo, am primit un mesaj din
partea redactorului- şef, în care sunt anunţat că mă voi duce eu să
fac ştirea despre drepurile omului şi pe tine te trimit să vorbeşti
cu Preşedintele, din moment ce tot se află aici… mi-a spus el, cu
subînţeles.
29
Parcul se întindea în faţa mea, lăsând o dâră de sunete de
copii să îmi cuprindă urechile… M-am dat jos din maşină. Ne
vedem mâine la muncă. Pa!
- Prefer “Pe mai târziu…!” mi-a spus el în timp ce
traversam strada cu ochii aţintiţi asupra comorii mele... Ai grijă
cum traversezi… Lia…. Liaaaaaaa!!!!!!!
De atunci sunt aşa… aud, simt, miros, dar nu pot să
reacţionez, să ripostez în faţa situaţiei… Sunt pe marginea
drumului dintre viaţă şi moarte, pe marginea unei prăpăstii de
unde nu pot evada! Aş vrea să mă ridic de aici, să fug, să ţip, să
urlu în urechile celor dragi, să le spun cât de mult îi iubesc şi cât
îmi lipsesc, şi că îi aud… Le aud plânsetele, le aud vorbele, îi aud
cum mă imploră să mă trezesc, să mă întorc la ei… Sunt pur şi
simplu paralizată, îngheţată, terifiată! Mă aflu pe un tărâm străin,
mă doare fiecare atingere plină de durere a prietenilor, a colegilor,
a rudelor. Eu îi simt, dar sunt silită să suport chinul tăcerii, al
imobilizării, silită, obligată să nu mă pot apăra în faţa morţii! Ce
să fac? Să încerc imposibilul?!! Să îi cer Divinităţii să mă ajute?!!
Cum?? Dacă eu nici măcar nu cred în Ea? Nu crezusem niciodată
şi nici nu aveam de ce! Starea mea de comă se prelungise de la
trei zile la o săptămână, o saptămână în care mă uitam obsesiv la
trupul meu plin de răni, îngheţat pe patul de spital, o săptămână în
care mă tot plimbam prin locurile, care odinioară obişnuiau să mă
facă fericită, acum doar mă aduceau într-o depresie profundă, o
săptămână în care îi vedeam pe toţi cei dragi continundu-şi vieţile
umbrite de amintirea existenţei mele…
-Da, am înţeles, domnule doctor... copilul vrea să-şi vadă
mama. Ştiu, ştiu că are nevoie de odihnă, dar nu a mai văzut-o de
o săptămână şi... da vom avea grijă... Hai, Andrei, du-te în salon!
„ Vocile lor!!... Puiule!.... mamă!! Vă aud! Sunt în salon!! Nu
sunt moartă!!”
-Bine, buni, dar să te grăbeşti! Andrei a intrat în salon, în
timp ce mama a rămas cu doctorul pe coridorul spitalului.
30
-... Acum, domnule doctor, că am rămas în particular...
Nu, nu ştiu cum să vă întreb... dar.... se va mai trezi?
-Sunt şanse destul de puţine... Doamnă, nu o să vă mint în
niciun fel. A trecut destul de mult timp şi doamna nu reacţionează
sub nicio formă... V-am spus că trebuie să aşteptaţi, dar aşteptarea
asta s-a prelungit prea mult. Nu dă niciun semn că ar exista vreo
posibilitate să-şi revină.
- Dar mai este timp... vreau să spun...
Am ieşit pe coridor„Normal că mai este timp, mamă! Nici
nu am simţit când a trecut săptămâna asta! Va mai trece încă una
şi încă una şi...”
-Mă tem că dacă nu se va trezi până sâmbătă, adică peste
trei zile, va trebui să o deconectăm de la aparate... Dacă sunteţi
dumneavoastră de acord, bineînţeles...
„Oh, nu, nu ,nu, nu, vă rog, nu!!Mamă! Nu plânge! Mă
voi trezi... sper!”(…)
O lumină puternică mă învăluie cu repeziciune. La
început mă împotrivesc, apoi nu mai simt nimic... Nici durere,
nici teamă, nici frică, nici tristeţe. Încerc să parcurg drumul de la
patul, în care zăceam imobilizată, până la fereastra de unde
pornea lumina ce mă facea să mă simt fericită, iubită şi protejată...
Sunetul asurzitor al aparatelor, acompaniat de ţipete asurzitoare,
mă însoţeau, făcându-mă să tremur...” Domnule doctor!!!!!!!!!!!!
Ajutoooooor!!!! Cinevaaa!!”, urletul plin de durere al mamei mă
făcu să mă cutremur pentru o clipă „Daţi-vă într-o parte! Vom
încerca să o resuscităm!!!” L-am auzit pe doctor cum striga în
salon... Dar era prea târziu. Plecam... Mă despărţeam complet de
amintiri, de latura pământeană a fiinţei mele, trupul... Am
străbătut lumina până ce sunetele din jurul meu s-au înnăbuşit
complet şi am ajuns...
-Bine ai venit, Lia! Bine ai venit în Rai! mi-a spus o voce
necunoscută, venită de nicăieri.
31
„ Ce?! În Rai?!! IMPOSIBIL! Nu pot să fiu aici! Asta
înseamnă că sunt, că sunt... că sunt...”
-Moartă?... nu chiar... Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce
crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.
„Ce vrei să spui cu asta?! Despre ce tot vorbeşti?! Cine
eşti ? Şi de ce nu te pot vedea?!!!!” am întrebat revoltată, dar
liniştită.
-Ştii deja cine sunt! Nu Mă poţi vedea pentru că te
îndoieşti încă de existenţa Mea..., dar ştii că Mă ai în tine! Sunt
Lumină şi Dragoste, Curaj şi Credinţă!
„Vrei să spui că eşti... Iisus Hristos!!! Oh, serios? Şi chiar
vrei să te cred?!” Am spus pe un ton ironic.
-Tocmai atitudinea asta te-a adus aici... a spus El, râzând.
Ferice de cei ce au crezut fără să vadă! A rostit acest lucru, apoi
mi s-a arătat.
„Doamne! Chiar Tu Eşti! Dar nu înţeleg... De ce m-ai
adus aici? De ce nu m-ai salvat de la moarte; dacă iubirea Lui
Dumnezeu pentru oameni este chiar atât de mare, de ce nu m-ai
protejat?! De ce nu mi-ai demonstrat până acum că exişti? De ce
Ţi-ai ascuns faţa de mine?!”
-De iubirea Lui Dumnezeu nimic nu te poate scăpa,
nicăieri nu te poţi ascunde de ea. Evident, tu te poţi refugia în
păcatul tău, te poţi închide în bucuriile şi durerile, în satisfacţiile
sau decepţiile, în izbânzile sau credinţele tale, dar la poarta
acestei închisori este mereu prezentă iubirea Lui Dumnezeu şi
mereu bate, cu dumnezeiasca sa răbdare, degetul ei de lumină. Nu
M-am ascuns de tine, ci tu nu M-ai zărit dincolo de norul tău de
necredinţă, ţi-ai închis ochii sufletului şi te-ai lăsat pradă îndoielii.
Mi-a spus, mângâindu-mă duios. Ochii mi s-au umplut de lacrimi
de bucurie şi de regret. (…)
M-am trezit pe patul rece de spital cu mama şi copilaşul
meu strângându-mă în braţe.
32
33
CHELARU VLAD-FLORIN, clasa a IX-a
Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău
Haos?
În jurul nostru este un haos continuu.
Lumea este rapidă.
Mașinile trec pe lângă noi în viteză
Și totul este amețitor.
Așa pare privind totul din exterior.
Lumea noastră este un haos.
Sistemul Solar, cu mii și mii de asteroizi
Este un haos,
Tot Universul e un haos.
Și dacă stăm și ne uităm,
Am putea ordona ceva din acest haos?
Eu zic că da.
Pictăm pe străzi linii albe
Pe care le respectăm.
Dăm străzilor nume și blocurilor numere
Ca să le găsim.
Și desenăm planete cărora le dăm nume.
Le punem pe hârtie.
Le urmărim traseul.
Tragem linii.
Mintea umană este un lucru minunat
Dacă reușește să vadă scheme.
Dacă reușește să descopere ordinea
Dintr-o aparentă dezordine.
34
CIOBANAŞU IONELA, clasa a XI-a
Colegiul Tehnic „Dimitrie Ghica”, Comănesti
Strigăt
Stropi de ploaie violenţi se izbesc de-asfaltul rece
Parc-ar vrea ei să patrundă în structura de metal,
Dar zdrobiţi de oameni duri, unul poate, doi din zece
Prinşi afară-n strada casei, ori mergând la vreun local.
Spuneţi voi, maşini deştepte,care-i rostul vieţii voastre?
Dacă-n spatele-avuţiei, a obsesiei morbide,
Stau păduri, păşuni distruse, arborii cu frunze-albastre
Într-o lume unde totul, chiar şi apele-s acide.
Ce vă pasă vouă, voi, stăpâni mişei, păgâni?
Dominaţi de vină, cu conştiinţe încărcate,
Aţi uitat miros de flori, n-auziţi un glas bătrân:
Strigătul de ajutor al naturii disperate.
CIURLICĂ ȘTEFANIA GEORGIANA, clasa a XI-a
Colegiul „Dimitrie Ghika”, Comănesti
Fețele Lumii…
În zadar stau cu trupul întins pe un petic de iarba grasă,
așteptând să simt cu extaz lacrimile limpezi ale plumburiilor nori.
Nimic verosimil în jur. Singura suflare iluzorie ce îmi inspiră
temătoarea viață este adierea vântului. Numai ea animă din când
în când plantele ostenite, ca într-un tablou ilustru. Natura mea a
rămas încă vie. Nu a secat nici izvorul tremurând al sufletului său.
În brațele naturii trăiesc parcă o secundă de împlinire ruptă din
visul cenușiu al prezentului.
35
Încerc o contraofensivă asupra lumii aspru tehnologizate.
Ochii sufletului caută în zadar bucuria zilei de ieri. Încetez să sper
la viitorul lipsit de robotizare. Am uitat cu toții cine suntem și
care este menirea noastră în univers. În Geneză, Dumnezeu a
făurit sufletul… sacrul și profanul. Cu privirea pe aceste rânduri,
cu lumina stinsă, învăluită de mister, cu fereastra pe care veșnic o
ascund perdelele, analizez trupurile fără odihnă ce mișcă
necontenit în fabrica rigidului prezent, din care aplicația numita
„Suflet” a fost ștearsă definitiv.
Mă întreb, oare mai cunoaște pământul vreun suflet
rătăcit printre ruine ? Există trupuri păzite de fortărețe ce se opun
încă procesului de robotizare ? Crezi că mai luminează soarele
inimi care trăiesc cu patimă și dor fiecare clipă, dăruindu-se
destinului imprevizibil ? Tu crezi ? Stelele sunt făurite în mâinile
mele ? Ploaia se naște din lacrimi? În afară de acest soare,
nimeni și nimic nu moare ?…
Universul ești tu! Rupe lanțurile și descuie cu armonia
sufletului și cel mai de temut lacăt. Ține minte! Cheia vestită este
dragostea nemărginită.
Temătoare în privința propriei ființe, ori mai degrabă a
propriului destin, trăiesc într-o continuă renaștere. Nesfârșită este
călătoria dintre lumi. Dorm cu frica de a nu cădea pradă realității
rigide, construită din materiale dure, și oamenilor injectați cu
patima rutinei. Sufletul a fost capturat și ascuns cu meticulozitate
sub invizibile pânze de păianjen.
Un contrast apăsător mă desparte de liniștea trecutului.
Acum, trăind înlănțuită în acest aspru ceas, am uitat cu totul cum
e să simți fiori de iubire. Nu cred că aș mai avea sensibilitatea de
a distinge mângâierea unei frunze timpurii de atingerea blândă și
ușoară a lui. Cu certitudine, sentimentele mi-au fost scrise cu
cerneală de lacrimi și dor. Le-am trăit intens în intimitatea
sufletului. Pe atunci, simțeam învăluirea primăverii în arta-i
renascentistă. Picta în dansu-i feminin, atât de fragil, gândurile
36
așternute de ani și ani în jurnalul meu sacru. Până și mărgăritarele
de apă pură ofereau un suflu nou pasiunii, armonizată cu
efemeritatea ființei. Când cerul se dezmorțea, deschideam ochii
doar pentru a-i vedea chipul, pentru a-mi oferi priveliștea atent
zugrăvită de prezent: trupul meu ancorat în brațele lui protectoare.
Parfumul dimineții mă revigora complet, prospețimea se
instaura subtil în camera noastră. Oh! Liliacul ce străjuia fereastra
ne îmbăta deopotrivă cu mireasma-i dulce și se asorta atât de bine
cu așternuturile din dormitor. Nu puteam concepe că există ceva
mai frumos. Nu voiam să cred că cineva poate fi mai fericit. A
fost momentul perfect când sufletul a prins aripi angelice și s-a
înălțat atingând extazul.
Contrastele armonioase coborau pentru a da sens
dragostei noastre.
Când m-am trezit, câteva luni mai târziu, m-am izbit acut
de prezent. Vremea era în ton cu el. O furtună teribilă îmi ataca
retrasul adăpost. Stropii de ploaie biciuiau cu cruzime pământul
pe care îl simțeam fugind de sub picioare… am realizat absența
lui. Unde să plece în miez de noapte ? Apoi, biletul aflat sub
lumânarea de pe măsuță, stropii de ceară… zbuciumul lăuntric…
L-am rupt aproape în graba de a citi:
“Mulțumesc pentru trecutul pe care l-ai făcut cu adevărat
frumos…
am descoperit sensibilitatea sufletului tău prezent.
Acum m-am înrolat în misiunea:
„Dacă ai făcut din trecut poveste,
Fă și din viitor poezie!”
37
CLONDIR ADELINA GABRIELA, clasa a XII-a
Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Călăraşi
călătorie spre miezul iernii
la prologue.
de pe-atunci mă ascundeam în umbra ta
şi încercam s-o ţin cât mai strâns în braţe
l'introduction.
când am plecat de-acasă aveam unghii lungi, pictate cu
marea albă şi pescăruşii albaştri
le foloseam drept cuier dacă voiam să fiu puloverul
care-ţi ţinea de cald;
l'intrigue.
ce n-am înţeles eu probabil niciodată
e că vara nu ai nevoie de un pulover
la table des matières.
1. fragmente de luni adunate-n kilometri merşi
2. prin noapte prin ceaţă prin bălţi de soare
3. cuvintele care ne-au căzut din gură
// au fost împărţite zilelor mâzgălite în calendar
*sau pierdute uneori pe drumul de întoarcere, cum îşi pierd
copacii frunzele1 //
4. ne-au lăsat muţi până când pavelele au început să se
decoloreze în griuri şterse, iernatice
5. şi să se crape de la jumătate, cerşind despărţirea paşilor noştri
6. până când
la grande finale.
am rămas fără paşi
în mijlocul iernii
______________________________________________ 1 frunzele se lipesc la loc cum şi cuvintele formează fraze dar nu
va semăna niciodată cu întregul de la începutul poveştii noastre
38
COMANDARU ANDREEA, clasa a VII-a
Şcoala Gimnazială „Mihai David”, Negresti/ Vaslui
Visul
Încerc să pictez un buchet de flori în culori aprinse de
galben şi portocaliu.
- Oh, iarăşi am stat să pictez până la miezul nopții…şi
oricum degeaba fac asta. Nimeni nu îmi va cumpăra niciodată
lucrările! Sunt un artist neînţeles şi un romantic incurabil!
Rătăceam ca în fiecare seară prin atelierul meu de pictură
, care e şi totodată casa în care locuiesc. Dorm pe o canapea uzată
de vreo 4 ani. La 18 ani le-am spus alor mei că vreau să urmez
calea artei, dar nu mi-au acceptat dorința . Au fost atât de
deprimați, deoarece eu tot insistam mereu acest lucru.
Într-o zi, tata s-a enervat așa de tare încât mi-a dat acest
atelier în care să locuiesc
şi să lucrez. Țin minte
acel moment când m-a
privit cu duritate de
parcă nu aş fi fost fiul
lui, spunându-mi:
"- Când vei reuşi
să ajungi să îți cumperi o
pâine de pe urma
impertinenţei tale, atunci
să vii înapoi la mine !"
Aceste cuvinte
mi-au făcut inima bucăţi,
dar nu am avut de ales..
Asta a fost calea pe care
am ales-o … Acum iată-
mă ! Am 19 ani şi stau
39
de 4 ani pe același scaun, cu aceeași pensulă şi cu aceeași tăbliţă
de culori în mână, încercând să realizez un vis care începe uşor-
ușor să se spulbere. Încă mă simt îndurerat din acea zi, dar nu am
renunțat a crede în visul meu şi nici nu o voi face.
Era timpul de culcare, dar mai aveam doar puţin de
conturat petalele florilor uscate în nuanțe de un albastru-maroniu.
Când am privit tabloul cu atenție am putut observa imaginea
creată... O viață pustie…Îmi descria perfect destinul . Prin miile
de nuanțe puteam distinge o întreaga lume de cuvinte încâlcite
presărate cu lacrimi sărate.
-Nimic nu va mai fi la fel ..., spun eu cu voce tare şi
punându-mi palma mâinii stângi la piept, simțeam cum inima îmi
bate din ce în ce mai tare, răstălmăcind amintiri irosite în
vâltoarea vieţii. Mintea mea străbătea alte drumuri, căi pietruite
de inimă. Prea puțin timp pentru a crea atâtea opere, dar prea mult
timp de când aștept să se schimbe ceva.
M-am ridicat de pe scaunul ponosit, ducându-mă în faţa
unei mici oglinzi din lateralul camerei. Am privit doar umbra
tristeții mele…un chip răvăşit de timp, ochii trişti, lăsați în ceaţă
de atâta amar de vreme, iar părul neîngrijit făcea ca buclele ce
rămăseseră, să tresară în toate direcțiile la fiecare pas.
Singurătatea şi-a pus amprenta peste tot. Mi-am privit
atelierul de la un capăt la altul, zicând:
-De ce nimănui nu-i pasă?
Totul era răvăşit. Câteva pânze prost concepute stăteau
împrăştiate într-un colţ, iar cel de-al doilea șevalet uitat pe un raft
prăfuit îşi aştepta stăpânul. Decorul părea a fi un ansamblu de
infinităţi oarbe ce îmi lăsau doar o colbă adâncă de praf, invadând
chiar şi sufletul meu. Prin fereastra deschisă vântul îmi şoptea ,
dându-mi un semn, că privirea mea era una neînțeleasă şi
înceţoşată. Ochii mei sunt obosiţi de atâta speranță, iar buzele
mele s-au uscat de la atâtea vorbe spuse în orele când mă
simțeam pierdut.
40
Câteodată mă întreb daca merită să mai încerc iar şi iar, şi
nimănui să nu-i pese.
Oh, atâtea vorbe şi gânduri neînțelese şi neauzite. Uitasem
complet că venise vremea de odihnă. Nu puteam dormi.
Mi-am continuat treaba, chiar dacă oboseala mi-a invadat
deja tot trupul. Puteam zări stelele care îmi luminau faţa palidă
printre jaluzelele vechi şi ponosite.
Am deschis geamul prăfuit, iar negura blândă şi stranie a
nopţii m-a învăluit. Aerul rece împânzea visele spulberate din
toate colţurile lumii.
Gândurile îmi stăpâneau fiinţa. Visul meu părea din ce în
ce mai mult o simplă dramă trăită într-o copilărie anostă şi secată
de orice gând bun sau dragoste părintească. Simțeam o durere ce-
mi inunda ochii mei albaștri.
Vântul călător mi-a alungat pe moment grijile. Am închis
fereastra cu o durere în suflet, îndreptându-mă spre așa-zisul meu
pat, urându-mi „Noapte bună”, convins fiind că, într-o zi, o
minune va apărea şi în calea vieții mele.
COMANDATU CLEMENTINA, clasa a VII-a
Şcoala Gimnazială „Mihai David”, Negresti/ Vaslui
Pictorul orb
E întuneric. Aprind lumina, dar tot întuneric este. Trăiesc
într-o lume pe care n-o pot privi, dar mai ales, nu pot vedea locul
unde sufletul meu prinde aripi şi zboară către nesfârșit….marea.
Marea este locul unde mă regăsesc, unde o zi se naște , iar
cealaltă se stinge, unde o stea răsare, aruncându-se apoi în
adâncul mării. Este poezia îngânata de un artist, dându-i glas
şoptit. Este singurul loc pe care îl pot simţi cu adevărat.
Trăiesc într-un apartament. Aici mă regăsesc. Nu sunt
singur. Sunt cu pensulele , vopseaua şi bucăţile de pânză pe care
41
îmi aştern toate sentimentele în culori, dar care nu am
avutniciodată ocazia să le vad, să le percep viaţa.
Liniștea profundă mă invită la odihnă. S-a făcut seară.
Oare este exact așa cum mi-o imaginez eu? Stelele dansează
veşnicul vals pe nesfârșitul cer? Luna e la fel de strălucitoare pe
cât o percep cu ochii minţii?
-Ultimele știri sunt cuprinse în ziarele de azi! Cumpărați,
cumpărați!
În fiecare dimineață mă trezesc cu glasul răgușit al
bătrânului care vinde ziare. El mă anunţă precum o alarmă
ceasului că soarele a răsărit, iar o noua zi stă gata să înceapă. Un
fior mă cuprinde. Ce se întâmplă ? Un nou sentiment, o nouă
idee? Îmi caut pensulele şi încep să descriu pe hârtie acel
sentiment. O emoţie pe care am mai trăit-o de mult timp mă
copleşeşte. S-a întâmplat când îmi cumpăram pâine de la
magazinul pe care îl frecventez des. Însă de data aceasta a fost
diferit. Femeia care mi-a întins pâinea a fost mult mai amabilă,
mult mai prietenoasa. Era nouă? Amintirile mele au fost
întrerupte de zgomotul soneriei. Cine putea fi?
-Alex! m-a luat ea şi m-a strâns la piept.
Nu mi-a luat mult timp să îmi dau seama cine era. Parfumul cu
miros de crin, părul ondulat pe care doar ea a avut noroc sa îl
aibă….. şi bucuria cu care m-a luat în braţe!
-Sara!
Plângea. Era singura mea verişoară. Era tot ce mi-a mai
rămas. Cu multă căldură i-am șters lacrimile de pe obraz. Ne-am
depărtat unul de celalalt.
-Cum de ai venit? Eşti bine? Ai tăi ce fac?
-Astea sunt ale tale? se auzi un glas din cealaltă cameră.
-Nu ești aici ? Dacă te referi la acele..
-Opere de artă! m-a întrerupt ea.
-Nu le-aş numi chiar așa, am spus eu sec.
-Alex, ești înzestrat cu un talent magnific!
42
-Nu știu daca e un talent faptul că mă descarc pe bietele
pânze..
A plecat, dar nu am fost atât de supărat pe cat mă
așteptam să fiu. Eram fericit. Mai fericit ca niciodată. A trecut o
săptămână, dar sentimentul acela ciudat nu m-a părăsit. Eram
cuprins de speranță. Mi-am luat inima în dinţi şi am coborât la
magazinul….de vise.
-Bună ziua ! O franzelă,vă rog !
-Bună ziua ! Este a doua oară pe ziua de astăzi ! De
obicei, veniți o singură dată.
M-am întors acasă cu zâmbetul pe buze. Am început să
conturez un nou tablou, dar de data aceasta am folosit acuarelele
pe care nu le-am deschis niciodată. Am deschis pe cele notate în
așa fel încât să știu care e roșu, verde, galben.... Nu le-am folosit
niciodată. Negrul şi albul au fost prietenii mei până acum. Soneria
de la uşă m-a întrerupt.
-Bună ziua! Vă numiţi..
-Alex, l-am întrerupt.
-Acest tablou va aparține ?
L-am luat în mână. Era al meu. Cel mai reușit tablou al
meu. Avea rama acoperită de pietricele, să o pot deosebi de
celelalte.
Le-am închis ușa în faţă, însă ciocănitul se auzi din nou.
-Domnule , cred că nu știți ce pierdeți daca ne închideți
uşa şi nu ne lăsaţi să va transmitem mesajul. Acest tablou a fost
publicat la un concurs şi a reuşit să câştige premiul I în valoare
de 1000$. Sunteți celebru. Tabloul este admirat pe cele mai mari
ecrane. Putem să intrăm?
Am rămas copleşit de vestea primită, deschizând ușa mai
larg în semn că pot intra.
-Pentru a putea ridica premiul, mi-a spus, trebuie să
răspundeți la câteva întrebări într-o emisiune care va fi difuzată în
direct.
43
-Îmi pare rău, am spus. Nu o voi face.
În timp ce îl conduceam la ușă, mi-am amintit de Sara. Câte
eforturi a făcut ea doar să îmi fie mie bine şi eu dau cu piciorul la
tot.
-Voi răspunde la o întrebare, i-am spus. E de ajuns?
Seara a trecut mai repede decât mă așteptam. M-am
îmbrăcat în costumul dăruit de Sara cu trei ani în urmă. Mi-am
luat ultima pânză şi am urcat într-un taxi. Mii de reporteri se aflau
lângă mine când am coborât din mașină.
-E diferit tabloul acesta de celelalte, mi-au spus. V-a făcut
ceva sa schimbaţi tehnica? Ce v-a făcut să vă schimbați? Este
vreo persoana care v-a influențat?
În gândul meu a apărut ea, Carla. Știam că dacă îi voi spune
numele, un orb neputincios ca mine nu va avea niciodată șansa să
fie înţeles de o fată ca ea, de aceea, am răspuns rece,
îndepărtându-mă de mulţime:
-Sufletul meu adânc este cununat cu toamna !
DOGARU DIANA ELENA, clasa a X-a
Colegiul National “Vasile Alecsandri”, Bacau
Apus etern
Un apus de sentimente
În culori moarte şi reci.
Îţi scriu câteva cuvinte
Şi apoi te las să pleci.
Răsărit-ai tu, de unde
Speranţă nu mai era...
Tu, doar tu puteai pătrunde
În sufletul ce suferea.
S-a lasat apus de moarte
De regret şi de iubiri...
44
Cuvinte spuse în şoapte
Lungi şi reci, în amintiri.
Sugrumată amăgire...
Trecător revin acum
Lângă dulcea amintire:
Răsărit de ultim drum...
Am apus, apus ce doare...
Sunt apus de răsărit!
Dulce răsărit de soare,
Ai apus în ce-am iubit...
DOROBANTU GABRIEL, Clasa a XI-a
Colegiul National „Matei Basarab”, Râmnicu Vâlcea
Comedia dramatică
Pe piscul adâncit în noaptea înstelată,
Sufletul cutremurat pictează cu apă și foc,
Liniștând marea tulbure ce se zbate pe tablou.
Într-un dans, șchiopând balerina se înalță către boltă.
Scena-i cerul, pământul aplaudă furtunos
Și nemărginitul dans îneacă insuccesul.
Nopți înstelate
Am pătruns fumul dens ce contura lumea.
Speranțele îmi dădeau aripi, iar nostalgiile mă doborau
Pe un tărâm poleit cu destine divine
Unde stelele îmi concepeau destinul.
45
E frig și cimentul ucide reveriile copilăriei.
Tot mai adânc sabia orașului îmi străpunge
Lumina galactică ce dăinuia în seri acide.
Acum adevarul s-a umplut de sânge...
Și înaintez prin lumina difuză ce dansează în întuneric
Trecutu-i obscur, viitorul lumină
Iar răcoarea nopții mă învelește cu plapuma stelară.
Acum nu țin cont de timp sau spațiu - visez.
Sărut acetilenic
Sunt doar un cadavru ce are nevoie de sărutul tău acetilenic.
Vreau să revenim la vita mortua pe care o aveam
Şi să îmi mă atingi sub crengile reci și negre
Pe iarba înghețată unde nu-i trup ci suflet.
Ştiai că eu şi Dumnezeu am fi putut crea din rumeguș, pădure!
Dar mereu am fost Luciferul neînţeles de poeţi.
O stea ce le arată calea spre un viitor strălucit
Și totodată un monstru al macabrului etern...
Inconștient
Tristețile adânc sapă în nămolul sufletului
Și necunoscutul împrejmuiește mintea neobosit.
Talerele înțelepciunii revendică suflarea nobiă ,
Acum când fumul acoperă arta cu rang de cheie.
Sunt doar alb și negru cusut pe un vis de mătase,
Trezit să inspir orbit cadavrul unui stih
Cobor în temnița adevarului și al minciunii
46
Unde cuile cuvântului nu străpung ci perforează.
Iar focul arde cuprinzând idolul lor de lut.
Cutia ruginită a Pandorei se deschide Universului
Între constelații, planete lumea înflorește în întuneric,
Când ea va păli o voi înlocui cu o bucată din mine.
#BigBang
În lumea abstractului, stăpânită de două forţe atotputernice,
Nemuritori, doi aştri ce luminează nimicul-
Contemplandu-l ca pe o adevărată comoară-
Emanā ură,dragoste,artă şi religie,
Puterea lor crescând;o era nouă aşteaptă să eclozeze
Un univers din materie şi antimaterie începe să nască.
Toate moleculele doresc sa se mişte brownian şi
Un soare negru coboară,o lună plină preia controlul.
Lupta cea aprigă între gemenii vieţii si morţii se dă.
Gândul e ucis de imaginaţie,lumina de întuneric,
Existând un echilibrul între cei doi poli.
Nimicul înfloreşte, cei doi se apropie tot mai mult;
47
FAZACAȘ TEODORA-OTILIA, clasa a VIII-a B
Liceul Teoretic Gătaia, Timiș
E Toamnă
Toamnă,
Tu ești anotimp milos,
Dai de toate cu folos
Ești un timp prietenos,
Uneori cam furios.
Funze-ușoare, ruginii,
Pe potecii și pe câmpii
Stau pitite, amorțite
Ca să zboare-n infinite.
S-a răcit și afară plouă,
Iarba e plină de rouă
Doar poeții, pricepuții
Stau și scriu cu pixuri, iuții!
Și de dincolo de zare,
Dinspre marea de-ntristare,
Vin din larg în mii de cete
Metafore și epitete.
Și așa din creangă-n creangă
Plutește o frunză moartă
Ce vestește tuturor
C-a venit vremea de zbor.
48
GRIGORE ANA-MARIA, clasa a IX-a
Colegiul National “Vasile Alecsandri”, Bacau
După întuneric urmează lumină
Stropii de ploaie se izbeau de geamurile fumurii de la
ferestrele învechite ale căsuței mele. Orice zgomot mă deranja din
ce în ce mai tare, simțeam cum furtuna nu era doar afară, ci era
înauntru. Era înăuntrul sufletului meu, tot mai pustiit, tot mai
singur, plin de apăsările mele.
Probabil, te vei întreba cine sunt și de ce vorbesc cu atâta
amar despre viața mea. Sincer să fiu, nici eu nu știu foarte bine
cine sunt. Aparent, sunt un biet tânăr solitar. Părinții mei nu m-au
dorit niciodată. Am fost nevoit să mă lupt cu greutățile încă de la
o vârstă fragedă, deoarece nu este ușor să supraviețuiești singur.
La școală mă descurcam onorabil, indiferent de probleme
niciodată nu am renunțat la pasiunea mea: cititul. Cărțile erau
singurele care mă țineau în viață, care îmi ofereau un model de
urmat. Acum că parinții mei nu mai erau, m-au părăsit, au hotărât
să fiu singur pe acest drum al amărăciunii, m-am maturizat
singur, incercând să îmi urmez drumul pe care l-am dorit. Mi-ar fi
plăcut să devin un pictor renumit, dar din păcate singurele mele
culori erau învechite, pânzele mele de asemenea. Mi-a fost greu
să mă resemnez cu faptul că nu voi putea niciodata să îmi
îndeplinesc visul din cauza greutăților materiale. Dar, să revenim
la familia mea. Eu pot spune deschis tuturor că nu am o familie.
Am încercat să devin un om asezat, să mă căsătoresc. Dar cine s-
ar uita la mine? Un biet orfan, care nici nu știe ce vrea de la viață,
de la el însuși? Eu sunt doar un biet om alăturat acestei societăți.
Nu aveam un mod de a mă refugia. M-am săturat să plâng în
fiecare noapte de soarta pe care o aveam, eram sătul să trăiesc
într-o agonie continuă. Astfel, am ajuns în patima viciilor. Nimeni
nu mă înțelegea mai bine decât băutura.Totul părea se se șteargă
49
din memoria mea pentru câteva momente, fără să mă gândesc și
la consecințe. Simțeam că era unicul mod de a mă relaxa.
Depresia și declinul moral au ajuns la apogeu. Am considerat că
era mai bine să dispar. Nimănui nu i-ar fi păsat dacă aș fi dispărut.
Nici pasiunea mea pentru citit nu a mai răzbit în fața dorinței de
moarte. Lupte grele s-au dus în interiorul meu timp de multă
vreme. Am hotărât. Am hotărât să pun capăt acestei vieți care nu
avea niciun folos. În pofida faptului că viața este un dar, am decis
să renunț la el. Nu aș fi făcut rău nimănui. Am decis. Mă voi duce
să-mi pun capăt acestei vieți nenorocite. Va fi mai bine pentru
omenire, pentru toți! Și asa nimeni nu m-a vrut de la început. Așa
este, am ales!
Unde mă voi duce? Încotro mă îndrept? Să mă duc pe un pod
destul de înalt, la miezul nopții? Ar fi o alegere înțeleaptă. Nu
simt nicio remușcare, niciun regret. Mă uit in gol. Aveam teama
de înălțimi, mi-aș fi dorit tare mult să îmi înlătur această teamă
înainte să fiu nevoit să plec de pe această lume. Uitându-mă în
gol, parcă văd tabloul familiei perfecte mult dorit pe care nu l-am
avut din atâtea motive.
Îmi era teamă. Palmele îmi transpirau și eram din ce în ce mai
hotărât să renunț la tot ce am avut până acum. Îmi iau avânt, simt
că se apropie clipa, dar curajul meu nu mai era atât de mare când
eram să fiu în fața faptului împlinit.Am simțit o ușoară atingere
pe brațul drept. Cineva mă apuca de braț cu putere mare.Ziceam
că totul era în imaginația mea. Nu mă simt bine deloc. Mă întorc
și zăresc o figură feminină, caldă, care parcă voia sa îmi spună
ceva.
-Cine esti, mă? Ce crezi că faci? întreb eu morocanos. Ce vrei
de la mine? De ce te bagi unde nu-ți fierbe oala? Nu mă cunoști,
lasă-mă! Nu știi cine sunt, de unde vin. Sincer să fiu nici eu nu
știu.
50
-Ai dreptate, nu te cunosc, dar știu că ești trist, nu-ți arde de
jocuri, dar nu te arunca de pe un pod fără să te gândești ce lași în
urmă. Ceva ai tu de ai ales să fii aici, acum. Nu renunța la viața
ta! Te ințeleg, poate că știu și eu prin ce ai trecut!
-Nu, nu știi.
-Ba da, uite, de mică am încercat să supraviețuiesc, am fost
abandonată într-un orfelinat și foarte multe persoane erau contra
mea. Eram singură împotriva tuturor deoarece eram cea mai mică,
cea mai necajită, dar în ciuda acestora am încercat să par fericita,
chiar dacă inima-mi era zdrobită de durere. Vedeam cum alte
cupluri adoptau copii, dar eu rămâneam mereu acolo. Cine ar fi
vrut o fată care nu știa carte, o fată așa de mare ca min?Pentru că
aveam cinsprezece ani pe atunci eram mereu cea care rămânea
acolo, cu speranța că voi reuși să plec. Știam că mă așteaptă un
viitor greu, dar cu toate acestea nu am renunțat!
-Și eu am fost abandonat, nu știu unde sunt părinții mei acum,
dacă mai am frați,surori. Nu îmi știu rostul pe acest pământ. Știu
doar că nu mai este nicio șansă pentru mine. Am ajuns la capătul
răbdărilor, sleit de puteri și încercând să pun capăt acestei dureri,
tu vii aici și îmi distrugi planurile.
-Ai vrea să rămâi aici, să mori și să nu fii nici măcar o
amintire pentru nimeni? Nu îi va pasa nimănui, totul este trecător.
De ce să fii o vagă amintire a unei figuri lovite de soartă când ai
putea izbăvi și schimba soarta ta, astfel încât amintirea ta să fie
vie pe buzele tuturor? De ce renunți? De ce? Speranța la viață
trebuie să fie înfiptă în sufletul tău. Nu renunța.
O ascultam și începeam să îmi pun un semn de întrebare,
urme de îndoială. Ce mi se întamplă oare? Trebuia să o fac, eram
hotărât. Dar privind în ochii ei blânzi, la buzele ei tremurânde
simțeam exact opusul.
51
-Hai să plecăm de aici! îi spun eu sigur pe mine. Am plecat
amândoi către necunoscut, nu știam unde ne îndreptam, nu știam
încotro să o luăm, dar eram unul lângă altul și orientarea era un
detaliu nesemnificativ. Discutam, ore în sir de discuții, despre
trecut, prezent si viitor. Cuvintele ei treceau pe lângă mine,
auzeam, dar nu eram conștient de nimic. O priveam. Era superbă,
dar se vedea că a suferit foarte mult. Fața ei plăpândă, îmbătrânită
de greutățile vieții la o vârstă atât de fragedă, glasul subțire și fața
uscățivă, ochii aceia triști și înlăcrimați, totul era sub amprenta
trecerii ireversibile a timpului necruțător. Eu eram acolo, trebuia
să fiu eu cel care îi va curma suferința, care îi va fi alături așa
cum niciodată, nimeni nu a mai fost acolo când a avut nevoie. Dar
cum? Nu sunt nimic în aceasta viață cum voi reuși? Trebuie să
încerc să îmi schimb viitorul, acum am o motivație, am pentru
cine să lupt! Cine ar fi crezut că viața mea va fi salvată de ochii
blajini ai acestei tinere..
HÎNCU ALICE RAMONA, clasa a VII-a
Colegiul National “Vasile Alecsandri”, Bacău
Yin și Yang în totul
Dimineața…începutul unei noi zile. Este liniște...prea
liniște. Mă uit la ceas. Ora patru. Cum de m-am trezit așa de
devreme? De obicei la unsprezece mă trezesc…nici la loc nu mă
mai pot culca, deoarece nu voi mai adormi. Mă spăl, mă îmbrac,
îmi iau o geantă unde pun pâine, niște cașcaval cu roșii și mă
furișez afară. Mă duc în pădurea de lângă casa vecinei, unde când
eram mică o exploram mereu. Îmi caut un loc, mă așez undeva și
încep să mănânc. Mereu mi s-a părut că atunci când mănânc ceva
în aer liber e mai gustos. Când eram pe la jumătatea pachetului,
observ niște păsări venind spre casa bunicii, la fel și niște
52
animale. Cred că fugeau de ceva. Mi-am luat inima în dinți și m-
am îndreptat spre mijlocul pădurii. Auzeam niște bubuituri și
câteva voci vorbind despre un mecanism care era langa ei:
- L-ai reparat?
- Nu încă.
- Păi hai mai repede. Nu ne putem asuma…păi…riscuri.
Apoi a vent încă cineva. Toți purtau robe albe cu negru. Nu li
se vedeau fața. Doar modelul robelor îl diferenția pe cel sosit de
cei doi.
- Să nu te bazezi pe asta. La cea mai mică problemă pot
apărea o multime de riscuri. Incepe cu ceva mic, apoi se face
mare, până când devine o adevarată problemă. Rezolvați-o.
Apoi cel cu roba diferită și-a îndreptat privirea spre mine. Se
apropie din ce în ce mai mult spre mine. Dorea să fie amenințător.
Ei bine, eu cred că jocul acesta se joacă în minim doi.
- Stai pe loc! țip eu. Sau chem poliția! Repede am scos
telefonul și am format numărul. Apoi le-am arătat telefonul
- Nu este semnal! Degeaba vrei să suni!
- Nu iți trebuie semnal ca să suni la poliție!
Am apelat. De ce nu merge? Doar nu iți trebuie semnal.
Trebuie să îmi iau tălpașița.
- Nu fugi…dacă vrei să știi ce se petrece.
Așa că am hotărât să rămân pe loc.
- L-am reparat. În sfârșit.
A revenit semnalul. Puteam să sun, dar cred că era mai bine
să nu o fac.
-Vezi ce se întâmplă dacă ești sigur că nu vor fi riscuri?
Era să ne demascăm. Vino cu noi și îți vom explica totul, fetițo.
Am acceptat. Nu cred că doreau să îmi facă rău. De obicei
simt asta. Reparatorul s-a urcat într-un copac înalt, de lângă mine,
s-a dus pâna sus, a tras de o frunza mică din vârf și apoi a sărit din
copac și a dispărut. În locul frunzei mici a apărut o altă frunză la
fel de mică. Al doilea s-a urcat și a făcut la fel ca primul. De
53
asemenea a dispărut. Apoi al treilea a făcut așa. M-am luat după
el.
Am sărit și am avut ochii închiși până când ajung undeva, în
niște tuneluri, presupun și am mers după ceilalți. Cel cu pelerina
diferită a început să discute cu mine:
- Ai auzit vreodată de Yin si Yang?
- Desigur.
- Ce ai auzit tu e greșit. Să știi că adevărata poveste
despre Yin si Yang este următoarea: Yin era o femeie, iar Yang
era un bărbat. Totul la ei era opus. Însă, știi cum se spune, polii
opuși se atrag. După trei ani de când s-au cunoscut, s-au unit și au
format o familie. Mai târziu, au început să exploreze lumea.
Câteva calități din femeie au ajuns la bărbat și viceversa.
Presupun că știi cum arăta simbolul. Păi, pata aia neagră din alb si
cea albă din negru reprezintă calitățile celuilalt. La un moment
dat, au observat niște lucruri ciudate, foarte multe contraste, iar
când au ajuns într-un munte, au găsit câțiva oameni, cum ai fost
acum tu, care studiau și aveau grijă de contraste.
- Cum adică aveau grijă?
- Orice lucru de pe lume, indiferent de mărimea sau de
importanța sa, are 2 fețe care reprezintă 2 părți total opuse ale
sale. Lumea întreagă este un contrast. Și după cum spun Yin si
Yang, când una dintre cele 2 forțe încearcă să triumfe, automat
apare în interiorul ei, forța opusa. Pentru a elimina total una dintre
cele 2 forțe, trebuie distruse amândouă. Deci fără o jumătate
cealaltă nu va supraviețui. S-ar ajunge la multe catastrofe dacă
cineva încearcă să îndepărteze o forță. Așa că oamenii aceia, care
erau în număr mic, încercau să aibă grijă de asta. Yin si Yang i-au
ajutat pe acei oameni. Simbolul ii reprezintă pe ei, chiar cei doi
făcându-l. Au mai adus si alți oameni. Și acei oamnei pe alții. Și
tot asa, până astăzi. Mașinăria aceia era cea care ținea alte
mașinării invizibile, care ne ajuta pe noi. Fiind stricată, a bruiat
orice fel de semnal.
54
- Dar nu înțeleg cum două lucruri total diferite nu pot
supraviețui una fară cealaltă. Adică, în basme mereu binele
învinge răul.
- Basmele au fost inventate de noi, pentru a nu fi prea
evidentă chestia cu contrastul. În plus, binele învinge răul, spre
exemplu, omorând vreun balaur. Dacă acel om chiar era bun,
putea să învingă fără a face nimic rău nimănui. Abia atunci binele
triumfa. Dar, după cum spune semnul, cât de bun era personajul
principal, tot ceva rău e în el, cât de mic ar fi.
- Bine. Dar în viața reală cum ajută? Poate foarte puțin…
- Ba chiar foarte mult. Un exemplu bun ar fi cuvintele
“căldură si frig”. Tuturor ne place când e cald sau răcoare. Însă
dacă ar fi prea cald, lemnul ar fi uscat, iar tot ce e făcut din acest
material va lua foc. Temperaturile vor crește mult, incendiile se
vor extinde, apa va fi tot mai puțină, oamenii nu vor mai rezista la
atâta căldură, iar planeta noastră va ajunge ca celelalte:
nepopulată, fără apă. Dar să ne gândim si dacă nu ar fi căldură: ar
fi din ce în ce mai frig, recoltele vor îngheța, animalele nu vor
putea supraviețui la frig, la fel și oamenii, mai ales că nici nu vor
mai avea ce mânca și din nou Pământul va fi nepopulat.
- Dar asta e imposibil. Asta ține de poziția Pământului
față de Soare.
- Si cine crezi că se ocupă de asta? Facem în așa fel încât
voi să nu vă dați seama de această societate.
- Bine, cum zici tu. Dar alt exemplu mai puțin absurd nu
ai?
- O plantă.
- Și cam ce contraste are?
- Când plantăm în pământ o sămânță, ea se dezvoltă, o
parte din ea, rădacina, crește în pământ și se dezvoltă în jos, în
timp ce cealaltă parte, tulpina, se îndreaptă spre lumină, vrea să
ajungă cât mai sus. Una fără alta, nu ar exista.
- Interesant. Nu m-am gândit la așa ceva.
55
- Și să vezi câte mai sunt. Un alt exemplu clasic, ar fi
lumina și întunericul. Întuneric nu poate fi pentru totdeauna.
Nimeni nu ar vedea nimic.Făra lumină nu e căldură. Am îngheța.
Dar nici fără el nu am putea supraviețui. Lumina excesivă ne-ar
orbi și prăji. Deci din nou am ajuns la primul contrast. Dar nu e
numai asta. Putem să ne gândim și la lumina și întunericul din
oameni. Fiecare om are o parte luminoasă și una întunecată,
arătată mai mult sau mai puțin, dar ea există. Adică, dacă ar exista
câțiva oameni făcuți numai “din lumină”, mulți ar profita de ei.
Dacă ar exista câțiva oameni făcuți numai “din întuneric”, ar fi un
haos total. Deci, din nou, trebuie să fie un echilibru. Lumea e
facută dintr-o mulțime de contraste, iar noi avem grijă ca ele să
fie în egală măsură.
Apoi mi-am amintit că trebuie sa ajung acasă. Am fugit
repede spre casă. Am intrat în bucătărie și mi-am scos cealaltă
jumătate de pachet. Am observat că fratele meu mai mic era și el
în bucătărie.
Fratele meu știe că sunt sarcastică, așa că i-am spus
adevărul sperând să creadă că nu e adevărat
- Am întâlnit o societate secretă, de aia mi-am luat si
mâncare cu mine.
- Cea cu Yin si Yang?
Atunci am scuipat totul din gură.
- De unde știi de ea?
- Păi…e posibil, oarecum, din întâmplare ca și eu să fi
fugit noaptea și să îi fi întâlnit însă când eram mai mic.
- Cred că ai dreptate. Cum ți se par chestiile cu
contrastele?
- Interesante. Să știi că până și noi suntem un contrast.
Eu mai mic, îmi place la țară și să stau la calculator, sunt băiat, iar
tu ești fată, ești mai mare, iți place la oraș și să ieși cu prietenii în
parc. Unul fără altul, unde ar mai fi distracția?
- Ai dreptate.
56
HRESTIC LUIZA, clasa a VII-a
Şcoala Gimnazială „Mihai David”, Negresti, Vaslui
Lucruri fără de care nu am şti cine suntem
O zi oarecare, acelaşi decor care nu mai transmite nimic
şi aceleaşi răspunsuri pe care le-am auzit de atâtea ori.
- Câteodată mă simt singură, mă simt ca şi cum nimeni nu
mă înțelege, nicio persoană nu mă susține așa cum zice că o face,
spune femeia cu buclele-i aurii.
- Continuă, eu te înțeleg, de asta sunt aici, îi spun eu
femeii căreia îi văd lacrimile curgând pe obrajii palizi.
Ce femeie tristă!. ..Toți pacienții din ultima săptămână au avut
aceeași problemă. Simt cum lumea devine din ce în ce mai tristă.
Mă uit curioasă pe datele înscrise pe foaie ale pacientei: Caroline
Edwards, 23 de ani, Copenhaga.
-Dragă Caroline, ești prea tânără să fii atât de tristă. Te
rog să fii mai puternică data viitoare când vii la mine.
57
Poate că şi eu aş avea nevoie de un psiholog, de o
persoană care să mă înţeleagă. Totuși încerc să am o conversație
cu o persoană imaginară. Ce lucru, un psiholog are nevoie de un
psiholog. Ironic, nu-i așa? Dar vorbesc toata ziua singură, parca
îmi sunt psiholog mie însămi. Ah, ia te uită, s-a şi terminat
programarea doamnei Caroline. Pe ziua de azi nu mai am nicio
programare, ce liberă mă simt.
O las pe Caroline să plece din cabinet, iar apoi încep sa
îmi strâng lucrurile. Nu mi le strâng grăbită, oricum nu am mare
lucru de făcut acasă, de fapt încerc sa ajung cat mai târziu în
apartamentul acela vechi. Îmi strâng cărţile şi mi le pun în
rucsacul meu neîngrijit. Ar trebui să îmi cumpăr un rucsac nou.
Nu cred că dă bine să ai un astfel de rucsac şi să zici ca eşti acea
persoană care ajută pe alţii. De la cărţile atât de grele a început să
cedeze. Cărţile au fost adevărata mea pasiune de când eram mică.
Cu ajutorul cărţilor am ajuns aici unde sunt, cu ele am reușit să
înțeleg gândurile oamenilor.
Mi-am strâns lucrurile în zece minute. Îmi pun eșarfa mea
roz şi geaca neagra plină de păr de pisică, iar apoi îmi iau
rucsacul şi ies pe ușă. Merg câţiva paşi, iar apoi îmi amintesc că
nu am încuiat ușa de la cabinet, lucru care mă face să mă întorc ca
să o încui.
Merg liniștită pe drumul către casă în aerul rece de
primăvară. O fi primăvară, dar aici e Danemarca, deci mai mereu
e frig. Îmi îndrept privirea în jos, iar atenţia se opreşte la papucii
mei negri cu șireturi. În timp ce îmi admiram minunați papuci,
zăresc un trandafir roșu. Se pare că l-a pierdut cineva. Îl ridic de
pe trotuar şi îl privesc atent. Poate este a unui îndrăgostit grăbit
care aniversează un an de când este cu prietena sau poate este a
unei fete nepăsătoare care l-a scăpat din greșeală. Poate fi al
oricui, dar cui îi pasă dacă îl iau eu? Oh, are spini, ce bine că nu
m-am înţepat, trebuie să fiu un pic mai atentă.
58
Îmi continui drumul de douăzeci de minute şi ajung la
destinație. Intru în magazin întâmpinată de obișnuitul clopoțel
care anunţă sosirea clienţilor. Caut cu privirea un rucsac pe gustul
meu. Îmi atrage unul atenția şi mă apropii de el.
Îl iau şi îl analizez de parcă ar fi cel mai frumos rucsac pe
care l-am văzut vreodată, dar nici nu îl studiez bine că o voce
cunoscută se aude în spatele meu:
- În sfârșit, te-ai decis să-ţi schimbi rucsacul?
Mă întorc speriată şi văd o pereche de blugi verzi asortați
cu niște bocanci cu aspect floral. Cine altcineva ar purta blugi
verzi şi flori pe papuci, în afară de Victoria? Ridic privirea şi
observ că am dreptate.
- O, bună, Victoria, o salut, zâmbind uşor.
Aceasta îmi răspunde cu un zâmbet larg. Sunt prietenă cu
Victoria de când m-am mutat în Danemarca. M-am întâlnit cu ea
tot în acest magazin în timp ce eu mă uitam după o pereche de
blugi. Aceasta era îmbrăcată în culori deschise ca şi când ar fi fost
primăvara dorită în Danemarca. De atunci, am început să vorbim
şi pot să spun că este cea mai bună prietenă a mea, deși nu i-am
spus asta ei. Pe parcursul timpului am învăţat că oamenii nu-şi
mai dau silinţa să te facă să-i placi dacă știu că deja au un loc
important în inima ta.
Revenind la momentul de faţă, iau rucsacul de acolo şi
mă îndrept cu Victoria spre casa de marcat. Înainte să plec, am
avut o scurta discuție cu Victoria:
- Cum o mai duci? mă întreabă ea.
- Cred ca o duc bine, având în vedere veniturile de la
serviciu,dar ceea ce mă nelinişteşte sunt persoanele din jurul meu
care devin din ce în ce mai triste.
- Julie, nu mă refer la problemele de serviciu, mă refer la..
știi tu..
- Ah, cred că mă simt foarte bine, îi zâmbesc, iar apoi ies
din magazin.
59
Trag aer rece în piept, îndepărtându-mă cât de repede de
magazin. Respir adânc şi respir, încercând să nu-mi dau drumul la
lacrimi în mijlocul străzii. „Termin-o, Iulia, gata cu lacrimile!”
Îmi continui drumul către casa simțind că mă deranjează ceva, dar
încerc să ignor, până ajung şi eu într-un loc în care nu mă poate
vedea lumea. Observ ca mă apropii din ce in ce mai mult de port.
Pun mâinile pe balustrada rece care desparte orașul de
mare şi privesc cum vântul dansează cu apa mării. Vântul face
pași tăcuţi şi sfioşi, iar marea tresare la fiecare mișcare a acestuia.
Tristeţea mă cuprinde în braţele reci. Sufăr de la o vârstă fragedă,
iar de atunci am devenit interesată de studiul minților oamenilor.
Atunci am aflat că mama are probleme medicale grave. Atunci
am învățat să nu-mi arăt tristețea faţă de alte persoane fiindcă
eram sigură că lor le va fi milă de mine, iar eu nu doream să fiu
privită cu milă. Compasiunea, dacă nu este însoțită şi de dragoste,
este mai rea ca disprețul. Mă simt neputincioasă şi arunc
trandafirul în mare.
S-a făcut destul de târziu, de aceea trebuie să merg acasă.
După ceva timp de mers, ajung în apropierea casei mele şi simt
ceva mișcându-se lângă piciorul meu. Uitându-mă în jos descopăr
pisica. Descui ușa apartamentului şi las pisica să intre înaintea
mea. Îmi dau repede jos hainele neîngrijite şi merg repede către
bucătărie pentru o gustare. Un măr, cereale, lapte, pâine şi o
banana, atât se poate găsi în această bucătărie. Iau o îmbucătură
din măr şi un pahar cu lapte, iar apoi mă îndrept spre dormitor.
Privesc luminile orașului care dau mâna cu luminile
cerului. Scot telefonul şi cu emoţie formez numărul. Telefonul
sună, dar de la celălalt capăt al firului nu răspunde nimeni.
Gândurile mele negative sunt întrerupte de o voce slăbită
şi caldă:
- Iulia? Tu ești?
- Da, mamă, eu sunt, îi răspund cu uşurare în suflet.
- Nici nu știi cât de bucuroasă sunt să-ţi aud vocea!
60
- Îmi pare rău că nu sunt acolo lângă tine. Cum te mai
simți?
- Mult mai bine, Iulia. Ba chiar foarte bine, doctorul mi-a
spus ca nu mai am de ce să-mi fac griji. Toate tratamentele din
acest an au avut un efect miraculos.
Pot să simt un zâmbet larg şi o lacrimă caldă, cazându-mi
pe obraz. Gândul că mama mea e bine acum mă face atât de…
fericită. Nu am mai simțit această bucurie de mult timp. Oare
aceasta e fericirea adevărată?
IACOB ANDRA ELIANA, clasa a X-a,
Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria
Lumină neverosimilă
Alerg disperată pe un coridor întunecat şi lugubru. Paşii
mei răsună puternic în acest spaţiu vid, sufocant. Strigătele mele
deznădăjduite se izbesc de pereţii sticloşi, de uşile enigmatice, de
pământul rece, comprimându-se în această pustietate funestă.
Sunt obosită. Lumina de la capătul coridorului parcă fuge de
mine. Ştiu că acolo se ascunde. Ştiu că acolo stă ascunsă după uşă
şi aşteaptă să vin. Mă aşteaptă. Nu există timp pentru odihnă. Mă
aşteaptă. De ce a ales un loc ca acesta? Am fi putut să ne jucăm în
altă parte. De ce aici? Atmosfera aceasta sinistră mă apasă.
Aproape că mi-e frică. Dar ştiu că este acolo, la capătul
coridorului. Voi ajunge şi îi voi zâmbi chiar dacă voi cădea
răpusă de oboseală după aceea. Un râs înfundat se aude de
nicăieri. Linişte. Haide, vorbeşte cu mine. Pornesc din nou, cu
mai multă speranţă. Aud acel râs din nou. Mai clar. El este. Îmi
lăcrimează ochii. Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti? Râsul parcă se
transformă într-un plâns înnăbuşit, un scâncet care mă loveşte
drept în suflet. “Nu plânge. Mama e aici”. Aud aceste cuvinte
61
rostite printre lacrimi şi parcă nu îmi dau seama ce înseamnă.
Plânge. Ştiu că plânge. Lovesc disperată toate uşile care se
deschid făcând un zgomot infernal. Nu este nicăieri. Nu mă mai
pot ţine pe picioare. Trebuie să merg mai departe. Voi merge mai
departe şi îl voi găsi. Mă strigă. Îmi spune că îi e frică. “Nu
trebuie să-ţi fie frică, sunt aici. O să am grijă de tine.” Aproape
am ajuns la capăt. Mi se înfăţişează o uşă prin crăpăturile căreia
se strecoară fascicule de lumină orbitoare. O deschid şi îmi simt
ochii arzând.
E dimineaţă. Razele soarelui îmi mângâie obrazul umed.
Un miros ameţitor de liliac îmi învăluie simţurile amorţite. Sunt
tulburată. Acelaşi vis. Acelaşi vis care îmi muşcă din piept, care
îmi perforează sufletul, îmi prelungeşte coşmarul. Nu îmi pot
stăpâni lacrimile care se scurg neîncetat de două săptămâni
încoace. Simt că sunt strivită în această lume rece, care nu stă în
loc o clipă, care se îndreaptă cu viteză către viitor şi îi zdrobeşte
pe cei care nu vor să uite trecutul. Îmi şterg lacrimile şi merg
către bucătărie. Mama mă aşteaptă cu micul dejun şi o cafea
fierbinte.
Îi zâmbesc şi gust din micul dejun pe care ştiu că s-a
străduit enorm să îl prepare. Ce femeie minunată este! Cât soare
să încapă în sufletul ei? Câtă iubire? Privirea ei dulce îmi
încălzeşte sufletul. Doar ea mi-a mai rămas. Doar ea mă iubeşte
cu adevărat, doar ea îmi este alături. Mama. Şi când mă gândesc
că şi ea este atât de bolnavă… O pot pierde în orice moment. În
orice moment, mama mea mă poate părăsi, lăsându-mă zdrobită,
mutilată de durerea pierderii singurelor fiinţe pentru care am trăit
până acum. Ce linie subţire este între viaţă şi moarte! Nu se poate
ca moartea să distrugă iubirea. Căci ştiu că iubirea este cea mai
puternică emoţie, este cea care subjugă Universul şi-l conduce,
iubirea face viaţa să curgă. Şi ce este mai puternic decât dragostea
de mamă? Nimeni şi nimic nu poate lua o mamă de lângă copilul
ei. Nici măcar moartea. Ştiu asta. Şi totuşi, de ce copilul meu nu
62
este aici? De ce nu îl pot aduce înapoi? Îmi poate explica cineva
de ce sufletele pure şi adevărate sunt luate pe nedrept de
întunericul rece al morţii? Simt nevoia să vorbesc cu cineva, un
om care să îmi poată răspunde sincer la toate întrebările. Un om
care să neutralizeze prin cuvinte dulci toată otrava care îmi seacă
sufletul.
Este ora 14. Ce repede trece timpul când eşti purtat de
gânduri… Mă hotărăsc să mă îmbrac şi să merg la biserică. Poate
preotul va avea timp să vorbească cu mine. Este prima dată când
ies din casă după tot coşmarul prin care am trecut şi din care nu
mă mai pot trezi. Totul este neschimbat. Străzile, blocurile,
oamenii. Se pare că lumea nu se opreşte în loc pentru durerea
mea. Ce oraş fad. Am impresia că mă scufund în monotonia
nuanţelor de gri care îmi împăienjenesc privirea. Simt că nu mai
aparţin acestui loc, poate că nu mai aparţin nici măcar acestei
lumi sălbatice.(…)
Mergeam privind în gol pe străzile şterse, lipsite de
culoare, când, o ţigancă cu un copil în braţe mă trase de mână:
-Fii bună şi dă-mi un ban, domnişoară... Miluieşte-mă
întru sănătatea şi fericirea dumitale.
Mi-am desfăcut geanta şi am cătat portofelul. În tot acest
timp, priveam la copil care mă fixa necontenit cu ochii lui mari,
strălucitori în timp ce se ţinea de gâtul mamei lui. M-a înduioşat.
I-am dat câţiva lei şi i-am urat sănătate ei şi copilului. A luat banii
şi, fără să îmi mulţumească, fără să îmi inşiruie o serie de urări de
sănătate şi prosperitate, a privit în jur, apoi în ochii mei şi mi-a
şoptit:
-Văd tot focul care te arde pe interior. Eşti disperată şi nu
ştii pe ce cale să o apuci pentru a-ţi aduce înapoi odorul. Te pot
ajuta. Te crezi în stare să mergi chiar şi până la Porţile Iadului
pentru a-l mai vedea o clipă?
Aceste cuvinte m-au lovit ca un trăznet şi simţeam că nu
mă sufoc, că am uitat cum să vorbesc, cum să respir, cum să mă
63
mişc. Simţeam că reflexele mele vitale fuseseră anesteziate. Am
încercat să îngân câteva cuvinte dar toate mi se opreau în gât.
După lungi ezitări, după o luptă interioară violentă, am reuşit să
gândesc din nou logic şi i-am răspuns:
-Ce înseamnă asta? Ce glumă de prost-gust mi se face?
-Cuvintele mele nu sunt glume. Viaţa nu e o glumă. Ştiu
că vrei să-l strângi în braţe încă o dată. Vino cu mine sau rămâi
până la moarte cu regretul că ai ignorat cele ce ţi-am spus.
Am privit-o în ochi şi am strâns din dinţi. Trebuie să văd
ce are de spus. O voi urma fie că este doar o impostoare care
caută să mă amăgească şi să îmi ia toţi banii. Am urmat-o până
într-o cocioabă de la marginea oraşului, pe malul unui lac. Femeia
trăia într-o singurătate totală. Când m-a primit în casă, un miros
puternic de tămâie m-a tulburat. Exact ca în biserică. Mi-a făcut
semn să mă aşez. Casa era formată doar dintr-o cameră
sărăcăcioasă cu mobilă rudimentară, fără podea, doar pămantul
bătătorit, plină de lumânări şi obicete vechi, cărora le-am înţeles
însemnătatea mai târziu. A venit la masa mea cu pachet de cărţi.
Îmi era frică. M-a privit foarte intens, încercând parcă să pătrundă
dincolo de gândurile mele, de îndoielile şi temerile mele. Să
privească în sufletul meu, să privească curajul şi voinţa de fier
care se ascunde în sufletul unei mame atunci când vine vorba de
copilul ei. A început să amestecte cărţile murmurând o incantaţie
ciudată, cu cuvinte dintr-o limbă pe care nu o cunoşteam,
privindu-mă din când în când. Tot descântând, ţiganca aceasta
misterioasă parcă îşi schimba înfăţişarea, nu mai era femeia
murdară şi zdrenţuroasă de pe stradă, ci era o femeie specială, cu
puteri nebănuite. Atunci mi-am dat seama cât este de frumoasă. O
priveam ca prin vis, fermecată de lumea în care pătrunsesem. Mi-
a întins pachetul de cărţi. M-a rugat să mă închin şi să aleg o
carte. Am ales o carte şi i-am întins-o. M-a privit oarecum
speriată şi îngrijorată. M-am speriat. A început să aşeze cărţile
64
descântând. La sfârşit, când ritualul acesta era gata, m-a privit
neliniştită şi mi-a şoptit cu milă:
-Amar de sufletul tău curat. Vei duce o război crunt în
care vei lupta cu vitejie pentru pruncul tău...
-Nu mă interesează greutăţile prin care trec. Spune-mi, o
să mi-l iau înapoi? Am întrebat însufleţită.
-Sfârşitul e neclar, negru.
-Viaţa sau moartea îmi sunt indiferente oricum. Prefer să
mor încercând decât să trăiesc căindu-mă.
-Vrei să mergi mai departe? Eşti sigură că poţi merge mai
departe?
-Doar spune-mi ce trebuie să fac. Ţiganca mi-a zâmbit
mândră şi a plecat să caute ceva. Când s-a întors, am văzut că
avea două lumânări, o sticluţă cu o licoare verzuie, un cuţit şi un
săculeţ. Le-am pus pe masă şi mi-a spus cu gravitate.
-Fii foarte atentă şi ţine minte bine ce îţi spun. Luna plină
este aproape. În prima noapte cu lună plină, vei merge la cimitir şi
vei aprinde una din lumânările acestea la capul mormântului.
Apoi te vei întoarce aici şi, fără să-mi vorbeşti, te vei duce
aproape de lac, lângă acel stejar mare pe care îl vezi în depărtare
şi vei însemna o cruce în scoarţa lui. Îţi voi lăsa lemne pentru foc.
Vei aprinde un foc mare în care vei arunca câteva dintre
veşmintele copilului şi ierburile din sacul acesta. Să te rogi cum
ştii tu mai bine. Să sopteşti tot timpul dorinţa ta cea mai arzătoare
şi să nu te mai gândeşti decât la scopul tău. Uită de tine, de lume,
de orice altceva În sticla acesta ai o licoare, să o bei când simţi că
mintea ta a părăsit trupul, să o bei când simţi că trupul şi sufletul
nu mai sunt unite. Apoi să-ţi aprinzi lumânarea.
-Asta e tot? Asta mă va ajuta să-mi întâlnesc copilul?
-Dacă vei asculta îndrumările mele şi dacă asta este ceea
ce îţi doreşti cu adevărat, va merge. Îţi vei întâlni copilul.
Am luat cu lăcomie obiectele de pe masă şi i-am întins
toţi banii pe care îi aveam. Nu mi-a mai păsat dacă totul este o
65
înşelătorie sau nu. Toată povestea asta mă făcea fericită, mă
liniştea. I-am mulţumit şi am plecat către casă. Nu am vorbit cu
nimeni toată ziua, m-am închis în dormitor şi mi-am repetat în
gând instrucţiunile vrăjitoarei. Luna plină avea să fie peste două
zile. Simţeam că o să mor până atunci, însă aceste zile s-au scurs
ca nisipul dintr-o clepsidră. Încet şi sigur. Ca moartea.
Noaptea care va decide cursul vieţii mele a sosit. Mă
simţeam gata de orice, mă simţeam cea mai puternică femeie din
lume. Iar gândul că în noaptea asta aş putea să îmi întâlnesc
copilul îmi dădea o stare de inconştientă fericire. M-am strecurat
afară ca un hoţ, nu voiam să o trezesc pe mama care nici nu
bănuia ce am de gând să fac în acestă noapte. Am luat maşina şi
m-am îndreptat către cimitir. Era o noapte liniştită şi tainică. Luna
îmbrăca cimitirul într-un giulgiu luminos. Cu cât mă apropiam de
mormântul fiului meu simţeam că mă sufoc, că o să mă prăbuşesc
pe drum, îmi dispăruse tot curajul şi toată forţa cu care plecasem.
M-a cuprins o deznădejde imensă când am ajuns. Nu mi-am putut
stăpâni lacrimile. Am îngenunchiat şi am sărutat pământul umed.
Am aprins lumânarea şi am început să mă rog. Simţeam că
spaima se risipeşte uşor. M-am îndepărtat şi am privit o singură
dată în urmă. „Aşteaptă-mă, vine mama.”. M-am urcat în maşină
grăbită şi am încercat să mă îndepărtez cât mai repede. Îmi era din
nou frică. Am ajuns la locul în care zilele trecute am hotărât să
merg pe un alt drum, să mă încred în puterea întunericului, să mă
îndepărtez de Dumnezeu. În casa vrăjitoarei ardea o lumânare.
Simţeam nevoia să vorbesc cu ea, să mă încurajeze. Dar ea mi-a
spus să merg înainte orice s-ar întâmpla. Am mers în locul pe care
mi l-a indicat. Lemnele erau pregătite. Am scos cuţitul pe care
mi-l dăduse şi am crestat o cruce mică în scoarţa lui. Am aprins
focul. Îmi tremurau mâinile. Simţeam că înnebunesc de spaimă.
Bufniţele care mă priveau îmi prelungeau agonia. Am îmbrăţişat
hainele şi le-am aruncat în foc cu inima strânsă. Le-am privit o
clipă. Am defăcut săculeţul şi am scos ierburile. Aroma lor mă
66
îmbăta. Le-am aruncat în focul mistuitor care reprezenta însăşi
dorinţa mea de a-mi revedea copilul, dragostea de mamă, focurile
Iadului care îmi chinuiau sufletul. M-am rugat cu capul plecat
până am simţit că nu mai aparţin acestui lumi, până nu am mai
simţit frigul, până nu a mai exitat niciun pic de teamă, nicio
îndoială. Am băut licoarea şi mi-am aprins lumânarea cu hotărâre.
Nu se schimba absolut nimic.
M-am uitat în jur, ochii începuseră să se obişnuiască cu
întunericul. Mă aflam într-un loc foarte strâmt şi umed. M-am
ridicat. Un coridor. Acel coridor din visele mele. Aceleaşi uşi din
lemn putred. Acelaşi ecou fantomatic care îţi zguduie creierii. Iar
visez? Totul a fost doar un vis amar? Păşesc mai departe şi o iau
de la capăt. Vis sau realitate, de data aceasta îl voi găsi. ACUM îl
voi găsi. Am început să alerg şi să trântesc toate uşile strigându-l
din toate puterile. M-am zgâriat în lemn. Mă doare. De ce mă
doare? Merg mai departe reprimându-mi orice durere, orice gând
îndoielnic, orice teamă. Lumina de la capătul coridorului îmi dă
speranţă. Acelaşi râs înfundat urmat de un plânset amar, plin de
spaimă. Simt că îmi pierd minţile. Sunt aproape şi parcă lumina
aceea îmi joacă feste. O văd fie mărindu-se, fie luând forme
ciudate, fie dispărând. Nu mă opresc, alerg înnebunită până mă
izbesc cu putere de aceeaşi uşă masivă din spatele căreia se
propagă lumini aurii. O deschid plină de speranţă, toată oboseala
s-a risipit parcă la atingerea lemnului de stejar.
O lumină puternică mi-a încins ochii pe care mi i-am
acoperit cu mâinile. I-am deschis din nou. Nu mă puteam obişnui
cu atâta lumină sfântă, dumnezeiasă. Era o senzaţie atât de
plăcută... I-am deschis din nou. Era o cameră albă, fierbinte ca un
deşert, iar de la fereastră curgea această lumină halucinantă, care
îmbrăca totul în veşminte fantastice. M-am uitat mai bine. Lângă
fereastră am zărit un trup ghemuit, un omuleţ care plângea
sufocat. M-am apropiat. Copilul a ridicat capul speriat. M-a privit
o secundă uluit, cu ochii mari şi înroşiţi de lacrimi. Am simţit că
67
mă prăbuşesc. Era el. Era micuţul meu. Deodată, trupul a început
să îmi ardă, să se dizolve în lumina divină care mi-a arătat calea
către fiul meu, către fericirea absolută. Eram cuprinsă de un
zbucium puternic. Doar atât? Doar câteva secunde de fericire? M-
am desprins din îmbrăţişare şi l-am privit, apoi mi-am privit
mâinile care deveneau transparente. Copilul a început să strige
cuprins de spaimă şi disperare:
-Nu mă părăsi din nou, mamă! Sunt singur şi mi-e frică!
Nu mă părăsi din nou!
-Aşteaptă-mă! Mama se va întoarce! Îţi promit că mă voi
întoarce! Nimeni şi nimic nu te poate lua de lângă mine. Mă voi
întoarce…
IOSĂGEANU ANDREEA, clasa a XII-a
Colegiul National „Mihai Eminescu”, Buzau
Dor de timp
Poetul tău, precum un corb străin pe mare, zburând în dans
cavaleresc
Ori vâslă desprinsă de barca salvării, alunecând pe Lethe mai la
SUD;
Lovind - poate - o bucată de staniol aruncată de vreun copil
obraznic
Căruia, mai mult ca sigur, bunica i-a spus că trebuie să respecte şi
să iubească Natura
Ca pe Doamne-Doamne;
Purtând-o pe aceasta, alături de alte gunoaie ce s-au legat de
sufletul vâslei şi-n alte vieţi,
Pe-acelaşi râu.
68
Poemul lui, precum o geană pierdută prin aşternuturi,
Ori o urmă de ruj pe gulerul vreunui tânăr donjuanesc,
O rană deschisă la degetul mic al picioruluistâng
şchiopătând a drum lung şi dor de tine.
O ultimă speranţă prin firele de iarbă ce-ţi gâdilă-n călcâie crucea;
Ce-ţi poartă numele
Şi amintirea unor lacrimi care ţi s-au răstignit pe obrajii mâncaţi
de cancer şi trufie
Şi, mai apoi, pe trupul ce s-a voit muşcat numai de guri străine.
Tu, vrăjitoare cu şolduri mieroase, zaci astăzi ca dovadă
Că undeva, cândva, cineva
a căutat sisific fericirea.
Alte vremuri, un alt poet, aceeaşi poezie
Aceeaşi empatie cu toţi cei ce-o citesc
Şi-acel oftat prelung, a deznădăjduire
La dulcea mângâiere a unui ultim vers.
Transcendere şi clipa
Strecoară-te, din când în când, prin sufletele oamenilor
Precum s-a strecurat şi Şarpele în faimoasa cetate a încrederii
Evei
Căci, acestea au să-ţi fie unicele clipe veşnic netrecătoare
Şi-ai să trăieşti, prin ele, când mirobolantul tău trup are istorie să
fie.
Precum întâiul martir decăzut, complet orbit, ascultând arta
Să te contopeşti cu natura, cu viaţa,
Să uiţi de tine, cu timpul
Aruncând clepsidre în marea cea flămândă.
Că-i august, că-i septembrie, ori, poate că e iarnă
69
Să ştii să cânţi numai o melodie; prin somnul raţiunii
să nu naşti monştri; să fii la fel, şi-atunci când n-oi mai fi
Să te strecori, din când în când, prin sufletele oamenilor.
Când umbră vei rămâne, pierdută-n infinit
să nu naşti monştri.
KOVACS ALEXANDRA FRANCESCA, clasa a VIII-a
Liceul Teoretic Gătaia, Timiș
Amărăciunea toamnei
Toamnă,
ai ajuns şi pe meleagurile noastre
după o lungă călătorie-n lume
plină de ispite…
Ce-ai adus cu tine?
Numai ploi, tristeţi,
ai înfrigurat sufletul şi ne-ai furat din inimi
păsări călătoare, coama verde a copacilor,
gândurile noastre…
Încet, încet, frumuseţea culorilor s-a dus…
Amintirile
Ce sunt amintirile?
Sunt culori de neuitat...
Pale, aprinse
Toate s-au întâmplat.
Fiecare are o aromă aparte,
Ochii-mi sunt plini de amintiri,
De reflectări, dar și oglinzi sparte...
70
De când am crescut
Multe n-au mai fost întâmplătoare.
S-au declanșat emoții, fluturi în stomac,
Și-n fiecare ating acum câte-o culoare.
LĂSCĂRACHE-ŢIFREA ANDREI, clasa a XI-a
Colegiul National „Vasile Alecsandri”, Bacau
Iubirea
Hai în suflet să te pun,
Să îți fiu pe veci stăpân,
Să te-nchid în al meu trup,
Să-ți cioplesc un chip de lut.
De-ai avea și n-aș avea,
De-ai putea și n-aș putea,
Dacă moartea eu ți-aș da,
Viață ta, în loc mi-ai da?
De te-aș pune-ntr-o balanță,
De ți-aș da întreaga viață,
De-aș putea iar om să fiu,
Să te am și-al tău să fiu.
Tu-mi dai viață, tu m-omori,
Tu mă-nneci și mă dobori,
T u ne crești de mici copii,
Fără tine ce am fi?...
Tu ești tot ce-nseamna viață,
Tu ne dăruiești speranță,
71
De-aș putea să te visez,
Chip de înger să-ți pictez.
MIHAI ANDREEA, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucuresti
Din întuneric lumina ardea
Nimeni şi nimic.
Rece şi negru.
O ploaie de lacrimi cădea
Şi eram rece, întinsă pe podea.
Era-ntuneric.
O rază sublimă cădea
Şi te-ai întins pe podeaua mea.
Din întuneric lumina ardea.
Paletă de culori
Tu, paletă de culori.
O pată pură,fericească,
Zâmbet cald printre nori,
Pată dumnezeiasca.
Şi sunt feciori cu faţa albă,
Nimic nu dau,nimic nu iau.
Feţe palide şi moarte
Ce visează la culori.
72
Pe ce tărâm să meargă omul?
În stânga e negru şi păsări nu sunt.
Oare ce coşmar e pe pământ?
Dar în dreapta e alb şi nimeni nu suspină.
Oare ce vis apare-n lumină?
Şi-n faţă e gri şi sunt feţe multe.
Suspine mărunte şi vorbe crunte.
Pe ce tărâm să meargă omul?
73
MUNTEANU CRISTIANA, clasa a X-a B,
Colegiul National „Vasile Alecsandri”, Bacau
Acuarele ruginite
Valuri diafane şi spumoase se sparg de ai mei obraji firavi,
Lacrimile învolburate dansează într-un vertij ameţitor
Lasciv şi impudic. Surâd compătimitor
Pomeţii tăi pali, puhavi.
calomnie.
Autopersiflare încordată.
Răzvrătire tandră.
M-ai ruinat şi m-ai abandonat ca o epavă
Ai cărei pereţi sunt ruginiţi şi scorojiţi
Înscripţionaţi cu iniţialele unor îndrăgostiţi,
Se dărâmă nefast,
Iedera îmbrăţişându-i crăpăturile brute. Atât de vast.
Mâna mea e rece şi grea ca plumbul,
Am respiraţia si pulsul unui somnambul.
Comparativ cu a ta uşoară mână pală
Aşezată ca o petală de cerneală
Răcoroasă pe fruntea mea.
Cobori treaptă cu treaptă pe ale mele buze,
Încălţat cu pantofi murdari, murmurând banale scuze.
Ştiu fiecare vena vânătă care împăienjeneşte mâinile tale
Cu ochii închişi, căci reliefate îmi păreau toate în timp ce-mi
plimbam agale
Degetele tremurânde pe mâna ta femeiască.
Printre ale mele şuviţe beznatice,
74
Îmbălsămate şi scoase din apă,
Mângâie ale tale vârfuri de degete ca pe o clapă,
Umerii mei goi, plăpânzi,
De prea multă ardoare flămânzi.
Şi mă ard de parcă ai amprente îmmuiate în jăratic.
Iubire inefabilă, impalpabilă.
Cristalizanţi volburi zgomotoşi.
În proră am învârtit haotic cârma
Încercând să evit stâncile imense ce voiau o fărâmă
Din trupul meu demult scufundat.
Oasele mi s-au pietrificat iar din lava ce îmi inunda sufletul
Doar cenuşă a mai rămas.
O punte ne desparte,
Din lemn putrezit şi căptuşită de petice.
Însă aş traversa-o şi cu ochii legaţi
Dacă aş şti că mi-ai înmâna pensulele de care am nevoie
Şi nu m-ai împinge înapoi, direct în marea atât de calma şi rece
Precum expresia ta ca sculptată-n marmură.
Pictează-mă, colorează-mă, salvează-mă.
Combustie
Hai să vorbim despre gaz şi flamă,
Despre uşa desprinsă din balama.
Despre dispreţ şi repulsie,
Despre impulsuri şi convulsie.
Cu al tău păr brun şi mici pistrui,
Apatici ruginiţi-s ai tăi ochi căprui.
Spasmatice şi tulburate-mi sunt
Sentimentele ce m-apasă crunt.
75
Iubeşti atât de mult haosul şi pe mine,
Autodistrugerea ta e deja o certitudine.
Cauţi mereu un diluant pentru idolatrizare,
Când tu cerşeşti o sonata cicatricizare.
Hai să vorbim despre gaz şi flamă,
Despre scântei ce silenţios aclamă.
Despre impacturi gravate adânc,
Despre un pal colorat breanc.
Placid îţi era zâmbetul tău prăfuit,
Înainte să îţi cautizezi inima. Chinuit
Acum arde în tine o pădure carbonizată
Unde o căsuţă lângă lac, stă abandonată.
Te ascunzi între văpăi şi stele mistuitoare,
Dogoritoare-s ale tale balade chinuitoare.
Tot la ce speri tu de fapt e să te îneci greoi
Alături de cei ce-ţi şoptesc, într-un convoi.
Hai să vorbim despre gaz şi flamă,
Despre chibrituri şi o aortogramă.
Despre petrol şi o brichetă de metal,
Despre flăcări impetuase ce ard letal.
Adânceşte-te în beznă cu tot cu demoni,
Trage cât mai repede aceşti obloni,
Căci focul, draga mea, face noaptea
Mai vie şi colorată decât realitatea.
76
Lasă-mă să te scot printre aburi şi cenuşă,
Lasă-mă să te ridic pe sus şi s-arunc catuşa,
Lasă-mă să te scufund în ape reci şi absente,
Lasă-mă să te duc în ale mele adâncimi vacante.
Hai să vorbim despre gaz şi flamă.
Hai să vorbim despre atunci şi acum.
Deşi nu îţi voi spune că alt tau corp firav
Dezintegrat şi zdrenţuit ca de bolnav,
Va fi demult apus în valuri spumegătoare,
Iar în lumea toată, bezna va domni ucigătoare.
Hai să vorbim despre gaz şi flamă,
Hai să vorbim despre început şi sfârşit.
ODĂGERU COSMINA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional “Gh. Şincai” , Baia Mare, Maramureş
Confruntarea
“La ce te gândești?”, mă întreabă, dar îmi întorc privirea
înspre lanul de porumb care se întinde în spatele nostru și ochii
îmi rătăcesc în gol. Îmi spun că dacă am să stau nemișcată
suficient de mult, o să își dea seama. Încă așteaptă, îi simt
răsuflarea deși e la câțiva pași de mine, așezată pe pătura moale
întinsă pe pământul ud special pentru ea. Își cuprinde genunchii
goi cu mâinile într-un gest de apărare și oftează mai mult pentru
ea. Are aceeași nesiguranță pe care mi-o aminteam și care m-a
făcut de atâtea ori să îi duc dorul.Îmi vine greu să nu o privesc și
77
o compar în mintea mea cu un demon, pentru că îi lipsesc atât
gingășia, cât și compasiunea, dar în același timp e cel mai prețios
lucru pe care l-am atins vreodată.
Mă gândeam la cât de greu îmi simt sufletul zilele astea,
îi răspund într-un final celei care stă întinsă ceva mai încolo de
mine. E ca și cum ar căra povara tuturor sufletelor cu care s-a
întâlnit vreodată, de parcă apusul, durerea, timpul și vindecarea,
toate ar fi responsabilitatea lui.”Lasa-l să plece, ridică ea din
umeri, apoi râde de întristarea mea. Sufletele au un Rai al lor, știi.
Acolo se duc când se satură de noi, când le vine prea greu să ne
mai suporte îndoielile, grijile și simt nevoia să respire. Poate le
suprasolicităm, le încărcăm cu energia noastră…Chiar mă întreb,
ce le face să ne suporte atâta timp? Zi de zi le hrănim cu
sentimente și nici măcar nu le întrebăm dacă le pasă. Poate
undeva acolo sus există un Dumnezeu care le ajută din când în
când să se scuture de noi. “
Asta crezi că înseamnă moartea, oftez eu, când ceva din
noi pur și simplu pleacă? “Cred că tot ce suntem ține într-un fel
de moarte, îmi zice ea, că ăsta e scopul suprem. Când găsești
puterea de a-ți lăsa sufletul să plutească liber și înveți să
supraviețuiești fără el.Gândește-te că din momentul în care te
naști, el se pune în fața ta precum un scut și nu lasă nimic rău să
te atingă. Pe măsură ce crești, observi în jurul tău fel de fel de
lucruri pe care ți le dorești, care îți fac inima să bată cu putere și
nici măcar sufletul tău nu poate sta în calea lor. Apoi te
îndrăgostești și îl dezlipești de tine fără să ai măcar curajul de a-ți
cere iertare față de el, te retragi din îmbrățișarea lui și pleci, îl lași
uitat într-un colț unde plânge pentru toate sentimentele de care nu
a putut să te apere.”
Vezi, asta e cea mai mare diferență dintre noi. Te privesc
și mă găsesc urmărindu-mi mișcările într-o oglindă, ești
78
gândurile, gesturile și temerile mele, dar în același timp ești goală
pe dinăuntru. Eu sunt suflarea care se chinuie să te țină în viață,
sunt lucrurile care te animă și mă doare să văd cum împrăștii
nepăsătoare în urma ta încercările mele naive.
“Te consumi, răspunde, ăsta e păcatul tău suprem. Nu
crezi în mine nici măcar atât cât crezi în tine sau în cuvintele pe
care le arunci asupra mea. Viața ta e dominată de ceea ce simți
sau mai degrabă de ce ți-ai dori să simți, înțelegi oamenii prin
prisma suferinței tale și îi judeci pentru că au primit mai mult
suflet decât tine. Tot ce se întâmplă în jur te domină, te atrage
într-o capcană neagră de unde ieși doar din când în când ca să mai
aborbi puțin din veninul pe care îl venerezi. Cum trăiești știind că
te-ai putea frânge la orice pas, că orice ai făcut vreodată, toate
temerile, toate încercările și nemulțumirile tale, toate așteaptă
nerăbdătoare să cazi?”
Cuvintele ei mă sperie și mi-e greu să ascund furia care
îmi umple venele, mă întreb cât de greu poate să fie să lupți
împotriva propriei tale umbre, știind că te arunci cu sete și dorință
în fiecare gest, deși conștiința îți spune că te obosești fără
rost.Inspir încă o dată aerul greu care ne da târcoale.
Ce se întâmplă cu noi? Acum o clipă puteam să găsesc în
tine întreaga viață de care aș avea nevoie pentru toată soarta care
mi-a mai rămas, de ce când te privesc, tot ce simt e un întreg
pustiu care se întinde pe mii de kilometri? Unde suntem când axa
timpului face tot posibilul să ne despartă, unde pot să te caut când
am în inimă doar așchii și dinspre tine vin nori amari de gheață?
Gândul că orice mi se întâmplă te lasă rece, că nu îți pasă de mine
cum nu îți păsa nici de ploaie sau de moarte, gândul ăsta mă
dezintegrează. Încerc în fiecare zi să pătrund în mintea ta, găsesc
doar umbre de sticlă care mă gonesc cu ochii roșii, e prea multă
rațiune în locul în care cândva am făcut cunoștință cu sufletul tău.
79
“Nu am suflet, spune ea fără nici o urmă de regret. Ne-
am distanțat din ce în mai mult, credea că lumea pe care mi-o
doresc o să-l lovească din plin, că am să-l laș singur într-un colț
să-și plângă nefericirea și am să fug cu altul de mână. Mă
cunoștea prea bine, asta era problemă cu noi. M-am trezit într-o
dimineață și mi-am dat seamă că a plecat. Nu mi-e dor de el, dar
în fiecare zi aștept un semnal că a ajuns acolo sus și chiar dacă nu
sunt foarte sigură că mă încred în Dumnezeu, mă rog să aibă grijă
de acel suflet în locul meu.”
Îi înțeleg, într-o clipă, neliniștea și tac în semn de
aprobare. Demonul meu cunoaște resemnarea mai bine decât
oricine, mi se face rușine pentru toate momentele în care am
îndrăznit să o judec și până și regretele din jurul nostru clipesc
mai rar. Sufletul meu mă aprobă și își dorește să o poată ajută. Aș
vrea să o întreb cum se simte un om pustiu, dar nu am curajul. Ea
se joacă în naivitatea ei crudă cu petalele unei flori și mă bucur de
aceste câteva clipe în care pot să o urmăresc cu calm. Încerc să
găsesc ascunzișurile acestei ironii, sunt față în față cu alter-ego-ul
meu și mi-e frică. Mi-e frică de reacțiile ei pentru că nu mă
regăsesc în nici una dintre ele, e prea multă rațiune, prea multă
îndoială și neîncredere până și în modul în care își mișcă mâinile:
calculat, de parcă totul contează. Cred că amândouă am înțeles
deja de mult timp că nu putem să facem parte din același întreg,
suntem entități diferite pe care nici lumea și nici amintirile nu le
pot readuce sub același chip. Oglinzile mă mint când îmi arată o
singură reflexie, noi știm prea bine că suntem una lângă cealaltă,
că respirăm una împotriva celeilalte, că orice atingere a ei mă
bucură deși pot să simt cum trece pe lângă mine.
Mi se face frig și o întreb dacă vrea să mergem acasă.
Pentru ea nu contează prea mult unde suntem, globul de cristal în
care mintea ei se prăbușește întruna o apără de orice îi poate face
80
bine sau rău, o apără chiar și de mine. Eu sunt cea care pune preț
pe toate lucrurile, cea care rupe bucăți mici, glazurate, din sufletul
ei și îl împrăștie pe întreaga câmpie, eu sunt cea care ar trebui să
se întoarcă acasă, ea e liberă oriunde.
Și oriunde libertatea o respinge.
ONOFREI ALINA MIHAELA, clasa a IX-a
Colegiul National „Ion Creangă”, Bucuresti
Jocul literelor
O rană in apă se toarnă,
Ingerul cu alba pană,
Strop, strop intr-o carte,
Ce litere sunt pătate?
Citesc rânduri neincetat
Entuziasmat, sfâşiat,
Uimit parcă, plangând
În mare cazând,
Râzând...
Lumina Lunii
Ochiul din ochi se uită
In gheaţa inimii rea,
Si ştie să mintă,
In oglinda morţii grea.
Fructul din el se strecoară,
Dar, moartea-l goneşte,
Ca si vara pe iarnă,
Sufletul iad primeşte.
81
Aş ieşi afară dacă aş putea,
Ma cheamă Luna,
Dar nu pot să-i răspund,
M-afund in abisul ei profund...
PAVĂL ANDREEA, clasa a X-a
Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Bacău
Contrásto
Țip!
Dar diafanele-mi strigă te glaciale sunt inăbușite
Înainte să îmi atingă sufletul ingrat.
Plâng!
Dar nevinovatele-mi scâncete pământești tac
Subit, părăsindu-mă trufașe,perfide..
Ascund!
o, dar grațioasele-mi minciuni dulci
Se joacă frenetic nestânjenite de tot acest tablou lugubru.
Mă bântuie de mine un dor
dureros de dulce
Înecăcios fior organic,
Straniu poem mut
Și simt zbătându-mi-se frivol sub pleoape ostenite
Coșmaruri vechi de mâine noapte,
Nemărturisite.
Rai
Dați tuturor de veste
Căci demonii au zburat în coborâtul cer
Sângerânde aripi ascuțite,
82
Firave chipuri copile,
În profane s-au prefăcut.
Îngerești glasuri sfințite
Revocă, invocă
Întunecate ode de foc,
Funeste rugi abisale,
Inconștient și necontrolat.
Arzătoare lacrimi de timp arhipline
De dorințe fanatice
Curg din ceruri teribile șiroaie asemeni unor litere stacojii.
A mea
O stafie nefiresc de induioșată și sublimă, dar inertă,
Doar o tainică siluetă bizară prin neființa sa,
Tardiv se apleacă și îmi așază neștiut, pe deget
Un dogit, providențial, dar străvechi sărut.
Apatic, schițez stânjenită un surâs disgrațios,
Prea înfricoșată fiind de verosimila mea stângăcie
Vulcanică respirație nemăsurată,
Nefastă, Nefireasca, Nefericita,
Îngrozitor de prelungită căci pulsul organic al naturii
I-a oferit doar un fir albastru de nisip.
Plânge și cântă năluca mea stingheră
Ochii i se prefac în surde cioburi de argint
Dar se topesc și se sfărâmă sub o rază
Sclipitoare și obscură,
Trandafirie șoaptă mută, prefăcută, absolută.
Timpurie tinerețe neconvins de monotonă
Zănatică provocare, s-a simțit ultragiată
Doar dintr-o privire…
Nefiresc de înduioșată,
Infantilă și dulceagă…
83
Dar zâmbește buimăcită infinitului străvechi
Stafia mea umilă.
Simplitate
Răsunătoare șoaptă albă de cristal,
Mut strigăt negru, fir de smarald, fir de nisip..
O, nesăbuită privire ancestrală
tânjind după un singur strop
vertiginos, tânguitor, migălos
de vis.
Straniu gust violent, chinuită impresie fadă,
Doar un bonom oarecare,
Patriarhal printr-o explicativă transfigurare ireală.
Apologia imperturbabilă devenise paternă
Pentru un spirit pedant în devenire
Căci doar printr-o vânătoare dulce
Viitoarele aducerile aminte sure
Cuib cu gratii și-au găsit,
Cămin rece demult uitat.
84
PUIU TEODORA GEORGIA, clasa a VII-a
Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Bacău
Descrierea lumii
Privesc prin fereastră şi mă întreb dacă luna este rudă cu
soarele, dacă lumina este prietenă cu întunericul sau dacă
bunătatea va învinge vreodata răutatea. Nu se ştie... Dar, cu
siguranţă, ele se aleargă... neîncetat. Niciodată nu se vor prinde,
niciodată nu vor fi la fel, fiindcă astfel lumea nu va mai exista.
Mă uit pe fereastră... dimineaţă de vară în care soarele îşi
etalează razele buclucaşe. El ne dăruieşte căldură şi lumină fără să
clipească. Norii albi, pufoşi, de culoarea laptelui lenevesc pe bolta
cerească de un albastru deschis. Fără de griji plutesc, plutesc. Pe
străzile oraşului natura, deopotrivă cu oamenii, se bucură de viaţă,
copiii aleargă, se joacă şi se ceartă pe lucruri mărunte, lipsite de
importanţă. Puţini varsă nevinovate lacrimi, fiindcă s-au lovit fără
voia lor. Dar îşi revin, le trece, apoi râd la auzul concertului
înaripatelor soprane. Copacii îşi leagănă frunzele pe melodiile lor
ajutat de vântul care ia la dans sufletistele flori ce împrăştie
mireasma eternităţii.
Mă uit pe fereastră. Dimineaţă de toamnă. Oamenii ies
tacticos din case, îmbrăcaţi în haine grosuţe, care să-i apere de
răcoarea parşivă. Unii abătuţi, alţii obosiţi. Doar copiii îşi mai
găsesc puterea să mai ţopăie pe strada prăfuită.
Nu aşa de optimiste sunt şi frunzele copacilor. Răpuse de
frig, ele se îmbolnăvesc. Fac temperatură, iar altele intră în
hipotermie. Toate îşi schimbă culoarea, devenind ridate, uscăţive.
Se desprind fără să se împotrivească de ramurile copacilor. Cad
pe pământul rece, formând un covor multicolor. Noi suntem
fascinaţi, mai ales când vântul care le legăna odată, acum le fură.
Nu se mai întoarce cu ele, iar copacii rămân pustnici şi golaşi.
Doar câte o veveriţă care-şi adună de mâncare îi mai vizitează.
85
Au îmbătrânit săracii arbori. Se uită cu tristeţe la brazii falnici şi
se întreabă cum de au rămas la fel de tineri, la fel de frumoşi. Se
întreabă când îi va vizita şi pe ei bătrâneţea. Iar soarele, mâhnit de
acest fapt, păleşte. Nu mai străluceşte. Nu-şi mai trimite razele
buclucaşe pe pământ. Nu ar vrea ca ele să vadă ce a văzut el. Se
izolează. Cât despre nori, aceştia intră în depresie şi încep să
plângă. Nu se pot controla, inundând lumea cu lacrimile lor
amare, sărate.
Mă uit pe fereastră. Noapte de iarnă. Luna trimite oamenii
la culcare, considerându-i copiii ei. Detestă să le spună ,,supuşi”,
chiar dacă ea este regina nopţii. Din grijă pentru ei, dă stingerea
devreme, aducând întunericul pe pământ. Ordonă norilor să
învelească natura într-o plapumă albă, imaculată. Aşa că,
ninsoarea se aşterne încet, dar sigur. Unii fulgi sunt mari şi
hotărâţi să îndeplinească porunca reginei, iar alţii sunt mici şi
timizi, întrebându-se dacă nu vor deranja pământul cu prezenţa
lor. Luna îî spune vântului să se liniştească, fiindcă bate ca un
nebun. Frigul este pictat pe geamurile locuinţelor, aburindu-le. Ar
vrea să intre în case.
Nu reuşeşte şi se răzbună, aşadar, pe copaci. Luna încercă
să îi sărute. I se făcu milă, însă aceştia nu o lăsă. Erau prea trişti
după moartea frunzelor nevinovate. Străzile sunt pustii, fără pic
de forfotă. Puţini se încumetă să păşească pe zăpada ca o plapumă
imaculată.
Mă uit pe fereastră. Noapte de primăvară. Luna şi-a adus
fetele pe bolta cerească: stelele. Ghioceii firavi scot capetele. Ca
în fiecare an, rămân uimiţi de înfăţişarea monotonă a lumii. Vor
să facă o schimbare, vor s-o înveselească. Aşa că îşi scot hotărât
trupurile golaşe, îndemnând iarba să facă acelaşi lucru. Copacii
nu pot să doarmă. Înfloresc. Sunt încântaţi. Nu-şi mai încap în
piele de bucurie. Zăpada se topeşte şi dezveleşte pământul
nedezmorţit. Unele animăluţe s-au trezit deja din somnul lor lung
şi au început să inspecteze fiecare locuşor. Parcă toată natura
86
doreşte să le facă o surpriză oamenilor. Se îmbracă pentu ei în
haine de sărbătoare ca să le readucă în suflet căldura.
O, lumea asta! Bazată pe secundele care pot face diferenţa
dintre viaţă şi moarte. Secundele banale, prea scurte pentru vieţile
noastre care trec necontenit precum un gând pătimaş. Minutele …
o sumedenie de secunde. Iar orele… o puzderie de minute şi o
infinitate de secunde. Orele sunt cele care vrei să treacă rapid
când eşti la şcoală şi încet când eşti în vacanţa mult aşteptată. Dar
adesea nu este aşa. Exact pe dos aş zice. Din cauza asta copiii
pizmuiesc orele. Dar … nu sunt singurii.
Ce nu ar da adolescenţii să treacă zilele infernale
împreună cu săptămânile şi cu anii? Ce nu ar da să ajungă maturi
şi să plece de sub aripa protectoare a părinţilor? Să plece în lumea
largă şi să se distreze. Să nu-i intereseze de nimeni şi nimic. Să-şi
trăiască viaţa aşa cum nu au apucat să o facă vreodată. Acestea
sunt visurile lor care, într-o zi, se vor adeveri. Se vor adeveri
exact când nu se vor aştepta. Însă, realitatea este alta. Una mult
mai dură. De aceea părinţii noştri ar vrea să mai aibă parte, măcar
pentru o singură zi, de copilărie.
Fără să mai aibă griji sau responsabilităţi. Să nu mai fie
nevoiţi să-şi ia deciziile singuri, ci să-i ajute părinţii. Să-i mustre
pentru ceea ce au greşit şi să îi şi pedepsească, în loc să plătească
scump pentru ce au făcut. Însă noi nu-i băgăm în seamă. Vrem să
creştem,să ne maturizăm. Apoi, avem aceeaşi dorinţă ca ei: să ne
întoarcem la copilărie, la vremurile de mult apuse. Dar, această
dorinţă nu se va mai îndeplini. Timpul vine, dar niciodată nu se
va mai întoarce la noi. De ce? Nimeni nu ştie sau nu a aflat până
acum. E un mister şi va rămâne un mister. Probabil acesta este
explicaţia. Dar nu o pot dovedi cu certitudine căci, încă sunt un
copil. Un copil care nu oftează că astăzi este luni şi mâine deja
este vineri. Un copil care se bucură că trec zilele, săptămânile şi
anii. Unul care vrea să se maturizeze şi să plece. Să plece în lume,
fără să aibă habar încotro. Sunt copilul care are acelaşi vis ca toţi
87
cei de vârsta lui. Apoi voi vedea dacă îmi va păsa de timp. Voi
vedea dacă, atunci când o să fiu adult în toată firea, voi vrea să fiu
din nou copil.
Mă uit pe fereastră. Zâmbesc când văd înţelegere între
persoane şi suspin atunci când o fiinţă lovită de soartă este ţinta
răutăţilor. Devin energică când văd lumină şi nostalgică când
întunericul apare. Ce poezii minunate compune timpul şi câte
amintiri păstrează. Mă uit în oglindă şi-mi zic: trăiesc într-o lume
atât de nebună, colorată cu natură, bogată cu oameni şi descrisă
prin contraste.
RAPCEA IRINA, clasa a XII-a
Liceul Teoretic"Boris Dânga”, Criuleni, Republica Moldova
Autobiografică
acum, aici
în fața ta,a tuturor sunt goală
îți marturisesc că mă tem de vise
oameni și singurătate
sunt o lașă
mint ca și cum nu te-am iubit vreodată
sau că sunt bine
sunt aici, exact în fața ta
am picioare mici
și șolduri voluptoase
parul meu nu e roșcat cum a fost și nici cum e acu
și nici nu ți l-aș putea descrie
uneori îmi place de mine
mă cred frumoasă
și asta-mi place
sunt al naibii de neîncrezută
mi-e rușine de ceea ce gîndesc
și fac
am ochi albaștri
88
mîini mici și grase pe unde
uneori se strecoară cîte o venă.
nu-mi place cuvîntul ideal
nu-mi plac proștii ,
uneori mă cred deșteaptă
am tatto și nu mă întreba ce înseamnă îmi place berea,cafeaua și tu
cel care mă citește,
povestesc despre toate
o iubesc pe mama,
acum nu mai sunt doar trup
sau o imagine
acum sunt goală
dar pîna unde ?
de când ai plecat
de când ai plecat
singurătatea e tot ce mai am.
m-ai lăsat între drumuri largi
ticsite cu oameni
grei și triști
în seara de după noi
am rupt apusul și umbra ta,
după care le-am așezat în tabloul
cu zimbri și codri
ţi-l mai aduci aminte uneori ?
cearșafurile mai păstrează și azi
mirosul pământului tău
de când ai plecat
am rămas cu apocalipsa în mine.
89
altfel de toamnă
frunzele
ploaia
noroiul
îmi mai vorbesc și astăzi despre tine.
tabloul ăsta în care se preling
amintirile despre noi
despre că am fost
cândva,undeva
mă sugrumă.
oare ai fost al meu vreodată ?
poemele mele îngrămădite ca o baltă într-o gaură
se sfârșesc la tine
la iubirile mele efemere
care nu știu nici astăzi dacă au existat
cu adevărat.
toamna asta plânge cu lacrimi de crocodil
plânge cu frunze îmi zic
și frunzele astea îmi cântă în strună despre
amor și dragoste
despre cum eram noi
roșii și galbeni
lumea asta utopică
e goală
ca copacii, ca noi, ca tine!
90
ŞOLOT ANCA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Bacău
Giulgiul suferinţei
Soarele şchiopătând tragic îşi târăşte corpul răpus de
osteneală, pe pavajele cerului ce se cutremură de înfrigurare.
Noaptea se apropie pe nesimţite, iar ziua îşi ia ultimul adio,
plecându-se rănită spre zorii ȋnsȃngeraţi suprimaţi de ultimul
măcel al timpului ce se sfȃrșea. Liniștea domnea ȋn faptul serii,
ciopȃrţind ultimele fărȃme ale luminii ce pierea ȋn adversitate,
ȋntr-o lume de vise biruite de realitate. Pacea infectă se ȋmprăștia
epidemic prin toate cotloanele ȋnserării risipind ca un suflet
damnat, condamnat să năpăstuiască fiinţele febrile, fiorii de ceaţă
putrezită, albiţi de vibraţiile neȋnsufleţite, ce animă mirosul uman
ȋngropat ȋn duhoarea existenţei. Noaptea, sfeșnic sfȃnt,
exorcizează toate fricile şi durerile letargice ale zilei, lăsȃnd ȋn
urmă doar vid și pustietate. Înveşmântat în giulgiul ploii aştept o
ultimă şoaptă, cea din urmă rafală ce îmi va purta sufletul peticit,
adulator al suferinţei deşarte spre bucuria infernală a supremului
sfârşit.
Fărâme de ploaie lovesc într-un ritm ancestral pământul,
ce se gârboveşte sub povara asurzitoare a legămintelor ce se
înfiripă între divinitate şi glie. Ele dau viaţă celor mai
dezgustătoare idealităţi ale perfecţiunii umane. În fiecare picătură
de ploaie îmi văd chipul distrus, alterat de morbiciunea lumii, de
război. Zăbovesc în dinamitatea vieţii, mă odihnesc funebru în
haosul de gânduri şi vorbe aruncate neglijent în aer pentru a
prinde contur şi pentru a captura sentimentele noastre în
îmbrăţişări cleioase, abjecte prin propria falsitate.
Astfel, eu damnat să ascult toate suspinele asurzitoare ce
ȋmi sfȃșie auzul, să rabd toate privirile pline de milă depozitate în
pachete mici ambalate în teamă, stau veșnic trist la umbra
91
propriului suflet și tăinui ȋn urlete mute, neputinţa ce m-a făcut
prizonier al propriului spirit. Prin aerul umed și rece, ce
ȋmbălsămează trupurile vii, o dâră de inspirație se tărăşte, ȋi simt
fărâmele dezintegrându-se ȋn negura avidă şi lipsită de ȋngăduință.
Frigul ȋmi ademeneşte frica, o ȋncolțeşte şi o muşcă, iar eu stau
deoparte neputincios strângând cu vehemență de balustrada din
fier ce impregnează ȋn ființa mea inerţia tragică a vieții. Simt
ceața ȋn nări şi pe pleoape, ȋmi apasă suferința mai adânc ȋn
minte, creând o mascaradă perfectă a propriilor simțuri. Pătrunde
în corpul meu răstignit la poalele anarhiei dureroase a fericirii,
trece delicat, aproape imperceptibil pe sub rănile adânci ce îţi
susură nemulţumirea, ce clipocesc în hemoragii ursuze urmându-
şi cursul, traversând cotloane ascunse, aducând înfrigurare în
sângele ce încă pompează viaţă, ceaţa se abate din drumul său
mângâind inima ce încă bate încăpăţânat, parcă oferindu-i un
omagiu o cuprinde cu nefiinţa ei, grăbindu-i cursul, apoi părăsind
inima se îndreaptă cu hotărâre spre plămânii ce încovoiaţi de
fum şi de rugină convertesc clipele moarte în clipe vii, unduite de
oxigen.
Aici, negura priveşte lung şi insistent procesele
aducătoare de însufleţire, admirând cu o stupoare consecventă
cum moleculele ignorate şi superficiale ale văzduhului ajung
firmituri de îngăduinţă divină, ce animă o bucată de ţărână.
Mulţumită de ceea ce a văzut se întoarce grăbită, parcă dornică să
abandoneze acest trup părăsit de voinţă.
Mă afund mai profund ȋn propria mizerie, ȋn ȋntunericul
din spatele orbitelor, privesc linii, puncte, ce iau forma unor pete
negre care ȋnglobează viaţa mea cea de toate zilele. Simt sȃngele,
lichid, vȃscos, zvȃcnind ȋn spatele globilor oculari, ce lipsiţi de
esenţă se mișcă haotic, dȃnd bestialitate ȋnfăţișării mele. Am fost
marcat, stigmatizat, izolat. Am luptat pentru independanţa mea, a
ţării mele, a familiei mele și ȋn ultimul rȃnd a viitorului meu, ȋntr-
un război fără sfȃrșit, ȋn care fiecare clipă putea fi cea de pe urmă.
92
O parte din mine a rămas acolo, printre obuzuri, lovituri de tun şi
dorinţa de a le auzi din nou. Singurul semn al conştinţei, în acea
debandadă, era reprezentat de ţipetele, urletele ce se stingeau într-
o tăcere sobră, tovarăşa de încredere a morţii. Am scăpat din
acel infern, cu un preţ mult mai mare decât eram pregătit să
plătesc, dar Viaţa, doamnă fără maniere nu întrebă şi nici nu
răspunde, ea doar năvăleşte şi distruge tot ce am agonisit de-a
lungul anilor ce au pierit îngânduraţi în mocirla timpului. Pe mine
m-a păcălit, m-a ademenit cu parfumul malefic al faimei, al
gloriei nemuritoare, îngenunchindu-mă, sclav al nevoilor
primordiare, pe frontul de bătaie. Şi-a dat părul pe spate, mi-a
făcut cu ochiul ştrengăreşte, iar eu ca un amorez fără de minte,
am crezut toate poveştile despre măreţia frontului de bătaie.
Trebuie să recunosc. Eram sceptic la început, dar numai cu o
sărutare pe obraz, ea, Viaţa nemiloasă, m-a convins să fiu
criminalul propriei existenţe.
Astfel, am decis, fără a-mi asculta mintea ce se
schimonosea făcând semne disperate pentru a mă opri, pentru a
avea ocazia să mă scuture bine, înainte de a-mi înfinge singur
cuţitul în inimă, să mă înrolez. Am reuşit să scap în cele din urmă
plătind un preţ mult mai mare, pe care nu eram pregătit să-l
onorez. Războiul, condiţie animalică a omului, ce reduce
simţămintele umane la cea de pe urmă dorinţă de a mai trăi încă
un moment în plus faţă de cei ce tăvăliţi în praf vor ajunge hrană
pentru corbi. De multe ori, am regretat că soarta mea a fost o alta,
că nu am putrezit în conştiinţa generală sub numele de erou şi de
victorios al patriei.
Eu, în schimb, am fost părtaş la un atac din partea părţii
inamice, un asalt ce pe mine şi pe batalionul meu, ne-a luat prin
surprindere şi împotriva căruia nu am putut să ne apărăm.
Neglijenţa noastră a fost ispăşită prin nenumărate vărsări de
sânge, ce au lăsat în urma lor trupuri dezbrăcate de viaţă, pregătite
93
să ia calea nemuririi. Eu aşteptam, într-o stare derizorie, finalul ce
obstinat nu mai venea. Într-un moment de linişte mormântală,
ameţit de atâtea zgomote infernale ale pieirii, am ridicat capul
din ascunzătoare, iar un glonte, pierdut şi el, a străbătut cutia
craniană, s-a îmbăiat în lichidul meu rahidian şi s-a oprit în lobul
meu occipital. Mi-a invadat mintea, iar eu luptând acum
împotriva inamicului din interior, am leşinat, pradă uşoară pentru
inamicii din exterior.
Când m-am trezit, peste o lună, mi s-a spus, totul era
întunecat şi inuman, am ţipat să aprindă lumina, dar acea lumină,
nu va mai putea să se aprindă vreodată. Am rămas în obscuritate,
într-o lume de umbre şi de forme neclare, ce nu vor mai prinde
contur niciodată.Am fost furios, simţeam cum nervii, ca nişte
circuite scurt-circuitate, scot scântei şi ard totul în jurul lor,
inclusiv pe ele. Am trântit, spulberând mobila ce oricum era
şubrezită de timp, am sfărâmat orice urmă de milostenie, odată cu
lucrurile mele, cu acea încăpere, pe care obişnuiam s-o numesc
acasă, dar care a devenit o închisoare de torturi şi de răni din cele
mai diverse. Până şi cei câţiva paşi de la pat până la masa ce o
foloseam pe post de birou erau dureroşi şi anevoioşi, piciorul meu
fiind mereu pe traiectoria unui picior de masă, unui scaun sau
unui colţ de dulap, a-i crede ca după atât de mult timp petrecut
într-o cameră te obişnuieşti cu aşezarea lucrurilor, cu imaginea lor
imaginară, dar atunci când, unul dintre cele mai elementare
simţuri, cel al văzului îţi este luat atât de mişeleşte, obişnuinţa
devine un lux, iar mersul prin cameră de la un obiect la altul, un
adevărat sport. Mi-a luat mult să înţeleg, să uit, să-mi astâmpăr
mânia de a fi eu cel ce nu vede. Dar uşor, furia a fost înlocuită de
neputinţă şi de resemnare şi mult mai târziu de o formă fadă a
fericirii. M-am complăcut în starea mea de neputinţă morbidă, de
boală imaginară, dorind să încetez a mai trăi, până într-o zi...
94
Mirosul de ploaie era perceptibil, chiar dacă soarele, încă
în putere, dogorea moleşitor. M-am ascuns ca întotdeauna în
spatele perdelei, în casa ce devenise ca o vizuină ferecată pentru
ochii curioşilor, neatent în cămară am răsturnat un raft neatins de
secole şi toate obiectele inutile de pe acesta au fost doborâte la
pământ. Orbecăind prin bezna ce era numai a mea pentru a le
rearanja într-o anumită ordine, facilitând munca Anei, infirmiera
mea, singura fiinţă ce îmi cunoştea şi îmi înţelegea durerea, am
descoperit nişte culori în ulei şi o pânză. Nu îmi aminteam de
existenţa lor, probabil erau ale Anei. Draga de ea, nu am nici
acum nicio idee clară despre înfăţişarea ei. Ştiu că este scundă,
firavă, dar destul de putenică pentru a mă scoate din starea mea de
letargie, mereu voioasă şi veşnic răbdătoare. Presupun că este
blondă şi că are în jur de cincizeci de ani, familia ei a fost ucisă în
război, mi-a spus ea odată covârşită de durere. Doua suflete
îngemănate.
Am luat pânza şi acuarelele, neştiind ce fac m-am aşezat
la birou, imagini cu trupuri unele peste altele, cu răni letale din
care încă mai supura sânge, îmbibat în praf şi mocirlă, oameni ce
zguduiţi de neputinţă simt moartea răpindu-le ultimele clipe,
ultima suflare, m-au zguduit din temelii, am început să tremur
convulsiv, asfixiindu-mă cu propria tihnă. Cobor cortina asupra
minţii mele şi încep să desenez lumea din spatele orbitelor,
lumea din gândurile mele. Aşa mă găseşte şi astăzi Ana, cufundat
în propria suferinţă, ce trasează ea însăşi linii şi forme, ştergând
din amintirile mele durerea acidă ce anima nu demult acele jocuri
de culise, pierdute acum în zarea unui război umbrit de istoria
realităţii.
-Domnule Filip, rosteşte sfâşiată Ana, lipsită de încredere,
dar cu o vagă speranţă. Eu îi zâmbesc pentru prima dată de peste
trei ani. Mi-am regăsit sensul vieţii şi dorinţa de a continua să
95
trăiesc printre oameni şi nu printre umbre. Simt un contrast
puternic între cel ce am fost şi cel ce sunt, acum vieţuiesc prin
operele mele, ele văd în locul meu anii trecând şi existenţa
dispărând. Respir aerul infectat al oraşului şi cu ochii minţii o văd
pe doamna Viaţă la braţul unui tânăr galeş, ea îmi face cu mâna,
iar eu zâmbesc complice. Săracul muritor...
96
STAN ROBERTA CORINA, clasa a XII-a
Colegiul Tehnic “Dimitrie Ghica”,, Comăneşti
Stele sparte în asfalt
Sunt stele sparte în asfalt,
Iar cioburile râd sub soare,
E un destin acum minat
De o tristeţe trecătoare...
Totul în jur, de întuneric e pătat,
Căci tinereţea-i ca o floare...
Sunt stele sparte în asfalt,
Iar cioburile râd sub soare.
În univers totul e unic,
Şi-n orice clipă totu-i diferit,
Şi aşa se-ntâmplă...din nimic
Devine orice fir de praf...zenit,
Sunt stele sparte în asfalt...
Muzica
Senin din furtună
În gându-mi răsare,
Speranţă nocturnă
În negura mare,
Muzica mi-alină
Orice întristare.
Licăriri suave,
Adieri de nectar,
Note muzicale
În sufletu-mi pierdut,
Din vraja uitării
97
Cu drag, astăzi tresar.
Viaţa-mi este-o melodie,
Portativ purtat de vânt
O feerică-aţipire,
Toate strânse într-un cânt!
Contraste
În viaţă, prin moarte,
Iată! Am renăscut
Ivită din şoapte
Şi sincere lacrimi
Cenuşă m-am făcut.
Pe faţa-mi doar patimi
Acum se-nfiripă
Târzie e clipa
Şi nimic nu-i regret
Mă-nalţă aripa
Spre-a cerului casă
Mă urcă încet.
Sunt grea în urcare
Atârnă-ntristarea
Şi dorul m-apasă ... E greu!
Prefăcută-n pierzare, iată!
98
STUPU ANDREI GABRIEL, clasa a X-a
Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Bacău
Aroma iubirii
Este un miros tomnatec de vară târzie...
Iubirea mă-ncearcă precum o stafie,
Mefistofelic e felul în care se zbate
Trăirea pierdută-n numeroase șoapte
Și gândul și viața coabitează sentința,
Îmi detronează vexat toată ființa
Lumea se zguduie , plânge chiar moartea
Căci mă sugrumă acum doar realitatea.
Mi-e totul în negru și doliu și chin
Speranța se stinge puțin câte puțin...
Și nu știu, nu știu ce are aromă-acum ,
Nici floarea, nici viața, niciun parfum.
Rămâne beția și teama cuprinsă
În giulgiul de aur al boltei ,desprinsă
De cerul ce strecoară o caldă boare,
Căci de acum Divinul dispare.
Se strânge emoția cu puritate,
Cast e doar albul târziu din noapte,
Mintea îngheață în stranii luciri
Și sentimentele-s doar năluciri.
Căci nu știu ce este , ce este curat,
Mai mult decât cerul de ploaie pictat
Mai mult decât noaptea, boemă de stele
Stranii, deșarte și efemere...
Dar parc-o lumină străbate cărarea,
Poteca răzbita de ani cu frustrarea(?)
E dragostea, iat-o aici și acum
99
Se-închină la soarele imens, nocturn
Îşi pleacă genunchii spre nemurire
Neștiind, nefiind decât o sclipire
Un licar a ceea ce este " a fi"
Decât un năduf prin multe prostii...
E-o-nchipuire desarta, difuzată
De inima de-a-ntregul colorată,
Pătată de-un suferitor albastru
Cu zâmbetul prea plin și prea măiastru
Dar lasă, nu-ți pierde din identitate
În usa sufletului stăpân pe eternitate
Pleacă-ți fruntea , rămâi nemișcat,
Așteaptă să-nvii din hoitul ciudat
Strecoară-ți duhul prin ochiul deschis
Vezi lumea în vis și visul in vis...
ŞUBREDU ANA-MARIA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Al. D. Ghica”, Alexandria
Marionete
Era o noapte liniştită de vară. Se auzea doar zgomotul pe
care îl provocau frunzele acompaniate de vântul care aduce cu el
nori de ploaie. Dar toată liniştea asta începea să urle. Ei bine... nu
a început să urle dintr-odată, ci a evoluat încetul cu încetul,
pornind de la un sunet al unei picături de ploaie, apoi, două, trei
până când o perdea de lacrimi i-a acoperit fereastra. Luna stătea
înfricoşată, ascunsă după un paravan pufos şi numai eu stăteam şi
priveam haosul de afară. Haos?! Nu îl pot numi aşa în comparaţie
cu ce fac eu sau cu ce am văzut eu.
100
Ei bine... nu pot spune că sunt un om oarecare, dar să nu
credeţi că sunt o ciudată. Adică... doar nu sunt singura care stă la
fereastră în miez de noapte privind urgia şi aşteptând liniştea. O
linişte totală, asurzitoare. Ei bine, nu acesta este lucrul pe care eu
îl consider ciudat, ci aş vrea să încep o poveste.
Era o noapte liniştită. Frunzele cădeau sărutând pământul,
vântul îmi şoptea poveşti, iar oamenii erau de mult plecaţi. Eram
doar eu, o stradă înlăcrimată şi gândurile mele. Am stat o clipă,
un ceas, un minut, poate o secundă, să-mi ascult gândurile. În
noaptea aceea le-am auzit mai tare ca niciodată. Am auzit cum
ţipau. De ce? Nu ştiu... Dar totul are un sens, nu? Era un ţipăt de
disperare, de tristeţe, dureros de dulce. Un ţipăt... urmat de voci...
Deodată totul a dispărut, gândurile de odinioară au zburat pe
aripile vântului şi am privit felinarul care licărea dând o atmosferă
înfricoşătoare. Pentru puţin timp am simţit pe cineva în spatele
meu, o respiraţie rece (poate era a mea) pentru că m-am întors
brusc şi totul dispăruse.
Îmi ridic pleoapele cu greutate. Fără să privesc, încep să
pipăi covorul pentru a găsi ochelarii. E luni şi e o zi atât de
frumoasă, numai că toată lumina aceasta mi-a eclipsat sufletul,
ciudat fenomen. Soarele îşi arată, în spatele unor nori de fum,
braţele aurite, cuprinzând în ele toată povestea mea şi a frunzelor
care cad spre bucuria cine ştie cărui pictor.
Este ora 7. Ar trebui să mă grăbesc căci autobuzul nu va
aştepta după mine. Îmi ridic alene ghiozdanul şi plec spre staţia
de autobuz. Citind o revistă, după un ceas soseşte tramvaiul,
dinăuntru auzindu-se un glas primitor: „Haide, intră, de mult te
aşteptam!” Îmi strâng eşarfa în jurul gâtului şi urc în autobuzul cu
oameni îngânduraţi.
-Bună ziua; îmi permit eu a glăsui temătoare. Dar nimeni
nu apucă să răspundă, căci şoferul acceleră şi parcă pătrunsesem
într-un univers paralel. Încercând să mă adun de pe jos, îmi dau
101
seama că acesta nu este autobuzul şcolii. Privesc spre fereastră şi-
mi zăresc şcoala îndepărtându-se, parcă făcându-mi cu mâna.
-Unde mergem? Am întrebat parcă înţepată de lumina
care pătrundea fără milă în mine.
-Cum, tu nu ştii? Credeam că eşti una de-a noastră... Noi
mergem spre nesfârşit; se auzi glasul şoferului.
-Dar... nesfârşitul nu există, am întrerupt toată liniştea
care parcă mă asurzea.
-Normal că există. Noi călătorim cu acest autobuz de zece
ani, dar eu simt că acesta este aproape.
Oamenii, dând din cap, aprobară toate spusele parcă rupte
dintr-o carte ale domnului care mă analiza zâmbind. În sufletul
meu se destramă acum tot ce ţine de amintiri, de prietenia care
mi-a dăruit sprijinul de atâtea ori, totul... „De ce m-aţi ales pe
mine să trăiesc acest vis cumplit?”. Începe o ploaie mohorâtă de
toamnă, adaptându-se stării mele sufleteşti, o ploaie fără vânt,
fără speranţă. Cristalele zdrobesc pietrele adormite ale străzii. Dar
o accelerare bruscă mă face să cad din nou şi ridicându-mă cu o
întrebare, privesc uimită către lumea care ne-a deschis tuturor
porţile.
-Unde suntem? M-am bâlbâit eu uimită.
-Cred că am ajuns la nesfârşit, îmi spuse o persoană de
lângă mine.
Dar neapucând să coborâm din autobuzul încins, pielea
parcă mi se topea şi priveam tărâmul căruia îi era în flăcări şi
perla nopţii. În faţă îmi apare un uriaş îmbrăcat într-un halat alb
care mă mânuia cu ajutorul unor sfori. Îmi priveam tovarăşii de
călătorie cum se pierdeau în flăcările din şemineu iar cu un rânjet
malefic şi spunându-mi „adio”, savantul mă aştepta şi pe mine în
flăcările dezlănţuite. Îmi simţeam pielea din lemn cum arde iar în
jaratec mi-a rămas doar inima care era gata să iubească.
Cu adevărat, acum totul a luat sfârşit... Doar lacrimile
noastre au stins focul nesfârşitului...
102
TIMOȘENCO CĂTĂLINA CRISTIANA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, Bacău
Pandora
Surescitare!
De ce? De ce eu?
Doamne, Pandoră perfectă ce-mi ești!
Zeitate care-mi ocupi mintea!
Pătimașo! Ce-mi faci?
De ce mă pui în antiteză cu mine?
De ce vrei să scoți în evidență contrastul dintre mine și tine?
De ce vrei să mă faci să mă urăsc?
Că nu-s perfectă,
Frumoasă,
Manipulatoare,
Malefică,
Iubitoare,
Abilă de un dispreț vulgar!
Tu, Pandoră!
A ta emfază mă ucide.
103
LIMBA
ENGLEZĂ
104
ANTOHI ANDRA GABRIELA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Bonnie and Clyde
Nothing ever ends poetically. It ends and we turn into poetry. All
that blood was never once beautiful. It was just red.
There was no indication that something had happened,
nothing that could tell Bonnie that the boy she loved just as much
as she loved life itself was never coming back. But she didn’t
need something as insignificant as that, because, as she held on to
his most beloved crucifix, she knew... she just knew. She knew a
lot, she bitterly thought to herself, like how she knew this would
happen to him someday.
„Damn him”, she whispered to no one in particular as she
stood up from the steps of the RV they shared. She slowly entered
the petite room that reeked of cigarettes and beer and had 100$
bills scattered all across the floor. She tiredly looked around the
walls filled with Polaroid pictures of them and one stood out in
particular. It was such a precious memory to them both, but,
somehow, in that moment, she couldn’t bring herself to rejoice at
the sight. Not only that, but the harmless piece of paper triggered
something inside of her, a dull ache, an emptiness that she knew
would never be filled again. (…)
„After this last job, I’ll buy you a big country house in Virginia,
okay? And we can have as many kids as you’d like”
„And I can bake?”
„Yes”, he laughed, „you can bake 23 hours a day, if that’s your
desire”.
105
„What about the other hour?”
His only response was a mischievous smirk.
„I’m so sorry, I am such a clumsy person sometimes”.
Travis eyed the little foreign creature that was spread in front of
his feet far longer than was socially acceptable. He could feel his
numb body slowly coming back to life, just like nature after a
long, wintery night.
„It’s okay” were his only words. Little did he know the same
feelings were overtaking little by little Bonnie’s soul as she
listened to his deep voice and unspoken thoughts.
„What is your name?”
„Bonnie”.
He could only laugh at her response. How appropriate.
Bonnie and Clyde.
BĂDIOI DIANA –PATRICIA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Happiness vs. Sadness
Happiness and sadness are polar opposites of one another.
Both are emotions that are highly unique. Happiness is felt during
a moment of triumph or joy. On the other hand, sadness is felt
during a moment of failure or pain. These emotions are
experienced every day because we will have successful moments
and failures, whether they are big or small, every day. Failure and
success will respectively bring out sadness and happiness.
Happiness cannot be truly understood without sadness, and
success cannot be understood without failure.
106
Success obviously brings happiness because of the fact of
the pride in accomplishing something. Failure on the other hand
will bring on disappointment and sadness. Without ever truly
experiencing failure how can one truly experience the outright joy
from success? Sadness is also something that helps people to
realize what they have. Being happy all the time limits a person’s
ability to see what they have and appreciate the true value of it.
Sadness brings out the outlook on life that shows you what you
have. While happiness may shadow the true value of these things
because of the positive outlook on life happiness brings. Success
will only mask previous failures. (…)
Neither happiness nor sadness can truly be explained
because of the fact that happiness and sadness are unique to each
person. Not everyone can truly relate their happiness to someone
else’s' happiness because what makes two people happy may be
different. Same with success. Some people for instance may see
success for example by completing a round of golf by scoring an
even for the course. While another person may see success by
scoring under even on the same course. The person who scored
under even on the course may actually see scoring equal as a
failure. He or she may feel that their skill level should allow them
to score under and not even, and if they do score an even they
may see it as a failure. Failure and success are constant changing
variables because each person has their own expectations based
on their own prior experiences. Happiness and sadness act the
same way. Certain results from a test or a game may make one
person happy and the other sad. Without these emotional results it
would be hard to understand how people view their successes or
failures. (…)
Sadness and happiness are necessary emotions in life, but
without sadness we would lose vital social interaction skills.
107
Failure is similar in the way that it allows us to understand what
people are going through.
CHELARU VLAD-FLORIN, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Earth
In a corner of our Galaxy,
It's a little blue dwarf.
House for ants
That think they are almighty.
Large, rough waterfalls
As well as quiet oceans
As well as dry deserts,
All have their place here.
On a mountaintop
Between ice floes.
On a warm beach
Small birds
Sing their repertoire
The fine sand.
Nile flows down the valley,
Slowly and quietly echoing,
Grass grows on its edges
On the dry sand of the desert.
The whirling Danube
108
Passes through the rocks,
No grass is on the edges of
The green plain.
Earth is great,
It is the home of contrasts.
Heat
How warm is the one who loves!
How cool is one who hates!
Two best friends quarreled
From a girl.
He who loves feels her love.
And she warms his soul.
Such a feeling ennobles
The soul of man.
He who hates feels hated.
He feels dirty and alone.
Such a feeling separates
Man of man, friend of friend.
But one day the girl changes their tastes.
He who hated now loves,
He that loved now hates.
How inconstant the man is,
How ephemeral feelings are.
109
CHIŢAC ANAMARIA IOANA, clasa a XI-a
Liceul Economic “Octavian Onicescu”, Botoşani
Likeness Differences
There are some questions about how resemblences
connect, and differences divide that keep me awake at night. Why
contrast represents something destructive for us „humans”? Have
you ever asked yourself how friendships see the daylight? Is that
true that birds of a feather flock together or it is just a myth?
Finally, what connects people? The contrast or the similarity? (...)
Often, we look up at the sky at sunset or sunrise. We look
at the stars, the clouds, the sea, the rain drops, the blossom trees.
Ask everyone what they see when they are beholding these
treasures and they will answer differently because we are
different. We construct a universal contrast of details. We are
carved from details. My details are different from yours, the
details of the woman with blatant heels that is walking on the
street right now differ from the details of that sad man looking out
of the window from the building on the other street.
We do not realize that about seven billion people are
breathing at this very moment. Some are afraid of life, some are
making jokes about it. Some are kind, some are bad. Some are
dancing and some are singing. Some leave and some come back.
Some are tall and some are short. But these, these are just
appearences. All of this doesn’t matter because at that moment
seven billion thoughts walk in chaos through seven billion bodies.
What is funny is that it does not even matter that out there are
seven billion people when all you need is one truly confident.
What a fragil thing trust is! But this is another story. (...)
110
I challenge you! Take a good look at how light and
shadows match, at how one broken line is born from two right
lines, at the eyes of a man when the pain is over; the death of pain
brings life to his eyes. Then, you will see something, you will
realise something and I really hope to come to the same
conclusion as me. At the end of this trip, the beauty of life will
always resurrect from its own ashes, just like a Phoenix bird only
on the strength of contrast thinking’s charm, which succeed in
bracing friendships, chaining vows and creating the games of
existences. We are the existence and we are contrasts. We are
games of contrasts.
111
COMORAŞU OLIVIA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
The ‘Black and White’ of Today
Another day. What makes this morning different from the
one in the day before is the rain. It’s raining and it’s Tuesday.
Even though I would like to spend my day inside and ignore the
‘rainy-springish’ dark atmosphere and the streaking drops on my
window, I have got to go school. Maybe it wasn’t enough just the
‘little’ rain, but I have to take the bus. Another torture.
Taking the bus isn’t that bad as I made it sound right now,
but at this time of the day, it is not what ‘civilized’ means in the
dictionary. Most people forget how to humanly act or move or
talk in public and so ‘the bus’ isn’t the right place to start your
morning. (…)
Because I don’t want to seem unsociable or scared of
people, I choose to stay on one of the four ‘face to face’ seats.
The two in front of me are already taken. As I take my seat, the
bus is picking up speed. After I find my ticket, I’m finally settled
and ready for the ride. Only six stations to go.
Looking out the window would do nothing but depress
me, reminding me that the rain has no intentions to stop or to
even slow down, so I’ve got nothing else to do than ‘looking IN’
the window. (…)
I would have liked to take time and appreciate the life
lesson I had in front of me for a few minutes, but the lady who
112
was sitting near, takes now his place. She comforts herself in the
warm seat and looks through the window. (…)
“8:45. In the bus on your way to school.” Good! As my
other two road-companions did, I slowly rise from my seat and
head to the door bus. “Weird place this world!” I say to myself.
“It’s unbelievable how in two minutes all your ideas about human
beings can change. Now you think that people, once with the age,
get humbler and wiser and they are a source of inspiration,
admiration and respect…and in the next moment, all your theory
is blown away by the opposite team: the older they get, the
stranger they become.”
“The human being will never be understood!” and I climb
down the stairs of the bus and head to my destination.
“Fascinating ride!” I conclude.
DIACONU ELENA-IULIANA, clasa a X-a
Colegiul Național “Costache Negri”, Tg-Ocna, Bacău
Night changes
I watched her from afar, baffled by her behavior. Her
back was facing me, long wavy hair falling down her shoulders
and back, green gleaming dress bringing out even more the blue
in her eyes. She was smiling, joyfully chatting with the guests, a
glass of wine in her hand. She continued like this for a couple of
minutes, catching up with all her friends and I couldn’t help but
stare at the scene that was taking place in front of me. She looked
so cheerful and carefree, so friendly and outgoing. She turned
around briefly and I searched her eyes for any sign, but I saw
nothing.
113
Just a couple of hours before, things were different. We
were in our apartment and I had just barely avoided a book that
was coming in my direction. What I saw was nothing new for me,
but that didn’t mean I wasn’t terrified every time it happened. She
was facing me, disheveled hair and bloodshot eyes, tear stained
cheeks and dry mouth. She was all over the place, destroying
everything around her, especially me. She was pacing back and
forth, throwing everything she could put her hands on, painful
screams straining from the back of her throat. All I could do was
watch and wait for it to end. And I could almost see the battle that
was taking place inside her, I could almost feel her ache, but there
was nothing I could have done at this point. I felt guilty because I
knew that I was the one causing her all this pain. This was all
happening because of me. I was driving her crazy.
After half an hour, after she lost her voice and her hands
and feet went numb, she fell to her knees. I was quick to catch her
in my arms and she nuzzled her face into my neck, too tired to
reject me. It was over. (…)
As we were saying our goodbyes and got in our car, she
decided to drive. She talked about that night and how much she
loved catching up with her old friends and I found myself
mesmerized by the way her red full lips were moving and by the
way the edges of her eyes crinkled up when she smiled at the
thought of her drunken best friend. (…)
Then, she drove the car on the opposite side of the road
and accelerated. I started panicking and looked at her in confusion
but she was calm and determined. She turned off the car
headlights and stepped the pedal to the floor. Pure terror was
rushing through my veins when I saw another car approaching.
114
Sweat was starting to form on my forehead and my mouth went
dry. I wanted to stop her, but my body was paralyzed. I screamed
so loud, but it was all in vain. She had won.
GRIGORE ANA-MARIA, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Between Life and Death
Hello! You may ask who I am. Well, my name is Golden
Gate Bridge. I was born on 27th
of May, 1937. I am a symbol of
San Francisco, the proud owner of the record of the 1st huge
suspended construction in the world.
I am not an old bridge, but I have seen many things and
people coming here on holiday to enjoy the view and busy people
driving on me fast to get to work and sad people who come on me
with dark thoughts. The ones who impressed me most were the
sad people. I do not know why the sad people chose me to write
the last chapter of their life .I remember all of them, but one
stands out: the young and handsome John. He was so upset when
I met him. It happened on a beautiful Sunday morning. Sun was
shining, birds were singing, but he was sad. He said to me:
‘’You are made of steel! You are happy because you can not feel
anything. I am young but I am tired of the stress, of the lack of
love and of the bullying’’, said John.
‘’You are right! I am made of steel, but I do feel that life
is beautiful, young people always find a solution for their
problems because they are creative and smart and you should
never lose hope.’’
115
Silence. He told me all the bad thoughts he had in his mind. (…)
‘’I have to say a sincerely ‘’thank you’’. You are such a
beautiful bridge, I will promise you that I will visit you more
often and I want to tell anybody that you have a great view and
you can change people.’’
‘’I will be grateful if you want to do that. But no one has
to know about our secret, John. You have only to promise that
you will try to find the silver lining of everything, you are such a
handsome and young boy. Do not give up!’’
And I saw a transformed John who went home to be a
better man. I felt excited, even if I do not have a real heart and I
am made of steel. I am proud of John because he understood that
everything has a solution and we should found it.
HANGANU BIANCA – IOANA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
A Long-forgotten Character
Decisions. We give them great importance because we
know that without them we would live a total chaos. Life is a sum
of decisions. At every moment we have to make one so that we
can evolve to a new stage of our lives. Otherwise, we would
stumble and float in a continuous drift of indecisions.
It's not as easy as it seems to make them. In fact,
sometimes it's so hard that you would rather completely forget
about such a difficult task. But no matter how hard you try to
avoid it, to escape, to forget, to pretend that life's not that tough,
you know that sooner or later you will still have to face it. (...)
116
“So? Have you made up your mind?”
“No.”
“Hero or villain. It's not that hard. Your whole life you’ve been
one of these two. Now you have to choose if you change it or
remain so.”
Modthryth stopped patrolling. She had a sad look on her face.
“I give you another five minutes to think”, announced the
interlocutor and disappeared in an instant.
This is how it was going to happen. The person would
return and ask if she had made a decision and she would say “no”.
The same thing to all eternity. (…)
Reality it is quite different from the dream. In a dream
you receive five minutes and five minutes more. You can
postpone for as long as you want. But reality doesn’t give you this
luxury.
During the dream she didn’t understand, but being awake,
everything has bound. It's time she knew what character to play
in the future - the same as before or a new one?
At first everyone thought there was no change in
Modthryth’s behaviour but time had proven that she, indeed,
made up her mind – she chose a new character.
For others the difference was incredible. Modthryth, who once
had a habit of punishing any man who dared to look into her eyes,
now was a devoted queen; Modthryth, a genuine avenger once,
was now a beneficent person. She was no longer the cruel
princess, but an exemplary queen.
The decision was made and that due to the fact that she
had understood the contrast between the hero and the villain,
between a dream and the reality.
117
And this is the story of a long-forgotten character from
the well-remembered Beowulf.
HARTMAN THEA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Between Opposing Realities
Black or white. Society brings us up bearing this
conception in mind. It is either good or evil, guilty or innocent,
brilliant or valueless. However, there is a time when shades start
to mix, and you don’t know what is happening anymore, why the
situation is out of ordinary, why everything is seemingly
misshapen. Society, by making us abide by its rules makes us see
trough its narrow eyes. And what do we end up seeing, being?
Nothing but uniformity, “another brick in the wall”.
I woke up in a terrifying noise, covered in sweat and
gasping for breath. Another nightmare, apparently. Lately, the
situation was not as bright as before. I could hardly explain it, but
even if everything was looking unscathed outward, it actually
wasn’t. I dreamt pieces of an Apocalyptic film: starvation,
hopeless cries and fear. A fear which overwhelmed all senses and
cut deeper than any blade. It was queer, and something felt
uncanny when I was awake as well.
The actual problem with those dreams of mine was that
my life was pretty joyful. I was a loner, truly, but I read, watched
films, wrote. Ghosts lived in my mind, but I loved them
with all my heart. I was admiring book characters, falling in love
with book characters and longing for a life where I could cast
spells, be brave and fight for what I loved most. I was happy
118
building a world
of my choice,
where justice was
the key towards
any door, and
adventure, the way
to obtain it. I
didn’t feel the
need of anything
but me and my
books. (…) One
day, my tired mind
had a glimpse of a
revelation. I found
a similarity
between my world and the one they called Reality. The sky. It
had the exact same colour: the deep blue of oceans, the starry
black of melancholy, the orange of life, the purple of hope. It had
always been my favourite. In it, I could find the harmony my
being was so thoroughly searching for. The sky was the link
between the worlds, the link between me and my sanity, the one
element I truly thought of as real or associated with the notion of
reality I only knew from books but never felt on my own skin. It
was that exact moment when I started living. I realised that two
opposing realities might form one. My own reality. (…) How did
it feel? More than glorious. I found out I could build that “future”
Society kept telling me about on a familiar foundation: by being
moral, kind and brave. The exact way I had been before, but here
and not there. Here and there? No, I had my own new world now.
And it is real, without questions, and constantly filled with
discoveries for me to make.
119
NAEIMI MOKHAIER DIANA, clasa a IX-a
Colegiul Naţional “Ion Creangă”, Bucureşti
The rai
It’s slowly raining.
Trees are in torment,
Dreams cry absorbed
By the shining sky.
The drops are falling;
Tell me, who’s calling
For my old fly?
I wish my cold blood
Would gently flood
Into my brain.
I won’t complain.
Maybe the tears
Won’t help the fears
To go away.
The tree
The tree is flying
Through despair’s meadow,
Agonizing to show
Oblivion’s waves.
Raising his branches,
Yelling his sorrow,
Cut is his breathing.
Not howling anymore,
120
Into blood and gore,
He listens, quiet
His gloomy leafs
To fully believe
And die in this night.
Me and poetry
Going down to see the plagues,
I was there watching your legs,
Breaking down by unknown spirits,
Flying in the house of lyrics.
But if you descend my sun,
I’ll be just the only one,
Because all in all in all,
Reaching on the other side,
I make poetry of life.
Which in spring has kept.
OLARIU ŞTEFANA, clasa a XI-a
Colegiul Național “Costache Negri”, Tg-Ocna, Bacău
A tale of two sisters
You may not know me, because I don’t know you either,
since I am merely a piece of paper. But I have to tell you
something, a story that I have witnessed. Because I used to travel.
Time travel. I have seen things that only gods can keep count of
and only they can punish the injustice that I have observed.
Countless massacres and persecutions, torments, agony and
ordeal, in the same way that I was blessed to see the beatitude and
121
the euphoria written all over their faces. And I must tell you that
human being emotions are priceless.
The tale I am going to enchant you with is a tale of two
sisters, twin sisters.
While traveling above hours and minutes, beyond years
and centuries, it happened to get my attention caught by an
interesting view. Somewhere in Asia, in the middle of a kingdom
of no historical interest whatsoever, six hundred years after
Christ. After my long flight, fatigued and thirsty for knowledge,
as I was, I landed on the perfectly clean and exaggeratedly
expensive wooden floor of the Throne’s Room. And my eyes
caught a glimpse of a scene that belonged somewhere in Syria,
several years later, only our Scheherazade wasn’t there to fight
for her life with words against a king that wanted to murder her
in the morning, but to entertain bitter queens. (…)
Eyes met again. Black against black. The same black.
Only the spark in it was different and the difference was
unbelievable.
“Their names were almost the same, but it proved
nothing. Nogay couldn’t be Sigay and the other way around“ The
Queen Mother’s hoarse scream cut her off, but she smiled gently.
She pitied her. She pitied them all. But she traveled all the way
back to the castle, only to let them know she was alive and she
was aware of everything they had done. She wanted them tortured
by the truth, but she didn’t wish for revenge. It was enough for
her because she was certain her sister had been clueless of what
happened thirty-two years earlier. Until that day.
“Because Nogay is leaving now and she will never come
back.” With a content smiled plastered to her lips, Nogay turned
her back to them and walked away slowly. No one stopped her.
122
OLTEANU TEODORA GABRIELA , clasa a XI-a
Colegiul Național “Costache Negri”, Tg-Ocna, Bacău
Tainted by goodness
It is true that evil has no birth date, that there is no record
in this world’s history to convey the genuine origin of corruption.
And it is equally true that selfishness and hate have spread like
filthy parasites all over the world leaving but destruction and
decay in the form of sorrow and misfortune. Some would imagine
love and compassion could cure this sick planet, already too
suffocated by the disease on two legs which we call a “superior
race”, above all other mammals in intellect as well as unmatched
in immorality. But as with all else, one cannot always hope to
replace the love of another with his own love for the rest of the
world. And just because what is given can be taken away one
must not base his happiness only upon his own deeds, for the
desire of spreading joy and sympathy paired with no other
concern whatsoever may distract one from the result one had
originally desired to achieve. Thus, if the process alone matters,
but not the result itself, does this not make one as selfish as any
other wretch? (…)
And it was for this reason that at one point their
relationship started taking a turn for the worse. Their once open
and long conversations turned to short idle talks which were
barely different from what two strangers would discuss about on
the street. Neither of them liked the apparent alienation that was
starting to form between them, and so the man found it in his
heart to try and forget what once happened and attempt to bring
back the joy and delight which used to brighten their lives.
123
Years later, he was almost fifty and abandoned by all
friends and acquaintances. To further avoid the contact with
society, he created his own laboratory at home and rarely went
outside the house. His appearance was as unrecognizable as his
personality. (…)The world had long forgotten his name. It was
almost as if he did not officially exist. So it happened that one day
the woman who owned the local store asked her customers about
the man when she noticed he had stopped coming for his usual
grocery shopping. When no one was able to give a proper answer,
perhaps for the lack of interest he presented, she obtained his
address and, worried as she was, decided to check on the strange
man.
In a few hours, police officers and detectives were
inspecting his entire house. Upon closer examination, a withered
corpse found in the laboratory was proven to belong to the owner
of the house and to determine the exact cause of his death, the
police removed several items from the smelly, deteriorated house
for further analysis. (…)
124
LIMBA
FRANCEZĂ
125
BIZGAN ALINA, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Toi...tu
Qu’est-ce que l’amitié?
Elle est une chanson coloriée!
Je l’ai copiée sur une note de musique...
Je te l’a donnée! Elle est toxique!
Pourquoi? Vous ne l’avez pas reçue?
Laissez-moi vivre dans le désert!
Toi...Je veux oublier tes bisoux,
Je veux oublier cet amour inert.
Mais...j’aimerais que vous soyez ici...
Rester avec moi maintenant,
Je vous dirais “ merci” ,mon ami...
Même si cela semblerait bizarre.
COMORAŞU GEORGIANA MADALINA, clasa a XII-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacău
Mosaïque de contrastes
Qu’est-ce que c’est que l’homme? Qu’est-ce que nous
sommes, au fond ? Si nous ne sommes pas un enchevêtrement de
sentiments contraires – amour et haine, enchantement et dégoût –
et autant d’états d’esprit antagonistes, antinomiques – joie et
tristesse, envie de profiter de la vie au maximum et lassitude
existentielle – mais qui forment, en fin de compte, un TOUT, un
seul être, une créature particulière et individuelle, une unité
126
vivante qui englobe tous les contrastes, alors nous ne sommes
absolument rien.
Ces caractéristiques contradictoires foisonnent ; elles sont
bien une particularité que nous avons, nous, les « roseaux
pensants » (Blaise Pascal). Notre structure native antithétique est
aussi évidente que notre complexité (n’empêche que cette
complexité borne la capacité d’auto- connaissance que nous
avons toujours cherchée et que nous ne laisserons jamais de
poursuivre).
Nous sommes un « axis mundi », la liaison entre la Terre
et le Ciel, entre la Nature et le Transcendent. Et pourtant, nous
sommes aussi un « centrum mundi », car, lorsque nous vivons nos
vies, toute autre action lévite autour de nous, attirée par une force
spécifique, mais insaisissable. Nous sommes uniques dans notre
propre manière et je trouve cette unicité contrastante par rapport à
tout ce qui nous entoure – personne n’est pareil à une autre ;
cependant, nous sommes si semblables !...
Si on retourne à nos origines, on trouvera un contraste
essentiel dans nos vies : nous avons un père et une mère ; nous
sommes, donc, nés d’une femme et d’un homme. La femme est la
terre nourricière, lorsque l’homme est le soleil ; la femme mérite
la confiance des autres, l’homme est très sûr de lui-même ; tandis
que la femme est émotive et elle donne, ainsi, des signes de
faiblesse, l’homme est, par contre, puissant, physiquement et
moralement ; la femme symbolise le sentimentalisme, l’homme –
la lucidité ; en prenant source de deux entités si différentes, nous
renfermons en nous le Bien et le Mal, le Sublime et l’Abject,
l’altruisme et l’individualisme, la part et l’entier.
Encore plus contrastante est notre condition en tant
qu’hommes : nous-mêmes sommes des mondes infimes qui
hébergeons chacun un petit infini de pensées, d’émotions qui ne
laissent jamais d’influencer notre manière de vivre. Nous
sommes, donc, des micro-univers qui renfermons, dans nos
127
propres corps, une infinité, lorsque l’Absolu, le Cosmos et la
Terre sont le macro-univers qui réunit tout un infini de matière,
d’espace et de temps, une infinité de différences et de similitudes
entre les objets et les êtres qui y vivent. Notre incapacité de
définir la vie et le monde dans leur complexité et dans leur
intégralité nous rend négligeables par rapport à l’immensité
incommensurable de l’Univers.
En contrepartie, la nature se venge et, souvent, sa
vengeance est inexorable : elle fauche un grand nombre de vies,
elle fait tomber en poussière, en un seul instant, tout ce que nous
avons cueilli tout le long de notre vie pour que, à la fin, nous nous
retournions à notre condition primordiale, là où notre priorité
n’était pas l’expansion, mais la survivance.
Si l’on parle des gens qui nous entourent, on trouve a
fortiori des contrastes : nous avons des amis, des personnes qui
nous aiment et qui veulent le meilleur pour nous, mais aussi des
ennemis, des gens qui ne nous plaisent pas, aux yeux desquels
nous sommes des dangers, car on n’a rien sans mal ; nous vivons
autour de personnes qui sont fortes et qui sont capables de
surmonter tout problème de vie, mais aussi autour de personnes
qui sont chétifs, qui ont besoin d’une main qui les aide en
n’importe quel moment de leur passage dans ce monde ; des gens
très jeunes nous accompagnent dans la vie, des enfants ou des
adultes qui ont l’esprit aussi jeune que leur sagesse, mais nous ne
pouvons pas ignorer les personnes matures, les plus âgés qui ont
l’expérience de la vie entière ; nous vivons entre le beau et le
moche, entre le bon et le mauvais, entre le pauvre et le riche,
entre l’intelligent et le niais, entre toutes les antithèses possibles
et impossibles, car le monde est si divers que nous ne nous
rendons pas compte de la diversité réelle qui y existe.
Que l’on s’en réjouisse ou non, nous avons aussi, sans
l’apercevoir, une manière duelle de penser, qui inclut des
sentiments contradictoires : nous voulons être heureux, mais nous
128
rejetons l’idée de sentir l’effet du sort funeste ; nous désirons la
joie, mais la tristesse ne nous plaît pas ; nous souhaitons de ne
vivre qu’en plaisir, mais nous détestons la douleur et les chagrins
de la vie ; nous voulons être libres, complètement libres lorsque
nous ne voudrions jamais servir l’autrui ; nous rêvons d’avoir de
la chance, mais nous ne voulons pas considérer la malchance ;
nous désirons l’extrême qui nous convient, mais nous n’acceptons
pas les contraires. Nous oscillons tout le temps entre certitude et
incertitude : nous savons des choses précises, nous avons des
données déjà démontrées scientifiquement et cela représente le
côté certain de notre vie ; de l’autre part, notre âme est comblée
par une perplexité perpétuelle, par une inquiétude émotionnelle
qui gère tous nos sentiments et qui ne nous laisse pas trouver
l’équilibre auquel nous aspirons tous depuis toujours.
MACSIM IOANA LAVINIA, clasa a XI-a
Colegiul Tehnic, „Gh. Cartianu”, Piatra-Neamt
Pages du journal de séparation ...
le 16 décembre 20...
J’écris ... cela m’arrive encore. Je ne pense pas à quoi
écrire, j’écris tout simplement. Il me manque quelque chose. J’ai
aussi peur de quelque chose. J’ai réfléchi à toutes les décisions
prises jusque là: des décisions prises il y a longtemps jusqu’à
celles d’hier, de chaque jour. J’aime la solitude… même si mes
doigts tremblent sur mon stylo, elle m’envahit avec ses ailes
froides et me protège, m’offre une nouvelle vision de la vie.
Certains pourraient m’appeler égoïste, d’autres vont bien agréer
mon choix. J’ai sacrifié mon âme il y a longtemps pour LUI. Pour
ce LUI qui m’avait promis des voyages surprenants et folâtres et
qui ne m’a amenée nulle part. Et tout cela quand j’ai mis mon
129
MOI de côté, en essayant de lui offrir ce qu’il y avait de mieux en
moi. Et même ce qu’il n’y avait pas vraiment en moi!
Mille raisons me poussaient à partir, mais j’en trouvais
toujours une qui me faisait rester. Je ne pensais jamais à moi,
mais à LUI. Combien de fois je m’étais noyée dans la solitude,
près de lui? Combien de luttes j’avais encore à mener à l’intérieur
d’un moi si fragile déjà? À la surface, je n’étais plus qu’un visage
inexpressif, inondé par la peine.
Et, soudain, j’ai décidé d’abandonner. J’ai cédé. Je n’ai
plus lutté. Et il me semblait que tout allait mieux comme ça.
Seule. Je réalisais que j’avais oublié de me rappeler qui j’étais en
réalité, durant mes efforts d’être quelqu’un d’autre, pour … lui.
Quelqu’un qui, tout comme un pélican incapable de trouver
d’autre nourriture que ses entrailles, sacrifie sa vie pour sauver les
autres. Mais là, le sacrifice ne servait qu’à lui faire plaisir.
Quelqu’un qui aimait follement, qui le portait dans le tumulte de
son sang. Et LUI – c’était quelqu’un qui, au lieu d'achever de se
dissoudre dans les globules blancs et rouges de mes veines,
s’entêtait de rester le poison bleu à effet lent… juste pour le
contraste!
Et moi, je ne suis jamais vraiment entrée dans son
sang. Lui, il m’a rejetée, comme si j’avais été le plus grand mal
sur terre, le pire. Il a filtré toutes mes tentatives de m’insinuer
sous sa peau. Il m’a changée, en entrant, lui, dans mes veines. Qui
suis-je maintenant? Qui serait-il, lui, sans moi?
Je suis partie. Ne crie plus. Je suis partie. Je n’ai plus
d’yeux pour t’entendre. Je n’ai plus d’oreilles pour te voir. Je t’ai
perdu, toi, mais je me suis retrouvée, MOI. Je t’aime, mais tu n’as
pas de courage, tu t’es détourné de mon amour. Toi, tu ne me
manques pas, il y a parfois LUI qui me manque… Je me suis plus
manquée, MOI…
130
le 17 décembre 20…
Pourquoi les jours ne passent-ils plus vite? Je pleure, je
crie de douleur, je m’efforce à faire sortir ton parfum de ma
mémoire, je veux que tu disparaisses, peu après, je mendie
avidement ta présence. Qu’est-ce qu’il me reste encore à faire
alors?
Je me cogne sans cesse des parois froides et rigides de
mon âme. Mille questions et doutes s’empare de mon esprit… Je
me souviens de tous les beaux instants où, lui, il était là: j’étais la
sienne, il n’était pas le mien, mais est-ce que cela pourrait être
pire que ces instants-ci, sans LUI? Ce sont nos peu d’instants
vraiment beaux. Si peu nombreux, si l’on pense aux moments où
ses mensonges déclenchaient ma colère. Et alors … la colère
recouvrait l'effroi de le perdre!
C’est si facile d’aimer quelqu’un quand on est heureux!
Tu es parti … quand tu m’as trouvée un jour, dans la baignoire, à
trois heures du matin, suffoquée par mes pensées…
le 15 janvier 20…
C’est le matin. Tu le sais, tu es heureuse. Tu t’es levée de
ton lit sur le rythme de sa chanson préférée. Et tu la remets en
boucle sur le lecteur CD. Tu tires les rideaux voir s’il fait beau
temps. Tu es sûre que le soleil brille fortement dehors. C’est la
raison pour laquelle tu ne caches plus ton visage quand la lumière
aveuglante frappe derrière les rideaux. Tu réfléchis. Est-ce que tu
guéris?
Depuis longtemps… le café n’a plus le même goût
monotone, tu n’as même plus d’habitude de mettre trois cuillères
de sucre dans ta tasse. Tu mets de côté les vêtements noirs que tu
avais portés les premiers jours de cet hiver… Tu éprouves un
sentiment de sécurité quand tu te regardes dans le miroir. C’est
LUI qui te l’offre. Et ton nouvel essai. Lui, il est de nouveau dans
ton sang. Ta drogue. Ton sourire.
131
le 28 janvier 20..
Les jours passent toujours. La même routine, les mêmes
gens autour, les mêmes états d’esprit. Je n’ai plus écrit depuis
longtemps. Je me suis imposé de ne plus écrire. Je ne voulais plus
me souvenir de lui. Je ne voulais plus entrer en contact avec les
choses empreintes de lui. Je ne le voulais plus dans mes pensées!
le 1er février 20...
Quelqu’un m’a appelé aujourd’hui. J’ai répondu, sans
savoir à qui je parlais. Après son banal « Ça va bien? » et mon
banal « Ça va… », je l’ai entendu dire: « Ça va vraiment, ta vie?
Tu bois toujours beaucoup de café? Tu y mets toujours les mêmes
drogues: parfois - du miel, d’autres fois - du sucre, parfois - des
souvenirs, d’autres fois - des sourires? ».
Et je lui ai dit tout court: « Oui, les mêmes drogues,
moins les sourires. Je ne le retrouve plus, il s’est enfui… »
le 10 février 20...
Tu me manques tellement!
Il se peut que l’amour ne soit pas fait pour tous…
fin du journal
132
LAZAR MIHNEA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, BACAU
Plaisir de lire
Création...
C’est le premier mot
Qui a été créé comme un jeu vidéo
Et qui fait le contact entre la réalité et l’imagination
Sans avoir connaissance d’abstraction
Mais qui sommes-nous de trouver une interprétation
D’une telle nouvelle définition.
PINOSANU CATALINA LAURA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „George Coşbuc”,Motru – Gorj
La folie citadine
Les personnages:
Madame Fournier: soeur cadette d'Héloïse Bonnet - 42 ans
Monsieur Fournier: époux de Mme
Fournier - 47 ans
Héloïse Bonnet: soeur aînée de madame Fournier et habitante
parisienne depuis 6 ans - 46 ans
Le serveur (le garçon du restaurant parisien)
Acte I
(La famille Fournier représente une famille typiquement
paysanne se trouvant pour la première fois hors de leur région
natale , à Paris . Ils ont une rencontre avec la soeur de madame
Fournier qui habite depuis 6 ans à Paris en se rencontrant à un
133
restaurant parisien près de l'Arc de Triomphe. Ils discutent,
madame Fournier devenant évidemment exaspérée par le bruit
assourdissant et par le luxe opulent entourant.)
Scène I
Mme
Fournier ( en s'adressant à sa soeur ) : Mon Dieu, dis donc ,
comment as-tu pu t'intégrer parmi des gens si différents de nous ,
qui ont toute une autre mentalité et une autre culture?
Héloïse Bonnet: Cela a été au commencement...Ce que j'admire
le plus au monde c'est la diversité , le contraste qui naît les
différences qui nous aide à découvrir l'entraide et la tolérance...
M.Fournier (contrarié): Mais, le contraste, ça n'est pas quelque
chose de mal?
Héloïse Bonnet: Mais non .... assurément non... Vraiment,
lorsqu'on quitte sont pays pour chercher le bonheur , cela peut
être très difficile...Je dois t'avouer qu'au début je ressentais
presque le même sentiment ... je me sentais comme un détail
insignifiant sur le canevas gigantesque du monde parisien ...
Enfin, les hommes sont très différents et si j'avais cherché à
ressembler aux autres , je serais arrivé à me blâmer pour être
comme une tache sur une fresque déjà achévée .
Mme
Fournie ( très calme et d'une voix basse): Mon cher , ma
soeur a raison ...Si demain quelqu'un me proposait de quitter notre
ferme et les terrains pour venir habiter à Paris , mon Dieu, je
laisserais tout...
M.Fournier ( d'un ton ironique): Mais , ma chérie , tu viens en
antithèse avec cette ville sublime ... Tu es trop simple , trop
banale , trop "humaine", tandis que la ville de Paris a une
magnificence exquisse, une beauté et une élégance inégalables.
134
Mme
Fournier ( s’en sentant outragée): Ah , méchant que tu sois
...tu me dis que je suis laide... tu es un simple paysan qui croit que
ses vaches sont les plus belles nymphes boticelliennes ...
M.Fournier (tout étonné ) : L'intelligence , ma chérie , ne tient pas
compte de la manière de vivre ...Mais ce qui nous sépare du
peuple parisien est la mentalité que je considère peut être
supérieure ...
Mme
Fournier (en étouffant un tout petit soupir): Tu crois que si
nous sommes paysans , nous sommes bêtes..Dis donc! Tu crois
que nous ne possédons pas d'ouverture d'esprit ...Mais quand bien
même, nous sommes aussi des êtres humains...
M.Fournier (un peu irrité): Morbleu, puisque je te dis que nous
sommes trop différents pour être des citadins , pourquoi ne me
comprends-tu pas?
Mme
Fournier (un peu indignée): Eh bien , c'est vrai que j'ai
épousé un simple homme amouraché de ses vastes pleines
fertiles...
(Une petite pause et des bâillements d'ennui de la part d'Héloïse )
Scène II
(Le serveur apporte les commandes, la conversation tombée à
plat reprend son cours, le fracas du restaurant est retentissant.)
Héloïse Bonnet ( en souriant): Merci, garçon!
Monsieur Fournier (à part): Je crois que même les plus humiles
Parisiens sont des présomptueux...et des gourmands(ayant jeté un
coup d'oeil vers les autres.)
Mme
Fournier (toute satisfaite par la nourriture apportée ): Hé, hé
135
...les Parisiens savent comment bien manger(des gourmets) mais
ils sont aussi de véritables gentilshommes ...je me sens comme
une fourmi qui a trouvé un pain tout entier ... quel régal !!!
Monsieur Fournier: Je considère pourtant que cela est trop
sucré...mais enfin c'est bon ......mais en revenant à notre
discussion , je crois encore qu'un paysan ne peut décloisonner
tous les clivages pour devenir un citadin ...Nous sommes une note
discordante dans tout cet ensemble luxueux et somptueux ...
Mme
Fournier (tout exaspérée): Tu m'embêtes avec tes manières ...
Monsieur Fournier ( en regardant vers les autre): Tiens, les
Parisiens que tu considères si bien élevés , tu vas peut être
observer que je sais mieux tenir la fourchette à la main...
Mme
Fournier ( tout bas): Tu la tiens à la main gauche...
Monsieur Fournier(réaliste):Ah oui !Tu as raison...
(Pause durant laquelle la famille Fournier se gave de mets exquis
et de friandises et Héloïse étouffe ses bâillements de plus en plus
nombreux)
Monsieur Fournier (tout haut): Garçon, l'addition, s'il te plaît!
Le serveur ( affable et très bas): Dans un instant, monsieur , mais
avant cela je vous apporte une liqueur au limon...
Monsieur Fournier (irrité): Une liqueur au limon , mais
pourquoi?
Mme
Fournier( en regardant le liquide ambre jaune ):Cela
ressemble un peu à notre eau-de-vie traditionnelle...(elle en
boit...)
136
Le serveur ( tout stupéfait ): Madame , cela n'est pas pour la boire
... c'est pour rincer les mains après le repas...
(Les personnes du restaurant s'esclaffent , même monsieur
Fournier rit à s'en tenir les côtés, Héloïse aussi qui a omis exprès
de dire à sa parenté l'usage du liquide ...)
Mme
Fournier (contrariée): Peut-être sommes-nous assez
discordants dans ce décor parisien...
(Les rideaux tombent.)
POPA ANA, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
Mon seul ami
Je ne sais pas...
Je ne sais pas qui je suis
Je ne sais pas qui tu es
Vraiment je ne sais pas...
Mon univers est ruiné
Je suis tout à fait seul,
Je n’ai pas d’amis,
Je suis moi et ma fleur.
Mon seul ami
Est un objet sans vie
Parce qu’il ne me juge pas,
Il ne me rends pas las.
Je ne sais pas où je suis,
137
Je ne sais pas où tu es,
Moi et ma fleur,
Je ne sais pas...création.
PUSCASU BIANCA, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
L’histoire
Quand la lune est sur le ciel,
Une pensée je veux t’envoyer,
Une seule qui coucherais
Sur l’ombre de ton oreiller.
Je veux écouter comment elle t’appelle...
Une chanson environnant la lune.
La chaleur du soleil transposant les mortels
Un désert rouge sur la dune.
Je veux peindre dans les étoiles
Un pays de montagnes et de vents en raffales,
Un groupe de petits oiseaux passagers...
Mais nous sommes restés ici prisonniers.
Et toujours plus d’années et années
Quand nous serons froids là-haut
Nous allons penser à une courte histoire
Qui n’a été jouée par personne.
138
RĂCHITEANU SABINA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
La nature morte
Un frisson a invadé mon intérieur...
Je regardais effrayée autour de moi,
La nature incolore.en hâte se changeait
En quelque chose où l’obscurité grise régnait.
Mais un peu de lumière vacillait,
C’était comme si entrés dans le bois,
Quand soudainement une ombre descendait
En enveloppant tout en brouillard.
Je regarde le ciel dévasté par la lumière.
Le monde devenait lentement un lieu de décès,
Dans cette lumière je suis une trace éphémère
De trop de création inutile en excès .
ŞOLOT ANCA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
La perte
Les ténèbres frémissantes,
Couvrent les derniers espoirs,
Détruisant les enfers de soir.
La corvée du souvenir, terrifiante...
La douleur, mon origine
Ne cherche pas l’ amour boiteux
139
On peut l’imaginer
Seulement sculpté en désir mélodieux.
Lève –toi tombant dans le matin
Enivré d’amphores de cristal,
Naufragé sur la mer en satin.
Conscient d’une miasme virale.
L’ode
Il était une fois
Sur une branche de soie,
Un petit Mal,
Qui regarde avec un caprice anormal,
Comme une naїve prière élevée aux anges
Éparpille les contours d’un visage
Pur et souriant,
Parfois tout étonnant,
Habille avec l’infer d’un rêve illusoire
Se cachant derrière un infini évocatoire.
Douleur
L’illusion casse les ombres profondes
Quand le temps fané dans ce monde
A apporté la glaise qui m’ étrangle,
La lumière a pourri et la vie a suivi.
Caressé par la mort, le pauvre roseau
S’éteint parmi les tristes oiseaux,
Qui chante un gris hymne damné
Dédié aux heureux condamnés.
140
LIMBA
ITALIANĂ
141
BUSUIOC ENRICO ANTONIO, clasa a IX-a
Colegiul Naţional „Gh. Vrânceanu”, Bacau
Di notte la Luna, di giorno il Sole
Quello che sempre di giorno c'incanta
E sembra una palla di fuoco è il sole.
Dopo il buio farà capriole
E del suo splendore sul cielo si vanta.
A suo dispetto, giocando tra stelle,
La luna osserva tranquilla e silente,
Dolce regina col manto lucente,
Risveglia di notte il mistero ribelle.
Le foglie fuggenti esplorano furbe
I mille segreti che posson trovare:
Il sole scompare sull'orlo del mare,
La luna sorveglia da dietro una nube.
Leggero si sente il ritmo dell'alba,
Con tanto di voci, sussurri e gorgheggi
È d'una bellezza che sfida le leggi:
Profumi, colori, magia da fiaba.
Chi ama non odia
Comincia a batter veloce il cuore,
La vita comincia anche lei a destarsi.
L'uno dell'altra posson fidarsi,
Tutto d'intorno si riempie d'amore.
Chi odia, invece, prova cinismo,
142
Ma sente il bisogno d'avere sostegno.
Non si confida perché troppo degno:
Non vuol liberarsi dal suo egoismo.
Coraggio, sii forte!
Il vero coraggio non è audacia,
Ma quello che a te piace tu faccia,
È avere la forza d'andare avanti,
Anche se dubbi e problemi son tanti.
Paura, oltre che angoscia e sgomento,
Significa non affrontare il momento
In cui tutto sembra piazzato lontano,
Pensando che tutto il percorso è invano.
La luce che vidi volarmi vicino
Ho visto una luce volami vicino
Per lei mi son fatto piccino, piccino
Ho colto il momento d'accompagnarla,
Però poi sentii che lieve mi parla:
''Salve, compagno con anima grande!
Son piccola io, però abbagliante.
Se vuoi che ti sveli il profondo del cuore,
Non devi far altro che dir tre parole.''
Quel giorno imparai che piccoli e grandi,
Scordando gli anni, pochi o tanti,
Finché il loro cuore amore mantiene.
Finché hanno anime d'amore piene,
Le parole da dire son ''Ti voglio bene!''.
143
La fiamma ed il gelo
D'inverno i fiocchi sembrano gocce
Di ghiaccio distese su prati e rocce.
Mille cristalli gelati e splendenti
Son sparsi ed avvolgono stelle cadenti.
Calore, gabbiani e spiagge affollate,
Vacanze lunghissime presto finite.
Momenti che rendono amicizie unite,
Poiché tutto questo succede d'estate.
Calore pungente e freddo intenso
Insieme modellano un forte dissenso,
Però anche un cuore di ghiaccio può avere
La fiamma celata che scioglie barriere.
TUDOR ALEXANDRA, clasa a XI-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
Contrasti umani
Erano le 4 del mattino, sentivo che mi affogavo nei propri
pensieri, ad un tratto mi venì una voglia strana di un caffè. Mi
alzai lievemente sentendomi come un fantasma che galleggia
senza che qualcuno lo vedesse. Andai in cucina e misi il caffè a
bollire; il zucchero sembrava triste ed incompleto e nel momento
in cui lo aggiunsi nel liquido amaro, lui si sciolse grazie alla
felicità che provava. Con la tazza in mano, quardai sulla finestra...
Che foglie sconsolate! Cadono nel volo della morte, lasciando
indietro i rami degli alberi nudi e soli. Purtroppo così è anche nel
amore degli esseri umani... Uno ama e l’altro si gioca!
144
In questo modo mi ricordai del mio caro Riccardo, i suoi
occhi scuri e caldi, le sue labra grandi ed il suo viso angelico... Mi
mancano moltissimo i suoi abbracci, i suoi baci e le sue risate!
Però, così è la vita! È ugale ad un grande spettacolo di teatro in
cui ciascuno di noi è il personaggio principale nella propria storia.
Gli altri personaggi sono accanto a noi, giocando e vivendo le
emozioni nello stesso tempo, ma all’improvviso, scendono dalla
scena sia a causa della difficoltà delle loro repliche, sia perché
decidono che la storia di qualcun altro fosse più interessante.
Comunque, arriviamo in un punto in cui ci troviamo soli, immersi
nel buio e dobbiamo cominciare a lottare con i nostri pensieri
negativi per trovare la luce che Dio ci offre; speriamo e crediamo
fino a quando incontriamo una persona che possiede un cuore
troppo puro per potter lasciarci in un momento difficile.
Mi ricordo che era un bel giorno di giugno, il giorno in
cui feci 17 anni; la sera decisi di uscire con i miei amici e per caso
uscì anche Riccardo, un ventenne studente alla Facoltà
d’informatica. Anche se ci conoscevamo da parecchi anni, ci
salutavamo e basta. Però, in quel giorno, qualcosa di strano
accade.. Non potevo pensare a nient’altro tranne lui, ci
quardavamo come se fossimo solo noi nella nostra bolla dei
sogni, tutto diventò magnifico! Quella notte la passai parlando
con lui, mi attirava completamente, essendo una persona molto
intelligente e sensibile.
Il mio migliore amico, il pianoforte, mi capiva sempre e
nei momenti in cui le farfalle non mi davano pace svolzando
come se fossero pazze nel mio stomaco, le mie dita sfioravano le
88 tasti bianchi e neri del pianoforte e insieme suonavano solo
canzoni di amore e notturni di Chopin portando la mia anima nel
posto più bello del mondo, nella reverie dei sentimenti.
È così cominciò tutto: era una magica notte, la regina del cielo
insieme alle sue stelline sorvegliavano l’intero regno mentre io e
145
Riccardo brillavamo lasciando tutti i sentimenti volare intorno a
noi.
-Vanessa, ti dico un segreto, quando ero piccolo
desideravo diventare architetto per costruire una scala che
arrivasse fino alla luna, così avrei potuto salire lì con le persone
più speciali della mia vita. Che ne dici? Ci andiamo?
-Questo è uno dei miei desideri, Riccardo... Andarci sulla
luna!
-Allora chiudi gli occhi, ci andremo insieme, vabbene?
Mi prese in braccia e dopo mi sussurrò:
-Noi due e il potere della magia. Adesso imaginati che
pian piano cominciamo a volare, tutto ciò che sentiamo l’uno per
l’altro ci aiuta ad arrivare più presto sulla luna.
All’improvviso, quando mi aspettai il più meno, mi svegliai con
un baccio sulle labra! Arrossii ma un largo sorriso non aspettò
tanto per arrivare.
-Vanessa, è tutto apposto?
Che domanda era questa?Aspettavo da giorni e giorni questo
momento!
-Si, va tutto bene!
Quello che potei fare in quel momento fu solo abbracciarlo forte e
godermi il momento!
Con il passar del tempo, la luna diventó il testimone della
nostra relazione tenendo d’occhio ogni momento; insieme a lei
anche le stelline ci sorvegliavano ogni notte, permetendoci di
scrivere sul cielo: “Ricciolina” e “Riccardo”.
Questo ragazzo ha riuscito a portarmi su dei colmi mai incontrati,
essendo una vera sfida per tutti i miei sentimenti.
Dopo alcune settimane, lui non era più quello che io
conoscevo... Era diventato un ragazzo freddo e indifferente... Io
non esistevo più per lui, purtroppo io ero solo una paggina del suo
passato. Quando finalmente riuscii a parlare con lui, invocó la
scusa che non ha abbastanza tempo e mi lasció sola in un vento
146
tremendo, scordandosi che lui era una persona molto importante
per me.
La notte mi addormentavo con le lacrime sul viso
pensando a lui e non capendo cosa era successo e perché il suo
comportamento era un reale contrasto; le mattine mi svegliavo
con un vuoto nel stomaco sapendo che non pensava più a me ed i
giorni li passavo ricordandomi tutti i momenti felici passati
accanto a lui. Dopo alcuni giorni, scoprii che il vero motivo per
cui mi ignorava era la sua ex-ragazza, Aida. Odiavo la notte, la
luna, le stelle ed il cielo! Odiavo persino i miei capelli
ricordandomi di come mi diceva... “Ricciolina”. Dopo giorni e
giorni, cominciai a dimenticarlo, finalmente sorridevo di nuovo e
capii che non siamo fatti uno per l’altro! Lui ha avuto sul viso la
più preziosa maschera veneziana ed io mi ero inamorata di essa...
peró, a volte si dimenticava di mettere la colla giusta, e pian piano
si staccava fino a quando é cadduta e dietro a lei si trovava un
“nessuno”, in quel momento mi resi conto che avevo aspettato
dietro ad una porta chiusa sperando che qualcuno mi aprisse
anche se dall’altra parte non c’era nessuno.
I giorni senza lui cominciavano ad essere dei giorni
normali, mi ero abituata con il pensiero che non ero più la sua
Ricciolina... Mi ero abituata ad addormentarmi senza ricevere il
suo messaggio in cui mi diceva le più belle parole. Cominciava ad
essere tutto bello, ed era certo che qualcosa doveva succedere per
rovinare tutto... Prima di un concorso ricevei un messaggio ed era
da lui, mi aveva detto che li mancava parlare con me e che gli
dispiacce di aver lasciato il tempo ad entrare nella nostra
relazione; in quel momento la mia mente comentó: “Si, certo... Il
tempo oppure Aida?”. Ero consapevole che lo dovevo ignorare,
peró la mia anima diceva un’altra cosa e quindi cominciai di
nuovo a parlare con lui... Il tempo ci aveva aiutati e finalmante
tutto andava bene. Si, andava bene solo quando uscivamo perché
quando arrivavo in casa, di nuovo non essistevo più. E di nuvo il
147
motivo era Aida.... Lui la amava troppo per poter vedere quello
che io provavo per lui.
-Signiorina Vanessa, lei è semplicemente magnifica! Un
piccolo Rachmaninov. Congratulazioni!
-Grazie! E lei dev’essere....?
-Mi scusi di aver dimenticato di presentarmi! Io sono
Davide, studente al Conservatorio di Musica. Ahime, che bello!
Un giovane violonista...
-Mi scusi, ma adesso devo andare! Una bella giornata!
Davide.. Insomma, è un bel nome! Ma quel brivido cos’era stato?
La paura non mi lasciava... Avevo paura di inamorarmi di
nuovo... E la cosa più peggiore era che non lo pottevo tirare fuori
dalla mia mente!
***
Un bel giorno di primavera al Conservatorio, gli ucellini
ballavano vivaci sugli accordi del pianoforte. Accipicchia!!! Non
trovavo più il libro con gli spartiti di Rachmaninov e non capii
dove fossero... Ad un tratto qualcuno bussò alla porta:
-Entra!
-Ed ecco la piccola regina del pianoforte! Ciao, Vanessa!
-Davide! Ciao! Che bella sorpresa! Come mai qui?
-Ti sei dimenticata il Rachmaninov su una sedia e pensai
che ti servisse!
-Eh, già! Oggi l’ho cercato da per tutto e non la trovai!
Grazie, Davide! I suoi occhi brillavano, qualcosa di magico si
trovava dentro di loro e poi il suo sorriso era così caldo!
-Adesso ti devo lasciare! Spero che ci vedremo al più
presto!
-Certo! Una bella giornata!
E così mi lasciò con un grande sorriso sulle labra! Ero
troppo felice per non parlare con il mio miglior amico - il
pianoforte; mi sedei davanti ad esso e quando presi lo spartito,
148
osservai la presenza di un piccolo foglio rosso; quando lo aprii
sentii un leggero profumo di rosa e su di esso scriveva:
“Dove le parole finiscono, inizia la musica! Vanessa, alla fine
del libro ti ho lasciato lo spartito del notturno “Sognio d’amore”
di Liszt visto che le mie parole si sono fermate dal momento in cui
ti ho conosciuto!”.
Una piccola vibrazione mi attraversa tutto il corpo,ero
verramente felice! Presi il Notturno e mi misi a suonarlo e sentivo
come mille farfalle uscivano felici dalla mia anima, metondosi sul
pianoforte e canticchiando insieme a me! In quel momento capii
che la vita è piena di contrasti... Anche noi, gli esseri umani
siamo solo contrasti! A volte siamo felici, a volte siamo tristi, a
volte piangiamo ed a volte ridiamo...
Il cellulare mi attirò l’attenzione perché avevo ricevuto un
messaggio. Lo presi, era Riccardo... “Ricciolina, sono le 13:00! Ti
bacio!”. Voleva dimostrarmi che mi pensa ad un ora fissa... Misi
il telefono al suo posto e decisi di uscire a prendere un po’ di aria.
Dopo un anno in cui lui ha provato di ottenere il mio
perdono, io ebbi un Concerto al Teatro Nazionale di Bucarest.
Ero contenta e felice fino a quando cominciai a suonare il
Notturno op 9 numero 2 di Chopin, sentii una forza negativa che
passava attraverso le mie mani, avevo un vuoto nel stomaco e
diventai troppo agitata. In quel momento capii che qualcosa di
male stava succedendo... E speravo che la mia famiglia e
Riccardo fossero bene. Scesi dalla scena e vidi Aida venendo
verso me; una mantida di odio e disprezzo mi avvolse, per qualle
motivo sarebbe venuta cui?
-Tu ti stai godendo il successo essendo felice mentre lui si
è suicidato per colpa tua!!
Sentii come tutto si precipitava davanti a me.. Come???
Riccardo?? Riccardo!! Scoppiai a piangere! Il mio amore non c’è
più! Non è possibile! Lui era un angelo, lui era dolce e tenero, lui
doveva vivere!
149
I prossimi anni sono
stati molto dolorosi, piangevo
ogni giorno, mi mancavano le
sue parole, le sue coccole, i suoi
scherzi... Le sole cose che mi
facevano sentire meglio erano le
foto con lui, i suoi messaggi
salvati nel cellulare ed i
ricordi... Grazie a Davide,
riuscii a superare il dolore in cui
ero immersa anche se, nel fondo
della mia anima, Riccardo era il mio unico amore.
Dopo tre anni, ricevei un invitazione al Teatro Nazionale,
da quando Riccardo era morto, evitavo quel posto peró mi feci
coraggio e accettai. Rachmaninov. Davide era nella prima fila, mi
quardava sorridendo. Cominciai a suonare, mi sentivo male e
triste... Perché lui non c’è piu? Sarrà bene li sù? Ma io senza lui
non c’è la faccio più! All’improvviso sentii un forte dolore nel
cuore e feci un infarto! Sentivo come galeggiavo e vedevo una
luce che veniva verso a me sulle note del pianoforte. Morii così
come ho sempre desiderato: sulla scena, suonando il pianoforte!
La vita dev’essere vissuta per arrivare alla morte... In
fondo, lei è piena di contrasti: luce e buio, sole e ombra, amore e
odio, calore e freddo... La parte bella è che nel regno di Dio,
incontrai Riccardo. Adesso siamo due angeli, siamo promessi
sposi e siamo felici! Io ho promesso di tenerlo per sempre nella
mia vita... Ha un posto speciale!
150
LIMBA GERMANĂ
BORONEA ANNA, clasa a XI-a D
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
Kontraste
Unsere Liebesgeschichte ist nicht etwas Gewöhnliches.
Mehrere haben gesagt, dass wir nichts gemeinsam haben. Und das
ist richtig. Ich habe mich oft gefragt, wie es möglich ist, für zwei
die so verschieden sind,sich zu verlieben. Wir sind so
verschieden wie das Gute und das Schlechte, die Schönheit und
die Häßlichkeit, die Frölichkeit und die Traurigkeit. Trotzdem,
könnte ich ohne dich keine Sekunde leben.
Wir wissen nicht, woher wir gekommen sind; tatsächlich, weiß
niemand . Einige sagen dass es Gott war, die Anderen nennen das
Universum als Schöpfer. Es ist ein Geheimnis, das wir nie
herausfinden werden. Warum gilt aber das jetzt, mein Schatz? Es
ist nicht wichtig woher wir gekommen sind, sondern dass wir hier
und jetzt existieren. Wir sind beide in demselben Moment
151
geboren und ich soll dir sagen: ich habe dich auf den ersten Blick
geliebt. Seit dem ersten Augenblick unsereres Daseins sind wir
verbunden und wir werden so bleiben, bis zu unserem Tod.
Werden wir aber jemals sterben? Das weiß ich nicht, aber es ist
sicher dass, wenn das passiert, werden wir zusammen sterben.
Ich glaube dass du mich am besten verstehst, immer wenn du
mich nicht siehst. Ohne dich, wäre ich sinnlos. Alles was ich bin,
alle meine Eigenschaften, Gedanken, Wünsche, Gefühle, alle
meine Ideen und alles was mich darstellt gelten nichts wenn du
nicht existierst. Ich bin süchtig nach dir, wie Blumen brauchen
Wasser zum wachsen, wie ein Musiker sein Instrument braucht,
und ich dich brauche, wie die Menschen Luft zum atmen
brauchen. Du bist wie Blut für das Herz, Träume für Kinder und
Flügel für Schmetterlinge. Ich weiß aber dass das auch richtig für
dich ist. Vielleicht willst du das nicht erkennen, aber du bist auch
abhängig von mir, gleich wie ich von dir bin. Ohne mich,
könntest du nicht leuchten und erscheinen, wie du wirklich bist.
Unsere Schicksale sind so zusammengelegt, dass alles was einer
von uns macht, keinen Sinn ohne den anderen hat.
Eigentlich, bin ich immer eine Sekunde zu spät, und das
hat mich viel betrübt, wenn ich dich beim Sonnenuntergang
bewunderte. Ich war immer so nahe an dir, aber es war nie genug.
Wie die Sonne und der Mond, der Tag und die Nacht, rennen wir
immer nacheinander, ohne uns zu treffen. Du bist fröhlich,
lächelnd, leuchtend, du machst andere Menschen froh. Ich bin
eher gediegen, ruhig und tief. Wir erganzen uns einander perfekt.
Du bist wo ich fehle, und wenn ich erscheine, fährst du schnell
ab. So lange Zeit hat mich das traurig gemacht. Ich glaubte dass
du mich ignorierst, aber jetzt verstehe ich alles. Ich weiß dass es
nicht deine Schuld war; das ist nur wie Leben für uns ist, und wir
können nichts dagegen machen. Wir werden nie zusammen sein,
aber wir können nicht ohne einander leben.
152
Unsere Liebe ist ein Kontrast, so außergewöhnlich, so
wunderbar aber auch herzzerreißend. Du bist alles das ich nicht
bin, und das ist warum ich dich so viel liebe. Weil ich das Dunkel
bin, mein Licht.
IFRIM MĂDĂLINA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Gh. Vrânceanu”, Bacau
Mein Traum...
Manchmal, wenn das Leben langweilig zu sein scheint ,
und alles ringsherum keinen Sinn hat, träumen manche Leute mit
offenen Augen. Das Leben von heute, das Leben von morgen, den
Beruf, alles könnte einfacher in einem Traum vorgestellt
sein.Aber für mich, ist meine gewünschte Zukunft vorzustellen
das Schönste, .Ich könnte mir auch nur für einen Augebblick
meine gewünschtes Leben bilden.
Die Umweltvershmutzung , die man jeden Tag fühlt und
die unsere Gesundheit ergreift , wird nicht mehr existieren . Es
ist nicht sehr schwer die Verschmutzung zu vermeiden, aber
braucht man viel Wille und Bemühung von allen Leuten der Welt.
Die frische Luft, das saubere Wasser und der fruchtbare Boden
versichern die Gesundheit der Menschen und verdienen jede
Investition.
Die Tiere werden frei sein , sie werden in ihrem Medium
laufen. In voller Harmonie mit den Menschen und mit der
Landschaft werden alle Tiere der Welt ruhig leben. Die herzlosen
Leute werden sie nicht mehr verjagen. Für ihre Haut. Für ihre
Hauer. Für ihr süßes Fleisch. Nie mehr werden sie verjagt.
Ermüden Sie die schnellen Autos auf den Straßen und
lassen sie Sie nicht in der Nacht einschlafen? In meinem Traum,
gibt es keine Autos. Statt der schnellen und gefährlichen Autos
153
gibt es in meinem Traum Fahrräder. Die billiger nützlicher und
schneller sind. Weltfreundlich werden sie ein gutes
Verhehrsmittel für jeden, groß und klein sein.
Die Bäume, die auch Leben bedeuten, werden unser Haus
sein und das uns viel Licht und Sonne bringt. Aus ihrem Holz
können wir uns Häiser bauen. Plastik und nicht verwendbaren
Stoffe werden mit organischen Stoffen versetzt um das
ehemalige Gleichgewicht, der Natur wie früher zu bewahren.
Die Gletscher, die früher die zwei Erdpols wie schöne
und grosse Kragen gedeckt haben, werden wieder an ihren
wichtigen Platz den Nord- und Südpol erriechen, statt der
heutigen Globalerwärmung.
Die Wüsten, die Urwälder werden wieder die
gemütlichen Häuser der Menschen sein.
Frieden und Ruhe, ewige Liebe und Verständnis
zwischen den Menscen-alles wird möglich sein.
Das war der Inhalt des Traumes mit offenen Augen, den
ich gestern gehabt habe.
Sie werden vielleicht fragen, warum eben ein
siebzehnjähriges Kind Ihren Traum mit offenen Augen
erzählt?Warum ist mein Traum wichtig ? Und was macht ihn so
speziell, sodaß er in der Welt bekannt wird?
Man weiß schon, dass jungen Leute die Welt verändern
können. Sie haben Erfindungen gemacht, Revoluton ausgelöst,
und neue Gesellschaften gebaut. Anders gesagt, bin in dermaßen
an eine Veränderung zu träumen, weil meine Generation
eigentlich die Zukunft heißt. Mein Traum ist sehr wichtig für alle
Leute. Dieser Traum hat sich noch und noch wiederholt, als
Warnung wegen Katastrophen, in der ganzen Welt. Und mir ist es
schwer solche kranke Welt mehr zu vertragen.Also muss man,
schnell, eine gute und schnelle Veränderung in Erfüllung bringen,
bis es nicht zu spät ist.
154
Unser Planet ist wie eine Brandbombe. Wenn es nicht
dringend, die „Bombe`` zersetzt wird, wird sie nur Staub und
Aschen hinterlassen. Die Zeit ist momentan unser große Feind,
den wir auch mit Zeit trotzen: jene Zeit, die wir uns selbst
machen.
Nun kommt die letzte Frage: warum müsste mein Traum
von einer ganzen Welt gesehen sein? Es ist einfach!Weil es keine
vorläufige Vision wäre, sondern ein neuer Lebensstil, der aus dem
schwierigen Zustand der Gleichgültigkeit den Planet heilen
könnte.Obwohl mein Traum nicht zu anspruchsvoll ist,
widerspiegelt er auch den nicht erfüllten Wunsch der bewußten
Person, die eine schnelle Änderung des Planetes wünscht.
Also, bitte ich Sie von meinen ganzen Herzen, von
meiner kleine Seele, die keine großen Schwierigkeiten kennt:
träumt mit offenen Augen von einer besseren Welt!
Träumt, träumt und wieder träumt! Nur in dieser Art
könntet ihr die Hoffnung auf eine bessere Zukunft entwickeln, auf
eine besser Welt, auf ein unbegrenztes Leben!Das Unmögliche
könnte das Mögliche werden! Nachdem Sie wieder und wieder
eine besser Zukunft vorstellen werden, könnten Sie endlich eine
neue bessere Welt bauen. Jeder von uns wird zu dieser riesigen
Universalaufgabe mitmachen und die Eelt wird besser sein.Wer
weiß, viellieicht eben in diesem Moment, werden meine
Gedanken von jemandem gelesen und diese Tatsache führt meine
Aufgabe zu Ende.Oder vielleicht ist es nicht so einfach. Vielleicht
müßte ich noch einige Jahre warten, bis ich eine gute und
bekannte Ärztin werden soll. Ich verspreche mir ehrlich, werde
ich vielen armen und kranken Menscen helfen , oder vielleicht
werde ich ein neues Arzneimittel entdecken. Und ich bin ganz
sicher, später werde ich kämpfen bis mein Traum zur
Wirklichkeit konkretisiert wird!
Träumt, nur in dieser Weise werdet ihr, mit kleinen
Schritten und großer Wille, eine bessere Welt erreichen.
155
ISA SELINA, clasa a X-a
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”, Bacau
Gibt es Leben nach dem Tod?
Der Tod ist eines der wichtigsten, zum Teil das wichtigste
Thema der Religionen. So vielfältig die Erscheinungsformen der
Religionen sind, so unterschiedlich sind auch ihre Antworten auf
die Frage nach dem Tod.
Eine wichtige Gemeinsamkeit der Religionen bei der
Frage nach dem Tode liegt darin, dass sie den Menschen mit der
Realität seines Todes vertraut machen und ihn bewegen wollen,
sich auf seinen Tod vorzubereiten. Viele Religionen betonen die
inneren Zusammenhänge zwischen dem diesseitigen Leben eines
Menschen und seinem Schicksal im und nach dem Tod. Daraus
ergibt sich, die Frage, ob es ein Weiterleben nach dem Tod gibt,
durch die Religionen fast immer mit einem "Ja" beantwortet wird.
Alles, was stirbt, muss wiedergeboren werden. Das ist ein
ewiges Gesetz, dem alle Lebewesen in jeder denkbaren Form,
also auch die Götter, unterworfen sind. Der Tod ist kein
willkürliches Schicksal, sondern die notwendige Voraussetzung
für die neue Geburt. Jeder Mensch ist, wenn er auf die Welt
kommt, vorher schon unzählige Male geboren und gestorben, der
Mensch kommt und geht in ewiger Wiederkehr und ewigem
Vergehen. Im
Augenblick des Todes erfolgt sofort der Beginn seines neuen
Lebens, das nicht mit dem Geburtsvorgang, sondern mit der
Zeugung einsetzt. Eine Wiedergeburt kann in dieser sichtbaren
Welt als Mensch, aber auch als Tier erfolgen. Die Frage, was der
Tod ist und was nach ihm kommt, wird
vom christlichen Glauben mit Blick auf die Bibel beantwortet.
Dabei besteht die grundlegende Schwierigkeit, dass in ihr, gerade
156
was den Tod betrifft, viele unterschiedliche Vorstellungen zu
finden sind. Eine einheitliche biblische Lehre über den Tod und
was nach ihm kommt, gibt es also nicht. Es sind allerdings viele
verstreute Aussagen in der Bibel über Tod, Auferstehung und
Ewiges Leben zu finden, die aber zum Teil sehr unterschiedlich
ausgelegt und gewertet werden. Daher rühren auch die
Unterschiede in den Auffassungen über den Tod und das Ewige
Leben unter den verschiedenen Konfessionen. Der Tod ist das
unausweichliche und unwiderrufliche Ende des irdischen Lebens.
Eine Wiederkehr des Menschen auf die Erde im Sinne der
Seelenwanderung und der Reinkarnation gibt es nach christlich-
biblischem Verständnis nicht. Wie der Mensch selbst ist auch sein
irdisches Leben einmalig. Das letzte Ziel des Menschen ist nicht
der Tod, sondern das Ewige Leben. Mit dem Tode ist nicht alles
aus und vorbei, wir fallen im Tode nicht ins Nichts, sondern in
die Hand des barmherzigen Gottes. Meiner Meinung nach geht
uns der Tod nichts an, denn solange wir existieren, ist der Tod
nicht da, und wenn der Tod da ist, existieren wir nicht mehr. Er
geht also weder die Lebenden an noch die Toten, denn die einen
geht er nichts an, und die anderen existieren nicht mehr.
MUNTEANU THEODORA, clasa a IX-a
Colegiul National “Gheorghe Vrânceanu”, Bacau
Wie kann man uberleben?
In jedem Menschen ist ein Teil schwarz
Ein anderer weiss.
Auch seine Gedanken und seine Gefuhle sind schwarz…
Oder weiss.
Ein grauer Schleier verbindet
Diese beiden Teile miteinander
157
Die Schwarzen und die Weissen.
Der schwarze Teil
Kampft gegen den Weissen
Um zu uberleben
Muss man den Weißen lieben
Und den Schwarzen akzeptieren
Nur ein Traum…
Gestern versprach er ihr
den blauen Himmel,
heute ist es wolkig und grau…
Gestern versprach er ihr
die Sterne vom Himmel,
heute sind sie so fern…zu fern
Gestern versprach er ihr
immer bei ihr zu sein
heute ist alles nur noch
ein Traum
Er hat sie schon verlassen…
Unser Fehler
Wir wissen, wie man seinen
Lebensunterhalt verdient,
aber nicht mehr, wie man lebt.
Wir arbeiten mehr,
verbringen Zeit mit unseren Familien weniger;
fahren zu schnell,
gehen zu spät schlafen.
Wir lesen wenig,
158
sehen viel fern,
horen selten.
Wir schreiben mehr,
Aber wissen weniger…
Wir rauchen zu stark,
wir trinken zu viel,
Wir essen Pillen,
Die uns beruhigen,
Und die spater uns toten…
Schliesslich planen wir mehr,
Und erreichen weniger,
Weil wir nicht mehr Zeit haben
Um zu leben,
Denn wir vergessen…
Liebe oder Hass?...
Du sagst, du liebst die Sonne-
doch wenn sie scheint,
gehst du ins Haus.
Du sagst, du liebst den Wind-
doch wenn er weht,
schließt du die Fenster.
Du sagst, du liebst den Regen-
doch wenn es regnet,
spannst du den Schirm auf.
Du sagst, "ich liebe dich"
Und du hasst mich...
159
160
EDITIA A VII-A, 15 IUNIE 2013, BACAU
Secţiunea Creatie literară
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din
oficiu.
Timpul efectiv de lucru este de 90 de minute.
SUBIECTUL I (30 PUNCTE)
Realizează un text de factură lirică în care să integrezi
următoarele sintagme : „deşi vorbeşti pe înţeles…”; „de ce
iubim...?”; „noi nu vrem sa fim…”; „de-atâtea nopţi aud…” ;
„aburii uşori ai nopţii” .
Ordinea integrării sintagmelor în cuprinsul textului este
la alegere.
SUBIECTUL al II-lea (30 PUNCTE)
Realizează, în minimum 30 rânduri, un text de factură
epică valorificând următoarea imagine:
Subiecte date în anii
anteriori
161
SUBIECTUL al III-lea (30 PUNCTE)
Imaginează, în minimum 30 de rânduri, o continuare a
dialogului următor :
„BĂTRÂNUL : Iată-l !
BĂTRÂNA: (care l-a urmărit tot timpul cu privirea şi continuă
să-l ţintuiască şi acum). El este.”
Notă:
Acordarea punctajului, pentru fiecare subiect în parte, va
avea în vedere:
capacitatea de a transmite idei și emoții / de a construi
situaţii / personaje / elemente de atmosferă şi decor
162
calitatea exprimării: unitatea compoziţiei, coerenţa
textului, stilul şi vocabularul adecvate conţinutului,
ortografia şi punctuaţia
originalitatea abordării temelor
Sintagmele selectate pentru subiectul I au fost alese din creaţiile
poeţilor V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Bacovia, N. Stănescu, M.
Cărtărescu. Fragmentul de dialog face parte din piesa
„Scaunele” de Eugène Ionesco.
EDITIA A VIII-A, 14 IUNIE 2014, BACAU
Secţiunea Creatie literară
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din
oficiu.
Timpul efectiv de lucru este de 90 de minute.
SUBIECTUL I (30 PUNCTE)
Realizează un text de factură lirică în care să integrezi
următoarele cuvinte :
…………………………fantasme……………………
plutind……………..………………………………….
………………………………………………….balaur
……………………………..solzii ………………….
163
…………….furată………………………………………
………………………………….fără-a se opri………….
……………………………………….şopârlă de smarald
…………………..părăsind……………………………....
SUBIECTUL al II-lea (30 PUNCTE)
Realizează, în minimum 30 rânduri, un text de factură
epică, în care să incluzi fragmentul următor: „Silueta răsare
parțial din umbră. Clarul de lună se oglindește, scurt, in ceea ce
ghicesc a fi ochii.”
SUBIECTUL al III-lea (30 PUNCTE)
Imaginează, în minimum 30 de rânduri, un dialog al
personajului din imagine cu un posibil interlocutor.
164
Notă:
Acordarea punctajului, pentru fiecare subiect în parte, va
avea în vedere:
capacitatea de a transmite idei și emoții / de a construi
situaţii / personaje / elemente de atmosferă şi decor
calitatea exprimării: unitatea compoziţiei, coerenţa
textului, stilul şi vocabularul adecvate conţinutului,
ortografia şi punctuaţia
originalitatea abordării temelor
Cuvintele selectate pentru subiectul I au fost alese din poezia
„Malul Siretului”de Vasile Alecsandri, fragmentul pentru
subiectul al doilea a fost selectat din opera „Cititorul din peșteră”
de Rui Zink.
LIMBA ENGLEZĂ
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din
oficiu.
Timpul efectiv de lucru este de 90 de minute.
Fiecare subiect se notează cu 30 puncte .
Write a poem describing the images you see as you drift off
to sleep, or daydream.
Some young people are at a party. Suddenly the lights fuse,
and they are left in darkness. The power does not return for some
time. Needless to say, they don’t sit in silence waiting. Write the
first act of a play based on the idea.
Look back into your own past. You must have been involved
in incidents which you have continued to brood over or tell other
165
people about. Use one as the basis for a realistic short story. Do
not write more than 200 - 250 words.
Notă:
Acordarea punctajului, pentru fiecare subiect în parte, va
avea în vedere:
capacitatea de a transmite idei și emoții / de a construi
situaţii / personaje / elemente de atmosferă şi decor
calitatea exprimării: unitatea compoziţiei, coerenţa
textului, stilul şi vocabularul adecvate conţinutului,
ortografia şi punctuaţia
originalitatea abordării temelor
LIMBA FRANCEZĂ
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din
oficiu.
Timpul efectiv de lucru este de 90 de minute.
Fiecare subiect se notează cu 30 puncte .
1. Rédigez une poésie avec les mots suivants: création –
inspiration; musique – ludique, don – abandon; courir – mourir!
2. Créez une histoire narrative à partir
de cette image! (minimum 20 lignes)
3. Continuez le dialogue suivant
(minimum 10 répliques):
L’ÉLÈVE: Bonjour, Madame. Le
Professeur est à la maison?
LA BONNE: C’est pour la leçon?
L’ÉLÈVE: Oui, Madame.
166
LA BONNE: Il vous attend. Asseyez-vous un instant, je vais le
prévenir.
L’ÉLÈVE: Merci, Madame.
Elle s’assied près de la table; à sa gauche, la porte
d’entrée; elle tourne le dos à l’autre porte par laquelle, toujours
se dépêchant, sort la Bonne, qui appelle.
Notă:
Acordarea punctajului, pentru fiecare subiect în parte, va
avea în vedere:
capacitatea de a transmite idei și emoții / de a construi
situaţii / personaje / elemente de atmosferă şi decor
calitatea exprimării: unitatea compoziţiei, coerenţa
textului, stilul şi vocabularul adecvate conţinutului,
ortografia şi punctuaţia
originalitatea abordării temelor
LIMBA GERMANĂ
Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din
oficiu.
Timpul efectiv de lucru este de 90 de minute.
SUBIECTUL I (30 PUNKTE)
Schreibe ein kurzes Gedicht, in dem du folgende Worter,
in egal welcher Ordnung benutzt : Wasser , Idee , Wunder , Seele
, Spiegel.
167
SUBIECTUL al II-lea (30 PUNKTE)
Schreibe einen Text , minestens 30 Zeilen, vom
folgenden Zittat ausgehend : ,, Jede Reise fangt mit einem Schritt
an ..."( chinesisches Sprichwort)
SUBIECTUL al III-lea(30 PUNKTE)
Fuhre in mindestens 30 Zeilen folgendes Dialog fort :
" Komm doch , ich bin schon mude ..."
" Ja , aber die Nacht ..."
Notă:
Acordarea punctajului, pentru fiecare subiect în parte, va
avea în vedere:
capacitatea de a transmite idei și emoții / de a construi
situaţii / personaje / elemente de atmosferă şi decor
calitatea exprimării: unitatea compoziţiei, coerenţa
textului, stilul şi vocabularul adecvate conţinutului,
ortografia şi punctuaţia originalitatea abordării temelor
168
(Din lucrările premiate în anul trecut )
MĂRGĂRITĂRELE
169
PREMIUL I
ROFF ANDREEA ELISA,
Liceul Teoretic „Avram Iancu”, Cluj-Napoca
Subiectul I
Azi m-am trezit gâdilat de fantasme cu ochi de lumină
plutind în valurile-aceluiaşi gând: „aştept să vină
-o fată fără de veşminte în trup de balaur”
pieptănându-şi solzii ce-mi închipuiam a fi de aur.
O frumuseţe furată din antice tărâmuri cu zmei
pe unde urme presăra fără-a se opri sau a privi în urma ei,
la bieţii părinţi – un înger şi o şopârlă de smarald
ce se întorc, părăsind o lume în care cândva putea să fie cald.
Subiectul al II-lea
Când am părăsit aceste locuri, în urmă cu ani grei, am
jurat că n-am să mă mai întorc. Am renunțat la tot, la meserie, la
prieteni, la familie, la reputație, la fiecare amintire ce mă lega de
aceste locuri. Am renunțat la un eu prea pretențios. Și am mai
renunțat la ceva...dar e prea repede să vă spun la ce.
Am închis un ochi și l-am deschis pe celălalt. Priveam
același tren, dar care părea a merge în direcții diferite. N-am știut
de cine să ascult. Totuși decizia a venit de unde nu obișnuiesc a
veni deciziile. Și am luat-o spre lună. Era aprinsă, mă dorea la fel
de mult cum o doream și eu. Ne sorbeam unul pe celălalt ca doi
adolescenți.
170
Noua mea locuință nu avea mare lucru într-însa, doar cu
un pat și o priveliște superbă spre amoreza mea. I-aș fi scris o
poezie, dar am uitat să cer la naștere darul cuvântului. M-aș fi
apropiat de ea, dar nici pe mare n-am învățat încă să merg.
Am închis un ochi și l-am deschis pe celălalt, priveam
aceeași lună. Era la fel de frumoasă. În întunericul virgin și surd
am început deodată să nu mă mai simt singur. În depărtare, un
contur părea a se țese din temnița valului, sugerând ce focuri a
lovit stabilopozi. „Silueta răsare parțial din umbră. Clarul de lună
se oglindește, scurt, în ceea ce ghicesc a fi ochii.”; acei ochi ai
unui Dumnezeu mânios. Se îndepărtează. Îmi lasă vorbă în glasul
vântului ce mă izbește câteva clipe mai târziu: „Adu lucrarea ta,
pentru care te-am pregătit!”
Lucrarea mea...un pat bătrân, obosit de atâta scrum și o
priveliște ștearsă spre lună m-au urcat în trenul ce m-a adus
tocmai aici de unde am plecat.
Mi-am revăzut toate lucrurile, în special pe el. Toate
îmbătrâniseră. El era la fel. Așa cum l-am lăsat. M-am apropiat cu
stânjeneală. Mă simțeam captiv în pielea unui amant deplorabil.
Am vrut să-l întreb cum o mai duce, cum mai lucrează, dar nu
meritam să-mi răspundă.
Atunci m-am așezat în fața lui și am ridicat mâinile la el.
L-am gâdilat puțin și amorul nostru jovial părea a se
reaprinde...tocmai când și dânsa apărea la fereastră. Pe care să îl
iubesc?! Pe el sau pe ea?
Nu îi privesc pe niciunul. Iau o foaie și mă răzbun pe ea.
E atât de frumoasă. E superbă. E mirifică. E fascinantă. Mă face
să vreau să o iubesc. E voluptoasă. Îmi spune povești și nu le pot
pricepe. El este mare. Mă domină. Mă vrea dar nu mă cere. Ne
iubim prea mult ca să ne-o spunem. Aici e un bemol. Mai am
puțin. Puțin și termin. Ea tot pleacă și revine. Se uită la mine
galeș, senzual și e convinsă că o doresc. Dar îl doresc și pe el.
171
Poate eu sunt cam în plus aici. Stop! Am terminat. Acum e
momentul meu:
1
- Doamnelor și domnilor, aveți onoarea de a audia în
premieră spendida lucrare a tânărului Beethoven - „Sonata lunii”.
Vă spun sincer că le-a plăcut. M-au iubit, aș putea spune
chiar. Și așa am realizat că m-am putut iubit cu amândoi deodată.
Pianul s-a arătat a fi răspunsul meu la toate. Cu el am
realizat lucrarea pentru care am fost pregătit. Pe acordurile lui am
și murit. Pe acordurile lui m-au și îngropat și tot pe acordurile lui
îmi mai rostesc astăzi numele toți cei care se încumetă a interpreta
„Sonata lunii” și pe care îi veghez adesea și le trimit un gând bun
când văd că nu folosesc digitația corectă.
Căutați în pace!
Subiectul al III-lea
Rătăcirea m-a răpus aceste zile. N-am mai știut pe unde s-
o iau. Dar o călăuză m-a dus tocmai la El. Cu sufletul și trupul
degerând, am îndrăznit să spun tremurat:
- Sărut mâna! E cineva aici?
1 Inceputul fictiv de la lucrarea „Sonata lunii” de Ludwig van
Beethoven
172
- De bună seamă. Întotdeauna e cineva aici.
- Am nevoie...
- De ajutor. Desigur, copilă, știam. Cu toții veniți aici
când aveți nevoie de ajutor.
- Te rog, ajută-mă. „Nu-ți întoarce fața Ta de către
păcatele mele.”
- Spune-mi,copilă, ce-ți dorești? De fapt, nu-mi spune,
știu deja.
- Părinte, unii sunt săraci și vor mâncare, alții sunt însetați
și trebuiesc adăpați. Unii sunt goi și le trebuie veșminte. Mie,
părinte, poți să îmi oferi o oră de frumos?
- O oră de frumos...
- O oră în care să nu mă tem de oameni, o oră în care să
învăț să joc șotron, o oră în care să învăț un vals și o oră în care să
învăț să trăiesc frumos în celelalte ore.
- Ți-ajunge o oră pentru câte ai vrea să înveți?
- Se poate că nu. Dar știu că la Tine o oră poate fi o
secundă, o viață, o eternitate... Dă-mi doar o oră așa cum vrei tu.
(Tace)
- Te temi de oameni?
- Mă tem.
- De mine nu te temi?
- Cum s-ar putea una ca asta? Să mă tem de izvorul
tuturor bunătăților, de cufărul meu de bucurie. Cum ar fi să mă
supăr pe Soare că îmi luminează diminețile? Tu mi l-ai dat și pe
acela. Cum să mă tem...
- Azi am venit aici fără de nimic. Știam că mă vei căuta și
că-mi vei cere o oră de frumos. Păcat că în lumea în care te-au
lăsat pe tine, frumosul e atât de scump și ora atât de scurtă.
- Ajută-mă și nu mă lăsa, căci pentru ora aceasta, azi m-
am transformat în cerșetoare.
- Ia-ți povestea în spinare și privește spre locul pe care ți-l
arăt Eu. Acela -> Răspunsul tău e acolo. Dar lasă-mă să-ți explic.
173
Cândva am creat o lume surdă și insonoră. Mulți dintre oamenii
reci trăiesc în cea surdă. Înainte de a mă chema tu aici, am fost la
un frate de-al tău care avea nevoie de mine. Și i-am spus să
pregătească lucrarea pentru care l-am pregătit. Tu n-ai ce căuta
aici. Du-te! Lumea auzitorilor tocmai își deschide porțile pentru
tine.
Ora ta de frumos, răspunsul pe care îl cauți se află puțin
mai sus. [ La subiectul II, propoziția marcată cu săgeată la
început de rând.]
174
PREMIUL AL II-lea
IOSUB MARIA,
Colegiul Naţional “Ion Creangă”, Bucureşti
Subiectul al II-lea
M-am gândit mereu că dacă aştept, aşteptarea nu o să doară
prea tare şi poate, singurătatea asta o să-mi dea răgaz să nu mă
pierd, că m-am pierdut prea mult în prea tare şi în ecoul vocii
mele, în vorbele altora şi în gândurile lor care încearcă mereu să
îmbibe sistemul ăsta imunitar al minţii şi al gândurilor, vezi nu
poţi să-mi spui cum ar trebui să gândesc, nu e corect, nu e corect
nici din partea mea să-mi schimb gândul doar pentru că ne
asemănăm într-un punct perfect uman cum ar fi întrebarea asta
dementă ”ce este umanul” la care încă n-am găsit răspuns, fiind
blocată de alte gânduri, cum ar fi ăsta, nebunul care se întreabă
cât o să-ţi ia să înfloreşti din întunericul nopţii ca o regină sau ca
o damnată, că doar ştiai de mult timp că te aştept şi că mă doare
când mă laşi în urmă, de parcă eu n-aş avea de ce să mă tem
noaptea când urlă lupii la luna asta mare care pare că dacă-o
prind, ar încăpea între palme, ca un ou decojit la sărbătoare, când
ţi-am dat ţie unul roşu şi te-am lăsat sa-l mănânci, cum te-ar lăsa
să mănânci şi luna asta născută din mine ca un prunc, un embrion
pe care Barbu se temea să-l privească de teamă să nu se nască, la
fel cum mă tem eu că dacă e să te văd în noaptea asta, aş putea să
175
mă nasc, doar ca să mă poţi tu ucide mâine, tot la noapte, o noapte
mai neagră şi mai rece în absenţa stelelor căzute la dorinţele mele,
la întrebările mele şi la lipsa ta de răspunsuri. Silueta răsare
parţial din umbră. Clarul de lună se oglindeşte, scurt, în ceea ce
ghicesc a fi ochii. E doar un „canis”. Un câne. Un câine. Un
animal. Un mamifer. Semăna a lup. Poate e semn că... nu ştiu...
Luna tremura roşie în palme şi iarba îşi lăsa somnoroasă
capul pe braţul meu, iar eu îi citeam poveşti vechi, despre atomi şi
cântecele lor de amor. Şi răscoleam amintiri, atom cu atom şi
gând cu gând. Ştiam că n-o să tresari cum tresăreai în vremuri
când te chemam. Speram. Nu contează! Eşti a mea şi te-am născut
cum naşte floarea rodul şi sămânţa.„Imaginaţia”
Subiectul al III-lea
Totul e alb şi pădurea tresaltă de la prea multă frunză
atrasă la centrul lucrurilor.
―Deschide poarta! Doar lasă-mă să intru!
―Nu pot...
―Lasă-mă! Lasă-mă! Lasă-mă!
―Shh, nu mai atinge poarta, că se trezeşte fierul.
Mâna se ridică, încet, şi se zbate în ea însăşi, de parcă nu
fierul e treaz, doar mâna...
―De ce nu mă laşi înăuntru?
―Înlăuntru?
176
―Da, şi acolo...
―Nu, de ce te-aş lăsa înlăuntrul lucrurilor?
―Pentru că trebuie...
―Trebuie?
―Da...Toată lumea o face...
―Şi ce dacă? Cine spune că ar trebui s-o fac şi eu?
―Nu înţeleg de ce nu vrei, de ce eşti mereu împotriva
lucrurilor?
―Nu sunt împotriva lor, sunt doar „Împotrivă”, este numele
meu mic, dat de muma mea când era încă noapte afară.
―Dar acum s-a făcut zi! Schimbă-ţi numele!
―Nu-l schimb, dar mi-am mai dat unul, de fapt, sunt doua,
depinde cum le strigi: „Nu” sau „Vreau”.
―Ah, doar schimbă-ţi numele şi lasă-mă să intru!
―Şi dacă ai intra, ce-ai face înăuntru?
―Nu ştiu...
―Te-ai mai întreba? Ai vrea să intri şi în casă şi în cameră şi
în paturi?
―Nu ştiu... de ce mă întrebi lucruri fără sens când vezi că se
face frig şi cade timpul peste mine şi-mi usucă buza şi mi se
moaie mintea?
―Eu te-aş lăsa să intri, dar nu vezi că şi eu stau aici când aş
putea să stau în casă? Eu vreau să ies, dar moartea nu mă lasă.
―De ce ai vrea să ieşi, când eşti atât de aproape?
―Nu ştiu...
177
―Nu ştii?
―Eu nu ştiu mai multe decât tine. Tu poţi să stai afară şi eu
să stau înăuntru, dacă ni se face foame ne putem hrăni, tu-mi dai
mie boala ta şi eu îţi dau lipsa morţii, lipsa mea.
Întind mâna prin poartă şi degetele au sărutul lor tainic,
atunci a fost ziua când Eva a muşcat mărul şi timpul i-a atins
buzele albe de la prea multe pene de îngeri năpârliţi şi despletiţi
de aur de când s-a trezit fierul şi oamenii au început să-şi pună
singuri nume şi şi-au zis „Nu”, „Vreau”, sau „Nu stiu”,
„Înlăuntrul”.
Cădea Raiul afară şi pomii scuturau din mere, frigul ieşea din
oase şi mâna tremura pe deget.
Oamenii au fost mereu aproape, cu mâna lipită de răspunsuri
fără să ştie. Îşi lipeau faţa de lucruri şi respiraţia făcea aburi pe
adevăr ca-ntr-o oglindă şi ultimul gând era acolo, în aburi şi-n
beţie, îl vedeau din depărtare, în ceaţă, târându-se la lumină.
―Şi vrei înlăuntru?
―Da, vreau. Nu e nevoie să-mi deschizi poarta...
―Ai cheie?
―Am doar lacăt cât să-mi ţin sufletul în mine până închid
pleoapa şi-mi întorc ochii înspre mine.
Oamenii au fost mereu aproape, zic, doar timpul a fost
„Împotrivă”.
178
PREMIUL AL III-LEA
DAMIAN ALINA IOANA
Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu
Subiectul al II-lea
Zbiară tăcerea
Am văzut un suflet atât de frumos, ascuns într-o cutie
înspăimântătoare. Încerca să iasă, îl depistam prin crăpături din
vreme-n vreme. „Silueta răsare parțial din umbră. Clarul de lună
se oglindește, scurt, în ceea ce ghicesc a fi ochii.”
Nici măcar nu pot fi ochi aceia. E atât de sobru încât și-a
scurs privirea în asfalt. Dacă mă aplecam, nu-i vedeam nici
genele. Nu vreau să se ascundă. Vreau să-l întreb ce-i cu cutia
aceea deplorabilă în care locuiește și de ce nu sparge pereții și se
evaporă într-o lume mai puțin moartă.
Atunci m-a privit cu ceva - nu erau ochii - și mi-a spus că
nu există grad de comparație pentru „moartă”. Am dedus că nici
moartă, nici vie, nu pare a fi o lume destul de bună sau poate
destul de nocivă pentru el.
I-am descoperit degetele lungi și deloc urâte plimbându-
se pe spatele meu. De sus în jos. Și invers. Îmi plăcea să fiu
mângâiată pe spate. Simțeam un curent satisfăcător de acolo până
la coapse. De obicei mă mângâi singură. Aș fi vrut să simtă și el o
plăcere. Nici măcar nu se prefăcea. Își freca unghiile moi de
pielea mea aspră doar ca să uite cât de urât este sau cât de urât
pare.
179
I-am refuzat fiorii. Nu am mai vrut. Mi-a zis că nu mai
vrea să iasă din cochilia lui împuțită, vrea doar să profite de mine.
Să mă distrugă, să mă mănânce pe dinăuntru. Mereu mi-am dorit
ca sufletul meu să cedeze. Mi-am dat seama că mă mângâiam
singură pe spate.
Subiectul al III-lea
Nu mori azi
- Mă dor tendoanele! Îmi explodează venele cave! Mi s-
au uscat lacrimile pe breton. (suspinând, face loc altor lacrimi să
se verse)
- Tunde-ți bretonul. Nu mai plânge, draga mea. Mi-e dor
de tine.
- Nu-l tund. Îmi ține de cald. De fapt, îmi acoperă fruntea.
Nu-mi mai vezi gândurile sinucigașe de care mi-e silă. Mai bine
pleacă, decât să-ți fie milă.
- Nu pot...nu vreau!
- Nu poți? De fapt nu vrei?!
- Nu poți fără mine.
- Ba da, te urăsc! Vă urăsc pe toți! Ascunde-mă sub gratii.
În spatele lor mă poți vedea.
- Și dacă mori, tot te-aș vedea. Te-aș privi îndelung, cum
nu m-ai lăsat niciodată. Ți-aș deschide ochii doar să te privesc. De
ce vrei să mori?
- Nu de ce. Când?
- De ce moartea? A fost vreodată viața? Vreau să te văd
trăind. Promit că te omor după. Le facem pe amândouă.
- Sevraj...vreau ceva ce pot face. Aici sunt eu, în sevraj.
Nu pot „să fac” viața. Pot „să fac” moartea. Nu sunt nebună sau
bolnavă. Vreau să-mi fie bine. Sunt conștientă că nu mă gândesc
la tine.
180
- Vreau să pleci. Dar nu e așa. Vreau să știi de ce ai
plecat. Să vezi ce lași în urmă. Știu că sună clișeic.
- Nu vrei să îmi spui că vii și cu mine acum?! Pleacă! Mă
dezguști.
- Mai țin minte ce mi-ai spus să fac după ce mori.
- Să mă pui într-o cușcă, să-mi dai drumul în mare. Știu
că se va pierde toată cenușa...și mie mi-e dor de tine.
- Să nu-ți fie. Eu tot aici rămân.
MENŢIUNE
BURUIANĂ DIANA
Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri” Bacău
Subiectul al II-lea
Privesc... Obişnuiesc adesea să privesc, parcă cu ochii
sufletului, tot ceea ce pot cuprinde: cerul, soarele, pădurea, firele
de iarbă propriile-mi mâini, propriul suflet. Constat că am rămas
aceeaşi, ceilalţi îmi spun cât m-am schimbat, că am crescut şi că
acum ar trebui să nu mă mai las pradă vechilor obiceiuri, de a visa
şi de a merge atât de des prin pădure. Dar ei nu înţeleg ce
înseamnă pădurea pentru mine, nu înţeleg şi nici n-o vor face
vreodată, dar asta nu înseamnă că nu-i voi fi pe veci alături: eu cu
ea şi tot ceea ce-o învăluie, întru eternitate.
De fiecare dată îmi oferă ceva nou, de fiecare dată îmi
şopteşte taine de nepreţuit, având puterea de a-mi înnobila
sufletul adesea rănit de cele ce mă înconjoară , de cele pe care nu
le înţeleg.
181
Foşnetul îmi mângâie auzul iar mâinile mele mângâie
scoarţa copacilor ce mă călăuzeşte spre inima sa, sprea acea inimă
atât de caldă şi de pătrunzătoare, ce de fiecare dată mă cuprinde în
braţe şi mă poartă spre lumi noi, ferice, mă face să cunosc extazul
şi fericirea absolută, să plâng de bucurie, să găsesc alinare în
suferinţă, să trăiesc din moarte şi să mor din cauza vieţii.
De fiecare dată îmi odihnesc capul pe umărul muşchiului
de copac, ascultând în surdină susurul izvoarelor şi adâncindu-mă
în beatitudinea miresmelor cărora nici nu poţi rezista, nici salva.
Închid ochii şi privesc lacul, tainic şi liniştit în toată tulburarea sa
lăuntrică, plâns de sălcii şi iubit de trestii, undele sale surâzând la
voluptatea eterică a nuferilor şi totodată cu aceasta, la puritatea
lor.
Silueta răsare parţial din umbră. Clarul de lună se
oglindeşte, scurt, în ceea ce ghicesc a fi ochii. Privesc pe mine
parcă reci, cu mustrare, însă trupu-i de nevăzut în întunecimea
codrului, întrucât stelele lucesc cu timiditate, absorbite parcă şi
ele de întunericul teluric. Chipul fantasmagoric înaintează spre
mine iar eu mă apropii de el, cu fascinaţie şi mirare deşi trupul
mi-e stăpânit de spaimă, însă e teama aceea de necunoscut care
totuşi te atrage, te tulbură şi te mistuie, lăsându-te vlăguit dar cu o
nepreţuită linişte.
Parcă mi-ar şopti, mi-ar îngâna vorbe tainice, m-ar face să
înţeleg neînţelesul, să cunosc necunoscutul, să iubesc pe cel de
neiubit, iar eu, în final, ajung să-l iubesc pe el, să îl aştept seară de
seară să apară din negura lacului, să mă adâncesc, în lungi reverii,
să renunţ la fiinţa mea pentru a rămâne alături de el, fantasmă
ucigătoare de suflete!
Totuşi, în această iubire tulburătoare şi neînţeleasă
trăiesc, această iubire tainică, bizară în tot absolutul său mă
regăsesc, este o parte din mine şi tot ce mi-e mai drag. Doar ea
mă poate face să mă pierd, să uit de mine şi să mă înalţ, să acced
la culmi din ce în ce mai înalte, să străbat pământuri ascunse şi sp
182
iau parte, alături de lună şi de stele la mult râvnita, în veci
neatinsa... nemurire.
Subiectul al III-lea
- Unde eşti?... Hai, vino la mine, salvează-mă!
- ...
- De ce nu-mi răspunzi? Ştiu că eşti aici, cum mereu ai fost
şi mereu îmi spuneai să te chem când am nevoie de tine.
- ...
- De ce taci?... Hai, vorbeşte-mi aşa cum făceai odinioară,
când erai mereu prezent să-mi ghidezi fiecare pas, fiecare gest şi
fiecare gând.
- Draga mea, aceea eşti tu! De ce continui să mă cauţi, când
doar pe tine te vei regăsi?... De ce mă strigi în miez de noapte şi
nu poţi adormi?... Haide, copila mea, lacrimile tale mă tulbură şi
cu ele îmi lăcrimează sufletul.
- Cum să nu plâng, cum să nu fiu cuprinsă de disperări şi
temeri, cum să găsesc lumina când eu mă afund doar în întuneric,
cum, cum să găsesc o cale când am rămas singură, printre străini,
când până şi chipu-mi va fi curând străn, iar braţele nu-mi vor mai
aparţine...
- Ce tristeţe te mistuie, ce mirare că ochii tăi, şi chipu-ţi pur
îţi poate ascunde asemenea tristeţe. Ştiam că profunzimea îţi e
soră, dar nu aş fi ştiut în veci că buzele tale tremură cuminte de
disperare, că ochii imploră îndurare şi că spiritul caută libertate!...
- Ajută-mă, rogu-te, să-mi regăsesc liniştea, să trec de
zăbrelele de fier spre libertate, să-mi zburde sufletul printre flori
şi fericire, iar tu, tu să-mi fii alături!..
- Eu sunt neputincios, sunt doar partea din tine ce vrea să te
slujească, ce vrea să te îndrume spre culmi de bucurii. Dar stai, eu
fără tine de existat nu pot, sunt mintea ta, sunt sufletu-ţi, iar
purtarea mea e doar în acord tainic cu tine.
183
- Şi eu ce să fac? Spune-mi! Cu disperare copila-şi mustră,
pe cel ce este conştiinţa sa. Nu mă lăsa să mor, cuprinsă de
disperare, de moarte şi de dor!
- Iubita mea, fiinţă de cristal, tu eşti unică în univers, tu,
doar tu eşti minunată, o încântare printre zei, un zâmbet pentru cei
ce plâng, o alinare pentru suferinzi, o încântare pentru stele, mai
luminoasă decât soarele, mai pură decât neaua...
- Eu nu pot fără tine, deşi mă încântă mult vorbele tale şi
îmi alină suferinţa, dar tot nu ştiu ce să fac, ce să cred, încotro să
apuc! Oh, soartă blestemată, mă pedepseşte providenţa pentru-o
faptă ce n-am comis?
- Tot ce-ţi pot spune, iubita mea, este că tu eşti universul,
iar toţi ceilalţi, propriile-ţi proiecţii, propriile-ţi gânduri şi
cugetări, că providenţa nu există, că destinul e al tău, că soarta-ţi
va surâde, cât timp tu vei zâmbi.
- Dar salvarea mea?... Mă laşi aici, să mor...?!
- Salvarea ta eşti tu! Nici eu, nici nimeni, fără tine n-ar
exista, totul stă în propria-ţi putere, putere infinită asupra tuturor.
Cu un singur gest astrele se vor închina ţie, se vor alinia în jurul
Soarelui, iar Soarele vei fi tu! Doar tu, şi nimeni altul, frica îţi va
îndepărta, tu eşti aceea care, de poarta cea de fildeş vei trece, fără
greş, tu eşti cea în ochii căreia lumina va pătrunde, şi dragostea
celorlalţi va fi în tine însăţi căci dragostea lor e şi dragostea ta.
Înţelegi, oare?
- Un zâmbet pe chip îmi încolţeşte, când vorbele-ţi aud,
încrederea mă cuprinde şi cu avânt pornesc. Poate-ntr-o zi la astre
voi ajunge, dacă vei fi alături de mine, conştiinţa mea, în propriul
spirit mereu te voi regăsi, călăuză sfântă, ocrotitor de cei pierduţi,
tu, cel ce suferinţa alini şi sufletul înnobilezi, cel ce făr’ de care în
bine nu poţi păşi, fără a te lăsa mâncat de multele-i atrocităţi, şi
fiinţe fără suflet şi chipuri reci, haine, ce spre tine ţipă, te bântuie,
te chinuie, te lasă fără viaţă, dar nici moarte nu-ţi oferă, te lasă
fără glas, să te mistui în tăcere!...
184
- Alături de tine, pericolele vom înfrunta, alături de tine
nimic nu ne va atinge, pentru că eşti puternic, şi cugeţi şi simţi, şi
speri şi visezi, nu ca celelalte entităţi fără lacrimi, fără zâmbete,
fără chip şi fără suflet. În ochii tăi o rază străluceşte, privirea ta
vorbeşte şi spune o poveste, lumina ţi-e călăuză şi-n întuneric nu
te vei mai afunda vreodată... În veci, şi pururi, vei trăi în fericire
şi iubire.
MUNTEANU CRISTIANA
Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău
Subiectul al II-lea
Un pahar de vin de lavandă
„Milioane de gânduri îi plouau mărunt în minte,
ciocnindu-se în zgomote surde, mai strașnice și violente decât o
vâltoare de tunete.”
185
Îi desenam conturul feței în minte de atât de multe ori
încercând să-mi amintesc fiecare detaliu, oricât de neînsemnat ar
fi fost. Alunița de pe obrazul stâng, cicatricea de deasupra
sprâncenei drepte și cearcănele atât de bine conturate încât îți
distrăgeau atenția de la buzele aspre, mușcate până la sânge.
Îmi arunc gândurile într-un colț al camerei întunecoase și
neîncăpătoare. „Acum nu mai e așa!” îmi repet în gând în timp ce
apuc prima haină din cuierul de lemn de stejar: un palton
cărămiziu uzat și zdrențuros.
Mi-aș acoperi urechile cu dopuri de plută dacă aș ști că
așa inima nu mi-ar mai șopti în urechi balada de sentimente ce i-o
purtam.
Nu există lucru mai deprimant decât să stai atât de
incomod, ca pe spini de trandafiri sângerii, în propriu-ți pat, într-o
cameră aburită, mucegăită, cu capul pe o pernă îmbibată în
lacrimi. Un tricou alb de bumbac, atât de transpirat lipit de tine,
prea apropiat de trupul tău arzător. Stai și privești un tavan alb sau
pereți al căror tapet se decojește ușor, dezvăluind crăpături firave,
precum venele și pielea străvezie a unui copil palid. Și îți este
insuportabil de cald, doar pe interior. Îți vine să sfâșii tricoul și
pieptu-ți în care freamătă fluturi neaspâmpărați.
Asta pățisem și eu. Singurul lucru care mi-a plăcut la
mica mea cameră a fost geamul pictat cu mărgăritare de apă.
Ploaia spală și vindecă sufletele chinuite ale căror ființă este
aruncată peste stânci ascuțite, erodate de apă.
Îmi anesteziasem sufletul și îmi venea să mă dau cu el de
pereți. Și totuși... iată-mă aici, stând pe banca din lemn masiv
aflată în grădina lui, unde obișnuiam să bem ceai în fiecare după-
amiază. Seara, obișnuiam să împărțim o sticlă de vin de lavandă,
o sărutare, o îmbrațișare și un pat în care oricât de apropiați am fi
fost, piele lângă piele, sufletul meu tot ar fi cerșit să fie cât mai
aproape.
186
Aud un sunet și inima-mi tresare. Silueta răsare parțial
din umbră. Clarul de lună se oglindește, scurt, în ceea ce ghicesc a
fi ochii. A cui ochi verzi, blânzi și proaspeți precum iarba abia
răsărită, mângâiată de stropi de rouă și de razele soarelui.
Dar acum nu-l mai iubesc. Acum pot spune „nu” unui
pahar de vin de lavandă oferit din prea multă iubire. Deși pare că
am rugină în plămâni și cenușă pe obraji, sunt liberă.
Eleonoir, 1943, Paris
Subiectul al III-lea
Pășind greoi prin întinsul ocean de zăpadă, Madeleine
ajunge la casa unde aștepta să meargă încă de când avea opt ani.
Zărind o fată străină, Hugo fugi cu nerăbdare de la fereastra din
holul principal și coborî într-o grabă uimitoare.
- Unde te grăbești așa, scumpul meu? îl întrebă asupru doamna
Jaqueline.
- Ea e gata care va sta cu noi de acum înainte? Madeleine îi era
numele, nu-i așa?
- Da, ea este. Știu că abia aștepți să o cunoști, dar te rog, nu o
speria cum ai tu obiceiul de a fi prea sălbatic și brutal cu oaspeții!
îl mustră urâcioasa femeie.
Hugo nici nu așteptă să termine, că și dăduse buzna să
deschidă ușa de la intrare, apăsând atât de tare clanța argintie
încât răsunase în toată casa. Chiar când să pășească afară, fata cu
pomeți rozalii stătea în fața lui, speriată:
- Îmi cer iertare! Nu trăgeam cu urechea, eram pe punctul de a
ciocăni! Vă rog să mă iertați! vorbise Madeleine mult mai tare și
mai agitat decât ar fi trebuit.
187
- Nu trebuie să te scuzi! Intră! Bun venit acasă, sau mai bine spus
la noua ta casă!
După ce Hugo îi prezentase casa și o ajutase cu
despachetatul, îi spuse:
- Deci, ești fericită că te-ai mutat la noi?
- Cum aș putea fi fericită când părinții mei, din pricina sărăciei,
au fost nevoiți să mă vândă? strigă cu indignare și furie micuța
fată cu părul negru.
- Oh, îmi pare rău... Dar, vezi tu, eu mereu mi-am dorit o soră.
Mama și tatăl meu sunt mereu plecați deci e cam același lucru,
nici eu nu îi văd prea des, și doamna Jaqueline e rea și severă și
mereu sunt nevoit să plâng singur în camera mea. Dar acum
putem plânge împreună!
Plin de entuziasm, băiatul se apropie încercând să o
îmbrățișeze.
- Tu chiar nu înțelegi, nu-i așa? Asta e problema cu voi, familiile
bogate! Sunteți egoiști și vă gândiți doar la voi! Când aveam opt
ani și mama mi-a spus că peste cinci ani voi locui cu altă familie,
eram fericită, iar mama plângea și nu înțelegeam de ce! Când am
crescut mai mare,am înțeles-o pe mama!
Strigă cu putere fetița a cărei lacrimi erau mai pure și
curate decât diamantele, intrând în camera sa și trântind ușa.
- Dar, eu înțeleg... te cunosc demult, Madeleine... murmură Hugo
ca pentru el însuși.
188
MENTIUNE
NEAGU BOGDANA ELENA
Colegiul Naţional Pedagogic, ,,Ştefan Cel Mare” Bacău
Subiectul al II-lea
Numele tău e scris cu Times New Roman pe butoanele cu
cifre din liftul în care urc şi cobor de câteva ori pe zi. Iubeşti.
Iubeşti de-o zi, de-o săptămână, de câţiva ani, sau poate de-o
viaţă. Iubeşti în ascuns, iubeşti cu o strângere de mână, cu o
privire setoasă, iubeşti şi ştii că iubirea nu se şterge cu acetonă
sau spirt, ştii că iubirea nu conţine clor şi că iubirea face bine
aproapelui tău. Ştii totul deja şi eşti pregătit să iubeşti.
Poate am făcut un ataca de cord, azi dimineaţă la nu ştiu
ce oră, e frumos să cumperi cireşe dimineaţă, când toţi îţi spun să
traversezi pe trecerea de pietoni şi să nu te grăbeşti pe stradă.
,,Cool” că nici măcar un câine nu mă priveşte, sunt o proprietate
inviolabilă.
Adevărul este că am murit şi stau întinsă pe iarbă. Silueta
ta răsare parţial din umbră. Clarul de lună se oglindeşte, scurt, în
ceea ce ghicesc a fi ochii. Eşti singurul ce mă respiră prin porii
muţi la atingerea mea. Sunt surdă şi mută la dragostea ta, nu
înţeleg nimic, te tpg nu-mi spune că mă iubeşti, sunt doar ceaşca
în care îţi bei cafeaua în fiecare dimineaţă, tresar de exaltare când
mîă strângi cu degetele tale scurte şi moi. Cânt pe clapele trupului
tău, ca la o orgă de jucărie cu luminiţe la capete.
Când râzi, aluniţa ta din colţul gurii se leagănă dintr-o
parte în alta, aproape adorm când te privesc, te iau în braţe aşa
goală, fără să mă descalţ la intrare, uit mereu că eşti vie în
amintirea mea şi că-mi prepari micul dejun în fiecare dimineaţă.
Mulţumesc Dana, spuse Levi.
189
Subiectul al III-lea
- Am crezut mereu că dragostea şi iubirea nu au nimic în
comun.
- Desigur, spuse Dana, eu te iubesc iar tu te-ai îndrăgostit
de mine. Cu siguranţă nu e acelaşi lucru.
- Uite, gândeşte-te că nici măcar o furnică nu va putea sta
în calea iubirii tale pentru mine.
- Despărţirea, dragul meu Levi, nu înseamnă două trupuri
separate. Despărţirea uneşte amintiri şi cântă despre regrete.
- E prea târziu acum.
- Ştii, întotdeauna, mama mi-a spus că atunci când
construieşti un castel prea înalt şi uiţi că este de nisip, se va
prăbuşi.
- Scrie-ţi durerea pe nisip şi gravează-i bucuria pe o stâncă.
- Promite-mi că am să te mai revăd o dată. O ultimă dată. E
iarnă acum în mine.
- Haide să ne scriem o scrisoare, o scrisoare cu toate
secretele dragostei noastre, să o îngropăm sub copacul nostru şi
peste exact cinci ani, pe 14 Iunie, să ne întâlnim aici şi să ne-o
destăinuim.
- Iubirea care se măsoară, nu se numeşte iubire. Este doar
un fel de ataşament reciproc, care oricum se va termina prost.
Iubirea nu se măsoară în secrete sau cuvinte. Iubirea nu are limite
de timp şi nici nu se vorbeşte despre ea. Ai dreptate, a iubi şi a fi
îndrăgostit, nu este una şi aceeaşi. Pleacă acum.
- Dar Dana, gardul acesta, nu e un gard de fier. Nu trebuie
să fie aşa. Te iubesc. Dar dacă nu te iubesc aşa cum vrei, nu
înseamnă că nu te iubesc cu toată fiinţa mea şi cu tot cugetul.
- Adio, Levi, spuse ea cu ochii în lacrimi şi buzele în
sânge.
190
MENȚIUNE
PAVĂL ANDREEA
Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău
Subiectul al II-lea
Întâlnire
Cronosul mă apasă pe umeri cu toată măreţia sa de temut.
Plâng... Plâng... Plâng... Iar lacrimă cu lacrimă, obrazul îmi
sângerează de dor, de dorinţă, de durere...
Nu sunt singură, niciodată nu voi fi, dar sufletul îmi dictează
să mă tem de ceva... De ce? Pentru că teama e tot ce mai am, îmi
spun cu o urmă de regret. Tac şi respir.
E anotimpul meu preferat, anotimpul nopţii, dar în această
clipă a sufletului meu nu mai recunosc nimic. Eu sunt slabită,
bolnavă, tremurândă sau poate nu sunt eu... Ţipetele dureroase din
sufletul meu mă forţează să fug şi mă aruncă violent în braţele ei,
ale Maestrei. Şi alerg în goană, alerg de parcă aş fugi de mine,
alerg până la capătul lumii, alerg de frenezie, alerg după ea, după
Maestră. Nu mai aud nimic căci vocea sufletului meu a răguşit de
la începutul timpului. Dar, deodată mă opresc...
Chiar ea mă opreşte (sau poate ideea posibilei ei existenţe)...
Mă rotesc frenetic în jurul meu de câteva ori, ţip doar două
cuvinte tăioase într-o limbă moartă, ascult... şi tac. Silueta răsare
parţial din umbră. Clarul de lună se oglindeşte, scurt, în ceea ce
ghicesc a fi ochii. Şi le recunosc sclipirea morbidă at’t de
familiară, atât de superbă. Maestra se apropie de mine, plutind
imperceptibil şi se opreşte atingându-mi nasul cu al ei. Îmi
îngheaţă tot corpul de plăcere, iar respiraţia mă părăseşte;oftez şi
zâmbesc. Zâmbeşte şi ea la rându-i, atât de subit, însă, încât
izbucnesc în lacrimi de spaimă şi cad la pământ pe pătura moale
de muşchi. Se apleacă ea atât de gingaş deasupra-mi şi îmi îngână
191
un cântec de leagăn. Vreau să o opresc dar mi-a furat glasul
pentru totdeauna şi îl foloseşte să mă adoarmă. Nu vreau! Nu
vreau să dorm! Vreau să fiu prizonieră aici pentru tot restul
timpului oglindindu-mă în ochii ei...
Mă sărută Maestra pe pleoapele-mi grele, iar în clipa aceea,
în silueta şi figura ei străvezie, în sufletul ei violet, în zâmbetul ei
perfid, în ochii ei euforici... mă văd pe mine! Maestra sunt eu, iar
eu sunt Maestra. Şi mă întreb... cum e posibil să fiu chiar ea?
Cum e posibil să fiu Moartea?
Subiectul al III-lea
Fumul
- Îmi este frig, până şi lacrimile mi-au îngheţat, şopteşte obosită
tânăra cu buzele violete, tremurânde.
- Să-mi fie cu iertare, draga mea, dar nu te pot încălzi. Dumnezeu
mi-a interzis această putere demult, a considerat că nu sunt
vrednic, afirmă cu regret Domnul în negru.
- Te-aş întreba de ce, dar ştiu că nu îmi vei răspunde niciodată la
întrebări şi că îmi vei spune să caut singură răspunsuri...
- Eşti foarte grijulie, domnişoară, intervine Domnul, vizibil iritat de
subiect. Cine te-a educat aşa? Mama, tata, sau... ?
- Îngerul meu păzitor m-a învăţat tot ce ştiu şi m-a făcut tot ce sunt.
Îmi e tare dor de el... plâng în fiecare noapte sperând să mă audă şi
să se întoarcă la mine; a fost cel mai...
- Da, da, foarte interesant, într-adevăr, întrerupând-o, extrem de
nepoliticos, pe fetiţă.Vrei o ţigară? De fapt, iartă-mă, nu se cade să
te întreb asta... Dar totuşi fumezi?
- ...fireşte că nu fumez. Sunt o domnişoară, iar domnişoarele nu
fumează! Răspunde vizibil şocată tânăra.
- Ha ha ha! Mă ierţi de această indiscreţie, bănuiesc. Ar trebui să
încerci să simţi fumul acela mirific până în măduva sufletului tău.
192
Iar apoi să-mi spui şi mie ce se simte, întinzându-i o ţigară şi
zâmbindu-i încurajator.
- Nu, nu şi nu! Ia-o de aici, să nu o văd, Domnule!
- Prea bine, atunci, draga mea. Şi îşi scoate încă o ţigară aşezând-o
foarte uşor între dinţi. Aşteaptă cu ochii închişi.
- Hai! Ce faci?! Aprinde-o odată! Vreau să mă încălzesc măcar
puţin! Şi vino şi tu mai aproape, nu vreau să pierd nicio clipă de
căldură din chibrit, rosti poruncitor tânăra
trâgându-l de mâneca prin poarta de plumb.
- O, naivitate întrupată în copilă cu ochi negri... Vrei să mor?
Moartea mă va lua dacă voi aprinde vreodată vreo ţigară. Vezi tu,
spuse blând Domnul, acest mic obiect cilindric, minunat de altfel,
are puterea de a mă ucide. Dar eu îl controlez, îl păstrez atât de
aproape, îl ţin între dinţi şi nu îi ofer puterea să mă ucidă. Sunt
stăpânul Morţii însăşi astfel! Spuse Domnul cu un aer arogant şi
mângâind-o pe creştet pe fetiţă înainte de a-şi continua drumul.
MENŢIUNE
ŞOLOT ANCA
Colegiul naţional ,,Vasile Alecsandri” Bacău
Subiectul al II-lea
Teatrul
Uşa scârţâie timid, temându-mă să deranjeze sufletele
foştilor actori ce joacă rolul vieţii lor, proprie cădere în abis.
Cortina, scenă a umbrelor diforme, geme de remuşcarea prafului
ce o îmbibă cu toată această deşertăciune a simţurilor moarte, dar
vii. Vii prin adierea vântului ce le împrăştie purtându-le într-o
călătorie infernală, nesfârşite de la lojele ocupate de tăcutul ecou
până la rândurile din faţă, pline de aplauzele fragile ale
193
păianjenilor ce îşi pierd din ardoare împletite fiind cu pânzele
lipicioase şi veninoase ale timpului neiertător. Scântei ale lunii
ciobesc tavanul, scorojit de nepăsarea ruginită a spectatorilor
imaginari, ce murmură tardive vorbe de încântare. Veacuri au
trecut de cânt silueta răsare parţial din umbră. Clarul de lună se
oglindeşte, scurt în ceea ce ghicesc a fi ochii.
Ochi mascaţi de durerea şi de singurătatea spiritului ce
alunecă cocoşat de atâtea ocări pe treptele teatrului sufletului său.
Ce nu a cunoscut stâncile abrupte ale fericirii şi iubirii, doar a
urcat cu pas moale şi sigur pantele domoale ale răutăţii şi
păcatului umanităţii. Acum teatrul în ruină, îi este singurul azil.
Doar glasurile sufletelor chinuite îi bântuie ochii părăsiţi şi
prigoniţi. Încearcă să se ridice uşor de pe podeaua suspinândă a
vieţii sale. Îl văd, un vechi potrivnic al bucuriei. Îşi pune mâna pe
podea cu teamă, dar culege doar praful şi mizeria veacurilor ce au
trecut. Se uită în jur, pierdut mă zăreşte, eu, un copil al inocenţei
şi al prezentului, îi zâmbesc.
Priveşte jena mea, mi-a descoperit ascunzătoarea, sau
poate eu i-am invadat bârlogul. Şi o lacrimă pângăreşte acest
templu al uitării.
Subiectul al III-lea
Copila se uită uimită la acel om fără chip, prinsă între
îndoiala momentului, îndoiala propriei conştiinţe şi confuzia
inocentă a unui copil ce nu judecă aspectul exterior.
- Cine eşti tu? Întreabă ea puţin speriată, simţind un fior
necunoscut.
- Eu sunt Timpul Trecut, rosteşte omul fără chip.
- De ce ochii tăi nu se văd, iar faţa îţi este albă ca o coală
de hârtie?
194
- Ochii mei au văzut tot ce a fost, ei ştiu ce este acum, nu
au nevoie să mai strălucească în această lume, umbra înfiorătoare
a vremurilor ce au apus.
- Atunci, vreau vreau eu ochii tăi, pentru că ai mei, nu au
văzut tot ceea ce ai tăi au văzut.
- Ce ai vrea să vezi?
Copila cu lacrimi în ochi şopteşte timid:
- Mi-aş dori să-mi pot vedea părinţii, nu i-am cunoscut
niciodată, trăiesc de când m-am recunoscut întâia dată în oglindă,
într-un orfelinat, acest orfelinat.
Şi arată cu o mână tremurândă clădirea şubredă din spatele ei.
Nu am văzut niciodată nimic altceva.
- De ce nu pleci? Întreabă omul.
- Nu-mi cunosc trecutul, nu am cum să-mi cunosc nici
viitorul.
- Dar ai prezentul, în care trăieşti.
- Refuz să cred că acesta este prezentul meu, aşa cum şi tu,
dragă prietene refuzi să vezi această lume, actuala lume.
- Off, tu nu înţelegi.
Copila prinde gratiile porţii şi-şi apropie faţa biciuită de frigul
aprig de cea a vizitatorului ei:
- Eu nu am cunoscut decât prezentul, pe care nu-l consider
ca fiind al meu, pentru că soarta dacă nu s-ar fi jucat cu boala, aş
avea un alt prezent. Părinţii ei nu ar fi murit, iar eu aş fi fost în
altă parte acum. Dă-mi ochii tăi pentru a putea să-mi cunosc
trecutul şi astfel să-mi clădesc viitorul prin ochii părinţilor mei.
Te rog, spuse ea sfârşită.
- Părinţii tăi te-au iubit nespus, acesta este tot trecutul tău
aşa că trăieşte prezentul iubindu-i şi tu.
- Dar nu ştiu cum arată. Vrei să iubesc o iluzie? Întrebă ea
plângând.
195
- Nimic din ceea ce ne imaginăm nu este o iluzie, este
realitatea. Pentru că noi ne imaginăm realitatea. Iubeşte iluziile
tale şi crede că ele vor deveni viitorul tău.
- Vei reveni?
- Nu.
Iar el dispăru. Şi niciodată nu va reveni.
MENȚIUNE
UNGUREANU MARIA
Colegiul Național „Мihai Eminescu” Bacău
Subiectul al II-lea
Ultimele răbufniri ale discului roșiatic încep să fie
înghițite de linia orizontului. Căldura de altădată, acum se
estompează lăsând răceala nopții să pună stăpânire pe satul de
munte.
Mă ridic greoi, ca o cortină, permit astrelor să își joace
rolul pe scena sublimă a cerului, iar elementul central, luna, se
mișcă domol lăsând în urmă o liniște eternă.
Codrii înalți de brad răsună în bătaia pământului ca un
glas domol de clopot, iar râul curge ritmic, creând armonia sonoră
perfectă din natură.
Mă așez pe marginea drumului, contemplând grandoarea
acestui spectacol al naturii. Deodată, zăresc ceva în natură.
Silueta răsare parțial din umbră. Clarul de lună ce
oglindește, scurt, în ceea ce ghicesc a fi ochii. Această siluetă
stătea nemilșcată într-o caleașcă de nori fumurii și privea lung...
- Cine ești? o întreb eu mirată.
196
- Eu sunt Noaptea, a doua fiică a Zilei.
- Și ce faci aici?
- Eu am venit să presar întunericul și să aduc liniștea bine
meritată după o zi de muncă, dar și să creez acest decor mirific
din natură. Și nu am venit aici oarecum, ce a trebuit să port un
aprig război cu Dimineața cea călduroasă și zglobie, dar în final
eu am învins.
După scurte mărturisiri, Noaptea, cu mantia ei neagră a
plecat mai departe, lăsând în urmă pâlcuri de licurici, care se
prindeau într-un dans amețitor!
Iar eu am rămas singură pe marginea drumului,
întrebându-mă: Oare am visat? Oare a fost adevărat?
Subiectul al III-lea
FATA (îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, cu un fular bine
strâns de gât, cu o căciulă neagră în cap): Deschideți-mi, vă rog!
Este o urgență!
SCRIITORUL: De ce țipi așa? Vrei să scoli din somn pe toată
lumea?
FATA (abia încercând sa îngâne niște cuvinte printre lacrimile ce
i se prelingeau pe obraz): Este urgent!
SCRIITORUL (alergând pe scări): Domnule, vă caută cineva!
DOMNUL (abia ținându-și ochii deschiși): Ce vrei, Alina? De ce
m-ai sculat din somn?
FATA: Scrisoarea...scrisoarea...am pierdut-o.
DOMNUL (furios): Cum așa?
FATA (tristă): Nu știu cum s-a întâmplat acest lucru.
DOMNUL: Rău! Foarte rău! Acum o să afle toată lumea de idila
noastră. Să zicem că nu îmi pasă de ceilalți oameni, dar soția? Și
copilul? Ce vor zice?
FATA (cu părere de rău): Îmi pare rău! Te rog să mă ierți!
197
DOMNUL (trântind scaunul): De ce s-a întâmplat una ca
aceasta? De ce? Acum ce mă fac? Numai din cauza unei neatente
pățesc asta!
FATA (încercând să calmeze spiritele): O voi găsi! Îți jur!
DOMNUL (nemaisuportând prezența Alinei): Ieși afară! Ieși
afară! Să nu te mai văd niciodată în casa mea! De astăzi nu mai
însemni nimic pentru mine. Afară!
FATA (plângând în hohote): Nu...nu, te rog!
DOMNUL (furios): Afară!
198
CUPRINS
Numărul 9 …..………………………………………...5
CREATIE LITERARĂ……………………………….7
BELDEANU DIANA ANDREEA
BOSTAN STEFANA
BUCUR SIMONA ANDREEA
BUJOR STEFANA
BURUIANĂ DIANA
CĂCIULĂ JENY GEORGIANA
CĂLINESCU LAVINIA
CHELARU VLAD-FLORIN
CIOBANAŞU IONELA
CIURLICĂ ȘTEFANIA
CLONDIR ADELINA GABRIELA
COMANDARU ANDREEA
COMANDATU CLEMENTINA
DOGARU DIANA ELENA
DOROBANTU GABRIEL
FAZACAȘ TEODORA-OTILIA
GRIGORE ANA-MARIA
HÎNCU ALICE RAMONA
HRESTIC LUIZA
IACOB ANDRA ELIANA
IOSĂGEANU ANDREEA
KOVACS ALEXANDRA FRANCESCA
LĂSCĂRACHE-ŢIFREA ANDREI
MIHAI ANDREEA
MUNTEANU CRISTIANA
ODĂGERU COSMINA
199
ONOFREI ALINA MIHAELA
PAVĂL ANDREEA
PUIU TEODORA GEORGIA
RAPCEA IRINA
SOLOT ANCA
STAN ROBERTA CORINA
STUPU ANDREI GABRIEL
ŞUBREDU ANA-MARIA
TIMOȘENCO CĂTĂLINA CRISTIANA
LIMBA ENGLEZĂ………………………………103
ANTOHI ANDRA GABRIELA
BĂDIOI DIANA –PATRICIA
CHELARU VLAD-FLORIN
CHIŢAC ANAMARIA IOANA
COMORAŞU OLIVIA
DIACONU ELENA-IULIANA
GRIGORE ANA-MARIA
HANGANU BIANCA – IOANA
HARTMAN THEA
NAEIMI MOKHAIER DIANA
OLARIU ŞTEFANA
OLTEANU TEODORA GABRIELA
LIMBA FRANCEZĂ…………………………….124
BIZGAN ALINA
COMORAŞU GEORGIANA MADALINA
MACSIM IOANA LAVINIA
LAZAR MIHNEA
PINOSANU CATALINA LAURA
POPA ANA
200
PUSCASU BIANCA
RĂCHITEANU SABINA
ŞOLOT ANCA
LIMBA ITALIANĂ………………………………140
BUSUIOC ENRICO ANTONIO
TUDOR ALEXANDRA
LIMBA GERMANĂ………………………………150
BORONEA ANNA
IFRIM MĂDĂLINA
ISA SELINA
MUNTEANU THEODORA
SUBIECTE DATE ÎN ANII ANTERIORI……...160
MĂRGĂRITĂRELE
( din lucrările premiate în anul trecut) …………..168