CUPRINS

CAPITOLUL I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL 2

I. DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL2

2. NORMELE DE DREPT CIVIL 3

CAPITOLUL II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL 9

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 9

2. PĂRTILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 9

2. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 20

3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE 26

CAPITOLUL III. ACTUL JURIDIC CIVIL 31

1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE 31

2. CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL 38

3. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL 46

4. MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL 48

5. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL 51

CAPITOLUL IV. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL 60

1. DEFINIŢIE 60

2. CLASIFICAREA NULITĂŢILOR ACTULUI JURIDIC CIVIL 60

3. CAUZELE DE NULITATE 61

4. REGIMUL JURIDIC AL NULITAŢII 62

5. EFECTELE NULITĂŢII 63

6. ALTE SANCŢIUNI SAU CAUZE DE INEFICACITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL 64

CAPITOLUL V . PRESCRIPŁIA EXTINCTIVĂ 66

1.CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ 66

2. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 68

3. TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ 73

4. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 75

2. SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE 78

3. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE…………………… 80

4. REPUNEREA IN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVA…… 82

5. ÎMPLINIREA (CALCULUL) PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE…………. 83

Capitolul I. CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

I. DEFINIŢIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

1. Definiţia dreptului civil

Dreptul civil, ca ramură de drept, este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

2. Rolul dreptului civil

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.

Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc constă în poziţia sau funcţia dreptului civil de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.

Potrivit art. 2 din Noul Cod Civil, aprobat prin Legea nr. 287/2009, cu modificările şi completările ulterioare, codul civil este alcătuit dintr- un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. Rolul său pare să se fi extins prin consacrarea teoriei moniste, potrivit căreia codul civil se va aplica şi relaţiilor dintre profesionişti, precum şi între aceştia şi celelalte subiecte de drept (art. 3 NCC).

3. Principiile dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum şi reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept respective.

Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil.

Vom include în această categorie: principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.

Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, având deci o vocaţie mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul libertăţii contractuale (art. 1169 NCC), principiul consensualismului (art. 1174 NCC), care priveşte forma actului juridic civil; principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proprietăţii, principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale, răspunderea civilă etc.) etc.

2. NORMELE DE DREPT CIVIL

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile. Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă) de drept civil.

În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării. În

aplicarea lor practică va trebui ţinut de forţa juridică a fiecărui izvor în parte având în vedere că norme care interesează dreptul civil pot să se găsească în Constituţia României, în reglementarea primară: NCC (fără ca acesta să aibă o forţă juridică specială, reglementările sale ţinând de domeniul legii organice sau al legii ordinare), Legea organică, Legea ordinară, Ordonanţele de Guvern simple şi de urgenţă, sau chiar în reglementarea secundară ( Hotărârile de Guvern)

Trebuie avut în vedere aici caracterul special al unor norme juridice, care ocupă un loc prioritar sub Constituţie în piramida forţei juridice, potrivit dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din NCC:

“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului

(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.”

“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene

În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.”

Potrivit art. 1 din NCC sunt izvoare ale dreptului civil: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare (analogia legii), iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului (analogia dreptului), ordinea de enumerare a textului fiind obligatoriu de respectat.

Aşadar, pe lângă izvorul tipic, actele normative, uzanţele (prin uzanţe se înţelege obiceiul, cutuma, şi uzurile profesionale) pot fi izvor de drept de sine stătător în materiile nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea prevede

generic această posibilitate. De asemenea normele de conduită impuse de uzanţe pot fi izvor şi prin trimiterea pe care o face legea (evident chiar şi în materiile reglementate).

Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor.Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.

Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.

Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convieţuire socială în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea.

În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de judecată are atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, caracterul de izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstituţional. De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei poate să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din

actul administrativ anulat nu se va mai aplica. În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor.

Trebuie adăugat însă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul civil român.

Această jurisprudenţă dezvoltă şi interpretează adesea creator reglementările pe care le aplică, căpătând un rol foarte important în aplicarea dreptului în plan intern.

2. Clasificarea normelor de drept civil

a) După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.

Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.

La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive. Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită.

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.

Din definiţia de mai sus rezultă că normele imperative se împart, la rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive. Normele imperative onerative prevăd expres

obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită. Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor.

b) În funcţie de finalitatea textului legal, se distinge între normele juridice civile de ordine publică şi normele juridice civile de ordine privată. Norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând (şi) un interes general, public.

Corelând această clasificare a normelor juridice civile cu cea anterioară, vom observa că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative sunt şi norme de ordine publică; de asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive. În alte cuvinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părţile nu pot deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însă, ulterior acestui moment, în anumite condiţii, legea permite derogarea (de exemplu, partea interesată renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică, atunci când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juridic.

c) În funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant; norma generală nu derogă de la norma specială – generalia specialibus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală, cu condiţia ca norma generală să nu o abroge expres şi direct.

Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.

Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme speciale, afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.

Trebuie reţinut de asemenea aspectul că norma specială poate deroga de la norma generală numai în măsura în care are o forţă juridică cel putin egală cu aceasta.

3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte:

-o anumită durată;

-pe un anumit teritoriu;

-cu privire la anumite persoane.

Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică. În consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

a) Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, fie la o dată ulterioară, menţionată în cuprinsul legii. Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei, care poate să fie expresă (directă sau indirectă) ori implicită.

În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:

- principiul neretroactivităţii legii civile noi;

- principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.

De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.

Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective. Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al (ne)retroactivităţii.

Dintre diversele teorii susţinute, o vom reţine pe aceea care, în prealabil, deosebeşte, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.

Aparţin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse înainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă nu se aplică în privinţa acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare (fără a putea fi considerată retroactivă), atât situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie şi anume ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă. Ultraactivitatea legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.

Noul Cod Civil consacra mai multe cazuri de ultractivitate. Spre exemplu, art. 6 alin. 2 dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice

decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Aşadar, şi efectele viitoare ale acestor situaţii trecute vor rămâne, în principiu, guvernate de legea veche.

Sau, potrivit art. 6 alin. 4, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Se observă că unele situaţii în curs, cum sunt termenele, vor primi aplicarea legii vechi chiar dacă vor curge, în parte, sub imperiul legii noi.

b) Aplicarea legii civile în spaţiu. Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspect internaţional.

Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, iar reglementările civile care provin de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ- teritoriale.

Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate şi se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat.

c) Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile pot fi împărţite în trei categorii:

- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice;

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice;

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice.

CAPITOLUL II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere:

- este un raport social;

- este un raport voliţional (acest raport trebuie înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil pentru că acest lucru s-a voit de legiuitor atunci când a fost adoptată norma juridică civilă);

- părţile au poziţia de egalitate juridică (conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă).

Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.

Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

2. PĂRTILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Categoriile subiectelor de drept civil

Există două categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice; persoanele juridice (numite uneori şi persoane morale).

Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi obligaţii civile.

Prin persoană juridică se desemnează entitatea care, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.

Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele cerinţe, cumulativ (art. 187 NCC):

- să aibă o organizare proprie;

- să aibă un patrimoniu distinct;

- să aibă un scop determinat

Persoana fizică

Sediul materiei în ceea ce priveşte persoana fizică se regăseşte în dispoziţiile Noului Cod Civil. În funcţie de diferite criterii deosebim între mai multe categorii de persoane juridice: minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani, majorii (persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani şi, de asemenea, persoana care se căsătoreşte, în condiţiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani); persoanele fizice cu cetăţenie română, persoanele fizice cu cetăţenie străină, persoanele fără cetăţenie (apatrizii); persoane fizice cu domiciliul în România, persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.

În ceea ce priveşte identificarea persoanei fizice, aceasta se realizează prin intermediul unor atribute specifice de identificare a acesteia: numele, domiciliul şi starea civilă.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este o parte a capacităţii juridice.

Capacitatea juridică sau personalitatea juridică reprezintă aptitudinea de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a deveni titular de drepturi şi de obligaţii.

Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii juridice, de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile, precum şi aptitudinea de a dobândi şi a exercita drepturi subiective civile şi a de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este formată din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi din capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, de regulă, la data naşterii persoanei fizice.

De la această regulă există o singură excepţie, potrivit cu care drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă acesta se va naşte viu. Pentru ca această excepţie să producă efecte juridice este necesar să fie vorba despre drepturile copilului, şi nu de obligaţii civile pentru acesta, iar acesta să se nască viu, nu şi neapărat viabil (este suficient ca respectivul copil să fi respirat măcar o dată).

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea persoanei, data morţii fiind şi data încetării capacităţii de folosinţă. Moartea persoanei fizice poate fi una constatată fizic (prin examinarea cadavrului în mod direct) sau declarată pe cale judecătorească în cazul dispariţiei anterioare a persoanei fizice respective.

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a dobândi şi de a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii cvile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele existenţei capacităţii civile de exerciţiu sunt existenţa capacităţii civile de folosinţă şi existenţa discernământului.

Din perspectiva capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, se deosebesc trei situaţii:

- lipsa capacităţii civile de exerciţiu;

- capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;

- capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

Sunt persoane lipsite de capacitate civilă de exerciţiu: minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane nu au posibilitatea, de regulă, de a participa singure, personal, la încheierea de acte juridice civile, ci numai prin reprezentare legală. Actele juridice patrimoniale ce pot fi încheiate de către cei lipsiţi de capacitate civilă de exerciţiu, fără participarea reprezentantului legal, sunt actele juridice de conservare (întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci, somaţia etc) şi actele juridice mărunte (cumpărarea de dulciuri, de rechizite şcolare, încheierea de contracte de transport cu întreprinderile de transport în comun).

Starea juridică a lipsei capacităţii civile de exerciţiu încetează pentru minor, fie odată cu împlinirea de către acesta a vârstei de 14 ani, fie prin moarte, iar pentru cei puşi sub interdicţie judecătorească, fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte.

Capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani de a dobândi şi de a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile, prin încheierea, personal a anumitor acte juridice civile.

Astfel, minorul cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă poate încheia singur, fără reprezentant legal: actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani; depozitul special la C.E.C.; acte juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru cel lipsit de capacitate civilă de exerciţiu etc.

În ceea ce priveşte actele juridice de administrare, cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă le poate încheia personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.

Cât priveşte actele juridice de dispoziţie, acestea, pentru a putea fi încheiate personal de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă, au nevoie atât de încuviinţarea ocrotitorului legal, cât şi de cea a autorităţii tutelare.

Capacitatea civilă restrânsă de exerciţiu încetează: la împlinirea vârstei de 18 ani; dacă persoana fizică se căsătoreşte, în condiţiile legii, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani; dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească, devenind lipsit de

capacitate de exerciţiu; odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică prin moarte.

Capacitatea civilă de exerciţiu deplină este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a încheia, personal şi singură, toate actele juridice prin care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile ori îşi asumă sau execută obligaţii civile, cu excepţia actelor juridice oprite de lege prin instituirea unor incapacităţi speciale de folosinţă.

Capacitatea civilă deplină de exerciţiu se dobândeşte: prin împlinrea vârstei de 18 ani; dacă persoana fizică se căsătoreşte, în condiţiile legii, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani; prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti (instituită înainte de împlinirea vârstei de 18 ani) ulterior împlinirii vârstei de 18 ani.

Capacitatea civilă de exerciţiu încetează: odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică prin moarte; prin punerea sub interdicţie judecătorească; prin desfiinţarea (anularea) căsătoriei înainte ca persoana fizică în cauză să fi împlinit 18 ani.

Persoana juridică este entitatea, care îndeplinind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii.

Sediul principal al materiei îl constituie, Noul Cod Civil.

În rândul persoanelor juridice sunt incluse: statul, unităţile admistrativ-teritoriale (comuna, oraşul, judeţul, secoarele municipiului Bucureşti), organele autorităţii legislative (Parlamentul, Consiliul legislativ), Preşedinţia României, organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, Ministerul Public), Curtea Constituţională, organele executive (Guvernul României, Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informaţii), partidele politice, societăţile comerciale, asociaţiile şi fundaţiile, sindicatele profesionale, cultele religioase etc.

Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:

- o organizare proprie;

- un patrimoniu propriu;

- un scop propriu.

Aceste elemente sunt legale, generale, exclusive şi trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru înfiinţarea valabilă a oricărei persoane juridice.

Identificarea persoanei juridice se realizează prin anumite atribute de identificare specifice acesteia: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar, contul fiscal, capitalul social, firma, emblema, marca, telefon, fax, telex etc.

În ceea ce priveşte înfiinţarea persoanei juridice, aceasta poate avea loc prin diferite moduri prevăzute de lege: prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a verifica legalitatea înfiinţării; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu autorizarea prealabilă a organului competent a aprecia oportunitatea înfiinţării; prin alte moduri reglementate de lege.

Capacitatea civilă a persoanei juridice desemnează aptitudinea acesteia de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă), precum şi aptitudinea de a dobândi şi de a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile, prin intermediul organelor sale de conducere (capacitatea de exerciţiu).

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei juridice este acea componenă a capacităţii civile ce constă în aptitudinea acesteia de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile, indiferent de izvorul acestora.

Capacitatea civilă deplină de folosinţă a persoanei juridice începe de la data înregistrării acesteia, pentru persoanele juridice supuse înregistrării, şi de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau, după caz, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data altei cerinţe prevăzute de lege, pentru persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării.

Capacitatea civlă deplină de folosinţă a persoanei juridice încetează odată încetarea persoanei juridice însăşi, prin unul din modurile prevăzute de lege.

În cazul în care nu sunt respectate regulile privitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, sancţiunea ce intervine este nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei juridice este acea componentă a capacităţii civile ce constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi de a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile, prin intermediul oraganelor sale de conducere.

În temeiul conţinutului capacităţii civile de exerciţiu a persoanei juridice:

- persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere;

- actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterii ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi;

- faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor;

- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de terţi, cât şi faţă de persoana juridică.

În ceea ce priveşte începtul capacităţii civile de exerciţiu a persoanei juridice, acesta are loc odată cu momentul înfiinţării acesteia, dar pentru o exercitare efectivă a acestei capacităţi este nevoie şi de desemnarea persoanelor fizice investite cu atribuţii de conducere.

Încetarea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei juridice intervine odată cu pierderea capacităţii de folosinţă a acesteia, adică odată cu încetarea persoanei juridice însăşi.

Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică ce cuprinde, cel puţin două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a lor.

Formele reorganizării persoanei juridice sunt: comasarea, care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin fuziune şi divizarea, care poate fi divizare totală şi divizare parţială.

Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din urmatoarele moduri:

- reorganizarea sub forma comasării (absorbţia si fuziunea) ori sub forma divizării totale;

- dizolvarea;

- transformarea.

Dizolvarea este acel mod de încetare a pesoanei juridice ce se aplică în cazurile prevăzute de lege şi care presupune lichidarea.

Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică, ce intervine în cazurile şi în condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.

2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juridic civil se stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care dobândeşte sau deţine dreptul subiectiv civil ce intră în conţinutul raportului juridic civil), şi o altă persoană, ca subiect pasiv (persoana căreia îi incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil). Sub aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil este simplu.

Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.

În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ. În schimb, pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim după cum acestea au în conţinut un drept real sau un drept de creanţă.

a) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale

În cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de

drept civil, mai puţin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane (proprietatea comună). Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.

Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele două forme: copro- prietatea, şi devălmăşia (art. 632 NCC).

Coproprietatea presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de co- proprietari) deţin în proprietate un lucru sau câteva lucruri determinate, fiecare dintre coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui.

Prin devălmăşie se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm proprietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

Proprietatea comună, în oricare din cele trei forme, încetează prin partaj (împăr- ţeală), cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă (art. 632 NCC).

b) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanţă

În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de creanţă), pluralitatea poate să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).

Sub un alt aspect, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca trei forme: obligaţiile conjuncte, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.

Obligaţia conjunctă (numită şi obligaţie divizibilă) este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă. Aşadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (în caz de pluralitate activă) sau de la debitori (în caz de pluralitate mixtă) decât partea sa,

respectiv fiecare dintre codebitori nu este ţinut decât pentru partea sa din datoria comună (atât în caz de pluralitate pasivă, cât şi în caz de pluralitate mixtă).

Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).

Solidaritatea activă constă deci în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la debitor plata întregii creanţe datorate; plata făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl liberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori.

Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor, iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă.

Insolvabilitatea unuia dintre debitori nu va fi suportată de către debitorul plătitor ci, proporţional cu datoria fiecăruia, de către toţi debitorii (art. 1457 NCC)

Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului, material sau intelectual, conf, (art. 1424 NCC) ei sau datorită voinţei părţilor, nu poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă). Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie; plata făcută de oricare dintre debitorii obligaţi indivizibil stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori. Vezi pentru o aplicaţie în materia contractului de întreţinere (art. 2256 NCC)

Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, mai ales din punctul de vedere al efectelor, ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind următoarele: în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi izvoare proprii, şi

anume, legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate; sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de moştenitori obligaţia transmiţându-se divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor; în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea datorată de fiecare dintre ei.

3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între raporturile reale şi raporturile obligaţionale.

În ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale: prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi, sau prin act administrativ (art.557 NCC).În cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină o schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a persoanei subiectului pasiv (debitorul).

a) Schimbarea creditorului

Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional.

Cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte persoane (art. 1566 NCC). Creditorul care transmite creanţa se numeşte

cedent, persoana căreia i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedat.

Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.

Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi.

Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei) este o modalitate de transmitere legală sau convenţională (art. 1593-1598 NCC) a dreptului de creanţă către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.

Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) accipiensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.

Novţia (acea convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie) prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiind liberat faţă de vechiul creditor (art. 1609-1614 NCC).

Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără însă a se transforma creanţa iniţială (aceasta este doar transmisă), în cazul novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de creditor, creanţa veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă, având ca titular pe noul creditor (deşi obligaţia veche se stinge, efectele obligaţiei vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin novaţie).

Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), prin fuziune, divizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice), prin poprire (ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit) sau chiar prin intermediul stipulaţiei pentru altul (dacă este dublată de stingerea unei obligaţii anterioare a promitentului faţă de stipulant, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar). Schimbarea se poate realiza şi prin cesiunea contractului, dobânditorul primind atât drepturile cât şi obligaţiile contractuale (vz. pentru o aplicaţie legală art.11 NCC).

b) Schimbarea debitorului

Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, în dreptul civil român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie (care ar presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără a fi nevoie de consimţământul creditorului acelei obligaţii). Această situaţie a neregle- mentării cesiunii de datorie este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de altă parte, pe ideea potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.

Ar urma să admitem că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de datorie. Aşadar, vom reţine un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consim- ţământul creditorului acelei obligaţii, fie printr-un contract între creditor şi noul debitor, fie printr-un contract între vechiul şi noul debitor, dar, pentru eficacitate, numai cu acordul ulterior al creditorului (art. 1599-1608 NCC) .

Pentru atingerea unor efecte asemănătoare celor de la cesiunea de datorie, deci pentru schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: cesiunea

contractului, novaţia prin schimbare de debitor, delegaţia, stipulaţia pentru altul, poprirea etc.

Menţionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune în acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie intuitu personae).

Schimbarea subiectului pasiv se poate realiza prin cesiunea contractului, dobânditorul primind atât drepturile cât şi obligaţiile contractuale (art. 1315-1320 NCC).

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se an- gajează faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.

În cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără consimţământul debitorului, se spune că novaţia se realizează pe cale de expromisiune.

În cazul în care se cere şi consimţământul debitorului, novaţia prin schimbare de debitor este o delegaţie perfectă.

Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamen- tul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Debitorul care face delegaţia se numeşte delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui (deci persoana delegată ca nou debitor) se numeşte delegat, iar creditorul care primeşte acest angajament se numeşte delegatar.

După cum delegatarul îl liberează sau nu pe delegant, delegaţia este perfectă sau imperfectă.

Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul, prin declaraţie expresă, îl liberea- ză pe delegant, mulţumindu-se cu noua obligaţie a delegatului. Practic, delegaţia perfectă se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului.

Delegaţia este imperfectă dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegantului, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor (delegantul), un nou debitor

(delegatul). Deşi nereglementară expres de către noul cod ea este admisibilă ca o convenţie nenumită.

Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane) este acel contract prin care una din părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care stipulează prestaţia în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se numeşte promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia se numeşte terţ beneficiar.

Aşadar, în cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.

Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci când stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său. Trebuie subliniat că, pe această cale, nu se realizează o transmitere directă a calităţii de debitor, întrucât vechiul debitor (stipulantul) nu este liberat faţă de creditorul său (terţul beneficiar) prin efectul stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un nou drept de creanţă. De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte dreptul stipulat în favoarea sa, în cazul neacceptării considerându-se că dreptul nu a intrat niciodată în patrimoniul său (art. 1286 NCC).

Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană.

Creditorul care urmăreşte sumele respective se numeşte creditor popritor, debitorul acestuia poartă denumirea de debitor poprit, iar terţul, care la rândul lui este debitor al debitorului poprit, se numeşte terţ poprit.

Poprirea constă deci în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în mâinile terţului poprit şi în obligarea acestuia de a plăti, ceea ce datorează debitorului poprit, direct creditorului popritor. Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, trebuind să plătească suma poprită numai acestuia, ceea ce înseamnă că prin

poprire se realizează o schimbare indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional. Menţionăm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional (între creditorul popritor şi terţul poprit), însă nu în toate cazurile se vor stinge cele două raporturi juridice obligaţionale preexistente (este vorba de raportul dintre creditorul popritor şi debitorul poprit, care se menţine în limita datoriei rămase neacoperite după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor, precum şi de raportul dintre debitorul poprit şi terţul poprit, care se menţine în limita a ceea ce a rămas după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor).

La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiu- ne de creanţă. Spre exemplu, să presupunem că Primus este creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui, Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus cedează lui Primus creanţa sa faţă de Tertius, astfel încât Primus devine creditor al lui Tertius. Însă, Primus va avea împotriva lui Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe care o avea faţă de Secundus (de exemplu, nu este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.

De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schim- bat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin fuziune, divizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice).

2. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

1. DefiniŢia dreptului subiectiv civil

Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă şi fără depăşirea limitelor lui interne, adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea conduce la abuz (art. 14, art. 15 NCC) .

2. Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Drepturile subiective civile se clasifică în absolute şi relative după cum titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate rea- liza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanţă.

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale şi patrimoniale.

Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat. Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există importante deosebiri: în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul); dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut

face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune; drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate; numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi (posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine) şi de prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi), nu şi dreptul de creanţă.

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi drepturi accesorii.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal.

Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu de- pinde de cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile patrimoniale.

Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.

Drepturi reale principale sunt spre exemplu:

- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dez- membrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;

- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;

- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune;

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau fizice;

Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu:

- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;

- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;

- privilegiile art. 2333-2342 NCC;

- dreptul de retenţie, art. 2495- 2499 NCC .

Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanţă.

d) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo

împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o sarcină. Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv. Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.

3. Definiţia obligaţiei civile

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

4. Clasificarea obligaţiilor civile

a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite acţiuni. Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.

Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.

Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această categorie obligaţia de a nu face.

c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci caracteristic acestor obligaţii este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.

Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezul- tatul preconizat.

Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC) se va ţine seama îndeosebi de:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;

b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;

c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

d) Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut, în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.

Prin art. 1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligaţiilor strâns legate de un bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie. Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde bunul închiriat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, constatată printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă, cu excepţia situaţiei în care încetarea locaţiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în chiar contractul de locaţiune.

Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie reală) este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru

raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter rem menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului; obligaţia de grăniţuire (art. 560 NCC); etc.

e) Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.

Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu morală), a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. Astfel, cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (art. 2506 NCC). De asemenea, pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune.

Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă art. 2264 NCC. Aşadar, sancţiunea juridică a obligaţiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a acţiunii, ci calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.

f) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligaţiile civile născute din acte juridice uni- laterale, obligaţiile civile născute din contracte, obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, obligaţiile civile izvorâte din gestiunea intereselor

altei persoane, obligaţiile civile născute din plata nedatorată, obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.

Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile complexe. Această din urmă categorie ar include obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale), obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facultative).

În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligaŢii civile pecuniare şi obligaŢii civile de altă natură.

3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE

1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, Ţinând cont de caracterul social al acestui raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

2. Definiţia bunurilor. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu

Codul civil întrebuinţează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale.

Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.

O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se înţelege totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două laturi, anume, latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale. Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.

3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi calificarea dată de lege.

În dreptul nostru civil, bunurile imobile (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei feluri: imobile prin natura lor; imobile prin destinaţie; imobile prin obiectul la care se aplică (numite şi imobile prin determinarea legii).

Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 NCC).

Pentru a fi în prezenţa unui imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două cerinţe şi anume, pe de o parte, să existe un raport de accesorietate (adică de afectare), fizică sau voliţională (în sensul că acest raport este stabilit fie printr-o legătură materială, fie printr-o legătură intelectuală), între bunul mobil şi imobilul prin natura lui la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar (art. 546 NCC).

Vom include în categoria bunurilor imobile (prin obiectul la care se aplică) şi drepturile reale imobiliare (altele decât dreptul de proprietate).

Bunurile mobile (numite şi bunuri mişcătoare)sunt toate bunurile care nu sunt calificate imobile.

O categorie aparte sunt bunurile mobile prin anticipaţie care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor (art. 540 NCC). Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.

b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege.

În cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate însă numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 NCC).

În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res communis – aerul, razele soarelui, apa mării etc.).

Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic restrictiv al circulaŢiei anumitor bunuri.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual (numite şi bunuri certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile generice sau de gen – res genera).

Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. Includem în această categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare (localitate, stradă, număr), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin numărul de înmatriculare etc.

Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individua- lizare, prin număr, greutate, măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.

În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se ţină cont nu numai de natura bunului respectiv, ci şi de voinţa părţilor exprimată în actul juridic încheiat, deoarece un bun care prin natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi privit de părţile contractante ca determinat individual.

d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt fungibile şi nefungibile.

Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul, fără a fi afectată valabilitatea plăţii.

Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat (art. 543 NCC).

În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile deter- minate individual sunt bunuri nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri certe să fie considerate fungibile.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consu- marea substanţei ori înstrăinarea lor (art. 544 NCC) .

Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui între- buinţare să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibili etc. sunt bunuri consumptibile.

Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară, pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.

Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră. De asemenea, pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.

f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se impart în frugifere şi nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere altor bunuri, numite fructe .

Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor pro- duse, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.

Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc fără vreo intervenţie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca urmare a activităţii omului; fructe civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, venitul rentelor; arendele etc.).

Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Spre exemplu, includem în categoria produc- telor: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc. Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 NCC.), nu însă şi productele.

g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.

Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:

- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;

- proprietăţile incorporale. În această categorie sunt incluse bunuri a căror exis- tenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs (de exemplu, fondul de comerţ), fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);

- titlurile de valoare. În această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);

- drepturile de creanţă.

h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în divizibile şi indivizibile.

Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică – art. 545 NCC.

Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică.

j) Bunuri principale şi bunuri accesorii - art. 546 NCC.

Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.

Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi la întrebuinţarea altui bun.

Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun, principal. Ca exemple de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet, prelata pentru autoturism etc.

Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai ales din voinţa omului.

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite.

În consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.

CAPITOLUL III. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

1. Definiţia actului juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două înţelesuri. Primul sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul negotium. Însă, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care consemnează sau redă opera- ţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de înscris.

2. Clasificarea actelor juridice civile

a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale

În funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi.

Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de către una din părţi (în măsura în care legea permite aceasta ori părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă, ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea etc.

Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă (acordul de voinţă) a două părţi. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.

Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Sunt asemenea acte: contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi; convenţia de împărţeală atunci când sunt trei sau mai mulţi copărtaşi; contractul de tranzacţie încheiat de cel puţin trei părţi.

În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba de două persoane, ele formează o singură parte (ofertantul).

Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice), prevăzute de art. 1171 NCC. Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul numărului părţilor, pe când clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor, mai precis după caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor născute între părţi. Toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord de voinţă, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.

Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donaţie, al contractului de împrumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie (mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit (neremunerat), al promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei sume de bani) etc.

Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce, deci fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de întreţinere, contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, contractul de concesiune etc.

b) Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi actele juridice civile cu titlu gratuit.

Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (art. 1172 NCC). Spre exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.

Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un beneficiu fără a se urmări obţinerea altui avantaj (art. 1172 NCC). Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit cităm: donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat, legatul.

La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.

Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.

Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile au în vedere, cel puţin pentru una dintre ele, posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenţa obligaţiilor lor (art. 1173 NCC).

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.

Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.

Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalităţi: legatul, contractul de donaţie, mecenatul.

c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după criteriul efectului lor.

Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive menţionăm: instituirea unui uzufruct, convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală mobiliară, convenţia de ipotecă, partajul etc.

Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: actul confirmativ, tranzacţia.

d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie

În raport de importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de adminis- trare şi de dispoziţie.

Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat.

Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu aceste acte, trebuie făcută distincţia între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) şi actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de al doilea include însă şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv. Ex. locaţiunea unui bun, asigurarea unui bun etc.

Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc.

e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale

În funcţie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale, solemne (formale) şi reale.

Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă.

Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia. Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului (art. 1178 NCC).

Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv.

Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice solemne: testamentul, donaţia, contractul de ipotecă etc.

Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifes- tarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice reale nu iau naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale) a bunului. Înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual etc.

f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi

După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.

Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc.

Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi, de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.

Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile şi anume:

- acte juridice incompatibile cu modalităţile;

- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi;

- acte juridice inseparabile de modalităţi.

Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice (de exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esenţă este existenţa unei

modalităţi, lipsa acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.

g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.

Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătătoare, regimul său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.

Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fidejusiunea, arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale mobiliare, convenţia de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar şi într-un moment diferit; de asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub forma unor clauze.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal şi menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte acte juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal – accesorium sequitur principale. Desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză, a actului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu.

h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte juridice numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).

Prin act juridic civil numit (tipic) se înţelege acel act care are o denumire stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie.

Prin act juridic civil nenumit (atipic) se înţelege acel act care nu se bucură de o denumire legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie principiului libertăţii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom

analiza principiile voinţei juridice. De exemplu, contractul de întreţinere, nefiind reglementat de legislaţia noastră, este un contract nenumit.

Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai multe contracte numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele contractului de locaţiune, în privinţa camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului aduse în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele (contractele) componente.

Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează actul juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit) este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic. În schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia contractului (art. 1168 NCC), iar nu cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamănă cel mai mult actul nenumit încheiat de părţi (analogia legii), aplicabile doar dacă materia contractului nu este îndestulătoare.

Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit, în măsura în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu: după adoptarea Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonanţelor nr. 51/1997 şi nr. 52/1997, contractul de leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice numite etc.

i) Acte juridice cu executare dintr-o dată şi acte juridice cu executare succesivă

Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.

Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare instantanee.

Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune, contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de societate civilă etc.

2. CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.

În această materie, regula sau principiul (art. 29, 1180,987, 1652 NCC) este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.

În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.

În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.

În al doilea rând, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea însă doar acele

drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele: în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu; în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă respectiv nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă.

2. Consimţământul

a) Precizări introductive

Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Consimţământul şi cauza (scopul) alcătuiesc voinţa juridică. Aceasta este guvernată de două principii: principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă) – art. 1169 NCC; principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne) – art. 1266 NCC, contractele interpretându-se după voinţa concordantă a părţilor şi nu după cea formal exprimată.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

- să provină de la o persoană cu discernământ, în caz contrar actul fiind lovit de nulitate relativă; Sarcina probei revine celui care afirmă lipsa discernământului la momntul încheierii actului; în cazul în care după încheierea actului persoana a fost

pusă sub interdicţie, anularea se poate pronunţa dovedindu-se existenţa (doar) a cauzei (afecţiunea medicală) punerii sub interdicţie şi a notorietăţii acesteia, la data încheierii actului (art. 1205 alin. 2 NCC)

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Viciile de consimţământ sunt:

- eroarea;

-dolul (viclenia);

-violenţa;

-leziunea.

b) Eroarea

Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

În funcţie de consecinţele care intervin (sau după gravitatea ei), distingem între eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.

Eroarea este esentiala:

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea Contractului.

Eroarea neesenţială este eroarea care nu ar fi afectat consimţământul părţii. E.g.: starea civilă a contractantului, eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului,

eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului actului juridic etc. Potrivit legii, eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

Trebuie reţinut de asemenea că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat, decât în condiţiile reglementării legale a leziunii.

Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.

În funcţie de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare de fapt; eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice.

Pentru că falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii):, eroarea să fie gravă; este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză.

NCC adaugă la cerinţele erorii ca aceasta să fie scuzabilă, adică să nu fi putut fi înlăturată prin diligenţe rezonabile (art. 1208 NCC), neasumată (riscul de a se afla în eroare fiind cunoscut şi asumat, art. 1209 NCC) şi invocat cu bună credinţă (art. 1212 NCC).

Vor atrage regimul erorii şi eroarea de comunicare sau transmitere precum şi eroarea de calcul (art. 1210, 1211 NCC).

Sancţiunea erorii este nulitatea relativă a actului. Cu toate acestea instanţa de judecată poate admite adaptarea contractului la cererea celeilalte părţi, în sensul că , dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa

cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.

c) Dolul

Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie… În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă).

Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. Elementul obiectiv poate să constea şi într-o reticenţă. Nu orice simplă tăcere sau reticenţă constituie dol, ci doar cea frauduloasă. Nu orice împrejurare ascunsă atrage sancţiunea, ci doar acelea „pe care se cuvenea sa i le dezvăluie” contractantului (art. 1214 NCC). Eroarea provocată prin dol nu poate fi nici nescuzabilă şi nici asumată.

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul sau gerantul afacerilor ei. Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.

Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.

Existenţa elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în despăgubire, utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.

Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace viclene în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate.

Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului şi reducerea propriei prestaţii (art. 1257 NCC). Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.

Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

d) Violenţa

Violenţa (art. 1216-1220 NCC) este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală. Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale. Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă. Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.

Numai ameninţarea nelegitimă (injustă)cu un rău constituie viciu de consimţământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

Ca structură, violenţa – viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente: un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău (care poate viza atât bunuri cât şi persoane); un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

Două cerinţe trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, anume: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; ameninţarea să fie injustă (nelegitimă).

Sancţiunea care intervine în cazul violenţei - viciu de consimţământ constă în nulitatea relativă a actului juridic. Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, ameninţarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil (art. 1257 NCC).

Victima poate opta şi pentru menţinerea contractului şi reducerea propriei prestaţii (art. 1257 NCC).

Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.

e) Leziunea

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi ca urmare a încheierii convenţiei. Aşadar, ca viciu de consimţământ, leziunea nu constă numai în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii. Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.

Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele cerinţe: prejudiciul material să fie o consecinţă directă a încheierii actului juridic respectiv; prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic; disproporţia de valoare între contraprestaţii, dacă este cazul, să fie vădită, în cazul majorilor întrecând jumătate din valoarea prestaţiei.

În cazul minorilor leziunea priveşte, în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18 ani, deci pe cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În anumite condiţii şi actele majorului sunt suscceptibile de leziune. Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte

persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. Aşadar, în cazul majorilor simpla disproporţie de valoare nu este suficientă.

Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească următoarele cerinţe: să fie acte juridice civile de administrare; să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; în cazul minorilor între 14 şi 18 ani să fie încheiate fără încuviinţarea ocrotitorului legal; să fie păgubitoare pentru minor.

Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea relativă; reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii, după distincţiile făcute de art. 1222 NCC.

Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului, fiind mai scurt decât termenul general de 3 ani.

Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris, prin derogare de la regula art. 1249 alin. 2 NCC.

3. Obiectul actului juridic civil

Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale. El trebuie distins de obiectul obligaţiei.

Prin obiect al obligaţiei se înţelege conduita la care se angajează debitorul.

Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

• să existe; obiectul poate fi şi un bun viitor, cu excepţiile prevăzute de lege.

• să fie în circuitul civil (bunurile proprietate publică nu sunt în circuitul civil);

• să fie determinat sau determinabil (vezi art. 1231-1234 NCC);

• să fie posibil (convenţia este valabilă dacă imposibilitatea este doar relativă, în sensul că obligaţia nu este imposibilă pentru oricine – art. 1227 NCC); această cerinţă este una controversată.

• să fie licit şi moral.

Acestea sunt deci cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.

Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale: obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă; să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege, sau alte cerinţe sui generis (vezi cerinţa acordului creditorului ipotecar în cazul art. 5 din Legea nr. 99/1999).

4. Cauza (scopul) actului juridic civil

Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Se observă că prin cauză trebuie să avem în vedere scopul mediat al fiecăreia dintre părţi.

Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, nu mai este reţinut de către NCC. El este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă); în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului; în contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul pierderii. Legiuitorul a ajuns la concluzia că reglementarea cauzei mediate este suficientă funcţiile cauzei imediate fiind preluate de reglementarea consimţământului, obiectului şi cauzei mediate.

Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să îşi plătească o datorie etc.).

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

• să existe;

• să fie licită.

Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.

Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative(fraudă la lege). Atenţie, nu trebuie confundată cauza contrară legii cu cauza contrară intereselor altei persoane (frauda intereselor creditorului), în acest caz sancţiunea aplicabilă (cu caracter special) fiind inopozabilitatea actului, pe cale acţiunii pauliene (art. 1562 şi urm. NCC).

• să fie morală. Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Sancţiunea nerespectării condiţiilor cauzei. Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului numai dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Legea instituie două prezumţii (art. 1239 NCC): prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic; prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Ambele prezumţii legale sunt relative. Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

3. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Consideraţii generale

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).

Prin principiul consensualismului (art. 1178 NCC) se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

Fiind vorba de un principiu legal, excepţiile trebuie să aibă aceeaşi natură (legală).

2. Forma ad validitatem

Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de voinţă; este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi excepţii cum ar fi cea prevăzută de art. 1041 NCC., anume testamentul, sau cea a fidejusiunii – art. 2282 NCC).

Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele: toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa numitul act per relationem, adică actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă; actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică); actul juridic care se modifică (art. 1243 NCC) sau determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă şi excepţii: în cazul legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit – art. 1052 NCC, în cazul desemnării, revocării tutorelui de către părinţi – art. 114 NCC).

În caz de îndoială asupra sancţiunii cerinţei legale a formei nu se va aplica sancţiunea nulităţii întrucât aceasta presupune ca forma ad validitatem să fie prevăzută în chip neîndoielnic (art. 1242 NCC) .

Aplicaţii: donaţia, promisiunea de donaţie, testamentul, convenţia de constituire a ipotecii, fiducia etc. De asemenea, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.

3. Forma ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespec- tarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabi- litatea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

Principala aplicaţie este art. 1191 Cod civil 1864 (actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei trebuie încheiate în formă scrisă), încă în vigoare până la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă 2010 (Legea nr. 134/2010).

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.

Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa. În consecină, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.

4. MODALITĂłILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Termenul

Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciŢiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.

a) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată); termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere).

b) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul benefi- ciului termenului), se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula); termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.

c) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen convenţional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral; termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic; termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul de graţie).

d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu scadenţă certă, adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se

cunoaşte din chiar momentul încheierii actului juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).

Nu trebuie confundat termenul determinat de părţi, dar incert ca moment la realizării, cu:

• actul încheiat pe durată nedeterminată (supus art. 1277 NCC – părţile nu prevăd nici explicit şi nici implicit un termen); în acest caz oricare dintre părţi poate denunţa contractul cu un preaviz rezonabil.

• şi nici cu termenul nedeterminat; în acest caz părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp ori, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat. În toate aceste cazuri instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul Ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează urgent, potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia. Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative. De aceea plata făcută de debitor este valabilă şi nu poate fi întoarsă, aşa cum s-ar întâmpla în cazul condiţiei suspensive, întrucât dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au o existenţă certă. Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează.

2. Condiţia

Clasificări.

Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative (art. 1399 NCC) .

a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.

b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor. Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate. Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate). Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre părţi. Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă (art. 1403 NCC) .

c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau negativă.

Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli. În primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative. În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului. De asemenea legea induce ea reguli supletive privitoare la efecte (art. 1407 NCC)

Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă:

• din voinţa părţilor,

• natura contractului ori

• din dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.

În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate. Sub acest aspect condiţia rezolutorie se deosebeşte de nulitate.

Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor.

Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor (art. 1635 NCC) se aplică în mod corespunzător. La analiza acestora trebuie ţinut cont şi de regulile specifice în materie de carte funciară (spre ex. art. 898, 899, 912 NCC).

Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

3. Sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi). Ea nu trebuie confundată cu condiţia rezolutorie, întrucât nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei îndreptăţite, în limita sarcinii donaţia comportându-se ca un contract cu titlu oneros.

5. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Noţiune. Enumerarea principiilor

Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile cărora actul juridic le dă naştere, le modifică sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul acestuia.

Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte.

De regulă, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei obligatorii, irevocabilitatea şi principiul relativităţii.Uneori,se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.

2. Principiul forţei obligatorii

Principiul forţei obligatorii (art. 1270 NCC), exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul convenţiilor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. În alte cuvinte, actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.

Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.

De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.

A) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această

categorie, menţionăm: încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului; încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege (pierderea obiectului societăţii; moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili; pieirea lucrului); încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau falimentului mandantului ori mandatarului; etc.

B) În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ: prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi; prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare; moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.

C) revizuirea efectelor actelor juridice urmare a aplicării teoriei impreviziunii (art. 1271 NCC): „Impreviziunea

(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.

(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. (3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”

Impreviziunea nu trebuie confundată cu imposibilitatea survenită de executare. Chiar dacă ambele pot fi consecinţa unei împrejurări fortuite, deosebirea de premisă (dificultatea de executare vs. imposibilitatea de executare) dar şi de efecte (renegocierea sau desfiinţarea judiciară, respectiv desfiinţarea contractului) fac ca cele două să fie două instituţii diferite.

3. Irevocabilitatea actului juridic civil

Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor actului juridic sau doar ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii, înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.

a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale sunt următoarele: revocarea donaţiei între soţi; revocarea de către stipulant a stipulaţiei câtă vreme nu a ajuns la stipulant sau promitent (art. 1286-1287 NCC); denunţarea contractului încheiat pe durată nedeterminată (art. 1277 NCC); încetarea contractului de depozit la cererea deponentului; denunţarea contractului de asigurare (art. 2209 NCC) etc.

b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele: testamentul (art. 1034 NCC); revocarea renunţării la moştenire (art. 1103 NCC) promisiunea publică de recompensă (art. 1329 NCC), mărturisirea (art. 1206 C.civ. 1864) etc.

4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane. Într-o altă formulare, se poate spune că actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

În literatura de specialitate, uneori, se subliniază necesitatea de a distinge principiul relativităţii efectelor actului juridic de problema opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic. Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic. În concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi. Trebuie precizat că pot exista cazuri în care şi terţele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor acestuia.

Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având cauză şi terţ, întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-una din aceste trei noţiuni.

Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.

Terţii sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.

Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act juridic.

De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:

• succesorii universali şi succesorii cu titlu universal (art. 1282 alin. 1NCC);

La moartea unei parti, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. Soluţia este firească pentru că succesorii preiau un patrimoniu, sau o fracţiune a acestuia, adică atât drepturi cât şi obligaţii, prin voinţa lor de a accepta succesiunea (de aceea nici nu sunt o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii).

• succesorii cu titlu particular (art. 1282 alin. 2 NCC);

Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor. Ca regulă succesorii cu titlu particular nu sunt avânzi cauză în materie de obligaţii. Este nevoie de o strânsă legătură a obligaţiei contractuale cu bunul dobândit de aceştia şi de o prevedere expresă a legii în sensul dobândirii acestei obligaţii (vezi art. 1811 NCC pentru un astfel de exemplu). Cum dobânditorul lucrului ar trebui să ştie din lege că va dobândi şi obligaţiile strâns legate de acesta, dacă formalităţile de publicitate cerute de acesta sunt îndeplinite nici în acest caz nu suntem în prezenţa unei excepţii veritabile de la principiul relativităţii).

• creditorii chirografari.

Situaţia lor faţă de actele debitorului lor este controversată, dar neîndoielnic specială.

Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Excepţiile de la principiul relativităţii se consideră reale numai dacă drepturile şi obligaţiile se nasc fără acordul terţului şi fără o prevedere a legii în acest sens.

O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic (şi numai prin voinţa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţământ implicit), actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant. Singura excepţie reală de la principiul relativităţii actului juridic civil a fost afirmată în reglementarea anterioară în legătură cu stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant. În NCC stipulaţia este reglementată expres (art. 1284-1288 NCC) şi se apreciază că nu mai reprezintă nici ea o excepţie veritabilă de la principiu întrucât, dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 NCC), ceea ce înseamnă că dobândirea dreptului ar depinde de voinţa lui.

Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor universali, cu titlu universal ori cu titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei altuia, reprezentarea, acţiunile directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii intereselor altei persoane, actele juridice colective şi contractul colectiv de muncă.

De reţinut că situaţia creditorilor chirografari (care pot exercita acţiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda lor – art. 1562 şi urm. NCC) şi simulaţia (art. 1289-1294 NCC) sunt excepţii de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi (ca de altfel şi alte cazuri în care, potrivit legii, terţul ce ar justifica un interes ar putea să atace un act juridic).

5. Simulaţia

Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic public, dar aparent, denumit şi simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi contraînscris. Aşadar, în cazul simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în contractul secret.

În funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în privinţa căruia operează simulaţia, simulaţia poate îmbrăca următoarele forme: simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv; simulaţie prin deghizare; simulaţie prin interpunerea de persoane. Simulaţia prin încheierea unui contract public fictiv o disimulare totală a realităţii, contractul public fiind încheiat numai de conivenţă, existenţa lui fiind contrazisă de actul secret, în care se menţionează că în realitate părţile nu au încheiat nici un contract. Părţile încheie contractul public numai pentru că au interesul să se creadă că între ele s-a născut astfel un raport juridic, dar în actul secret se înţeleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte juridice. Simulaţia prin deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă este ţinut secret, în tot sau în parte, faţă de terţi. Deghizarea este totală dacă părţile urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a contractului, ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată adevăratul contract încheiat de părţi, de exemplu, actul public este un contract de vânzare- cumpărare a unui imobil, deşi în realitate între părţi s-a încheiat un contract de locaţiune, aşa cum rezultă din actul secret; deghizarea este parţială atunci când părţile urmăresc să ascundă unele clauze convenite, de exemplu: în contractul public se menţionează un anumit preţ al vânzării, iar în contractul secret se menţionează adevăratul preţ al vânzării; în actul public nu este prevăzută scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului, astfel cum a fost convenită în actul secret etc. La simulaţia prin interpunere de persoane, actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public.

Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulaţie are caracter ilicit, astfel încât, nu s-a sancţionat simulaţia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o altă sancţiune, anume inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin contractul secret, precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Există însă şi situaţii particulare în care simulaţia, având caracter fraudulos ( la lege), este sancţionată cu nulitatea.

În examinarea efectelor simulaţiei, din perspectiva sancţiunii cu caracter general, urmează a deosebi: raporturile care se stabilesc între părţile simulaţiei (inclusiv, în principiu, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor); raporturile dintre părţile simulaţiei şi terţele persoane; raporturile dintre terţi.

În raporturile dintre părţile simulaţiei îşi va produce efectele contractul secret, care reflectă voinţa reală a părţilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate. De asemenea, în principiu, contractul secret îşi produce efectele şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor simulaţiei. Însă, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor devin terţi atunci când simulaţia a fost folosită în vederea fraudării intereselor legitime ale acestora.

Terţilor de bună-credinţă, adică terţilor care, la data naşterii intereselor lor referitoare la contractul încheiat de participanţii la simulaţie, nu aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei, nu le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat). Mai mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, contractul secret (desigur, în măsura în care află de existenţa acestuia), prin intermediul acţiunii în simulaţie. Aşadar, în materia simulaţiei, terţul de bună-credinţă, în funcţie de interesele sale, se poate prevala fie de contractul public, fie de contractul secret.

În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor care, în momentul când s-au născut interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenţa şi conţinutul, deci terţii de rea-credinţă nu au dreptul de opţiune între a invoca actul aparent sau a se prevala de actul secret.

6. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice determină unele efecte specifice,care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţi. Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele: a) excepţia de neexecutare a contractului; b) rezoluţiunea (rezilierea); c) riscul contractului.

a) Prin excepţia de neexecutare a contractului desemnăm acel mijloc de apărare care constă în refuzul de executare a obligaţiei exprimat de către una din părţile contractului sinalagmatic atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare fără a-şi îndeplini propria obligaţie art. 1.556 NCC

“Excepţia de neexecutare

(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei- credinţe”.

b) Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia (art. 1549 şi urm. NCC).

c) Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părţile contractante este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată. În alte cuvinte, neexecutarea uneia dintre obligaţiile ce izvorăsc din contractul sinalagmatic nu este consecinţa vinovăţiei debitorului acestei obligaţii, ci a unei împrejurări mai presus de voinţa lui. Într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea de a şti dacă partea care este debitor al obligaţiei imposibil de executat mai este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei asumate de aceasta din urmă. În cazul unui răspuns afirmativ, ar însemna că riscul contractului sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care este creditorul obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce această parte va fi ţinută să execute obligaţia asumată deşi nu va primi contraprestaţia. În cazul unui răspuns negativ, înseamnă

că partea care are calitatea de creditor al obligaţiei imposibil de executat este şi ea liberată de executarea propriei obligaţii, deci că riscul contractului sinalagmatic ar urma să fie suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea că riscul va fi suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, care deci nu este îndreptăţit să pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabilă. Practic, contractul se desfiinţează conform art. 1.557 NCC.

„Imposibilitatea de executare

(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.”

CAPITOLUL IV. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definiţie

Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la încheierea sa valabilă.

Valabilitatea actului se apreciază după legea în vigoare la data încheierii sale (tempus regit actum) – art. 6 alin. 3 NCC.

2. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă(art. 1246 NCC). Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea

actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general sau obştesc (colectiv). Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular). Calificarea nulităţii se face mai întâi după voinţa exprimată a legiuitorului (legiuitorul utilizează de regulă terminologia „anulabil”, în cazul nulităţii relative şi „nul absolut” sau „constatarea nulităţii” în cazul nulităţii absolute) iar numai dacă aceasta nu există, după criteriul interesului ocrotit. În orice caz, nulitatea relativă este regula ea presupunându-se în caz de îndoială (art. 1252 NCC).

NCC consacră o sancţiune specială a nerespectării condiţiilor cerute pentru validitatea clauzelor actelor juridice: considerarea clauzelor ca nescrise. Fără o reglementare generală a condiţiilor şi efectelor există multe aplicaţii ale acesteia (art. 1277, 1246, 1523, 1826 etc.). Doctrina pare a le încadra în categoria nulităţilor absolute şi parţiale. În orice caz, spre deosebire de nulităţile propriu-zise, clauzele nescrise nu conduc niciodată la desfiinţarea întregului act. De asemenea, modul de formulare a sancţiunii lasă de înţeles că ele se produc de drept.

După criteriul întinderii efectelor, deosebim nulitatea parţială şi nulitatea totală.

Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Această nulitate reprezintă regula. Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime. Delimitarea dintre cele două se va face după criteriul caracterului determinant al clauzei care încalcă legea (în sensul că acestea au caracter esenţial, sau în lipsa lor nu s-ar mai fi contractat - art. 1255 NCC). Este de adăugat că, dacă legiuitorul prevede sancţiunea considerării clauzei ca nescrisă, nulitatea totală este exclusă, chiar dacă partea interesată ar proba că clauza nescrisă a fost pentru ea esenţială.

În funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită). Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege,

dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil.

După felul condiţiei de validitate încălcată la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză). Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.

3. Cauzele de nulitate

a) Cauzele de nulitate absolută

Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor, însă numai dacă este vorba de: nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice; nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ;

- lipsa totală a consimţământului;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- ilicitatea sau imoralitatea cauzei (scopului) actului juridic civil,;

- nerespectarea formei ad validitatem;

- nerespectarea dreptului de preemţiune în anumite cazuri prevăzute de lege; sancţiunea tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea contractului (acţiunea pauliană - art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).

b) Cauzele de nulitate relativă

Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei,

- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă, instituite pentru protecţia unor interese individuale;

- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;

- viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);

- lipsa cauzei;

- nerespectarea dreptului de preemţiune în anumite cazuri prevăzute expres de lege; reamintim că sancţiunea tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea contractului (acţiunea pauliană - art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).

4. Regimul juridic al nulităţii

Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă. Aceste reguli se referă la trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în urmă- toarele reguli:

- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci prescriptibilă, dar este imprescriptibilă pe cale de excepţie (ca apărare împotriva pretenţiilor formulate de către partea adversă întemeindu-se pe actul anulabil).

- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de succesorii în drepturi ai acesteia).

În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu (care are chiar

obligaţia de a face acest lucru, cf. art. 1247 alin. 3 NCC, punând chestiunea în discuţia părţilor; procedural instanţa nu va anula actul, dacă niciuna dintre părţi nu o cere, ci va acţiona ca şi când acesta nu există), de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;

- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă, dacă legea nu prevede altfel (vezi art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001);

- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici tacită); excepţii: art. 1010, 303, 197 alin. 2 NCC.

5. Efectele nulităţii

Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate. Menţionăm pentru a evita orice confuzii că nu există nicio deosebire de efecte între actul efectiv anulat pentru o cauză de nulitate relativă şi cel lovit de nulitate absolută.

Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune (art. 1254 NCC).

Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.

Sub cel de al doilea aspect menţionat mai sus, trebuie deosebite următoarele ipoteze:

- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci partea sau părţile actului juridic se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecinţă, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste

drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;

- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;

- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent (este vorba de regulă de dispariţia efectelor actelor subsecvente şi nu de anularea propriu-zisă a acestora care nu se poate realiza decât în temeiul unui text legal expres) .

Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulităţii:

- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic; excepţii: art. 304, 305, 39 alin. 2, 198 alin. 1 NCC)

- repunerea în situaţia anterioară, care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat; excepţii: art. 47; atenţie, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu funcţionează în această materie, prestaţia primită într-un scop ilicit sau imoral trebuind întotdeauna restituită, în contrast cu cele susţinute de doctrina anterioară NCC.

Regimul juridic general al restituirilor este prescris de art. 1635 şi urm. NCC. Este de adăugat că, spre deosebire de alte cauze de desfiinţare, în cazul nulităţii restituirea prestaţiilor se face şi atunci când contractul este cu executare succesivă sau continuă (art. 1254 alin. 3 NCC).

- anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent.

Excepţii:

a. generale: art. 1648 şi art. 1649 NCC, adică:

a.1. actele de dispoziţie în materie imobiliară – dobândirea cu bună credinţă unită cu prescripţia dreptului de rectificare a cărţii funciare în ce priveşte dreptul subdobânditorului - vz. art. 909 alin. 3;

a.2. actele de dispoziţie în materie mobiliară – dobândirea şi intrarea în posesie cu bună credinţă - vz art. 937 NCC;

a.3. actele cu executare succesivă încheiate cu terţi de bună credinţă – se menţin în limita a 1 an.

a.4. alte acte decât cele de mai sus, cu condiţia încheierii lor cu bună credinţă.

b. speciale – locaţiunile încheiate cu bună credinţă se păstrează 1 an chiar dacă au fost notate: art. 1819 alin. 2 NCC etc.

6. Alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil

Pe lângă nulitate, rezoluţiune şi reziliere (pe care le-am văzut la categoria efectelor specifice contractelor sinalagmatice), există şi alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate.

Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Noţiunea de revocare este folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic. Vezi pentru aplicaţii ale noului cod civil: art. 333 alin . 4, art. 1071, art. 1195 etc.

Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul:

- nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.

- în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.

- în materia fraudei intereselor terţilor sancţiunea tipică prevăzută de NCC este inopozabilitatea actului fraudulos

- uneori legiuitorul instituie sancţiunea inopozabilităţii şi pentru sancţionarea unor condiţii care altminteri ar putea fi considerate de validitate – vezi încheierea de acte juridice de către un coproprietar cu privire la întreg bunul fără acordul celorlalţi coproprietari.

Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ. În consecinţă, se deosebeşte, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel ce lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau, precum şi în cazul impreviziunii.

CAPITOLUL V . PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA PREPSCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Definiţia prescripţiei extinctive

Vom defini prescripţia extinctivă ca fiind acea sancţiune prin care dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

2. Natura juridică a prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil,sancţiune care constituie o cauză de înlăturare a răspunderii civile a subiectului pasiv.

Instituţia prescripţiei este una de ordine privată, neputând fi invocată de instanţă din oficiu. Debitorul este obligat să o invoce într-un anumit termen, altminteri prescripţia nu operează.

3. Efectul prescripţiei extinctive

În NCC se admite că prescripţia extinctivă stinge numai aşa-numitul „drept la acţiune în sens material” (acea componentă a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine). De aici urmează a se desprinde două importante consecinţe:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligaţiei civile respective poate fi obţinută numai pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie obligaţia;

- imprescriptibilitatea aşa-numitului „drept la acţiune în sens procesual”, adică imprescriptibilitatea acelor componente ale dreptului la acţiune constând în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, de a formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege şi care alcătuiesc acţiunea civilă.

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii:

- o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii;

Cu toate acestea, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală (nu şi drepturile accesorii: dobânzi etc.) nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

- În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.

Această regulă nu este aplicabilă dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.

Această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor, deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar nu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare (de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Prescripţia nu operează de plin drept. După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile privitoare la renunţarea la prescripţie (art. 2507 şi urm. NCC).

4. Delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă poate fi şi trebuie delimitată de:

- prescripţia achizitivă (uzucapiunea), care este un mod de dobândire a drepturilor reale;

- de decădere (forcluziune), al cărei efect este stingerea dreptului însuşi şi nu doar a dreptului material la acţiune; importanţa distincţiei rezidă în principal în

regimul juridic diferit, în sensul că incidentele privind cursul termenului (suspendare, întrerupere, repunere în termen) sunt reglementate, în principiu numai în legătură cu prescripţia.

Regimul juridic al decăderii este prevăzut de art. 2545 şi urm. şi prevede doar câteva incidente privitoare la cursul termenului similare întreruperii şi suspendării (art. 2548 NCC).

- şi de acea modalitate a actului juridic care este termenul extinctiv, care nu duce la stingerea dreptului, ci la încetarea exerciţiului lui, împlinirea termenului păstrându-l nealterat pentru trecut.

2. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective care cad sub incidenţa prescripţiei extinctive.

În concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin raportarea tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi, deci, a le deosebi de drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive.

1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive.

De la principiul potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a drepturilor de creanţă) sunt supuse prescripţiei extinctive, există excepţii precum acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezervele tehnice din cadrul asigurărilor de viaţă, deci drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii scadente în viitor (2237 NCC).

2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii

Ca regulă drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei ca şi drepturile de creanţă principale pe lângă care există. Deşi potrivit art. 2504 NCC

prescripţia creanţei principale nu duce la stingerea creanţei ipotecare, dreptul de ipotecă va rămâne supus prescripţiei de 10 ani prevăzută de art. 2518 pct. 1.

3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică sau privată.

- acţiunea în stabilirea dreptului de trecere prevăzută de art. 617 alin. 3 NCC

- acţiunea de partaj, art. 669 NCC

- acţiunea negatorie, art. 564 NCC

- petiţia de ereditate, art. 1130 NCC

- acţiunea în grăniţuire

- acţiunea confesorie de superficie, art. 696 NCC

Apreciem că sunt prescriptibile extinctiv, spre ex., următoarele acţiuni reale:

- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat, exercitată împotriva posesorului de bună-credinţă;

- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art.NCC. şi de art. 520 C. proc. civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situaţii cu excepţia cazului când imobilul revendicat este proprietate publică;

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct, a dreptului de uz sau de abitaţie şi a dreptului de servitute

4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

În principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, deci, protecţia acestor drepturi pe calea acţiunii în justiţie nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând. Vezi în acest sens, pentru aplicaţii, art. 434, 420, 421 NCC etc.

NCC prevede însă multe excepţii de le această regulă: nulitatea relativă a actului juridic nepatrimonial, stabilirea paternităţii pornită după decesul copilului etc.

5. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinctive

a) Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei (a apărării de fond)

NCC conţine mai multe prevederi izolate (art. 1095, 1249 NCC) care dispun că prescriptibilitatea pe cale de acţiune nu înseamnă şi prescriptibilitatea excepţiei (apărării de fond). Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, iar acesta din urmă, pentru a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, se apără invocând un drept subiectiv civil, se spune că dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe cale de excepţie (de drept material, substanţial). Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de excepţie presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a supune judecăţii o pretenţie anume faţă de adversar.

Din definiţia dată dreptului subiectiv civil rezultă că de esenţa acestuia este posibilitatea recunoscută titularului de a recurge, în caz de nevoie (adică atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat), la forţa coercitivă a statului. Valorificarea (realizarea sau recunoaşterea) dreptului subiectiv civil poate fi obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a excepţiei (a apărării de fond). Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, iar acesta din urmă, pentru a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, se apără invocând un drept subiectiv civil, se spune că dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe cale de excepţie (de drept material, substanţial). Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de excepţie presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a supune judecăţii o pretenţie anume faţă de adversar.

b) Acţiunea în constatare

Acţiunea în constatare, reglementată de art. 111 C. proc. civ., este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept

subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Această acţiune este imprescriptibilă (art. 2502 alin. 2 pct. 2).

c) Acţiunile mixte

Acţiunile mixte sunt acele acţiuni în justiţie prin care reclamantul urmăreşte ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă ce sunt efectul aceleiaşi cauze (de exemplu, izvorăsc din acelaşi contract) sau între care există o strânsă legătură. Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii mixte urmează a se determina în funcţie de situaţia concretă (spre exemplu, acţiunea în nulitate este prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau absolută; acţiunea în predarea bunului vândut este imprescriptibilă potrivit NCC .

d) Dualitatea de acţiuni

Prin dualitatea de acţiuni unii autori desemnează situaţia în care titularul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său şi anume, pe de o parte, o acţiune bazată pe un contract, deci o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit NCC. Ca exemple, se citează cazul deponentului, al comodantului, al proprietarului bunului dat în gaj etc.

Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din contractul de depozit, de comodat, de locaţiune etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat printr- o acţiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv), precum şi de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o acţiune reală imprescriptibilă.

Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de acţiuni) şi acţiunile mixte prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale constă în aceea că, prin definiţie, în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă. O altă deosebire importantă se situează pe tărâm probatoriu, în sensul că în cazul acţiunii

mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate. Deosebirea dintre cele două ipoteze se manifestă şi pe planul prescripţiei extinctive. Astfel, în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni cumulative, ci de o singură acţiune, pretenţia constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul real; dimpotrivă, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii personale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o nouă acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală.

e) Drepturile secundare

În categoria aşa-numitelor drepturi secundare sunt incluse acele drepturi subiective civile care nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul terţilor, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia; dreptul de opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing; dreptul de a revoca o ofertă etc. Se observă că, în realitate, aşa-numitele drepturi secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile, ci doar simple facultăţi ori beneficii legale sau convenţionale.

Întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drepturile secundare sunt apreciate ca fiind imprescriptibile extinctiv. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii alternative, nu se prescrie dreptul (de regulă, al debitorului) de a efectua alegerea între cele două prestaţii ce formează obiectul

obligaţiei, însă, prescripţia extinctivă poate interveni în privinţa dreptului creditorului de a pretinde de la debitor prestaţia aleasă.

Subliniem că în categoria drepturilor secundare poate fi inclus şi dreptul de opţiune succesorală (dreptul persoanei care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni de a alege între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire), însă acesta este supus regimului prescripţiei extinctive, chiar dacă prin natura lui nu presupune un drept material la acţiune.

Prin legea nr. 60/2012 legiuitorul a intervenit instituind o normă a cărei semnificaţie pare a fi prescriptibilitatea indirectă a unor drepturi potestative în sensul că, potrivit art. 1415 NCC, cererea părţilor de a se stabili termenul în care facultatea recunoscută unei părţi se poate exercita fiind prescriptibilă.

f) Acţiunea în repararea (compensarea) unui prejudiciu moral

Deşi prejudiciul este moral (adică nepatrimonial în sine), repararea (compensarea) acestuia poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială.

Acţiunea în repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă extinctiv.

În schimb, acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu moral, fiind o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, deci o acţiune patrimonială şi personală, atrage incidenţa dispoziţiilor legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă şi, în consecinţă, este prescriptibilă extinctiv.

g) Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic civil (desfiinţat)

Acţiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută) nu se confundă cu acţiunea în restituirea, totală sau, după caz, parţială a prestaţiilor executate în temeiul actului juridic care a fost desfiinţat, chiar dacă este posibilă exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, într-un proces în care nulitatea formează obiectul capătului de cerere principal, iar restituirea prestaţiilor executate constituie obiectul unui capăt de cerere accesoriu.

Cât priveşte incidenţa prescripţiei extinctive asupra acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiinţat, trebuie, în primul rând, să se ţină seama de natura patrimonială a acesteia. În al doilea rând, este necesar să se ia în considerare natura dreptului patrimonial ce se urmăreşte a se valorifica prin intermediul unei asemenea acţiuni (drept real sau drept de creanţă).

În cazul desfiinţării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asu- pra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel ce a înstrăinat sau constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are caracterul unei acţiuni reale, devenind deci aplicabile regulile care guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale. Spre exemplu, acţiunea prin care fostul vânzător solicită obligarea fostului cumpărător să îi predea lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare care ulterior a fost desfiinţat are natura juridică a unei acţiuni în revendicare.

În toate celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimo- niale şi personale, este o acţiune prescriptibilă extinctiv .Soluţia este asemănătoare şi în ipoteza în care se solicită restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui contract sinalagmatic desfiinţat ca urmare a rezoluţiunii, desfăcut ca urmare a rezilierii (de exemplu, acţiunea prin care se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei locaţiuni reziliate pentru neplata chiriei) ori al unui act juridic revocat.

3. TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce îi revine (respectiv, sub sancţiunea pierderii dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus prescripţiei extinctive).

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început (marcat de data la care începe să curgă prescripţia extinctivă), o durată, precum şi un sfârşit (marcat de data împlinirii prescripţiei extinctive).

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen esenţialmente legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un asemenea termen. În consecinţă, prin act juridic, părţile nu pot nici să stabilească alte termene de prescripţie extinctivă, nici să înlăture termenele de prescripţie extinctivă edictate de lege; o clauză în acest sens ar fi lovită de nulitate absolută.

Cu toate acestea, termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

Această permisiune legală nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Termenul general de prescripţie extinctivă, este de 3 ani.

Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie extinctivă.

Ca exemple de termene speciale a se vedea termenele de 10 ani prevăzute de art. 2518 NCC. De asemenea, art. 519 NCC reglementează, ca termene speciale, cazurile în care termenul de prescripţie este de un an:

1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;

2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;

7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

4. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1. Începutul prescripţiei extinctive

a) Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive

Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită situaţie, se va aplica regula generală potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Aşadar până nu se naşte dreptul la acţiune nu curge prescripţia. Dreptul la acţiune se consideră născut în ziua în care, dacă reclamantul s-ar adresa instanţei, cererea sa ar putea fi admisă.

Simpla naştere a dreptului material la acţiune nu porneşte cursul prescripţiei dacă titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Legiuitorul a dorit ca dreptul subiectiv să fie protejat efectiv, or nu există protecţie efectivă dacă prescripţia curge fără ca asta să fie imputabil creditorului care nu a cunoscut şi nu ar fi trebuit să ştie naşterea dreptului la acţiune.

Regula generală se aplică atunci când nu sunt aplicabile reguli speciale, în esenţă, dezvoltări sau aplicaţii ale acesteia. Vom vedea în continuare principalele reguli speciale.

b) Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea obligaţiilor de a face şi a nu face.

Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face

Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute. În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.

c) Ipoteza dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor.

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.

d) Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive.

Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

e) Ipoteza dreptului la acţiunea în materia asigurărilor

În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

f) Ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită şi a cazurilor asimilate.

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr- o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

g) Ipoteza dreptului la acţiunea în anularea actului juridic

Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:

a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;

b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperitit;

c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.

h) Ipoteza răspunderii pentru vicii ascunse.

Potrivit art. 2.531 NCC:

“Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.

(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.”

Nu trebuie confundate viciile ascunse cu viciile aparente, a căror prescripţie este reglementată sub aspectul începutului de art. 2530 NCC. Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent.

Nu trebuie confundate termenele de garanţie cu termenele de prescripţie. Termenele de garanţie joacă un dublu rol:

- marchează momentul până la care viciul trebuie să se manifeste;

- marchează momentul de la care, în unele cazuri, începe să curgă, cel mai tarziu, prescripţia.

Dacă termenele de garanţie stabilite de părţi sunt diferite de cele de mai sus atunci prescripţia va curge de regulă de la data împlinirii lor, aşa încât prin prescripţie să nu se afecteze voinţa părţilor.

2. Suspendarea prescripţiei extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.

Raţiunea acestei instituţii este dată de caracterul sancţionator al prescripţiei. Or, în cazurile legale de suspendare a prescripţiei sancţiunea ar apărea ca nejustificată.

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:

- sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege;

- sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;

Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;

Textul citat face aplicatia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescriptie. Suspendarea prescriptiei opereaza cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat, înscrisul constatator al creantei sau, dupa caz,

exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existentei sau modificarii termenului legal de plata ori renuntarea la beneficiul termenului de catre autorul creditorului actual).

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

Legiuitorul a vrut ca parţile să poarte negocieri cu bună-credinţă şi, în caz de eşec, partea interesată să aibă un timp suficient de lung pentru a acţiona în justiţie, astfel încât suspendarea repetată a prescripţiei în cazul unor negocieri succesive ori purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea termenului nu justifică suspendarea prescripţiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc neserioase, iar exercitarea dreptului la acţiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen; Trebuie subliniat că textul priveşte doar procedurile prealabile reglementate de lege, iar nu şi cele instituite de părţi, pe cale conventională.

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

În toate cazurile, suspendarea prescripţiei operează cât timp forţele armate ale ţării se află în stare de mobilizare sau de război şi nicidecum în stare de pace. De reţinut totuşi, că, potrivit doctrinei dominante, textul se aplică, pentru identitate de raţiune, şi atunci când creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO ori în numele României, după caz.

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o

cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

Forţa majoră este definită de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.

10. în alte cazuri prevăzute de lege.

De asemenea, în materie succesorală, potrivit art. 2533 NCC, dincolo de cazurile generale de suspendare văzute anterior, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.

Efectele suspendării prescripţiei. De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.

3. Întreruperea prescripţiei extinctive

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei extinctive este necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerupere să intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice: sunt legale; sunt limitative;

Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile

se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

Prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.

Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere pentru a nu da posibilitatea creditorului să abuzeze de acest caz ori doar sa-l şicaneze pe debitor, fără a avea intenţia de a-l acţiona în justiţie. În caz contrar, întreruperea prescripţiei este socotită neavenită.

Efectele întreruperii prescripţiei. Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.

Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.

Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile este vorba de o prescripţie de drept civil: prescripţia dreptului material la acţiune. Aceasta, întrucât atât dreptul, la acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiunea executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la acţiune, iar nu ale unui drept procesual la acţiune.

Beneficiul întreruperii prescripţiei. Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.

Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

4. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.

În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este deci vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar

nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.

În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.

Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea în termen nu poate fi dispusă din oficiu, ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.

Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie facută în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie. Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere fiind supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescripţie.

Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522 NCC, repunerea în termen este judiciară, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic) termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta dă posibilitate organului de jurisdicţie sa treacă la judecarea pe fond a cauzei.

Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente:

- termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;

- data la care începe să curgă acest termen;

- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive;

- regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte pres- cripţia extinctivă.

NCC stabileste în art. 2552 şi urm. regulile de calcul a diverselor tipuri de

termene. Astfel:

A. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani

Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.

Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.

B. Termenul stabilit pe zile

Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.

Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.

Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

C. Termenul stabilit pe ore

Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.

În toate cazurile, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

Bibliografia generală, de completare a cursului, este:

1.Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2011.