CAPITOLUL 1
CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ
Încheierea celui de-al doilea rǎzboi mondial şi finalizarea amplului proces al
decolonizǎrii au pus ştiinţa economicǎ în faţa unor realitǎţi dramatice: pe o mare parte a
planetei, pentru populaţiile ţǎrilor recent devenite independente, nu erau asigurate nici cele
mai elementare condiţii de existenţă demne de secolul XX. Dezechilibrele care se dezvăluiau
erau de o cu totul altǎ factura decât cele întâlnite în economiile occidentale avansate. Era
vorba de o rǎmânere în urmǎ pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cǎrei consecinţe se
concretizau într-o mizerie umanǎ insuportabilǎ.
Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea internaţionalǎ în
ansamblu, prin intermediul instituţiilor O.N.U., astǎzi din cei peste şase miliarde de locuitori
ai Terrei, circa un miliard de oameni (15% din populaţia lumii) trăiesc cu mai puţin de un
dolar pe zi , iar 2,5 miliarde trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Peste 600 milioane sunt
afectaţi de "sǎrǎcia extremǎ”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. 15% din populaţia
lumii trǎieşte, deci, cu mai puţin de 1 $/zi – standard pe care Europa de Vest şi SUA îl
atinseserǎ cu douǎ secole în urmǎ. Aceştia sunt “sǎracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc.
Namara, fost preşedinte al Bǎncii Mondiale, adicǎ fiinţe umane care suferǎ de o condiţie de
viaţǎ atât de degradatǎ, de boalǎ, analfabetism, malnutriţie şi mizerie încât, neasigurându-li-se
satisfacerea necesitǎţilor umane de bazǎ, viaţa lor este la marginea existenţei fizice.
Potrivit estimǎrilor aceleiaşi Bǎnci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11 milioane de
copii sub cinci ani mureau în fiecare an în ţǎrile slab dezvoltate din cauza unor boli ce pot fi
prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest numǎr crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnǎ
mai mult de 14.000 morţi pe orǎ1.
Conştientizarea acestor probleme a generat, dupǎ al doilea rǎzboi mondial, o bogatǎ
literaturǎ economicǎ, axatǎ pe explicarea posibilitǎţilor, a cǎilor şi mecanismelor dezvoltǎrii
economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o creştere exponenţialǎ, astfel încât, încǎ
în 1963, într-o prefaţǎ la traducerea în limba francezǎ a lucrǎrii lui Arthur Lewis, laureat al
premiului Nobel pentru economie, “Teoria creşterii economice”, economistul Gaston Leduc
le aprecia a fi de ordinul a zecilor de mii2. De atunci, numǎrul lucrǎrilor (cǎrţi, studii, articole,
1 James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge, London and New
York, 1997, p.4. 2 Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963, p.5.
1
comunicǎri, rapoarte) a continuat sǎ creascǎ, cercetǎrile efectuate constituindu-se într-o
disciplinǎ economicǎ de sine stǎtǎtoare – Economia dezvoltǎrii.
1.1. Delimitǎri conceptuale. Mǎsurarea dezvoltǎrii economice
1.1.1. Delimitǎri conceptuale
Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, dezvoltarea este, din punct de vedere
filozofic, o “categorie desemnând o mişcare complexǎ, orientatǎ, cu caracter ireversibil,
desfǎşuratǎ în ansamblu şi în final pe o linie ascendentǎ, de la inferior la superior, de la
vechi la nou. Ea se realizeazǎ cu o succesiune nesfârşitǎ a schimbǎrilor, acumulǎrilor
cantitative şi a transformǎrilor, salturilor calitative, a evoluţiei şi revoluţiei, a progresului şi
regresului, care alcǎtuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltǎrii, aflându-se într-o
unitate indisolubilǎ”3.
Numeroşi economişti utilizeazǎ conceptul de “dezvoltare” pentru a desemna procesul
creşterii economice în venit pe locuitor şi schimbǎrile fundamentale în structura economicǎ,
prin care este generatǎ creşterea. Alţi economişti identificǎ dezvoltarea şi creşterea
economicǎ, denumind prin aceste concepte un proces de sporire a venitului naţional, pe total
sau pe locuitor, eventual însoţit de transformări structurale, ca o tendinţă fermă şi de durată4.
Există şi puncte de vedere conform cărora creşterea şi dezvoltarea economică echivalează cu
sporirea capacităţilor de producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic5.
O definiţie mai integratoare a dezvoltării este cea oferită de François Perroux:
“dezvoltarea este combinaţia schimbărilor mentale şi sociale ale unei populaţii care o fac
aptă să-şi asigure creşterea, cumulativă şi durabilă, a produsului său real global”6.
În manuale universitare mai recente, se face o distincţie clară între cele două concepte.
Astfel, “creşterea economică poate fi definită ca o majorare a capacităţii de producţie a unei
ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani”7.
Sau, “creşterea economică reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări”8.
Exemplele de astfel de definiţii pot continua. În opinia noastră, prin creştere economică
se înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe locuitor al unei ţări, realizată pe
termen lung. Dezvoltarea reprezintă procesul complex al creşterii producţiei naţionale pe
3 Mic dic¡ionar enciclopedic, Edi¡ia a II-a, Editura Ştiin¡ificĂ ¿i EnciclopedicĂ, Bucure¿ti, 1978, p.296.4 Maillet, Pierre, La croissance économique, PUF, 1976, p.18; Raymond Aron, Dix-huit leçons sur la société
industrielle, Galimard, 1962, p.163 etc.5 Jacques Leçaillon, La croissance économique. Analyse globale, Edition Cujas, 1972, p.10 etc.6 François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191.7 Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicĂ modernĂ, Editura POLIROM,
Ia¿i, 2002, p.546.8 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicĂ, Editura TEORA, Bucure¿ti, 2000, p.632.
2
locuitor, în condiţiile unor schimbări structurale majore vizând producţia, infrastructura,
realocarea resurselor între sectoare, cât şi domeniul instituţional, cultural, mental.
Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformări care modifică
comportamentele, integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse calificării forţei de
muncă, cunoştinţele industriale, influenţând anticipările şi stimulând acumularea. Ea este un
proces complex, în care aspectele economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi
politice ale vieţii omului şi societăţii. Dezvoltarea depăşeşte cu mult simpla performanţă
economică, neconfundându-se cu creşterea economică definitǎ doar ca o sporire cantitativǎ a
venitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil şi secular,
dezvoltarea include nu numai fazele de creştere economicǎ, ci şi cele de crizǎ.
În literatura economicǎ, alǎturi de conceptele de creştere şi dezvoltare economicǎ se
întâlnesc şi alţi termeni, cum ar fi: expansiunea economicǎ, progresul economic, progresul
sau dezvoltarea socialǎ. Astfel, de exemplu, Colin Clark foloseşte termenul de progres
economic în sensul în care alţi economişti occidentali utilizeazǎ conceptul de creştere sau
dezvoltare. De aceea, cartea sa clasicǎ “Condiţiile progresului economic” ar putea fi
intitulatǎ “Condiţiile creşterii economice”.
În concepţia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintǎ mai mult decât o
simplǎ sporire a produsului naţional real pe locuitor, incluzând şi o îmbunǎtǎţire a repartiţiei;
în plus, economistul francez considerǎ cǎ progresul economic mǎreşte şansele creşterii
bunǎstǎrii fiinţelor umane, favorizând şi progresul social, prin care fiecǎruia i se asigurǎ
condiţii mai bune de existenţǎ.
Delimitarea între conceptele de creştere economicǎ şi expansiune economicǎ apare tot la
François Perroux, care desemneazǎ, prin cel de-al doilea concept, un fenomen pe termen
scurt.
Între creştere şi dezvoltare economicǎ existǎ o strânsǎ interdependenţa, ca de la parte la
întreg. Astfel, dezvoltarea economicǎ presupune şi înglobeazǎ creşterea economicǎ; în plus,
primul concept include şi modificǎrile structurilor economice, politice şi sociale,
transformarea modului de viaţǎ, a calitǎţii acesteia, a conştiinţei şi mentalitǎţii umane, a
mediului înconjurǎtor etc.
1.1.2. Mǎsurarea creşterii şi dezvoltǎrii economice
Creşterea economicǎ, proces preponderent cantitativ, poate fi mǎsuratǎ folosind
indicatorii macroeconomici studiaţi la tema introductivǎ în macroeconomie: PIB, PIN, PNB,
3
PNN sau venit naţional. Prin aceştia se exprimǎ mǎrimi absolute ale nivelului la care se
situeazǎ diferite economii naţionale. Pentru a permite comparaţii internaţionale, creşterea
economicǎ este pusǎ în evidenţǎ prin indicatori ce exprimǎ mǎrimi relative, cum ar fi
producţia sau venitul naţional pe cap de locuitor. Dinamica acestui proces este redatǎ folosind
ritmul creşterii economice, calculat sub forma creşterii medii anuale a producţiei pe cap de
locuitor, pe o perioadǎ mai îndelungatǎ, de zece pânǎ la douǎ zeci de ani.
Mǎsurând producţia naţionalǎ şi determinând ritmul creşterii sale, obţinem o imagine a
potenţialului de care dispune o ţarǎ pentru satisfacerea nevoilor populaţiei ei, potenţial ce
poate fi comparat cu rezultatele obţinute pe acest plan de alte naţiuni. Bunǎstarea fiinţei
umane nu poate fi redusǎ însǎ la acest determinism economic. Cum sǎ mǎsori celelalte laturi,
care ţin de accesul fiinţei umane la educaţie, la asistenţa medicalǎ, la adoptarea deciziilor
privind viaţa comunitǎţii, sau care se referǎ la dimensiunea timpului liber şi modul de
petrecere a acestuia etc.?. Oricât de cantitativǎ ar fi ştiinţa economicǎ, oricât de mult ar spori
posibilitǎţile de cuantificare ale diferitelor aspecte ale vieţii economico – sociale, este greu de
presupus cǎ s-ar putea ajunge la o mǎsurare satisfǎcǎtoare a gradului de dezvoltare atins de o
societate la un moment dat. Mai ales cǎ intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecǎrei
societǎţi care, dincolo de nevoile fundamentale ale omului – alimentaţia, locuinţa, educaţia,
asistenţa medicalǎ – diferǎ atât de mult în funcţie de considerente care ţin de tradiţii, de
culturǎ, de religie, de aşezare geograficǎ etc.
Cu toate aceste dificultǎţi, ştiinţa economicǎ şi-a dotat arsenalul sǎu de cercetare cu
indicatori de cuantificare, care s-au perfecţionat de-a lungul timpului, sporindu-şi capacitatea
de reflectare mai adecvatǎ a realitǎţilor omenirii la acest început de mileniu. S-au implicat în
acest proces cognitiv, în primul rând, organismele internaţionale din sistemul O.N.U., Banca
Mondialǎ şi F.M.I., cu vocaţiile lor mondialiste, care au stimulat armonizarea sistemelor
naţionale de statisticǎ, apoi o serie de organisme neguvernamentale, cu vocaţie regionalǎ sau
chiar planetarǎ, dintre care, în anii '70 şi '80 ai secolului trecut, s-a evidenţiat Clubul de la
Roma.
1.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al dezvoltǎrii
Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţǎ a rezultatelor creşterii economice, se
considerǎ cǎ PNB, ca medie pe locuitor, oferǎ o imagine de mai mare claritate asupra
veniturilor care rǎmân rezidenţilor unei ţǎri pentru consumul prezent şi viitor, asupra
potenţialului uman şi al bunǎstǎrii9.
9 James M.Cypher and James L.Diedz, op.cit., p.40.
4
În acest caz, ritmul de creştere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic în doi
factori: ritmul de creştere al PNB - ului, cu efect pozitiv, şi ritmul de creştere al populaţiei,
cu efect negativ. De aici nu trebuie sǎ concluzionǎm cǎ, în orice situaţie, creşterea populaţiei
ar avea un efect negativ asupra creşterii economice şi, implicit, asupra dezvoltǎrii. Nu existǎ o
relaţie de cauzalitate între creşterea demograficǎ şi creşterea economicǎ pe care s-o putem
considera universalǎ. Mai mult, nu existǎ un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei
creşteri economice maximale. Creşterea populaţiei este, în acelaşi timp, cauzǎ şi consecinţǎ a
progresului economic, cu atât mai mult cu cât aceste douǎ fenomene pot fi influenţate de
aceleaşi variabile (schimbarea mentalitǎţilor, transformarea tehnicilor de producţie etc.).
Privitǎ mai ales sub aspect calitativ, ca structurǎ (pe niveluri de pregǎtire profesionalǎ, pe
vârste, pe profesii, pe sectoare ale activitǎţii economice etc.), populaţia poate constitui un
principal factor al creşterii economice, aşa cum au demonstrat-o exemplele de succes ale
ţǎrilor din Asia de Sud – Est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayesia) sau Japonia.
Pentru compararea nivelului lor în timp, este necesarǎ "curǎţarea” acestor indicatori de
influenţa creşterii preţurilor, ceea ce se realizeazǎ prin determinarea PIB-ului şi PNB –ului
real prin folosirea preţurilor dintr-o anumită perioadă de referinţă.
O lacunǎ importantǎ a acestor indicatori oferiţi de contabilitatea naţionalǎ constǎ în faptul
cǎ un volum considerabil de activitǎţi, ale cǎror rezultate nu constituie obiect al pieţii, rǎmân
neînregistrate. Este vorba, în special de activitatea femeilor casnice, ale cǎror servicii erau
apreciate de cǎtre John Kenneth Galbraith la aproximativ o pǎtrime din PNB. "Dacǎ nu ar
exista aceastǎ funcţie (aceea de cripto-servitoare - cum denumeşte autorul mai sus menţionat
activitatea casnicǎ a femeii), toate formele de consum în gospodǎrie ar fi limitate din cauza
timpului necesar cu administrarea acestui consum - respectiv selectarea, transportul,
prepararea, repararea, întreţinerea, curǎţirea, service-ul, depozitarea, precum şi alte activitǎţi
corelate cu consumul bunurilor”10. Estimǎri mai recente indicǎ faptul cǎ, la nivelul anului
1993, aceste activitǎţi “invizibile”, neplǎtite ale femeii, se ridicǎ la valoare de 11 trilioane
dolari, ceea ce, faţǎ de output-ul total global, apreciat la 23 trilioane dolari anual, ar însemna
aproape 50 procente11.
Altǎ criticǎ severǎ adusǎ indicatorilor macroeconomici din sistemul conturilor naţionale
este legatǎ de faptul cǎ nu toatǎ producţia contabilizatǎ serveşte dezvoltǎrii, bunǎstǎrii
societǎţii. Astfel, producţia bunurilor militare, procesele productive poluante, care aduc grave
atingeri mediului înconjurǎtor, sǎnǎtǎţii, sub forma aşa numitelor externalitǎţi negative, şi
10 John Kenneth Galbraith Ştiinta economicĂ ¿i interesul public. Ed. PoliticĂ, Bucure¿ti, 1982, p.49.11 James M.Cypher and James L.Dietz, op. cit., p.36.
5
presupun apoi mari cheltuieli pentru remediere, sunt incluse în aceşti indicatori, cu toate cǎ
afecteazǎ negativ nivelul dezvoltǎrii societǎţii.
1.1.2.2. Creşterea economicǎ şi distribuirea venitului
O altǎ completare adusǎ acestor indicatori de naturǎ preponderent cantitativǎ vizeazǎ
modul de repartizare a roadelor creşterii economice. Venitul pe locuitor este doar o medie
care poate masca mari discrepanţe în nivelul absolut al venitului obţinut de diferite categorii
ale populaţiei, 1% din populaţia SUA, reprezentânt cele mai înstǎrite familii americane,
deţineau în 1989 aproape 40% din averea naţionalǎ, iar primii 20% - mai mult de 80%12. La
nivel planetar, 358 de milioane deţineau, conform Raportului Dezvoltǎrii Umane pe 1996, tot
atâta bogǎţie cât 2,5 miliarde de oameni, aproape jumatate din populaţia lumii13.Conform
Raportului Dezvoltării Umane întocmit pentru anii 2007-2008, populaţia celor mai puţin
dezvoltate state ale lumii, de 722 milioane oameni, ceea ce reprezintă 11,38% din populaţia
mondială, realizează un PIB de 306,2 miliarde $, ceea ce reprezintă doar 0,69% din PIB-ul
mondial (http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.28o)
De regulǎ, aceste discrepanţe sunt cu atât mai mari cu cât nivelul de dezvoltare al unei
ţǎri este mai redus. De aceea, pentru a lua în considerare şi realizǎrile obţinute pe planul
diminuǎrii disparitǎţilor de venit, este folositǎ diagrama “curbei lui Lorenz” din figura de mai
jos, pe baza cǎreia se poate calcula coeficientul Gini.
Populaţia este structuralǎ pe cinci "quintile", de la cea mai bogatǎ a 5-a parte la cea mai
sǎracǎ, de la originea axelor spre extremitatea superioarǎ a ordonatei. Şi venitul naţional este
exprimat în procente. Cu cât discrepanţele de venit între quintila mai sǎracǎ şi cea mai bogatǎ
sunt mai mari, cu atât "curba lui Lorenz" va fi mai accentuatǎ şi suprafaţa A va fi mai mare.
Cu cât repartiţia venitului naţional este mai egalitarǎ, cu atât curba se apropie mai mult de
diagonala OLK, iar suprafaţa A tinde spre zero.
Coeficientul Gini = Suprafaţa A/Suprafaţa totalǎ a triunghiului OLK.
Cu cât valoarea coeficientului Gini este mai apropiatǎ de zero, cu atât repartiţia venitului
este mai egalitarǎ.
1.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza paritǎţii puterii de
cumpǎrare (PPC)
Comparaţiile între ţǎri privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul de
transformare a venitului naţional, exprimat în monedǎ indigenǎ, în mǎrime comparabilǎ,
12 John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ. La oridinea zileibinele omului, Eurosong & Book, Bucure¿ti,
1997, p.59.13 Hans Peter Martin, Harald Schuman, Capcana globalizĂrii, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1999, p.45.
6
exprimatǎ în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectǎ întotdeauna raportul real între
puterile de cumpǎrare ale celor douǎ monede. De aceea, pentru comparaţiile internaţionale ale
venitului, se folosesc indicatorii PIB sau PNB recalculaţi pe baza PPC. În tabelul de mai jos
sunt prezentate, selectiv, câteva state cu aceşti indicatori exprimaţi în mărimi absolute şi
relative, după Raportul asupra dezvoltării umane întocmit de Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare pe anii 2007/2008, pentru a face unele comentarii
(http://hdr.undp.org/en/media/HDR_20072008_EN_Complete.pdf p.277-281)
Dacǎ am compara PNB pe locuitor, exprimat pe baza cursului oficial de schimb în
dolari, cu PNB pe locuitor recalculat pe baza PPC, am constata cǎ, în timp ce pentru ţǎrile cu
un venit pe locuitor foarte scǎzut acest indicator este mai mare de douǎ pânǎ la şase ori, în
cazul ţǎrilor cu un venit pe locuitor foarte ridicat, indicatorul exprimat pe baza PPC este mai
mic, ajungând pânǎ la 64,80 % din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al dolarului
(în Norvegia). În felul acesta, discrepanţele de venit între sǎracii şi bogaţii lumii se mai
atenueazǎ. Pornind de la prezumţia cǎ indicatorii exprimaţi pe baza PPC sunt mai realişti, se
apreciazǎ cǎ în viitor ei vor fi utilizaţi într-o mai mare mǎsurǎ, îmbunǎtǎţind astfel calitatea
comparaţiilor efective dintre ţǎri pe planul creşterii şi dezvoltǎrii economice.
Oricum am mǎsura-o, istoria faptelor economice oferǎ numeroase exemple de cazuri în
care creşterea economicǎ nu a fost urmatǎ de progrese similare în dezvoltarea umanǎ. Uneori
creşterea a fost realizatǎ cu costul unei mari inechitǎţi, al unui şomaj ridicat, al slǎbirii
democraţiei, pierderii identitǎţii culturale, supraconsumǎrii resurselor necesare generaţiilor
viitoare.
1.1.2.4. De la exprimare cantitativǎ la determinǎri calitative
Pentru a aprecia însǎ realizǎrile obţinute pe planul dezvoltǎrii economice, având în
vedere situarea omului în inima acestui proces, instituţii internaţionale ca Banca Mondialǎ sau
Organizaţia Internaţionalǎ a Muncii, au început sǎ ia în considerare, încǎ din anii '60 ai
secolului trecut, nevoile umane fundamentale, indicele calitǎţii fizice a vieţii (Physical
Quality of Life Index – PQLI) sau alţi indicatori compoziţi.
Şi aceştia au fost însǎ criticaţi pentru inconsistenţa bazei teoretice şi metodologice de
determinare a lor, astfel încât, începând cu anii 1990, s-a ajuns la un indicator compozit mai
cuprinzǎtor şi mai bine definit, numit indicele dezvoltǎrii umane (IDU), calculat şi publicat
anual de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în "raportul dezvoltǎrii umane”.
Acest indicator - IDU - este calculat pe baza unor mǎrimi considerate reprezentative
pentru dezvoltare, cum sunt:
7
speranţa de viaţǎ la naştere,
rata alfabetizǎrii,
rata încadrǎrii şcolare a populaţiei,
cât şi nivelul ajustat al venitului.
Astfel calculat, el aratǎ pentru fiecare ţarǎ, distanţa care o separǎ de atingerea aspiraţiilor
întregii populaţii spre bunǎstare. Valoarea lui se situeazǎ pe intervalul 0 - 1, zero indicând
distanţa cea mai mare pânǎ la maximum-ul ce poate fi obţinut.
Cu cât IDU este mai apropiat de 1, cu atât populaţia respectivǎ a atins un nivel mai
ridicat al dezvoltǎrii umane. Dacǎ am compara locul pe care se situeazǎ diferitele ţǎri, din
punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor, recalculat pe baza PPC, cu locul deţinut în funcţie
de nivelul IDU , am constata diferenţe destul de mari, conform tabelului nr. 1.1.
Din cele 177 de state şi teritorii pentru care a fost calculat IDU în anul 2008, 70 au un
IDU ridicat, egal sau mai mare decât 0,800 , 85 au un nivel mediu – între 0,502 şi 0,798 – şi
22 au un nivel scǎzut, mai mic de 0,500. După cum se poate constata din tabelul de mai sus,
Islanda, Norvegia, Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Japonia şi S.U.A. sunt primele state în
clasamentul dupǎ IDU, în timp ce Mozambic,Mali, Niger, Guinea-Bisau, Burkina Faso şi
Sierra Leone ocupǎ ultimele locuri ale listei. Islanda şi Norvegia au un IDU egal cu 0,968 ,
de 2,88 ori mai mare decât IDU din Sierra Leone (0,336). Raportul Mondial asupra
Dezvoltǎrii Umane pentru anul 2008 pune în evidenţǎ disparitǎţi substanţiale între regiuni, cât
şi în interiorul regiunilor. De exemplu, în Asia de Sud -Est şi Pacific, în timp ce în Myanmar
IDU este egal cu 0,583, în Singapore este 0,922 (locul 25).
Ediţia din 1997 a Raportului mai sus menţionat a lansat şi conceptul de "sǎrǎcie umanǎ”,
mǎsuratǎ prin indicele sǎrǎciei umane (ISU). Acesta mǎsoarǎ deficite la nivelul a patru mari
aspecte ale vieţii umane:
capacitatea de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ;
cunoştinţele dobândite;
mijloacele economice;
participarea la viaţa socialǎ.
ISU se calculeazǎ în douǎ variante: ISU - 1 pentru ţǎrile în curs de dezvoltare, şi ISU - 2
pentru ţǎrile dezvoltate. ISU - 1 are în vedere urmǎtoarele:
deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul
persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 40 de ani;
deficitul cunoştinţelor dobândite este apreciat prin rata analfabetismului;
8
deficitul mijloacelor economice şi cel al participǎrii la viaţa socialǎ sunt mǎsurate
prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de sǎnǎtate şi apǎ potabilǎ,
precum şi prin procentul copiilor cu vârsta sub cinci ani care suferǎ de insuficienţǎ
ponderalǎ moderatǎ sau acutǎ.
Cu cât ISU - 1 are o valoare mai redusǎ, cu atât nivelul de dezvoltare este mai ridicat. În
anul 2000, sǎrǎcia umanǎ în ţǎrile în curs de dezvoltare se înscria între 3,9 % în Uruguay şi
64,7% în Nigeria. Nouǎ ţǎri aveau un ISU-1 inferior nivelului de 10%: Bahrein, Chile, Costa
Rica, Cuba, Fidji, Iordania, Panama, Trinidad Tobago, Uruguay. Putem spune cǎ ele au
depǎşit stadiul de sǎrǎcie profundǎ. La capǎtul opus, unde ISU-1 depǎşeşte 50%, se aflau:
Burkina Faso, Etiopia, Guineea Bissau, Mali, Mozambic, Nepal, Nigeria, Republica
Centrafricanǎ.
Pentru ţǎrile industrializate, ISU - 2 are în vedere:
deficitul capacitǎţii de a trǎi o viaţǎ lungǎ şi sǎnǎtoasǎ este mǎsurat prin procentul
persoanelor care riscǎ sǎ decedeze înainte de 60 ani;
deficitul cunoştinţelor dobândite, prin analfabetism;
deficitul mijloacelor economice, prin sǎrǎcia monetarǎ;
deficitul participǎrii la viaţa socialǎ, prin şomajul de lungǎ duratǎ.
Din cele 18 ţǎri dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000, Norvegia, cu
7,3% din populaţie, este ţara în care sǎrǎcia umanǎ este cel mai puţin rǎspânditǎ. Urmeazǎ
Suedia cu 7,6%, Olanda cu 8,2%, iar pe ultimele locuri se situeazǎ Regatul Unit al Marii
Britanii (14,6 %), Irlanda (15 %) şi S.U.A (15,8 %).
În Irlanda, Anglia şi S.U.A., mai mult de un adult din cinci este analfabet. Mai mult de
17 % din populaţia S.U.A. şi 10 % din Australia, Canada, Italia, Japonia sau Anglia suferǎ de
sǎrǎcie monetarǎ. Aceasta este atinsǎ la jumǎtate din venitul mediu individual disponibil.
"Nimic nu neagǎ atât de clar libertǎţile individuale precum lipsa acutǎ de bani" - afirmǎ John
Kenneth Galbraith14. Iatǎ cǎ o valoare ridicatǎ a IDU nu garanteazǎ obligatoriu un grad scǎzut
al sǎrǎciei umane15.
Sistemul de indicatori ai dezvoltǎrii umane a fost completat şi prin aşa numitul “indice al
dezvoltǎrii pe sexe” (Gender Related Development Index – GDI). Acesta ia în considerare
diferenţele în nivelul atins de femei şi bǎrbaţi în valoarea componentelor IDU. El este mai
14 John Kenneth Galbraith, Societatea perfectĂ, la ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, 1997, p.13.15 Cristina Barna, Decalajele economice în contextul globalizĂrii, în Tribuna economicĂ nr.1 din 03.01.2002,
p.68-70.
9
scǎzut sau mai ridicat decât IDU, în funcţie de importanţa acordatǎ problematicii femeii în
procesul dezvoltǎrii.
IDU mai poate fi ajustat şi prin luarea în considerare a repartiţiei venitului, astfel încât
disparitǎţile de venit pot coborî unele ţǎri pe scara aranjatǎ în funcţie de IDU. Între timp,
indicatorul compozit al dezvoltǎrii umane, calculat şi în ţara noastrǎ, a devenit mai complex,
la determinarea lui luându-se în considerare şi alte componente, cum ar fi: accesul populaţiei
la serviciile de sǎnǎtate, numǎrul caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presǎ şi
televiziune etc16.
1.2. Factori determinanţi ai creşterii
şi dezvoltǎrii economice
Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ, deşi cǎile de creştere şi dezvoltare
economicǎ pot fi diferite, toate ţǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎrii
economice au o serie de caracteristici comune. Aşa cum afirma Paul Samuelson, "acelaşi
proces fundamental de creştere şi dezvoltare economicǎ înregistrat în Marea Britanie şi
Japonia se întâlneşte astǎzi în ţǎrile în curs de dezvoltare precum China sau India”17.
Autorul binecunoscutului Economics sublinia cǎ analiştii procesului dezvoltǎrii
economice au constatat cǎ locomotiva progresului economic se sprijinǎ pe aceleaşi patru roţi,
indiferent cât de bogatǎ sau sǎracǎ este o ţarǎ. Cele patru roti, de fapt factorii determinanţi ai
creşterii şi dezvoltǎrii economice, sunt:
resursele umane (oferta de forţǎ de muncǎ, educaţia, disciplina, motivaţia);
resursele naturale (pǎmântul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);
formarea capitalului (utilaje, fabrici, cǎi de comunicaţie);
tehnologia sau progresul tehnic (ştiinţa, ingineria, managementul, spiritul
întreprinzǎtor).
1.2.1. Resursele umane
Creşterea calitativǎ şi cantitativǎ a forţei de muncǎ permite societǎţii sǎ obţinǎ o
producţie mai mare de bunuri şi servicii, astfel încât frontiera posibilitǎţilor de producţie se
deplaseazǎ spre exterior. La rândul lui, acest factor al dezvoltǎrii economice, resursele umane,
depinde de o serie de determinanţi cantitativi şi calitativi:
a). sporul natural demografic, care reprezintǎ diferenţa dintre rata natalitǎţii şi rata
mortalitǎţii. Aceşti doi termeni sunt influenţaţi la rândul lor de o multitudine de alţi factori
16 Ni¡Ă DobrotĂ, Economie politicĂ, Editura EconomicĂ, Bucure¿ti, 1997, p.517.17 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.633.
10
economici, sociali, culturali complecşi, cum ar fi: tradiţiile, religia, mentalitatea cu privire la
cǎsǎtorie şi numǎrul de copii, calitatea serviciilor medicale, asistenţa prenatalǎ, inclusiv de
consiliere contraceptivǎ, existenţa condiţiilor de viaţǎ instituţionalizatǎ pentru persoanele de
vârsta a treia etc. Ritmul creşterii demografice influenţeazǎ structura populaţiei pe vârste, cu
impact important asupra dezvoltǎrii economice şi sociale. Structura populaţiei pe vârste şi
sexe poate fi vizualizatǎ prin "piramida vârstelor”.
O creştere demograficǎ rapidǎ, exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramidei
vârstelor, va avea drept consecinţǎ o creştere a ponderii tinerilor în totalul forţei de muncǎ,
ceea ce prezintǎ avantaje evidente privind potenţialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ şi
profesionalǎ. Dimpotrivǎ, o încetinire a creşterii demografice, care poate ajunge pânǎ la spor
natural negativ, se prezintǎ grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor şi o lǎrgire a
vârfului ei, având, de regulǎ, consecinţe negative pe planul dezvoltǎrii economice şi sociale:
se reduc potenţialul productiv al forţei de muncǎ, dinamismul ei geografic şi profesional;
creşte rata de dependenţǎ a persoanelor în vârstǎ (raportul între numǎrul persoanelor în vârstǎ
întreţinute sau pensionate şi populaţia activǎ a ţǎrii); apar probleme privind asigurarea
condiţiilor normale de existenţǎ pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc.
Pentru a mǎri producţia naţionalǎ sau venitul naţional pe locuitor, este necesar ca rata
creşterii economice datorate sporului populaţiei sǎ depǎşeascǎ rata de creştere demograficǎ.
Relaţia funcţionalǎ între creşterea economicǎ şi creşterea demograficǎ este cunoscutǎ în teorie
sub denumirea de corelaţia demo – economicǎ.
b). migraţia internaţionalǎ a populaţiei, reprezintǎ fluxurile de persoane ce se
deplaseazǎ dintr-o ţarǎ în alta, în cǎutarea unor condiţii de muncǎ şi viaţǎ mai bune.
Emigrarea înseamnǎ plecarea forţei de muncǎ dintr-o ţarǎ, în timp ce imigrarea înseamnǎ
intrarea în ţarǎ a forţei de muncǎ strǎine, desigur, cu schimbarea reşedinţei. Când emigrarea
este mai mare decât imigrarea, avem de-a face cu o emigraţie netǎ; dacǎ situaţia este inversǎ,
adicǎ imigrarea este mai mare decât emigrarea, avem de-a face cu o imigraţie netǎ. În prima
situaţie, resursele umane ale ţǎrii se reduc, iar în a doua, acestea cresc.
Migraţia internaţionalǎ se prezintǎ, de regulǎ, sub forma unor fluxuri de persoane, care se
deplaseazǎ dinspre ţǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic,
având drept obiectiv îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ. Atunci când forţa de muncǎ
migratoare este cu un înalt nivel de pregǎtire profesionalǎ, se vorbeşte despre aşa numitul
"exod al creierelor”, care aduce beneficii substanţiale ţǎrii gazdǎ.
11
Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraţioniste, în ultima
perioadǎ, în ţǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. În plus,
mobilitatea internaţionalǎ a forţei de muncǎ mai este afectatǎ şi de diferenţe lingvistice,
obiceiuri, oportunitǎţile de locuri de muncǎ, atitudinea potenţialilor angajatori faţǎ de
imigranţi etc.
c). rata de ocupare a populaţiei se calculeazǎ ca raport procentual între populaţia activǎ
economic şi populaţia totalǎ a ţǎrii. Desigur, cu cât rata de ocupare este mai mare, cu atât va
creşte mai mult volumul forţei de muncǎ. Şi rata de ocupare este determinatǎ de o serie de
factori cum ar fi: structura pe vârste şi sexe a populaţiei, obiceiurile, religia, reglementǎrile
sindicale, legislaţia privind politica veniturilor, durata şcolarizǎrii, limita de vârstǎ la
pensionare etc.
d). capitalul uman reprezintǎ valoarea potenţialului de a crea venit, pe care îl deţin
oamenii, constând în capacitǎţile native, talentul ca şi educaţia şi îndemânarea, dobândite pe
parcursul vietii. Explicaţia esenţialǎ a faptului cǎ muncitorul obişnuit din ţǎrile dezvoltate este
mult mai productiv decât cel din ţǎrile în curs de dezvoltare constǎ în faptul cǎ primul este
mult mai bine pregǎtit şi educat. Un capital uman superior este rezultatul educaţiei formale,
pregǎtirii profesionale ca şi experienţei dobândite în procesul muncii. Cu cât o ţarǎ este mai
dezvoltatǎ, cu atât şi posibilitǎţile de formare a capitalului uman sunt mai mari. De aceea,
putem spune cǎ acest factor este un determinant, dar şi o consecinţǎ a dezvoltǎrii economice.
Problema deficitului de capital uman este şi ea o componentǎ a “cercului vicios al sǎrǎciei”,
cu care se confruntǎ ţǎrile slab dezvoltate şi care va fi analizat ulterior, în subcapitolul dedicat
subdezvoltǎrii.
1.2.2. Resursele naturale
Natura, în special pǎmântul, dar şi zǎcǎmintele de petrol, gaze naturale, minereuri feroase
şi neferoase, pǎdurile, apa constituie cel de-al doilea factor tradiţional de producţie, alǎturi de
muncǎ şi capital. Deşi sunt deosebit de importante, resursele naturale nu reprezintǎ pentru
toate ţǎrile lumii factorul determinant indispensabil al creşterii şi dezvoltǎrii economice.
Astfel, existǎ state care, dispunând de resurse cum ar fi petrolul, au reuşit sǎ obţinǎ venituri
foarte mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurând un standard ridicat al nivelului de
trai pentru populaţiile lor. Este cazul Arabiei Saudite şi altor câteva ţǎri producǎtoare şi
exportatoare de petrol.
Pentru multe alte state însǎ, deţinerea unor imense resurse naturale nu a determinat în
mod automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Notabil este exemplul Federaţiei Ruse
12
care, deşi dispune de un potenţial imens de resurse naturale, exploatarea lor insuficientǎ şi
neeficientǎ nu a determinat performanţe economice comparabile cu statele avansate pe calea
dezvoltǎrii.
În schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evoluţie rapidǎ, ajungând
în topul ţǎrilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ în acest sens îl reprezintǎ Japonia care,
deşi importǎ peste 85% din întreg necesarul sǎu de consum, valorificând la cote ridicate de
eficienţǎ unica sa resursǎ abundentǎ – potenţialul uman – a devenit pe parcursul unei perioade
relativ scurte a doua putere economicǎ a lumii. Un alt exemplu semnificativ îl constituie, aşa
cum evidenţiazǎ Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafaţǎ de un milion de ori
mai micǎ decât cea a Rusiei, înregistreazǎ un volum al comerţului internaţional mai mare
decât al acesteia din urmǎ.
1.2.3. Formarea capitalului
Aşa cum s-a arǎtat la tema dedicatǎ determinǎrii venitului naţional de echilibru şi
utilizǎrii sale, formarea capitalului constituie rezultatul procesului investiţional, realizat în
esenţǎ pe seama economisirii. Este evident cǎ fǎrǎ maşini, instalaţii, utilaje complexe, fabrici
etc. o ţarǎ nu-şi poate asigura producţia de bunuri şi servicii destinatǎ satisfacerii nevoilor
locuitorilor sǎi. Cu cât forţa de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare, adicǎ
de un volum mai mare de capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicatǎ, iar resursele
naturale pot fi utilizate mai complet şi mai eficient.
Istoria faptelor economice la scarǎ planetarǎ demonstreazǎ cǎ ţǎrile care alocǎ formǎrii
capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid, reuşind sǎ investeascǎ mai
mult în producţia de noi bunuri de capital şi, în final, în cea de bunuri şi servicii de consum.
La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat, a cǎrui evoluţie
depinde, de altfel, într-o mare mǎsurǎ de efortul investiţional. Nici o firmǎ care nu investeşte
nu are şanse de supravieţuire în lupta de concurenţǎ din economiile de piaţǎ funcţionale.
Numeroase investiţii se realizeazǎ însǎ şi de cǎtre stat. Este vorba, în primul rând, de
efortul investiţional al statului în realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desfǎşurǎrii
normale a activitǎţii economice (construcţia de şosele, canale de irigaţii, cǎi navigabile,
edificii publice etc.), care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea
sectorului privat. În plus, investiţiile realizate pe seama bugetului statului au şi importante
efecte de antrenare în restul economiei, constituind o principalǎ cale de intervenţie a statului
în economie.
13
Având în vedere importanţa formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii,
specialiştii recomandǎ ţǎrilor în curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare,
economisirea naţionalǎ, pentru a realiza ritmuri de creştere economice mai ridicate, în
vederea diminuǎrii decalajelor ce le despart de ţǎrile avansate.
1.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic
Ne mai amintim de la tema dedicatǎ teoriei producţiei, din partea de microeconomie, cǎ
introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei, generând randamente de substituţie,
menţineau firma în faza unor randamente marginale crescǎtoare şi, implicit, a unor costuri
reduse şi rezultate superioare. Prin agregare, aceleaşi efecte se înregistreazǎ şi la scara
economiei naţionale pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.
De la Adam Smith şi Jean Baptiste Say îşi are sorgintea teoria trinitarǎ a factorilor de
producţie: munca, natura şi capitalul. Fǎrǎ existenţa celui de-al patrulea factor determinant al
dezvoltǎrii economice, evoluţia activitǎţii s-ar fi realizat doar prin adǎugare, repetitiv, ceea ce
ar fi avut ca rezultat final atingerea într-o perioadǎ relativ scurtǎ de timp a limitelor
superioare ale creşterii economice.
Tehnologia a potenţat pe fiecare din cei trei factori tradiţionali, favorizând o dezvoltare
spectaculoasǎ a producţiei şi , în ultimǎ instanţǎ, o îmbunǎtǎţire considerabilǎ a nivelului de
trai al populaţiilor din ţǎrile în care a fost promovatǎ.
Progresul tehnic constǎ în schimbǎrile provocate în procesele de producţie sau în
introducerea unor produse noi, astfel încât, cu acelaşi consum de resurse, se poate obţine o
producţie superioarǎ din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La baza progresului tehnic
stǎ cercetarea ştiinţificǎ ale cǎrei roade se concretizeazǎ în invenţii sau inovaţii. O serie de
descoperiri ştiinţifice au schimbat profilul societǎţii umane: cǎile ferate (1800), fotografia
(1826), telegraful electric (1837), motorul cu combustie internǎ şi telefonul (1876),
fonograful (1877), radioul (1895), avionul (1903), materialele plastice (1909), televiziunea
(1926), tranzistorii (1947). Ele au contribuit decisiv la creşterea productivitǎţii muncii şi la
progresele înregistrate în ţǎrile avansate în toate domeniile vieţii economico - sociale.
Exemplul cel mai semnificativ îl constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor şi
informaticii, unde introducerea progresului tehnic şi implementarea într-un ritm
nemaicunoscut în alte domenii a noilor tehnologii au determinat creşterea exponenţialǎ a
performanţelor produselor acestui sector , generând schimbǎri fundamentale în toate
domeniile activitǎţii economice şi sociale. Dacǎ s-ar încerca o comparaţie între acest sector de
activitate şi cel al fabricǎrii autoturismelor, de exemplu, o scǎdere a costurilor pe efect util în
14
al doilea sector, de aceeaşi amploare ca în primul, ar fi dus la situaţia ca astǎzi un autoturism
sǎ coste doar câţiva dolari.
Descoperirile continuǎ în domeniile calculatoarelor, telecomunicaţiilor, biotehnologiilor
etc. Ele au un impact important asupra întregii umanitǎţi. Comunicarea globalǎ prin
intermediul televiziunii, de exemplu, prin care populaţii din oricare parte a globului primesc
imagini instantanee în timp real, a avut deja o influenţǎ majorǎ asupra valorilor şi
mentalitǎţilor umane. Imaginile transmise prin acest sistem nu sunt neutre. Ele transmit
valori, credinţe şi modele de comportament create în numeroase cazuri la standarde mondiale.
Noile tehnologii de comunicaţii pot fi folosite pentru educarea cetǎţenilor, dar şi pentru
transmiterea ştirilor, pentru divertisment în petrecerea timpului liber sau pentru consiliere.
Alǎturi de aceşti patru determinanţi fundamentali ai dezvoltǎrii economice, se înscriu şi o
multitudine de alţi factori, psihologici, instituţionali, culturali, politici etc. Legat de aceştia,
în literatura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat, de exemplu, rolul statului în procesul
dezvoltǎrii, o problemǎ deosebit de controversatǎ. Dincolo de toate punctele de vedere
exprimate de pe diferite poziţii doctrinare, este evident din însǎşi evoluţia societǎţii moderne
cǎ statul este un factor important în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice, el putând
stimula sau, dimpotrivǎ, frâna aceste procese dinamice. Astfel, în societǎţile occidentale, prin
implicarea sa selectivǎ, fǎrǎ a deranja libera iniţiativǎ, statul a favorizat dinamismul
economiei, în timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ, statul a
constituit un factor inhibant al dezvoltǎrii.
Un alt factor deosebit de important, luat tot mai mult în seamǎ în literatura economicǎ
din ultimul timp, este aşa-numitul capital social, definit ca maniera în care oamenii
interacţioneazǎ, coopereazǎ, îşi rezolvǎ conflictele. El se referǎ la organizaţii şi asociaţii
(publice, private, nonprofit) ca şi la normele ce guverneazǎ relaţiile dintre ele (legi, tradiţii
etc.) şi asigurǎ coeziunea socialǎ. Abundenţa de capital social diminueazǎ conflictele şi
sporeşte productivitatea prin promovarea coordonǎrii şi cooperǎrii la toate nivelurile. Prin
contrast, lipsa capitalului social conduce la conflicte şi ineficienţǎ18.
Obiceiurile, tradiţiile, religia genereazǎ un anumit comportament al oamenilor, o anumitǎ
atitudine faţǎ de muncǎ şi, implicit, o anumitǎ evoluţie a activitǎţilor economice. Este
ilustrativǎ, în acest sens, lucrarea lui Max Weber despre influenţa protestantismului asupra
spiritului întreprinzǎtor şi evoluţiei lumii occidentale capitaliste.
18 The World Bank Group, Beyond Economic Growth, Meeting the Challenges of Global Development,
http://www.worldbank.org./depweb/beyond/global/chapter 17. html, p.1.
15
Dintre factorii creşterii şi dezvoltǎrii economice nu-i putem omite nici pe cei externi, mai
ales când ne referim la ţǎrile slab dezvoltate. Aceştia se referǎ la comerţul internaţional,
investiţiile private strǎine şi asistenţa externǎ pentru dezvoltare, pe care îi vom prezenta în
capitolul dedicat subdezvoltǎrii.
1.2.5. Tipurile creşterii economice
Creşterea economicǎ poate fi obţinutǎ atât prin sporirea cantitǎţii factorilor implicaţi,
cuantificabili, cât şi printr-o folosire mai eficientǎ a lor, adicǎ o accentuare a laturii calitative
a activitǎţii economice.
În funcţie de preponderenţa aspectelor cantitative sau a celor calitative în utilizarea
factorilor creşterii economice pot fi identificate trei tipuri de creştere economicǎ:
1. Creşterea economicǎ extensivǎ, realizatǎ atunci când sporirea venitului naţional se
face preponderant prin creşterea cantitǎţii factorilor atraşi, ceea ce denotǎ o capacitate scǎzutǎ
de valorificare superioarǎ a resurselor naţionale, fiind caracteristicǎ ţǎrilor slab dezvoltate.
2. Creştere economicǎ intensivǎ, realizatǎ atunci când venitul naţional sporeşte prin
creşterea eficienţei utilizǎrii factorilor atraşi. Ea este specificǎ ţǎrilor dezvoltate din punct de
vedere economic, unde nivelul avansat al tehnologiilor, structura diversificatǎ a economiei,
un management performant al gestionǎrii resurselor permit o asimilare rapidǎ a cuceririlor
tehnico-ştiinţifice şi o valorificare superioarǎ a tuturor resurselor.
3. Creştere economicǎ de tip intermediar, când dimensiunea cantitativǎ a folosirii
factorilor este apropiatǎ de cea extensivǎ.
Determinarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi la realizarea creşterii
economice, deşi ridicǎ anumite dificultǎţi metodologice, poate fi realizatǎ folosind expresia
randamentelor unifactoriale la scarǎ naţionalǎ:
PN = W L (1.1.)
unde: PN este produsul naţional, W este productivitatea medie naţionalǎ a muncii, L este
cantitatea de muncǎ
sau
PN = E K (1.2.)
unde: E este productivitatea medie a capitalului, iar K este cantitatea de capital atras în
procesul creşterii economice.
Din aceste douǎ expresii putem descompune modificarea absolutǎ a produsului naţional:
(1.3.)
sau
16
(1.4.)
Rezultǎ din cele douǎ relaţii de mai sus cǎ sporul de produs naţional, , este datorat
atât factorilor cantitativi, extensivi ( şi ), cât şi celor calitativi, intensivi ( şi ),
cât şi modificǎrii lor simultane ( şi ).
1.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economicǎ a factorilor
muncǎ, capital şi tehnologie.
Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de creştere economicǎ se poate realiza
cu ajutorul metodei denumite contabilitatea creşterii, conceputǎ de economiştii Robert
Solow, John Kendrick şi Edward Denison.
Într-un model simplificat, creşterea produsului naţional (PN) poate fi descompusǎ pe trei
factori distincţi: creşterea factorului muncǎ (L), creşterea factorului capital (K) şi tehnologia
sau progresul tehnic (PT). Dacǎ facem abstracţie de progresul tehnic şi presupunem cǎ existǎ
randamente de scarǎ constante, ne punem întrebarea cu cât va creşte PN dacǎ ştim creşterea
relativǎ a lui L cât şi creşterea relativǎ a lui K. De exemplu, dacǎ L creşte cu 3 %, iar K
creşte cu 5 %, cum determinǎm creşterea procentualǎ a lui PN? Pentru aceasta mai trebuie sǎ
cunoaştem ponderile celor doi factori în realizarea lui PN. Dacǎ ponderile lor sunt egale, PN
va creşte cu media creşterilor celor doi factori. În exemplul nostru, cu 4%. Dacǎ însǎ cei doi
factori nu contribuie în mod egal la realizarea lui PN, atunci creşterea lui PN nu va mai fi
media creşterilor celor doi factori, ci va putea fi determinatǎ cu ajutorul relaţiei: % creştere a
lui PN = PL (% de creştere a lui L) + PK (% de creştere a lui K) , unde PL reprezintǎ
ponderea lui L în crearea produsului naţional, iar PK reprezintǎ ponderea lui K în crearea
produsului naţional.
Dacǎ integrǎm în analizǎ progresul tehnic, contribuţia lui o putem determina ca pe un
element care rǎmâne dupǎ ce au fost calculate contribuţiile factorilor muncǎ şi capital. Relaţia
de mai sus devine: % creştere a lui PN = PL (% de creştere a lui L) + PK (% de creştere
a lui K) +PT de unde rezultǎ cǎ: PT = % de creştere a lui PN - PL (% de creştere a lui L)
- PK (% de creştere a lui K)
Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contribuţia diferitelor elemente la
creşterea PIB-ului real al S.U.A. pe perioada 1948 – 1990. Astfel din creşterea cu 3,2 % pe an
a PIB – ului real s-a determinat cǎ muncii i-a revenit 0,6 %, capitalului 1,2 %, iar restul de
1,4 % factorului rezidual numit “creşterea productivitǎţii totale a factorilor”, din care 0,4 %
educaţiei şi 1,0 % progreselor în domeniul cunoaşterii şi altor surse. Se observǎ cǎ factorului
17
rezidual îi revine o contribuţie la creşterea economicǎ ce depǎşeşte pe cea a factorului
capital19.
1.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltǎrii economice
Ca orice proces, creşterea şi dezvoltarea economicǎ presupune costuri şi avantaje.
Creşterea şi dezvoltarea economicǎ reprezintǎ o prioritate în programele de guvernare din
majoritatea ţǎrilor lumii, datoritǎ avantajelor pe care le asigurǎ:
conduce la un standard de viaţǎ şi civilizaţie ridicat, deoarece are ca rezultat sporirea
venitului real pe locuitor, ceea ce permite asigurarea unei cantitǎţi mai mari de
bunuri şi servicii de calitate superioarǎ la dispoziţia consumatorilor;
creeazǎ posibilitǎţi pentru eliminarea sau diminuarea sǎrǎciei absolute;
permite redistribuirea venitului în favoarea anumitor categorii ale populaţiei, fǎrǎ a
înrǎutǎţi situaţia altora. Aceasta creeazǎ premisele asigurǎrii unei repartiţii mai
echitabile a venitului, fǎrǎ a diminua în termeni absoluţi bunǎstarea categoriilor
favorizate;
determinǎ importante modificǎri structurale în economie în favoarea activitǎţilor cu
randamente mai ridicate, ceea ce înseamnǎ creşterea potenţialului productiv al
societǎţilor respective;
permite o mai eficientǎ integrare în circuitul economic mondial, ceea ce va avea drept
consecinţǎ o creştere a capacitǎţii acelor economii de a crea putere de cumpǎrare
necesarǎ importurilor de noi tehnologii, utilaje şi materiale, în vederea creşterii
viitoare;
induce mutaţii stabile pe plan instituţional, cultural, al tradiţiilor şi mentalitǎţilor
oamenilor creînd astfel un climat propice dezvoltǎrii viitoare;
creşte prestigiul şi credibilitatea ţǎrii respective pe piaţa financiarǎ internaţionalǎ şi în
relaţiile internaţionale în general;
se creeazǎ resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de îmbunǎtǎţire a
sistemului de protecţie a mediului înconjurǎtor.
Creşterea şi dezvoltarea economicǎ nu pot asigura aceste avantaje decât cu costuri ale
cǎror dimensiuni diferǎ de la o ţarǎ la alta în funcţie de capacitatea fiecǎrui guvern de a aplica
în mod corespunzǎtor cele mai adecvate politici în acest domeniu. Aceste costuri se referǎ la:
costul de oportunitate al creşterii economice, când aceasta se realizeazǎ prin investiţii
în bunuri de capital, reprezentând partea din consumul curent sacrificat pentru
19 Paul A.Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.645-646.
18
investiţii. În acest caz, costul de oportunitate este o mǎrime pe termen scurt întrucât,
pe termen lung, consumul curent sacrificat va contribui la creşterea consumului
viitor.
efectele negative pentru o parte a membrilor societǎţii care, datoritǎ introducerii
progresului tegnologic, îşi pot pierde locurile de muncǎ, readaptarea lor prin
recalificare sau prin migrarea într-o altǎ zonǎ geograficǎ în vederea gǎsirii altor locuri
de muncǎ presupunând efort, stres, cheltuieli suplimentare, înrǎutǎţirea condiţiilor de
viaţǎ. Pe aceastǎ temǎ existǎ voci care atrag atenţia asupra unor perspective foarte
sumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi - 20% versus 80% -
anticipatǎ de Jeremy Rifkin, autorul cǎrţii "Sfârşitul muncii", în care se afirmǎ cǎ
20% din populaţia aptǎ de muncǎ ar fi suficientǎ în secolul urmǎtor pentru a asigura
avântul economiei mondiale. Ei vor putea participa activ la viaţǎ, la câstig şi la
consum, indiferent în ce ţarǎ, în timp ce "restul" de 80% se vor zbate în dificultǎţi
uriaşe. Problema viitorului va deveni "to have lunch or be lunch", a avea de mâncare
sau a fi mâncat20
tendinţa de epuizare a resurselor planetei datoritǎ faptului cǎ acestea sunt limitate şi,
în cea mai mare parte, neregenerabile. Logic, cu cât rata creşterii economice este mai
mare, cu atât rata de epuizare a resurselor este şi ea mai ridicatǎ. Asupra acestui fapt,
pe baza analizei tendinţelor înregistrate pe parcursul unui secol, folosind computerul
şi un program cu sute de mii de ecuaţii, autorii primului raport cǎtre Clubul de la
Roma intitulat Limitele creşterii au atras atenţia încǎ acum trei decenii. Analizând
cinci variabile ale creşterii economice – populaţia şi dinamica ei, producţia agricolǎ
mondialǎ şi alimentaţia, consumul de resurse neregenerabile, investiţiile de capital şi
dezvoltarea industrialǎ la scarǎ planetarǎ, poluarea mediului înconjurǎtor – aceşti
cercetǎtori de la Massachusetts Institut of Technology (M.I.T.) ajung la concluzia cǎ
dacǎ tendinţele înregistrate în primele şapte decenii ale secolului XX vor continua
neschimbate, “limitele creşterii pe acestǎ planetǎ vor fi atinse în decursul urmǎtorilor
o sutǎ de ani”21.
aşa numitele externalitǎţi negative care se referǎ la poluarea solului, subsolului şi
atmosferei, creşterea aglomerǎrilor urbane peste posibilitǎţile de asigurare a sporirii
utilitǎţilor necesare unui trai civilizat.
20 Hans-Peter Martin, Harald Schumann, op.cit., p.13.21 Donella H. Meadows, Dennis L.Meadows, Jorgen Randers, William W.Behrens, The limits to growth,
Universe books, New York, 1972, p.23.
19
Multe dintre aceste costuri şi avantaje se repercuteazǎ şi asupra generaţiilor viitoare. De
aceea în strategiile privind creşterea şi dezvoltarea economicǎ este necesarǎ o foarte atentǎ
comparare a costurilor şi avantajelor creşterii pentru a evita ca primele sǎ le depǎşeascǎ pe
termen lung pe cele din urmǎ. Pentru a rezolva acestǎ problemǎ, în teoria şi practica
economicǎ s-a impus în ultima perioadǎ conceptual de dezvoltare durabilǎ, al cǎrei conţinut
va fi analizat în continuare.
1.4. Dezvoltarea durabilǎ
1.4.1. Ce este dezvoltarea durabilǎ?
Vocabularul uzual al teoriei dezvoltǎrii durabile ţine de începutul anilor'80 deşi
preocupǎrile de a gǎsi o alternativǎ viabilǎ tipului de creştere economicǎ postbelicǎ
prefaţeazǎ, cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoreticǎ. Termenul, în concepţia
actualǎ, a fost lansat odatǎ cu publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra
Mediului din 1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Conform acestui document de
referinţǎ, dezvoltarea durabila (viabilǎ sau sustenabilǎ) este privitǎ ca fiind acel tip de
dezvoltare care rǎspunde nevoilor prezentului fǎrǎ a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii. Definiţia pleacǎ de la premisa implicitǎ cǎ
generaţiile prezente îşi acoperǎ în mod corespunzǎtor nevoile.
Definiţia dezvoltǎrii durabile formulatǎ prin Raportul Brundland este socotitǎ oficiala,
servind ca bazǎ de raportare dar şi de dispute teoretice cu privire la obiective, dimensiuni,
cerinţe faptice ale realizǎrii ei etc. Din analizele controversate pe subiect rezultǎ, sintetic
vorbind, cǎ dezvoltarea durabilǎ este un concept multidimensional în mǎsura în care:
a) Are o puternicǎ încǎrcǎturǎ moralǎ. Se pleacǎ, aici, de la premisa realistǎ ca, pe
zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte viitorul. Or, este de datoria
generaţiei actuale de a oferi noile şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-a
moştenit.
b) Se impune ca un concept mondo în mǎsura în care se recunoaşte cǎ nu existǎ graniţe
economice sau ideologice pentru poluare, sǎrǎcie, risipǎ şi degradare umana.
c) Deşi intratǎ în vocabularul curent al globalizǎrii, presupune un tratament diferit în
funcţie de timp dar mai ales spaţiu. Iar pentru spaţiu, departajarea cu semnificaţie este cea
între bogaţi şi sǎraci. Astfel, dacǎ pentru ţǎrile bogate problema depoluǎrii, a îmbunǎtǎţirii
calitǎţii vieţii etc. este una de transformare, adaptare şi modernizare, pentru ţǎrile slab
dezvoltate chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a vieţii, a supravieţuirii. Relaţia
dintre bogaţi şi saraci are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca si a
20
respectului faţǎ de naturǎ. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc cǎ ţǎrile sǎrace
exercitǎ cea mai slabǎ presiune asupra planetei dupǎ cum ţǎrile dezvoltate dovedesc cel mai
mare respect faţǎ de mediu şi cheltuiesc, în aceastǎ direcţie, foarte mult.
d) Etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la duratǎ la un interval de timp
indelungat. În esenţǎ însǎ, conceptul vizeazǎ ascensiunea calitǎţii în defavoarea creşterii
economice cantitative. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltǎrii durabile se vrea a fi o dezvoltare
umanǎ durabila, orientatǎ prioritar spre calitatea vieţii şi a mediului.
e) Abordarea şi tematizarea fenomenului se fac de pe poziţii predominant economice.
Explicaţia ţine de împrejurarea cǎ vinovatǎ de degradarea ecologicǎ şi de mutaţiile, unele cu
consecinţe negative, asupra socialului, moralului, politicului etc. este filosofia economicǎ
dupǎ care s-a fasonat tipul de creştere şi modul de consum postbelic cǎrora dezvoltarea
durabilǎ îşi propune sǎ le serveascǎ drept replicǎ.
f) În economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilǎ, mediul şi politica de mediu
ocupǎ un loc privilegiat. Cadenţa şi gradul degradǎrii ecosferei oferǎ explicaţii în aceastǎ
direcţie.
d) Deşi s-ar dori sǎ nu fie aşa, tratarea teoreticǎ a fenomenului dezvoltǎrii durabile a avut
şi are tot mai mult o incǎrcǎturǎ politicǎ. Ar trebui sǎ nu fie aşa pentru cǎ, indubitabil,
puritatea aerului sau a apei înseamnǎ acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în Franţa lui
Jacques Chirac. Dar este aşa pentru cǎ implicarea politicǎ în viaţa economicǎ şi în cea sociala
a fost şi a rǎmas un fapt cert.
1.4.2. De ce dezvoltare durabila?
În linii generale, dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativǎ la tipul de creştere
economicǎ postbelicǎ care, cu tot progresul economic şi social generat, şi-a atins limitele şi a
produs şi efecte negative. Din acest punct de vedere, argumentele susţinǎtoare ale dezvoltǎrii
durabile sunt, de fapt, critici aduse punctelor slabe ale tipului cunoscut de creştere economicǎ.
În acest sens se aratǎ cǎ tipul de creştere economicǎ postbelicǎ:
a poluat mediul şi a afectat sǎnǎtatea oamenilor;
a antrenat şi încurajat risipa, epuizând rezervele cunoscute;
a frustrat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţa de cea a bogatilor;
a creat iluzia bunǎstǎrii printr-o statisticǎ mincinoasǎ;
a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singurǎ dimensiune: homo
oeconomicus.
21
Toate aceste minusuri, puse în evidenţǎ de literatura pe tema dezvoltǎrii durabile, aratǎ cǎ
modelul creşterii economice postbelice nu s-a dovedit a fi un panaceu universal şi pentru
totdeauna şi cǎ filosofia omului dominator care stǎpâneşte natura şi face ce vrea cu ea trebuie
schimbatǎ.
1.4.3. Marile provocǎri ale dezvoltǎrii durabile
Ca orice proiect de anvergurǎ, dezvoltarea durabila presupune o evoluţie procesuala
realizabilǎ prin rezolvarea unor probleme. Dintre acestea, mai importante se dovedesc a fi:
a) Constrângerea demograficǎ. Dezvoltarea durabila se vrea a fi, prin definiţie, o
dezvoltare umanǎ. Dacǎ aşa stau lucrurile, nimic nu poate fi gândit aici dincolo de ceea ce
înseamnǎ populaţie. Iar din punctul de vedere al dezvoltǎrii durabile populaţia intereseazǎ ca
numǎr, structurǎ şi sǎnǎtate.
Din perspectiva numǎrului, teoria dezvoltǎrii durabile trebuie sǎ ofere rǎspuns la
urmǎtoarea întrebare: Ce numǎr de populaţie poate suporta planeta Pǎmânt? Sau, cu alte
cuvinte, care sunt capacitatea bioticǎ şi putinţa de a hrǎni o populaţie în continuǎ creştere
a planetei noastre? Şi, de fapt, ca sǎ rǎmânem în termenii definitiei dezvoltǎrii durabile, ce
şanse sunt ca aceastǎ populaţie tot mai numeroasǎ sǎ trǎiascǎ într-un mediu perfect
conservat şi sǎ se hrǎneascǎ tot mai bine?
Din punctul de vedere al structurii, numǎrul de întrebǎri nu este mai mic.
Întâi, luând în considerare structura socio-profesionalǎ, gradul de instrucţie şi calitatea
populatiei, dezvoltarea durabilǎ este confruntatǎ cu o problema care se pune în termenii
urmǎtori: exact acolo unde creşterea economicǎ trebuie sǎ câştige, atât cantitativ cât şi
calitativ, adicǎ în ţǎrile lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al populaţiei suferǎ.
Tocmai acolo, o lume în creştere numericǎ, analfabeticǎ sau semianalfabeticǎ, trebuie hrǎnitǎ
în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.
În al doilea rând, prezintǎ importanţǎ şi repartiţia populatiei în creştere pe cele doua
mari zone: urban şi rural. Şi, de aici, întrebǎrile care-şi aşteaptǎ rǎspuns:
migrarea populatiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacǎ da, pâna când şi în ce
condiţi?
care sunt factorii implicati ce influenţeazǎ raportul optim populaţie urbanǎ - populaţie
ruralǎ şi unde se situeazǎ pragul critic al acestei proporţii?
În al treilea rând, logica dezvoltǎrii durabile nu mai permite ca sǎnǎtatea populatiei sǎ
fie sacrificatǎ intereselor de profit.
22
b) Constrângerea tehnicǎ. Întrebarea cheie la care dezvoltarea durabila trebuie sǎ
rǎspundǎ aici este urmǎtoarea: Care este nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate
realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic, fǎrǎ a afecta echilibrul mediului?
c) Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii.
Definiţia dezvoltǎrii durabile induce ideea cǎ realizarea ei devine fezabilǎ doar în
condiţiile in care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se manifestǎ un spirit
asociativ, de toleranţǎ, solidaritate şi grijǎ reciprocǎ; unul în virtutea cǎruia binele şi
bunǎstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, sǎ afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte,
proiectul dezvoltǎrii durabile duce la optimul lui Pareto. Mai mult, prin extensie, la judecata
lui pareto se face apel pentru a se vedea ce rǎmâne din echitate atunci când cererea în creştere
a populatiei este raportatǎ la o ofertǎ de capital: mediu relativ fixǎ?
d) Eficienţa. Filosofia dezvoltǎrii durabile nu este şi nu poate fi potrivnicǎ eficienţei. Ea
nu-şi propune sǎ înlǎture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi societǎţii. Ea îşi propune,
numai, sǎ demonstreze cǎ profitul nu este totul şi, în plus, cǎ acesta nu poate fi gândit prin el
insuşi. Şi, de aici, marea problemǎ sau marea confruntare pe care o incearcǎ dezvoltarea
durabilǎ este de a gǎsi compatibilitǎţile necesare între mecanismele economice propulsate de
mobilul profitului şi finalitatea socio-umanǎ a dezvoltǎrii.
e) Economia mediului. Economia mediului reprezintǎ o provocare pentru teoria
dezvoltǎrii durabile în mǎsura în care ea încearcǎ, printre altele, şi tentativa de a umaniza şi
ecologiza economia. Şi, dacǎ îşi fixeazǎ atari ţinte, atunci ea se confruntǎ cu o problemǎ: cea
a integrǎrii mediului şi problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice.
Spunem aceasta pentru cǎ demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rǎmas, în pofida
tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltǎrii durabile nu este o
chestiune facilǎ. Dac dificilǎ sarcina atât inerţiile puternice ale unui sistem teoretic doct,
academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar în multe puncte desprins de realitate,
cât si limitele impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.
1.4.4. Politicile dezvoltǎrii durabile
Dezvoltarea durabila nu este o purǎ filosofie. Ea a inspirat şi inspirǎ politica economicǎ
şi socialǎ pe multiple direcţii. Programe de dezvoltare ale UE şi altor state dezvoltate cuprind
în analitic mǎsuri ce se desprind din teoria dezvoltǎrii durabile.
La nivel de principii, politica dezvoltǎrii durabile înseamnǎ:
23
Creşterea preocupǎrii pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea ce impoune,
direct, reducerea consumurilor specifice de materii prime si energie, cu pǎstrarea calitǎţii
bunurilor;
Promovarea unui nou mod tehnic de producţie, bazat pe:
"întreprinderea trivalentǎ" - firma obişnuitǎ "sǎ trǎiascǎ în reţea", dupǎ
exemplul naturii, preluând din amonte şi furnizând în aval, închizând cercul şi
creând bunuri fǎra poluare şi somaj;
"Producţii curate" cu cât mai putini poluanţi şi cu cât mai puţine deşeuri;
agriculturǎ biologicǎ.
Promovarea unui nou mod de consum, aceasta însemnând:
reconsidererea noţiunii de trebuinţǎ;
filosofia raţionamentului în locul logicii profitului;
scoaterea consumului de sub influenţa efectului fetişizant al publicitǎţii.
Soluţia pieţei, prin:
instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea tuturor resurselor;
aplicarea principiului poluatorul plǎteşte, prin:
definirea clarǎ şi respectarea strictǎ a drepturilor de proprietate;
negocierea directǎ între agenţii economici;
internalizarea pe calea taxelor;
permise de poluare sau exploatare;
sisteme de garanţie - colectare (colectare - refinanţare);
Soluţia etaticǎ, cu forme concrete în:
aplicarea de standarde şi alte mǎsuri de reglementare şi control;
implicarea directǎ a statului în politica economicǎ şi socialǎ pentru a stabili
regulile jocului si a reglementa consumul de resurse (N.G.Roegen).
Participarea mai insistentǎ a lumii a treia la procesul dezvoltǎrii şi la roadele acestuia;
Promovarea unui nou tip de creştere economicǎ caracterizat prin:
o campanie severǎ impotriva risipei;
un cult pentru durabilitatea produsului;
reconsiderarea importanţei reciclǎrii;
educaţie şi grijǎ faţǎ de roadele creşterii în locul lǎcomiei umane;
cǎutarea permanentǎ de substituienţi şi tehnologii alternative;
efort consistent de economisire;
24
colaborare între generaţii;
distribuţie a rezultatelor aducǎtoare de progres social.
1.5. Ciclicitatea activitǎţii economice
1.5.1. Ciclicitatea - trǎsǎturǎ a dinamicii economice
Creşterea economica nu ar cunoaşte discontinutǎţi, unele cu grave consecinţe, dacǎ
factorii care acţioneazǎ asupra celor douǎ momente importante, cu rol de mijloc şi scop,
respectiv, producţia şi consumul, le-ar situa în permanentǎ şi deplinǎ armonie. Dar acest lucru
nu se realizeazǎ şi, practic, nu se poate realiza într-o economie a cǎrei dinamicǎ se produce nu
numai sub impulsul elementelor conştiente şi reglabile, ci şi al automatismelor intrinseci
economiei de piaţǎ. Iar rezultatul final al acţiunii acestor factori, endogeni şi exogeni
economiei, rezultat vizibil si inregistrat statistic, este cǎ economia a evoluat şi evolueazǎ în
"valuri". cu suişuri şi coborâşuri. Cu alte cuvinte, dinamica economiei nu este una liniarǎ,
uniformǎ ci una fluctuantǎ.
Ne intereseazǎ, aici, nu atât fluctuaţiile sezoniere sau întâmplǎtoare datorate unor
factori aleatori, naturali, sociali, politici etc. ci cu deosebire acele fluctuaţii în a cǎror
traiectorie se regǎsesc elemente şi trǎsǎturi ce se repetǎ cu o anumitǎ regularitate, fǎrǎ a fi
încadrabile într-un tipar exact, riguros. Ne atrag, deci, atenţia fluctuaţiile ciclice.
Ceea ce reţine teoria economicǎ relativ la acest subiect este o sintezǎ a dinamicii
economiei înregistratǎ statistic, o reflectare a unei realitǎţi în mişcarea sa ciclicǎ. Pe acest
temei, ar trebui sǎ beneficiem de o unitate de vederi şi abordǎri teoretice. Contrar însǎ acestui
lucru multitudinea opiniilor cu privire la evoluţia ciclica a economiei este impresionant[, la
fel cum impresionant este şi numǎrul unor mari economişti care s-au aplecat asupra
subiectului. La confluenţa tuturor acestora, şi ca o sintezǎ a sintezelor, considerǎm a fi demne
de reţinut urmǎtoarele:
În primul rǎnd, observabila încǎ din timpurile descrise în Vechiul Testament, evoluţia
prin ciclu a economiei pare a se înscrie în ceea ce se numeşte firesc şi natural. Din punctul
acesta de vedere politicile anticiclice nu-şi au raţiune şi nici finalitate. Explicabile şi motivate
sunt doar politicile anti-crizǎ, adicǎ acelea care îşi propun sǎ previnǎ, sǎ evite sau sǎ
"indulceascǎ" momentul de rupturǎ, "falia" generatoare de probleme economice, sociale şi
politice numitǎ crizǎ.
În al doilea rând s-a pus în evidenţǎ, în baza unor lungi şi temeinice observaţii şi analize,
o tipologie a ciclurilor. În cadrul acesteia, reţin atenţia, în mod deosebit, ciclurile lungi,
"seculare" sau Kondrate, dupǎ numele economistuilui rus N.D. Kondratiev care le-a studiat în
25
premierǎ, ciclurile decenale, sau "de afaceri" sau cicluri Juglar, dupǎ numele economistului
C. Juglar care le-a analizat în mod deosebit şi ciclurile scurte care vizeazǎ fie fluctuaţiile
unui factor de producţie fie pe cea a stocurilor sau a proceselor inflaţioniste.
Ciclul lung suprprinde mişcarea economiei pe o perioadǎ de 40-60 ani. Evenimente şi
imprejurǎri precum rǎzboaiele, evoluţia producţiei agricole, a stocului de aur, dar cu
deosebire evoluţia ciclicǎ a marilor descoperiri ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice explicǎ
desfǎsurarea sub forma unor unde lungi a vieţii economice. Sub incidenţa acestui din urmǎ
factor capǎtǎ contur şi fizionomie modul tehnic de producţie. Pentru o anumitǎ poerioadǎ de
timp, de cca 20-30 ani, tehnica de producţie aleasǎ în funcţie de resursele existente,
cunoscute şi atrase în circuitul economic, precum şi de tehnologiile concepute a exploata
aceste resurse, dǎ roade; rǎspunde aşteptǎrilor de performanţǎ tehnicǎ şi economicǎ. Aceasta
corespunde unei faze ascendente a ciclului care se soldeazǎ cu rezultate pozitive în planul
creşterii şi dezvoltǎrii economice. Dupǎ aceastǎ perioadǎ apar semnele de epuizare ale
modului tehnic de producţie cunoscut. Sub raportul eficienţei economice, a raţionalitǎţii, a
utilizǎrii noilor resurse descoperite dar şi a cererii de consum modificatǎ între timp, acesta nu
mai corespunde. Începe o fazǎ de tranziţie în care inerţia vechiului mod de producţie se
suprapune cu apariţia şi manifestarea unor elemente aparţinând unei noi tehnici de producţie.
Pe acest fundal, au loc restructurǎri ample ale economiei. Noi resurse, noi tehnologii, un nou
management etc. se pregatesc sǎ rezolve problemele create de vechiul mod tehnic de
producţie şi sǎ rǎspundǎ noii cereri de consum. Perioada de tranziţie poate cǎpǎta forma unei
crize structurale iar durata ei depinde atât de forţa inerţialǎ a vechiului sistem tehnic şi
organizatoric cât şi de radicalitatea cu care se impune inovaţia tehnologicǎ chematǎ sǎ ofere
un nou "produs" consumatorilor. Implementarea de elemente, noi şi vechi, in tehnicǎ,
tehnologie şi organizare corespunde unei faze descendente când ritmurile de creştere, gradul
de ocupare, învestiţiile etc,. suferǎ. Atunci când filosofia noului mod tehnic de producţie s-a
impus, se trece la o nouǎ fazǎ ascendentǎ iar persistenţa unor fenomene pozitive (investiţii,
credit ieftin, ocupare cât mai deplina, inflaţie redusǎ, creşterea nivelului de trai) se
accentueazǎ.
Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi, dupǎ opinia specialiştilor, perioada cuprinsǎ între
bornele anilor 1949-2000. Celor "treizeci de ani glorioşi" de dupǎ rǎzboi, caracterizaţi
printr-o creştere economicǎ de excepţie, le-a urmat, începând cu anii '70, o perioadǎ de
recesiune, cu ritmuri mai reduse de creştere a PIB, cu o stagflaţie care a erodat performanţele
26
economice dar, în acelaşi timp, acompaniatǎ de o revoluţie în domeniul tehnic şi
informaţional fǎrǎ echivalent în istorie.
Ciclul decenal a captat, de la economia politicǎ clasicǎ şi pânǎ în prezent, atenţia unui
mare numǎr de cercetǎtori. Este ciclul prin care viaţa economicǎ şi afacerile "pulseazǎ" la
intervale de 10-12 ani.
Privit prin prisma principalelor sale secvenţe, ciclul decenal cuprinde patru mari faze:
criza, depresiunea, inviorarea si avântul. În literatura pe aceastǎ temǎ denumirea celor patru
faze nu este aceeaşi. P.A. Samuelson, de exemplu, analizeazǎ fenomenul în termenii:
restrângere, înviorare, expansiune şi apogeu. Grand Larousse Encyclopedique, se opreşte la:
crizǎ, depresiune, palierul de refacere incoompletǎ, expansiune. Şi exemplele ar putea
continua. Ceea ce meritǎ a fi reţinut este tendinţa de a înlǎtura din terminologia ciclului
decenal cuvântul crizǎ. Aceasta pentru cǎ momentul crizei ca atare se suprapune în timp cu
punctul maxim atins în evoluţia vieţii economice aşa cum, criza mamei se suprapune cu
naşterea unei noi vieţi. Ca o consecinţǎ a acestui fapt, este cunoscutǎ şi încercarea de a
comprima cele patru faze în douǎ, respectiv faza de ascensiune (boom economic) şi faza de
regres.
Pentru analizǎ, se preteazǎ mai bine ciclul cu patru faze. Din punctul acesta de vedere
este şi definit ca fiind perioada care ţine de la începutul unei crize pâna la începutul
urmǎtoarei crize. În mod ideal, un ciclu economic ar putea fi reprezentat astfel:
Luând pe cele douǎ axe un indicator important al creşterii economice (PIB) şi timpul,
cele patru faze ale ciclului economic, aşa cum ne aratǎ fig. 18.2 are urmǎtoarea semnificatie:
Faza de avânt economic (intervalele de timp A - B şi D - E) se caracterizeazǎ prin
creşteri ale producţiei, investiţiilor, gradului de ocupare, credit ieftin, volum mare al
vânzǎrilor, profituri considerabile şi climat de încredere.
Criza (punctele B şi E din grafic) este o fazǎ în care expansiunea se opreşte şi apar
fenomene negative precum: scǎderea producţiei, a cursului acţiunilor la bursǎ, a volumului de
credit oferit de bǎnci, a investiţiilor, creşterea stocurilor de marfuri nevândute, a falimentelor.
Se produce o cotiturǎ serioasǎ, de involuţie a economiei şi climatul afacerilor pǎleşte
considerabil.
Depresiunea (intervalul B - C) este o fazǎ în care se resimt din plin consecinţele crizei:
stagnarea economicǎ, somajul masiv, falimente în lanţ, cursuri scǎzute la bursǎ, reducerea
ratei profitului, reducerea cererii efective, a standardului de viaţǎ etc. dar, în acelaşi timp, o
27
fazǎ de cǎutǎri de noi tehnologii, de înlocuire sau modernizare a managementului şi a
sistemului informaţional.
Înviorarea (intervalul C - D) marcheazǎ depǎşirea punctului cel mai de jos al ciclului
economic şi se caracterizeazǎ printr-o reluare treptatǎ a procesului de creştere a cererii
efective, a investiţiilor productive şi a reducerii şomajului. Creşterea gradului de ocupare
incurajeazǎ consumul iar inviorarea se transformǎ într-un nou avânt (intervalul D - E).
1.5.2. Sursele fluctuaţiilor economice
Forma schematizatǎ a ciclului prezentat este una idealǎ. Ciclul real se poate suprapune
sau nu pe acest cadru. În acelaşi timp, de-a lungul istoriei, ciclurile economice nu s-au
dovedit a fi identice. Ele variazǎ de la o perioada la alta şi chiar de la o ţarǎ la alta. Factori şi
cauze diferite, fie ca amplitudine, fie ca numǎr, explicǎ acest lucru. Dar, cu toatǎ variaţia lor
temporalǎ şi spaţialǎ, literatura de specialitate reţine un numǎr de factori cu acţiune cunoscutǎ
a fi comunǎ. Dintre aceştea amintim:
a) Comportamentul în actul de consum. Consumul este, alǎturi de investiţii, o
componenta de bazǎ a cererii globale. În acelaşi timp, el are întotdeauna aceeaşi sursǎ:
producţia; suprapunerea sa cu producţia care i se adreseazǎ nu este însǎ perfectǎ. El este,
într-adevǎr, o functie de venit (venit care se creazǎ tot prin intermediul producţiei) dar nu
numai. Factori subiectivi care, fie cǎ stimuleazǎ apetitul pentru consum, fie cǎ îl frâneazǎ,
imprimǎ consumului o anumitǎ autonomie. Politica creditului de consum poate, de asemenea,
contribui la autonomizarea faţǎ de producţie. Mânuind politica preţului si a fiscului statul
poate influenţa, la rându-i, dinamica si structura consumului.
Corelaţia, în mod necesar strânsǎ, dintre producţie şi consum a oferit de multa vreme o
cauza a fluctuaţiilor economice. Astfel, pentru J.B. Say, "Legea debuşeelor" prin care în
oferta creatǎ de producţie cererea este implicitǎ, vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor
create era o chestiune realizabilǎ prin legitǎţile obiective ale pieţei libere. Subminând "legea
debuşeelor", Th. R. Malthus a explicat crizele şi evoluţia fluctuantǎ a economiei prin
rǎmânerea în urma a consumului. Teoria insufucienţei consumului a fost sustinut şi de
Sismondi. Pe lângǎ neincrederea cǎ oferta de bunuri nu creazǎ, prin ea însǎsi, o cerere
corespunzǎtoare, el a pus rǎmânerea in urmǎ a consumului si pe seama unei inechitabile
repartiţii a venitului naţional. Marx şi ulterior Keynes, au vǎzut în rǎmânerea în urmǎ a
consumului o cauzǎ demnǎ de luat în seamǎ in ce priveşte originea evoluţiei ciclice a vieţii
economice. Numai cǎ ei eu realizat o analizǎ integratoare, in cadrul cǎreia subconsumul
reprezintǎ doar un element, printre altele, cauzator al derulǎrii ciclului.
28
b) Comportamentul în actul investiţional. Investiţia, cea de-a doua componenta a cererii
globale, poate schimba, prin propria-i variaţie, ecuatia producţie - consum.
Distingem, mai întâi, investiţia privatǎ. Volumul acesteia este în funcţie de venit, politica
de credit, costuri şi stabilitatea climatului politic. E necesar şǎ mai avem în vedere şi faptul ca
o firmǎ poate realiza o investiţie pe calea autofinanţǎrii, a imprumutului sau a cumpǎrǎrii de
acţiuni. Analiza factorilor de influenţǎ trebuie, de aceea, vǎzutǎ prin prisma modului concret
şi a surselor de finanţare a investiţiei.
Cât priveşte variaţia dimensiunii ca atare a investiţiei şi, deci, comportamentul
intreprinzǎtorului în actul investiţional, acestea depind, în concepţia keynesianǎ, dar nu
numai, de raportul dintre rata dobânzii si rata speratǎ a profitului: nimeni nu va investi decât
atunci când cota speratǎ a profitului va depǎşi nivelul dobânzii. Pe acest temei, politica de
credit, la care se adauga cea bugetarǎ şi financiarǎ, pot stimula sau frâna investiuţiile private.
La rândul sǎu, investiţia publicǎ, efectuatǎ fie de intreprinderi publice (regii autonome)
fie de administratia de stat, poate constitui atât un factor ce influenţeazǎ, prin propria-i
dinamica, echilibrul producţie - consum cât şi un instrument al politicii anti-crizǎ cu scop
stabilizator: de satisfacere a unor nevoi colective, de resorbţie a şomajului, de reducere a
inflaţiei.
Influenţa investiţiei ca fenomen provocator de fluctuaţii economice este pusǎ în evidenţǎ
prin principiul acceleratorului, multiplicatorului (sau cumulat) şi cel al supracapitalizǎrii
sau suprainvestiţiilor.
Reamintimn cǎ multiplicatorul semnificǎ o creştere de "n" ori a venitului faţǎ de o
creştere iniţialǎ a investitiei, iar acceleratorul indicǎ o creştere mai mult decât proporţionalǎ a
productiei de mijloace de producţie faţa de cea a bunurilor de consum. Separat sau cumulat,
cele douǎ principii ofera baza explicativǎ pentru o evoluţie prin dezechilibru a economiei. Iatǎ
un exemplu: pe mǎsurǎ ce procesul de inviorare îşi face simţitǎ prezenţa, gradul de ocupare
creşte şi, odatǎ cu el, veniturile noilor angajaţi. Veniturile mǎrite pot susţine o creştere a
cererii de consum. Creşterea consumului determinǎ sporirea corespunzǎtoare a producţiei.
Sporul de producţie creazǎ noi locuri de munca, noi venituri şi o noua cerere de consum.
Ş.a.m.d. În faza de involuţie a unui ciclu, în depresiune, şomajul dintr-o ramurǎ poate
conduce la scǎderea cererii pentru produsele altor sectoare şi, de aici, o inversare a succesiunii
fazelor din perioada de avânt.
Fenomenil supracapitalizǎrii sau suprainvestiţiilor, ca moment generator al rupturii şi
reinceperii unui nou ciclu, şi-a gǎsit o variantǎ elaboratǎ de tratare în lucrǎrile lui Friedrich
29
Hayek. Acesta atribuie, de fapt, originea ciclului, politicii de credit şi, indirect, celei a
investiţiilor. Potriovit opiniei sale, o poltica de expansiune a creditului declanşeazǎ urmǎtorul
mecanism: rata dobânzii curentǎ (a pieţei) se reduce sub cea naturalǎ (care corespunde
echilibnrului dintre cererea şi oferta la capitalul de imprumut); la o ratǎ micǎ a dobânzii
întreprinzǎtorii se vor imprumuta masiv şi vor investi în ramurile de activitate care asigurǎ
productivitatea maximǎ, respectiv în sectorul mijloacelor de producţie; in paralel, se reduc
investiţiile pentru sectorul bunurilor de consum; la limitǎ, se ajunge la un exces de mijloace
de producţie relativ la scopul pentru care sunt concepute - crearea de bunuri de consum - şi,
pe cale de consecinţǎ, la o penurie a acestora din urmǎ. Ieşirea din impas se face printr-o
politica de decapitalizare sau "dezinvestiţii"; se renunţǎ la investiţii în sectorul producǎtor de
mijloace de producţie, proces însoţit de creşterea şomajului; bǎncile ridicǎ nivelul dobânzii
pentru a-şi asigura nivelul minim de eficacitate, ceea ce va antrena şi un proces de deflaţie.
În urma acestei politici de "decapitalizare" se ajunge la situaţia unei mai bune utilizǎri a
resurselor între cele douǎ sectoare. Va fi suficient ca o nouǎ politica de credit ieftin sǎ fie
lansatǎ pentru ca ciclul sa reinceapǎ.
d) Inovaţia a fost gǎsitǎ de J. Schumpeter drept factorul fundamental care explicǎ
evoluţia vieţii economice30. El distinge cinci categorii de inovaţie: aparitia unui bun nou,
identificarea unei metode de producţie mai eficace în cazul unui bun deja existent,
descoperirea unei noi metode de organizare, a unor noi surse de materii prime, descoperirea şi
cucerirea unei noi pieţe. Toate aceste componente şi faţete ale ideii noi dau continut unui
anumit mod tehnic de producţie. O idee noua, prin inserţia sa în economie, aduce un spor de
eficacitate şi progres, are, ca urmare, o creştere economicǎ. Curba acesteia atinge punctul
maxim când progresul tehnic, organizatoric etc. se difuzeazǎ în masǎ. Este punctul in care
modul tehnic de producţie conceput în baza unor inovaţii trecute şi-a epuizat capacitatea de a
produce progres. Momentul de tensiune, care se întinde şi constituie faza descendentǎ a unui
ciclu este depǎşit, îndeobşte, prin noi descoperiri. Printr-un proces de "distrugere creatoare",
vechile structuri de producţie sunt înlǎturate şi înlocuite cu altele, calitativ superioare, tehnic
şi economic. În felul acesta, inovaţia se constituie atât în mijloc, cale de depǎsire a fazei
descendente a ciclului, cât si în bazǎ a acestuia. Momentul de crizǎ impune identificarea a noi
posibilitǎţi tehnice, economice şi organizatorice. Ideile noi, odatǎ apǎrute sub forma
invenţiilor, sunt valorificate prin inovaţii (aplicarea comercialǎ a invenţiilor). Acest proces,
cu o mare cadenţǎ în perioada de crizǎ, suferǎ o simţitoare încetinire în fazele de boom.
30 J.A. Schumpeter, Théorie de l'évolution économique, Daloz, Paris, 1935.
30
Ciclicitatea dezvoltǎrii economice predeterminǎ ciclul procesului inovational dupǎ cum,
apariţia şi evoluţia în "valuri" a ideilor noi are drept consecinţǎ variaţia nivelului dezvoltǎrii
economice.
Inovaţia în procesul inovational explicǎ, cu deosebire originea şi evoluţia ciclului lung.
Dar poate foarte bine influenţa şi pe cel scurt. Inovaţia înseamnǎ progres tehnic iar acesta,
ştim bine, induce uzura moralǎ a mijloacelor tehnice aflate deja în funcţiune. De acest lucru
s-a ocupat, în mod deosebit, K. Marx. El a observat cǎ datoritǎ uzurii morale, la anumite
intervale de timp (8 - 12 ani) are loc înlocuirea şi lǎrgirea capitalului fix productiv. Procesul
este de naturǎ sa declanşeze un nou ciclu decenal şi sǎ se constituie, alǎturi de cheltuielile
populatiei pentru bunuri de folosinţǎ îndelungatǎ şi construcţii de locuinţe, în elementul forte
al osaturii cadrului material al evoluţiei ciclice.
e. Moneda a fost şi a rǎmas un important factor al conjuncturii economice. O creştere a
emisiunii monetare, în mǎsura în care nu este inflationistǎ, ieftineşte creditul şi deschide calea
relansǎrii economice. Inflaţia poate modifica sau chiar perverti acest mecanism. De reţinut, în
context, şi faptul cǎ stabilitatea monetarǎ, încrederea populaţiei în monedǎ, fondatǎ pe
suportul real al unei economii prospere, reprezintǎ o garanţie solidǎ pentru o creştere
sustinutǎ şi continuǎ.
Fixându-şi şi drept ţintǎ moneda şi legitǎţile ei, teoriile monetare fac din excedentul sau
insufiucienţǎ acesteia şi a creditului, principala cauzǎ a fluctuaţiilor ciclice. În acest cadru
teoretic, monetariştii sunt cei mai convinşi cǎ la originea alternanţei fazelor de prosperitate şi
depresiune stǎ modificarea masei monetare aflatǎ în circulaţie. Primul care a susţinut acest
lucru a fost W. Sombart. El a nutrit convingerea ca la originea crizelor de supraproducţie stǎ
o emisiune excesivǎ de monedǎ metalicǎ; aceasta determinǎ o creştere a preţurilor care la
rându-i incurajeazǎ producţia; creşterea producţiei devanseazǎ la un moment dat stocul de
moneda ceea ce conduce la crizǎ. Mai târziu, C. Juglar, mergând pe o judecatǎ asemǎnǎtoare,
a vǎzut în abuzul de credit originea perturbaţiilor economice. R.L. Hawtrey, dezvoltând teoria
lui Juglar, a ajuns la concluzia cǎ lipsa de flexibilitate a creditului reprezintǎ factorul esenţial
cauzator al crizelor.
Forma cea mai elaborata a monetarismului o gǎsim însǎ în lucrǎrile economistului
american M. Friedman. Interpretarea monetarǎ a emisiunii ciclice, în concepţia friedmanianǎ,
se sprijinǎ pe ideea ca moneda este o variabilǎ independentǎ, autonomǎ, a mecanismului
economic, în sensul cǎ mişcarea sa nu este indusǎ prin ciclul afacerilor. Dimpotrivǎ,
Friedman considerǎ cǎ variaţia stocului monetar anticipeazǎ variaţia veniturilor şi, prin
31
aceasta, pe cea a ciclului economic. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmatǎ de o fazǎ
de expansiune dupǎ cum o reducere considerabilǎ a stocului de monedǎ s-ar solda cu scǎderea
ritmului activitǎţii economice.
Stabilind originea mişcǎrii economice ciclice în fluctuaţiile masei monetare, doctrina
monetaristǎ a adoptat, ca reregulǎ cu efect stabilizator, principiul dupǎ care rata emisiunii
monetare trebuie sǎ fie egalǎ cu cea a creşterii PIB-ului. Aceasta ar fi de naturǎ sǎ tempereze
amplitudinea fluctuaţiilor ciclice şi sǎ menţinǎ un ritm relativ constant de creştere economicǎ.
f) Factorul demografic influenţeazǎ evoluţia ciclicǎ din multiple unghiuri şi direcţii: ca
sursǎ de munca, ca potenţial intelectual, ca subiect al cererii de consum etc. O creştere
demograficǎ produce în timp urmǎtoarele efecte: iniţial, o creştere a populaţiei inactive şi a
sarcinilor sociale ale statului; ulterior, o majorare a resurselor de munca, a potenţialului
productiv şi a celui de consum, cu efecte benefice pentru dezvoltarea economicǎ. O reducere
a natalitǎţii este urmatǎ de o succesiune inversǎ a efectelor. Nu este mai puţin adevarat cǎ
evoluţia sinuoasǎ a populaţiei se realizeazǎ pe fondul şi ca urmare a evoluţiei ciclice a
economiei.
g) Mecanismul de funcţionare a economiei. Un anumit model macroeconomic de
funcţionare a economiei, odatǎ conceput, declanşeazǎ obişnuinţe, automatisme. Dacǎ intre
concepţia modelului şi evoluţia fapticǎ a fenomenelor nu existǎ contradicţie, automatismele
create asigurǎ cadenţa doritǎ în derularea vieţii economice. Modelul "birocraţiei productive"
germane este un exemplu, în acest sens. Dacǎ însǎ automatismele sufocǎ viaţa, fie prin
repetiţii care ajunge la un moment dat la un anumit prag limitǎ, fie prin contradicţie cu
miscarea datelor empirice, ele trebuie înlǎturate. Dacǎ, de exemplu, o reducere a ratei
dobânzii face un proiect profitabil dar, conform "procedurilor", intocmirea şi aprobarea
proiectului dureazǎ şase luni, aprobarea finanţǎrii încǎ trei luni şi demararea lucrǎrilor încǎ
douǎ luni, un asemenea mecanism trebuie înlǎturat. Depǎsirea se face prin schimbare.
Periodic, deci, dupǎ ce un anumit mecanism a stimulat dezvoltarea economiei şi şi-a atins
propriile-i limite, se creazǎ necesitatea perfecţionǎrii sau schimbǎrii lui. Iar acest lucru
inseamnǎ şi un impuls pentru o nouǎ evoluţie economicǎ.
h) Factorul politic. Economistul polonez Michael Kalecki atrǎgea atenţia cǎ existǎ o
strǎnsǎ legǎturǎ între politica pre şi post - electoralǎ a unui guvern şi evoluţia ciclicǎ a
economiei. De obicei, programele electorale ţintesc, în ideea de a câstiga voturi, binele
individual si cel colectiv, prin promosiuni de creştere a veniturilor, a investiţiilor şi a gradului
de ocupare. Creşterea veniturilor poate induce un soc expansionist al ocupǎrii şi al producţiei.
32
E posibil însǎ ca dupǎ ce a câştigat alegerile, guvernul sǎ constate cǎ inflaţia rezultatǎ prin
creşterea veniturilor erodeazǎ plusul de creştere şi cǎ, în consecinţǎ se impun mǎsuri de
asanare, impopulare dar necesare.
i) Factori naturali explicǎ, în principal, ciclurile agricole şi, de aici, implicit, ale acelor
ramuri cu care agricultura se aflǎ in legǎturǎ.
Pe lǎnga aceşti factori cu acţiune constantǎ şi consistentǎ, cu greutate specificǎ
apreciabila în ansamblul cauzelor evoluţiei ciclice existǎ şi factori şoc, aleatori care pot
imprima conjuncturii economice scǎderi de ritm sau, dimpotrivǎ, expansiune. Cu titlu
emunerativ, menţionǎm printre aceştia: preţul unor materii prime de bazǎ şi al energiei (a se
vedea efectele şocurilor inregistrate în preţul petrolului), fluctuaţii bruşte ale cursurilor unor
valute cu rol cheie în sistemul monetar internaţional, fluctuaţii ample şi bruşte ale cursului
acţiunilor la marile burse de valori din lume, modul cum se deruleazǎ şi rezultatele alegerilor,
mişcǎri sociale de amploare (revoluţii, rǎzboaie etc.), politica înarmǎrilor etc.
Fiecare din aceşti factori, de primǎ sau secundarǎ importanţǎ, se interactioneazǎ şi
genereazǎ tendinţe în derularea ciclului economic. În anumite perioade, unul sau doi factori
pot da nota dominantǎ, ca pondere şi influenţǎ. Toţi concurǎ insǎ la fixarea traiectoriei
ciclului. Toţi explicǎ amplitudinea buclelor din evoluţia sinuoasǎ a economiei şi modul în
care fazele ciclului decenal se interfereazǎ cu cele ale ciclului secular. De aceea, surprinderea
şi fixarea lor intr-un sistem, în baza unei temeinice cunoaşteri, este de maximǎ importanbţa
pentru conturarea unei politici economice cu sorţi de izbândǎ.
33
34
Recommended