10.1. MEDICAŢIA AFECŢIUNILOR SCHELETULUI

Osul nu este un organ definitiv constituit nici chiar când osificarea s-a terminat. El este într-o continuă schimbare, deşi, din punctul de vedere al conformaţiei pare permanent acelaşi.

La nivelul lui se produc permanent modificări de ordin morfologic şi chimic până la vârsta adultă, iar din acel moment, mai mult modificări chimice, dar şi morfochimice. Modificările la nivelul lui sunt legate atât de funcţiunile pe care le are în statica şi dinamica musculară cât şi de rolul mare de depozit al sărurilor minerale, la care organismul face apel în fiecare moment al vieţii.

Spre deosere de alte ţesuturi, la nivelul osului premenirea, remanierea şi reedificarea sunt absolut permanente, de la naştere şi până la sfârşitul vieţii. De aceea, şi patologia osului este extrem de variată şi implicit abordarea terapeutică a afecţiunilor de la acest nivel.

10.1.1. Defectele congenitale ale scheletului

Anomaliile prin lipsa de dezvoltare a unor segmente sau părţi ale scheletului sunt foarte frecvente în medicina veterinară, unele cu transmisibilitate ereditara sigură, altele nu.

Condrodistrofiile sunt mult mai frecvente la păsări dar se întâlnesc şi la mamifere, mai ales la viţei, având de cele mai multe ori caracter ereditar. Ele constau în osificarea precoce a cartilagiului de conjugare, datorită cărui fapt oasele lungi ale membrelor nu se dezvoltă în lungime ci numai în grosime, micromelia fiind asociată de cele mai multe ori cu macrocefalia.

Tratamentul curativ nu poate da rezultate, deoarece leziunea şi deviaţia aplombului sunt definitive. Sub un tratament cu analgezice scroafele şi vierii de valoare pot fi reţinuţi pentru reproducţie (Hill şi col.,1990).

10.1.2. Unele osteopatii necarenţiale la animalele de fermă

În condiţiile creşterii intensive a animalelor, frecvenţa tulburărilor locomotorii provocate de unele osteopatii a căror etiologie carenţială nu este dovedită sau care nu are o etiologie circumscrisă este deosebit de mare.

10.1.2.1. Acropachia (osteita pulmonară)Boala constă în formarea de osteofite în

periostul extremităţilor, fiind practic vorba de un proces de transmineralizare.

Afecţiunea nu poate fi tratată prin mijloacele terapeutice uzuale.

10.1.2.2. Epifizioliza capului femural

Cauzele nefiind bine cunoscute, abordarea terapeutică este dificilă. Desrosier (1988) recomandă următoarele măsuri profilactice în efectivele cu incidenţă crescută:

- raţii echilibrate în calciu, fosfor şi vitamina D, în funcţie de viteza de creştere;

- diminuarea aportului energetic la tineretul porcin în creştere;

- selecţia după conformaţie, forma articulaţiilor şi soliditatea membrelor părinţilor;

- asigurarea mişcării şi podea adecvată.

10.1.3. Unele osteopatii necarenţiale la păsări

Tulburările locomotorii ale păsărilor şi în special ale puilor broiler sunt datorate în cea mai mare măsură osteopatiilor, de origine carenţială sau necarenţială.

10.1.3.1. Osteodistrofia focală (discondroplazia)Boala este întâlnită la broilerii de curcă şi de

găină, dar şi la puii de bibilică şi boboceii de raţă sau gâscă şi constă în prezenţa unei mase cartilaginoase care ocupă total sau parţial capul proxinal al tibiei

Profilaxia urmăreşte reducerea incidenţei prin măsuri de selecţie stăpânirea factorilor de mediu, alimentări şi toxici.

10.1.3.2. Torsiunea tibieiTorsiunea tibiei („twisted legs”) este o

afecţiune gravă a membrelor pelvine, întâlnită la broileri de găină, la bobocii de raţă şi gâscă, la puii de bibilică, de curcă şi fazani, de la vârsta de 2 săptămâni.

Profilaxia, constă în echilibrarea raţiilor atât în privinţa asigurării necesarului de săruri de calciu şi fosfor, cât şi a necesarului energetic şi proteic. Luo şi Huang (1992) au constatat că suplimetarea raţiei cu vitaminele A şi D a avut efect atât asupra stimulării creşterii cât şi asupra reducerii incidenţei torsiunii tibiei.

10.1.3.3. SpondilolisteazaEste o modificare osoasa întâlnită la puii

broileri de la 3 săptămâni de viaţa şi constă într-o deformare la nivelul vertebrei a 6-a toracică însoţită de compresiunea măduvei spinării, determinând uneori paraplegie.

Profilaxia nu poate fi decât de natură genetică.

10.1.3.4. Displazia osoasă

Este o osteopatie asemănătoare rahitismului, întâlnită la puii broiler de 6-8 săptămâni. Are loc o osteogeneză focală periostală anormală, care este responsabilă de manifestările clinice.

175

Profilaxia este greu de realizat atâta timp cât nu se cunoaşte etiologia.

10.1.4. Unele osteopatii necarenţiale la carnivore

10.1.4.1. Osteopatia craniomandibulară a câinelui

Este o boală neinfecţioasă, neoplazică, proliferativă a oaselor craniene, mai frecventă după vârsta de 4-6 luni.

Tratamentul constă în administrarea de Prednison în doza iniţială de 1 mg/kg m.c./zi, care ameliorează simptomele în câteva zile; ulterior, se poate continua cu doze mai mici 0,1-0,5 mg/kg până la vârsta de 11-14 luni când recidivele nu mai apar.

10.1.4.2. Osteoartroza (Boala degenerativă osteoarticulară)

Termenul de “Boală articulară degenerativă” a înlocuit treptat termenul de osteoartrită.

Tratamentul igieno-dietetic al bolii articulare degenerative implică următoarele etape:

- perioade zilnice adecvate de odihnă;- evitarea supraeforturilor la articulaţiile

afectate;- reducerea greutăţii dacă animalul este obez;- exerciţiu fizic condus corect:- îndepărtarea durerii cu medicamente

analgezice şi antiinflamatorii;- proceduri ortopedice pentru îndepărtarea

durerii, recâştigarea mobilităţii, corectarea deformărilor sau instabilităţilor.

Odihna adecvată a animalelor cu boală articulară degenerativă este importantă pentru câteva raţiuni: folosirea excesivă a articulaţiilor lezionate poate agrava semnele clinice şi mult mai important, ea poate accelera destrucţia articulară.

Câinii cu boală articulară gravă nu pot funcţiona în acelaşi mod ca înainte de a se îmbolnăvi. Din nefericire, cantitatea de odihnă sau exerciţii pe care animalul o poate tolera este dificil de măsurat. Mulţi câini sunt prea în vârstă pentru ca ei să fie suprasolicitaţi la efort.

În plus, unii câini nu vor avea nici o consideraţie pentru durere din cauza bucuriei prea mari pentru activitatea lor: vânătoare, alergări, jocuri sau participarea alături de proprietar la păzirea sau administrarea turmelor.

Deşi câinii cu boală articulară degenerativă, trebuie să beneficieze de odihnă adecvată şi să evite exerciţiile stresante, ei nu trebuie lăsaţi să devină complet invalizi. Exerciţiul desfăşurat corespunzător şi controlat este important în menţinerea tonusului muscular şi păstrarea flexibilităţii articulaţiilor.

Exerciţiul controlat poate consta în perioade diferite de plimbare cu proprietarul, intercalate cu

perioade scurte de odihnă sau alte perioade controlate de joc, înot sau activităţi similare. Pe măsură ce boala devine mai avansată şi este tolerată mai puţină activitate, cantitatea de exerciţii trebuie să fie redusă. Medicamentele analgezice şi antiinflamatorii sunt adesea necesare pentru a combate durerea la câinii grav afectaţi.

Tratament medicamentos. Deoarece, deseori pisicile nu manifestă boala la aceiaşi intensitate precum câinii, terapia medicamentoasă nu este de obicei necesară.

Aspirina tamponată în doză de 25 –50 mg/kg corp, divizată în trei doze zilnice pentru câini şi 25 mg/kg, odată pe zi pentru pisici, este de obicei bine tolerată (Booth, 1977, citat de Ettinger, 1982) şi poate oferi o uşurare semnificativă. Ea nu poate fi folosită la indivizii la care poate cauza tulburări gastrointestinale.

Pe lângă aspirină există câteva alte medicamente care sunt considerabil mai scumpe, au marginea lor de efect dar nu sunt în mod necesar mai eficace.

Ibuprofenul (Motrin, Paduden) a fost folosit pentru a trata boala articulară la om, însă există foarte puţină experienţă cu aceste medicamente la câini.

S-a sugerat pentru câini o doză de 15 mg/kg, divizată de trei ori pe zi şi preferabil dată odată cu mesele. Acutizări de tulburări gastrointestinale pot fi cauzate de folosirea acestor medicamente. Indometacinul, la o doză de 1 –1,25 mg/kg, divizată în 2 –3 reprize pe zi poate, de asemenea, să asigure o oarecare liniştire la câine.

Fenilbutazona este larg folosită de veterinari în tratamentul bolii articulare degenerative la câini, bazaţi pe credinţa greşită că ea este mult mai eficace decât aspirina. Pentru folosirea cronică la câini dozajul este de 40 mg/kg, divizat în trei reprize zilnice pentru primele 48 de ore, după care doza scade treptat până la a asigura cel mai scăzut efect.

Doza zilnică totală nu trebuie să depăşească 800 mg, indiferent de talia animalului. Supresia măduvei osoase şi hemoragiile digestive sunt efecte adverse ale folosirii de doze mari prelungite.

Prednisonul sau prednisolonul se administrează iniţial în doză de 2 mg/kg, odată pe zi, timp de câteva zile, atât pentru câine cât şi pentru pisică, urmată de o administrare mai îndelungată care să nu depăşească 1 mg/kg zilnic.

Este evidentă acutizarea rapidă a proceselor digestive de către corticosterozi, aşa că este mai bine să fie folosite pentru scurt timp. Pentru acest motiv, folosirea lor trebuie limitată la cazurile avansate care nu răspund la terapia conservativă. Se administrează cu precauţie la pacienţii

176

vârstnici. Injectarea intraarticulară de steroizi trebuie evitată.

Când se insistă pe terapia cronică, proprietarul trebuie să fie făcut atent că dispariţia semnelor este numai parţială şi nu poate fi niciodată completă.

Intervenţia chirurgicală se va folosi destul de selectiv. Artrodeza cotului, genunchiului sau a jaretului este uneori soluţia pentru îndepărtarea durerii şi pentru redarea parţială a mobilităţii membrului respectiv.

Rezecţia capului femural poate fi indicată la animalele de selecţie care suferă de artroză a articulaţiei şoldului. Unele tipuri de instabilitate articulară, rezultate din leziuni sau rupturi de ligamente, pot fi corectate chirurgical

Evident că acest lucru trebuie făcut înainte ca condro- şi osteoliza secundare să devină intense. În situaţiile când piese de cartilaj sau osteofite au devenit libere în cavitatea articulară este necesară intervenţia chirurgicală pentru extragerea lor.

Osteofitele nu trebuie să fie excizate, exceptând faptul când ele s-au rupt în cavitatea articulară sau compresează pe tendoane sau nervi.

În afară de aceste situaţii, intervenţia chirurgicală trebuie evitată deoarece ea se adaugă la boala articulară prin traumatismul operator şi accelerează schimbările degenerative.

10.1.4.3. Chondrodistrofia

Chondrodistrofia este inerentă la bullodogi, mopşi, pekinezi, basseti şi alte rase similare.

Din fericire, majoritatea raselor chondrodistrofice de câini nu sunt animale lucrătoare şi adesea duc mai degrabă o viaţă sedentară cu progresie lentă a bolii articulare.

10.1.4.4. Osteochondroza

Osteochondroza este o cauză importantă atât a infirmităţii tranzitorii cât şi a celei permanente la câine.

Tratamentul osteochondrozei la câine implică fie odihnă, fie odihnă combinată cu chiuretaj chirurgical al leziunii (Clayton – Jones, 1980).

Cazurile mai uşoare pot fi adesea tratate cu succes prin odihnă strictă timp de 4 –8 săptămâni, urmată de o perioadă egală de exerciţiu limitat.

Intervenţia chirurgicală este indicată când defectul cartilajului devitalizat împiedică vindecarea (infirmitate persistentă/sau este parţial sau complet rupt sau leziunile sunt masive).

Intervenţia chirurgicală trebuie să fie direcţionată spre îndepărtare, în special, a pierderilor de cartilaj sau a cartilajului devitalizat. Chiuretajul extensiv al craterului trebuie să fie

evitat, deoarece el poate predispune la boala articulară degenerativă, în special la nivelul tarsului (Alexander, 1980).

Ca urmare a îndepărtării chirurgicale a cartilajului devitalizat şi a porţiunilor de cartilaj liber din cavitatea articulară, animalul se menţine la odihnă timp de 4 –6 săptămâni pentru a permite defectului să urmeze reparaţia fibrocartilaginoasă. Imobilizarea articulaţiei pentru prima săptămână după operaţie poate fi folositoare.

10.1.4.5. Displazia şoldului

Displazia şoldului este o boală de dezvoltare întâlnită la majoritatea raselor de câini. Ea tinde să apară mai frecvent la rasele mai mari, bine hrănite, rase cu o creştere mai rapidă.

Tratamentul medicamentos al displaziei şoldului este în principal paleativ şi variază cu stagiul bolii.

În stagiile timpurii, când există o durere evidentă şi schimbări degenerative minime şi odihnă, restricţionarea activităţilor care ar putea stresa şoldurile şi medicamentele analgezice pot fi bune.

La câinii cu boală mai avansată, activităţile restrictive şi analgezicele nu pot fi suficiente pentru a îndepărta durerea. În acest caz, majoritatea câinilor vor prezenta semnele bolii articulare degenerative pe radiografii.

Secţionarea muşchiului sau tendonului muşchiului pectineu poate îndepărta durerea pentru perioade de 6 luni sau mai mult (Walace şi col., 1975). Procedeul nu previne progresare schimbărilor degenerative şi echilibrează presiunea dureroasă (şi probabil secţionarea nervilor senzitivă care transmit senzaţia dureroasă) asupra capului articulaţiilor.

Unii chirurgi ortopezi cred că secţionarea simultană a muşchiului magnus adductor dă o mai mare eliberare a durerii decât dacă muşchiul pectineu simplu este secţionat (Nunamaker şi Newton, 1975; Montgomery, 1998).

Tratamentul displaziei avansate a şoldului este esenţial direcţionat spre boala articulară degenerativă. Ostectomia capului femural poate fi foarte eficace la unii câini.

10.1.5. Osteopatii carenţiale la animalele de ferma

10.1.5.1. Rahitismul

Rahitismul este o osteopatie chimiodistrodică, hiperplazică a animalelor tinere, determinată de tulburarea metabolismului fosfocalcic, caracterizată prin lipsa de mineralizare şi deformarea oaselor, cu persistenţa cartilajului de conjugare şi îngroşarea epifizelor.

177

Tratamentul igienico-dietetic trebuie să urmărească redresarea metabolismului fosfocalcic, stimularea absorbţiei şi fixării sărurilor de calciu şi fosfor pe trama osoasă. Se va schimba în primul rând raţia, urmărindu-se asigurarea necesarului în substanţa minerală deficitară.

În cazul deficienţei de calciu se vor administra fânuri de leguminoase bogate în calciu şi unele săruri de calciu (lactat, levulinat, cretă) sau apă calcaroasă amestecată în uruieli sau cu lapte. Accesele de tetanie vor fi combătute cu gluconat de calciu.

In deficienţa de fosfor, asociată cu cea de calciu se poate folosi făina de oase, fosfaţi mono- sau bicalcici, combinate cu aceeaşi cantitate de carbonat de calciu. Dacă hipofosforoza este asociată cu hipercalcicoza se foloseşte acidul ortofosfatic, 10 – 20 g la bovine, 2 – 5 g la ovine sau fosfaţi disodici sau diamonici, 20 – 60 g la bovine, precum şi glicerofosfat, lactofosfat etc. În hipofosfaroză tratamentul medicamentos trebuie susţinut de administrarea în raţie de nutreţuri bogate în fosfor, în special concentrate.

Tratament medicamentos. Pentru stimularea absorbţiei şi fixării sărurilor de calciu pe trama osoasă se vor administra vitaminele D2 şi D3 la mamifere şi D3 la păsări.

Administrarea se poate face pe cale orală sub formă de preparate comerciale dozate zilnic sau pe cale parenterală în interval de 14 zile.

La bovine, atât în unităţi baby-beef, cât şi în crescătoriile de viţei şi juninci pentru reproducţie se pot obţine rezultate foarte bune, uneori chiar într-o săptămână prin administrarea cantităţilor mari de vitamina D, în doze de atac, de 2.000.000 U.I./animal (Adameşteanu, 1979).

Revenirea rapidă a vitezei de creştere şi sporului în greutate compensează valoarea economică a tratamentului. Dozele uzuale de vitamină D3 sunt de 50.000 – 250.000 U.I. la viţei şi 250.000 – 500.000 U.I. la tineret.

Este importantă echilibrarea raţiei în privinţa aportului de fosfor. Se poate recurge la administrarea de fosfat dicalcic în doze de 5 – 50 g/animal/zi.

În rahitism la viţei, nu se recomandă administrarea de carbonat de calciu. La miei, curativ se va administra parenteral 50.000 – 100.000 U.I. vitamina D, asociată cu suplimentarea raţiei, în vederea echilibrării sale. Rezultate bune se pot obţine prin iradierea animalelor cu raze ultraviolete. Cele mai bune rezultate se obţin prin scoaterea animalelor la păşune dublată de mişcarea în aer liber, la soare.

La pui, se justifică administrarea la primele manifestări a vitaminelor, în doză de 5.000 U.I. vitamina A, 500 U.I. vitamina D3 şi 3 mg vitamină E/pui/zi timp de 2 zile consecutiv. Riddell (1975)

subliniază că după 2 ore de la administrarea vitaminei D se observă îngroşarea cartilajului de creştere epifizar, iar la 48 de ore reapare mineralizarea cartilajului. Între timp raţia trebuie echilibrată de urgenţă.

La purcei se recurge la administrarea de vitamina D3 în doză de 300.000 – 5.000 U.I. doză care se repetă la cazurile grave după 7 zile. Corectarea raţiei alimentare este obligatorie, deoarece administrarea vitaminei D neînsoţită de un aport fosfocalcic echilibrat rămâne insuficientă.

La carnivore se administrează doze depozit de vitamina D3 (300.000 – 600.000 U.I. în funcţie de talie), repetate la nevoie, după 14 zile. Concomitent se pot administra preparate de genul Cedecalcinului de uz uman.

Pe lângă aceasta, este de subliniat necesitatea expunerii viţeilor şi mieilor la soare, în padocuri, chiar în sezonul mai friguros şi asigurarea raţiilor echilibrate fosfo-calcic şi suplimentate cu vitamina D. La vacile gestante se pot administra vitamina D2 în doză de 750.000 – 1.000.000 U.I. de 2 ori în ultima lună de gestaţie.

La pui şi purcei este obligatorie asigurarea necesarului de calciu, fosfor şi vitamina D3 în nutreţurile combinate. Acestea vor fi preparate din materii prime “libere” de contaminare micotică. În condiţiile în care este iminent deficitul, se impune suplimentarea cu vitamină A,D3 E în hrană sau apă.

10.1.5.2. Osteomalacia

Osteomalacia este o osteoporoză chimiodistrofică, întâlnită la animalele adulte, localizată la nivelul oaselor a căror osificaţie encondrială a fost terminată. Este o tulburare a metabolismului fosfocalcic caracterizată printr-o demineralizare a oaselor şi o slăbire progresivă.

Tratamentul. Se va avea în vedere în primul rând redresarea metabolismului fosfocalcic, stimularea absorbţiei şi fixării sărurilor de calciu şi fosfor pe trama osoasă.

De aceea, este necesară echilibrarea raţiei de calciu, fosfor şi vitamine, în special vitamina D şi C. Pe lângă echilibrarea raţiei se pot administra suplimente minerale şi vitamine pe cale orală sau parenterală.

Igieno-dietetic, se va urmări ca nutreţurile administrate să fie uşor digestibile. Scoaterea animalelor la păşunat poate grăbi vindecarea. Condiţiile de zooigienă trebuie să fie corespunzătoare.

În cazurile când animalele stau mai mult în poziţie decubitală se recomandă să dispună de un aşternut gros de paie, să fie întoarse de pe o parte pe alta de mai multe ori pe zi, pentru a evita complicaţiile. Dacă după o săptămână de

178

tratament nu s-a înregistrat nici o ameliorare, se recomandă sacrificarea de necesitate.

Tratament medicamentos. Trebuie avut în vedere faptul că tratamentul de bază în osteomalacie nu este administrarea unor cantităţi, chiar masive, de săruri de calciu pe cale intravenoasă. În asemenea cazuri, sărurile respective se elimină rapid din organism, nefiind timp suficient pentru depunerea lor pe trama osoasă.

De aceea este mai indicată administrarea de suplimente minerale pe cale orală, organismul având posibilitatea absorbţiei lente şi depunerii treptate pe trama osoasă. Osteomalacia fiind în primul rând o hipofosforoză, suplimentele minerale vor fi bogate în fosfor, iar raţia va conţine obligatoriu concentrate, bogate în acest component.

Pentru tratamentul animalelor cu forme uşoare de osteomalacie rezultate bune se obţine prin administrarea în hrană a fosfatului dicalcic în cantitate de 25 – 75 g/zi la vaci şi 2 – 5 g/zi la oi. La vaci se mai pot administra 30 – 50 g/zi făină de oase. Pe cale parenterală se poate administra fosfotonic, 30-80 ml s.c. la vaci şi 15-30 ml la oi, sau chiar fosfatul disodic, 25 g în 300 ml apă distilată sterilă, i.v. la vaci. Aceste preparate au însă efecte pasagere.

În profilaxia acestei afecţiuni se ţine cont de etiopatogenie, să asigure necesarul de calciu, fosfor şi vitamina D. Pentru rumegătoarele mari datorită selecţionării, ameliorării şi perfecţionării la care s-a ajuns sărurile de calciu şi fosfor sunt neapărat necesare în cantităţi şi raporturi bine stabilite.

Este de asemenea obligatorie administrarea parenterală a vitaminei D, repetată la cel puţin 3 săptămâni, atunci când nu se poate asigura întreg necesarul şi raportul corespunzător de calciu şi fosfor.

Profilaxia osteomalaciei se poate realiza şi prin menţinerea animalelor din primăvară până în toamnă târziu pe păşune sau în padocuri. Chiar dacă păşunea este sărăcăcioasă în privinţa asigurării principiilor nutritivi, ea oferă în schimb posibilitatea unei iradieri solare permanente.

La animalele ţinute obligatoriu în stabulaţie, trebuie să se înlocuiască avantajele razelor ultraviolete prin vitamina D şi alte vitamine liposolubile, mai ales la vacile pentru lapte şi reproducţie.

Lipsa iradierii mai poate fi corectată prin administarea de fânuri recoltate în cele mai bune condiţii, pălite şi uscate la soare, întoarse pe de o parte şi alta cu păstrarea frunzelor.

În alcătuirea raţiilor se va ţine seama de necesarul mărit în calciu şi fosfor în perioada lactaţiei, gestaţiei, de ouat la păsări. Se va asigura

repausul mamar în vederea refacerii rezervelor scheletice.

Solurile carenţiate pot fi ameliorate prin drenaj şi fertilizarea lor cu săruri de fosfor şi calciu. Aplicarea de îngrăşăminte fosfatice determină creşterea concentraţiei de fosfor a ierbii şi implicit a fânului.

De asemenea, trebuie combătută administrarea excesivă de calciu sau cretă furajeră mai ales în ultima treime a gestaţiei, în condiţiile când necesarul de fosfor nu este acoperit suficient.

10.1.5.3. Osteofibroza

Osteofibroza este o osteopatie chimo-distrofică, caracterizată printr-o resorbţie osoasă de origine osteoclastică şi o metaplazie fibroasă a măduvei. Este o demineralizare însoţită de o îngroşare a substanţei fundamentale a osului, fiind de asemenea, o osteodistrofie generalizată, însă cel mai grav exprimată la oasele feţei şi mandibulei.

Tratamentul trebuie să ţină cont de etiologie. În osteofibroza consecutivă hiperparatiroidismului primar se poate interveni chirurgical sau prin radioterapie.

În osteofibroza de origine alimentară se va echilibra raportul calciu/fosfor şi se vor administra suplimente bogate în calciu. Paralel, se va administra şi vitamina D. La animalele de valoare se poate recurge la injecţii cu calcitonină. Aceasta, după cum se ştie, face să înceteze acţiunea parathormonului la nivelul osului.

La câinii cu paradontopatie s-au obţinut efecte curative spectaculoase, prin administrarea zilnică în hrană a câte 2 g reminerol românesc/animal, timp de 8 – 10 zile pe lună (Bârză şi col., 1981). Deformările osoase odată instituite nu sunt curabile.

Paralel cu echilibrarea raportului fosfo-calcic, se va administra şi vitamina D. Trebuie suplimentate minerale ca fosfatul dicalcic sau făina de oase care nu sunt eficiente din cauza conţinutului lor crescut în fosfor.

În formele hiperostotice se poate interveni cu rezultate mulţumitoare prin grefonoterapie, (Adameşteanu, 1957). La animalele de valoare se poate recurge la injecţii cu calcitonină. Aceasta, după cum se ştie, face să înceteze acţiunea parathormonului la nivelul osului.

În osteofibroza de origine renală se va interveni simptomatic, prin combaterea hiperfosforemiei şi acidozei, precum şi prin tratarea nefritei cronice.

Deformările osoase, odată instituite, nu sunt reversibile,dar este indicată începerea tratamentului pentru a evita insuficienţa renală decompensată.

179

Profilaxia are în vedere asigurarea unui aport convenabil de calciu la animalele care de obicei primesc un regim hiperfosforat.

Alimentaţia fosforată la animale trebuie redusă la minimum indispensabil printr-o alegere convenabilă a nutreţurilor.

Evitarea carenţei în calciu se poate face prin asigurarea în raţie a fânului de lucernă şi trifoi sau prin suplimente de carbonat de calciu (30 g zilnic la animalele mari). Se va asigura animalelor posibilitatea de a beneficia de acţiunea razelor solare.

Se vor trata la timp afecţiunile renale pentru evitarea cronicizării lor şi apariţia osteofibrozei.

10.1.6. Unele osteopatii nutriţionale la carnivore

10.1.6.1. Osteoporoza

Osteoporoza este o reducere a masei osoase datorită producţiei osteoide subnormale, mineralizării osteoide subnormale sau unei rate excesive de dezosificaţie.

Prognosticul osteoporozei depinde în întregime de cauza determinantă. Prognosticul osteoporozei secundare hiperparatiroidismului este considerabil mai grav decât osteoporoza de altă natură.

10.1.6.2. Rahitismul

Tratamentul urmăreşte redresarea metabolismului fosfocalcic, stimularea absorbţiei şi fixării sărurilor de calciu şi fosfor pe trama osoasă. Se va schimba, în primul rând, raţia urmărindu-se asigurarea necesarului de săruri minerale la căţeii în creştere, necesarul de fosfor fiind de 0,30 g/zi, cel de calciu 0,39 g/zi, raportul optim de Ca/P fiind de 0,80:1 sau 1:1 (Burger, 1993).

Tratament igienico-dietetic. În general, necesarul de fosfor se poate asigura prin hrană (carnea, respectiv ţesutul muscular conţinând suficient fosfor), cel de calciu prin asigurarea în hrană de oase spongioase. Cel mai sigur, acest necesar se asigură prin folosirea hranei speciale pentru căţeii în creştere, furnizată de diferite firme.

Tratament medicamentos. În lipsa acestui tip de hrană se pot folosi diferite preparate farmaceutice, care conţin calciu şi fosfor în proporţii bine stabilite. De subliniat, necesitatea administrării pa cale injectabilă a unor doze depozit de vitamina D3 (300.000 –600.000 U.I., în funcţie de talie), repetate la nevoie după 14 zile.

10.1.6.3. Osteofibroza

Tratamentul trebuie să ţină cont de etiologie.În osteofibroza consecutivă hiperpara-

tiroidismului primar se poate interveni chirurgical

sau prin radioterapie. În osteofibroza de origine alimentară se va echilibra raportul calciu/fosfor şi se vor administra suplimente bogate în calciu. Paralel, se va administra şi vitamina D.

Dacă terapia fosfo-calcică nu dă rezultate, se poate recurge la injecţii cu calcitonină. Aceasta, după cum se ştie, face să înceteze acţiunea parathormonului la nivelul osului.

În osteofibroza de origine renală se va interveni simptomatic, prin combaterea hiperfosforemiei şi acidozei, precum şi prin tratarea nefritei cronice.

10.1.6.4. Hipervitaminoza A

În hipovitaminoza A la animalele tinere creşterea oaselor poate fi grav sau permanent întârziată, în timp ce exostozele osoase sunt leziunile predominante la animalele mature.

Tratamentul impune îndepărtarea din raţie a surselor de vitamina A. Animalele tinere vor prezenta în permanenţă întârzierea în dezvoltarea oaselor lungi; totuşi, formarea apoziţională va reveni la normal.

Pisicile mature vor prezenta semne de îmbunătăţire şi de dispariţie a majorităţii semnelor, cu excepţia celor legate de artrodesia osoasă.

Deşi concentraţiile plasmatice de vitamina A scad în limite normale în câteva săptămâni de la schimbarea raţiei, depozitele hepatice de vitamina A pot rămâne crescute câţiva ani (English, citat de Brown, 1975).

10.1.6.5. Hipervitaminoza D

Hipervitaminoza D este o tulburare rară, provocată de ingestia excesivă de vitamina D, care determină niveluri serice crescute de calciu şi eventual dezosificaţia scheletului.

În abordarea terapeutică se ţine cont de faptul că folosirea unor raţii corespunzătoare în vitamina D, calciu şi fosfor rezolvă problemele osoase.

10.2. MEDICAŢIA AFECŢIUNILOR MUSCULARE (MIOPATIILE)

Miopatiile sunt frecvent întâlnite la toate speciile de mamifere şi păsări, îmbrăcând aspecte degenerative, inflamatorii, parazitare, mai rar de ordin tumoral.

Miopatiile pot apărea la variate grupe de muşchi după intensitatea cu care participă la travaliu. Miopatiile degenerative la unele specii pot să cuprindă toată economia musculară sau numai anumite grupe musculare în legătură directă cu specia respectivă; de foarte multe ori este afectat în egală măsură şi miocardul.

180

10.2.1. Miopatii congenitale

10.2.1.1. Artrogripoza

Este o afecţiune locomotorie congenitală întâlnită frecvent la viţei, dar se poate întâlni şi la alte specii. Ea se manifestă prin încovoierea membrelor, de regulă a celor anterioare, cu reducerea mobilităţi articulare, fapt pentru care a fost denumită în mod eronat, în trecutul nu prea îndepărtat „anchiloza”.

Tratamentul. În cazurile uşoare se poate face o corectare chirurgicală (bandaje ghipsate sau tenotomie).

Profilaxia este de natura genetică. Pentru prevenirea apariţiei atrogripozei consecutive unor stări toxice se impun măsuri speciale de prevenire a intoxicaţiilor cu plante sau plumb.

10.2.1.2. Pareza spastică a membrelor posterioare la bovine

Este o afecţiune care constă în pareza spastică uni- sau bilaterală, de intensităţi diferite, a membrelor posterioare, cu implicarea muşchilor gastrognemian şi a flexorului superficial al falangelor şi, de la caz la caz, a bicepsului femural, a semitendinosului, semimembranosului, cvadricepsului şi a adductorilor.

Tratamentul nu poate fi decât chirurgical, respectiv tenotomia tendonului lui Achile. Se mai poate apela la operaţia de nevrectomie a ramurilor tibialului, care se distribuie la muşchii afectaţi.

10.2.1.3. Paramioclomia posterioară a bovinelor

Cunoscută şi ca „Stallkrampf” (în germană - crampa de grajd), ”crampines” , „streetches”, sau „spastic syndrome” este o afecţiune tradusă prin crampe tonico-clonice recidivante, mai ales ale membrelor posterioare, care apar numai în poziţie patrupodală.

Tratamentul nu dă rezultate definitive. S-au obţinut unele rezultate pasagere prin administrarea de 1-3 milioane U.I. vitamina D, administrată la intervale de 8-14 zile, precum şi cu tranchilizante.

10.2.1.4. Hiperplazia musculară congenitală

Această anomalie cunoscută şi sub denumirea de viţei sau miei cu crupa dublă este o dezvoltare exagerată a musculaturii, mai ales a trenului posterior, datorită înmulţirii (hiperplaziei) şi nu hipertrofiei fibrelor musculare. Se întâlneşte imediat după naştere, uneori la câteva săptămâni, mai ales la viţeii din rasele Shorthorn, Hereford, Charolaise.

Profilaxia impune măsuri de ordin genetic. Întrucât în unele ţări există preferinţa pentru viţeii

cu musculatură dezvoltată, s-a urmărit obţinerea unor exemplare care prezintă acest caracter (randament crescut la tăiere). Dificultăţile legate de parturiţie nu îngăduie însă generalizarea practicii de selecţie pentru viţeii cu crupă dublă.

10.2.1.5. Miodisplaziile

Reprezintă boli cu etiopatogeneză insuficient precizată, care afectează sistemul muscular, determinând tulburări locomotorii cu consecinţe economice importante, mai ales la purcei şi viţei

La purcei. boala se mai numeşte "Sindromul membrelor depărtate" ('”splay-leg") exprimată clinic prin devieri de aplomb mai ales ale membrelor posterioare. care sunt menţinute întinse în abducţie. fie lateral fie în lungul axului corporal (asemănător cu poziţia de „şpagat” din gimnastică).

Profilaxia. Este dificil să se formuleze un protocol profilactic atunci când factorii etiologici sunt incomplet cunoscuţi. Se recomandă, totuşi, ca vierii a căror descendenţi prezintă în mod repetat cazuri clinice să fie excluşi de la reproducţie. În plus, trebuie asigurată o podea corespunzătoare în adăposturi, precum şi o temperatură optimă în interiorul acestora.

Tratament. Mai mulţi autori subliniază că s-au obţinut vindecări în proporţie de 82 % din cazuri prin legarea membrelor posterioare unul de celălalt, în regiunea metatarsiană, cu bandă adezivă, în aşa fel încât distanţa dintre membre să fie de 4-7 cm, în funcţie de talia purcelului. Acest procedeu permite purceilor să stea în picioare şi să se deplaseze limitat. Bandajul poate fi ridicat la cel mult 72 de ore de la aplicare.

La viţei, tratamentul presupune flexiuni şi extensii pasive repetate ale picioarelor atinse, bandajarea lor pentru 4-6 săptămâni, eventual tenotomie sau miotonie, iar auxiliar vitamine B şi E.

10.2.1.6. Sindromul crupei asimetrice la porci

Este numit de anglofoni „asymmetric hindquarter syndrome” şi constă în asimetria trenului posterior şi, în special, a unor grupe musculare. El se întâlneşte la porcii peste 30 kg greutate şi a fost descris în mai multe ţări.

Profilaxia şi tratamentul sunt încă necunoscute.

10.2.2. Miopatii câştigate

10.2.2.1. Miastenia

Miastenia este o miopatie funcţională cu o frecvenţă mare la toate speciile fără a se putea distinge, ca la om, miastenia primară de cele

181

secundare, destul de multiple şi cu origini extrem de variate.

În sensul bolii corespunzătoare de la om, animalele ar trebui să prezinte o fatigabilitate la cele mai uşoare eforturi, fără ca aceasta să corespundă desigur unor neuropatii centrale şi periferice, etc.

Tratamentul nu reuşeşte cu excitantele uzuale. Se pot obţine unele ameliorări cu pilocarpină, ezerină şi, mai ales, cu neoezerină (Miostin).

10.2.2.2. Miopatia de transport a bovinelor

Se întâlneşte atât la tineret precum şi la adulte, dacă acestea au fost supuse unui transport îndelungat şi în condiţii în care adăpatul şi alimentaţia au fost deficitare.

10.2.2.3. Miopatia de surmenaj

Numită şi miopatie de suprasolicitare, acest tip de miopatie reprezintă epuizarea sau cel puţin reducerea capacităţii funcţionale a muşchilor şi imposibilitatea eliminării susţinute a metaboliţilor, în urma unor eforturi mari şi prelungite. Poate afecta întreaga musculatură sau numai anumite grupe musculare.

Profilaxia are în vedere exploatarea raţională a animalelor de munca şi în asigurarea confortului optim în timpul transportului.

Tratamentul constă în oprirea imediată a animalelor din efort, adăpostirea lor la umbră (când este cazul); se fac frecţii energice pe tot corpul, cu rezultate destul de benefice. Se va practica venisecţia largă şi injectarea de glucoză, lichide cu electroliţi, vitamina B1 fortisim şi vitamina C. Când situaţia impune, se va administra i.v. o soluţie de bicarbonat de sodiu 1,4-1,6%, precum şi vitamina E.

10.2.2.4. Miozita reumatismală

Reumatismul muscular, în înţelesul aceleaşi denumiri de la om, nu este bine precizat în medicina veterinară. Este mai mult o denumire clinică fără un corespondent bine precizat anatomo- şi histopatologic.

Tratamentul constă în administrarea medicaţiei salicilate, a corticoizilor, a fricţiunilor alcoolice cu salicilatul de metil sau derivaţii înrudiţi ai acestuia. Rezultate bune se pot obţine prin administrări i.v. de ser fiziologic bicarbonatat.

10.2.2.5. Miozite eozinofilice

Miozitele eozinofilice sunt greu de detectat clinic, ele sunt cel mai adesea descoperite la examenul necropsic. Se întâlnesc la bovine şi câini, rar la alte specii.

Tratamentul este simptomatic: se recomandă analgezice, glucocorticoizi şi antialergice; în acelaşi timp se vor lua măsuri pentru protecţia globilor oculari.

10.2.2.6. Granulomul lui Roeckl

Reprezintă o supuraţie nodulară multiplă a musculaturii (posibil a altor organe şi ţesuturi) la bovine, cu etiologie încă neelucidată.

S-au făcut încercări terapeutice prin folosirea hidrazidei acidului izonicotinic sau a streptomicinei, dar fără rezultate satisfăcătoare.

10.2.2.7. Miopatia mioglobinurică paralitică a cabalinelor

Miopatia mioglobinurică paralitică este o boală a cabalinelor care apare în timpul eforturilor fizice, după o perioadă de inactivitate, animalele primind în acest timp aceeaşi raţie ca în timpul folosirii la efort. După toate aparenţele, este o boală metabolică provocată de excesul de substanţe energetice.

Tratamentul igienico-dietetic. Prezintă importanţă luarea de urgenţă a următoarelor măsuri igienico-dietetice: repaus la apariţia primelor semne clinice; animalul trebuie adăpostit pe cât e posibil în acelaşi loc în care s-a declanşat boala. Transportarea animalelor bolnave trebuie, pe cât e posibil, evitată, deoarece orice efort muscular agravează miopatia.

Animalul se va culca pe un aşternut cât mai gros sau dacă e posibil se va menţine în picioare cu ajutorul unui aparat de suspensie, acesta numai dacă animalul poate să se menţină cât de cât în poziţie patrupedală; se vor evita orice excitaţii care duc la agitaţia animalulul

Caii se întorc de pe o parte pe alta o dată la 8 ore pentru a evita apariţia complicaţiilor hipostatice, iar în anotimpurile reci se vor acoperi cu o pătură. Adăpostul trebuie să fie călduros, lipsit de curenţi.Animalul va fi alimentat cu verdeaţă, fân de bună calitate, barbotaje şi lichide.

Tratament medicamentos. Odată cu venisecţia largă (2-5 litri sau mai mult, după talie), se recomandă calmarea sau tranchilizarea animalelor, mai ales a acelora care prezintă dureri mari sau fac eforturi repetate de a se ridica (cloral hidrat, sulfat de magneziu, opiacee, etc.).

Pentru combaterea acidozei, se recomandă administrarea de bicarbonat de sodiu soluţie 1,4-1,6 %, în cantitate de 3-4 litri după venisecţie, sau per os 150-200 g bicarbonat de sodiu asociat cu 300-500 g sulfat de sodiu (Adameşteanu şi Poll, 1967).

Pentru combaterea coprostazei, se administrează purgative saline pe cale orală şi se practică clisme repetate, cu apă călduţă. Adesea,

182

este necesară vidarea repetată a vezicii urinare prin cateterism. Urina trebuie menţinută alcalină pentru a evita precipitarea mioglobinei în tubii renali.

Aplicaţiile calde pe regiunile afectate poate uşura durerile (Blood şi Henderson, 1983). Rezultate bune se obţin prin administrarea soluţiilor glucozate hipertonice, a soluţiilor polielectrolitice , vitamina B1 (2-3 g), vitamina C (8-10 g) şi oxigenoterapie.

Oxigenul se injectează foarte lent i. v. (2 litri oxigen gazos în răstimp de 20-60 minute). Acesta produce o disociere rapidă a acidului lactic în CO2

şi H2O. Musculatura este rapid descongestionată. Princemin J. (1975) susţine că prin oxigenoterapie cam 60% din cazurile grave au fost vindecate, acesta fiind cel mai eficace mijloc de tratament.

În sensul deblocării succindehidrogenazei şi a suprimării acidozei din muşchi, ar acţiona o diamidină (comercializată în prezent ca Lomidina sau Novar) 0,1-1 g, după gravitatea cazului, i.v. strict în soluţie glucozată, la nevoie repetată după 5-6 ore (Bârză, H. Şi col., 1977).

Unii autori au obţinut rezultate foarte bune asociind la tratamentul cu vitamina B1 şi vitamina C, administrarea a una sau două doze zilnic de vitamina PP în cantitate de 0,1 g injectată lent intravenos sau intramuscular (Bârză şi col., 1981).

Cortizonul, adrenalina, ACTH, insulina, procaina, i.v., antihistaminicile, vitamina E şi seleniul au fost mai puţin verificate (Jamaoka şi col., 1978). Animalele convalescente vor fi reobişnuite cu exerciţiul fizic în mod treptat.

Profilaxia. În primul rând trebuie lămuriţi îngrijitorii de animale asupra cauzei producerii bolii, în special asupra rolului alimentaţiei cu grăunţe, sfeclă de zahăr, melasă, atunci când animalele sunt ţinute un timp mai îndelungat în repaus la grajd, recomandându-se reducerea acestor raţii la jumătate în această perioadă, precum şi plimbarea cailor chiar şi în zilele de repaus.

Când animalele trec la efort după un repaus de mai multe zile acesta trebuie să fie foarte uşor în prima jumătate de oră şi după aceea să fie crescut gradat.

10.2.2.8. Miopatia mioglobinurică paralitică a bovinelor

O miopatie mioglubinurică paralitică, identică cu cea de la cabaline, evoluează şi la boi de tracţiune. Ea nu prezintă particularităţi în nici o privinţă fată de cea a cailor.

Profilaxia. Dacă tineretul taurin este hrănit cu concentrate tratate cu acid propionic drept conservant, este obligatorie suplimentarea raţiei cu vitamina E şi seleniu.

Injecţiile lunare cu preparate de vitamina E plus seleniu, sunt greu de efectuat la un număr mare de animale şi au doar o eficienţă pasageră. De aceea, se preferă asigurarea necesarului de vitamina E şi seleniu prin administrarea lor în hrană.

Tratamentul. Se vor utiliza mijloacele evocate la cabaline, adaptând dozele la talia animalelor bolnave. În plus se vor face injecţii cu vitamina E şi seleniu. Hunter şi Boyd (1977) au obţinut bune rezultate injectând câte 3 mg selenit de potasiu şi 136 mg D-alfatocferol-acetat /45 kg masă corporală.

183