Download pdf - Cuvinte tamaduitoare preview

EDITORI:Silviu DragomirVasile Dem. ZamfirescuMagdalena Mărculescu

DIRECTOR:Crina Drăghici

DESIGN:Alexe Popescu

REDACTOR:Hânsa Alexandra

DIRECTOR PRODUCŢIE:Cristian Claudiu Coban

DTP:Răzvan Nasea

CORECTORI:Elena BițuRodica Petcu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiDossey, LaRRy Cuvinte tămăduitoare : puterea rugăciunii şi practica medicinei / dr. Larry Dossey ; trad.: Marius Chitoşcă. - Bucureşti : Lifestyle Publishing, 2014 Bibliogr. ISBN 978-606-8309-36-1

I. Chitoşcă, Marius (trad.)

243 61

Titlul original: HEALING WORDS: HEALING WORDS: THE POWER Of PRAyER AND THE PRACTICE Of MEDICINEAutor: Larry Dossey

Copyright © 1993 by Larry DosseyPrezenta editie s-a publicat prin acord cu HarperCollins Publishers, Inc.

Copyright © Lifestyle Publishing, 2014pentru prezenta ediție

Lifestyle Publishing face partedin Grupul Editorial Trei

C.P. 27-0490, BucureştiTel./fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

www.lifestylepublishing.ro

ISBN 978-606-8309-36-1

Pentru Garry și Bet

Într‑adevăr, ne‑am mirat să‑i auzim pe bolnavi spunând că s‑au însănătoșit. Fiind europeni, am crezut că lăsaserăm în seama doctorilor și a preoților abilitatea de a ne vindeca. Dar iată că puterea încă ne aparținea… era, la urma urmei, a noastră, iar noi eram mai mult decât ne crezusem a fi.

Alvar Nuñez Cabeza de Vaca către regele Spaniei, la începutul secolului al XVI-lea

Cuprins

Mulțumiri ....................................................................................... 11

Nota autorului ............................................................................... 12

Prefață ............................................................................................. 14

Introducere .................................................................................... 25

Partea I. Înțelegerea rugăciunii și a tămăduirii .................... 39

Capitolul 1. sfinți și păcătoși, sănătate și boală ................... 41

Capitolul 2. Hotarul minții: pregătirea pentru rugăciune ............................................. 70

Partea a II‑a. Factori care influențează eficacitatea rugăciunii ........................................................ 91

Capitolul 3. Rugăciunea și mintea inconștientă .................. 93

Capitolul 4. Încotro se îndreaptă rugăciunile? .................. 124

Capitolul 5. Cum să ne rugăm și pentru ce să ne rugăm ................................................ 130

Capitolul 6. Dragoste și tămăduire ....................................... 155

Capitolul 7. Rugăciunea dislocată în timp: când rugăciunilor li se răspunde înainte ca ele să fie rostite ............................................. 166

Capitolul 8. Credințele doctorului vostru și de ce ele contează ........................................................ 183

Capitolul 9. Când rugăciunea rănește: o investigație a „rugăciunii negre“ .............................. 198

Partea a III‑a. Dovezile ............................................................ 215

Capitolul 10. Dumnezeu în laborator .................................. 217

Capitolul 11. Rugăciunea și vindecarea: recapitularea cercetărilor ............................................... 226

Capitolul 12. Ce este tămăduirea? ........................................ 259

epilog ............................................................................................ 272

anexa 1. experimente controlate ale fenomenului tămăduirii ............................................ 275

anexa 2. Regresia spontană a cancerului ........................... 309

anexa 3. Cât de bune sunt dovezile? Rugăciunea, meditația și parapsihologia .................... 317

anexa 4. Tămăduirea și mintea: un rezumat .................... 323

Note .............................................................................................. 329

Permisiuni ................................................................................... 361

Rugămintea autorului .............................................................. 365

11

Mulțumiri

Pe oricine contemplă scrierea unei cărți despre rugăciune îl sfătuiesc să își aleagă un sfânt. E un ajutor neprețuit. Din acest motiv, recunoștința mea cea mai adâncă se îndreaptă către soția mea, Barbara.

Am învățat majoritatea lucrurilor legate de tăcere și soli-tudine de la părinții și bunicii mei, care mi-au oferit cele mai timpurii modele de rugăciune. Îi sunt profund recunoscător lui Kitty farmer, pentru strădaniile ei pline de dragoste de a-mi face cunoscute lucrările de-a lungul anilor, și agentei mele literare, Muriel Nellis. Îi sunt recunoscător lui Robert L. Martin, care mi-a oferit imboldul de a mă apuca de acest proiect; lui Jeff Uffelman, din Santa fe, un artist genial și pri-ceput în alegerea titlurilor de carte; lui Tom Grady, Caroline Pincus, Robin Seaman, Clayton Carlson, Ani Chamichian, Jo Beaton, Terry Goff, Wendy Wells și Kevin Bentley de la HarperSanfrancisco, pentru atenția lor neobosită la detalii.

Lui Juan și Rosei Ortega, îmi extind mulțumirile pen-tru lecțiile oferite timp de aproape trei decenii în domeniul spiritualității neforțate, care au fost, de obicei, demonstrate pe munte, în jurul focurilor de tabără de la marginea pădurii.

Există însă mai mulți oameni cărora trebuie să le mulțumesc pentru evoluția acestei cărți decât pot numi aici. Le ofer tuturor o rugăciune colectivă de mulțumire și sper ca ei să-și dea seama că această „abordare indirectă“ nu-mi împuținează sentimentul de gratitudine avut față de ei.

12 Cuvinte tămăduitoare

Nota autorului

Am folosit diferiți termeni pe parcursul acestei cărți pentru a mă referi la o ființă Supremă. În majoritatea cazurilor, am ales un termen cât mai neutru cu putință, cum ar fi Absolutul.

Înclin să le dau dreptate acelor dascăli înțelepți care spun că toate denumirile lui Dumnezeu induc în eroare. Așa cum ne învață toate tradițiile ezoterice majore, Absolutul „nu poate fi cuvântat sau gândit“. Pur și simplu, nu dispunem de fotografii clare ale Atotputernicului. După cum afirmă un sobru aforism sufist, „nu există nimeni care să-l fi văzut pe Dumnezeu și să fi rămas viu“.

În secolul al XIV-lea, un călugăr englez anonim, des-pre care se crede că a fost autorul lucrării The Cloud of Unknowing (Norul necunoașterii), un tratat religios plin de exaltare, ce a influențat profund viața religioasă din ace-le vremuri, s-a tânguit că abordarea Universalului și chiar încercarea de a-l gândi sunt zadarnice. „Dar acum mă veți întreba“, a spus el, «Cum mă pot gândi la însuși Dumnezeu și la ce anume este el», iar eu nu vă pot răspunde decât că «nu știu!». Deoarece, cu această întrebare, m-ați adus în norul necunoașterii. Nimeni nu îl poate gândi pe Dumnezeu“.1

Așa cum a observat Meister Eckhart, marele mistic german din secolul al XIII-lea, „Oricine percepe ceva în Dumnezeu și îi atașează drept urmare un nume, acel lucru nu este Dumnezeu. Dumnezeu e inefabil“.2 Și „E natura lui Dumnezeu să fie lipsit de o natură“.3

În acest moment al istoriei, în care trăim o foarte nece-sară renaștere a valorilor feminine, poate este important să evidențiem că problema numirii Absolutului nu e rezolva-tă prin simpla înlocuire a tuturor numelor și pronumelor

13

masculine cu altele feminine. „Dumnezeu“ și „Zeiță“, el și ea, deopotrivă întemeietori. Absolutul este în mod radical deasu-pra oricărei descrieri posibile, inclusiv celei care face referire la sexul divinității.

Cu aceste limitări în minte, cititorul poate insera, în fiecare dintre împrejurările care urmează, cuvintele prin care pre-feră să numească Absolutul — fie că e vorba despre Zeiță, Dumnezeu, Allah, Krishna, Brahman, Tao, Mintea Universală, Atotputernicul, Alfa și Omega, Unul.


Prefață

Cu câțiva ani în urmă, am descoperit cu surprindere un sin-gur articol științific care susținea cu tărie puterea rugăciunii în procesul însănătoșirii. Pentru că nu auzisem niciodată de experimente controlate care să sprijine rugăciunea, am bănuit că acest studiu era unic. Dar oare așa era? Cumva această problemă nu mi-a dat pace și am început să sondez litera-tura științifică, în căutarea altor dovezi care să demonstreze eficacitatea rugăciunii. Am descoperit un număr enorm de dovezi: peste o sută de experimente care prezentau criteri-ile „științei solide“, multe desfășurate în condiții stricte de laborator, dintre care mai mult de jumătate au demonstrat că rugăciunea determină schimbări semnificative într-o varietate de ființe vii.

Am fost uluit. Îmi începusem căutarea crezând că re-zultatele vor fi puține. La urma urmei, dacă existau dovezi științifice care să sprijine efectele vindecătoare ale rugă-ciunii, cu siguranță acest lucru ar reprezenta o cunoaștere comună printre medicii de formație științifică. Am ajuns să conștientizez adevărul descris de mulți istorici ai științei. Un corp de cunoștințe care nu se armonizează cu ideile preva-lente poate fi ignorat ca și cum nu ar exista, indiferent cât de validat ar putea fi din punct de vedere științific. Savanții, printre care și medicii, pot avea pete oarbe în viziunea lor. Se părea că puterea rugăciunii era un astfel de exemplu.

Întrebarea cu care m-am confruntat apoi m-a stânje-nit extrem de mult: Ce urma să fac eu personal cu aceas-tă informație? Aș fi ignorat-o sau i-aș fi îngăduit să-mi influențeze felul în care practicam medicina? Aceste

15

incertitudini s-au redus la una singură, de care nu puteam scăpa: Te vei ruga sau nu pentru pacienții tăi?

Vreme de mulți ani am ignorat rugăciunea. Am consi-derat-o un accesoriu arbitrar, opțional, care pur și sim-plu nu era inclus în aceeași categorie cu medicamentele și intervențiile chirurgicale. Am încercat, de fapt, să mă feresc de influențele spirituale sau religioase în procesul de vin-decare, închipuindu-mi că practic o medicină întemeiată pe baze științifice.

Am crescut într-o lume care nu mai există — cultura arendașilor dijmași* și a plantațiilor de bumbac din cen-trul Texasului. Rugăciunea și protestantismul infuzau acele prerii mohorâte și, cu câteva excepții, pe toți cei care trăiau acolo. Bisericuța rustică alcătuită dintr-o singură încăpere, înălțându-se singuratică printre câmpurile de bumbac la răscruce de drumuri, constituia axul central al vieții. Lângă biserică era situat „tabernaculul“, o structură deschisă, cu acoperiș de țiglă, folosit în zilele umede și înăbușitoare de vară pentru întâlnirile de reînviere** în aer liber. Oamenii se adunau la biserică de două ori, în serile de duminică și miercuri pentru a cânta, a se ruga, a se mărturisi și a as-culta predicatorul — de obicei, un tânăr seminarist de la Universitatea Baylor din orașul Waco, aflat în apropiere — declamând cu ardoare predici înflorite cu descrieri grotești și terifiante ale flăcărilor iadului, ale osândei și chinurilor veșnice (predicile despre rai erau mult mai rare).

Cât am fost copil, nu m-am îndoit niciodată de adevă-rul celor auzite. Am luat totul în serios. Până la vârsta de paisprezece ani ajunsesem pianistul bisericuței și un par-ticipant înfocat la „reînvierile tineretului“. La șaisprezece

* Cultivatori care luau în arendă suprafețe agricole și îi plăteau pe proprietarii terenurilor cu un anumit procent din recoltă. (N.t.)

** Revival meeting: întâlnire creștină în cadrul căreia este ținută o sluj-bă religioasă cu scopul de a inspira membrii activi ai unei parohii sau cel de a câștiga prozeliți noi. (N.t.)


ani mergeam în turnee, ca pianist, cu un cvartet evanghelist mobil și cântam, de asemenea, la pian, muzică gospel pen-tru un evanghelist itinerant, cunoscut în întregul stat Texas pentru seriozitatea și devotamentul lui incandescent. Mi-am făcut planuri să devin preot, dar am renunțat în ultima clipă să mai urmez cursurile Universității Baylor, cea mai mare instituție școlară baptistă. Dintr-un anume motiv și în mod fericit, fratele meu geamăn, care, în prezent, este un den-tist pensionat, a rămas neafectat de toată această fervoare religioasă și a adoptat o atitudine nonșalantă față de ea. Când a venit vremea să lase ferma în urma lui și să plece la facul-tate, el m-a convins că o cale mai înțeleaptă era să mă înscriu la Universitatea din Texas, Austin. Privind în urmă, îmi dau seama că au existat indicii clare cum că asta a fost alege-rea potrivită. Până să plecăm la facultate, fragila bisericuță cu o singură încăpere începuse să se încline primejdios de mult către sud, ca și cum ar fi arătat drumul către Austin. Tabernaculul practic se prăbușea; cvartetul gospel se dez-membrase, iar evanghelistul însuflețit fusese ucis într-un accident de avion.

Universitatea s-a dovedit a fi cauza deconvertirii mele re-ligioase. fundamentalismul protestant a avut mereu de furcă cu materialismul științific, iar eu nu am făcut excepție de la regulă. Sub influența lui distrugătoare, și ajutat de desco-perirea lui Betrand Russell, Aldous Huxley și a altor giganți intelectuali, fervoarea mea religioasă s-a ofilit asemenea unui câmp de bumbac în luna septembrie. Am devenit un agnostic.

Școala medicală a urmat facultății, apoi un stagiu militar în Vietnam, pe post de chirurg de batalion. Până când mi-am terminat în cele din urmă rezidențiatul în medicină internă și mi-am demarat practica privată, începuseră să-mi reîncol-țească rădăcinile religioase. Un eveniment major în acest proces a fost descoperirea, pe durata școlii medicale, a filoso-fiilor orientale, în special a budismului și taoismului. Am citit pe larg și cu nesaț lucrările misticilor orientali și ale comen-tatorilor occidentali. Am fost plăcut surprins să descopăr că învățăturile lor centrale nu erau doar orientale, ci universale,

17

apărând, de asemenea, în tradițiile ezoterice ale spiritualității occidentale majore. Am descoperit că misticismul occidental a fost periodic la fel de vibrant ca în Orient, deși nu la fel de bine cunoscut. Simțind nevoia unei practici pe lângă o filosofie, am început să meditez. Acest lucru era oarecum dificil în Texas în acele zile. Spre deosebire de perioada actuală, existau foarte puțini instructori, profesori sau maeștri guru în domeniul meditației, iar „meditația“ era încă un cuvânt murdar. Însă câteva cărți înțelepte despre practica meditației începuseră să apară, iar eu le-am pus instrucțiunile în practică. Cu greutăți enorme și cu mult chin, am adoptat treptat o filosofie eclectică, mai satisfăcătoare în plan spiri-tual decât oricare alt lucru din religia în care crescusem.

Chiar și așa, datele experimentale referitoare la rugăciu-ne pe care le-am găsit m-au luat prin surprindere. Chiar nu voiam să am de-a face cu acest lucru. Meditația era accep-tabilă, însă gândul de „a vorbi cu Dumnezeu“ în rugăciune amintea de fundamentalismul protestant pe care simțeam că îl lăsasem în urmă. Totuși, rezultatele experimentelor pe tema rugăciunii au continuat să se impună psihicului meu.

Aceste studii au arătat în mod clar că rugăciunea putea lua multe forme. Rezultatele apăreau nu doar atunci când oamenii se rugau pentru scopuri precise, ci și atunci când o făceau fără un țel clar în minte. De fapt, unele studii au arătat că o abordare simplă, bazată pe afirmația „facă-se voia Ta“, era mai puternică din punct de vedere cantitativ decât atunci când erau avute în vedere rezultate specifice. În cadrul mul-tor experimente, o atitudine simplă de rugăciune — un simț atotcuprinzător al sfințeniei și un sentiment de empatie, grijă și compasiune pentru entitatea aflată în nevoie — părea să pregătească terenul pentru vindecare.

Experimentele efectuate pe oameni au arătat că rugăciunea a influențat pozitiv tensiunea arterială, rănile, atacurile de cord, durerile de cap și stările de anxietate. Subiecții acestor studii au inclus apă, enzime, bacterii, fungi, drojdii, hema-tii, celule canceroase, celulele care reglează ritmul cardiac, semințe, plante, alge, larve de molie, șoareci și pui de găină,


iar printre procesele care fuseseră influențate se numărau ac-tivitatea enzimatică, ratele de creștere ale leucocitelor, ratele mutațiilor la bacterii, ratele de germinare și creștere a diferi-te tipuri de semințe, rata impulsurilor electrice ale celulelor care reglează ritmul cardiac, ritmul de vindecare a rănilor, dimensiunea gușelor și a tumorilor, timpul necesar pentru trezirea din anestezie, efecte autonomice precum activita-tea electrică a pielii, ratele hemolizei hematiilor și nivelurile de hemoglobină.1

În mod remarcabil, efectele rugăciunii nu au depins de faptul că persoana care s-a rugat s-a aflat sau nu în prezența organismului pentru care au fost făcute rugăciunile ori dacă a fost aproape sau departe; vindecarea a putut avea loc atât la fața locului, cât și la distanță. Nimic nu a părut să poată opri puterea rugăciunii. Chiar și atunci când „obiectul“ experimen-tal a fost plasat într-o cameră căptușită cu plumb sau într-o cușcă, care îl izola de toate formele cunoscute de energie electromagnetică, efectul încă se manifesta.

Aceste experimente m-au îndemnat să continui a-mi spune în sinea mea: „Dovezile par să indice că rugăciunea funcționează. Pretinzi că ești un medic savant. Vei urma aceste direcții științifice și vei folosi cu adevărat rugăciunea?“

În timp, am decis că neutilizarea rugăciunii în procesul de vindecare a pacienților echivala cu ascunderea deliberată a unui medicament puternic sau a unei intervenții chirugica-le eficiente. Am simțit că ar trebui să rămân fidel tradițiilor medicinei științifice, ceea ce însemna să trec prin datele științifice, nu pe lângă ele, indiferent cât de incomod ar fi sau cât de mult ar putea zdruncina acest lucru credințele preferate ale cuiva. Pur și simplu, nu am putut ignora do-vezile care sprijineau eficacitatea rugăciunii, fără să simt că trădez tradiția ștințifică. Și astfel, după ce am cântărit acești factori timp de mai multe luni, am concluzionat că mă voi ruga pentru pacienții mei. Dar cum? Am simțit că nu mă pot ruga în felul pe care-l învățasem în copilărie. Vechile imagini ale rugăciunii cu care crescusem — cerând mila unei figuri masculine de bătrân alb, bărbos, cu mantie, care prefera

19

engleza — erau extrem de nesatisfăcătoare. Pe când eram copil, scriam liste nesfârșite cu toți cei pe care îi credeam a se afla în nevoie, pe care le recitam Atotputernicului aproa-pe zilnic, obsesiv și fără bucurie. Treceam prin mari cazne în străduința de a specifica toate rezultatele dorite, după ce fusesem învățat că acesta era „unicul“ mod în care trebuia să te rogi. Dar această manieră nu mi se mai părea corectă, astfel încât am inventat un ritual de rugăciune care simțeam eu că se armonizează cu înclinațiile și credințele mele spirituale curente. Mergeam la cabinet în fiecare dimineață mai devreme decât de obicei, aprindeam ceremonios tămâie și intram într-o dispoziție mentală meditativă, de rugăciune. Pe măsură ce fumul tămâii umplea camera, invocam Absolutul, cerând doar „Să se facă voia Ta“ atât în viețile pacienților pe care urma să-i văd în rondurile matinale din spital, cât și ale pacienților pe care aveam să-i întâlnesc la cabinet în ziua respectivă. Din motive pe care am să le discut mai târziu, nu m-am rugat niciodată pentru rezultate specifice — pentru vindecarea can-cerelor, a atacurilor de cord, a cazurilor de diabet. Strategia pe care o preferam era „Să prevaleze cel mai bun rezultat cu putință“, fără a specifica ce însemna „cel mai bun“.

De fapt, nu mi-am încurajat pacienții să se roage. Nici nu trebuia să o fac. Ne aflam în Texas, ceea ce însemna aproape cu siguranță că ei urmau să se roage viguros și să se afle pe nenumărate liste de rugăciune ale altor persoane. Mă bucuram să știu că acesta era un efort de colaborare și că nu era nevoie să vorbim despre el. Situația se potrivea cu preferințele mele personale în ceea ce privește intimitatea în chestiunile spiritu-ale și era, în același timp, compatibilă cu aversiunea mea față de evanghelism.

Ca parte a ritualului pe care l-am conceput, scuturam câteva zornăitori, accesorii folosite în întreaga lume de către șamani și vraci pentru a „invoca puterile“. Aceste obiecte ciudate îmi fuseseră oferite de pacienți și prieteni de-a lungul anilor. Când le foloseam, simțeam o legătură cu vindecătorii din toate culturile și epocile. Deși nu îmi imaginasem nicio-dată că eu — un doctor în halat alb, cu o educație științifică


modernă — aș ajunge să mă comport așa, ritualul meu de rugăciune îmi oferea satisfacții profunde.

Într-o dimineață, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. În entuziasmul meu, am aprins prea multă tămâ-ie și am declanșat alarma de fum din biroul meu. Inspectorul departamentului pentru incendii din spital, care mi-a făcut o vizită inopinată, a fost cam înfuriat de „mirosul bizar“. Asta nu m-a împiedicat totuși să-mi continui rugăciunile pentru pacienți până mi-am încheiat practica efectivă de medici-nă internă, în urmă cu cinci ani.* A făcut rugăciunea vreo diferență? Am fost un doctor mai bun ca urmare a rugăciuni-lor? Nu știu. Nu am întreprins studii științifice controlate îna-inte și după practicarea rugăciunii. Cred totuși că răspunsul e afirmativ, dacă nu dintr-un alt motiv, cel puțin pentru faptul că m-am simțit legat de pacienții pe care i-am îngrijit.

Rezistența manifestată de mine față de utilizarea ru-găciunii în practica medicală nu e unică. O trăiesc aproape toți medicii de orientare științifică. E pur și simplu dificil să păstrezi un instinct spiritual atunci când mergi pe calea științei. Mesajul educației medicale moderne este clar: cineva are de ales între abordările logice, analitice, raționale și cele iraționale, religioase, superstițioase, ale „emisferei cerebrale drepte“, acestea din urmă incluzând rugăciunea. Dar alegerea între știință și spiritualitate pare tot mai artificială în prezent, chiar și dintr-o perspectivă științifică. Acum poate fi spusă o poveste nouă, care îngăduie științei și spiritualității să stea una lângă alta într-o manieră complementară, fără să încerce să se uzurpe sau să se elimine reciproc.2

De-a lungul anilor, m-am întrebat de ce atât de puțini pacienți au discutat cu mine despre sentimente religioase și rugăciuni pe durata propriei lor boli sau a bolii celor dragi. Mă pot gândi la cel puțin trei motive posibile. Mai întâi, probabil că puțini dintre ei s-au rugat cu adevărat sau și-au aplicat religia la problema lor imediată, astfel încât nu a fost

* De la data apariției cărții. (N.t.)

21

nimic de discutat. Acest lucru pare improbabil. Am practicat medicina în regiunea numită Bible Belt (Centura Bibliei) — la catarama acestei centuri, ar spune unii — unde religiozita-tea este nativă și lumea se roagă tot timpul. În al doilea rând, ei s-ar fi putut gândi că eu le-aș dezaproba sau nu aș avea o părere bună despre vederile religioase și rugăciunile lor. Nici această explicație nu pare să stea în picioare. Am scris câteva cărți despre rolul conștiinței și al factorilor spirituali în sănătate și boală, pe care mulți dintre pacienții mei le citiseră. Ei îmi cunoșteau deschiderea către aceste aspecte și faptul că le-aș fi discutat dacă m-ar fi întrebat. A treia posibilitate pare a fi cea mai rezonabilă: ei au dorit pur și simplu ca aces-te chestiuni să rămână private.

Am ajuns să cred că, în general, pacienții nu doresc să-și aducă religia în relația lor cu medicul. Amestecarea religiei cu practica medicinei pare la fel de odioasă și de periculoasă ca și amestecarea bisericii în treburile statului. Sarcina noas-tră, a medicilor, este să oferim expertiză medicală, precum și sprijin emoțional și psihologic celor pe care îi deservim. Pacienții care doresc mai mult ne pot cere să ne implicăm la niveluri mai profunde; dar e mai bine ca ei, nu doctorii, să preia inițiativa.

Nu toți medicii sunt de acord cu acest lucru. După anul în care am fost chirurg de batalion în Vietnam, am fost numit ofițer medical general la fort Carson în Colorado Springs, statul Colorado. Am lucrat în aceeași clinică alături de doi doctori civili, angajați de Armată să aibă grijă de numărul mare de subordonați militari din zonă. Acești doi medici erau creștini născuți din nou și profund religioși. Primul lucru pe care un pacient îl zărea când ajungea în cabinetul lor era Biblia, așezată la vedere și la loc de cinste alături de cărțile și jurnalele medicale. Era cunoscut faptul că ei folosesc prin-cipii creștine în practica lor medicală, iar mulți pacienți se îngrămădeau în cabinetele lor din acest motiv. Dar mai exista o altă fațetă: alți pacienți, care nu doreau ca îngrijirea lor me-dicală să fie contaminată de vederile religioase personale ale doctorului lor, refuzau să meargă la consultație la ei.