Despre iubire. Sensuri, temeiuri ontologice, mituri, intrupari in arta
“Iubirea este arhitectul universului” Hesiod
F. Hayez – Romeo si JulietaFebruarie 2011
CAMELIACAMELIA GAVRIL GAVRILĂĂ
Preliminarii • Sentiment de nedefinit, specific omenescului, dreptul divin la pasiune al omului, privilegiu care il unicizeaza intre creatiile dumnezeirii, o tentativa de inaltare spre ceruri interzise, motiv al pierderii varstei adamice • Trairea erosului inseamna pasiune, aspiratie, dar si nostalgie, dezamagire, suferinta • Forme multiple, derutante si contradictorii – iubirea aproapelui, iubirea de sine, iubirea materna si iubirea pasionala, iubire domestica sau iubirea imposibila, emotie de adolescenta, iubire matura si rascolitoare, iubire ca forma si cale de cunoastere, traire esentializata a senectutii • Tema fundamentala in arta, subiect al interogatiilor metafizice, sursa de eseu filosofic sau explorare a fiorului mistic in literatura religioasa Tema preferata a literaturii de la Cântarea Cântărilor si Epopeea lui Ghilgames, pana la capodoperele secolului XX sau XXI. Nastere si moarte ( eros si thanatos) , fericire si durere, clipa si eternitate, putere si cadere – toate se explica prin iubire.
• Mitul androginului explica sub formă legendar- simbolică această eternă căutare a iubirii, a celuilalt • “ cea mai inalta culme a fericirii care se poate transforma in in cel mai cumplit vartej al nefericirii” ( Platon, Banchetul )
• Androginul – “figurare antropomorfica a oului cosmic pe care il intalnim in zorii oricarei cosmogonii, ca si la incheierea oricarei eschatologii, caci in punctele alfa si omega ale lumii si ale fiintei manifestate se situeaza plenitudinea unitatii fundamentale, unde contrariile se confunda”( Dictionarul de simboluri)
• In mitologia greaca – ființă fabuloasă, jumatate barbat, jumatate femeie, scindata de Zeus ca pedeapsa pentru puterea miraculosa si trufia nemasurata. Jumatatile vor tânji dupa refacerea intregului, iar dorul lor de contopire le facea vulnerabile, ajungand la pieire. Zeus se teme ca neamul omenesc se va stinge si le va da posibilitatea sa se caute si sa refaca, unele dintre ele, unitatea originara pierduta.”Eros, explica Platon in Banchetul, este cel ce impreuneaza franturile vechii naturi, el isi da osteneala sa faca din doua fiinte una singura, el incearca sa vindece nefericirea fiintei umane” • La nivel simbolic – androginitatea reprezinta o caracteristica a perfectiunii spirituale, un semn al totalitatii. Viata se constituie astfel dintr-o chinuitoare căutare erotica a jumatatii pierdute, dragostea devenind un act de reparatie ontologica.
Termeni,definiri, concepte
Eros
Cuvîntul semnifică în general iubirea pasională. În dicționare și enciclopedii îl găsim tradus ca pasiune, amor, dorință puternică, intensă. Este asociat de multe ori cu dorința sexuală, cu iubirea egoistă care transformă pe cel iubit în obiect Poate fi asociat de asemenea sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei.
- intensitate foarte mare a trăirii, forța erosului a făcut ca vechii greci să-l așeze, personificat, printre zei, sau să-l considere chiar un principiu ordonator care a participat la geneza universului și care participă la viața oamenilor și a zeilor.Eros este un zeu, după Hesiod, însă nu numai cel mai frumos dintre zeii nemuritori, ci și acela care a apărut din Haos, odată cu Gea, Olimpul și Tartarul, cel care stăpînește asupra minții și trupului și sfătuiește cu înțelepciune pe oameni și pe zei ( ipostaza diferita de zeul Eros al iubirii). Acesta din urmă era fiul lui Zeus și al Afroditei, frate cu Anteros. Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât și în rândul muritorilor. Însăși Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător
- două semnificații diferite, ambele la fel de puternice pentru a fi personificate în zei: prima reprezintă iubirea ca element primordial, anterior apariției lumii, iar cea de-a doua reprezintă iubirea in dimensiune erotică, chinuitoare.
Eros încordându-şi arcul
Philia Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecțiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un sentiment bazat pe intimitatea lăuntrică a celor ce se iubesc. Este o legătură puternică, o iubire liniştită, netulburată de pasiunea lui eros și plină de virtuți. Ea înseamnă loialitate față de prieteni, virtute, egalitate și bucuria de a face ceva împreună. - Aristotel dedică o carte întreagă prieteniei (φιλία) în Etica Nicomahică. El o definește ca acea relație între oamenii care se știu că au bune intenții și își doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ți se ceară, și să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut, mai spune Aristotel în Retorica.Prietenia perfectă este aceea între oamenii buni și virtuoși, care doresc binele celuilalt prin natura lor, ca oameni buni. Astfel ei sunt folositori unul altuia și plăcuți, pentru că sunt asemenea. Prietenia perfectă este doar între cei egali în virtuți și în bunătate, adică între cei mai buni și cei mai virtuoși. Trăsăturile principale ale prieteniei (φιλία) sunt următoarele:1. spontaneitatea originii, fundamentată pe un contact personal;2. vibrația față de omul însuși, nu doar aprecierea calităților lui;3. aspectul cald, cordial;4. intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică
Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă un conținut spiritual. El va semnifica iubirea creștină, bazată pe un sentiment și o comuniune personale.
Agape
Spre deosebire de pasiunea lui ἔρως, de tandrețea lui φιλία, agape (ἀγάπη) este acea dragoste rațională, care ține în primul rînd de caracteristicile celui iubit. Ea nu este nici pasională, nici tandră și nu provine din înclinații directe către cineva, ci din convingeri.
Ἀγαπάω - Sinonime posibile – a admira, a slavi, a se bucura de...
Spre deosebire de celelalte feluri de iubire, agape înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit motiv, este alegere, este preferința pentru un lucru sau altul în virtutea unor caracte--ristici ale acelui lucru Termenul este folosit de asemenea pentru a desemna iubirea în sens general; grecii își mărturisesc iubirea folosind acest termen.
Agape - frescă paleocreştină
În Sfînta Scriptură, ἀγάπη, impregnat de viață spirituală, devine dragostea vibrantă, universală, dragostea libertății spirituale superioare. Ea se manifestă atît față de Dumnezeu cît și față de semenii noștri, inclusiv față de dușmani, spre deosebire de φιλία care se folosește doar față de cei apropiați și care nu poate fi folosită în cazul iubirii vrăjmașului.
De asemenea, ἀγάπη este și un atribut divin, care se împărtășește celor ce cred în Hristos, revărsîndu-se, prin Duhul Sfînt, în inimi. Ea devine, prin conlucrarea credinciosului, și una din cele trei virtuți cardinale, alături de credință și de nădejde.
Este de altfel cea mai mare dintre virtuți, pentru că fără ea, orice faptă, oricît de măreață, nu înseamnă nimic. Ea este condiție a actului mîntuirii, căci este sursa și motorul faptelor bune.
Ἀγάπη este și iubirea Lui Dumnezeu pentru om, datorită căreia pe Însuși Fiul Său L-a dat (morții), pentru ca să ne mîntuiască (Ioan 3, 16—17). Același cuvînt este folosit de sfîntul Ioan evanghelistul cînd spune că „Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4, 8-16). „Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește, este născut din Dumnezeu. Cel ce nu iubește, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 7—8). Această expresie a intrat și în cultul liturgic și o auzim rostindu-se de către preot în mijlocul liturghiei: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gînd să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh...”.
Ea înseamnă abandon și negare de sine în favoarea și de dragul celui iubit, este o dragoste sacrificială, care în lume apare doar ca elan, ca o adiere venită din afară, și nu ca factor determinant de viață. De aceea ea nu se manifestă prin trăsături omenești și contingente, ci dumnezeiești și absolute.
Iubirea a determinat modul de viață personală și colectivă a creștinilor. Expresia cea mai înaltă a iubirii creștine sunt mesele comune, numite „agape” care aveau loc înainte sau în legătură cu liturghia, dar separate de aceasta, care culminează cu un consum mistic, chiar tainic, al Preacuratului Trup și al Preacinstitului Sînge.
Ipostaze si sensuri ale iubirii
Iubirea – pasiune - fascinatie nelamurita la care sunt supuse rațiunea si simțurile, tema fertila in literatura,mai ales in cea romantica, este iubirea care rupe barierele de natura sociala (Romeo si Julieta, Manon Lescaut de Abatele Prevost), familiala(Ana Karenina de Lev Tolstoi), morala (Rosu si negru de Stendhal), incalcarea regulilor comunitatii, exaltare continua, dezechilibru launtric.
• insotita de nebunie, de suferinta, de tentatia mortii( Tristan si Isolda, “mitul tristanesc al iubirii”, mit medieval despre dragostea neimpiedicata nici de moarte), • Antigona lui Sofocle, Cidul de Corneille, Andromaca de Racine,epoci diferite, iubiri nefericite, infruntarea pasiunii cu datoria , a sentimentului cu ratiunea, in ecuatii clasice in care dramaticul este dat de un destin implacabil sau de o forta umana nestavilita .• Romanticii investesc iubirea cu putere cathartica, purificatoare, creatoare sau o asociaza cu damnarea spiritelor demonice , arse de patima cunoasterii si a iubirii absolute ( Goethe,Byron, Shelley, V. Hugo, Lermontov, Eminescu)
Iubirea platonica – face din femeie o icoana, o expresie spiritualizata, un ideal de neatins. Platon leaga iubirea de frumusete si intelect, cale de ridicarea deasupra experientei comune, a carnalitatii, fericire ideatica, abstracta, metafizica.
• femeia este zeita, perfectiune, mama• misticii arabi radicalizeaza aceasta viziune, vorbind de mantuirea prin iubire (“ cel ce iubeste, cel ce se înfrânează de la toate lucrurile oprite, cel ce pastreaza taina iubirii sale si taina il rapune, acela moare ca un martir” Coran )
Agape sau iubirea crestina a aproapelui
• ideea datoriei, a sacrificiului, a tolerantei, depasirea egoismului erotic, relatia cu celalalt “Incepe prin a iubi !”, “ Te cautam in afara mea si nu te gaseam, pentru ca tu erai inlauntrul meu”(Sfantul Augustin).
Iubirea curteneasca ( Jose Ortega Y Gasset )
• forma extrema de erotism spiritualist, cultivata in faimoasele “curti ale iubirii” ,in secolul al XII –lea. Esentiala este distanta, o iubire vizuala ce implica nostalgie, dor, adoratie oarecum cerebrala
• trubadurii slavesc iubirea departata, nefericita, se lamenteaza, principiile lor sunt taina, rabdarea, masura.
• “nu e compatibila cu nicio realizare senzuala, lipsita de materie, forma iubirii fara inertia carnii. In ultima instanta, iubirea pura e iubirea care nu se realizeaza, constand exclusiv in tensiune, zel, nazuinta”(Ortega Y Gasset)
Mituri, traditii, ritualuriDragobetele
Tradiții
Fiu al Babei Dochia, 'Dragobetele' era sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de bunatatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.
Hora de Dragobete
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala :
“Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credinţele populare cu referire la
Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie
ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari
să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în
faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul
României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit
zburătorit, urmărite fiind de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul
era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul
acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult,
Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai
pregătesc pentru toamnă.
Pentru vârstnici, ziua Dragobetelui este ziua în care trebuiau să aibă grijă de
toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se
sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot
anul (un cult al naturii, al fertilității).
Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită
“zăpada zânelor”, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului
pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
Etimologie• nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”, (incert, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare). Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”. - Etnograful Marcel Lutic a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete. Această explicație este data și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”( Rodica Zafiu de la România literară)
Dragobete, fiul Babei Dochia, împreună cu soția sa
Reprezentări
• identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.
• Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români, a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.
• „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(...)
Sfantul Valentin (Valentine’s Day) – legenda si istorie
Originile Zilei Îndrăgostiţilor sunt ambigue. Anumite scrieri amintescde Sfântul Valentin ca fiind la origine o sărbătoare catolică, care înaintea Evului Mediu nu era sinonimă cu sărbătoarea îndrăgostiţilor. În calendarul Atenei antice, perioada cuprinsă între jumătatea lui ianuarie şi jumătatea lui februarie era destinată celebrării dragostei şia fertilităţii, fiind rezervată uniunii sacre dintre Hera (zeiţa fecundităţiişi a mariajului) şi Zeus (stapanul zeilor). În Roma antică, pe 15 februarieavea loc Lupercalia, sau ziua fertilităţii, sărbătoare care era dedicată lui Lupercus, zeu al turmelor şi al păstorilor şi Junonei, protectoarea femeilor.
Cel puţin trei sfinţi, purtând numele Valentin, au fost martirizaţi, data comemorării lor fiind fixată în jurul anului 498, pe 14 februarie. Unul dintre ei a trăit în timpul Împăratului roman Claudiu al II-lea, în sec. III ( 269 -270 ).
În acea epocă, Roma era angajată în campanii militare sângeroase, iar împăratul, numit şi Claudiu cel Crud, le interzicea soldaţilor lui să se căsătorească, considerând că bărbaţii nu mai voiau să plece la luptă din cauza ataşamentului pentru soţiile lor. În ciuda ordinelor Împăratului, preotul Valentin a continuat să celebreze căsătorii, în secret, motiv pentru care a fost decapitat.
Asocierea dintre dragoste şi Sfântul Valentin a fost considerată de un mare număr ca istorici ca o legendă care viza descurajarea sărbătoririi Lupercaliilor de către tinerii îndrăgostiţi romani, considerată o sărbătoare păgână. Sfăntul Valentin a fost îndelung celebrat nu ca sărbătoare a îndrăgostiţilor, ci a celor singuri. În această zi, tinerele necăsătorile se ascundeau în împrejurimile satelor lor, cu speranţa de a-şi găsi perechea. Cuplurile care se formau trebuiau să se căsătorească în acelaşi an.
Abia în epoca medievală, spre secolul al XVI-lea, ziua de Sfântul Valentin capătă o conotaţie erotica în Franţa şi în Anglia. În această zi îndrăgostiţii schimbau bilete (ilustrate cu simboluri cum ar fi Cupidon sau inimioare) şi îşi spuneau Valentini.
În zilele noastre, Sfântul Valentin este sărbătoarea îndrăgostiţilor în majoritatea statelor Occidentale. Însă ziua a fost preluată şi de ţări asiatice precum Japonia sau Coreea, unde îndrăgostiţii îşi dăruiesc pe 14 februarie bomboane, ciocolată şi flori. În Taiwan este sărbătorită atât ziua de 14 februarie, cât şi cea de 7 iulie, pe baza unei tradiţii chineze. Aici, bărbaţii obişnuiesc să le dăruiască femeilor buchete de flori scumpe, cu diferite semnificaţii: un trandafir roşu înseamnă "unica iubire", unsprezece trandafiri semnifică "favorită", 99 de transafiri este un jurământ pentru "totdeauna", iar un buchet de 108 trandafiri se traduce prin "Căsătoreşte-te cu mine!".
Există însă şi ţări care au rămas fidele sărbătorilor autohtone( Brazilia ziua iubirii este 12 iunie, iar în Columbia o sărbătoare similară este celebrată în a treia vineri şi sâmbătă a lunii septembrie).
Deşi românii au preluat Ziua Îndrăgostiţilor şi o sărbătoresc pe 14 februarie, unii îşi amintesc şi celebrează şi Dragobetele, pe 24 februarie, sarbatoare traditionala, cu radacini in mituri si ritualuri arhaice.
Iubirea si arta
• literatură• pictură
Nu mă înţelegi Mihai Eminescu
În ochii mei acuma nimic nu are preţCa taina ce ascunde a tale frumuseţi;Căci pentru care altă minune decât tineMi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,
Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,Azi când a mea iubire e-atâta de curatăCa farmecul de care tu eşti împresurată,Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltăLumina de-ntunerec şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfântCum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,Când e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...Azi vad din a ta vorba ca nu ma intelegi
Tema iubirii în viziune romantică
- nostalgie
- devoțiune
- mister feminin
- antiteze romantice, semn al naturilor umane ireconciliabile
Scrisoarea V
Fragmente
Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea
De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii...
(…)Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin aleeŞi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:
Nu iuta că doamna are minte scurtă, haine lungi.Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,
Care-n tine se petrece...Ia întreab-o, bunăoară,
Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila -De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila!
-contrastele iubirii
-trădarea feminină
-însingurarea poetului
-explorarea traseelor mitice
Nichita StănescuPoveste sentimentala
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,iar cotul mi-infigeam în pământ,numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atâtrepetau, într-un vârtej aproape văzut,structura materiei, de la-nceput.
Ipostaze ale discursului modern
-iubirea dizolvă spațiul şi timpul
-pulverizarea materiei
-forta creatoare a erosului, cuvântul de dragoste devine logos cu valențe demiurgice
Cantec fara raspunsDe ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vieîn jurul pieptului, în jurul tâmplelor,mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşăca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresmecu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii meleo herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,vârtej de-anotimpuri colorând un cer(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
Mircea CărtărescuCiocnirea
într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelorîşi prinseseră păianjenii pânza.
pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropiimetru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.
În lumea postmodernă a poeziei...
-poezia ca poveste, ca succesiune narativă
-instalarea cotidianului, a prozaicului în spațiul liric
-Discurs poetic atipic, nonformal, limbaj comun înzestrat cu o forță magică de transfigurare
trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe apestatuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doise ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodatăcasa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de varapăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomotiar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai multpână ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inimamâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.
arzând cu troznete, că daţi cu benzinăarzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitorpână cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baieşi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.
De la poezie la pictură
Mituri, zeități, ipostaze ale feminității
Dragostea – prag ontologic esențial
Alessandro Botticelli – Nasterea lui Venus
Michelangelo – Izgonirea din Rai
Titzian – Adam si Eva
Francis Picabia – Adam si Eva
Rembrandt – Sfanta Familie
Rafael – Sfanta Familie
Francisco Goya – Sfanta Familie
Bartolome Esteban Murillo – Sfanta Familie
Diego Velasquez – Venus la oglinda
Tizian – Venus si Adonis
Rogelio de Egusquiza – Tristan si Isolda
John William – Tristan si Isolda
Poussin – Cupidon si Venus dormind
Edgar Degas – Balerina
Giorgio de Chirico – Hector si Andromaca
Picasso – Indragostiti
Salvador Dali – Triumful dragostei
Salvador Dali – Halucinatii
Teme de reflectie „Ce este dragostea ? Nevoia de a iesi din tine insuti” .Charles Baudelaire
Iubirea este aripa daruita de dumnezeu sufletului ca sa urce pana la el. Michelangelo
Iubirea-i fum ce din suspine creste .W. Shakespeare
Iubirea misca soarele si celelalte stele.Dante
Iubirea este o forma de comuniune si de intimitate.E. Cioran
Iubirea este cea mai limpede oglinda in care il vezi pe Dumnezeu. Eugen Ovidiu Chirovici