ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI Facultatea de Contabilitate si Informatică de Gestiune
LUCRARE DE DIPLOMA
COORDONATOR: Profesor Univ. Dr. Feleaga Nicolae
ABSOLVENTA:
Bucuresti 2007
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI Facultatea de Contabilitate si Informatică de Gestiune
DE LA DEPRECIEREA ACTIVELOR LA CONVERGENŢA REFERENŢIALULUI
CONTABIL INTERNAŢIONAL CU CEL AMERICAN
COORDONATOR: Profesor Univ. Dr. Feleaga Nicolae
ABSOLVENTA:
2
1. Aspecte generale privind standardul IAS 36
2. Identificarea pierderilor de valoare
3. Testul de depreciere
4. Contabilizarea deprecierii
5. Aprofundări şi studii de caz
5.1 Reguli referitoare la măsurarea valorii recuperabile
5.1.1 Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare
5.1.2 Valoarea de utilitate
5.2 Contabilizarea şi evaluarea pierderilor de valoare ale unui activ izolat
5.3 Unităţile generatoare de trezorerie, fondul comercial şi activele suport
5.4 Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare
6.Consecinţele aplicării standardului IAS 36 asupra situaţiilor
financiare
7.Revizurea standardului IAS 36, consecinţă a procesului de
convergenţă între referenţialul internaţional şi cel american
În loc de încheiere
Bibliografie
3
1. Aspecte generale privind standardul IAS 36
O multitudine de factori endogeni şi exogeni face necesara cunoşterea de catre
profesioniştii contabili a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), într-
o lume a globalizării si mondializări; ca angajaţi sau liber profesionişti, aceştia trebuie să
sprijine managementul întreprinderilor în elaborarea unor politici contabile care să facă
din contabilitate un element esential al conduceri.
Standardul IAS 36 tratează deprecierea activelor, cu excepţia celor care sunt
analizate de alte standarde (stocurile, contractele de construcţii, impozitele, instrumentele
financiare, imobilele de plasament, activele biologice, precum şi activele definite şi
tratate în standardele de raportare financiară IFRS 4 şi IFRS 5. Norma IAS 36
„Deprecierea activelor” nu se aplica acelor active pentru care exista norme in care este
tratata si problema deprecieri lor. El inlocuieste cerintele pentru stabilirea caracterului de
recuperabilitate al unui activ si pentru recunoasterea pierderilor din depreciere.
Intreprinderea dobândeste si utilizează active cu speranţa obţineri de avantaje
economice viitoare. Evaluarea initială a acestor avantaje se face de cele mai multe ori la
un cost de achiziţie sau la un cost de producţie. Unele active ( de exemplu, stocurile) isi
consuma avantajele dintr-o data, valoarea lor fiind trecută pe cheltuieli, in timp ce altele,
precum imobilizările necorporale si corporale, îsi consumă avantajele economice treptat
iar acest consum este reflectat in contabilitate prin cheltuieli cu amortizarea.
La un moment dat, putem constata ca avantajele economice asociate unui activ
sunt substanţial mai mici decat cele estimate iniţial. In această situaţie, întreprinderea nu
mai poate reflecta in bilanţ activul respectiv la valoarea contabilă neta, ci va trebui să ţina
seama de pierderea de valoare.
2. Identificarea pierderilor de valoare
Cazul general. IAS 36 solicită un test de depreciere sistematică. Un atare test
trebuie să fie realizat dacă, şi numai dacă, există indicii interne şi/sau externe de pierdere
4
de valoare a activelor, ceea ce entitatea trebuie să determine la fiecare închidere de
exerciţiu.
Indicii externe: declinul în valoarea de piaţă a activului; schimbări nefavorabile în
mediul tehnologic, economic, juridic sau de piaţă al activelor; creşterea ratelor de
actualizare utilizate; valoarea contabilă a activului net al entităţii, valoare care depăşeşte
capitalizarea sa bursieră etc.
Exemplu:
Intreprinderea Alfa deţine la 31.12.N un echipament tehnologic achiziţionat în
exerciţiul N-3 si pe care urmăreste să-l înlocuiasca în N+2 prin vânzare. Piaţa activă a
acestor echipamente este afectată de o perioadă de recesiune, efectul fiind diminuarea
semnificativă a preţurilor. Recesiunea prezintă un indiciu că, in situaţiile financiare ale
întreprinderii, valoarea netă contabilă a echipamentului ar putea fi mai mare decât
valoarea recuperabilă a acestuia. Sau;
Intreprinderea deţine un echipament tehnologic dat in funcţiune cu 10 ani in urmă.
La acea dată se estimase o durată de utilizare de 20 de ani. Progresul tehnologic a dus la
situaţia în care echipamentul respectiv aproape că nu se mai fabrica pe piaţă, aparând noi
generaţii mult mai performante care duc la economii de costuri. Cele mai multe dintre
firme concurente utilizează deja noile tehnologii. Există deci suficiente indicii că
echipamentul întreprinderii s-ar fi putut deprecia.
Indicii interne: uzura morală şi degradarea fizică a activului; performanţa
economică a unui activ mai puţin bună decât ce aşteptată, în conformitate cu raportarea
(reporting) internă; schimbările în utilizarea activului etc.
Exemplu privind existenţa uzurii morale sau fizice a activului:
Intreprinderea Alfa utilizează în procesul de producţie echipamente tehnologice
achiziţionate in urmă cu 5 ani. Politica societatii este aceea de a le amortiza din momentul
punerii lor in funcţiune. In urma inventarierii se constată că 3 dintre echipamente nu au
fost date înca în funcţiune. Vechimea lor reprezintă un indiciu că s-ar putea ca aceste 3
echipamente să fi pierdut din valoare.
5
Exemplu privind schimbări semnificative cu efect negativ asupra întreprinderii,
în masura sau maniera în care un activ este utilizat sau se asteaptă să fie utilizat:
Intreprinderea Alfa este condusă de o nouă echipă managerială care initiază un
proiect de restucturare. Astfel, se decide ca o sectie de producţie să-si schimbe profilul si
să fabrice alte sortimente de produse. O parte din liniile tehnologice nu vor fi folosite
deloc. Schimbările ce se asteaptă in utilizarea liniilor tehnologice, incepând cu anul
următor, reprezintă un indiciu că acestea si-au pierdut din valoare.
Cazul particular al fondului comercial, al imobilizărilor necorporale cu
durată de viaţă nedefinită şi al imobilizărilor necorporale în curs. Independent de
orice indiciu de pierdere de valoare, entitatea trebuie să practice anual testul de
depreciere.
3. Testul de depreciere
Entitatea estimează valoarea recuperabilă a activului: valoarea cea mai mică
dintre valoarea justă netă a activului şi valoarea sa de utilitate. Valoarea justă netă este
preţul de vânzare din care au fost deduse costurile de ieşire şi rezultă dintr-o valoare de
piaţă, dacă există o piaţă activă, sau din tranzacţii recente, între părţi care cad de acord,
bine informate şi care doresc să încheie tranzacţia în cauză. Valoarea de utilitate se
bazează pe estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare actualizate (înaintea impozitării),
care decurg din utilizarea continuă a activului şi ca urmare a ieşirii sale la sfârşitul
perioadei de utilitate.
IAS 36 oferă precizări asupra ipotezelor şi calculelor de efectuat, referitoare la
fluxurile de trezorerie.
Când este imposibil să se determine valoarea recuperabilă a unui activ, se convine
să se identifice unitatea generatoare de trezorerie (UGT) la care el se ataşează. O UGT
este cel mai mic grup de active legate, care generează intrări de trezorerie ce sunt în mod
evident independente de fluxurile de trezorerie provenind din alte active sau grupuri de
active. Standardul prezintă numeroase exemple, în acest sens. Orice fond comercial (sau
activ „comun”) trebuie să fie alocat, din momentul achiziţiei, unităţilor generatoare de
6
trezorerie, pe o bază raţională şi fiabilă. O UGT nu poate să depăşească un sector, aşa
cum este ele determinat, conform standardului IAS 14.
7
Există indicii de depreciere?
Este activul fond commercial sau imobilizare necorporală cu durata de viată nedetermiantă?
Nu
Poate fi determinata valoarea recuperabilă pentru activul individual?
Da
Se determina valoarea recuperabilă
Identificati UGT careia îi apartine activul
Alocarea fondului commercial si a imobilizarilor necorporale UGT-urilor sau a grupurilor de UGT
Se diminuează valoarea contabilă a fondului comercial
Se diminuează valoarea contabilă a celorlalte active ale UGT proporţional cu ponderea lor in valoarea contabila a UGT
Valoarea contabilă este redusă la nivelul valorii recuperabile
Valoarea netă contabilă>valoarea
recuperabilă pentru UGT?
Valoarea netă contabilă>valoarea recuperabilă?
Da
Nu
Da
Da
Da
8
4. Contabilizarea deprecierii
Atunci când valoarea recuperabilă a unui activ sau grup de active este mai mică
decât valoarea contabilă, entitatea contabilizează diferenţa, în contul de profit şi pierdere.
Această diferenţă este o pierdere de valoare (impairment). În cazul în care pierderea de
valoare este consecinţa unei reevaluări, ea trebuie să fie afectată cu prioritate, rezervei din
reevaluare cuprinsă în capitalurile proprii. În consecinţă, pierderea (impairment)
diminuează amortizările viitoare. Ea este reversibilă dacă, şi numai dacă, o schimbare de
estimare conduce la modificarea valorii recuperabile. Reluarea ulterioară nu trebuie să
afecteze valoarea contabilă a activului, mai sus decât valoarea amortizabilă pe care ar fi
avut-o fără depreciere (impairment). Deprecierea care afectează o UGT este imputată, cu
prioritate, fondului comercial. Contrar altor active, deprecierea fondului comercial este
ireversibilă.
Informaţii de furnizat
Solicitările de prezentare sunt numeroase şi detaliate. În mod global şi pentru
fiecare sector primar, conform standardului IAS 14, ele se referă la:
- modificări de pierderi de valoare, însoţite de comentarii privind activele
depreciate;
- mărimea fondului comercial afectat şi a celui neafectat la unităţile generatoare
de trezorerie;
- descrierea ipotezelor şi metodelor reţinute, precum şi impactul unei schimbări
eventuale.
5. Aprofundări şi studii de caz
Deprecierea unui activ se manifestă atunci când valoarea recuperabilă a acestuia
este inferioară valorii sale contabile.
9
Valoarea contabilă este valoarea la care un activ este contabilizat în bilanţ, după
deducerea sumei amortizărilor şi sumei pierderilor de valoare, relative la acest bun, iar
valoarea recuperabilă este valoarea cea mai mare dintre valoarea justă diminuată cu
cheltuielile de vânzare în cauză şi valoarea sa de utilitate.
Valoarea justă este valoarea care s-ar obţine din vânzarea activului, într-o
tranzacţie, în condiţii de concurenţă normală, între părţi bine informate ce cad de acord.
Valoarea de utilitate este o valoare actualizată, obţinută prin estimarea fluxurilor
de trezorerie viitoare aşteptate din utilizarea continuă a unui activ şi din cesiunea sa la
sfârşitul duratei sale de utilizare.
comparată cu
cea mai mare dintre
şi
10
Valoarea contabilă Valoarea recuperabilă
Valoarea justă, diminuată cu
costurile vânzării
Valoarea de utilitate
Exemplul 1Se cunosc următoarele informaţii privind un activ:
O întreprindere trebuie să stabilească, la data fiecărui bilanţ contabil, dacă există
vreun indiciu potrivit căruia un activ poate fi depreciat. Dacă există un astfel de indiciu,
întreprinderea trebuie să estimeze valoarea recuperabilă a activului.
Dintre aspectele ce trebuie luate în considerare pentru a aprecia existenţa de
indicii privind deprecierea unui activ, pot fi enunţate următoarele:
a) în cursul exerciţiului, valoarea de piaţă a unui activ s-a diminuat mai mult decât
prin efectul aşteptat al trecerii timpului sau prin utilizarea normală a activului.
b) în mediul tehnologic, economic sau juridic, sau al pieţei în care operează
întreprinderea (sau pe o piaţă a activului analizat) au survenit schimbări importante sau
vor surveni într-un viitor apropiat.
Exemplul 2
Societatea Alfa deţine o linie de producţie dată în funcţiune în urmă cu 10 ani. La
acea dată se estimase o durată de utilizare de 30 de ani. Inovaţii tehnologice recente au
condus la lansarea pe piaţă a unui nou tip de linie de producţie, care permite o reducere
semnificativă a costurilor pe unitatea de produs.
Valoare justă
diminuată cu
cheltuieli de vânzare (în u.m.)
Valoare de utilitate (în u.m.)
Valoare recuperabilă
(în u.m.)
Valoare contabilă (în u.m.)
Comentarii
200.000 300.000 300.000 250.000 Nu există depreciere100.000 120.000 120.000 125.000 Există o depreciere de
5.000 u.m. Prin contabilizarea acesteia, valoarea contabilă devine 120.000 u.m.
230.000 225.000 230.000 250.000 Există o depreciere de 20.000 u.m. Prin contabilizarea acesteia, valoarea contabilă devine 120.000 u.m.
11
Piaţa produselor pe care le realizează Alfa este foarte volatilă şi, adesea, preţul
reprezintă o bază a competiţiei pe această piaţă. Una dintre firmele concurente lui Alfa a
anunţat că va construi o uzină în care va utiliza noua linie de producţie.
Existenţa noii tehnologii şi anunţul făcut de către societatea concurentă reprezintă
indicii că linia de producţie a societăţii Alfa s-ar fi putut deprecia.
c) ratele dobânzii sau alte rate de randament ale pieţei au crescut în cursul
exerciţiului, fiind probabil ca astfel de creşteri să afecteze rata de actualizare folosită în
calculul valorii de utilitate a unui activ şi să diminueze în mod semnificativ valoarea sa
recuperabilă.
d) valoarea contabilă a activului net al întreprinderii ce prezintă situaţiile
financiare este mai mare decât capitalizarea sa bursieră.
Exemplul 3
Societatea Alfa este cotată la bursa. Valoarea contabilă a activului său net este
10.000.000 $. Capitalizarea sa bursieră a scăzut la 9.000.000 $. Faptul că valoarea
contabilă a activului net este mai mare decât capitalizarea bursieră reprezintă un indiciu
că activele societăţii ar putea fi depreciate.
e) constatarea uzurii morale sau fizice a unui activ.
Exemplul 4
Societatea Alfa utilizează, în procesul de producţie, numeroase utilaje şi instalaţii.
Politica societăţii este aceea de amortiza utilajele şi instalaţiile începând cu data punerii
lor în funcţiune. Un inventar recent a evidenţiat faptul că 30% din utilajele şi instalaţiile
deţinute, deşi au fost cumpărate în urmă cu 4 ani, nu au fost date încă în funcţiune.
Vechimea utilajelor şi instalaţiilor care nu au fost date încă în funcţiune reprezintă un
indiciu că aceste active s-ar putea să fi pierdut din valoare.
f) în privinţa gradului sau modului de utilizare a unui activ, atât cum el este folosit
cât şi cum se aşteaptă să fie folosit, au survenit schimbări importante, care au un efect
negativ asupra întreprinderii, sau sunt susceptibile de a surveni într-un viitor apropiat;
12
astfel de schimbări se pot referi la planuri privind abandonul sau restructurarea sectorului
de activitate de care aparţine activul în cauză sau la planuri de cesiune a acestuia înaintea
datei prevăzute.
Exemplul 5
Societatea Alfa îşi desfăşoară activitatea în domeniul transportului aerian de
persoane. Ea a fost informată că licenţa sa pentru efectuarea transportului de persoane nu
va fi reînnoită peste 2 luni, atunci când expiră actualul contract. În Consiliul de
administraţie s-a decis ca, după expirarea licenţei, societatea să utilizeze aeronavele pe
care le deţine pentru efectuarea unor zboruri de agrement.
Schimbările ce se aşteaptă în utilizarea aeronavelor, începând cu anul următor,
reprezintă un indiciu că aceste aeronave s-ar putea să fi pierdut din valoare.
g) indicaţii relevate de sistemul intern de informare referitoare la faptul că
performanţa economică a unui activ este sau va fi inferioară celei aşteptate.
În plus, valoarea recuperabilă a următoarelor active este măsurată cel puţin anual,
indiferent că există sau nu indicii privind deprecierea lor:
- imobilizările necorporale cu o durată de utilitate nedeterminată;
- imobilizările necorporale, nedisponibil încă pentru a fi utilizate; şi
- fondul comercial.
Testul de depreciere anual obligatoriu pentru aceste imobilizări necorporale poate
să fie realizat la orice dată, cu condiţia ca ea să fie aceeaşi, în fiecare an. Totuşi, această
dată poate să fie diferită pentru fiecare dintre imobilizările necorporale ale unei entităţi.
Mai mult, o imobilizare necorporală trebuie să facă, obligatoriu, obiectul unui test de
depreciere, cel mai târziu, la sfârşitul exerciţiului în cursul căruia ea a fost achiziţionată.
5.1 Reguli referitoare la măsurarea valorii recuperabile
În calculul valorii recuperabile a unui activ, nu este necesar totdeauna să se
determine atât valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare cât şi valoarea sa de
utilitate. De exemplu:
13
- dacă una sau cealaltă dintre aceste valori este mai mare decât valoarea contabilă
a activului, activul nu s-a depreciat şi nu este necesar să se estimeze cealaltă valoare;
- valoarea recuperabilă a activului în cauză poate să fie determinată, prin referire
la valoarea sa justă, diminuată cu cheltuielile de cesiune, chiar dacă administraţia
întreprinderii nu are intenţia să cedeze acest bun;
- este posibil să se reţină o abordare practică ce constă în determinarea valorii
juste nete, valoarea de utilitate ne mai fiind supusă calculului, dacă există motive să se
considere că cea din urmă este mai mică decât valoarea justă netă (este, de exemplu,
cazul activelor necurente destinate cedării).
5.1.1 Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare
Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare se determină cel mai uşor
atunci când există un acord de vânzare irevocabil.
Dacă nu există un acord de vânzare irevocabil, dar există o piaţă activă pentru
bunul respectiv, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare este preţul de piaţă al
activului, din care sunt deduse costurile cesiunii acestuia. Preţul de piaţă adecvat este, de
obicei, preţul curent de cumpărare. Atunci când preţurile curente de cumpărare nu sunt
disponibile, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare se bazează pe preţul celei
mai recente tranzacţii, sub rezerva că circumstanţele economice nu s-au schimbat, în mod
substanţial, între data tranzacţiei şi data la care este efectuată estimarea.
Dacă nu există nici un acord de vânzare irevocabil, nici piaţă activă pentru bunul
în cauză, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare se bazează pe cele mai bune
informaţii disponibile pentru a reflecta suma (diminuată cu mărimea costurilor de
cesiune) pe care o întreprindere ar putea să o obţină la data închiderii exerciţiului, prin
vânzarea activului, cu ocazia unei tranzacţii, în condiţii de concurenţă normală, între părţi
bine informate şi care cad de acord. Pentru a determina această valoare, întreprinderea ia
în considerare rezultatul tranzacţiilor recente, realizate cu active similare, în acelaşi sector
de activitate. Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare nu reflectă o vânzare
forţată, exceptând situaţia în care conducerea ar fi obligată să vândă imediat.
14
Costurile aferente ieşirii, altele decât cele care au fost deja recunoscute la datorii,
sunt deduse pentru a determina valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare. În
structura cheltuielilor de ieşire sunt incluse cheltuieli pentru acte, taxe de timbru şi taxe
similare legate de tranzacţie, costuri de degajare a activului şi costuri directe suplimentare
pentru a aduce activul respectiv în stare de vânzare.
Exemplul 6
Societatea deţine echipament tehnologic pe care intenţionează să îl vândă. Pentru
a stabili valoarea de piaţă a echipamentului tehnologic, s-a apelat la serviciile unui
evaluator. Preţul de vânzare a fost estimat de către evaluator la 1.000.000 u.m. Pentru a
vinde echipamentul, societatea trebuie să procedeze la dezinstalarea acestuia, ceea ce ar
antrena cheltuieli de 10.000 u.m. De asemenea, ar fi necesare cheltuieli cu pregătirea
echipamentului în vederea transportului (ambalare) de 4.000 u.m. şi cheltuieli cu actele
2.000 u.m.
Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare pentru echipament va fi:
Preţ estimat de vânzare 1.000.000 u.m.
(-)Cheltuieli cu dezinstalarea 10.000 u.m.
(-)Cheltuieli cu ambalarea 4.000 u.m.
(-)Cheltuieli cu acte 2.000 u.m.
=valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare 984.000 u.m.
5.1.2. Valoarea de utilitate
Estimarea valorii de utilitate a unui activ include următoarele etape:
a) estimarea intrărilor şi ieşirilor viitoare de trezorerie, generate de utilizarea
continuă a activului şi de ieşirea sa finală; şi
b) aplicarea ratei adecvate de actualizare la aceste fluxuri viitoare de trezorerie.
Pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie necesare determinării valorii de
utilitate, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
15
(i) proiectările de fluxuri de trezorerie trebuie să fie bazate pe ipoteze raţionale şi
documentate, care reprezintă cea mai bună estimare a conducerii privind ansamblul
condiţiilor economice ce vor exista în timpul duratei rămase de utilitate a activului;
(ii) proiectările de fluxuri de trezorerie trebuie să fie bazate pe bugetele
(previziunile) financiare cele mai recente aprobate de conducere; proiectările stabilite pe
baza acestor bugete (previziuni) trebuie să acopere o perioadă a unei durate maxime de
cinci ani, exceptând situaţia în care poate să fie justificată o perioadă mai lungă; şi
(iii) proiectările de fluxuri de trezorerie, dincolo de perioada acoperită de cele mai
recente bugete (previziuni), ca urmare a aplicării la valorile lor a unei rate de creştere
stabilă sau descrescătoare, pentru anii viitori, exceptând situaţia în care poate să fie
justificată o rată crescătoare; această rată de creştere nu trebuie să depăşească rata medie
de creştere pe termen lung, pentru produsele, sectoarele de activitate sau ţara (ţările) în
care operează întreprinderea sau pentru piaţa în care este utilizat activul, exceptând
situaţia în care poate să fie justificată o rată de creştere mai mare.
Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie trebuie să includă:
(i) proiectările intrărilor viitoare de trezorerie, relative la utilizarea continuă a
activului;
(ii) proiectările ieşirilor de trezorerie, în mod necesar angajate pentru a genera
intrări de trezorerie relative la utilizarea continuă a activului (inclusiv ieşirile de
trezorerie pentru a pregăti activul în vederea utilizării sale);
(iii) fluxurile nete de trezorerie care vor fi încasate (sau plătite), dacă este cazul,
cu ocazia ieşirii activului, la sfârşitul duratei sale de utilitate.
Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie şi rata de actualizare reflectă ipoteze
coerente, în privinţa creşterilor de preţuri generate de inflaţie. În consecinţă, dacă rata de
actualizare cuprinde efectul creşterilor de preţuri generate de inflaţia generală, fluxurile
de trezorerie sunt estimate în preţuri curente. Dacă rata de actualizare exclude efectul
creşterilor de preţuri generate de inflaţia generală, fluxurile viitoare de trezorerie sunt
exprimate în preţuri constante (dar conţin creşteri sau diminuări viitoare de preţuri
specifice).
16
Fluxurile viitoare de trezorerie trebuie să fie estimate pentru un activ, ţinând cont
de starea lui actuală. Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie nu trebuie să includă
intrările sau ieşirile viitoare de trezorerie, apreciate că vor rezulta:
(i) dintr-o restructurare viitoare în care întreprinderea nu este încă angajată; sau
(ii) cheltuielile viitoare de investiţii care vor ameliora sau creşte nivelul de
performanţă a unui activ, faţă de nivelul său de performanţă definit iniţial.
Estimările fluxurilor viitoare de trezorerie nu trebuie să includă:
(i) intrările sau ieşirile de trezorerie care provin din activităţile de finanţare; sau
(ii) intrările sau ieşirile de trezorerie legate de impozitul asupra rezultatului.
Estimarea fluxurilor nete de trezorerie, de încasat sau de plătit, cu ocazia ieşirii
unui activ la sfârşitul duratei sale de utilitate, trebuie să fie suma pe care o întreprindere
se aşteaptă să o obţină din ieşirea activului, cu ocazia unei tranzacţii, în condiţii de
concurenţă normală între părţi bine informate şi care cad de acord, după deducerea
costurilor estimate de ieşire.
Exemplul 7
La 31.12.N există indicii că un utilaj a pierdut din valoare. Informaţiile
disponibile privind utilajul respectiv sunt:
- costul de achiziţie al utilajului 4.000.000 u.m.;
- pentru achiziţia utilajului s-a făcut apel la un credit care generează cheltuieli
anuale cu dobânzile de 20.000 u.m.;
- preţul de vânzare al unui produs realizat cu ajutorul utilajului: 1.000 u.m.;
- cost de producţie pe unitatea de produs: 750 u.m.;
Se estimează că toate veniturile şi cheltuielile vor creşte cu 3% pe an datorită
inflaţiei.
În anul N, s-au vândut 2.000 bucăţi de produs, dar societatea estimează că
volumul vânzărilor va creşte cu 5% pe an.
În anul N+2, utilajul va face obiectul unei revizii prin care se doreşte menţinerea
acestuia la nivelul performanţelor estimate iniţial. Cheltuielile estimate cu revizia: 15.000
u.m. De asemenea, în anul N+3, se va proceda la o reparaţie capitală prin care să se
mărească performanţele utilajului. Cheltuielile cu reparaţiile sunt estimate la 25.000 u.m.
17
Utilajul va fi vândut la sfârşitul exerciţiului N+6. Valoarea reziduală a utilajului este
estimată la 30.000 u.m.
În anul N+1:
Venitul net pe unitatea de produs = (1.000 – 750) x (1,03) = 257,5 u.m.
Volumul produselor vândute = 2.000 x 1,05 = 2.100 u.m.
Anul
Venit net pe unitate de
produsVolum Flux de trezorerie
1 257,5 2.100 540.750,02 265,2 2.205 584.766,03 273,1 2.315 632.226,54 281,3 2.431 683.840,35 289,8 2.552 739.569,66 298,5 2.552 761.772,02 15.000x(1,03)2 - (15.913,5)6 30.000x(1,03)6 - 35.821,5
Total 3.994.659Comentarii:
- Venitul net pe unitatea de produs a fost majorat anual cu 3%.
- Volumul a fost majorat anual cu 5%. În lipsa unor informaţii suplimentare, rata
de creştere în anul al şaselea, a fost considerată nulă.
- Cheltuielile cu reparaţiile capitale, care vizează să mărească performanţele
utilajului, nu afectează estimările privind fluxurile viitoare de trezorerie aferente
utilajului.
- Costurile finanţării nu afectează estimările privind fluxurile viitoare de trezorerie
aferente utilajului.
Rata (sau ratele) de actualizare trebuie să fie rata (ratele) înaintea impozitării care
reflectă aprecierile actuale ale pieţei valorii–timp a banilor şi ale riscurilor specifice
activului. Rata (ratele) de actualizare nu trebuie să reflecte riscurile pentru care estimările
fluxurilor viitoare de trezorerie au fost ajustate.
O rată care reflectă aprecierile actuale ale pieţei valorii–timp a banilor şi riscurile
specifice activului este rata de randament pe care ar pretinde-o investitorii dacă ar avea de
ales un plasament ce ar genera fluxuri de trezorerie a căror mărime, scadenţă şi profil de
18
riscuri ar fi echivalente cu cele pe care întreprinderea se aşteaptă să le obţină de la activ.
Această rată este estimată plecând de la rata implicită în tranzacţiile actuale ale pieţei
pentru activele similare sau plecând de la costul mediu ponderat al capitalului unei
întreprinderi cotate, care deţin un activ unic (sau un portofoliu de active) similar(e) în
termeni de potenţial de serviciu şi de riscuri, cu cel (cele) al(ale) activului examinat.
Atunci când o întreprindere nu poate să obţină direct de pe piaţă o rată specifică
unui activ, ea utilizează expresii de înlocuire, pentru a estima rata de actualizare. Ca
punct de plecare, întreprinderea poate să ţină cont de următoarele rate:
- costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii, determinat cu ajutorul unor
tehnici precum "Capital Asset Pricing Model: CAPM";
- rata marginală de împrumut a întreprinderii (incremental borrowing rate); şi
- alte rate de împrumut definite de piaţă.
Aceste rate sunt ajustate:
- pentru a reflecta modul în care piaţa ar aprecia riscurile specifice asociate
fluxurilor de trezorerie proiectate; şi
- pentru a exclude riscurile care nu sunt pertinente pentru fluxurile de trezorerie
proiectate.
Se are în vedere luarea în considerare a riscului de ţară, a riscului de curs, a
riscului de preţ şi a riscului de fluxuri de trezorerie.
5.2 Contabilizarea şi evaluarea pierderilor de valoare ale unui
activ izolat
Valoarea contabilă a unui activ trebuie să fie adusă la valoarea sa recuperabilă,
dacă, şi numai dacă, valoarea recuperabilă a acestui activ este mai mică decât valoarea sa
contabilă. Această reducere este o pierdere de valoare.
O pierdere de valoare trebuie să fie imediat înscrisă în contul de profit şi pierdere
(la cheltuieli), exceptând situaţia în care activul este contabilizat la mărimea sa
reevaluată.
19
Exemplul 8
Societatea deţine un utilaj achiziţionat la începutul exerciţiului N, la un cost de
1.200.000 u.m. Durata de utilitate a fost estimată în momentul achiziţiei la 20.000 de ore
de funcţionare. În cursul exerciţiului N, utilajul a funcţionat 2.000 de ore. Managerii
estimează că, în fiecare dintre următorii 4 ani, utilajul va funcţiona câte 4500 de ore.
Numărul de produse realizate va fi de 8 bucăţi pe oră.
La sfârşitul exerciţiului N, există indicii că utilajul s-a depreciat.
Fluxurile de trezorerie nete, pe care le va obţine întreprinderea din vânzarea unui
produs, sunt estimate la 30 u.m./buc. Rata la care se actualizează fluxurile de trezorerie
este de 10%.
Presupunem că există o piaţă activă pe care utilajul poate fi tranzacţionat.
Valoarea justă ar fi de 1.020.000 u.m., iar cheltuielile determinate de ieşire ar fi de
20.000 u.m.
Amortizarea calculată pentru exerciţiul N: 1.200.000x2.000/20.000 = 120.000 u.m.
Valoarea contabilă netă: 1.200.000 – 120.000 = 1.080.000 u.m.
Valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare: 1.020.000 – 20.000 = 1.000.000 u.m.
Valoarea de utilitate = (4.500x 8 x 30)/1,1 + (4500 x 8 x 30)/1,12 + (4500 x 8 x 30)/1,13 +
(4500 x 8 x 30)/1,14 = 1.031.660 u.m.
Valoarea recuperabilă = maximum (1.000.000; 1.031.660) = 1.031.660 u.m.
Pierderea de valoare = 1.080.000 – 1.031.660 = 48.340 u.m.
Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
= Provizioane pentru deprecierea echipamentelor, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor
48.340
O pierdere de valoare a unui activ reevaluat este contabilizată prin deducere din
rezerva din reevaluare corespunzătoare activului respectiv, în măsura în care pierderea de
valoare nu depăşeşte mărimea rezervei din reevaluare relativă la acel activ.
20
După contabilizarea pierderii de valoare, cheltuielile cu amortizarea trebuie să fie
ajustate pentru exerciţiile viitoare, pentru ca valoarea contabilă revizuită a activului,
minus valoarea sa reziduală (dacă este cazul), să poată fi repartizată, în mod sistematic,
pe durata sa reziduală de utilitate.
5.3 Unităţile generatoare de trezorerie, fondul comercial şi
activele suport
Atunci când există un indiciu că un activ a putut pierde din valoare, trebuie să fie
estimată valoarea recuperabilă a activului izolat. Dacă acest lucru nu este posibil,
întreprinderea trebuie să determine valoarea recuperabilă a unităţii generatoare de
trezorerie de care aparţine activul.
Valoarea recuperabilă a unui activ izolat nu poate să fie determinată:
- dacă valoarea de utilitate a activului nu poate să fie estimată ca fiind apropiată
de valoarea sa justă diminuată cu cheltuielile de vânzare (de exemplu, când fluxurile
viitoare de trezorerie generate de utilizarea continuă a activului nu pot să fie estimate ca
neglijabile); şi
- dacă activul nu generează intrări de trezorerie, prin utilizarea sa continuă, care să
fie foarte independente de intrările de trezorerie ale altor active.
În aceste cazuri, valoarea de utilitate şi, ca atare, valoarea recuperabilă nu pot să
fie estimate decât pentru unitatea generatoare de trezorerie a activului.
Exemplul 9
O întreprindere minieră posedă o linie ferată proprie, pentru activităţile sale de
exploatare minieră. Această cale ferată nu ar putea fi vândută decât la valoarea ei
reziduală; ea nu generează intrări de trezorerie, prin utilizarea continuă, care să fie
independente de intrările de trezorerie generate de celelalte active ale minei.
Valoarea recuperabilă a liniei ferate ce aparţine întreprinderii nu poate să fie
estimată, deoarece valoarea de utilitate a acesteia nu poate să fie determinată şi este
probabil ca ea să fie diferită de valoarea reziduală. Ca atare, întreprinderea estimează
21
valoarea recuperabilă a unităţii generatoare de trezorerie de care aparţine linia ferată,
adică mina în ansamblul său.
Identificarea unităţii generatoare de trezorerie a unui activ implică prezenţa
judecăţii profesionale. Dacă valoarea recuperabilă nu poate să fie determinată pentru un
activ izolat, o întreprindere identifică cea mai mică grupare de active care, prin utilizarea
lor continuă, să genereze intrări de trezorerie foarte independente.
Pentru a identifica dacă intrările de trezorerie ale unui activ (sau ale unui grup de
active) sunt foarte independente de intrările de trezorerie ale altor active (sau grupuri de
active), o întreprindere ia în considerare diferiţi factori, inclusiv maniera în care
conducerea gestionează activităţile întreprinderii (ca de exemplu, pe linii de produse, pe
sectoare de activitate, instalare individuală, pe districte, pe regiuni sau oricare altă
structură) sau modul în care ea decide în materie de urmărire sau de ieşire a activelor şi
activităţilor întreprinderii.
Exemplul 10
Societatea X prestează servicii de curierat pentru guvern. Prin contract, guvernul
impune societăţii să presteze servicii atât pe plan extern cât şi pe plan intern. Activitatea
pe plan intern generează pierderi.
Deşi fluxurile de trezorerie generate pe plan extern pot fi identificate în mod
distinct, activitatea societăţii trebuie analizată ca un întreg, deoarece guvernul nu îi lasă
opţiunea de a renunţa la prestarea serviciilor pe plan intern.
Dacă există o piaţă activă pentru producţia care rezultă din utilizarea unui activ
sau a unui grup de active, acest activ sau acest grup de active trebuie să fie identificat ca
o unitate generatoare de trezorerie, chiar dacă, total sau parţial, producţia este folosită
intern. În acest caz, cea mai bună estimare, realizabilă de conducere, asupra preţurilor
viitoare de piaţă pentru producţia în cauză, trebuie să fie utilizată:
- pentru determinarea valorii de utilitate a acestei unităţi generatoare de trezorerie,
cu ocazia estimării intrărilor viitoare de trezorerie legate de utilizarea internă a producţiei;
şi
22
- pentru determinarea valorii de utilitate a celorlalte unităţi generatoare de
trezorerie ale întreprinderii care prezintă situaţiile financiare, cu ocazia estimării ieşirilor
viitoare de trezorerie legate de utilizarea internă a producţiei.
Exemplul 11
Societatea Alfa deţine o parcare cu 2.000 de locuri. Parcarea a fost construită în
urmă cu zece ani pentru a fi folosită de către angajaţii societăţii. În urma unui proces de
restructurare prin care a scăzut numărul angajaţilor, 1200 de locuri de parcare au fost
închiriate, pe o perioadă de 8 ani, unei alte societăţi.
La data punerii în funcţiune, parcarea reprezenta un activ destinat a fi utilizat de
către întreprindere. Ca urmare, nu ar fi adecvată determinarea valorii de utilitate a
parcării pe baza previziunilor privind valoarea de piaţă a chiriilor. Altfel spus, nu se poate
considera că parcarea generează fluxuri de trezorerie independente de fluxurile de
trezorerie generate de societatea Alfa ca întreg: unitatea generatoare de trezorerie din care
face parte parcarea este chiar societatea Alfa.
Valoarea recuperabilă a unei unităţi generatoare de trezorerie este valoarea cea
mai mare dintre valoarea justă diminuată cu cheltuielile de vânzare şi valoarea de utilitate
a unităţii generatoare de trezorerie.
Valoarea contabilă a unei unităţi generatoare de trezorerie trebuie să fie
determinată în mod coerent cu maniera în care este determinată valoarea sa recuperabilă.
Valoarea contabilă a unei unităţi generatoare de trezorerie:
- include doar valoarea contabilă a activelor care pot să fie direct atribuibile sau
afectate pe o bază raţională, coerentă şi permanentă la unitatea generatoare de trezorerie
şi care vor genera intrările viitoare de trezorerie estimate cu ocazia determinării valorii de
utilitate a unităţii generatoare de trezorerie: şi
- nu include valoarea contabilă a oricărei datorii contabilizate, exceptând situaţia
în care valoarea recuperabilă a unităţii generatoare de trezorerie nu poate să fie
determinată fără a lua în considerare această datorie.
Pentru determinarea valorii recuperabile a unei unităţi generatoare de trezorerie
poate să fie necesar să se ia în considerare unele datorii contabilizate. Acest fapt poate să
23
se producă dacă cesiunea unei unităţi generatoare de trezorerie ar impune cumpărătorului
preluarea datoriei. Într-o asemenea situaţie, valoarea justă diminuată cu cheltuielile de
vânzare pentru o unitate generatoare de trezorerie este preţul de vânzare estimat al
ansamblului activelor ce compun unitatea respectivă împreună cu datoriile, din care sunt
deduse costurile de ieşire.
Exemplul 12
Există indicii că un utilaj petrolier a pierdut din valoare. Valoarea contabilă netă:
20.000 u.m. Utilajul nu produce fluxuri de trezorerie independente de alte active, motiv
pentru care trebuie determinată unitatea generatoare de trezorerie de care aparţine. Din
această unitate generatoare de trezorerie mai fac parte un teren cu valoarea contabilă netă
de 80.000 u.m. şi o instalaţie cu valoarea contabilă de 120.000 u.m. Deoarece societatea
este obligată ca, la sfârşitul perioadei de utilizare, să îndepărteze utilajul şi să restaureze
vegetaţia, s-a constituit un provizion pentru riscuri şi cheltuieli în valoare de 4.000 u.m.
Valoarea contabilă a unităţii generatoare de trezorerie este:
20.000 + 80.000 + 120.000 – 4.000 = 216.000 u.m.
În vederea efectuării testului de depreciere, fondul comercial trebuie alocat, de la
data achiziţiei, unităţilor generatoare de trezorerie care se aşteaptă să beneficieze de
sinergia operaţiei de grupare. Fiecare unitate generatoare de trezorerie căreia i-a fost
alocat fondul comercial trebuie: (i) să reprezinte cel mai mic nivel al entităţii la care
fondul comercial este monitorizat pentru scopuri interne de management; şi (ii) să nu fie
mai mare decât un sector, aşa cum este el definit de IAS 14.
O unitate generatoare de trezorerie căreia i-a fost alocat un fond comercial trebuie
să fie testată anual, indiferent că există sau nu indicii de depreciere, prin compararea
valorii contabile (fond comercial inclus) cu valoarea sa recuperabilă.
Activele suport sunt alte active decât fondul comercial, care contribuie la
fluxurile de trezorerie viitoare, atât ale unităţii generatoare de trezorerie examinate cât şi
ale altor unităţi generatoare de trezorerie. Exemple de active suport: clădirea în care se
află sediul societăţii, echipamentele informatice sau un centru de cercetare.
24
Pentru a testa deprecierea unei unităţi generatoare de trezorerie, o întreprindere
trebuie să identifice toate activele suport legate de unitatea de trezorerie examinată. Dacă
o parte din valoarea contabilă a activului suport:
- poate fi alocată pe o baza rezonabilă şi permanentă acestei unităţi, întreprinderea
trebuie să compare valoarea contabilă a unităţii (inclusiv partea din valoarea contabilă a
activului suport alocat) cu valoarea recuperabilă a acesteia;
- nu poate fi alocată pe o baza rezonabilă şi permanentă acestei unităţi,
întreprinderea trebuie: (i) să compare valoarea contabilă (exclusiv activul suport) cu
valoarea recuperabilă şi să recunoască orice depreciere constatată; (ii) să identifice cel
mai mic grup de unităţi generatoare de trezorerie care includ unitatea analizată, grup
căruia îi poate fi alocată pe o baza rezonabilă şi permanentă o parte din valoarea contabilă
a activului suport; şi (iii) să compare valoarea contabilă a grupului de unităţi generatoare
de trezorerie (inclusiv partea din valoarea contabilă a activului suport alocat) cu valoarea
recuperabilă a acestuia şi să recunoască orice depreciere constatată.
Deprecierea constatată pentru o unitate generatoare de trezorerie trebuie să fie
alocată pentru a reduce valoarea contabilă a activelor unităţii respective în următoarea
ordine:
- mai întâi, pentru a reduce valoarea contabilă a fondului comercial alocat unităţii
generatoare de trezorerie;
- apoi, celorlalte active ale unităţii, în funcţie de ponderea fiecărui activ în total
unitate generatoare de trezorerie.
Cu ocazia repartizării unei pierderi de valoare, valoarea contabilă a unui activ nu
trebuie să fie adusă la un nivel inferior celei mai mari valori dintre:
- preţul net de vânzare (dacă poate să fie determinat);
- valoarea sa de utilitate (dacă poate să fie determinată); şi
- zero.
5.4 Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare
La fiecare închidere de exerciţiu, o întreprindere trebuie să aprecieze dacă există
un indiciu care să arate că o pierdere de valoare contabilizată pentru un activ, în cursul
25
exerciţiilor anterioare, poate nu mai există sau s-a diminuat. Dacă există un astfel de
indiciu, întreprinderea trebuie să estimeze valoarea recuperabilă a acestui activ.
Pentru a aprecia dacă există un indiciu care să arate că poate nu mai există sau s-a
diminuat o pierdere de valoare contabilizată pentru un activ, în cursul exerciţiilor
anterioare, o întreprindere trebuie să ia în considerare, cel puţin, următoarele indicii:
- în cursul exerciţiului, valoarea de piaţă a unui activ a crescut în mod
semnificativ;
- schimbări semnificative, ce au un efect favorabil asupra întreprinderii, au
survenit în cursul exerciţiului sau vor surveni într-un viitor apropiat, în mediul
tehnologic, economic sau juridic sau al pieţei în care aceasta operează sau pe piaţa în care
se vinde / se cumpără activul în cauză;
- ratele dobânzii pe piaţă sau alte rate de randament ale pieţei s-au diminuat în
cursul exerciţiilor şi este probabil ca astfel de diminuări să afecteze rata de actualizare
utilizată în calculul valorii de utilitate a activului şi să majoreze, în mod semnificativ,
valoarea recuperabilă a activului.
- schimbări importante, ce au un efect favorabil asupra întreprinderii, au survenit
în cursul exerciţiului sau sunt susceptibile să survină într-un viitor apropiat, în gradul sau
modul de utilizare a unui activ, aşa cum este el utilizat sau cum se aşteaptă să fie utilizat;
schimbările includ investiţiile angajate în cursul exerciţiului, pentru a ameliora un activ
sau a ameliora nivelul său de performanţă, dincolo de nivelul de performanţă definit
iniţial, sau un angajament de a abandona sau de a restructura activitatea de care aparţine
activul;
- indicaţii, care provin din sistemul intern de informare, arată că performanţa
economică a activului este sau va fi mai bună decât cea aşteptată.
O pierdere de valoare contabilizată pentru un activ, în cursul exerciţiilor
anterioare, trebuie să fie reluată (diminuată) dacă, şi numai dacă, a avut loc o schimbare
în estimările utilizate pentru determinarea valorii recuperabile a activului, de la ultima
contabilizare a unei pierderi de valoare. Într-un astfel de caz, valoarea contabilă a
activului trebuie să fie majorată la nivelul valorii sale recuperabile. Această creştere este
o reluare (diminuare) a pierderii de valoare.
26
În cazul unui activ izolat, valoarea sa contabila, majorată ca urmare a reluării
(diminuării) unei pierderi de valoare, nu trebuie să fie mai mare decât valoarea contabilă
care ar fi fost determinată (din care se deduc amortizările), dacă, în cursul exerciţiilor
anterioare, nici o pierdere de valoare nu ar fi fost contabilizată pentru activul respectiv.
Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare a unui activ trebuie să fie
contabilizată imediat la venituri, în contul de profit şi pierdere, exceptând situaţia în care
activul ar fi fost contabilizat la o mărime reevaluată, conform unei alte norme
internaţionale. Orice reluare (diminuare) a unei pierderi de valoare a unui activ reevaluat
trebuie să fie tratată ca o reevaluare pozitivă.
Exemplul 13
La 31.12.N-2, societatea a constatat o pierdere de 150.000 u.m. pentru un utilaj cu
valoarea contabilă de 600.000 u.m. Durata de utilitate rămasă la acea dată era de 10 ani.
La 31.12.N-2 se înregistrează pierderea de 150.000 u.m.:
Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
= Provizioane pentru deprecierea echipamentelor, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor
150.000
În urma acestei înregistrări, valoarea contabilă a utilajului devine:
600.000 – 150.000 = 450.000 u.m.
La 31.12.N, există indicii că pierderea de valoare a utilajului s-a diminuat.
Analiza situaţiei la 31.12.N:
- amortizarea aferentă exerciţiilor N-1 şi N:
2 ani x 450.000 u.m. / 10 ani = 90.000 u.m.
- valoarea contabilă netă a utilajului la 31.12.N:
450.000 – 90.000 = 360.000 u.m.
- amortizarea anuală a utilajului, dacă acesta nu ar fi fost anterior depreciat:
600.000 u.m. / 10 ani = 60.000 u.m.
- valoarea contabilă netă pe care ar fi avut-o utilajul dacă nu ar fi fost anterior
depreciat:
27
600.000 – 2x60.000 = 480.000 u.m.
Cazul 1: Presupunem că, la 31.12.N, valoarea recuperabilă a utilajului este
432.000 u.m.
Diminuarea pierderii cu 72.000 u.m. va majora valoarea contabilă a utilajului la
432.000 u.m. (egală cu valoarea recuperabilă), care este mai mică decât valoarea pe care
ar fi avut-o utilajul dacă anterior nu ar fi fost depreciat (480.000 u.m.).
Provizioane pentru deprecierea echipamentelor, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor
= Venituri din provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
72.000
Cazul 2: Presupunem că, la 31.12.N, valoarea recuperabilă a utilajului este 510.000 u.m.
Dacă societatea ar relua integral pierderea (150.000 u.m.), valoarea contabilă a utilajului ar deveni 510.000 u.m., ceea ce ar reprezenta o valoare mai mare decât cea pe care ar fi avut-o acesta dacă nu ar fi fost anterior depreciat (480.000 u.m.). Ca urmare, pierderea maximă ce poate fi reluată este 120.000 u.m.
Provizioane pentru deprecierea echipamentelor, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor
= Venituri din provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
120.000
Reluarea (diminuarea) unei pierderi de valoare pentru o unitate generatoare de
trezorerie trebuie să fie repartizată, pentru a majora valoarea contabilă a altor active ale
unităţii decât fondul comercial, la nivelul proratei valorii contabile a fiecăruia dintre
activele unităţii. Deprecierea recunoscută pentru fondul comercial nu poate fi reluată
în exerciţiile următoare.
Exemplul 15
M are trei UGT: A, B şi C. Nu există fond comercial. Valorile contabile nete la
sfârşitul exerciţiului N sunt: 500 u.m., 750 u.m. şi 1.000 u.m. De asemenea, M are o
clădire în care se află sediul societăţii cu valoare contabilă netă de 750 u.m. şi un centru
de cercetare cu valoare contabilă netă de 250 u.m.
28
Clădirea se alocă unităţilor generatoare de trezorerie în funcţie de valoarea
contabilă. Valoarea contabilă a centrului de cercetare nu poate fi alocată pe o bază
raţională unei unităţi generatoare de trezorerie.
Durata rămasă: 10 ani pentru A, 20 de ani pentru B şi C. Metoda de amortizare
lineară.
Valoarea recuperabilă: 995 u.m., pentru A, 820 u.m., pentru B, 1.355 u.m., pentru
C, şi 3.600 u.m., pentru M.
Alocarea clădirii unităţilor generatoare de trezorerie A, B şi C:
Elemente A B C TotalValoare contabilă netă 500 750 1.000 2.250Durată rămasă de utilizare 10 20 20 -Coeficient de ponderare 1 2 2 -Valoare contabilă ponderată 500 1.500 2.000 4.000Alocarea activului suport ca pondere:A: 750x500/4.000B: 750x1.500/4.000C: 750x2.000/4.000
94 281 375 750
Valoarea contabilă, activ suport inclus
594 1.031 1.375 3.000
Pentru fiecare dintre unităţile generatoare de trezorerie A, B şi C se compară
valoarea contabilă (activ suport inclus) cu valoarea recuperabilă.
Elemente A B CValoarea contabilă, activ suport inclus
594 1.031 1.375
Valoarea recuperabilă 995 820 1.355Depreciere constatată 0 211 20
Deprecierea constatată se alocă între activele unităţii generatoare de trezorerie şi
clădirea care reprezintă activ suport:
Elemente B CDepreciere alocată activului suport B: 211x281/1.031C:20x375/1.375
58 5
Depreciere alocată activelor unităţii generatoare de trezorerie
153 15
29
B: 211x750/1.031C: 20x1.000/1.375Total 211 20
Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor
= % Provizioane pentru deprecierea
unităţii generatoare de trezorerie B Provizioane pentru deprecierea
unităţii generatoare de trezorerie C Provizioane pentru deprecierea
clădirilor
231
153
15
63
Cel mai mic grup de unităţi generatoare de trezorerie căruia îi poate fi alocat centrul de cercetare este societatea M. Pentru M se efectuează un test de depreciere:
Elemente A B C Clădire Centru de cercetare
M
Valoare contabilă
500 750 1.000 750 250 3.250
Depreciere recunoscută
0 153 15 63 0 231
Valoare contabilă netă
500 597 985 687 250 3.019
Valoare recuperabilă
3.600
Depreciere 0
Pentru grupul de unităţi generatoare de trezorerie M nu se constată o depreciere.
Ca urmare, singura depreciere recunoscută este cea constatată în primul pas al testului
(211 u.m.).
30
6.Consecinţele aplicării standardului IAS 36 asupra situaţiilor
financiare
Deprecierea activelor reprezintă instrumentul privilegiat de manipulare a
conturilor deoarece estimarea pierderii de valoare a unui activ reprezintă, în mare parte, o
problemă subiectivă. Această subiectivitate se manifestă în primul rând în alegerea
activelor supuse unui test de depreciere. În conformitate cu IAS 36, este necesar să ne
interogăm asupra necesităţii unei eventuale deprecieri, în cazul în care există indicii
privind o posibilă pierdere de valoare. Imprecizia criteriilor permite destul de uşor
întreprinderii să aleagă ce activ fac sau nu obiectul testării.
O dată activele alese, se pune problema estimării valorii recuperabile. Pentru a
limita subiectivitatea inerentă oricărei evaluări, IAS 36 precizează că un activ trebuie să
fie depreciat dacă şi numai dacă valoarea sa contabilă este superioară fluxurilor obţinute
fie din continuarea exploatării activului, fie din cedarea imediată. Dacă raţionamentul
este ireproşabil din punct de vedere teoretic, aplicarea sa practică este departe de a fi
uşoară.
Principala dificultate provine din imposibilitatea de a măsura rentabilitatea
fiecărui activ al întreprinderii. Cum să evaluăm un activ, ca de exemplu un calculator,
care nu generează fluxuri de trezorerie identificabile în mod direct? IAS 36 precizează că
trebuie raţionat la nivel de unitate generatoare de trezorerie căreia îi aparţine activul.
Rămâne de identificat această unitate generatoare de trezorerie. În fapt, pot fi considerate
unităţi generatoare de trezorerie doar subdiviziunile ale căror produse fac obiectul
facturărilor către terţi. Altfel spus, este vorba, cel mai adesea, de filiale sau de
departamente specializate.
Acestea fiind spuse, cu cât unitatea generatoare de trezorerie cuprinde mai multe
echipamente, cu atât ne îndepărtăm de obiectivul iniţial de a măsura pierderea de valoare
a unui activ particular. Active noi şi altele depăşite moral pot coexista perfect în sânul
unei unităţi generatoare de trezorerie, astfel încât valoarea recuperabilă a ansamblului să
apară ca fiind superioară valorii contabile deşi unele active care compun unitatea ar
merita să fie depreciate. Deprecierea constatată depinde deci, parţial, de nivelul de
agregare a activelor în sânul unităţii generatoare de trezorerie.
31
Existenţa mai multor unităţi generatoare de trezorerie pune, de asemenea,
problema repartizării fondului comercial între acestea. Să ne imaginăm, de exemplu, că
serviciul după vânzare al unei întreprinderi a fost desemnat ca unitate generatoare de
trezorerie. Cum să determinăm ce parte din fondul comercial este datorată calităţii
serviciului după vânzare? În lipsa unui răspuns obiectiv, ne putem teme că unele
întreprinderi se vor aventura să repartizeze fondul comercial între unităţile generatoare de
trezorerie pe o bază mai mult sau mai puţin raţională.
Repartizarea activelor între unităţile generatoare de trezorerie nu rezolvă
problema activelor care sunt utilizate de mai multe unităţi generatoare de trezorerie şi
care, în consecinţă, nu pot fi afectate unei singure UGT.
În rezumat, IASB a încercat să reducă posibilităţile de manipulare a rezultatelor
prin stabilirea condiţiilor şi modalităţilor de depreciere a activelor. Din păcate, principiile
reţinute sunt prea complexe pentru a furniza răspunsuri cu adevărat operaţionale.
Este deci probabil ca majoritatea întreprinderilor să profite de libertatea acordată
de standard şi să se mulţumească, la fel ca în trecut, să deprecieze doar activele a căror
valoare de piaţă apare ca inferioară valorii contabile. Bine înţeles că nu putem fi siguri că
această abatere de la IFRS afectează calitatea informaţiei contabile. În orice caz,
amploarea acestei excepţii este limitată prin faptul că, prin câmpul său de aplicare, IAS
36 nu se aplică tuturor activelor.
7.Revizurea standardului IAS 36, consecinţă a procesului de
convergenţă între referenţialul internaţional şi cel american
În iunie 2002, IASB a înscris în programul său oficial de lucru un vast proiect
privind convergenţa mondială a standardelor contabile, fără să se definească precis
aria de acţiune şi calendarul. Totuşi, din analiza lui rezultă decizii ulterioare ale
Consiliului, conform cărora acest proiect comportă, actualmente, mai multe secţii, din
care numai unele au trebuit să intre în vigoare, pentru scadenţa europeană din 2005:
32
a) convergenţa standardelor internaţionale (IFRS) şi a referenţialului
contabil american (US GAAP): acest model comportă două faze, dintre care numai o
parte a concluziilor a intrat în vigoare pentru scadenţa europeană din 2005;
b) alte proiecte de convergenţă: concluziile acestor proiecte nu au trebuit să intre
în vigoare, decât după 2005.
Proiectul „Convergenţa IFRS şi US GAAP” – faza 1: convergenţa referenţial
internaţional – referenţial american este realizată prin două faze, fiecare dintre ele
comportând mai multe secţii.
Acest proiect constituie un avans semnificativ către convergenţa standardelor de
nivel mondial şi ar putea să faciliteze, la termen, acceptarea de către Comisia americană
de valori mobiliare (SEC) de situaţii financiare întocmite, conform standardelor IFRS, de
societăţile europene ce doresc să se coteze pe piaţa americană, fără a face apel la un
tablou de corespondenţe cu US GAAP.
Faza 1, pentru care numai o parte din concluzii au trebuit să intre în vigoare, cel
mai târziu la scadenţa europeană din 2005, acoperea următoarele trei teme:
- divergenţele care rezultă din propunerile IASB, în cadrul proiectului
„Ameliorările standardelor existente”: aceste divergenţe au fost rezolvate, de fiecare dată
când a fost posibil, în cursul deliberărilor finale ale organismului internaţional, înaintea
publicării, la 18 decembrie 2003, a standardelor revizuite definitiv, acoperite de proiectul
de ameliorări; aceste standarde revizuite au intrat în vigoare, la scadenţa europeană din
2005;
- divergenţele care rezultă din publicarea standardului american FAS 144,
referitoare la activele pe termen lung destinate a fi cedate şi la activităţile abandonate:
această secţie a proiectului de convergenţă a dat naştere la publicarea de către IASB, mai
întâi a expozeului-sondaj ED 4, apropiat de standardul american; se ştie că standardul
definitiv IFRS 5 (ce înlocuieşte standardul IAS 35) a trebuit să intre în vigoare, pentru
scadenţa europeană din 2005;
- divergenţele în materie de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli (proiect de
convergenţă între standardul IAS 37 „Provizioane, datorii eventuale şi active eventuale”
şi standardul american FAS 146 „Contabilizarea costurilor asociate ieşirii sau
33
abandonurilor de activităţi”): concluziile referitoare la această temă nu ar trebui să intre
în vigoare decât după 2005, cu excepţia opţiunii pentru o aplicare anticipată.
Faza 2, pentru care concluziile trebuie să intre în vigoare, după 2005, o aplicare
anticipată putând, totuşi, să fie autorizată în unele cazuri. Temele vizate sunt în principal
următoarele:
- stocuri (subactivitatea şi pierderile din producţie);
- politicile contabile, schimbările de estimări şi corectările de erori;
- impozitele amânate: aplicarea abordării diferenţelor temporare;
- contractele de construcţii (complemente practice, în aşteptarea definitivării
proiectului pe termen lung, referitor la luarea în cont a veniturilor);
- asocierile în participaţie: definiri şi metoda consolidării proporţionale;
- cercetare şi dezvoltare;
- situaţii financiare intermediare.
Prin cotarea întreprinderilor europene pe pieţele financiare americane, cotare
acceptată şi de semnalul pozitiv primit de referenţialul contabil internaţional pe aceste
pieţe, investitorii îşi vor găsi plasament al capitalurilor lor, cu speranţa unor performanţe
deosebite. În mod firesc, situaţiile financiare întocmite în standarde internaţionale şi
acceptate de comisia americană de valori mobiliare (SEC) au trebuit să fie trecute prin
filtrul convergenţei. Un exemplu tip în acest sens este cazul grupărilor de întreprinderi.
Prin elaborarea standardelor FAS 141 „Grupări de întreprinderi” şi FAS 142
„Fondul comercial şi alte active necorporale”, adoptate de FASB la 29 iunie 2001, se
revoluţiona această practică, ca urmare a acceptării ca singură metodă de grupare
achiziţia şi mai ales prin schimbarea regimului de depreciere a fondului comercial, prin
trecerea de la sistemul de amortizare la sistemul aplicării unui test de depreciere a cărui
consecinţă era provizionarea acestui activ necorporal, făcându-se apel la o metodă
flexibilă utilizată anual. Ca urmare, organismul internaţional de normalizare, IASB,
a fost determinat să regândească o atare problemă.
Standardul IAS 22 fusese supus mai multor perfecţionări. Înainte de trecerea la
referenţialul bazat pe IFRS, acest standard prezenta următoarele elemente de conţinut. În
cadrul lui, se acceptau două metode semnificativ diferite de contabilizare a grupărilor de
întreprinderi: punerea în comun de interese sau uniunea de interese (the uniting of
34
interests) şi metoda achiziţiei (the acquisition). În timp, s-a demonstrat de către analiştii
financiari şi de către alţi utilizatori ai situaţiilor financiare că utilizarea a două metode de
contabilizare diferite, pentru tranzacţii în mare parte similare, afectează comparabilitatea
datelor de natură financiară. Mai mult, unii specialişti au putut constata că diferenţierea
metodelor de contabilizare, pentru astfel de tranzacţii, în vederea obţinerii unui rezultat
„dorit”, poate deschide calea cosmetizării imaginii întreprinderii. În plus, IAS 22 oferea
două posibilităţi pentru aplicarea metodei achiziţiei: activele şi datoriile identificabile
puteau fi evaluate iniţial, utilizându-se fie tratamentul contabil de bază, fie un tratament
alternativ acceptat.
Prin tratamentul contabil de bază, activele şi datoriile identificabile recunoscute
erau evaluate iniţial ca sumă a valorilor juste, în limita participaţiei obţinute de
cumpărător, şi a valorilor contabile precedente achiziţiei, în limita participaţiei
minoritarilor. Prin utilizarea tratamentului contabil alternativ, activele şi datoriile
identificabile recunoscute erau evaluate iniţial la valoarea lor justă, la data achiziţiei. Este
evident că, în condiţiile în care tranzacţii similare se contabilizează prin metode
alternative, utilizarea informaţiilor va fi afectată atât prin lipsa de comparabilitate cât şi
prin cea de credibilitate.
În locul standardului IAS 22, devenit desuet, organismul internaţional elaborează
şi impune întreprinderilor europene trecute la sistemul IFRS să aplice standardul
internaţional de raportare financiară 3, croit după gândirea americană, deci trecut prin
filtrul convergenţei.
Dintre numeroasele modificări aduse în standardul nou, să reţinem în această fază
a cunoaşterii următoarele două:
(i) Metoda contabilă
În conformitate cu IFRS 3, toate grupările de întreprinderi care intră sub incidenţa
sa vor fi contabilizate folosindu-se metoda achiziţiei.
(ii) Contabilizarea ulterioară a fondului comercial
În acord cu IFRS 3, fondul comercial achiziţionat în urma unei grupări de
întreprinderi va fi evaluat, după recunoaşterea iniţială, la nivelul costului, diminuat cu
pierderile acumulate în urma deprecierii. În consecinţă, fondul comercial nu se
amortizează, ci se va verifica anual sau de câte ori există semnale că el a suportat o
35
pierdere prin depreciere. Este cunoscut că, în conformitate cu IAS 22, fondul comercial
trebuia amortizat sistematic, pe parcursul duratei sale de viaţă utile. IAS 22 prevedea, de
asemenea, prezumţia criticabilă conform căreia durată de viaţă utilă a fondului comercial
nu putea depăşi 20 de ani de la data recunoaşterii iniţiale. Din cele de mai sus rezultă că
întreprinderile dispuneau de o mare flexibilitate astfel încât îşi permiteau să amortizeze
fondul comercial pe durata care le convenea cel mai mult, fapt ce conducea spre
practicarea de fenomene de contabilitate creativă. Astfel, entităţile care aveau o situaţie
financiară ce denota o stare de sănătate, erau tentate să reţină durate de amortizare scurte,
pentru a se debarasa cât mai repede de această sursă de cheltuieli (amortizări) viitoare. În
cazul opus, entităţile cu o performanţă nesemnificativă sau chiar cu rezultate nefavorabile
preferau să aleagă, mai degrabă, durate lungi, pentru a repartiza amortizările pe o
perioadă cât mai extinsă.1 Apariţia standardului IFRS 3 şi tratamentul special pe care
acest standard îl acordă fondului comercial au făcut necesară revizuirea standardului IAS
36.
Cu toate modificările aduse, se poate constata că atât convergenţa cât şi
normalizarea, se supun adesea unui proces iterativ. În acest sens, IASB a lansat un proiect
de perfecţionare a tratamentului privind grupările de întreprinderi, pentru care s-au
aşteptat comentarii până în toamna anului 2005. De aici, pot apărea noi consecinţe asupra
standardului IAS 36.
1Exemplele privind indiciile de depreciere a unui activ sunt inspirate din Contbilitate Financiara, Vol II, Feleaga Liliana, Feleaga Nicolae
36
În loc de încheiere
Oricare ar fi sectoarele de activitate ale unei întreprinderi, universul concurenţial,
pozitia strategică sau funcţia exercitată, toate întreprinerile trebuie să comunice pentru a
fi competitive şi pentru a se face cunoscute.
Performanţa şi valoarea întreprinderi reprezintă tandemul ideal pentru un
management eficient si modern al companiilor. A masura performanţa înseamnă a aprecia
valoarea, iar a cunoaste valoarea înseamna „a traduce„ performanţa.
Diversitatea de accepţiuni ale conceptului de performantă demonstrează că acesta
este definit diferit de utilizatorii informaţiilor financiare in funcţie de interesele lor.
O informaţie de calitate este premisa unei decizii de calitate. Dar, între informaţia
contabilă, care este prin vocaţia ei constatativă, si decizie, există un pasaj obligatoriu –
analiza financiară.
Standardul Internaţional de Contabilitate 36 „Deprecierea activelor”este unul
dintre cele mai provocatoare şi dificile discursuri normative ale contabilităţii. Aplicarea
sa dă extensie principiului prudenţei şi se înscrie în concepţia de mentenanţă a activelor.
Înainte de apariţia unui standard pentru tratamentul deprecierii, aproape fiecare
standard referitor la tratamentul diverselor active avea prevederi specifice privind
cazurile de depreciere. Acest Standard („IAS 36”) doreşte să aplice şi să trateze unitar
deprecierea activelor (chiar dacă nu încă omogen, tinand cont ca mai exista active care nu
cad sub incidenţa IAS 36 ).
Ias 36 are rolul de a stabili reguli unitare privind determinarea deprecierii pentru o
mare parte din activele întreprinderii, precum şi de a suplini golurile sau neclarităţile pe
care standardele specifice diferitelor active le aveau.
IAS 36 combină cerinţele pentru identificarea, evaluarea, recunoaşterea şi
reluarea unei pierderi din depreciere într-un singur Standard, pentru a se asigura de
consegvenţa acestor cerinţe, şi, de asemenea, detaliază cerinţele şi recomandările
existente in Standardele Internaţionale de Contabilitate, pentru a obţine o sigurantă
37
rezonabilă că întreprinderile au identificat, recunoscut si evaluat într-un mod similar
pierderile din depreciere.
Fară a fi lipsită de limite si critici, lucrarea de fată imi ofera posibilitatea de a
spune: „coboraţi in adancurile conţinutului IAS 36 ”Deprecierea activelor”, iar daca nu
simţiţi un junghi intelectual şi necesitatea de a rupe cercul comun al regulilor demult
învăţate, pentru a fi constructivi, atunci nu vă ramâne decât sansa de a repeta fara răgaz
ceea ce aţi început”.
38
BIBLIOGRAFIE
Decock Good C.,Dosne F.
Comptabilité internationale: les IAS/IFRS en Pratique, Economica, 2005.
Droms W. G. Finance and Accounting for Nonfinancial Managers, Fourth Edition, Addison-Wesley 1998
Feleagă L.Feleagă N.
Contabilitate financiară: o abordare europeană şi internaţională, vol. 1 şi 2, Editura Infomega, 2005
Malciu L. Feleagă N.
Reformă după reformă: Contabilitatea din România în faţa unei noi provocări, Editura Economică, 2004
Touron P., Tondeur H.
Comptabilité en IFRS, Editions d'Organisation, 2004.
Tully R.T. IAS 36 Impairment of Assets, Accountancy Tuition Centre Limited.* * * Conceptual Framework for Financial Accounting and Reporting:
Elements of Financial Statements and Their Measurement, FASB. Discussion Memorandum, Stamford, 1976
* * * IFRS 2005. Divergences France/IFRS, Pricewaterhouse Coopers, ediţia a 2-a, Editions Francis Lefebvre, 2004
* * * International Accounting Standards 2004, International Accounting Standards Board.
* * * Price Waterhouse Coopers, Understanding IAS, 2000.* * * www.iasplus.com
39