UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

MASTER DREPT INTERN SI INTERNATIONAL AL MEDIULUI

Drept comunitar al mediului: Evolutia dreptului

mediului

2012-2013

1

Cuprins

Introducere..................................................................................................................................3Capitolul I...............................................................................................................................4Protecţia mediului între internaţional, comunitar şi naţional..................................................4

I.1 Apariţia, evoluţia şi dezvoltarea dreptului mediului.....................................................4I.2 Principiile generale de protecţie a mediului cu privire specială asupra principiului precauţiei.............................................................................................................................6I.3 Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.............................................................................................................8

Capitolul II............................................................................................................................10Instrumente comunitare de garantare a protecţiei mediului..................................................10

II.1 Instrumentele de realizare a politicii de mediu..........................................................10II.2 Transpunerea legislaţiei comunitare în dreptul intern al statelor membre.................11II.3 Spre un drept penal al mediului..................................................................................13

Capitolul III...........................................................................................................................14Problema aderării României la UE din perspectiva protecţiei mediului...............................14

Concluzii...................................................................................................................................15Bibliografie...............................................................................................................................16

2

Introducere

Preocupările legate de prezervarea mediului câştigă proporţii din ce în ce mai mari. Acestea se fundamentează pe date obiective şi pe pagube produse mediului ambient, ale căror multiple cauze sunt direct legate de intensificarea activităţilor umane asupra diverselor spaţii, dezvoltării industriale, expansiunii demografice, fenomene care se prezintă deja într-un mod global. Percepţia problemelor legate de mediu este de asemenea în plină creştere şi poate lua multe forme: preocupare pentru binele individual, consideraţii estetice, sanitare, politice, ideologice şi chiar religioase, ecologia devenind, din anumite puncte de vedere, o nouă religie a Terrei.

În aceste condiţii, începând cu anii `70 ai secolului trecut, la nivel mondial s-a conturat interesul pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător. Multiplele reglementări internaţionale şi regionale în materie de mediu utilizează formulări diferite pentru a determina generic noţiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului: „dreptul la mediu”, „dreptul la un mediu sănătos”, „dreptul mediului înconjurător”, fără a-i preciza însă conţinutul.

Iniţial, într-o concepţie primară, prin dreptul la mediu s-a desemnat dreptul la existenţa unui mediu apt să întreţină viaţa umană, concepţie abandonată, pe măsură ce în diferite documente internaţionale era subliniată relaţia mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu numai un nivel al calităţii mediului care să asigure supravieţuirea biologică, dar şi satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului.

Conform Proiectului de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului, adoptat la Geneva în 1994, dreptul la mediu presupune printre altele: dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului, accesul la resursele de apă şi hrană adecvate, dreptul la un mediu de muncă sănătos, dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la condiţii de viaţă într-un mediu sănătos, dreptul la asistenţă în caz de catastrofe naturale sau produse de om, dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii, dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activităţi care pot afecta mediul, sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă.

În acelaşi timp conţinutul dreptului la mediu sănătos presupune existenţa unei dimensiuni individuale – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, respectiv obligaţia încetării activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei create prin această poluare, precum şi a uneia colective, de această dată evidenţiindu-se obligaţia statelor de a coopera în vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel naţional, regional şi internaţional.1

Deşi reglementările internaţionale în materie sunt importante – se recunoaşte dreptul la mediu ca atare, sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze efectiv dezideratele propuse, marele dezavantaj constă în faptul că dreptul fundamental la un mediu sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală.

Nu la fel stau lucrurile la nivelul Uniunii Europene, unde în ultimul deceniu mai multe documente (regulamente şi directive), asupra cărora vom reveni pe parcursul acestui demers, s-au constituit în instrumente de realizare a politicilor de mediu comunitare, completând cadrul legislativ privind protejarea biodiversităţii. Totodată, deşi dreptul la un mediu sănătos nu este prevăzut în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg nu a ezitat să se pronunţe în speţe ce implicau încălcări ale acestui drept, pe considerentul că reprezintă o ingerinţă în viaţa privată a resortisanţilor.

1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, Dreptul la mediu, în Revista „Themis”, nr. 3/2005, p. 47

3

În sprijinul ideii de protecţie a mediului vine şi aşa-numitul drept penal al mediului, prea puţin conturat însă la momentul actual, dar care, având în vedere tendinţele actuale va deveni operaţional.

Ceea ce nu poate fi de nimeni tăgăduit este faptul că o legislaţie clară şi puternică este necesară pentru protecţia mediului. Natura ne-a dat câteva semnale de alarmă şi continuă să o facă, datoria factorilor de decizie fiind aceea de a găsi cele mai bune soluţii în politica de asigurare a unui mediu sănătos. Spaţiul european tinde să se erijeze în principalul factor de corectare şi modernizare a legislaţiei privitoare la mediu în vigoare, atât Uniunea Europeană cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului adoptând poziţii comune în cadrul acestui proces, iar prin faptul că aderarea UE la CEDO s-ar părea că nu mai este decât o chestiune de timp putem vorbi de existenţa unui drept european al mediului.

Capitolul I

Protecţia mediului între internaţional, comunitar şi naţional

I.1 Apariţia, evoluţia şi dezvoltarea dreptului mediului

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost pusă în discuţie, pentru prima dată în anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această temă, organizată la Stockholm. Prin Declaraţia asupra mediului înconjurător adoptată cu prilejul acestei conferinţe s-au stabilit o serie de principii privind drepturile şi obligaţiile statului în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale în materie de mediu.

Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental de libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu de o calitate care să îi permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a proteja şi ameliora mediul înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare.” Deşi importanţa acestui document nu poate fi contestată, trebuie remarcat faptul că el nu recunoaşte în mod direct un drept la mediu ca atare. Este vorba mai degrabă de o recunoaştere indirectă a acestuia, prin stabilirea legăturii între drepturile omului, precum dreptul la viaţă şi libertate şi calitatea mediului înconjurător, subliniindu-se faptul că respectarea dispoziţiilor în materie de mediu reprezintă o cerinţă pentru asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare.

După adoptarea Declaraţiei de la Stockholm care a pus bazele dezvoltării dreptului internaţional la mediu, preocupările mondiale în acest domeniu s-au intensificat. Astfel, cu prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată în 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie menită a o completa pe cea de la Stockholm, în condiţiile specifice sfârşitului de secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a fost acordată „dezvoltării durabile”.

Nicio dispoziţie din Declaraţia de la Rio nu tratează explicit drepturile Omului. Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt în centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă. Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura”.

Deşi nici un progres nu a fost realizat prin Declaraţia de la Rio în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului material al un mediu sănătos, acest document este important prin

4

faptul că el consacră dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie în materie de mediu. Trebuie remarcat faptul că a avut loc o inversare a raportului mediu-dezvoltare. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi concepu fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio s-a considerat că dezvoltarea durabilă nu are nicio şansă fără existenţa unui mediu de calitate.

Primul document care consacră dreptul la mediu în mod explicit este Carta Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor, care în art. 24 prevede: „ Toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Această consacrare expresă a dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că provine din partea unor structuri de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, din cauza dificultăţilor economico-sociale nu acordă în general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.1

Acţiunea comunitară privind mediul s-a declanşat expres la 9 februarie 1971, când Consiliul miniştrilor şi Guvernelor statelor membre ale CE au exprimat, pentru prima dată, ideea potrivit căreia politica economică a Comunităţii nu poate să se limiteze la creştere. Ea are un sens dacă, în acelaşi timp, contribuie la crearea unor mai bune condiţii de existenţă ori la ameliorarea calităţii vieţii. Comisia Europeană a adoptat, în consecinţă, la 22 iulie 1971, primul comunicat privind politica CEE în materie de mediu, schiţând marile linii de acţiune viitoare.

Un important pas concret l-a constituit, în acest context, Acordul de Informare încheiat la 5 martie 1973 între reprezentanţii Guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului; constatând că statele comunitare acţionează deja pentru adoptarea de măsuri naţionale în materie de mediu, şi că unele dintre acestea, dacă nu sunt armonizate, ar putea afecta funcţionarea pieţei comune, s-a decis că statele trebuie să notifice Comisiei orice proiect de lege ori alt act normativ, precum şi orice iniţiativă internaţională relativă la protecţia şi ameliorarea mediului şi susceptibilă să aibă o incidenţă directă asupra pieţei comune ori să prezinte un interes particular pentru Comunitate. Aceste proiecte nu putea să fie adoptate de statele membre sub rezerva cazurilor de urgenţă pentru motive grave de securitate ori de sănătate decât dacă Comisia nu le-a informat pe acestea din urmă, într-un răstimp de două luni, de intenţia sa de a prezenta Consiliului propuneri de adoptare de măsuri comunitare în acest domeniu.

Au urmat, din 1973, programele de acţiune în materie de mediu, care au servit mai ales drept ghid şi au fixat obiective comune pentru statele membre. Ele exprimă evoluţia strategiilor comunitare şi anunţă marile principii ale politicii UE de mediu, care au fost apoi, treptat asimilate prin documente juridice.

Activitate de legiferare a continuat în mod constant, astfel încât în 1992 erau în vigoare peste 200 de instrumente juridice specifice legislaţiei secundare, conform Comisiei Europene.

Tratatul Uniunii Europene a atribuit acţiunilor dezvoltate de-a lungul anilor statutul de politică a Uniunii, introducând conceptul de „creştere durabilă respectând mediul” şi introducând principiul precauţiei. De asemenea, Tratatul prevede că actele instituţiilor comunitare privind mediul sunt adoptate de Consiliu cu majoritate calificată de voturi.

Tratatul de la Amsterdam a proclamat principiul dezvoltării durabile ca fiind unui din scopurile Uniunii, iar protecţia mediului una din priorităţile Comunităţii. Articolul 6 al Tratatului CE subliniază că protecţia mediului trebuie integrată în definirea şi implementarea celorlalte politici ale Comunităţii. Articolul 95 al Tratatului extinde mecanismul prin care statele membre sunt obligate să informeze Comisia asupra legislaţiei existente sau nou adoptate, la rândul său Comisia verificând dacă măsurile introduse nu aduc restricţii comerţului sau nu sunt un obstacol în funcţionarea pieţei interne.

1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., p. 45

5

În perioada 1992-2000 al Cincilea Program de Acţiune al Comunităţii privind mediul intitulat „Către o dezvoltare durabilă” a stabilit principiile strategiei europene în materia mediului, menţionând şi caracterul orizontal al abordării problematicii în sensul că sunt luate în considerare toate cauzele poluării: industria, energia, transportul, agricultura.

Al Şaselea Program de Acţiune privind mediul, intitulat „Mediu 2010 – Viitorul nostru, Opţiunea noastră”, adoptat prin decizia nr. 1600/2002/CE, stabileşte priorităţile Uniunii în următoarele domenii: schimbările climatice, natură şi biodiversitate, mediu şi sănătate şi managementul resurselor naturale şi al deşeurilor.1

I.2 Principiile generale de protecţie a mediului cu privire specială asupra principiului precauţiei

Având în vedere dimensiunea mondială a problematicii dreptului mediului, diferitele documente internaţionale şi comunitare au creionat o serie de principii generale de protecţie a mediului, dintre care menţionăm:

a) Principiul „sic utero tuo”, potrivit căruia statele au obligaţia de a se asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului altor state;

b) Principiul cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor conservării mediului conform căruia principiile internaţionale referitoare la protecţia şi ameliorarea mediului trebuie abordate prin cooperarea statelor;

c) Principiul bunei vecinătăţi, a conservării şi protecţiei mediului care desemnează două mari obligaţii statelor: obligaţia de a conserva şi proteja mediul, respectiv obligaţia de a evalua consecinţele asupra mediului, ale oricăror acţiuni sau decizii care ar putea avea implicaţii de această natură;

d) Principiul „poluatorul plăteşte” potrivit căruia persoanele care desfăşoară activităţi posibil poluatoare, fără a lua în prealabil măsurile ce se impun pentru prevenirea sau diminuarea efectelor poluării, până la limitele admisibile prevăzute în legislaţia naţională sau internaţională, vor suporta consecinţele neîndeplinirii acestei obligaţii;

e) Principiul prevenirii care presupune conştientizarea la nivel naţional şi internaţional a faptului că este mai important să se prevină decât să se repare un prejudiciu adus mediului, cu alte cuvinte desemnează obligaţia de a interveni înainte ca prejudiciul să se producă.

La nivel comunitar politica de mediu se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului şi pe principiul „poluatorul plăteşte”.

Dacă în privinţa principiilor deja dezvoltate se poate spune că lucrurile sunt destul de clare, cazul principiului precauţiei este unul mai complex. El este unul de anticipare; prejudiciul nu s-a produs, iar eventualitatea producerii lui nu este demonstrată în mod incontestabil şi nici demonstrabilă. Riscul este nesigur, realizarea lui este numai posibilă, eventual plauzibilă. Este vorba despre o acţiune preventivă anticipată în contextul incertitudinii cu privire la risc, dificil de definit, dar care totuşi are o aplicare în dreptul pozitiv.

În fapt, dacă celelalte principii figurau deja în Actul Unic European din 1986, principiul precauţiei nu a fost introdus în legislaţia primară europeană decât prin Tratatul de la Maastricht din 1992. El reuşise însă să eclipseze principiul prevenirii şi principiul „poluatorul plăteşte” încă înainte de consacrarea sa oficială în dreptul european, datorită celor două

1 Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp. 694-696

6

catastrofe care loviseră Europa în deceniul 8 al sec. XX: cea a sângelui contaminat şi a vacii nebune.

În 1997 Cartea Verde a Comisiei Europene cu privire la principiile generale ale legislaţiei alimentare din UE menţionează principiul precauţiei drept un principiu fundamental de acţiune în caz de incertitudine ştiinţifică. Doi ani mai târziu Consiliul, într-o rezoluţie din aprilie 1999 cere Comisiei „să se ţină seama în viitor cu mai multă diligenţă de principiul precauţiei îndeosebi în domeniul protecţiei sănătăţii consumatorului şi să elaboreze liniile directoare pentru aplicarea cât mai corectă a principiului.” Se elaborează în acelaşi timp un concept nou denumit „de analiză a riscurilor”.

Comunicarea Comisiei din 2001 referitoare la principiul precauţiei se conformează rezoluţiei sus-menţionate. Ea arată că principiul precauţiei trebuie aplicat în toate domeniile pentru cvasitotalitatea situaţiilor de criză.

Totodată, Comisia a stabilit situaţiile specifice în care acest principiu se aplică:- în cazul în care datele ştiinţifice sunt insuficiente, neconcludente sau incerte;- în cazul în care o evaluare ştiinţifică preliminară arată că pot exista efecte periculoase

asupra mediului, oamenilor, animalelor sau sănătăţii plantelor.De asemenea Comunicarea stabileşte trei reguli ce trebuie urmate pentru a fi respectat

principiul:- evaluare ştiinţifică realizată de o autoritate independentă pentru a se determina gradul

de incertitudine ştiinţifică;- evaluarea riscurilor potenţiale şi a consecinţelor inacţiunii;- participarea, în condiţii de maximă transparenţă a tuturor părţilor interesate în studiul

măsurilor posibile.În virtutea unei obligaţii morale autorităţile publice trebuie să facă o evaluare completă

privind identificarea pericolului şi caracterizarea lui. Nu în ultimul rând, nu trebuie omisă rezoluţia cu privire la principiul în discuţie

adoptată de Consiliul European de la Nisa, care recomandă statelor membre UE să-l traducă în fapte. În ciuda tuturor acestor rezoluţii, recomandări şi comunicări, ele nu constituie dispoziţii obligatorii de drept, făcând parte din aşa-numitul „soft law”, şi până în prezent măsurile care să le pună în practică s-au lăsat aşteptate.

Mai tranşantă a fost jurisprudenţa CJCE, care s-a situat pe poziţii net favorabile principiului precauţiei. Astfel Curtea s-a pronunţat în sensul că „Trebuie să admitem că atunci când subzistă incertitudini cu privire la existenţa sau la importanţa unor riscuri pentru sănătatea persoanelor, instituţiile pot lua măsuri fără a avea nevoie să aştepte ca realitatea sau gravitatea acestor riscuri să fie pe deplin demonstrate.”1

Principiul precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor măsuri funcţionale de natură să contracareze posibilele pagube asupra mediului.

Considerat iniţial mai ales drept un mijloc de a ghida acţiunea statului, a autorităţilor publice în general, în elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu, prin intervenţia directă a judecătorului, principiul precauţiei se concretizează prin „juridicizarea” sa şi se democratizează, devenind operaţional pentru societatea civilă.2

1 CJCE, decizia din 12.07.1996, Regatul unit al Marii Britanii c. Comisia, C180/96.2 Pentru detalii în materie, a se vedea T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., pp. 705-707, Bogdan-Alex Arghir, Analiza principiului precauţiei în dreptul mediului din perspectiva hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tătar contra România, în Revista Themis nr. 1/2010, pp. 42-44, Constantin Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în Revista Română de Drept al Mediului, nr.1/2004, p. 29

7

I.3 Consacrarea dreptului la un mediu sănătos în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În cuprinsul CEDO nu se regăseşte sintagma „mediu înconjurător” şi nici aceea de „drept la un mediu sănătos”. Astfel, s-ar putea susţine că acest drept nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui drept printre cele reglementate de Convenţie nu este surprinzătoare, având în vedere că dezvoltarea industrială de la momentul adoptării ei nu ridica probleme deosebite de mediu.

Chiar dacă dreptul la mediu a făcut obiectul a numeroase reglementări internaţionale, importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO în această materie este determinantă în a stabili în ce măsură dreptul la un mediu înconjurător este transformat într-un drept subiectiv apărat de Convenţie şi în ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la mediu înconjurător sănătos cu obligaţia corelativă ce revine statelor, în faţa organelor Convenţiei.

Având în vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii lipsurilor determinate de faptul că el nu se bucură de o consacrare expresă în Convenţie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei par ricochet” care a permis extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8, paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei şi ale art. 6, paragraful1, care garantează dreptul la un proces echitabil, jurisprudenţa CEDO a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale:

- apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8, paragr.1 din Convenţie;- existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu;- existenţa unui drept la un proces echitabil în această privinţă. De-a lungul timpului jurisprudenţa CEDO a dezvoltat o concepţie largă nuanţată şi

maleabilă asupra noţiunii de „viaţă privată” şi tocmai acest gen de interpretare a permis extinderea sa „par ricochet” şi în privinţa dreptului la un mediu sănătos. În cauza Powell şi Rayner c/Regatului Unit (1990), Curtea a statuat că în domeniul deosebit de sensibil al protecţiei mediului, simpla referire la bunăstarea economică a ţării nu este suficientă pentru a înlătura drepturile altora. De asemenea, statele trebuie să minimalizeze, pe cât posibil, ingerinţele în aceste drepturi, încercând să găsească soluţii alternative şi încercând să-şi atingă scopurile în moduri care să afecteze în cea mai mică măsură „viaţa privată”. Pentru a realiza aceasta, un proiect susceptibil a afecta drepturi trebuie precedat de o investigaţie adecvată şi completă care să caute cea mai bună soluţie posibilă.

Cauza Moreno Gomez c/Spaniei (2004) a avut la origine poluarea fonică provocată de o discotecă, iar Curtea a constatat violarea art. 8 pentru că „Atingerile aduse dreptului la respectul domiciliului nu vizează doar atingerile materiale, cum ar fi intrarea neautorizată, ci şi pe cele imateriale sau incorporale, cum ar fi zgomotele, emisiile, mirosurile şi alte ingerinţe”.

În cauza McGingley şi Egan c/Regatului Unit (1996) privind expunerea soldaţilor britanici la radiaţii nucleare, Curtea a inclus protecţia sănătăţii în câmpul de aplicare al art.8, considerând că plângerea reclamanţilor prezintă o legătură suficient de strânsă cu viaţa lor privată şi de familie pentru ca acest articol să-şi găsească aplicarea. 1

În cazul Guerra c/Italiei (1998) a fost vorba de o altă obligaţie pozitivă a autorităţilor legată de poluarea mediului: obligaţia de a informa persoanele afectate despre posibilele

1 Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, pp. 76-82, Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, pp.621-625

8

efecte ale „activităţilor industriale periculoase derulate în zonele lor” şi despre procedurile de urmat în cazul unor situaţii de urgenţă.

Curtea consideră că „informarea publicului reprezintă neîndoielnic unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţiile de pericol pentru mediul înconjurător” şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate publicului:

- cele privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate în cazul producerii unui accident (vizează protecţia directă a vieţii şi sănătăţii persoanelor);

- informaţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu. Aceste din urmă informaţii permit persoanelor interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului înconjurător.

În ceea ce priveşte protecţia dreptului la un mediu sănătos prin aplicarea art. 6, paragr.1 – dreptul la un proces echitabil, relevantă este cauza Taskin şi alţii c/Turciei (2004). În speţă reclamanţii au susţinut că au fost victime ale încălcării art. 6 paragr.1 din Convenţie prin neaducerea la îndeplinire de către autorităţile competente a hotărârii Curţii Supreme Administrative prin care era anulată decizia ce permitea funcţionarea minei de aur, astfel încât ei au fost lipsiţi de dreptul garantat prin acest articol pentru realizarea drepturilor lor civile.

Instanţa de contencios european a decis că în cauză este aplicabil art. 6 paragr.1 în latura sa civilă. Curtea a constatat că instanţele interne au reţinut că dreptul invocat de reclamanţi era acela de a o obţine o protecţie adecvată a integrităţii fizice împotriva riscurilor la care erau expuşi prin activitatea minei şi că legislaţia turcă recunoaşte acest drept, în Constituţie fiind prevăzut dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi echilibrat.

Soluţionând cauza, Curtea a constatat o încălcare a art. 6 paragr.1 din Convenţie reţinând că hotărârea Curţii Supreme Administrative nu a fost pusă în executare. În acest sens, jurisprudenţa Curţii a fost constantă în a considera că neexecutarea unei hotărâri poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului la acces la un tribunal.1

Convenţia şi, în special, jurisprudenţa CEDO în domeniu au arătat că dreptul la mediu trebuie perceput, interpretat şi garantat nu ca un drept abstract ci ca unul efectiv, iar această efectivitate poate fi asigurată prin instituirea unor garanţii procedurale speciale, între care un rol foarte important revine dreptului la un proces echitabil.

Atenţia deosebită acordată dreptului fundamental la mediu prin instituirea garanţiilor procedurale este justificată de importanţa acestui drept care a fost consacrat la nivel jurisprudenţial prin apel la conţinutul altor drepturi deja recunoscute expres şi garantate deplin, lucru care a subliniat interdependenţele între aceste drepturi şi dreptul la un mediu sănătos.

1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., pp.51-54

9

Capitolul II

Instrumente comunitare de garantare a protecţiei mediului

II.1 Instrumentele de realizare a politicii de mediu

Alegerea temeiului juridic pentru adoptarea instituţiilor în domeniul protecţiei mediului este o problemă încă larg dezbătută în cadrul UE. Pe de o parte, garanţiile procedurale ce însoţesc standardele naţionale impun sarcini mai mari statelor membre dacă sunt adoptate în temeiul art. 95 TCE şi nu conform art. 174-176 TCE, deoarece acestea vor fi examinate de către CJCE prin prisma logicii pieţei interne şi nu aceea a protecţiei mediului prevăzută de art. 174. Pe de altă parte, Comunitatea a început să legifereze în domeniul dreptului penal al mediului, problematică specifică pilonului 3, impunând în acest fel un nou nivel de complexitate, prin recurgerea la un alt tipo de act, decizia-cadru ce presupune o altă discuţie, a echilibrului competenţelor între primul şi al treilea pilon al Uniunii.1

Deşi în cadrul politicii de mediu sunt adoptate şi regulamente, majoritatea actelor îmbracă forma directivelor. Directivele adoptate în acest sens au următoarele caracteristici:

- stabilesc un cadru pentru măsurile la nivel naţional prin stabilirea standardelor de calitate a mediului;

- anexele directivelor permit adaptarea la progresul tehnologic, prin adoptarea graduală a unor obligaţii stricte;

- construiesc un sistem de informare reciprocă în materia mediului între statele membre, prin intermediul cerinţelor de elaborare a planurilor de management, programe şi monitorizare;

- promovează la nivel instituţional cooperarea între statele membre, între acestea şi Comisie.

Legislaţia secundară este operaţională în următoarele domenii ale protecţiei mediului:- siguranţă nucleară şi deşeuri radioactive;- protecţia şi managementul apei;- monitorizarea poluării atmosferice;- prevenirea poluării fonice;- produse chimice, risc industrial şi biotehnologie;- managementul şi folosirea eficientă a spaţiului, mediului şi resurselor naturale;- conservarea florei şi faunei sălbatice;- managementul deşeurilor şi tehnologiilor curate;- cooperarea internaţională.Fiecare din aceste domenii include mai multe acte normative şi strategii

complementare. De exemplu, managementul deşeurilor implică trei strategii complementare, care privesc:

- eliminarea producerii deşeurilor la sursă prin îmbunătăţirea design-ului produselor;- încurajarea reciclării şi refolosirii deşeurilor;- reducerea poluării cauzată de incinerarea deşeurilor.De o deosebită atenţie se bucură în prezent prevenirea poluării marine provocată în

mod intenţionat (degazarea rezervoarelor) sau prin neglijenţă gravă2; de asemenea la nivel european se abordează problema deşeurilor provenite de la nave, cu scopul de a preveni aruncarea lor peste bord3. Pe lângă sancţiunile prevăzute pentru încălcarea obligaţiilor ce

1 T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., p. 6972 Directiva Comisiei 2005/35/CE3 Directiva Europeană 2007/71/CE

10

rezultă din legislaţia comunitară, la nivelul UE s-a constituit Agenţia Europeană pentru Securitate Maritimă cu sediul la Lisabona1. Misiunea Agenţiei este de a asista Comisia în pregătirea şi elaborarea legislaţiei UE privind siguranţa maritimă şi prevenirea poluării mediului marin şi în punerea acesteia în aplicare, derulând activităţi de control al funcţionării generale a sistemului comunitar de control în porturi, furnizarea de asistenţă tehnică Comisiei, precum şi alte activităţi.2

Conform directivelor, animalele, terenurile şi pădurile nu mai sunt doar simple resurse economice comercializate în cadrul pieţei interne, ci constituie baza diversităţii biologice ce trebuie protejată de autorităţile publice.3 La rândul lor apa, aerul şi solul sunt văzute ca fiind interconectate, ceea ce impune o abordare integrată a limitării instalaţiilor noi sau deja existente.4

Pe lângă instrumentele juridice , pentru atingerea obiectivelor Uniunii în materia mediului sunt folosite instrumente financiare şi tehnice.

Instrumentul financiar se numeşte programul LIFE (L`instrument financier pour l`environnement) şi este destinat dezvoltării, implementării şi actualizării politicii de mediu a Comunităţii, în special în ceea ce priveşte integrarea mediului în alte politici.

Instrumentele tehnice sunt etichetele ecologice, sistemul de management şi audit al mediului (EMAS), sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice şi private asupra mediului, ca şi criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu din statele membre.5

II.2 Transpunerea legislaţiei comunitare în dreptul intern al statelor membre

Indiferent ce stat al UE am avea în vedere, transpunerea dreptului comunitar al mediului ridică serioase probleme şi discuţii în plan naţional. Judecând după aplicarea textelor în vigoare, putem reţine faptul că, în chestiunea mediului, care priveşte în mod necesar şi alte domenii, statele se confruntă cu dificultăţi legate de afirmarea politicilor publice în materie, adoptarea unor mijloace adecvate de implementare şi instaurarea unui drept coerent şi, în consecinţă, eficient.

Realizarea dreptului comunitar al mediului trebuie să conducă statele la punerea în aplicare a textelor, în condiţiile cerute prin directive, şi de asemenea la adaptarea diverselor politici publice interne la noile exigenţe impuse de la nivelul UE.

Diversitatea exigenţelor dreptului comunitar al mediului impune statelor să adopte o perspectivă globală. Cum Comisia a sesizat, în repetate rânduri, CJCE pentru încălcarea normelor comunitare, majoritatea statelor fiind implicate, fiecare dintre acestea au trecut prin asemenea experienţe şi s-a conturat o jurisprudenţă comunitară semnificativă, cu implicaţii adecvate în plan juridic.

O mare parte a jurisprudenţei privind protecţia mediului are ca temă măsurile de transpunere a directivelor, datorită libertăţii pe care o au statele membre în alegerea formelor şi metodelor de transpunere a acestora şi pentru că o parte din responsabilităţile în domeniul protecţiei mediului revin autorităţilor locale sau regionale, astfel încât neîndeplinirea obligaţiei de către o astfel de autoritate poate conduce la iniţierea unei acţiunii prevăzute de art. 226 TCE (art. 258-260 conform Tratatului de la Lisabona).1 Regulamentul Comisiei nr. 1406/20022 Mihai Floroiu, Poluarea în dreptul internaţional, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009, pp. 77-793 Directiva Consiliului 92/43/CEE4 Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consililului5 T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, op. cit., p. 700

11

O parte din cazurile aflate pe rolul Curţii sunt determinate de dorinţa de a nu suporta costurile implementării măsurilor de protecţie a mediului. În jurisprudenţa CJCE pot fi întâlnite cauze în care principiile dreptului comunitar ale certitudinii juridice, efectul util sau aplicării uniforme sunt puse în balanţă cu politicile naţionale ale statelor membre de restrângere a costurilor pentru afacerile ce se desfăşoară pe teritoriul lor.

O altă categorie importantă de cazuri este generată de situaţiile în care statele membre nu elaborează şi comunică programe de îmbunătăţire a mediului. Aceste tipuri de programe formează o parte importantă a directivelor în domeniu. Programele la nivel naţional sunt mult mai eficiente decât cele care conţin obiective stabilite la nivel central, european, care nu pot ţine cont întotdeauna de condiţiile locale.

În cazul României, procedura de încălcare a dreptului comunitar a fost invocată în mai multe rânduri, cel mai notoriu caz fiind cel al taxei auto de primă înmatriculare.

Cel mai recent avertisment privind nerespectarea acquis-ului comunitar de către România vizează gestionarea deşeurilor, mai exact neînchiderea tuturor depozitelor de deşeuri neconforme cerinţelor europene la termenele asumate prin Tratatul de aderare.

În acest sens, până la 16 iulie 2009 trebuiau să se închidă 139 astfel de gropi, din care mare parte şi-au sistat deja activitatea. Trebuie menţionat totuşi faptul că România se numără printre cele 11 state membre care au notificat transpunerea completă a Directivei 2004/35/CE privind răspunderea de mediu în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului.

Directiva reprezintă un nou instrument pentru realizarea politicilor de mediu comunitare şi completează cadrul legislativ privind protejarea biodiversităţii, conservarea păsărilor sălbatice, conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică. Directiva impune şi o nouă formă de răspundere pentru costurile de prevenire şi reparare a daunelor produse mediului (ori în cazul în care este iminentă producerea unei asemenea daune) de către operatorii care desfăşoară sau controlează o activitate profesională şi care produc prejudicii speciilor protejate, habitatelor naturale, apelor sau care contaminează solul.

Directiva-cadru prezintă obiective de mediu coerente, confirmă, între altele, pertinenţa textelor anterioare, dintre care integrează progresiv o parte.

Transpunerea efectivă a acestor texte constituie, într-adevăr, un prim pas către o abordare mai durabilă a problematicii mediului în UE, statele dispunând în continuare de posibilitatea de a atinge un stadiu de performanţă şi mai ridicat.

II.3 Spre un drept penal al mediului

Un drept penal al mediului se conturează greu la toate la toate nivelele – naţional, comunitar şi internaţional. Nici ţările, în legătură cu care s-ar putea vorbi de o tradiţie în această materie, nu se pot lăuda cu reducerea drastică a actelor de delincvenţă ecologică, şi aceasta deoarece există o multitudine de cauze care împiedică încă acest deziderat:

- diferenţele, uneori majore între sistemele de drept penal naţionale;- mecanisme sancţionatorii diferite- principiul suveranităţii statele, al neextrădării propriilor resortisanţi;- principiul dublei incriminări;- probleme care ţin de incidenţa legii penale asupra infracţiunilor cu element de

extraneitate;- posibilitatea ca persoana juridică să răspundă penal.În aceste condiţii la nivelul dreptului comunitar a apărut Directiva 2008/99/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului

12

prin intermediul dreptului mediului, ce se doreşte a fi un răspuns la o serie de realităţi contemporane, după cum urmează:

- creşterea numărului de infracţiuni împotriva mediului cu efect transfrontalier;- actualele sisteme de sancţiuni nu au fost suficiente pentru a garanta respectarea

efectivă a legislaţiei privind protecţia mediului;- respectarea legislaţiei ar putea fi consolidată prin prevederea de sancţiuni penale care

demonstrează o dezaprobare socială de natură diferită, din punct de vedere calitativ, comparativ cu sancţiunile administrative şi cu mecanismul de compensare întemeiat pe dreptul civil;

- nerespectarea unei obligaţii legale de a acţiona poate avea acelaşi efect ca un comportament activ şi ar trebui, prin urmare, să fie considerată infracţiune şi să fie sancţionată ca atare.

Deşi obiectivul directivei este acela de a stabili „…măsuri de natură penală pentru a asigura o protecţie mai eficace a mediului”, ea nu împiedică aplicarea altor regimuri de răspundere şi nici aplicarea unor măsuri mai stricte de protecţie eficientă a mediului prin intermediul dreptului penal.

Pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecţie a mediului, actul normativ în cauză completează şi consolidează totodată, cadrul legal deja existent, prin calificarea şi sancţionarea ca infracţiuni a unor fapte grave, conexe fie desfăşurării operaţiunilor ce privesc deşeurile, fie protecţiei habitatelor naturale şi a exemplarelor de faună şi floră , ori privesc respectarea regimului materialelor nucleare sau substanţelor radioactive periculoase, alăturându-se astfel infracţiunilor instituite deja prin reglementărilor cu caracter special, incidente în materie.

Prin adoptarea directive 2008/99/CE s-au instituit o serie de standarde minime la nivelul statelor membre ale UE în ceea de priveşte sancţionarea unor fapte ilicite în domeniul mediului, a căror săvârşire trebuie să atragă după sine angajarea răspunderii penale a făptuitorilor. O astfel de abordare legislativă constituie premisa necesară asigurării unei protecţii sporite a mediului şi concretizează, sub aspect juridic, eforturile depuse de instituţiile UE în acest domeniu, precum şi vasta experienţă acumulată la nivel european.1

Cu toate acestea, datorită complexităţii factorilor de mediu, protecţia acestora reprezintă un sector deosebit de tehnic. De asemenea, în contextul crizei ecologice care se manifestă la nivel mondial, există totuşi o insuficientă şi o ineficacitate a normelor de recomandare pentru protecţia mediului. Dacă privitor la protecţia mediului pe plan internaţional prin intermediul altor forme de răspundere juridică există o bogată jurisprudenţă şi doctrină, răspunderea penală a fost relativ puţin reglementată la nivel internaţional. Dar, aşa cum dreptul penal al mediului începe să se afirme din ce în ce mai mult ca o ramură de drept autonomă, treptat se conturează şi un drept comunitar penal al mediului, tendinţă observată şi la nivel internaţional.

1 Pentru detalii a se vedea, Anca Ileana Duşcă, Consideraţii referitoare la Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009, pp. 33-37

13

Capitolul III

Problema aderării României la UE din perspectiva protecţiei mediului

Evoluţia legislaţiei în materie de mediu în ţara noastră a fost determinată de numeroşi factori, precum: ratificarea documentelor internaţionale în acest domeniu, accesul României la instituţii internaţionale cu preocupări majore în domeniul mediului, pregătirea aderării la UE şi evoluţia jurisprudenţei CEDO în ceea ce priveşte dreptul fundamental la mediu.

Astfel prima lege-cadru privind protecţia mediului – Legea nr. 9/1973 – nu cuprindea nicio referire la un drept fundamental al mediului. Problema recunoaşterii şi garantării dreptului la un mediu sănătos s-a pus abia după anul 1990, odată cu elaborarea Constituţiei din 1991, care de altfel nu recunoştea expres un drept fundamental la mediu. Protecţia de care se bucura acest drept era aceea a unui drept subiectiv, fără acces la procedurile specifice prevăzute pentru drepturile fundamentale deja constituţionalizate.

Aceste dispoziţii în materie de mediu din Constituţia din 1991 au reprezentat punctul de plecare pentru adoptarea unei noi legi-cadru în acest domeniu – Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului, care prevedea garanţii procedurale ale acestui drept:

- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;

- dreptul de asociere în organizaţii de apărare a calităţii mediului;- dreptul de consultare în vederea luării deciziilor de mediu;- eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;- dreptul de adresare direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor

administrative sau judiciare în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.Punctul culminant al evoluţiei legislaţiei româneşti în materie de mediu l-a reprezentat

consacrarea şi garantarea constituţională a dreptului fundamental la mediu, prin Legea de revizuire a Constituţie nr. 429/2003 fiind introdus art. 35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos.”

Dreptului consacrat prin acest articol îi corespundea obligaţia stabilită în sarcina statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic. Textul constituţional care consacră expres dreptul la mediu stabileşte şi îndatorirea oricărei persoane fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, aceasta având un caracter corelativ dreptului recunoscut. Concluzia care se poate desprinde este aceea că spre deosebire de celelalte îndatoriri fundamentale consacrate prin Constituţie care au o existenţă de sine stătătoare, aceea de a proteja şi ameliora mediul există numai în raport şi ca o garanţie specială a dreptului la un mediu sănătos.1

O influenţă majoră în direcţia modernizării şi uniformizării reglementărilor de mediu a avut-o armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar de mediu, în cadrul procesului de pregătire pentru aderare. Aproximarea legislaţiei naţionale cu dreptul comunitar al mediului a reprezenta o opţiune indispensabilă a procesului de preaderare, ca un aspect important al exigenţei generale de acceptare şi preluare a acquis-ului comunitar în materie.

România, alături de celelalte state candidate, a elaborat un document de poziţie privind capitolul 22 – Protecţia mediului – care a cuprins angajamentele privind preluarea şi aplicare legislaţiei comunitare în materie. Negocierile pentru acest capitol s-au desfăşurat în cadrul Conferinţei interguvernamentale de aderare, România acceptând acquis-ul comunitar privind 1 Doiniţa-Luminiţa Niţu, loc. cit., p. 55

14

mediul, în vigoare la 31 decembrie 2000, şi s-a angajat să implementeze prevederile acestuia până la data aderării, cu excepţia anumitor texte comunitare, privind mai ales sectoare precum: calitatea aerului şi schimbările climatice, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, pentru care s-au solicitat perioade de tranziţie cuprinse între 3 şi 15 ani.

La capătul acestui proces în România a fost adoptată o nouă lege cadru – OUG 195/2005, care asigură o abordare europeană în domeniu şi cadrul legal necesar pentru legislaţia sectorială sau subsecventă specifică. Astfel această nouă lege stabileşte:

- cadrul legal general pentru protecţia mediului, pentru desfăşurarea activităţilor cu potenţial impact asupra mediului şi asigurarea creşterii eficienţei măsurilor pentru realizarea unei dezvoltări durabile;

- baza legală pentru dezvoltarea legislaţiei subsecvente specifice pentru sectoarele specifice acquis-ului de mediu;

- cadrul legal pentru protecţia ariilor protejate, stabilind obligaţii pentru Reţeaua NATURA 2000 şi cadrul legal pentru crearea de noi instituţii pentru managementul ariilor protejate.

Dacă în privinţa obligaţiilor comunitare pe linia protecţiei mediului, România a respectat acquis-ul comunitar, în planul relaţiilor cu Curtea de la Strasbourg România a suferit o condamnare, instanţa sus-menţionată concluzionând că autorităţile române au eşuat în a-şi îndeplini obligaţia de a evalua în prealabil şi într-o manieră satisfăcătoare riscurile eventuale ale activităţii în cauză şi de a lua măsurile adecvate şi capabile să protejeze drepturile reclamanţilor în cea ce priveşte viaţa lor privată şi domiciliul lor, precum şi dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat.1

Odată cu aderarea la UE, procesul legislativ a cunoscut o anumită stabilizare, dar din păcate şi în ciuda procesului de preaderare, protecţia mediului nu mai reprezintă o prioritate, fiind umbrită de problemele economico-sociale, dar cu riscurile aferente unei asemenea situaţii în privinţa evoluţiilor comunitare a României.

Concluzii

Având în vedere „tinereţea” şi caracterul său universal, dreptul mediului prezintă marele avantaj de a fi însoţit pretutindeni de experienţe legislative şi de reflecţii doctrinare care, dincolo de sistemele culturale, economice şi sociale particulare, ridică, în realitate, aceeaşi problemă: ce drept pentru o calitate superioară a mediului? Presiunea organizaţiilor internaţionale deosebit de active în materie a condus la o internaţionalizare a luptei pentru mediu, generând chiar o nouă formă de solidaritate între popoare, cea de ordin ecologic.

Apoi, apariţia concomitentă a drepturilor mediului în diverse ţări ale lumii face indispensabil studiul comparativ al acestora. Reflecţia comparată permite identificarea tendinţelor generale de dezvoltare a acestui drept, precum şi o armonizare, până la unificare a acestuia, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Factorii unificatori ai acestui drept sunt numeroşi. În primul rând, tradiţiile juridice comune şi imperativul ecologic de maximă generalitate în timp şi spaţiu. Urmează apoi contribuţia organizaţiilor de cooperare şi integrare, universale şi regionale.

Pentru continentul nostru este suficient să amintim de contribuţia în acest sens a Consiliului Europei şi, mai ales de cea a Uniunii Europene, pe calea dreptului comunitar al mediului. În sfârşit, devine tot mai evidentă ideea că existenţa unei organizaţii internaţionale universale care să se ocupe de problemele mediului este fundamentală.

1 Bogdan Alex-Arghir, loc. cit., p. 48

15

Aceasta ar proba, pentru început, voinţa politică a statelor de a căuta în comun soluţii, într-un spirit de conlucrare internaţională şi responsabilitate solidară. Astfel, chiar pentru state acţiunea ori sugestiile unei astfel de organizaţii ar preceda adoptarea măsurilor legislative naţionale în materie, care ar putea să se inspire, până la preluarea tale quale, din reglementările ori recomandările internaţionale.

Bibliografie

1. Bogdan-Alex Arghir, Analiza principiului precauţiei în dreptul mediului din perspectiva

hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Tătar contra România,

în Revista Themis nr. 1/2010

2. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti 2007

3. Anca Ileana Duşcă, Consideraţii referitoare la Directiva 2008/99/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin intermediul

dreptului penal, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009

4. Mihai Floroiu, Poluarea în dreptul internaţional, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2009

5. Bianca Selejan-Guţan, Spaţiul european al drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti

2008

6. Doiniţa-Luminiţa Niţu, Dreptul la mediu, în Revista „Themis”, nr. 3/2005

7. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti

2007

8. Constantin Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în Revista Română

de Drept al Mediului, nr.1/2004

16