Download doc - Guvernanta europeana

Transcript
Page 1: Guvernanta europeana

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăţământ la DistanţăFacultatea de Studii Europene

Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europeneDisciplina: GUVERNANŢĂ EUROPEANĂ

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 2

Cluj – Napoca

2011

1

Page 2: Guvernanta europeana

Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca

Facultatea Studii Europene

Anul universitar 2010-2011

Semestrul II

Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: GUVERNANŢĂ EUROPEANĂ

Codul:SER1220

Numărul de credite: 5

Locul de desfăşurare:Facultatea de Studii Europene

Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Nicolae Paun, profesor universitar doctor ;

Informaţii de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): npaun @euro.ubbcluj.ro,

Ore de audienţă: miercuri : 18 - 20

Descrierea disciplinei:

Disciplina GUVERNANŢĂ EUROPEANĂ prezinta si analizeaza procesele de integrare europeana, in evolutie istorica si perspectivele Uniunii Europene. Proiectul european este unul fundamental pentru spiritul, spatiul, valorile si identitatea europeana. Analiza mecanismelor, a politicilor, a institutiilor din structura Uniunii, relatia dintre supra-national, national si regional/local este necesara pentru pregatirea studentilor in procesele atat de dinamice ale integrarii europene. Disciplina Constructie Europeana s-a impus in ultimii ani in Universitatile de prestigiu din Europa si SUA, in reteaua universitara din Romania in general, si cu precadere in curricula specializarilor de Relatii Internationale si Studii Europene, de Drept, de Stiinte Economice, de Stiinte Politice., de Istorie, de Stiinta mediului, Sociologie etc.

2

Page 3: Guvernanta europeana

Largirea si adancirea proceselor integrarii europene sunt teme prioritare in cadrul cursului, la fel ca si teoria si analiza acestora, sau reprezentarea Uniunii Europene pe scena relatiilor internationale intr-o lume din ce in ce mai deschisa, globala.

Competentele disciplinei:

Studentii primesc imaginea si viziunea evolutiei asupra proiectului european si a viitorului UE, a entitatilor si procedurilor de lucru care compun aparatul functional al UE si mecanismele de luare a deciziei.

Bibliografia obligatorie:

1. AVERY, Graham, The Enlargement of the European Union, 2-end Sheffield Academic Press, 1999 ;

2. BLIN, Olivier, Les Institutions communautaires, ed. Ellipses, Paris, 2001 ;3. DUTU, Alexandru, Ideea de Europa si evolutia constiintei europene, Ed. All Istoric, Bucuresti,

1999 ;4. GRUNDZINSKI, Przemislav, van HAM, Peter, A Critical Approach to European Security :

Identity and Institutions, Ed. Pinter, London & New York, 1999 ;5. KEOHAE, Daniel, A giude to the referenda on the European Constitution Treaty, Centre for

European Reform Briefing, 2001 ;6. KURPAS, Sebastian, INCERTI, M., SCHONLAU, J., Was Prospects for the European

Constitutional Treaty ?, EPIN Working Paper 12, 2005 ;7. PAUN, Nicolae, Institutiile Uniunii Europene, Ed. EFES, Cluj Napoca, 2004 ;8. PAUN, Nicolae, A.C. PAUN, G. CICEO, Europa Unita, Europa Noastra, PUC, Cluj – Napoca,

2003 ;9. SELLER, D. Partidele Politice in Europa, Ed. Istitutul European, Iasi, 1999 ;10. ZORGBIBE, CH., Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Bucuresti, 1998.

Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor intermediare:

I. Metamorfoza Europei Occidentale(2 ore):A) Proiecte din perioada interbelica de integrare europeana institutionala (Societatea

Natiunilor, Antante economice, Miscarea Paneuropeana, Memorandumul Briand asupra unei Uniuni federale europene)

B) Impactul celui de-al doilea razboi mondial asupra debutului constructiei europene.Grupul paneuropean de la Universitatea din New York (Coudenhove Kalergi)Ideologia nazista (Carl Schmitt)Eurofascismul Italian (Giuseppe Bottai)Proiectele rezistentei antifasciste (Manifestul de la Ventotene)

3

Page 4: Guvernanta europeana

Bibliografie:

Jean Baptiste Duvoselle, L’idee d’Europe dans l’histoire, Paris, 1965, p. 265-272.

Peter M.R. Stirk, European Unity in Context. The Interwar Period, London, 1989, p. 4-8, p. 24-30.

N. Paun, Constructia europeana moderna, Cluj, Ed. Efes, 1987, p. 100-117.

II.-III. De la Cei 6 la Cei 27. Dimensiune istorica; Perspectiva contemporana. (4 ore).

1945-1950. Renasterea Europei dupa YaltaEuropa celor 6 (Fondatorii, Tratatul de la Roma, Planurile Fouchet)Britanicii. Cei 9.Carta alba a Comisiei Europene. Programul Pietei Unice. (AUE…)De la 9 la 12.Tratatul asupra UETratatul de la Amsterdam. O schita a problemelor comunitare.Reunificarea Europei.. De la Helsinki la Nisa.

Bibliografie:

Ivan Serge Keller, Fondements et etapes de la construction europeenne, PUF, 1997, p 120-139.

Bernard Bruneteau, Histoire de l’unification europeenne, Armand Collin/Masson, Paris, 1996, p. 188-199.

Jean Monnet, Memoires, Fayard, Paris (ed. a II-a0, 1989, p. 38-51.

Martin Dedman, The origins and development of the EU, 1945-1995. A history of european integration, London/New-York, 1996, p. 12-110.

Charles Zorgbibe, Histoire de la construction europeenne, PUF, Paris (ed. I 1993), p. 47-83. (La conception gaullienne de l’Union des Etats).

Alasdair Blair, The European Union since 1945, Longman, London/New York, 1999, p. 5-68 (section II Chronology)

N. Paun, Istoria constructiei europene, Cluj. Efes, 1999, p. 271-305 Dinamica integrarii.

IV. – V. Institutiile si actorii politicii ai Uniunii Europene (4 ore)

C) Comisia Europeana: mecanismele luarii deciziilor, responsabilitati si capacitati.D) Consiliul de Ministrii: Mecanismele decizionale, responsabilitatii si functiiE) Consilul European:rol si activitati.F) Parlamentul European;G) Comitetul Regiunilor;H) Institutiile financiare

4

Page 5: Guvernanta europeana

Bibliografie:

C. Archer, The European Union, Structure and Process, London, 2000, p. 17-51.

Nicolas Moussis, Manuel de l’Union Europeenne; institutions et politiques, Rixensart, 1996, p. 5-28.

N. Paun (coord), Institutiile Uniunii Europene, Evolutie si proiecte de reforma, Cluj, Efes, p. 293-324 (spre o noua UE)

Corbet R., Jacobs Fr., Shackleton M., The European Parliament, sixth ed., London, John Harper Publishing, 2005, p. 70-106 (The Political Groups).

VI. – VII. Teorii ale integrarii europene (4 ore)

- teoria federalista;

- teoria functionalista( de la David Mitrany la neofunctuionalistii)

-teoria interguvernamentala

-dimensiunea politica a Uniunii Europene. Interpretari contemporane.

Bibliografie:

W. Wallace, (ed.), The Dynamics of european integration, London, Printer/RVA, 1990, p. 9-18.

M. O’Neill, The Politics of European integration, A Reader, London/New York, Rotledge, 1996, p. 11-30.

Ben Rosamond, Theories of European Integration, Houndmills, Rasingstoke, Palgrave, 2000, p. 28-40.

N. Paun, A-C Paun, G. Ciceo, R. Albu-Comanescu, Finalitatea Europei, Cluj. Efes, 2005, p. 258-270 (Teoriile Medii)

VIII. Politicile comunitare si sectoriale si dosarele constructiei europene. Studiu de caz al Politicii Agricole Comune. (2 ore)

Bibliografie:

Gerbet, P. Voy, La construction de l’Europe, Paris, Imprimerie Nationale, 1983, p. 320-331.

C. Roth, S. Cazes, La politique agricole commune – fondement du developpement rural durable, Paris, Pedone, 1997, p. 15-31.

5

Page 6: Guvernanta europeana

Dehousse, F., Vincent, Ph., L’eternelle reforme de la politique agricole commune et les limites de l’agenda 2000, Studia Diplomatica, vol. LI, 1998, nr.5.

IX. Lucrare de verificare pe parcurs (Mecanisme de luare a deciziilor in UE) din Bibliografia obligatorie, pozitiile 3, 4 si 7. (2 ore)

X. – XI. Analiza si procesele politicilor publice europene. (4 ore)

Procesul adoptarii politicilor publice europene:

i. actorii;ii. mecanismele;

iii. factorii determinanti;iv. caracteristicile procesului adoptarii politicilor UE.

Procesul legislative European:

v. Consultarea vi. Cooperarea

vii. CodeciziaPolitici publice in Europa: aspecte regionale;

Coeziunea economica si sociala. Principiul subsidiaritatii. Perspective istorico- juridice in Tratatele fondatoare, in tratatul constitutional.

Bibliografie:

J. Pelkmans, Integrarea europeana, Metoda si analiza economica, IER, Bucuresti, 2003, II. Ed. p. 292-313 (Cap. 15.)

Chryssochon, Dimitris, Theorizing European Integration, London, 2001, p. 110-135.

V. Mitsilegas, J. Monar, W. Rees, The european Union and International Security. Guardian of the people, Palgrave, Macmillan, Houndmills, Basingstorke, 2003, p. 126-158 (The challenge of the eastern enlargement).

XII. Largirea UE dupa caderea regimurilor comuniste in Europa (2 ore)a. Etapizarea procesului;b. Perspective ale integrarii europene.

Bibliografie:

Jean Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste, ddin 1945 pana in zilele noastre, Polirom, Iasi, 1998, p. 312-321

W. Weidenfeld (ed.), Tarile din Europa Centrala si de Est in drumul spre UE, Eurisc, Bucuresti, 1997, p. 171-195 (Romania).

6

Page 7: Guvernanta europeana

XIII – XIV. Rolul instantelor europene in relatiile internationale. (4 ore)

c. national; regional; global;d. tratatele fondatoare: Roma, Maastricht, Nisa; Tratatul Constitutional, e. poli de putere ai UE: NAFTA, Asia Pacific, Rusia

Bibliografie:

***, L’Union Europeenne dans un monde en transformation, Bruxelles, CE, 1998, p. 55-97.

M. Moloveanu, Europa-Magreb in arhitectura globala, Expert, Bucuresti, 2000, p. 105-120.

Cameron, Fraser, The EU on the International Scene, Bruxelles, 2002, p. 345-388.

N. Paun, A-C Paun, G. Ciceo, R. Albu-Comanescu, Finalitatea Europei, Cluj. Efes, 2005, p. 345-388, (Relatiile externe ale Uniunii Europene).

Modul de evaluare:

Nota finala este alcatuita din mai multe fractiuni :

activitate de seminar : 1/3 din nota finala ;activitate pe parcurs 1/3(test din bibliografia obligatorie)1/3 examen scris

Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Activitatea la seminarii este obligatorie in proportie de 2/3 din volumul orar si se conditioneaza prezenta de la examen de activitatile specifice seminarului.

Plagiatul duce la excluderea de la examen. Contestatiile se rezolva doar in cadrul sesiunii urmare a listelor cu valuarile finale care se afiseaza la aviziarrul catedrei si pe forumul anului respectiv.

Bibliografie opţională :

1. BIBERE, Octav, Uniunea Europeana: între real şi virtual, All, Bucuresti, 1999 2. BURBAN, Jean-Louis, Parlamentul European, Meridiane, Bucuresti, 1999 3. DELSOL, Chantal, Statul subsidiar, EFES, Cluj-Napoca, 19994. DELUREANU, Stefan, Geneza Europei comunitare: mesajul democratiei de inspiratie crestina ;

Cu o recuperare parţiala a patrimoniului europenist al lui George Cioranescu şi o anexa documentara, Paideia, Bucuresti, 1999

7

Page 8: Guvernanta europeana

5. DIACONU, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Lumina Lex, Bucuresti, 2001 6. DINAN, Desmond, Ever closer union: An introduction to the European integration, Macmillan

Press, London, 1999 7. FONTAINE, Pascal, Construcţia europeana de la 1945 pina în zilele noastre, Institutul

European, Iasi, 1998 8. MARGA, Andrei, Filosofia unificării europene, ediţia a 4-a, adaugita şi definitive, EFES, Cluj-

Napoca, 2003 9. NUGENT, Neill, The politics and government of the European Union, Macmillan, London, 199910. PAUN, Nicolae, Construcţia europeana modernă: idei, doctrine, fapte şi institutii economice: de

la Congresul de la Viena (1815) la Tratatul de la Roma (1957), EFES, Cluj-Napoca, 199711. PAUN, Nicolae, Istoria construcţiei europene: epoca postbelică, EFES, Cluj-Napoca, 1999 12. PAUN, Nicolae, Istoria construcţiei europene: de la Tratatul de la Roma la Tratatul de la Nisa,

editia a 2-a, EFES, Cluj-Napoca, 2000 13. VESE, Vasile, Istoria integrării europene, PUC, Cluj-Napoca, 2001 14. YVARS, Bernard, Economie de l'Union Europeenne, Dunod, Paris, 2001

www.europa.eu.int/coom

www. Infoeuropa.org

Cuprins

8

Page 9: Guvernanta europeana

INFLUENTA SI PUTERE LA INCEPUTUL NOULUI MILENIU......................................................................10

REFORMA INSTITUTIONALA SI EXTINDEREA CENTRAL-RASARITEANA – ALTIERO SPINELLI SI MARGARET THATCHER..........................................................................................................................................16

REFORMA INSTITUTIONALA SI EXTINDEREA CENTRAL-RASARITEANA – PROIECTUL TRATATULUI FLORENTIN SI PLANUL FISCHER..........................................................................................................19

DINCOLO DE NISA..............................................................................................................................23

Proiectul european la ora realităţilor şi provocărilor...........................................................................26

UN PARLAMENT PENTRU CETATENII UE.............................................................................................29

GRUPURILE POLITICE IN PARLAMENTUL EUROPEAN...........................................................................35

Integrând interese: alte instituţii ale Uniunii Europene.......................................................................41

AGENTIILE EUROPENE........................................................................................................................44

REPREZENTAREA EXTERNĂ A INTERESELOR UE ŞI ACŢIUNE INSTITUŢIONALĂ......................................50

Politicile Uniunii Europene relevante pentru prezenţa sa pe scena relaţiilor internaţionale Politica Comercială Comună -.........................................................................................................................56

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC).................................................................................60

RELAŢIILE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE.......................................................................................66

9

Page 10: Guvernanta europeana

Modulul 1

INFLUENTA SI PUTERE LA INCEPUTUL NOULUI MILENIU

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele elemente care caracterizează dezbaterea actuală asupra Uniunii EuropeneObiectivele modulului:

Realizarea istorică în constructia europeană e incontestabil spectaculoasă, însă o cortină de catifea separă viziunile asupra Europei în apus şi în răsărit. Individul de pe străzile din statele Uniunii Europene percepe Uniunea Europeană ca ansamblu sufocant de reglementări, directive, rezoluţii, avize, certificate, recomandări, soluţionări, cote care pătrund până în miezul vieţii coti-diene, provocând decepţie, iritare şi respingere; individul central-european, vede în UE un spaţiu identitar cultural, politic şi economic la care a visat 50 de ani, când răsuflarea îi era blocată de cizma Rusiei bolşevice, un spaţiu de apartenenţă cu atât mai asiduă cu cât i-a fost interzisă.

Atât atitudinea cetăţenilor actuali ai Uniunii, cât şi cea americană atestă în primul rând lipsa unei imagini clare a ceea ce înseamnă „construcţia europeană”. Fenomenul este specific acestui continent. În primul rând acesta e marele act care deosebeşte Europa de restul regiunilor lumii, şi e cauza pentru care se intră într-un spaţiu intelectual ezoteric1. De câte ori limbajul ştiinţific nu reuşeşte să ofere concepte precise pentru un obiect controversat, se face apel la metafore. Acesta e şi cazul „integrării europene”, construcţie inedită care nu seamănă cu absolut nici una dintre realităţile politice anterioare. UE nu este o confederaţie deoarece entităţile con-stitutive nu sunt complet autonome; nu e o federaţie propriu-zisă pentru că integrarea politică nu a adus la crearea unui guvern federal. Economia e utilizată ca principal motor al unificării Continentului, după principii care sunt afirmate cel puţin de 50 de ani, dacă nu intuite de secole.

Cunoscând bine dinamica edificării Europei, nu poate trece însă neobservat faptul că rămân în continuare importante probleme nerezolvate în construcţia europeană, aşa cum sunt politica externă şi de securitate comună, aplicarea cetăţeniei şi întruparea identităţii europene. Dacă pentru etapele deja realizate s-au definit instituţii, politici şi un cadru legislativ operaţional

1 Maurice Duverger, Le lièvre libéral et la tortue européenne, Paris, éditions Albin Michel, 1990.

10

Să explice diferentele de perceptie asupra Uniunii Europene existente între cetătenii continentului

Să prezinte meritele unei Constitutii a Europei Să explice problema existentei unui Presedinte al Uniunii

Europene Să enumere si să descrie formele posibie ale integrări8i

europene

Page 11: Guvernanta europeana

(„l’acquis communautaire”), uniunea politică şi cetăţenia europeană rămân marile şantiere ale procesului de integrare europeană.

Europa unită modernă – născută în 1945 – este o idee cu susţinere englezească, dezvoltată somptuos de francezi, cu preţul a nenumărate contradicţii de o parte şi de alta a Canalului. Concepută de Winston Churchill încă din 1946 în discursul său de la Zürich, ea e torpilată politic de Tony Blair după ce fusese torpilată economic de Thatcher.

Încă de la naştere, Europa se lovea de obstacolul naţiunilor, pe care trebuia – şi încă trebuie – să le înfrângă, respectându-le în acelaşi timp pluralismul. Timp de mai bine de un sfert de secol, a făcut ravagii bătălia între federalişti şi naţionalişti. Intrată apoi în hibernare, această luptă surdă rămâne mereu latentă şi se exprimă cel mai mult pe nefericita scenă a politicii externe şi de securitate comune, iar, mai recent, pe cea a respingerii Constituţiei. Geniul lui Jean Monnet a constat în conceperea unui mecanism permiţând să depăşească acest conflict permanent: astfel se născuseră Comunităţile create în 1951 şi 1957, cunoscute şi azi prin numele celei de bază care le-a înglobat pe celelalte, singura cu personalitate juridică: Comunitatea Economică Eu-ropeană. Fondatorii CEE au legat astfel cadrul confederal şi motorul federator care vor permite Europei să devină cândva ceea ce este.

Actul Unic stabilea în 1986 acest „spaţiu fără frontiere interioare în care e asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor”. Definiţia merge atât de departe încât în realitate – joc al relativităţii – prin ceea ce construiai trebuia să demontezi: dispăreau toate limitările privind circulaţia produselor, a persoanelor, a bunurilor, a oamenilor şi a capitalurilor, stânjenită până atunci de parametri de norme de calitate, monopolul naţional al pieţelor publice, diversitatea sistemelor fiscale, reglementări bancare, paşapoarte şi nenumărate vize. În toate aceste domenii, regulile naţionale au fost înlocuite prin reguli comunitare: muncă uriaşă pentru care serviciile Comisiei Europene calculaseră că e nevoie de peste 300 de directive.

11

„… Ne întrebăm dacă este cazul [creării] unor noi instituţii în Europa. Cred că mai curând Europa se va edifica pe fundamente diverse, pe piloane numeroase, fără de care ar fi într-adevăr fragilă. Ea are întâi nevoie de Comunitatea Europeană şi de o Comunitate Europeană mai puternică şi mai sudată. Fac parte din ea cei care aspiră la unitatea sa economică, monetară, politică. Nu prin eschivare îmi imaginez o confederaţie. Eu nu îi consider pe ceilalţi ca neglijabili sau destinaţi unui rol secund. Dacă la finalul unei anumite perioade, cât mai scurte posibil – această posibilitate va fi examinată de cei în drept: Consiliul European, Comisia, Parlamentul – ansamblul ţărilor democrate din Europa ar fi în măsură să adere cu totul şi dacă membrii Comunităţii ar fi şi ei în măsură să le accepte, atunci problema ar fi rezolvată. Noi ne-am regăsi cu toţii în acelaşi organism, în aceeaşi instituţie.”

Parte din discursul lui François Mitterrand din noaptea de sfântul Silvestru a anului 1989 într-o emisiune politică la TF1

Page 12: Guvernanta europeana

În Anno Europæ 1957 unitatea europeană trezise entuziasmul intelectualilor, al universitarilor şi al oamenilor politici, fără să atingă realmente masele de cetăţeni de-abia ieşiţi dintr-un război care exacerbase până la oroare absolută naţionalismele. La momentul 1986-92, marea piaţă interesa mai întâi factorii de decizie economică – preşedinţi-directori generali, industriaşi, comercianţi, artizani, bancheri, financiari, tehnocraţi – care îşi clădeau proiectele în funcţie de 1 ianuarie 1993 (devenit 1 noiembrie 1993, pentru că obstacolele de orgoliu naţional privind acceptarea Actului Unic au fost surmontate doar în unsprezece luni).

Primii credeau într-o creştere a profiturilor, popoarele sperau într-o creştere anivelului de trai, pe care experţii o lăsau să se întrevadă: de aici un succes al ceea ce urma să se numească, din „Comunitatea Economică Europeană” – „Uniunea Europeană”; niciodată ea nu a fost mai populară2.

Construcţia politic-instituţională se dovedeşte la fel de importantă în clădirea unei identităţi europene pe cât este întregirea teritorială a Europei, unde o Uniune Europeană ar conforma politic Europa geografică. Salvarea Europei şi replasarea ei pe un curs dinamic, de tipul celui din anii ’60, nu se poate face decât prin actul final care consfinţeşte exis tenţa juridică totală a Uniunii Europene, a Europei Unite: Constituţia Europei. Grandios titlu, care presupune titlul moral copleşitor de „cetăţean al Europei”. O Constituţie ar statua în final numele structurii europene (confederaţie, state-unite, alianţă, uniune, comunitate) şi ar plasa legitim Uniunea Eu-ropeană pe acelaşi nivel juridic cu Statele Unite ale Americii. Convenţia Europeană reunită în 2002 sub preşedinţia lui Valéry Giscard d’Estaing era destinată acumulării de sugestii juridice din toate statele europene şi asamblării lor într-o structură constituţională pentru Europa. Dispuse să accepte Constituţia Europei s-au arătat aceleaşi state care doresc formarea unui nucleu dur în Uniunea Europeană pentru a extrage Continentul din letargie: Franţa, Germania, Belgia, Ţările de Jos, Luxemburg, Portugalia, Italia. Trei ani mai târziu, două dintre ele, Franţa şi Ţările de Jos au fost cele care au aruncat în aer tocmai ranforsarea Europei.

Uniunea Europeană este pentru majoritatea milioanelor de locuitori ai Europei un amalgam supraetajat şi incomprehensibil de structuri şi instituţii, fără transparenţă şi prea puţin inteligibil, deci prea puţin interesant. O Constituţie a Europei trebuia, în mod normal – şi trebuie, la modul teoretic – să explice limpede ce face, ce aduce, ce stabileşte, mai ales când e vorba de viaţa internă a Uniunii Europene. Ideile de simplificare a Europei instituţionale curg: un Parlament European care să fie legat de cele naţionale pe care le consultă permanent, plasarea competenţei statelor la afacerile interne ale fiecăruia, interpretarea federalului ca „toţi pentru unul”, a interguvernamentalului ca „fiecare pentru sine” şi a comunitarului ca „unul pentru toţi”. Executivul poate fi partajat între Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri, iar legislativul între Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie. Comisia în sine va deveni un spaţiu în care de forjează interesul general, trebuind acordată legitimitate preşedintelui său.

2 In extenso N. Păun, A.C. Păun, Istoria construcţiei europene, vol. I, EFES, Cluj-Napoca, 2000; N. Păun, A.C. Păun, G. Ciceo, Europa Unită, Europa noastră, P.U.C., Cluj-Napoca, 2003.

12

Page 13: Guvernanta europeana

Europa nu poate fi construită ca un ansamblu de societăţi libere, unite prin aceleaşi forme de solidaritate, decât în urma depăşirii diviziunilor artificiale şi profund ancorate în conştiinţe. A crede că Europa se construieşte prin extinderea treptată a pieţei comune nu este decât visul de vară al unui contabil. Europa poate fi construită doar pe o conştiinţă europeană.

Un alt element de mare actualitate îl constituie dezbaterea asupra Politicii externe si de securitate comune (PESC). Prin actuala politică externă şi de securitate comună, Uniunea Europeană nu este o superputere politică, iar realizările sale – deşi deloc neglijabile – rămân deconcertante.

Politica externă şi de securitate comună este un proces evolutiv, consimţit dificil de statele membre ale Uniunii Europene, care nu doresc să-şi lase ministerele afacerilor externe într-o organizaţie comunitară; pe de altă parte, nici un membru al Uniunii nu doreşte să-şi ducă singur politica externă individualistă, dar paradoxal se opun transferului de competenţe în politica externă către Uniunea Europeană. Atât timp cât e cerută menţinerea votului în unanimitate, deci a veto-ului fiecăruia, politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene rămâne un act luat doar la nivel naţional. Pentru absenţa Uniunii Europene de pe scena relaţiilor internaţionale nu poate fi blamată politica externă şi de securitate comună slabă, totul depinzând de benevolenţa statelor naţionale.

Dincolo însă de orice, marele simbol al identităţii mondiale a Europei este Preşedintele Uniunii Europene. Cel care nu există. Preşedinţia rotativă a Uniunii dă naştere unui sistem care ar muri de lentoare politică în cazul unei Europe cu 27-30 de membri. Mai mult, e un sistem care dovedeşte că statele „mari” sunt mai bine pregătite să-şi asume această preşedinţie. Jacques Chirac propusese un preşedinte ales pe trei ani al Consiliului de miniştri ca Preşedinte al Europei,

13

Dincolo de monede euro din ciocolată, de steguleţe, a apărut deja un personaj animat, Captain Euro (marcă înregistrată de la Twelve Stars Communications). Captain Euro se prezintă întru totul multicultural şi apolitic, simbolizând noua cultură populară europeană, e supermanul Europei robust, musculos, simbolul unităţii europene, al valorilor ei. Susţine dreptatea, pacea, iradiază bunăvoinţa şi e evident un poliglot. Partenera sa e prinţesa Europa (cea a miturilor Greciei) şi împreună reunesc milioane de oameni. În comparaţie cu celelalte

simboluri ale europenităţii – euro, drapelul cu 12 stele, imnul – este inocent, uşor de acceptat şi preluat rapid de tineri. Captain Euro a fost deseori folosit de Comisia Europeană la publicitatea programelor sale comunitare,

mai ales în lansarea din 1999 a monedei unice.

Instrumente posibile ale PESC:

1º) o cooperare sistematică între state, în buna tradiţie interguvernamentală; orice problemă externă şi de securitate de interes general fiind prezentata şi adusă la cunoştinţă în cadrul Consiliului European;

2º) adoptarea unei poziţii comune, ori de câte ori e necesar, cu un substrat pedagogic: se dictează o atitudine europeană care trebuie respectată de administraţiile naţionale ale statelor membre, de aici rezultând o acţiune comună;

3º) acţiunea comună în sine, decisă în unanimitate, deferlând asupra unei părţi terţe geografic şi ca principiu specificată. Uniunea are datoria să-şi edifice o politică externă şi de securitate într-adevăr comună în raport cu greutatea sa economică, cu mecanismele sale de luare a deciziilor.

Page 14: Guvernanta europeana

scopul lui fiind reprezentarea Uniunii Europene în exterior şi promovarea identităţii Europei. Dar primul obstacol e legitimitatea acestuia în faţa a peste 450 de milioane de europeni: ar fi dificil ca un Preşedinte al Europei să nu fie admis şi acceptat de popoarele Uniunii Europene! În plus, un asemenea preşedinte, ca modalitate de alegere, ar însemna dovada că interguvernamentalul primează în faţa supranaţionalului (reprezentat de Comisia Europeană), aspect care nu e de dorit; un Preşedinte care să se supună unei dinamici federale e şi mai greu de perceput.

Ar fi Preşedintele Europei ales din Consiliul European, dintre şefii de stat şi/sau de guvern sau ar fi o personalitate externă acestui grup? În cazul primei variante, cum ar împăca mandatul european cu cel naţional? Dacă pierde mandatul naţional după alegeri, îl păstrează pe cel european chiar dacă e dezavuat de electoratul său naţional? În cazul celei de-a doua variante, ar trebui să fie o autoritate formidabilă pentru a se impune responsabililor statelor Uniunii Europene, care sunt investiţi de popoare. Cum ar fi desemnat Preşedintele Europei? Printr-un vot al Consiliului de Miniştri? Prin consens în unanimitate al şefilor de stat şi/sau de guvern al statelor membre UE? În primul caz, nu ar fi doar o marionetă în mâinile ţărilor care l-au susţinut? În al doilea caz, nu ar fi un Preşedinte tern pentru că nu ar stârni nici o opoziţie? Ce puteri ar avea? Simbolice, ca ale Reginei Marii Britanii şi preşedintelui francez din Republicile III şi IV? Ar avea capacitate de iniţiativă şi de orientare în dezbaterile europene? Prin poziţia sa, e foarte vizibil – să i se acorde o responsabilitate? Prin ce text s-ar crea funcţia de Preşedinte al Europei? O declaraţie a Consiliului European nu e suficientă, iar un nou tratat e inutil; prin Constituţie cel mai probabil. În anii ’70, Georges Pompidou, preşedintele Franţei, sugera ca postul de Preşedinte al CEE să fie acordat Marelui-Duce de Luxemburg, ereditar, pentru că familia sa – de Nassau & Bourbon-Parma – reuneşte istoric Franţa, Ţările de Jos, Germania, Luxemburg, Belgia şi ar obţine mai uşor acceptarea din partea populaţiilor. Şi mai recent, în 1998, francezii au surprins Europa cu spiritul lor europeist dorind cu 57% voturi ca primul preşedinte al Europei să fie Helmut Kohl. Ambele aspecte dau de gândit, iar abundenţa întrebărilor legate de poziţia prezi-denţială nu face decât să reflecte o căutare identitară cât mai sigură şi mai aprofundată.

Finalul structural al Uniunii Europene pune şi el probleme. La întrebarea „cum va arăta Europa” se ridică cel puţin trei variante de răspuns:

1. Europa cu geometrie variabilă („Kerneuropa”, strategia cercurilor concentrice) presupune o integrare diferenţiată prin obiective diferite, având drept consecinţă un decalaj ireversibil între un nucleu-dur şi ţările întârziate pe calea integrării. Ca exemple şi precedente sunt modul de funcţionare a spaţiului Schengen, Uniunea Europei Occidentale, fostul Sistem Monetar European;

2. Europă cu mai multe viteze („Abgestufte Integration”) este tot o strategie de integrare diferenţiată, cu deosebirea că obiectivele sunt comune, dar un grup de ţări îşi asumă riscul de a iniţia o politică sau un program fiind urmate şi de celelalte ţări (ca exemple reale sunt oferite perioadele de pre-aderare sau Uni-unea Economică şi Monetară);

14

Page 15: Guvernanta europeana

3. Europa à la carte („opt-in, opt-out”, „Ad libitum integration”) e o strategie de integrare diferenţiată, unde un stat membru poate menţine un minim de obiective comune, dar poate opta pentru participarea limitată la o politică sau alta (de pildă implicarea limitată a Marii Britanii în implementarea Protocolului Social).

Este într-adevăr nevoie de o nouă viziune, pentru că – în poziţia de creatori, de „artizani” ai acestui ansamblu de 500 milioane de locuitori – europenii singuri pot da un model de reuşită. E datoria Europei, prin tradiţiile sale, şi, până la urmă, prin concepţiile ei filosofice, să o facă. Aici ar putea rezida viziunea atât ambiţioasă, dar şi realistă, care poate fi sugerată Marii Europe de mâine. Pentru a relua în termeni dragi unora, ar fi mai mult decât „Europa-spaţiu” şi mult mai nobil decât „Europa-putere”.

15

Întrebări si teme de reflectie:

1. Ce aduce nou Actul Unic European din anul 1986?2. Ce simboluri ale Uniunii Europene cunoasteti?3. Care ar fi meritele unei Constitutii a Europei?4. Ce stiti despre Politica externă si de securitate comună (PESC)?5. În ce consta dezbaterea asupra institutiei Presedintelui Uniunii Europene?6. Care sunt cele trei tipuri posibile de integrare europeană si în ce constau acestea?

Page 16: Guvernanta europeana

Modulul 2

REFORMA INSTITUTIONALA SI EXTINDEREA CENTRAL-RASARITEANA – ALTIERO SPINELLI SI MARGARET THATCHER

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu perspectivele din ultimele două decenii asupra procesului integrării europene Obiectivele modulului:

Pentru a înţelege „constituţionalizarea” ideii europene şi totodată cauzele principale ale edificării unei Europe instituţionale e nevoie cel puţin a analiza proiectele de reformă instituţională din perspectiva ultimelor două decenii ale Uniunii, care vizau adaptarea acesteia la condiţiile istorice ale sfârşitului de mileniu.

În acest context, cel putin două personalităti de marcă sunt demne de mentionat:

1. Altiero Spinelli si Formula de reformă Spinelli

Altiero Spinelli se naşte la Roma, la 31 august 1907. Este unul din principalii politicieni care contribuie la reformarea procesului comunitar. Spinelli se remarcă printr-o serie de acţiuni politice de anvergură ca de exemplu elaborarea, în perioada 1941 şi primăvara lui 1942, la Ventotene unde e exilat, împreună cu Eugenio Colorni şi Ernesto Rossi a Manifestului pentru o Europă liberă şi unită cunoscut sub numele de Manifestul de la Ventotene, documentul de bază al federa-lismului european.

După căderea fascismului este eliberat în august 1943; la puţin timp, apoi, el fondează la Milano, Mişcarea Federalistă Europeană.

16

Să prezinte viziunea Spinelli asupra reformarea procesului comunitar

Să explice contributia thatcheriană în contextul dezbaterii asupra procesului integrationis

Să explice pozitia Marii Britanii în raport cu europenizarea versus atlantizarea

Manifestul de la Ventotene – două idei politice noi:

- lupta ce trebuie dată pentru realizarea unităţii europene nu trebuie să fie amânată, nici un moment

- lupta pentru unitatea Europei va crea o cumpănă între curentele politice, trebuind să dispară diferenţele între partidele reacţionare şi partidele progresiste, ambele tipuri trebuind să folosească puterea naţională ca instrument al realizării unităţii internaţionale.

Page 17: Guvernanta europeana

Activitatea sa politică şi universitară continuă, iar în 1976 e ales ca independent pe listele Partidului Comunist Italian şi e numit tot atunci în Parlamentul European. În 1979 i se reconfirmă ambele mandate. Este mandatul cel mai prolific al său în Parlamentul European când în iulie, 1980, creează Clubul Crocodile care duce la formularea Proiectului de Tratat al Uniunii Europene, proiect aprobat de deputaţi la 14 februarie 1984. În 1984 e reales în Parlamentul Euro-pean, iar în primăvara lui 1986 lansează o nouă iniţiativă pe care n-o va putea pune în practică. Este vorba de încredinţarea Parlamentului European a sarcinii de a redacta Constituţia Uniunii Europene care urma să fie acceptată de opinia publică prin referendum. Moare în mai 19863.

La un an după realegerea în Parlamentul European, în 25 iunie 1980, Spinelli trimite colegilor săi parlamentari, o scrisoare prin care îi invită să studieze împreună reforma instituţiilor parlamentare

De numele lui Spinelli se leagă şi primul proiect constituţional european cunoscut ca „Raportul Spinelli” datând din 1984. Este un proiect de tratat constituţional care trebuia adoptat de Parlamentul European având ca obiectiv încadrarea activităţilor comunităţii într-o structură constituţională. Nu era însă un veritabil proiect de constituţie. Îşi găsea sursa într-un context al construcţiei europene în criză şi dorea să creeze o entitate juridică fondată pe acquis-ul comunitar şi interguvernamental. Chiar dacă proiectul n-a fost adoptat de statele membre, el a contribuit la relansarea construcţiei europene şi a inspirat puternic reformele ulterioare. În mod practic multe din prevederile raportului au fost preluate în tratatele adoptate ulterior4.

2. Margaret Thatcher si Viziunea thatcheriană asupra Europei

Personalitate puternică a anilor ’80 care a influenţat politica britanică şi europeană Margaret Thatcher a fost premierul britanic afirmat în plan european, prin ardoarea sa de a renegocia condiţiile participării Marii Britanii la bugetul comunitar, prin pasiunea de a frâna dinamica integraţionistă a partenerilor francezi şi germani. Discursul rostit la College d’Europe din Brugges, pepiniera înalţilor funcţionari europeni, la 20 septembrie 1988 este un bun exem-plu al viziunii europene a „doamnei de fier”. Totodată acest discurs este documentul de plecare folosit de mişcări eurosceptice.

Discursul se vrea o replică la discursul pronunţat de Jaques Delors, preşedintele Comisiei Europene, în iulie 1988, în faţa Parlamentului European, în care afirma că elanul uniunii economice şi monetare semnifica de fapt constituirea în viitor a uniunii politice.

3 Edmondo Paolino A. Spinelli. Appunti per una biografia, ed. Il Mulino, Bologna, 1988.4 Quelle Charte Constitutionnelle pour l’Union Européenne? serie Politique, Poli 105A FR, PARLEMENT EUROPEEN,

decembre 2000, p. 9.

17

„Cu actualele instituţii şi cu competenţele lor actuale, Comunitatea e condamnată să treacă dintr-o criză în alte crize din ce în ce mai frecvente, mai paralizante – tocmai în momente esenţiale pentru ea, momente în care economia, dar şi politica externă au nevoie de o dezvoltare continuă, în timpul căreia să poată conta pe un consens general cât mai amplu.” (A.Spinelli)

„Comunitatea europeană aparţine tuturor membrilor săi şi trebuie să reflecte tradiţiile şi aspiraţiile tuturor membrilor săi într-un mod cât mai complet. Marea Britanie nu visează la o alternativă la Comunitatea Europeană…Destinul nostru este în Europa cât şi în comunitate. Comunitatea nu este un sfârşit în ea însăşi. Nu este un instrument juridic care să se modifice constant după imperativele unei teorii abstracte. Ea nu trebuie să fie osificată de o reglementare fără sfârşit. Este mijlocul prin care Europa poate să-şi asigure prosperitatea şi securitatea viitoare. Primul meu principiu director este următorul: o cooperare liberă şi atractivă între statele suverane şi independente este cea mai bună modalitate de a construi şi de a reuşi Comunitatea Europeană. A încerca a suprima sensul naţiunii şi de a concentra puterea în dreptul unui conglomerat european ar compromite obiectivele pe care încercăm să le atingem” (M. Thatcher)

Page 18: Guvernanta europeana

Indiferent de culoarea guvernării, poziţia Marii Britanii este generată de opinia publică foarte sceptică faţă de adâncirea procesului integraţionist.

Doctrina istorico-economică din Marea Britanie se află pe trendul readucerii în prim-plan a problemei atlantizării Britaniei în defavoarea europenizării ei. Ca şi exemplu se oferă deconstrucţia europeană prin încercarea de resuscitare a economiilor periferizate. Opţiunea pentru atlantism se construieşte prin identificarea unei reconstrucţii conceptuale şi prin creşterea importanţei securizării mondiale prin NATO. Cu toată predispoziţia Marii Britanii spre atlantism, opţiunea economică cea mai înţeleaptă a guvernelor engleze este spre „continent”. În primul rând datorită distanţelor mai mici decât cele cu SUA. Pe de altă parte după Planul Marshall, SUA a încurajat o integrare a economiilor europene care are ca rezultat o intensificare a schimburilor comerciale. SUA nu erau pregătite pentru o integrare a britanicilor într-un sistem comun economic. Singura alternativă ar fi fost cooptarea în NAFTA, care însă nu avantaja prea mult Marea Britanie. În aceste condiţii singura opţiune este integrarea în structurile europene. Toţi politicienii britanici ştiu însă că pentru a dicta în politica europeană trebuie să se impună. Cu toate acestea de 20 de ani jocurile politice europene aparţineau Franţei şi Germaniei.

„Politica negării supranaţionalităţii prin naţionalitate” promovată de Thatcher nu este pur britanică. Ea este preluată din practica europeană a generalului de Gaulle, amendată în funcţie de temele prezente. Viziunea thatcheriană presupune menţinerea cooperării economice în limitele prezentului şi abandonarea proiectelor îndrăzneţe de „integrare politico-culturală”. Marea Britanie propune o regăsire a vitalizării economice prin naţionalizarea conceptului şi nu prin europenizarea sa. Şansa economiei britanice stă de fapt în europenizare prin adaptarea la globalizare5.

5 A. E. Campbell, National Vitality – A Valid Concept? The British Example, în The Vitality of Britain, LIEIS, Luxemburg, 1997.

18

Întrebări si teme de reflectie:

1. Ce aduce Altiero Spinelli nou prin Manifestul de la Ventotene?2. Poate fi considerat Raportul Spinelli o constitutie?3. Ce stiti despre personalitatea lui Margaret Thatcher?4. Cum ati descrie viziune thatcheriana asupra Europei?5. Explicati pozitia Marii Britanii în raport cu procesul integrationist.

Page 19: Guvernanta europeana

Modulul 3

REFORMA INSTITUTIONALA SI EXTINDEREA CENTRAL-RASARITEANA – PROIECTUL TRATATULUI FLORENTIN SI

PLANUL FISCHER

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu perspectivele din ultimele două decenii asupra procesului integrării europene Obiectivele modulului:

Proiectul tratatului florentin

Încă de la instalarea sa Comisia Prodi (Romano Prodi a fost președinte al Comisiei Europene între anii 2000-2004) a formulat dorinţa de a redefini Uniunea pentru a o pregăti pentru viitor6. Comisia a comandat Institutului Universităţii Europene din Florenţa un proiect de tratat care să cuprindă prevederile din celelalte tratate.

Legislaţia primară a Uniunii şi a Comunităţilor este constituită din 10 tratate şi un număr mare de protocoale. Tratatele conţin peste 700 de articole, unele fundamentale altele tehnice. Este în interesul Uniunii ca acquis-ul integrării să fie logic şi precis. Penultima conferinţă interguvernamentală a luat în considerare chiar posibilitatea fuziunii tratatelor (Anexa 42 la Tratatul de la Amsterdam). Comisia a precizat că indiferent de proceduri şi schimbări reorganizarea tratatelor trebuie dusă la capăt. Proiectul florentin cuprinde doar Tratatul de la Maastricht amendat prin Tratatul de la Amsterdam. Necesitatea elaborării unui nou tratat devenea prioritară ştiut fiind că Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelului şi Oţelului expiră la 23 iulie 20027.

6 Nicolae Păun, Ciprian Păun, Istoria construcţiei europene, ed. II, vol. II, 2000, p. 211-214.7 Comission Communication A Basic Treaty for the European Union, COM(2000) 434 final, Brussels, 12.07.2000.

19

Să descrie coordonatele principale ale Proiectului tratatului florentin

Să prezinte meritele, precum si deficienta Planului Fischer Să analizeze comparativ pozitia Germaniei (Joshka

Fischer) si cea a Frantei (Jacques Chirac) în raport cu procesul integrării europene

Page 20: Guvernanta europeana

Tratatul se dorea a fi adoptat la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa. Proiectul elaborat de un grup de 12 specialişti coordonaţi de Claus-Dieter Ehlermann şi Yves Meny a fost înaintat preşedintelui Comisiei, Romano Prodi la 15 mai 2000. Textul în 92 de articole (sau clauze) grupează prevederi care acoperă întreaga sferă de atribuţii a Uniunii în conformitate cu procedurile predefinite în tratatele anterioare (Maastricht şi Amsterdam). Anumite elemente esenţiale apar încă din preambul8. Dorinţa de a creea o singură reglementare instituţională, denotă nevoia de coerenţă şi descentralizare. Un obiectiv din preambul doreşte stabilirea unei cetăţenii „comună tuturor naţionalilor”, ceea ce consfinţeşte principiul politic al supranaţionalităţii. Tratatul nu aduce elemente fundamentale noi, el codifică doar reglementări prevăzute în alte tratate9.

Tratatul florentin, cum l-am numit în această lucrare are dincolo de valenţele sale teoretice, o profundă valoare simbolică. Este o încercare a noii Comisii de a depăşi rutina în dezvoltarea instituţională. Este un act de forţă şi de imagine al Comisiei care a grăbit publicarea sa pentru a compensa deficitul din timpul crizei austriece. Proiectul florentin n-a fost agreat de eurocraţii de la Bruxelles şi nici de reprezentanţii statelor membre. Dintr-o propunere juridică coerentă el a devenit doar o referinţă teoretică.

Planul Fischer

Conţinutul teoriei federalismului european de sorginte germană este sintetizat de ministrul de externe Joshka Fischer, ecologist, într-un discurs ţinut la Universitatea Humbold din Berlin în data de 12 mai 200010. Discursul se intitulează De la confederaţie la federaţie, reflecţie asupra finalităţii integrării europene” sau „Quo vadis Europa?.

Fischer reia teza reformei instituţionale pentru a putea pune în practică extinderea spre Est. El ţine să precizeze că o structură federală ar valoriza diferenţele dintre naţiuni în scopul comun al europenităţii. Parlamentul European ar trebui să reprezinte statele-naţiune şi cetăţenii europeni. E o modalitate de a rezolva antagonismul parlamente naţionale-parlament european, stat-naţiune şi Europa. Executivul fie va consta din Consiliu care va trebui adaptat la structura unui guvern european, fie se democratizează şi se debirocratizează Comisia. „Multitudinea reglementărilor la nivel comunitar rezultă în parte din comunitatizarea inductivă după modelul

8 Basic Treaty of European Union, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 2000; http://europa.eu. int/comm/igc2000/offdoc/draftreaty_en; European Union, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, 2000.

9 Ibidem.10 Discursul complet în limba germană http:/www.auswaertiges-amt.de/www/de/eu_politik/vertiefung/ sau o

prescurtare în limba franceză în suplimentul Europe al publicaţiei franceze „Le Monde Diplomatique”.

20

„Procesul de integrare trebuie să continue cu toţi cei care doresc altfel, Europa va suporta costurile reculului. Acest lucru e valabil mai ales pentru germani şi Germania”. (J.Fischer)

Page 21: Guvernanta europeana

Monnet, care reflectă compromisul interetatic în actuala Uniune între statele membre. O reparti-ţie precisă a competenţelor între federaţie şi statele membre în cadrul unui tratat constituţional ar trebui să lase Federaţiei domeniile de suveranitate esenţiale şi problemele ce se cer a fi reglate în mod imperativ la nivel european în timp ce restul ar reveni statelor membre.” Este o punere în prim-plan a conceptului drag federaliştilor germani a „partajului de suveranitate”. Planul Fischer, logic construit are o mare deficienţă. El priveşte Europa din perspectiva instituţională germană. Această viziune a unei ţări cu tradiţie federală s-a lovit de reticenţa multor guverne europene şi de vehemenţa guvernului francez. De fapt, Fischer urmăreşte prin federalismul european-care induce folosirea proporţionalităţii în mod oficial, o sporire a puterii Germaniei şi în aceeaşi direcţie o distanţare faţă de Franţa. Prin federalizare dispare posibilitatea apariţiei „dictaturii statelor mici” şi profită noii membri din Est, aliaţi politici ai Germaniei în plan european. Federalizarea şi acceptarea pe scară largă a suveranităţii partajate va permite instaurarea domniei Germaniei asupra Europei şi căderea Franţei în plutonul urmăritor.

Ministrul de Externe francez H. Vedrine l-a atacat public pe J. Fischer acuzându-l de imperialism. De altfel, summit-ul franco-german din luna mai a fost tensionat, tezele lui Fischer fiind la ordinea zilei. Cancelarul Schroeder a declarat „nu dorim o desfiinţare a statelor naţiune”. Ministrul de interne francez Pierre Chevenement a relansat polemica declarând că viziunea federalistă a lui Fischer „corespunde modelului politic al Germaniei care nu s-a vindecat de accidentul care a fost în istoria sa epoca nazistă”. Cu toate acestea secretarul-general al socialiştilor francezi Francois Hollande l-a izolat pe ministrul de interne declarând pentru ziarul „Liberation” viziunea „Europei ca federaţie de naţiuni”11.

Cel mai autorizat răspuns l-a dat preşedintele francez Jaques Chirac într-un discurs în faţa Parlamentului German, discurs intitulat „Europa Noastră”12. După ce a amintit de fructuoasa colaborare franco-germană care a ţinut echilibrul Europei, preşedintele Chirac a spus că extinderea este o realitate care nu poate fi tăgăduită şi care trebuie să aibă loc cât mai repede. „Cum va arăta Europa în viitor, nu se întrevede un răspuns acum!”. Pentru preşedintele francez reorganizarea tratatelor este un lucru în interesul cetăţenilor. În opinia sa elaborarea unei constituţii europene va fi o necesitate doar după efectuarea reformei instituţionale. Dezvoltarea Uniunii trebuie să aibă la bază adâncirea cooperării franco-germane. Discursul se încheie cu o formulă care spune tot, decupată parcă din scenariile thatcheriene sau de gaulliene: Vive L’Allemagne, Vive la France! (Trăiască Germania, Trăiască Franţa). Europa nu apare. Este semnalul elegant pe care Franţa, cu câteva săptămâni înainte de Nisa îl trimite Germaniei: Franţa nu va accepta o redefinire a Uniunii prin renunţarea la Europa statelor-naţionale. Federaţia Europeană rămâne astfel doar un proiect german pentru un viitor incert.

11 Europa Naţiunilor Un model cu reminiscenţe naziste?, „Curentul”, 23 mai 2000 (titlul trădează neînţelegerea, de către mass-media, a dilemelor integrării europene).

12 A se vedea textul discursului http:/www. bundesregierung. de/dokumente/Rede/ix_12732. htm

21

Page 22: Guvernanta europeana

22

Întrebări si teme de reflectie:

1. De ce proiectul solicitat de Comisia Prodi este cunoscut sub numele de Proiectul tratatului florentin?

2. Ce cuprinde acest Proiect?3. Care ar fi meritele unei structui federale în vizunea lui Joshka Fischer?4. Explicati deficienta majoră a Planului Fischer.5. Analizati pozitia Frantei în raport cu viziunea lui Joshka Fischer.

Page 23: Guvernanta europeana

Modulul 4

DINCOLO DE NISA

Scopul modulului: crearea unei priviri de ansamblu asupra urmarilor si diverselor reactii determinate de Tratatul de la Nisa.

Obiectivele modulului:

Descrierea modului in care principalele formatiuni politice europene au reactionat la Tratatul de la Nisa

Evidentierea pozitiilor exprimate de diverse pesonalitati oficiale ca urmare a acestui tratat

Reflectarea in presa a Tratatului de la Nisa

Nisa s-a dovedit a fi un pas prea mic pentru o Uniune birocratizată. Chiar dacă preşedintele francez Chirac l-a considerat a fi summit-ul care a dat formă Europei, el a fost o consolare tristă pentru entuziaştii federalişti şi un pas spre super-statul european de către eurosceptici13.

Marile grupuri politice europene şi-au exprimat dezamăgirea faţă de rezultatele de la Nisa. Pentru ratarea creării unei reale Uniuni politice şi pentru apropierea acesteia de cetăţenii europeni. Congresul al XIV-lea al Partidului Popular European desfăşurat în perioada 11-13 ianuarie 2001, la Berlin14 a luat în discuţie şi rezultatele de la Nisa. Recunoscând că la Nisa s-au pus bazele formale pentru extindere şi că se creează pentru prima dată o formulă legală pentru partidele politice europene, popularii acuză lipsa progresului în domeniul transparenţei instituţionale şi decizionale. Propunerile celui mai puternic grup politic din Parlamentul European vizează: modificarea procedurilor în conferinţele interguvernamentale pe sistemul „Convenţiei” care a elaborat Charta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, stabilirea agendei pentru viitoarea Conferinţă Interguvernamentală din 2004 la Consiliul European de la Laeken din 2001 şi stabilirea unei proceduri eficiente de luare a deciziilor comunitare. S-a mai stabilit să fie organizate întâlniri periodice cu liderii naţionali ai partidelor populare pentru a discuta procesele de reformă15.

Social-democraţii europeni au decis deschiderea unui portal pe internet dedicat procesului post-Nisa, menit a găzdui şi o dezbatere despre viitorul Uniunii Europene. Scopul

13 John Palmer, The European Union After Nice-One Step Forward, Two Steps Back? 11.12.2000, European Policy Centre.

14 A se vedea Rezoluţia POST-NISA adoptată la al XIV-lea Congres, 11-13 ianuarie 2001.15 Ibidem.

23

Page 24: Guvernanta europeana

acestuia a fost pregătirea unui document de poziţie cu viziunea social-democrată asupra viitorului Uniunii Europene16.

Ecologiştii europeni au analizat Tratatul de la Nisa în termeni deosebit de duri. Ei au considerat că la Nisa a fost sacrificată democraţia şi transparenţa pentru satisfacerea intereselor naţionale. În acelaşi timp au acuzat lipsa de viziune asupra viitorului Europei. Speranţele lor se îndreptau spre CIG din 2004 şi militau pentru rezolvarea „agendei germane” - pregătirea reformei instituţionale, delimitarea competenţelor între naţional şi comunitar şi încorporarea Chartei în sistemul tratatelor17.

Sub semnăturile unor reputaţi europenişti germani18 in în numărul din februarie 2001 al unei prestigioase reviste de relaţii internaţionale19 sunt analizate rezultatele de la Nisa în concordanţa cu noua ordine europeană care impunea „o extindere prudentă”, menită să nu afecteze coeziunea unională şi în concordanţă cu teoria constituţionalismului. Anul „european” 2001 a fost la rându-i analizat într-un supliment al „European Voice”20, pe două probleme: extinderea Uniunii şi reformele interne.

Actori neangajaţi în disputele europene ca Chakler Mahboob-ul Alam, ambasador al Pakistanului la ONU afirmau că în urma Tratatului de la Nisa s-a produs o reaşezare a forţelor unionale în favoarea statelor mari şi îşi exprimau pesimismul privind crearea Statelor Unite ale Europei21.

Summit-urile Uniunii Europene au fost criticate22 de presa europeană mai ales din perspectiva acestui Tratat23. Se considera că desfăşurarea obligatorie a unui Consiliu European per preşedinţie la Bruxelles va consolida poziţia de capitală a Europei24. Aceeaşi dispoziţie este comentată de prim-ministrul Goran Peterson ca „nefiind pe placul publicului suedez”25. Presa a insistat de asemenea asupra noii geopolitici europene şi mai ales asupra dominaţiei pe care Germania se presupunea că o va exercita asupra Europei26

16 Press Release of PES, 27. 02. 2001, http:/europarl. eu. int/pes17 Heidi Hautala, Paul Lamoroye, Nelly Maes – A treaty without vision leaves the EU ill; http:/europarl. eu.

int/greens18 Wolfgang Wessels, Dietrich von Kyaw, Werner Weidfeld.19 A se vedea Internationale Politik-Weichenstellungen für Europa, Februar 2001.20 The European Union in 2001, The Economist Group Press, 2001.21 Chaklader Mahbob-ul Alam- Vor exista Statele Unite ale Europei într-un viitor apropiat?, The Daily Sun, citat de

Adevărul de Cluj, 5 martie 2001.22 Noii membrii ai UE vor reprezenta un risc pentru proiectul politic european-EL PAIS, sau „CDU will

Erweiterung der EU zügig vorantreiben”-Die Welt, 21. 02. 2001; 23 Extinderea UE: Presiuni externe, „crampe interne”, Die Presse, 19.02.2001.24 Jean Quatremer, „Bruxelles ou la capitale de l’Europe”, Liberation 27.01.2001.25 Politica summiturilor UE devine din ce în ce mai bizară - International Herald Tribune.26 Redefinirea relaţiilor franco-germane, The Economist, 4 februarie 2001; Germania are un plan ambiţios

pentru Europa, International Herald Tribune, 30 ianuarie 2001; Germania: O ţară care începe să înţeleagă că nu este nici mai bună nici mai rea decât vecinii ei, Le Monde, 15 ianuarie 2001.

24

Page 25: Guvernanta europeana

Intrebari si teme de reflectie:

1. Care sunt propunerile Partidului Popular European în urma Congresului din ianuarie 2001?

2. Care a fost reactia Partidului Ecologist la Tratatul de la Nisa?3. Reliefati modul în care s-a reflectat Tratatul de la Nisa în presa europeană.

25

Page 26: Guvernanta europeana

Modul 5

Proiectul european la ora realităţilor şi provocărilor

Scopul modulului: familiarizarea studentilor cu principalele aspecte care definesc institutiile europene

Obiectivele modulului:

Prezentare a trasaturilor relevante care caracterizeaza institutiile europene

Reliefarea principalelor aspecte ale noului institutionalism care caracterizeaza Uniunea Europeana

Caracterizarea legitimitatii Uniunii Europene

Două evenimente majore au modificat de două ori, în sens contrar, procesul de unificare europeană în doar doi ani, antrenând profund atât moralul cât şi instituţionalul Continentului. In primul rand, la 1 mai 2004, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta au aderat la Uniunea Europeană, devenită acum un vast ansamblu de 25 de state (cu alte două – România şi Bulgaria – plasate pe stand-by pentru anul 2007, amânabile pentru 2008). A doua lovitură – „mortală” pentru spiritele care cred că Europa se construieşte doar din text oficial în text oficial, „trecătoare” pentru cei care ştiu că soliditatea Europei nu stă în hârtii, ci în fapte – a fost respingerea, pe 29 mai 2005 şi apoi la începutul lui iunie, de către francezi, respectiv neerlandezi, a Tratatului instituind o Constituţie Europeană.

Dacă dificultatea şi lipsa de transparenţă a instituţiilor Uniunii Europene se constituie într-o acuză frecvent lansată, trebuie observat că, la o primă analiză obiectivă a lor, dincolo de orice insinuări de naţionalism, patru aspecte devin evidente.

În primul rând, instituţiile sunt irevocabil interdependente: oricât de mult ar concura între ele însele, sunt condamnate să reuşească sau să eşueze împreună. În al doilea rând, capacitatea lor de a îndeplini funcţiile centrale ale Uniunii Europene – de a oferi un leadership, de a administra politici şi de a integra interese (în primul rând naţionale) – este subiectul tuturor dubiilor, mai ales acum, după extinderea la 25 de membri şi în semi-criză post-respingere a Constituţiei. Ca un al treilea aspect e de remarcat că guvernele statelor membre ale Uniunii Europene au „lansat pe piaţă” un nou tip de opţiuni instituţionale pentru a lega sectorul naţional în modalităţile de luare a deciziilor în Uniune. În al patrulea rând, înţelegerea guvernării colective în Europa cere examinarea atentă a modului în care instituţiile Uniunii Europene funcţionează şi interacţionează

26

Page 27: Guvernanta europeana

Instituţiile europene şi noul instituţionalismTrasaturi:

1) domină o puzderie de mini-instituţii, exact ca şi o centură de sateliţi în jurul unei planete. Uniunea Europeană e şi un ansamblu de agenţii, ceea ce face din competiţia inter-instituţională una din trăsăturile politice ale Uniunii Europene. Există şi noi mecanisme – de la trialoguri via co-decizie la acorduri inter-instituţionale – create pentru a canaliza şi controla conflictele dintre instituţiile Uniunii.

2) toţi actorii de pe scena politică a Uniunii Europene au identităţi multiple, pe care trebuie să le echilibreze sau să le reconcilieze în dezbaterile politice ale UE. nu poate exista nici un dubiu asupra faptului că instituţiile UE în sine pot oferi un spaţiu identitar crucial – alături de identitatea naţională, de partid, etcetera – pentru actorii de pe scena politică a Uniunii Europene

3) există o dependenţă faţă de un model deja aplicat. Majoritatea politicilor şi metodelor de lucru curente se inspiră din, sau copiază un model deja aplicat în trecut.

4) relaţia dintre centru şi periferii – instituţionale – este deseori perturbată şi contestată în Uniunea Europeană, cu costuri inevitabile pe plan politic. În multe cazuri statele membre refuză să acorde noilor agenţii europene create gradul de autonomie necesar pentru ca acestea să devină eficiente; şi aceasta în mare măsură pentru că ele, statele, rămân blocate la vechile informaţii primite de la Comisia Europeană privind autonomia corpurilor instituţionale ale Uniunii Europene.

Dilemele legitimităţii

Legitimitatea Uniunii Europene este caracterizata de cativa factori care nu se regasesc la nivelul unei alte institutii internationale. De altfel, unul din efectele pe termen lung ale Uniunii Europene – pe care nici un „părinte fondator” nu le-a prevăzut – a fost transformarea instituţiilor CEE/UE în modele pentru instituţiile internaţionale în general, aceasta incluzând totuşi şi felul de raportare al populaţiilor şi legitimitatea lor pentru majoritatea cetăţenilor.

a) comparate cu alte organizaţii internaţionale – chiar ONU şi ASEAN, fără a mai aminti NAFTA – instituţiile europene sunt relativ democratice şi transparente. În primul rând, ele „supra-reprezintă” statele membre mici într-un fel în care ONU sau WTO/OMC nu ar putea-o face vreodată. Nu dis-criminează statele sărace aşa cum este acuzat FMI-ul.

b) toate părţile lor politice constituente, cel puţin acum, au dreptul la un reprezentant în Comisia Europeană într-un mod în care, comparativ, statele membre ale uniunii nord-americane (Statele Unite) nu o pot face în cabi-netul de la Washington DC.

c) alegerea directă, prin sufragiul universal al 450 milioane de oameni, a singurului Parlament multinaţional de pe Glob la ora actuală.

27

Page 28: Guvernanta europeana

Cât despre deficitul democratic al Uniunii Europene şi instituţiilor ei, se prea poate ca exagerările să devină injuste. Competenţele UE în comparaţie cu cele ale statelor membre sunt reduse; pe de altă parte multe din competenţele avute sunt deja părţi ale activităţii politice ale statelor naţionale membre chiar de către instituţii de stat care nu sunt supuse nici unui control politic. Unele dintre bunurile politice comune oferite de Uniunea Europeană – comerţ liber, competiţie corectă, calitatea alimentară, o monedă stabilă – nu pot fi aplicate fără a slăbi presiunile pe termen scurt asupra celor ce iniţiază politici publice.

Întregii problematici a reprezentativităţii, responsabilităţii şi legitimităţii instituţiilor Uniunii Europene începe să i se răspundă prin soluţii creative noi. Una din ele este de a supune toate instituţiile UE unui set clar de reguli şi proceduri, încredinţată unei agenţii de control care să o aplice efectiv.

Întrebări si teme de reflectie:1. Ce evenimente majore au marcat procesul de unificare al Europei in anii 2004-2005?2. Prezentati trasaturile institutiilor europene.3. Caracterizati legitimitatea Uniunii Europene.

28

Page 29: Guvernanta europeana

Modulul 6

UN PARLAMENT PENTRU CETATENII UE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu institutia Parlamentului EuropeanObiectivele modulului:

Reprezentarea cetăţenilor a fost una din principalele idei din retorica politică, indiferent de epocă, filosofie sau ideologie guvernantă27. Parlamentul sau Adunarea reprezentativă şi-a creat legitimitate în viaţa publică europeană, o dată cu apariţia constituţionalismului şi „principiului separaţiei puterilor în stat”28.

Parlamentul a fost definit ca fiind reprezentarea poporului29 în statele democratice ale cărui principale atribuţii sunt: exercitarea puterii legislative, dreptul de vot al bugetului, controlul Guvernului30.

Parlamentul European este una din instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene. Pentru a se ajunge însă la poziţia de astăzi a Parlamentului European în ecuaţia integraţionistă, au fost

27 A se vedea „noţiunea de guvernare” în Michel Senellart, Artele Guvernării, Editura Meridiane, 1998, p. 15-32.28 O antologie comentată a gândirii politice moderne în Adrian-Paul Iliescu, Emanuel-Mihail Socaciu,

Fundamentele gîndirii politice moderne, Ed. Polirom, Iaşi, 1999. 29 În forma germană reţinem reprezentarea poporului, iar în forma franceză reţinem „naţiunea”.30 A se vedea „Parlament” în Schubert/Klein, Das Politiklexicon, Dietz, Bonn, 1997, p. 207.* Am omis – deliberat –, în această carte Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Curtea

Europeană de Justiţie din cel puţin 2 motive: primul, cel mai important, deoarece s-a conturat deja o întreagă literatură ştiinţifică în ceea ce priveşte instituţiile europene – vezi şi cartea noastră Instituţiile Uniunii Europene, Cluj, EFES, 2004 – şi nu sunt foarte multe aspecte noi, cu excepţia componentei în formul UE – 25; al doilea, care explică şi opţiunea pentru PE este susţinut de alegerile din 2004 şi dezbaterea politică a ultimelor luni, care reconfirmă poziţia PE de „agoră” a Citadelei. Nu putem analiza Finalitatea Europei fără a reacredita poziţia Parlamentului şi a altor câteva instituţii comunitare pe care le-am inclus în acest capitol, evident subiectiv.

29

Să explice rolul Parlamentului European Să descrie sediul Parlamentului European Să descrie organizarea Parlamentului European Să prezinte dreptul de a alege si a fi ales în cadrul

Parlamentului European Să analizeze comparativ legislatiile nationale prezentate în

contextul procedurii de vot pentru Parlamentul European Să prezinte atributiile Parlamentului European

Parlamentarismul a fost definit ca fiind o concepţie politică potrivit căreia poporul îşi exercită guvernarea prin reprezentanţii săi trimişi în Parlament. Parlamentarismul este un sistem de guvernământ în care guvernul ca organ executiv este subordonat şi responsabil unei adunări reprezentative alese de către popor şi alcătuită din reprezentanţii săi.

Page 30: Guvernanta europeana

redactate studii, analize, s-au realizat sondaje de opinie, s-au făcut presiuni politice. Dacă acum 50 de ani ne imaginam Uniunea Europeană sub forma cooperării trans-frontaliere, astăzi putem vorbi că asistăm la construcţia unei adevărate structuri statale europene. În acest context trebuie să evităm să apelăm la comparaţii între structuri parlamentare naţionale cu Parlamentul European pentru că lipseşte, cel puţin temporar, catalizatorul suveranităţii populare a structurii etatice.

În conformitate cu prevederile legale (art. 189 alin 1 din Tratatul CE, art. 20 din Tratatul CECO, Art. 107 din Tratatul Euratom), Parlamentul European se compune din reprezentanţii popoarelor membre ale Comunităţilor. Formularea legală nu lasă urmă de echivoc consacrând o reprezentare populară şi nu una guvernamentală a statelor membre. Cu timpul, o dată cu evoluţia Comunităţii Economice Europene către Uniunea Europeană, Parlamentul European va deveni „agora” cetăţenilor europeni, în căutare de drepturi şi reprezentare democratică. Diferenţele între poziţiile Parlamentului European şi cele ale Comisiei Europene şi Consiliului, instituţii de reprezentare guvernamentală, soldate cu câştigul aproape permanent al celor din urmă au alimentat teoriile „deficitului democratic” al CEE şi ulterior al Uniunii Europene. În conformitate cu aceste teorii, Parlamentul European ar trebui să deţină rolul suprem în cadrul edificiului european, el trebuind să-şi subordoneze instituţiile guvernamentale, trebuind să fie înzestrat şi cu instrumente de cenzură şi control a activităţii „eurobirocraţiei”31.

Parlamentul European cuprinde două etape fundamentale în evoluţia sa: etapa Adunării Reprezentative şi etapa Adunării Parlamentare.

Numărul europarlamentarilor şi împărţirea lor pe ţări membre

Această chestiune a fost îndelung negociată şi vine să completeze o dezbatere asupra sub- şi suprareprezentării. O dată cu instituirea alegerilor directe numărul parlamentarilor a fost stabilit la 410, apoi la 434 de la 1 ianuarie 1981 o dată cu intrarea Greciei la 518 prin intrarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, la 567 prin reunificarea Germaniei în 1990, şi la 626 prin aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 1 ianuarie 1995.

31 Peter Schönberger, Hauptsache Europa-Perspektiven für das Europäische Parlament, Berlin, 1994, p. 99; şi Winfried Steffani, Parlamentarismus in den EG-Staaten und demokratischen Defizit der europäischen Institutionen în: Zeitschrift für Parlamentarische Fragen, 1978, p. 233-259.

30

Sediul Parlamentului European

În prezent şedinţele plenare sunt ţinute la Strasbourg, şedinţele de comisii sunt ţinute la Bruxelles (în una din cele mai impunătoare clădiri) şi secretariatul se află la Luxemburg. Această peregrinare a parlamentarilor prin perimetrul european are ca scop evitarea monopolizării instituţiei menite să reprezinte toţi cetăţenii europeni, de către o singură ţară. Un amănunt interesant este acela că sediile Parlamentului conţin foarte multă sticlă şi sunt foarte luminoase. Acest fapt nu este dat de vreo preferinţă arhitectonică, ci de concepţia preşedinţiilor acestei structuri de a crea un spaţiu permeabil, al accesului şi al transparenţei.

Page 31: Guvernanta europeana

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederea potrivit căreia numărul maxim al parlamentarilor nu poate depăşi cifra de 70032.

Tratatul de la Nisa33 a introdus o nouă distribuţie a mandatelor în Parlament din perspectiva unei Uniuni cu 27 de membri. Numărul maxim al membrilor Parlamentului European va creşte de la 700 la 732. Doar Germania şi Luxemburg-ul au păstrat numărul de deputaţi. Cum până la alegerile din 2004 nu aderau toate statele asociate s-a decis o creştere pe bază de o rată a numărului membrilor din Parlament ce vor fi aleşi, fără ca numărul total să depăşească 726 de mandate.

Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European

Prin Tratatul de la Maastricht prin art. 19 alin 1 a fost introdus principiul domiciliului. Conform acestuia, orice cetăţean al unui stat membru al UE se bucură în orice alt stat membru în care îşi are domiciliu de aceleaşi drepturi de a alege şi a fi ales pentru Parlamentul European ca orice cetăţean al acelui stat34. Astfel, un cetăţean francez poate fi ales în Italia, după procedura italiană, membru în Parlamentul European35. Această măsură este completată de concepţia privind unitatea spaţiului electoral european împărţit în circumscripţii naţionale. Este un pas către definitivarea cetăţeniei europene; la momentul reglementării sale legale a suscitat mari controverse mai ales din partea Danemarcei şi Marii Britanii.

În conformitate cu reglementările actuale „dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European îl au toţi cetăţenii europeni (în definirea dată de TCE – Cetăţenii UE) indiferent de locul de domiciliu.

Procedura de vot

Fiecare stat membru beneficiază de o procedură de vot aparte. În cele ce urmează ne vom opri atenţia asupra câtorva din legislaţiile europene.

Sistemul francez. Încă din 1977 Franţa are o lege electorală europeană. Sistemul francez este foarte simplu şi se bazează pe o circumscripţie electorală unică. Reprezentanţii Franţei sunt aleşi după principiul proporţionalităţii pe liste naţionale. S-a instituit un prag electoral de 5 %.

32 ***Dinamica Europeană, Glosar, Ed. Orizonturi universitare, Timişoara, 2001, p. 94.33 A se vedea Dietrich von Kyaw, Nizza: Gewinner und Verlierer, în Internationale Politik, nr. 2/2001, p. 5-13.34 A se vedea A. C. Păun, Die Unionsbürgerrechte, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, p. 52.35 Este cazul politologului francez Maurice Duverger ales parlamentar pe listele comuniştilor italieni.

31

Organizarea Parlamentului European

Parlamentul European este condus de un corp managerial format din: Birou (alcătuit din Preşedintele Parlamentului şi 14 vicepreşedinţi), Conferinţa preşedinţilor (Preşedintele şi şefii grupurilor politice), cei cinci chestori pe probleme administrative şi financiare aleşi de plen, Conferinţa preşedinţilor comisiilor de specialitate şi conferinţa preşedinţilor delegaţiilor.

Membrii Parlamentului sunt împărţiţi în 20 de comisii de specialitate, 21 de delegaţii interparlamentare şi 10 delegaţii de comisii parlamentare comune. Pe lângă comisiile permanente se mai pot institui comisii speciale pe o perioadă limitată de timp (comisii de anchetă etc.). Fiecare comisie sau delegaţie îşi alege propriul său birou compus din preşedinte, vicepreşedinţi (2 sau 3).

Page 32: Guvernanta europeana

Francezii din afara ţării pot vota în ambasadele Franţei din ţara unde se află. Mijloacele publice de comunicare în masă sunt puse la dispoziţia listelor electorale în funcţie de reprezentarea acestora în Adunarea naţională şi în Senat36.

Sistemul danez. În Danemarca legea electorală europeană datează de la 2 decembrie 1977. Procedura este identică cu cea franceză, un detaliu reprezentându-l faptul că partidele ce nu sunt reprezentate în Folketing trebuie să adune semnăturile a cel puţin 2% din alegătorii care au participat la alegerile precedente pentru a putea participa la alegerile europene.

Sistemul irlandez. Sistemul irlandez preia practica electorală naţională folosind metoda single transferable vote. Reprezentanţii irlandezi sunt aleşi în cinci circumscripţii în care se aleg un număr de 2-5 parlamentari. Alegătorul poate alege din lista propusă candidatul pe care îl doreşte. Există posibilitatea ca un loc să nu fie ocupat în acest sistem, cel care decide fiind atunci Parlamentul irlandez. Fiecare candidat depune o cauţiune de 1000 de lire, iar dacă nu este votat de cel puţin 1/3 din cvorumul electoral pierde suma de bani.

Sistemul german. În Germania legea electorală a fost amânată de diferite tensiuni între nivelul federal şi nivelul landurilor privind competenţele de reglementare. Formaţiunile politice au dreptul de a-şi prezenta candidaţi, fie pe liste federale, fie pe liste de landuri, fie pe liste grupate pe landuri. S-a fixat şi în Germania un prag electoral de 5 %, iar orice partid sau asociaţie care propune o listă şi nu este reprezentată de minim 5 parlamentari în Bundestag sau în vreun Landtag trebuie să strângă 4000 de semnături pentru o listă federală şi 2000 pentru o listă de land37.

Sistemul britanic. Marea Britanie a optat prin legea electorală europeană din mai 1978 pentru sistemul de vot uninominal cu un singur tur de scrutin. Un aspect specific este că fiecare candidat nu este flancat de un supleant, astfel că in caz de vacanţă a locului se organizează alegeri parţiale.

Sistemul italian. Acesta a fost consfinţit prin legea din 16 februarie 1977. Legea împarte ţara în cinci circumscripţii electorale ad-hoc. Se menţine sistemul proporţional folosit în alegerile naţionale. Candidaturile altele decât cele ale partidelor trebuie susţinute de cel puţin 30.000 de semnături38.

Atribuţiile Parlamentului European

Tratatul CE şi Tratatul CECO prevede într-o serie de articole obligaţia pentru celelalte instituţii comunitare de a consulta Parlamentul European39. Formula generică folosită este de

36 Jean Louis Burban, op. cit, p. 35.37 Ibidem, p. 36, 37.38 Ibidem, p. 40.39 O serie de autori folosesc pentru aceste atribuţii termenii de aviz conform şi aviz consultativ, preluate din

doctrina franceză. Noi vom rămâne consecvenţi terminologiei doctrinei germane în domeniu şi vom folosi termenul de „ascultare” şi „consultare” datorită faptului că Parlamentul, în opinia noastră nu este un organ ajutător ca Ombudsman-ul care dă avize, ci este instituţia fundamentală a Comunităţii Europene, ea reprezentând interesele

32

Page 33: Guvernanta europeana

„[...] după ascultarea Parlamentului European”40. Tratatele impun două tipuri diferite de consultări: obligatorii şi facultative. Dacă nu se respectă procedura consultării obligatorii actul respectiv va fi lovit de nulitate absolută, în timp ce în cazul nerespectării procedurii consultării facultative, neîndeplinirea acestei cerinţe nu are efecte juridice.

În domeniul cooperării în afacerile interne şi justiţie (JAI), Tratatul Uniunii Europene instituie o serie de proceduri consultative obligatorii şi facultative.

Atribuţiile de control politic se realizează faţă de Comisie prin moţiunea de cenzură (Art. 201 Tratatul CE), dezbaterea raportului anual (Art. 200 Tratatul CE) şi atribuţiile bugetare. Un rol de control faţă de Consiliu nu este însă prevăzut. Acest control trebuie exercitat de către membrii parlamentelor naţionale.

Atribuţiile bugetare sunt foarte importante şi reprezintă punctul de plecare pentru o adevărată reformă a puterilor în Comunitate. În conformitate cu prevederile legale, Parlamentul European poate să respingă aprobarea bugetului. La 13 decembrie 1979, la câteva luni de la alegerea sa prin vot direct, Parlamentul European a respins pentru prima dată proiectul de buget. În condiţiile respingerii bugetului intră în funcţiune procedura bugetului de urgenţă care asigură baza legală provizorie pentru asigurarea bunei funcţionări a Uniunii41.

Procedura co-deciziei a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht42, tocmai pentru a lărgi puterile legislative ale Parlamentului European. În conformitate cu prevederile art. 251 din Tratatul CE, Parlamentul European poate adopta acte împreună cu Consiliul în domeniile: libera circulaţie a forţei de muncă, dreptul de stabilire a reşedinţei, serviciile, piaţa internă, educaţie, sănătate, consumatorii, reţelele trans-europene, mediu, cultură, cercetare. Tratatul de la Amsterdam a extins procedura co-deciziei şi în domeniile excluderii sociale, sănătate publică, lupta împotriva fraudei la adresa intereselor financiare ale Comunităţii Europene.

Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European (art. 252 Tratatul CE). Ea constă de fapt în tehnica „dublei lecturi” a propunerilor legislative ale Comisiei şi e aplicabilă în următoarele domenii: transporturi, nondiscriminare, fondul social, formare profesională, reţele

cetăţeniilor europeni. 40 A se vedea art. 175 alin 2 din Tratatul CE.41 K. D. Borchardt, Die rechtlichen Grundlagen der Europäischen Union, C. F. Müller, Heidelberg, 1996, p. 112.42 A se vedea una din cele mai bune analize ale tratatului în Clive H. Church & David Phinnemore, European

Union and European Community. A Handbook and Commentary on the 1992 Maastricht Treaties, Prentice Hail, 1994.

33

Procedura co-deciziei este complexă. Comisia îşi pre-zintă propunerea Parlamentului European şi Consiliului. Parlamentul adoptă o primă poziţie asupra propunerii. Consiliul adoptă şi el o poziţie pe care o transmite Parlamentului. Dacă în termen de trei luni Parlamentul adoptă poziţia comună, Consiliul aprobă actul în discuţie. Dacă Parlamentul nu ia in discuţie propunerea Consiliului, se consideră aprobată tacit şi actul este aprobat de Consiliu. Dacă majoritatea Parlamentului respinge poziţia Consiliului se poate invoca Consiliul de Conciliere care reuneşte membrii ai Consiliului şi reprezentanţi ai Parlamentului. Dacă Consiliul nu ajunge la acord, propunerea nu e adoptată.

Page 34: Guvernanta europeana

transeuropene, coeziune economică şi socială, cercetare, mediu, cooperare şi dezvoltare, securitatea şi sănătatea muncitorilor, acordul asupra politicilor sociale etc.43

Această procedură dă posibilitatea Parlamentului, ca la a „doua lectură” să respingă cu majoritate calificată poziţia Consiliului. În această situaţie Consiliul nu poate decide decât în unanimitate, iar amendamentele Parlamentului, adoptate cu aceeaşi majoritate, nu pot fi reluate de Consiliu decât dacă sunt sprijinite în unanimitate de membri acestuia.

Imunităţi şi privilegii

Discuţia asupra imunităţilor şi privilegiilor parlamentarilor europeni devine deosebit de interesantă dacă analizăm statutul juridic al acestora44. Ce sunt europarlamentarii? Diplomaţi sau parlamentari? La aceste întrebări ne răspunde „Protocolul asupra imunităţilor şi privilegiilor Comunităţii” din 8 aprilie 1965 care în art. 9 şi 10 conferă membrilor Parlamentului European imunităţi parlamentare clasice. Pe teritoriul statului lor de origine beneficiază de imunitate parla-mentară clasică, iar pe teritoriul unui alt stat membru de o exceptare de la orice măsură de detenţie şi urmărire judiciară. Art. 5 din Regulamentul Parlamentului consacră procedura ridicării imunităţii parlamentare. S-au făcut cereri în acest sens pentru verzii germani şi radicalii naţionalişti francezi sau austrieci, dar regula instituită cutumiar de către Parlament este de a nu ridica imunitatea pentru „delicte de opinie”.

43 A se vedea pe larg Dinamica europeană, op. cit., p. 115.44 Un excelent studiu în domeniu îl regăsim în: J. L. Burban, Sources communautaires et sources nationales des

regles aplicables aux parlamentaires europeens, în Annuaire francais de droit international, 1979, vol XXV, p. 779-791.

34

Întrebări si teme de reflectie:

1. În ce consta idea de parlamentarism?2. Analizati rolul Parlamentului în contextul institutional European.3. Ce stiti despre sediul Parlamentului European?4. Prezentati pe scurt organizarea Parlamentului European5. La ce se referă principiul domiciliului în contextual dreptului de a alege si a fi ales

în Parlamentul European?6. Prezentati 3 particularităti ale procedurii de vot pentru Parlamentul European din 3

legislatii nationale diferite.7. Analizati comparativ procedura co-deciziei si procedura cooperării.8. Ce stiti despre imunitatea parlamentarilor europeni?

Page 35: Guvernanta europeana

Modulul 6

GRUPURILE POLITICE IN PARLAMENTUL EUROPEAN

Scopul modulului: Familiarizarea studentului structura politică a Parlamentului EuropeanObiectivele modulului:

Dacă înainte de alegerile directe pentru Parlamentul European, ideea existenţei unor foruri politice supranaţionale nu era un subiect pe agenda liderilor europeni, după 1979 a crescut numărul iniţiativelor de reunire a grupărilor politice din statele membre sub sau în cadrul unor entităţi politice organizate la nivel comunitar. Datorită interesului sporit din partea cetăţenilor s-a trecut în timp de la simple confederaţii la adevărate partide europene.

Partidele politice şi parlamentele naţionale sunt şi ele implicate în activităţile legate de Parlamentul European care organizează reuniuni anuale cu preşedinţii parlamentelor statelor membre, ai Consiliului European şi ai Adunării Uniunii Europei Occidentale (Conferinţele Mari), şi pre-sesiuni ale reprezentanţilor Adunării Parlamentare cu cei ai parlamentelor naţionale ale statelor membre (Conferinţele Mici), pregătite şi precedate de reuniuni ale secretarilor generali.

Dacă vorbim de grupuri politice în Parlamentul European nu putem să nu remarcăm că cele mai importante, grupul popular, grupul social-democrat, grupul liberal şi grupul ecologist fac parte din structuri politice comunitare organizate pe criterii ideologice pentru a reuşi să dobândească puterea politică în Parlamentul European şi în instituţiile comunitare, astfel încât

35

Să explice conceptul de partid politic Să descrie principalele grupuri politice din Parlamentul

European Să explice modelele de organizare a partidelor comunitare Să analizeze deficitul demografic evidentiat în alegerile

din anul 2004

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, filosoful şi omul politic britanic Edmund Burke definea partidele politice ca fiind „un corp de oameni uniţi pentru a promova, prin eforturile lor comune, interesul naţional, pe baza unui principiu particular asupra căruia sunt toţi de acord”. O definire mult mai re-centă a partidelor politice se concentrează pe finalitatea acţiunii partidului: „O organizaţie care urmăreşte să dobândească puterea politică prin alegerea membrilor săi în funcţii publice, astfel încât concepţiile lor politice să poată fi reflectate în politici publice”. Această definiţie se potriveşte foarte bine cu concepţia de partid european, sau mai bine spus, partid care activează la nivelul Uniunii Europene.

Page 36: Guvernanta europeana

concepţiile lor politice să poată fi reflectate în politici publice europene. Prin Tratatul de la Nisa se reglementează mecanisme speciale de control a finanţării partidelor politice europene şi se încurajează dezvoltarea unor astfel de structuri, reglementarea depăşind prevederile Tratatului de la Maastricht care evidenţia importanţa partidelor politice europene.

Se observă că activitatea politică la nivel comunitar a fost decisiv influenţată de sporirea atribuţiilor Parlamentului European. Din 1979 s-au constituit grupuri politice care au un cuvânt de spus la nivel comunitar. Polemica se centrează pe agenda Uniunii Europene, iar respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor cetăţeanului sunt obiective majore ale retoricii parlamentare. Mai trebuie să precizăm că şi grupurile politice au cunoscut fluctuaţii în privinţa numărului de membri, tre-cerea de la un grup la altul nefiind deloc o excepţie.

Grupul popular, creştin-democrat a fost fondat la 23 iunie 1953 sub denumirea de Grupul creştin-democrat în cadrul Adunării CECO. În anul 1979 după primele alegeri directe şi-a schimbat denumirea în Grupul Partidului Popular European. Ultima particulă, „democraţilor europeni” a fost introdusă după alegerile din 13 iunie 1999. Partidul Popular European a fost creat la 26 aprilie 1976. El este continuatorul Uniunii Europene Creştin-Democrate înfiinţată în 1965. Grupul Popular este cel mai important la ora actuală din Parlamentul European. Partidele populare afiliate sunt partide de guvernământ sau principalele partide de opoziţie în majoritatea covârşitoare a statelor europene45.

La al XIV-lea Congres al PPE desfăşurat la Berlin în ianuarie 2001, s-a adoptat documentul „O Uniune a Valorilor” în care se precizează direcţiile programatice ale popularilor europeni. Ei militează pentru o Europă având în prim-plan poporul Uniunii, pentru o nouă economie europeană capabilă să facă faţă provocările secolului XXI şi care se bazează pe fo-losirea spiritului antreprenorial şi educaţie, precum şi pentru o deschidere mult mai mare către lumea mileniului III.

Programul PPE. are la bază o politică care împleteşte integrarea europeană şi interese regionale şi naţionale. Scopul acţiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă şi capabilă a lua decizii. În contextul discuţiilor asupra viitorului Uniunii Europene PPE. nu doreşte un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităţilor şi obligaţiilor între Uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi municipale.

45 A se vedea lista partidelor în: N. Păun. A. C. Păun. G. Ciceo, op. cit., p. 124.

36

Modele de organizare a partidelor comunitare:

1. Modelul confederal, care presupune coordonarea partidelor naţionale la nivel european;

2. Modelul federal, în care cetăţenii optând pentru un partid federal, devin automat, membrii ai partidului federal;

3. Modelul supranaţional care reprezintă o organizare politică regrupând partidele naţionale şi având un mod de funcţionare supranaţional.

Page 37: Guvernanta europeana

Componenta anti-socialistă a programului este importantă. Dintre elementele de structură ne reţin atenţia reformă instituţională a Uniunii Europene, implementarea cetăţeniei, elaborarea Constituţiei europene care să delimiteze atribuţiile şi competenţele instituţiilor europene, să reconfirme drepturile prevăzute în documente. Finanţarea Uniunii ar trebui să se facă pe principiile solidarităţii, autonomiei, anualităţii şi unicităţii.

Grupul social-democraţilor este construit pe structura Partidului Socialiştilor Europeni. Este al doilea grup politic din Parlamentul European şi se revendică ideologic de la social-democraţia modernă, puternic influenţată de curentul „new labour” promovat de Tony Blair şi susţinut de Gerhard Schröder.

Partidul socialiştilor europeni s-a înfiinţat în urma Congresului de la Haye din 9-10 noiembrie 1992 şi este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană înfiinţată la 5 aprilie 1974.

Femeile joacă un rol important în acest grup politic Deşi au pornit ca mari favoriţi în alegerile din 1999, social-democraţii au pierdut alegerile europene.

Programul electoral al PSE din 1999, adoptat la Congresul al IV-lea de la Milano din 1-2 mai 1999 denumit „New European Way” nu făcea decât să consacre alunecarea PSE către centrul scenei politice europene.

Dintre proiectele recente ale social-democraţilor europeni amintim promovarea Cartei Drepturilor Fundamentale, a industriei nepoluante şi susţinerea unor politici axate pe di-mensiunea socială a Uniunii Europene care să faciliteze crearea de locuri de muncă.

Grupul liberal-democraţilor şi radicalilor este al treilea grup ca pondere în Parlamentul European şi aliat tradiţional al creştin-democraţilor. În martie 1976 s-a înfiinţat Federaţia Partidelor Liberale şi Democrate din Uniunea Europeană. În 1977 au adoptat o nouă titulatură „European Liberal Democrats”. Cu ocazia Congresului din Catania din aprilie 1986 îşi schimbă din nou denumirea în Federaţia partidelor liberal-democrate şi reformatoare Ulterior vor adopta sistemul de organizare federal şi de vor transforma în Partidul liberal-democrat şi reformator european. ELDR susţine promovarea cetăţeanului şi a unei politici economice libere, bazată pe creştere economică şi nu pe redistribuire. Liderul cel mai important al ELDR în această perioadă este preşedintele Parlamentului European legislatura 1999-2004, Pat Cox. Se manifestă însă o serie de tensiuni doctrinare între liberalii de stânga şi cei de dreapta, mai ales în probleme economice.

Grupul liberal-democraţilor şi radicalilor este al treilea grup ca pondere în Parlamentul European şi aliat tradiţional al creştin-democraţilor. În martie 1976 s-a înfiinţat Federaţia Partidelor Liberale şi Democrate din Uniunea Europeană. În 1977 au adoptat o nouă titulatură „European Liberal Democrats”. Cu ocazia Congresului din Catania din aprilie 1986 îşi schimbă din nou denumirea în Federaţia partidelor liberal-democrate şi reformatoare Ulterior vor adopta sistemul de organizare federal şi de vor transforma în Partidul liberal-democrat şi reformator european. ELDR susţine promovarea cetăţeanului şi a unei politici economice libere, bazată pe

37

Page 38: Guvernanta europeana

creştere economică şi nu pe redistribuire. Liderul cel mai important al ELDR în această perioadă este preşedintele Parlamentului European legislatura 1999-2004, Pat Cox. Se manifestă însă o serie de tensiuni doctrinare între liberalii de stânga şi cei de dreapta, mai ales în probleme economice.

Grupul Ecologist grupează partide politice tinere şi are ca ţinte programatice respectarea drepturilor cetăţeanului şi rezolvarea problemelor de mediu, mergând până la închiderea tuturor centralelor atomo-electrice. Mişcările autonomiste din Marea Britanie şi Spania şi-au făcut loc în acest grup în ultimul timp, discursul regionalist căpătând un loc important în documentele programatice. Federaţia europeană a partidelor ecologiste s-a format în iunie 1993, iar în 2004 s-a format Partidul Verzilor Europeni în cadrul unui Congres de constituire desfăşurat la Berlin. Cel mai important partid ecologist la nivel European sunt „Verzii” germani conduşi de Joschka Fischer.

Manifesto. Participarea în guvernele Germaniei, Franţei, Italiei şi Finlandei le legitimează noile opţiuni: construirea unei societăţi în care să se respecte drepturile fundamentale şi justiţia, mediul înconjurător. Pe lângă drepturile consacrate verzii fac apel la dreptul la adăpost sau dreptul la o sănătate bună.

În 2004, pe fundalul deprecierii imaginii Verzilor, aceştia nu au mai obţinut decât 42 de locuri în Parlamentul European.

Valorile fundamentale ale Verzilor sunt: solidaritatea, inovaţia, independenţa, deschiderea. În ceea ce priveşte lărgirea UE ei consideră că ar trebui începute negocierile cu toate ţările doritoare, participarea membrilor asociaţi cu vot deplin la deciziile privind dezvoltarea instituţională şi reforma comunitară.

Verzii contestă supremaţia NATO şi UEO şi consideră că o structură pan-europeană sub autoritatea ONU şi OSCE ar fi eficientă şi productivă.

Grupul Stângii Unite grupează partide socialiste şi comuniste. Comuniştii au fost o prezenţă constantă pe scena politică europeană, reprezentantul lor de seamă fiind celebrul politolog francez Maurice Duverger, a cărui vârstă de aur nu impietează asupra activităţii politice. Ei mai sunt numiţi şi eurocomunişti. Grupul Stângii Unite s-a fondat în 1994, la 14 iulie. Obiectivele lor ating în principal domeniul social şi cel al mediului înconjurător. Se pronunţă pentru crearea unei zone sociale care să promoveze drepturi egale de la cel mai înalt nivel până la ultimul cetăţean. În iunie 2004, GSU (aliată cu Stânga Nordică Ecologistă) au obţinut 41 de mandate.

Alegerile din 2004: scurt parcurs şi analiză

Pe 10-13 iunie 2004 au avut loc, fără precedent în istoria Europei, primele alegeri într-o Uniune extinsă la 25 de membri. Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de grandoare politică a pălit mult în faţa uzualei lipse de gestiune a democraţiei de către cetăţeanul de rând: elecţiile s-au remarcat prin rate record de absenteism şi înfrângeri suferite de partidele de guvernământ. Dacă statistic, alegerile din Europa unită sunt cele mai mari (ca număr de populaţie implicată) după

38

Page 39: Guvernanta europeana

cele din Subcontinentul indian, ele au fost totodată un moment de exprimare a nemulţumirii faţă de guvernele naţionale. 349 de milioane de „eurocetăţeni” au ales 732 de parlamentari europeni, care îi vor reprezenta în următorii 5 ani la Strasbourg.

Noul preşedinte al Parlamentul European este socialistul Josep Borrell, ales în funcţie cu 388 de voturi „pentru” pe 20 iulie 2004. Victoria lui Borrell era de aşteptat având în vedere că cele două mari grupări parlamentare – PPE şi socialiştii – se înţeleseseră să împartă preşedinţia Parlamentului printr-o alianţă în care parlamentarii de centru-dreapta urmau să îl susţină pe Borell pentru primii doi ani şi jumătate ai mandatului parlamentar, iar socialiştii reciprocau susţinându-l pentru următorii doi ani şi jumătate pe candidatul de centru-dreapta (probabil Hans-Gert Pottering).

Aproape o treime din noii parlamentari europeni sunt femei: 30,33% (însemnând 32,46% din membri vechilor state membre, faţă 22,84% dintre cei ai noilor state aderente).

Modificarea peisajului politic european de două ori (1999 şi 2004), pentru zece ani în total, denotă un simptom al modificărilor survenite în cultura politică a europenilor. Există o ruptură – aproape situabilă cronologic odată cu începerea noului secol – faţă de preferinţele politice anterioare, cu atât mai mult cu cât acestea au rămas constante şi în alegerile naţionale. Patru curente au modelat Europa: centru-dreapta a urcat la nivelul de formaţiune dominantă pe Continent, extrema-stângă şi-a stabilit o prezenţă durabilă, suportul electoral pentru stânga radicală este în relativă scădere46, iar cel pentru centru-stânga este în creştere.

La 13 iunie 2004 s-a gravat pentru a doua oară poziţia dominantă a dreptei: PPE-DE a câştigat cele mai multe locuri, cota liberalilor crescând şi ea. Per total, în spectrul politic, dreapta numără 369 de mandate şi depăşeşte stânga cu ale sale 277.

E necesară o remarcă: această modificare nu înseamnă vreo creştere de afecţiune pentru valorile de dreapta. Responsabilitatea, rigoarea, competitivitatea, conştiinţa politică şi conştientizarea valorii cetăţeniei nu au devenit în nici un caz apanajul moral al europeanului de rând, din apus sau răsărit. Dimpotrivă, alegerea dreptei şi a formaţiunilor politice marginale face parte dintr-un empirism deloc strălucit, deşi explicabil. În primul rând, partidele alternative, neconvenţionale au devenit depozitarele nemulţumirilor acumulate de populaţie faţă de politic şi politicieni în genere. Trucările, aranjamentele de culise, apoi decadele de coabitare dintre conservatori şi socialişti, pierderea distincţiei ideologice între centru-stânga şi centru-dreapta, compromisurile, birocraţia şi sterilitatea dezbaterilor politice – sau lipsa lor acută –, toate aceste fenomene ale uzurii politicului, sunt resimţite de populaţie şi îndepărtate prin vot. Cât despre substanţa reală a nemulţumirilor, dincolo de afiliaţia de idei a fiecăruia, ea trebuie căutată în politicile economice. Noua agendă a dreptei, bazată pe ordine şi securitate, a făcut ca în alegerile din 2004 să fie acordată preferinţa partidelor cu realizări economice şi sociale.

46 Demagogia şi populismul acestei stângi de extracţie comunistă şi-au făcut auzite vocile în timpul campaniei împotriva Constituţiei din mai 2005 în Franţa.

39

Page 40: Guvernanta europeana

Cât despre relevanţa alegerilor în relaţia dintre cetăţeanul Uniunii Europene şi Parlamentul European, mesajul electoral este dezamăgitor: pentru europeni, Parlamentul Eu-ropean a rămas o instituţie distantă şi irelevantă, chiar dacă legislaţia adoptată de acesta le afectează mediul cotidian. Paralel cu această indiferenţă – dovadă a lipsei de gândire europeană a maselor de populaţie – criticile la adresa UE se intensifică şi primesc forme tot mai concrete. Aici, Marea Britanie şi ţările Nordice – care admit că îşi fixează orologiul după ora politică a Londrei – se evidenţiază, Norvegia strălucind prin absenţa sa din rândul Uniunii, de două ori net afirmată în 1972 şi 1994. Paradoxul politic european actual este faptul că unele critici, deloc comode, vin tocmai de la euroscepticii din Parlament, care profită de o instituţie europeană pentru a îşi expune ostilitatea.

Dacă deficitul democratic părea că ameninţă cel mai mult construcţia europeană până deunăzi, în 2005 el trebuie dublat de dovada clară a imaturităţii gândirii politice a maselor de populaţie, vinovate – ele în primul rând – de deficite democratice în relaţia cu propriul stat. S-a văzut în timpul campaniei electorale că subiectele dezbătute de politicieni nu au tratat vreun subiect de importanţă europeană, ci doar interese naţionale.

40

Întrebări si teme de reflectie:

1. Cum ati defini conceptul de partid politic?2. Prezentati comparativ programele politice ale 3 grupări politice comunitare.3. Explicati modelele de organizare ale partidelor comunitare.4. Prezentati pe scurt rezultatele alegerilor parlamentare din anul 20045. Analizati modul de raportare al cetăteanului european fată de Parlamentul European

asa cum a fost acesta relevant în anul 2004.6. Enumerați factorii care alimentează insecuritatea la nivel european.

Insecuritatea la nivel european este alimentată de trei factori, foarte sensibili mai ales în vechea Europă de vest:

1º) extinderea către Europa central-răsăriteană cu 10 noi ţări, ceea ce presupune mari disparităţi economice şi tentaţia celor 15 de a-şi mări protecţionismul deşi e împotriva tuturor prevederilor tratatelor Uniunii;

2º) europenii, cei din Occident, şi-au dat seama de vulnerabilitatea societăţii lor în faţa atacurilor teroriste (cel din 11 martie 2004, de la Madrid, şi cele două succesive, din iulie 2005, la Londra);

3º) cel mai important este deteriorarea mediului eco-nomic de pe Continent.

Page 41: Guvernanta europeana

Modulul 8

Integrând interese: alte instituţii

ale Uniunii Europene

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele caractersitici şi funcţii ale COREPER (Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi)Obiectivele modulului:

CO.RE.PER

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Co.Re.Per, COREPER) s-a născut ca forum diplomatic cu scopul de a pregăti şedinţele Consiliului de Miniştri aşa cum stipulează articolul 207 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene indică; evoluând însă spre a fi un teren de continuă negociere şi luare de facto a deciziilor, câştigându-şi o reputaţie de „loc în care se rezolvă totul” în UE. Dat fiind că discreţia domneşte asupra întregii activităţi de dincolo de uşi, se poate afirma că întregul COREPER adoptă metoda consensului.

COREPER este plasat vertical între experţi şi miniştri, şi orizontal între politicile sectoriale şi cele de „pilon UE”, ceea ce îi oferă posibilitatea unei panorame a întregii ac tivităţi a Consiliului de Miniştri. În cifre, COREPER numără 50 de membri, numiţi reprezentanţi permanenţi: 25 sunt ambasadorii statelor UE, alţi 25 sunt adjuncţii lor. Comitetul se întruneşte în format dublu – COREPER I (adjuncţii) şi COREPER II (ambasadorii).

« Reprezentanţi permanenţi pe lângă UE » (permreps) sunt delegaţi naţionali din Bruxelles; centre de decizie, administrând cam 25% din întreaga activitate a Consiliului de

41

Să explice rolul COREPER în procesul de luare a deciziilor în cadrul UE

Să prezinte structura COREPER Să explice modul de luare a deciziilor în cadrul COREPER Să enumere funcţiile acestei instituţii a UE

Această reputaţie e bazată pe gradul de izolare al COREPER faţă de problemele domestice ale Uniunii Europene şi pe inegalabila-i capacitate de a ajunge la rezultate finale (şi definitive) în majoritatea problemelor politice. Mai important însă e faptul că acest Comitet transformă procesul european de integrare a intereselor naţionale a statelor membre într-un sistem colectiv de luare a deciziilor cu propria sa cultură organizaţională, cu propriile norme, cu un raison d’être şi un stil special de discurs. Pentru unii este un bastion feroce al interguvernamentalismului; pentru alţii, este un bastion feroce al intereselor naţionale. Nici una dintre cele două poziţii nu e realmente corectă, aşa cum nici una din cele două nu e complet greşită, pentru că e în acelaşi timp şi reprezentativ pentru statele membre UE, dar şi colectiv.

Page 42: Guvernanta europeana

Miniştri. Din 1975, un grup de asistenţi pe lângă ambasadori – numit grupul de consilieri Antici47

– finalizează şi pregăteşte agenda reuniunilor săptămânale ale COREPER II, fiind totodată şi consilieri ai ambasadorilor. În 1993, adjuncţii şi-au format şi ei un grup de acest tip, Mertens.

Reprezentanţii permanenţi sunt aproape invariabil diplomaţi în vârstă care au activat în ministerele afacerilor externe ale ţărilor respective; la fel şi majoritatea adjuncţilor (cu excepţia Germaniei, care plasează un economist, şi a Regatului Unit, care trimite aici un membru al De-partamentului de Comerţ şi Industrie). Toţi sunt selecţionaţi dintre crema diplomatică a celor 25, cu experienţă în spaţiul politic european (sau în Europa). Nu trebuie să aibă acceptul Bruxellesului pentru a fi instalaţi pe poziţii; numirile se fac prin recomandare şi beneficiază de acordul tacit al şefului de stat sau de guvern. « Nu ne interesează dacă pot să îmbrace sau nu costume drăguţe; important e să aflăm dacă se poate descurca printre noi », afirmă un alt diplomat acreditat în această instituţie. În cercurile europene, numirea la COREPER este una dintre cele mai prestigioase, egalabilă doar cu o numire în post la Washington DC, New York (ONU), Londra şi Paris.

COREPER II – reprezentanţii permanenţi COREPER I – adjuncţii reprezentanţilor

permanenţi

Consiliul Afacerilor Generale Justiţie, Afaceri Interne şi Consiliul de

Protecţie Civilă Consiliul de Dezvoltare Consiliul de Buget Negocierile multianuale pentru buget (Delors

I şi II, Agenda 2000) Fondurile structurale şi de coeziune Probleme instituţionale Acorduri de asociere Aderare Reprezentanţi personali ai Consiliului

Interguvernamental

Piaţa unică europeană (piaţa internă, afaceri de consum, consiliu turistic)

Conciliere în ariile de co-decizie Consiliul ecologi Consiliul pentru forţele de muncă şi de

politică socială Consiliul de transport şi telecomunicaţii Consiliul de industrie şi energie Consiliul pe probleme piscicole Consiliul de cercetări Consiliul de cultură Consiliul pentru educaţie şi probleme de

tineret Consiliul pentru Sănătate Consiliul agricol (veterinar şi pe probleme de

sănătate a plantelor)

În ceea ce priveşte integrarea intereselor naţionale, COREPER se distinge odată prin coerenţa partajului de interese care se cer reprezentate, cât şi prin activitatea intensă de negociere care are loc. Reprezentanţii permanenţi primesc instrucţiuni din capitalele naţionale (în principiu, pentru fiecare subiect de pe agendă guvernul emite o notificare asupra a ceea ce poate fi acceptat şi ce nu), dar au şi dreptul de a răspunde din proprie iniţiativă guvernului, şlefuind asperităţile de tentă prea pro-naţională. În acelaşi timp, atmosfera de discreţie, fără probleme domestice, izolează COREPER, membrii lui putând vorbi deschis colegilor pentru a ajunge la un compromis fără ca afirmaţiile lor să sfârşească în mass-media naţională ca „trădare”; nu o dată se discută

47 Pentru a nu da naştere unor confuzii, menţionăm că în pronunţia numelui accentul cade pe prima vocală, a: Ántici. Este un prenume, nu un nume comun (neraportându-se la termenul „antic”).

42

Page 43: Guvernanta europeana

strategii comune despre cum să fie „vândută” propriului guvern o decizie mai dificil de acceptat în mod curent. Densitatea normativă (abundenţa de legislaţie cercetată), libertatea de a discuta problemele, interesul mutual pentru problemele unui stat, reflexul instinctiv de a ajunge la un consens şi cultura în favoarea compromisului contribuie toate la capacitatea de a integra interesele naţionale şi europene.

43

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Care este structura COREPER?

2. Cum protejează reprezentanţii naţionali interesele statelor membre prin intermediul COREPER?

3. Cine sunt reprezentanţii naţionali?4. Care sunt caracteristicile pozitive şi negative ale ale COREPER?

Page 44: Guvernanta europeana

Modulul 9

AGENTIILE EUROPENE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele agenţii ale UE, în special cu EcoSoc, COR, IME şi BCEObiectivele modulului:

« Agenţie » nu este un termen precis, ci unul general care include toate organismele – comisii, grupuri, autorităţi, birouri, oficii – ce au funcţii de natură guvernamentală şi care sunt plasate în afara cadrului normal de lucru al Uniunii Europene.

Rolul agenţiilor europene din a doua şi a treia generaţie, definit de reglementările Consiliului de Miniştri este următorul:

să informeze statele membre şi Comunitatea Europeană; să colecteze şi înregistreze date; să încurajeze armonizarea metodelor de sondaj, măsurători etc.; să promoveze încorporarea informaţiei primite la nivel european în programele de

monitorizare internaţională; să asigure răspândirea datelor; să coopereze cu corpurile Comunităţii Europene şi cu instituţiile internaţionale.

Agenţiile sunt plasate sub supervizarea Comisiei Europene; ca activitate, pregătesc doar acte administrative, cu excepţia Oficiului comunitar de varietate a plantelor, a Agenţiei europeană pentru mediu şi a Oficiului pentru armonizarea pieţei interne, care au ca sarcină

44

Să explice evoluţia şi rolul agenţiilor în cadrul UE Să prezinte structura şi rolul EcoSoc şi COR Să analizeze evoluţia instituţiilor financiare ale UE Să enumere funcţiile BCE

Uniunea Europeană are de fapt trei generaţii de agenţii: prima a fost cea creată în anii ’70; a doua este cea din anii ’90 (mai exact între anii 1992-1997); a treia este generaţia în creare după Agenda 2000 (lansată în 1997) care ajung să acopere

sectoare ca şi siguranţa alimentară şi telecomunicaţiile.

Page 45: Guvernanta europeana

stabilirea unui teren comun pentru întreaga Europă comunitară. Celor trei le-au fost acordate mai multe puteri. Chiar dacă agenţiile nu pot decide şi nici nu se bucură de independenţă, existenţa lor atestă faptul că statele membre şi Comisia Europeană îşi dau seama tot mai mult de ne-potrivirea (pe care încearcă astfel să o rezolve) dintre funcţiile tot mai specializate ale Uniunii Europene şi instrumentele administrative pe care ea le are la dispoziţie.

Comitetul Economic şi Social (EcoSoc) Comitetul Regiunilor (CoR)

EcoSoc e una dintre primele instituţii lansate de Comunitatea Economică Europeană prin Tratatul de la Roma, inaugurat în 1958; a fost conceput ca şi corp consultativ destinat să contribuie cu consiliere în domeniile social şi economic – mai ales în afaceri şi muncă – pentru mărirea eficienţei luării deciziilor în C.E.E. CoR a fost creat după Tratatul de la Maastricht şi a fost inaugurat în 1994. Şi al are un rol de consiliere în cadrul luării deciziilor în Uniunea Europeană, şi e compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale din toate statele membre. Evident, primul a constituit o bază pentru al doilea, astfel încât au şi împărţit câteva structuri instituţionale. Deşi create separat (cu peste 30 de ani distanţă între ele), cele două instituţii au multe puncte în comun. Ambele trebuie să aducă privirea unui ochi de expert în luarea deciziilor în Europa, ambele se bucură de un set similar de puteri consultative.

Marea dilemă a apărut în momentul în care s-a observat cu stupoare că nici unul, nici celălalt nu sunt utile procesului de luare a deciziilor în UE: nici ca valoare a informaţiei, nici ca încadrare în timp; era oare realmente nevoie de ele? Nu e de neglijat nici aspectul conflictului tacit dintre expertiza tehnocratică şi reprezentativitatea democratică, pe care cele două instituţii

45

O trecere în revistă a agenţiilor europene reuneşte următoarele titluri: Centrul european pentru dezvoltarea trainingului vocaţional (1975, cu sediu la Berlin şi la

Thessaloniki din 1994); Fundaţia Europeană pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă (1975, cu sediu la

Dublin); Agenţia europeană pentru mediu (1994, cu sediu la Copenhaga); Oficiul pentru armonizarea pieţei interne (1994, cu sediu la Alicante); Centrul de traduceri pentru Uniunea Europeană (1994, cu sediu la Luxembourg; asigură

serviciile de traducere în instituţiile şi agenţiile Uniunii Europene); Fundaţia de Training European (1995, cu sediu la Torino); Oficiul comunitar de varietate a plantelor (1995, cu sediu la Angers; priveşte noul regim

administrativ al plantelor cultivate în UE, ca şi patente şi drept de copyright); Agenţia europeană de sănătate şi siguranţă la locul de muncă (1995, cu sediu la Bilbao); Agenţia europeană pentru evaluarea produselor medicale (1995, cu sediu la Londra); Centrul european de monitorizare a drogurilor şi a uzului de droguri (1995, cu sediu la Li-

sabona); Centrul european de monitorizare a rasismului şi xenofobiei (1998, cu sediu la Viena).

Page 46: Guvernanta europeana

trebuie să le combine (o reprezentativitate democratică, socială pentru primul caz, geografic-regională pentru al doilea), conflict care le costă mult din eficienţă.

Tratatul C.E.E. din 1957 îl defineşte ca şi corp reprezentând « variate categorii sociale şi economice, în special reprezentanţi ai producătorilor, fermierilor, muncitorilor, artizanilor, ai celor cu ocupaţii liberale, ai consumatorilor şi ai interesului general. » (art. 257). Aceste categorii sunt împărţite în EcoSoc în trei grupe:

I – Patronat (angajatori); II – Muncitori;III – „Interese variate”, o categorie reziduală care include tot ce a rămas pe dinafara

primelor două. Numărul membrilor a crescut de la originalul 102 la 222 (o delegaţie/stat membru,

proporţional cu dimensiunea populaţiei). La o Europă a celor 27, numărul ar fi atins 344, însă prin tratatul Constituţional, numărul acestora se fixează la 350. Membri erau numiţi pe 4 ani de către guvernele statelor membre – azi, pe 5 ani – şi trebuie recunoscuţi la momentul intrării în funcţie de către Consiliul de Miniştri. Datorită lipsei unui criteriu cert de apartenenţă, aceştia acoperă inegal şi deficient spectrul activităţii economice şi sociale din Uniunea Europeană, iar datorită componenţei lui, bazată pe necesităţile anilor ’50, în 2005, încă arată anacronic.

Situaţia în CoR e asemănătoare. Germania îl propusese ca un consiliu european al guvernelor regionale europene (de la germanele Länder la regiunile autonome din Italia), dar aceasta ar fi lăsat pe dinafară 4 state din Europa celor 6 în 1957, 7 din Europa celor 9 în 1973, 8 din 10 în 1981, 8 din 12 în 1986. Dat fiind că viziunea Comisiei era aceea de a crea o reprezentare la nivel european a poziţiilor politice sub-guvernamentale, în 2004 de pildă CoR cuprinde reprezentanţi din statele federale (Germania, Austria, Belgia), şefi de regiuni franceze, consilieri de district din Marea Britanie (alături de reprezentanţi ai Scoţiei şi Wales-ului), şi cam tot ce mai poate exista, ierarhic, între ele.

Ca şi organizare internă, EcoSoc şi CoR seamănă din nou: preşedinţii sunt aleşi pe doi ani alături de vice-preşedinţi (EcoSoc are 2, CoR are 16, incluzând un vice-preşedinte-şef, care rămâne desemnat deseori ca următor preşedinte). Alături de un prezidiu (EcoSoc) şi de un Birou (CoR), aceştia organizează activitatea instituţiei, dusă pe două etaje: în comitete şi în plen. Ambele adoptă un stil consensual, de elaborare a deciziilor prin unanimitate sau măcar majoritate calificată, ceea ce denotă disponibilitatea spre compromis. EcoSoc excelează la acest capitol: s-a calculat că între 1978 şi 1990, 72.6% din deciziile EcoSoc au fost luate în unanimitate, iar restul de 18.2% cu majoritate zdrobitoare. CoR este mai complex, pentru că pe lângă faptul că membrii lui se împart pe regiuni geografice, se disting şi prin afilierea politică (Partidul Popular European, Partidul Socialiştilor Europeni, Partidul European Liberal-Democrat şi Reformist, Alianţa Europeană).

46

Page 47: Guvernanta europeana

EcoSoc –oferă consultanţă Parlamentului European (Tratatul de la Amsterdam)

CoR – consultanţă

- libera circulaţie a forţei de muncă, - piaţa internă, - coeziune economică şi socială, - politici sociale, - politică regională, - mediu, - sănătate publică etc

- educaţia, - trainingul de tineret, - coeziune economică şi socială, - Fonduri structurale,- reţele transeuropene, - sănătate public- cultură

Sistemul bancar al Uniunii Europene: I.M.E. şi BCE

Tratatul Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 este baza legală pentru introducerea monedei unice europene. În anul 1995, Consiliul European de la Madrid a decis că noua monedă urma a fi denumită euro şi a stabilit date ferme privind introducerea ei. În mai 1998, Consiliul European de la Bruxelles a decis care sunt statele care vor participa la zona euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania – urmând ca în 2000 să se adauge şi Grecia), a stabilit ratele de schimb ale monedelor naţionale în raport cu euro şi a numit conducerea Băncii Centrale Europene. A. Prin intrarea în a doua fază premergătoare a Uniunii economice şi monetare, în ianuarie 1994

s-a înfiinţat la Frankfurt/Main în Germania Institutul Monetar European.48 Belgianul Alexandre Lamfalussy a fost până în iunie 1997 primul preşedinte al I.M.E. Cea mai importanţă îndatorire a I.M.E. a fost aceea de a elabora şi dezvolta procedurile şi instrumentele necesare unei politici monetare comune.

I.M.E. trebuia să stimuleze colaborarea între băncile de emisiune europene şi să îndrume aceste instituţii către respectarea stabilităţii preţurilor. Organul decizional, Consiliul Institutului, a fost format din preşedinţii Băncilor Centrale ale statelor membre, unde fiecare avea la dispoziţie un vot. I.M.E. a fost doar o instituţie tranzitorie neavând competenţă decizională în politica monetară, ci doar un rol orientativ. A elaborat rapoarte statistice cu date din sectorul bancar, monetar, a promovat mecanisme pentru eficienţa circulaţiei plăţilor în Uniunea Europeană şi a vegheat asupra pregătirii euro-biletelor.

B. După decizia Consiliului European din mai 1998 asupra ţărilor care participă la Uniunea economică şi monetară, ţările membre au votat alegerea directoratului Băncii Centrale Europene care are sediul la Frankfurt/Main.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene S.E.B.C. este compus din Banca

48 Vezi pe larg Europäisches Währungsinstitut (Hrsg): Rolle und Funktionen des Europäisches Währungsinstitut, Frankfurt, 1996.

47

Page 48: Guvernanta europeana

Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre analog după sistemul de organizare german (banca federală şi băncile landurilor). 49 Organul de decizie cel mai important este Consiliul Guvernatorilor. Acesta este format din membrii Consiliului Director şi din guvernatorii băncilor de emisiune din statele membre. El ia deciziile monetare. Pentru aplicarea acestora responsabil este Consiliul Director. Acesta este numit de Consiliul European la propunerea ECOFIN50 (Consiliul Miniştrilor de Finanţe din statele membre ale UE) şi după consultarea Parlamentului European. Membrii sunt aleşi dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.51 Consiliul Director este format pe lângă preşedinte şi vicepreşedinte din încă alţi patru membri.

Comitetul Director este responsabil pentru gestiunea curentă a BCE. Preşedintele are un rol important în această structură el fiind acela care prezidează Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Director al BCE. Preşedintele sau persoana pe care o desemnează în acest scop reprezintă BCE în relaţiile cu terţi.52 O altă structură de conducere şi decizie a BCE este Consiliul General al BCE, compus din preşedintele BCE, vicepreşedintele BCE, şi guvernatorii băncilor centrale naţionale. Consiliul General are următoarele atribuţiuni: îndeplineşte funcţii consultative, contribuie la colectarea de informaţii statistice, redactează rapoarte de activitate ale BCE, stabileşte condiţiile de angajare a personalului BCE, contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu monedele sau moneda unică a statelor membre care nu fac obiectul unei derogări.

Trecerea la noul sistem implică şi o reformare a sistemului băncilor naţionale53. Astfel, fiecare stat membru s-a obligat ca până la intrarea în vigoare a S.E.B.C. să asigure compatibilitatea legislaţiei sale naţionale, inclusiv a Statutelor băncilor centrale naţionale cu Tratatul UE şi Statutul S.E.B.C. şi BCE.

Pentru a îndeplini scopurile pentru care a fost creată BCE are dreptul de a elabora acte juridice proprii.54

49 A se vedea relaţia dintre banca federală germană şi băncile landurilor în Herman Adam, op. cit, p. 103.50 Pentru explicaţii asupra ECOFIN a se vedea Wolfgang Wessels, Werner Weidenfeld, Europa von A-Z,

Taschenbuch der europäischen Integration, Europa Union Verlag, Bonn, 1997.51 În conformitate cu art. 11 din Protocol.52 A se vedea art. 13.2. din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii

Central Europene.53 A se urmări Blanche Sousi Roubi, Droit bancaire europeen, Ed. Dalloz, Paris, 1995.54 Pentru a se vedea analiza actelor juridice din UE a se citi R. Streinz, op. cit.

48

Page 49: Guvernanta europeana

49

Pentru a realiza obiectivele fixate prin Tratate S.E.B.C. cât şi BCE sunt îndrituite: să intervină pe pieţele de capital, fie prin cumpărare şi vânzare fermă (la vedere şi la termen) sau contracte la termen la curs fix, fie luând sau dând împrumut creanţe şi titluri negociabile liberate în monedă comunitară sau necomunitară, precum şi de metale preţioase, să efectueze operaţii de credit împreună cu instituţii de credit şi cu alţi participanţi la piaţă pe baza unor garanţii adecvate pentru împrumuturile acordate.

În cadrul aşa numitelor operaţiuni externe BCE şi băncile centrale pot: să stabilească relaţii cu băncile centrale şi instituţiile financiare din terţe state şi atunci când este necesar cu organizaţiile internaţionale, să dobândească şi să vândă la vedere sau la termen orice tip de active valutare şi metale preţioase (termenul de „active valutare” include titlurile şi orice alte active libelate în moneda oricărei ţări sau în unităţi de cont indiferent de forma în care sunt deţinute), să deţină şi să gestioneze activele avute în vedere de prezentele reglementări, să efectueze toate tipurile de operaţiuni bancare cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale inclusiv să primească şi să acorde credite.

O altă atribuţie deosebit de importantă este aceea de efectuare a controlului prudenţial. BCE este abilitată să dea avize şi poate fi consultată de Consiliu, de Comisie şi de autorităţile competente ale statelor membre, în probleme care privesc întinderea şi aplicarea legislaţiei comunitare în materia controlului prudenţial al instituţiilor de credit şi a stabilităţii sistemului financiar.

Întrebări şi teme de reflecţei:

1. Care este structura EcoSoc si COR?2. Care sunt ariile de expertiză ale EcoSoc si COR?3. În ce constă dilema referitoare la aceste două agenţii europene?4. Care este istoricul instituţiilor financiare la nivelul UE?5. Care a fost rolul IME?6. Care sunt principalele atribuţii ale BCE?

Page 50: Guvernanta europeana

Modulul 10

REPREZENTAREA EXTERNĂ A INTERESELOR UE –

ÎNTRE SUVERANITATE NAŢIONALĂ

ŞI ACŢIUNE INSTITUŢIONALĂ

Scopul modulului: Prezentarea principalelor elemente referitoare la modul de reprezentare al Uniunii Europene în cadrul organizaţiilor internaţionaleObiectivele modulului:

Pe parcursul celor mai bine de cincisprezece ani care au trecut de la lansarea Politicii Externe şi de Securitate Comune, Uniunea Europeană şi-a schimbat fundamental poziţia în ca-drul sistemului internaţional. După extinderea către Est, Uniunea Europeană ajunge să vorbească, practic, în numele întregului continent european (mai puţin al statelor care s-au des-prins din fosta Uniune Sovietică) şi a mai bine de 450 milioane locuitori. Deşi militar nu se ridică la înălţimea Statelor Unite, Europa dispune de suficient de multe atuuri în plan economic, comercial, monetar pentru a intra în aceeaşi categorie.

Realizarea pieţei unice (1993) şi introducerea euro (1999) au propulsat Uniunea Europeană în direcţia asumării unui rol de primă mărime în probleme economice şi monetare mondiale; ea este la ora actuală unul din cei doi actori cei mai importanţi în domeniul comerţului şi deţine o influenţă considerabilă în negocierile comerciale internaţionale. Euro a devenit o importantă monedă de schimb, acoperind 19,7% din rezervele monetare internaţionale, iar cota sa este în creştere.

În materie de politică externă şi de securitate, prin contrast, progresul spre o afirmare concertată a intereselor Uniunii Europene a fost foarte lent. Introducerea monedei unice s-a considerat că va contribui la crearea unei federaţii politice unificate care să-i întărească poziţia pe scena internaţională. Evoluţiile în această direcţie au fost temperate de menţinerea caracterului compozit al politicii externe europene, îmbrăcând deopotrivă elemente naţionale şi suprana-ţionale (europene), care se îmbină şi se potenţează reciproc.

50

Să prezinte modul de reprezentare pe plan extern a UE Să analizeze modul în care este asigurată reprezentarea UE

în cadrul ONU, OSCE, G-7/G-8 Să explice modul de participare al UE în cadrul

principalelor instituţii financiare

Page 51: Guvernanta europeana

În mod cert se poate vorbi despre un decalaj între maniera de reprezentare a intereselor economice şi comerciale externe ale Uniunii Europene şi cea a intereselor sale politice, ceea ce i-a determinat pe mulţi analişti ai scenei politice europene să caracterizeze Uniunea ca pe un gigant economic şi un pigmeu politic.

Reprezentarea Uniunii Europene pe scena relaţiilor internaţionale

Uniunea Europeană, deşi un actor important pe scena relaţiilor internaţionale, nu dispune încă de personalitate juridică pe plan internaţional (statut de subiect de drept internaţional). Din punctul de vedere al dreptului internaţional, doar Comisia Europeană dispune de un astfel de statut.

Conform tratatelor, ţara care asigură preşedinţia semestrială a Consiliului este cea care reprezintă Uniunea Europeană pe scena mondială. În dorinţa de a asigura o mai mare continuitate reprezentării Uniunii în forurile internaţionale şi urmărind să realizeze o mai mare coerenţă în relaţiile externe între demersurile întreprinse de Consiliu şi cele întreprinse de Comisie, aşa cum se stipulează în art. 3 din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 a consacrat o nouă troikă alcătuită din pre-şedintele Consiliului, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate şi Comisarul pentru Relaţii Externe. Acestora li se adaugă o întreagă pleiadă de instituţii şi de actori cu responsabilităţi în materie de politică externă, dar în limitele unui mandat limitat.

51

Treptat, percepţia că interesele naţionale pot fi cel mai bine reprezentate prin intermediul unei politici externe şi de securitate comune a prins contur, fiind favorizată de o serie de considerente. În primul rând, nici una din ţările membre nu poate aspira să aibă o aceeaşi anvergură pe plan internaţional ca Statele Unite, Rusia sau China. Numai Uniunea Europeană acţionând unit poate avea un statut internaţional comparabil. În al doilea rând, procesul de globalizare face să putem vorbi din ce în ce mai puţin despre interese naţionale pure. În al treilea rând, percepţiile şi poziţiile ţărilor membre UE asupra situaţiei internaţionale ajung din ce în ce mai des să se suprapună pe zone întinse, chiar şi atunci când vine vorba de abordarea unor probleme care comportă un grad înalt de sensibilitate.

În probleme specifice de relaţii externe, mai mulţi comisari au responsabilităţi externe diverse: Margaret Wallström, vice-preşedinta Comisiei responsabilă pentru probleme in-ternaţionale, şi Benita Ferrero-Waldner, comisarul pentru relaţii externe şi probleme de vecinătate, Chris Patten, comisarul pentru relaţii externe, a cărui poziţie devine una extrem de influentă mai ales când vine vorba de impunerea de sancţiuni, Peter Mandelson, comisarul pentru comerţ, care joacă un rol cheie atunci când trebuie rezolvate litigii comerciale sau când se negociază acorduri comerciale internaţionale, Olli Rehn, comisarul pentru extindere, Joachin Almunia, comisarul pentru probleme economice şi monetare, Stavros Dimas, comisarul pe probleme de mediu, şi Louis Michel, comisarul pentru dezvoltare şi ajutor umanitar.

Exemplu al modului de funcţionare al reprezentării externe a UE

Page 52: Guvernanta europeana

Nu există, cel puţin deocamdată, o persoană sau instituţie care să aibă capacitatea de a reprezenta Uniunea Europeană pe plan internaţional.

Nu putem vorbi despre o reprezentare unitară a intereselor Uniunii Europene la ONU. Din moment ce numai statele pot fi membre ale organizaţiei şi toate ţările membre UE fac parte din ONU, interesele Uniunii sunt reprezentate de ţara care deţine Preşedinţia. Atunci când se poartă discuţii cu ţări care nu aparţin Uniunii sau diverse grupări regionale, Uniunea este reprezentată de troika formată din reprezentanţii ţării care deţine Preşedinţia, ai Secretariatului Consiliului şi ai Comisiei Europene cărora li se alătură un reprezentant al ţării care urmează să deţină Preşedinţia. Atunci când se discută probleme de competenţă comunitară exclusivă – comerţ, agricultură sau pescuit, Comisia Europeană este cea care are prerogative extinse pentru a vorbi în numele Uniunii.

O situaţie aparte o prezintă Consiliul de Securitate – principalul organism de decizie al ONU, alcătuit doar din 15 din cele 191 de ţări membre ale organizaţiei. Patru sau cinci ţări membre UE fac parte constant din Consiliul de Securitate55. Deşi ţările membre UE şi ţările candidate reprezintă o treime din Consiliului de Securitate şi mai bine de o optime din Adunarea Generală, la ONU, ţările membre au tins în mod tradiţional să promoveze propriile lor interese, erodând astfel poziţia Uniunii şi credibilitatea aspiraţiilor sale de actor global.

Relaţiile Uniunii Europene cu fosta Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa, actuala Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa pot fi caracterizate cel mai bine prin caracterul lor de complementaritate, generat de nevoia de a promova sinergii şi a evita duplicarea eforturilor. Nici aici, însă, reprezentarea intereselor comunitare nu intră în competenţa unei singure instituţii comunitare. Şi de această dată Comisia şi Consiliul au cuvântul cel mai greu de spus trebuind să îşi coordoneze demersurile. În momentul semnării Actului Final de la Helsinki la 1 august 1975, preşedintele Consiliului European de la acea dată, fostul premier italian Aldo Moro, a făcut o declaraţie consemnată ca atare prin care a arătat că semnează documentul nu numai în numele ţării sale, ci şi în numele Comunităţii Europene în semn de acceptare a principiilor şi angajamentelor pe care le conţine. Începând cu 1989, la întâlnirile CSCE/OSCE, în dreptul plăcuţei cu numele ţării care deţinea Preşedinţia Consiliului a mai fost adăugată una cu menţiunea Preşedinţia Comunităţilor/Uniunii Europene. Toate documentele importante adoptate de CSCE/OSCE în perioada de după 1989 au fost semnate şi de preşedintele Comisiei Europene şi de preşedintele Consiliului. Totuşi, având în vedere că este vorba despre o organizaţie deschisă statelor, atunci când vine vorba de luarea în discuţie a unor probleme cu caracter politic, Preşedinţia poate vorbi în numele Uniunii numai în situaţia în care există o poziţie comună convenită în prealabil. Se întâmplă însă destul de des ca ţările membre să îşi

55 Franţa şi Marea Britanie ocupă două din cele cinci locuri de membru permanent din Consiliul de Securitate al ONU. Dintre cele zece locuri de membru nepermanent, alocate pe criterii geografice, reprezentantele Uniunii Europene pot ocupa două sau trei locuri – unul sau două din cele două rezervate grupului ţărilor vest-europene plus alte ţări şi pe cel repartizat grupului ţărilor Central şi Est-Europene.

52

Page 53: Guvernanta europeana

rezerve dreptul de a lua cuvântul în nume propriu, ceea ce nu face decât să conducă la diluarea mesajului Uniunii.

Participarea Comunităţii Europene la întâlnirile din cadrul grupului fost G-756, actualmente G-8 a evoluat foarte mult pe parcursul timpului. Reprezentanţii Comunităţi-lor/Uniunii Europene au început să participe la întâlnirile G-7 încă din 1977. În primii ani, preşedintelui Comisiei îi era permis doar să participe la discutarea acelor puncte de pe agenda discuţiilor care erau de competenţă comunitară. În rest, preşedintele Comisiei putea participa, dar nu putea vorbi57. Apoi, preşedinţia Uniunii a fost admisă la reuniunile G-7/G-8 în situaţia în care ţara care deţinea Preşedinţia nu era membră a Grupului. Astăzi, preşedintele Comisiei participă la toate întâlnirile la nivel înalt ale G-8, dar Comisia Europeană nu este asociată cu activitatea de pregătire a acestor summit-uri, ceea ce înseamnă că are foarte puţine şanse de a influenţa agenda întâlnirilor. În plus, participarea sa la discuţiile care au loc în interiorul clubului este limitată de existenţa unor poziţii comune ale Uniunii în legătură cu punctele înscrise pe ordinea de zi. De asemenea, nu poate organiza summit-uri G-8. Experienţa a arătat că prezenţa Comisiei a fost cea mai eficientă în situaţia în care a dispus de un mandat clar convenit în prealabil de Consiliu.

Avantajul împuternicirii Comisiei de a vorbi în numele Uniunii a fost evident pe parcursul negocierilor comerciale multilaterale din cadrul GATT58 începând cu Runda Kennedy (1964-67) şi terminând cu Runda Uruguay (1986-94), precum şi în actuala rundă de negocieri asupra Agendei pentru Dezvoltare de la Doha, motiv pentru care politica comercială comună se consideră că este domeniul cel mai de succes din punctul de vedere al reprezentării Uniunii Europene pe scena relaţiilor internaţionale.

Problematica mediului este considerată ca fiind un domeniu de competenţă mixtă între Comunitate şi statele membre. Un prag crucial în elaborarea unei politici coerente de mediu a fost trecut atunci când Actul Unic European i-a dat Uniunii Europene prerogative clare în acest sens. Comisia şi guvernele ţărilor membre în Uniunea Europeană au început din acel moment să îşi afirme poziţii comune în construcţia regimului global59.

56 Întâlnirile la nivel înalt G-7 au început în 1975 la iniţiativa preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing cu participarea a şase şefi de stat şi de guvern (Franţa, Marea Britanie, Italia, Germania, Statele Unite şi Japonia), cărora li s-a alăturat un an mai târziu şi premierul canadian. Rusia a început să participe la lucrările summit-urilor G-7 începând cu 1998. Scopul iniţial al acestor întâlniri a fost de a dezbate şi de a identifica soluţii la cele mai importante probleme economice şi financiare ale lumii. De atunci, anual au loc o întâlnire la cel mai înalt nivel şi două întâlniri ale şefilor diplomaţiilor acestor opt ţări. Separat de aceste întâlniri au loc reuniuni ale miniştrilor de finanţe şi ale guvernatorilor băncilor centrale, ale miniştrilor pentru mediu, ale miniştrilor de justiţie şi afaceri interne, ale miniştrilor muncii etc. Anual una din ţările membre ale acestui club deţine preşedinţia grupului şi are misiunea de a găzdui întâlnirea la nivel înalt, de a fixa agenda discuţiilor şi de a coordona lucrările grupurilor de lucru.

57 Fraser Cameron, The European Union on the International Scene in: European Policy Centre Working Papers www.epc.com (25 ianuarie 2003).

58 Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, organism internaţional cu sediul la Geneva, creat în 1948 în spiritul Acordurilor de la Bretton Woods, ale cărei obiective sunt legate de reducerea tarifelor si a altor bariere ridicate în calea liberalizării comerţului. Începând cu 1 ianuarie 1995, s-a transformat în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

59 Alberta M. Sbragia, Politica de mediu. Constrângeri economice şi presiuni externe, in: Helen Wallace, William Wallace (ed.), Procesul politic în Uniunea Europeană (Chişinău: ARC), 2000, trad. lb. română 2004, p. 321.

53

Page 54: Guvernanta europeana

De-a lungul timpului, s-au putut distinge mai multe tipuri de aranjamente în domeniu. Astfel, cu ocazia negocierilor asupra schimbărilor de climă, care au condus la semnarea în decembrie 1997 a Protocolului de la Kyoto, Preşedinţia a fost cea care a negociat în numele Uniunii, secondată fiind pe tot parcursul negocierilor de Comisie având în vedere prerogativele acesteia în materie de coordonare şi punere în aplicare a deciziilor luate. La negocierile asupra biosiguranţei, s-a optat pentru o formulă asemănătoare, cu menţiunea că Preşedinţia şi Comisia au fost sprijinite în activitatea lor de o echipă de experţi alcătuită din oficiali ai ţărilor membre.

Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a ONU prezintă o situaţie aparte având în vedere că agenda acesteia este extrem de vastă, cuprinzând atât teme din sectoare clar definite, cât şi teme situate la frontiera între mai multe sectoare. Pentru întâlnirile anuale ale Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă s-a încercat să se pregătească câte un document de poziţie în numele Uniunii pentru fiecare punct înscris pe agendă. Documentul de poziţie, elaborat de unul din statele membre cu consultarea celorlalte şi a Comisiei devenea astfel punctul de vedere oficial al Uniunii numai după ce era aprobat de către Consiliul miniştrilor mediului.

Reprezentarea Uniunii în forurile economice şi financiare sau la negocierile pe această temă este cea care comportă gradul de complexitate cel mai ridicat. Până la lansarea Uniunii Economice şi Monetare reprezentarea Comunităţii Europene la aceste organisme era decisă pe o bază ad-hoc, în funcţie de instituţia avută în vedere: G-7, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare. Introducerea euro a avut consecinţe importante pentru arhitectura sistemului financiar global. Pentru europeni, emiterea unei monede internaţionale de rezervă înseamnă că eurosistemul trebuie să facă faţă influenţei mult mai multor factori externi şi, de asemenea, riscului unor dezechilibre structurale de genul celor experimentate deja de SUA60. Cu toate acestea, faptul că euro nu este emis de un stat în condiţiile în care instituţiile financiare internaţionale sunt deschise doar participării statelor a complicat suplimentar problema reprezentării internaţionale a statelor din zona euro. În ceea ce priveşte rolul internaţional al euro, Eurosistemul a adoptat o poziţie neutră.

În ceea ce priveşte reuniunile miniştrilor de finanţe din ţările G-861, s-a stabilit de comun acord cu partenerii europeni din acest forum, iar Consiliul European de la Viena a validat formula, ca ministrul de finanţe al ţării care deţine preşedinţia Uniunii Europene (preşedintele în exerciţiu al ECOFIN) sau dacă acesta nu provine dintr-o ţară din zona Euro, preşedintele Euro-12, asistat de un reprezentant al Comisiei (de regulă, comisarul pentru probleme economice şi financiare) şi împreună cu miniştrii de finanţe ai ţărilor membre UE care fac parte şi din G-8 (Germania, Franţa şi Italia), să reprezinte interesele Uniunii Europene la acele discuţii care se consideră că sunt relevante pentru Uniunea Economică şi Monetară (situaţia economică şi

60 Freddy Van den Spiegel, The euro’s challenge to the dollar as an international reserve currency, in: Europe’s World 1(1), 2005, p. 37.

61 Aceste întâlniri au loc de două ori pe an, cu o zi mai înainte de reuniunile de primăvară şi, respectiv, de toamnă ale FMI şi Băncii Mondiale cu scopul coordonării poziţiilor acestor ţări care împreună deţin 47% din voturile din Consiliul de Conducere al Fondului. Marea majoritate a deciziilor cu privire la reforma instituţiilor financiare internaţionale sunt, de regulă, decise la acest nivel.

54

Page 55: Guvernanta europeana

monetară mondială, ratele internaţionale de schimb etc.). S-a stabilit ca la aceste întâlniri să poată participa şi preşedintele Băncii Centrale Europene. Cu toate acestea, nici preşedintele ECOFIN/Euro 12, nici preşedintele Băncii Centrale Europene nu pot participa la dezbaterile pe tema reformei arhitecturii economice şi monetare şi nici la pregătirea acestor întâlniri62, ceea ce înseamnă că participarea la o astfel de reuniune a unui ministru de finanţe UE dintr-o ţară nemembră G-8 este una eminamente simbolică.

Reprezentarea intereselor Uniunii Europene la FMI a devenit un motiv de frustrare atât pentru europeni, care văd că deşi dispun de 30% din voturi (aproape dublu faţă de SUA) in -fluenţa lor rămâne limitată, cât şi pentru ţări ca SUA, Japonia sau o parte din ţările aflate în plină ascensiune economică, deoarece consideră că Europa este suprareprezentată63.

Dificultăţile legate de participarea Uniunii la activitatea FMI se regăsesc şi în cazul participării sale la Banca Mondială64. Conform tratatului fondator al Băncii Internaţionale pen-tru Reconstrucţie şi Dezvoltare, pentru a deveni membră a Băncii Mondiale, o ţară trebuie să devină mai întâi membră a Fondului Monetar Internaţional. În plus, circumscripţiile de vot ale Băncii Mondiale sunt organizate într-un mod similar cu cele ale FMI.

Singura instituţie financiară internaţională în care Uniunea dispune de o reprezentare mai bună este Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Uniunea Europeană participă prin Comisie şi Banca Europeană de Investiţii cu 51% din capitalul de 10 miliarde euro al Băncii. De asemenea, Comisia, Banca Europeană de Investiţii şi statele membre sunt membri în Consiliul de Conducere al Băncii. Se întâmplă, însă, destul de frecvent să apară divergenţe de opinie între diferiţii reprezentanţi ai Uniunii în Consiliul de Conducere şi Uniunea să nu poată prezenta un punct de vedere unitar faţă de problemele înscrise pe ordinea de zi.

62 La aceste întâlniri participă în schimb preşedinţii băncilor centrale ale Germaniei, Franţei şi Italiei.63 Lorenzo Bini Smaghi, A Single EU Seat in the IMF?, in: Journal of Common Market Studies 42(2), 2004, p. 230.64 Banca Mondială este o agenţie specializată a ONU, înfiinţată ca Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare la Conferinţa de la Bretton Woods din 1944. La ora actuală, grupul Băncii Mondiale este alcătuit din patru ramuri autonome: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţia Financiară Internaţională creată în 1956 cu scopul de a sprijini sectorul privat din ţările în curs de dezvoltare, Organizaţia de Dezvoltare Internaţională creată în 1960 pentru a furniza împrumuturi fără dobândă guvernelor celor mai sărace ţări ale lumii şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor creată în 1988 pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să atragă investiţii străine.

55

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Care sunt principalele instituţii care asigură reprezentarea pe plan extern a UE?2. Cum este reprezentată UE în cadrul unot organizaţii internaţionale ca ONU, OSCE,

G-7/G-8?3. Cum a asigurat UE promovarea obiectivelor sale în ceea ce priveşte dezvoltarea

durabilă?4. Cum s-a modificat importanţa UE în cadrul instituţiilor financiare internaţionale

odată cu adoptarea euro?5. Care este relaţia UE cu FMI?

Page 56: Guvernanta europeana

Modulul 11

Politicile Uniunii Europene relevante pentru prezenţa sa pe scena relaţiilor internaţionale

Politica Comercială Comună -

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu principalele caracterisitici ale politicii comerciale comune Obiectivele modulului:

Politica Comercială Comună, aşa cum este ea proiectată prin art. 131-135 şi art. 300 din Tratatul asupra Comunităţii Europene, obligă ţările membre să acţioneze în comun în chestiuni cum ar fi: fixarea şi ajustarea tarifului vamal extern, negocierea de acorduri vamale şi comerciale cu ţările nemembre şi împiedicarea importurilor în situaţii în care există suspiciuni cu privire la practici comerciale ilicite. La baza acestei politici, se află Tariful Vamal Comun (CET) instituit în iulie 1968 o dată cu realizarea obiectivului Uniunii Vamale. Din punct de vedere tehnic, Politica Comercială Comună nu a fost completă până în momentul realizării pieţei comune (1992), când au fost abolite ultimele restricţii cantitative şi controale impuse de ţările membre împotriva anumitor categorii de exporturi.

În centrul acestei politici se află Comisia şi Consiliul. Consiliul este cel care trebuie să aprobe mandatul de negocieri al Comisiei. Mecanismul prin care se realizează este următorul:

1. Comisia formulează o propunere pe care o înaintează Consiliului. Pentru facilitarea coo-perării între Consiliu şi Comisie, art. 133 din Tratatul asupra Comunităţii Europene

56

Să prezinte paşii parcurşi în luarea unei decizii în domeniul politicii comerciale comune la nivelul UE

Să explice cele 3 posibilităţi de reglementare a accesului produselor pe piaţa comunitară

Să analizeze aspectele pozitive şi negative ale modalităţii de funcţionare a politici comerciale comune

Page 57: Guvernanta europeana

stipulează crearea de către Consiliu a unui Comitet, numit după numărul acestui articol – Comitetul pentru art. 133 (înainte de renumerotarea articolelor realizată prin Tratatul de la Amsterdam – art. 113).

2. Înainte ca propunerea Comisiei să intre în dezbaterea Consiliului pentru Afaceri Generale65, ea trebuie analizată mai întâi de Comitetul pentru art. 133. Acesta funcţionează pe două paliere: înalţi funcţionari din ministerele comerţului din ţările membre care se întâlnesc o dată pe lună pentru a lua în discuţie orientările politice generale şi a aproba mandatul de negocieri al Comisiei şi adjuncţii acestora care se întâlnesc în medie de trei ori pe lună pentru a discuta chestiunile de detaliu şi propunerile Comisiei în materie de relaţii comerciale externe.

3. Comisia participă la toate discuţiile care au loc la nivelul Comitetului pentru art. 133, având astfel capacitatea de a influenţa procesul decizional, dar fără să aibă drept de vot. Ceea ce urmăreşte Comisia prin participarea la aceste negocieri este să prezinte şi să îşi asigure sprijinul ţărilor membre pentru punctele sale de vedere.

4. Propunerea Comisiei cu observaţiile Comitetului pentru art. 133 sunt apoi înaintate COREPER66, comitet însărcinat cu pregătirea agendei şi documentelor care vor trebui aprobate de Consiliul pentru Afaceri Generale la proxima sa întâlnire. Şi la întâlnirile COREPER, ca de altfel şi la întâlnirile Consiliului, Comisia este reprezentată, are posibili-tatea de a-şi apăra propriile puncte de vedere, dar nu are drept de vot.

Negocierile comerciale internaţionale sunt conduse din partea Comisiei de comisarul pentru comerţ, care este sprijinit în activitatea sa de directoratele generale cu atribuţii în materie de relaţii externe, precum şi de acele directorate generale care sunt vizate tangenţial de negocierile aflate în derulare (cel mai adesea directoratele responsabile pentru competiţie, agricultură şi mediu).

Pe toată perioada negocierilor pe care le poartă, Comisia trebuie să menţină legătura cu Comitetul 133 pentru ajustarea din mers a strategiei de negociere şi pentru ca membri Comitetului să se asigure că reprezentanţii Comisiei la negocieri nu se abat de la mandatul care le-a fost acordat. Ori de câte ori negocierile impun ajustări ale mandatului iniţial, Comisia trebuie să se adreseze mai întâi Comitetului 133. În situaţia în care modificările necesare vizează

65 Denumirea sub care este cunoscut Consiliul miniştrilor de externe din ţările membre. Aceste întâlniri au loc cel puţin o dată pe lună, precum şi ori de câte ori este necesar.

66 Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi este alcătuit din şefii misiunilor diplomatice ale ţărilor membre acreditaţi pe lângă Comunitatea Europeană. Întâlnirile lor au loc săptămânal.

57

Atât în timpul Conferinţei Interguvernamentale din 1996-97, cât şi în timpul Conferinţei Interguvernamentale din 2000 care a premers închierea Tratatului de la Nisa, Parlamentul European a încercat fără succes să obţină un rol formal în procesul de luare a deciziilor din cadrul Politicii Co-merciale Comune. A urmărit să i se acorde dreptul de a se pronunţa asupra acordurilor comerciale şi de cooperare economică negociate de Comisie de o manieră asemănătoare celei pentru aprobarea acordurilor de asociere.

Page 58: Guvernanta europeana

chestiuni politice sensibile, Comisia trebuie să se adreseze din nou Consiliului pentru Afaceri Generale, respectând aceeaşi procedură ca şi în cazul propunerii de mandat – Comisia trebuie mai întâi să obţină un aviz favorabil din partea Comitetului 133 şi a COREPER.

Pe parcursul ultimilor ani, politica comercială a Uniunii Europene a devenit din ce în ce mai liberală şi mai pro-activă, comparativ cu abordarea anterioară (mai ales cea din perioada anilor ’70 şi a primei părţi a anilor ’80) reactivă şi cu tendinţe accentuat mai protecţioniste. În ciuda temerilor şi avertismentelor, „fortăreaţa Europa” nu a fost construită67. Puţine bariere comerciale au fost ridicate după sfârşitul anilor ’80, chiar şi în sectoare politice şi economice sensibile. Integrarea europeană a schimbat contextul instituţional în care este realizată politica comercială, creând premizele pentru o orientare sistematică în favoarea liberalizării în dauna ten-dinţelor protecţioniste. Se poate afirma că realitatea pieţei comune a subminat abilitatea statelor membre de a face uz de măsuri politice protecţioniste impuse la nivel naţional, în vreme ce regulile de vot din Uniunea Europeană fac dificil de înlocuit politicile naţionale de protejare a unor sectoare sensibile cu măsuri protecţioniste la nivelul UE. Dacă Piaţa Unică Europeană a avut totuşi un oarecare impact protecţionist, acesta se datorează numai dinamicii interne a procesului decizional al Uniunii Europene68.

Dintre cele patru moduri de reglementarea a accesului unui produs pe piaţa statelor membre69, doar unul singur poate în anumite condiţii îngrădi accesul pe piaţă. Prin aplicarea principiului recunoaşterii reciproce, un produs acceptat într-una din ţările membre este automat acceptat în toate ţările membre – metodă extrem de inovativă care permite accesul pe piaţa comunitară a aproximativ 30% din produse, dar care nu poate fi aplicată pentru accesul pe piaţa comunitară al unor produse privite cu suspiciune de ţările membre (de ex. hrana modificată genetic sau cea de la animale tratate cu hormoni). De aceea, există trei posibilităţi prin care Comunitatea poate interveni pentru a reglementa accesul produselor pe piaţa comunitară:

aşa-numită „nouă abordare” (prin care la nivel comunitar sunt fixate doar cerinţele esenţiale care trebuie îndeplinite de un anumit produs),

prin aproximare (de data aceasta, Comisia stabileşte în detaliu standardele care trebuie îndeplinite de un anumit produs, dar avantajul este că aceste norme o dată respectate permit accesul simultan pe toate pieţele statelor membre) şi

procedura autorizării comune care se aplică unor produse individuale şi nu unor grupe de produse. De regulă, când se discută despre protecţionismul pieţei Uniunii Europene referirile se fac doar la această din urmă procedură, ignorându-

67 Brian T. Hanson, What Happened to Fortress Europe? External Trade Policy Liberalization in the European Union, in: International Organization 52(1), 1998, p. 56.

68 Alasdair R. Young, The Incidental Fortress: The Single European Market and World Trade, in: Journal of Common Market Studies 42(2), 2004, p. 394 şi urm.

69 Vezi pe larg Peter Holmes şi Alasdair R. Young, Emerging Regulatory Challenges to the EU’s External Economic Relations, in: SEI Working Paper 42 (Brighton: Susex European Institute) şi Commission of the European Communities (2002) Internal Market Scoreboard – 10 (Bruxelles: DG Internal Market).

58

Page 59: Guvernanta europeana

se celelalte trei prin care aproximativ 80% din produse pătrund relativ facil pe piaţa europeană. Prin această din urmă procedură pot fi ridicate bariere în calea comerţului liber având în vedere că are un grad înalt de politizare şi presupune implicarea unui număr relativ mare de actori. Ea se aplică însă acelor produsele care se bazează pe tehnologii noi, ale căror efecte pe termen lung nu au fost suficient testate şi pentru care există nesiguranţă în privinţa riscului pe care le in-cumbă (medicamente, hrană modificată genetic ş.a.).

59

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Ce este politica comercială comună?2. Care este modalitatea de luare a deciziilor în cadrul UE în ceea ce priveşte politica

comercială comună?3. Ce este Comitetul 133?4. Care sunt cele trei posibilităţi de reglementare a accesului produselor pe piaţa

europeană?5. Care sunt principalele critici aduse politicii comerciale comune a UE de-a lungul

timpului?6. Care au fost soluţiile găsite de UE în acest domeniu?

Page 60: Guvernanta europeana

Modulul 12

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu etapele parcurse în conturarea PESC şi modul de structurare a acestei politici la nivel europeanObiectivele modulului:

Spre deosebire de politicile descrise anterior, Politica Externă şi de Securitate Comună nu este nici o politică de competenţă exclusiv comunitară, nici o politică de competenţă comună Uniune-statele membre. Prin mecanismul esenţialmente interguvernamental pus la punct în cadrul celui de-al doilea pilon al Uniunii pentru coordonarea politicilor lor în domeniu, ea rămâne una aproape în întregime dependentă de voinţa statelor. Această situaţie este în parte rezultatul unui paradox: ţările membre doresc să coopereze în chestiuni de politică externă şi de securitate, dar, în acelaşi timp, doresc să îşi menţină prerogativele în materie. Astfel, deşi puterea economică de care dispune oferă Uniunii Europene o anumită marjă de mişcare în plan politic (acordarea de ajutoare, cooperarea în anumite domenii, acordarea de facilităţi pentru comerţul cu unele categorii de ţări, impunerea de sancţiuni economice), statutul politic internaţional al Uniunii Europene continuă să nu se ridice la înălţimea forţei sale economice.

1. Evoluţia PESC

Politica Externă şi de Securitate Comună a evoluat din Cooperarea Politică Europeană (CPE) lansată în 1969 cu ocazia Consiliului European de la Haga, dar lăsată datorită gradului înalt de sensibilitate pe care îl comporta în afara cadrului tratatelor, ca un mecanism de coordonare a poziţiilor ţărilor membre în materie de politică externă.

60

Să enumere principalele etape parcurse în crearea PESC Să prezinte factorii care au condus la necesitatea unei

politici comune de securitate a UE Să analizeze rolul pricipalelor instituţii europene în

conturarea şi implementarea PESC Să enumere obiectivele PESC şi instrumentele existente la

nivelul UE

Page 61: Guvernanta europeana

În noiembrie 1981, a fost lansat public Planul Genscher-Colombo pentru extinderea structurii instituţionale a Comunităţii Economice Europene, extinderea competenţelor ei în sfera relaţiilor internaţionale, renunţarea la distincţia care se făcea între întâlnirea pe probleme de politică externă a miniştrilor afacerilor externe, întâlniri la nivelul grupurilor de lucru (oficiali de nivel mediu din ministerele afacerilor externe) pentru efectuarea unor schimburi de vederi şi pregătirea de rapoarte pe chestiuni geografice şi funcţionale.

Prevederile din Actul Unic European referitoare la CPE au fost cuprinse în Capitolul III şi se refereau la asocierea deplină a Comisiei cu CPE, la „asocierea strânsă” a Parlamentului European cu CPE, la crearea unui mecanism pentru situaţii de criză care să permită convocarea în 48 de ore a Comitetului Politic sau a Consiliului pentru Afaceri Generale, precum şi la crearea unui secretariat al CEP la Bruxelles. Cu toate acestea Capitolul III nu a fost inclus în tratat, cooperarea în materie de politică externă a continuat să păstreze acelaşi caracter mai puţin formal, pe bază de voluntariat. Situaţia s-a schimbat la începutul anilor '90, o serie de factori fiind de natură să contribuie în acest sens. sfârşitul „războiului rece” şi colapsul comunismului au marcat eliberarea Europei din

strânsoarea celor două blocuri şi au înlocuit conflictul global Est-Vest cu o mulţime de con-flicte regionale.

reunificarea Germaniei a crescut presiunile pe frontul politicii externe şi de securitate. Era extrem de important ca pe viitor să existe o Germanie europeană şi nu o Europă germană. O soluţie a reprezentat-o Uniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă uniunea politică.

Războiul din Golf a arătat că eficienţa demersurilor în materie de politică externă va avea de suferit atâta timp cât aceasta va continua să fie separată de politica de apărare.

criza iugoslavă a arătat incapacitatea Uniunii Europene de a veni cu o soluţie clară şi coerentă pentru ieşirea din impas70.

Tratatul de la Maastricht a fost primul care a inclus prevederi referitoare la politica externă şi de securitate a Uniunii, fixând obiectivele acesteia, instrumentele de lucru, stabilind rolul instituţiilor în procesul de elaborare şi punere în aplicare a politicii, maniera de luare a deciziilor. Tratatul de la Amsterdam din 1997 a întărit prevederile Tratatului de la Maastricht în materie de politică externă şi de securitate, a simplificat procedura de utilizare a instru-mentelor de politică externă şi a extins numărul prevederilor asupra cărora se aplică votul cu majoritate calificată. Prin tratat, ţările membre şi-au exprimat pentru prima dată angajamentul pentru implicarea Uniunii Europene în operaţiuni militare pentru gestionarea unor situaţii de criză şi au fost enunţate tipurile de operaţiuni militare la care ar fi fost dispuse să participe ţările membre: operaţiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinere a păcii, operaţiuni ale

70 Neill Nugent, op. cit., p. 447-449.

61

Page 62: Guvernanta europeana

forţelor de luptă în managementul crizelor. În ceea ce priveşte cadrul de desfăşurare al Politicii Externe şi de Securitate Comune, Tratatul de la Nisa a adus cu sine modificări mai puţin spectaculoase. Rolul Uniunii Europei Occidentale a fost limitat în mod vizibil, astfel încât după intrarea lui în vigoare ea nu mai este „parte integrantă a evoluţiei Uniunii", iar Uniunea Europeană nu mai trebuie să consulte UEO în probleme legate de apărare. Tratatul a stabilit, de asemenea, ca reprezentanţii speciali ai Uniunii Europene în diferite zone sensibile să fie nominalizaţi prin vot cu majoritate calificată.

3. Instrumente de punere în aplicare a PESC

- definirea de principii şi linii de acţiune ale PESC – decise de Consiliul European în unanimitate;

- elaborarea de strategii comune – convenite de Consiliul European în unanimitate;- acţiuni comune – stabilite de Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate

calificată; acestea urmăresc să semnaleze intenţia Uniunii de a interveni pentru asumarea unor angajamente concrete sau pentru intreprinderea unor iniţiative specifice; de-a lungul timpului au îmbrăcat mai multe forme: operaţiuni ad-hoc (ex. supravegherea alegerilor din Africa de Sud), acţiuni diplomatice (ex. Planul Balladur privind promovarea unor relaţii armonioase între ţările Europei Centrale) sau transportul unor resurse în zone afectate de criză (ex. transportul de ajutoare umanitare în Bosnia);

- poziţii comune – hotărâte de Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate calificată; acestea se referă în general la demersuri curente ale Uniunii, pentru prezentarea punctului de vedere al Uniunii asupra unei probleme pentru care există deja o strategie comună de abordare.

62

Obiective

- salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, independenţei şi integrităţii Uniunii în conformitate cu principiile Cartei ONU;

- întărirea securităţii Uniunii prin toate mijloacele;- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale în conformitate cu principiile Cartei ONU,

precum şi ale Actului Final de la Helsinki şi obiectivelor Chartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele externe;

- promovarea cooperării internaţionale;- dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a forţei dreptului, precum şi respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale.

Page 63: Guvernanta europeana

4. Participarea instituţiilor europene la punerea în aplicare a PESC

Consiliul de Miniştri intervine pe toate palierele sale în orientarea şi punerea în aplicare a PESC prin:

Consiliul pentru Afaceri Generale - este principalul organism pentru punerea în aplicare a PESC. În ducerea la îndeplinire a mandatului său acţionează pe baza îndrumărilor Consiliului European. În sarcina sa cade adoptarea şi punerea în aplicare a poziţiilor şi acţiunilor comune. Preşedintelui Consiliului de Miniştri i-au fost conferite prerogative speciale pentru a reprezenta Uniunea în chestiuni de politică externă şi de securitate. El este sprijinit de ministrul de externe al ţării care a deţinut Preşedinţia şi de ministrul de externe al ţării care va deţine Preşedinţia împreună cu care alcătuieşte aşa-numita troikă comunitară. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam au avut loc discuţii în legătură cu înlocuirea troicii tradiţionale cu una formată din preşedintele Consiliului de Miniştri, Înaltul Reprezentant pentru PESC şi persoana cu cele mai înalte atribuţii in materie de politică externă din cadrul Comisiei.

COREPER – alcătuit din şefii misiunilor diplomatice ale statelor membre pe lângă Comisia Europeană, acţionează ca o verigă intermediară intre Comitetul Politic şi de Securitate ale cărui decizii nu le poate schimba si Consiliul pentru Afaceri Generale. Este însărcinat cu pregătirea tuturor materialele care intră în discuţia Consiliului pentru Afaceri Generale, in-clusiv cele care au un caracter interdisciplinar sau cele aflate interferenţa dintre aria de competenţă interguvernamentală şi aria de competenţă comunitară.

Comitetul Politic şi de Securitate – cunoscut după acronimul său francez CoPS, este alcătuit din directorii politici din ministerele afacerilor externe ale ţărilor membre însoţiţi de încă 2-3 funcţionari naţionali de rang înalt; Comisia este reprezentată de directorul general pentru relaţii externe. Aceştia pregătesc toate documentele în materie de politică externă şi de securitate care vor fi luate în discuţia COREPER şi Consiliului pentru Afaceri Generale. Joacă rolul de „motor” al Politicii Europene Comune de Securitate şi Apărare, fiind responsabil pentru conducerea politică şi dezvoltarea capacităţii militare. Grupurile de lucru - pot fi formate printr-o decizie a Consiliului de Miniştri ori de câte ori se consideră că este necesar. Se estimează că la un moment dat pot exista până la 30 astfel de grupuri permanente sau ad-hoc. Ele sunt alcătuite din diplomaţi de rang înalt (adesea şefi de departament) şi scopul lor este de a lua în discuţie şi a formula puncte de vedere în legătură cu probleme politice sensibile (ex. dezarmare, OSCE, drepturile omului, Afganistan, Kosovo, Irak).

Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună – are rolul de a acorda asistenţă Preşedinţiei în coordonarea activităţii Consiliului pentru a fi asigurată coerenţa diferi-telor aspecte ce ţin de politica externă şi de securitate comună, mai ales prin contribuţii la formularea, pregătirea şi aplicarea deciziilor politice. Poate fi abilitat de Consiliului să îndepli-

63

Page 64: Guvernanta europeana

nească anumite mandate specifice. Îndeplineşte în paralel şi funcţia de secretar general al Consiliului.

Biroul pentru planificare politică şi avertizare timpurie din cadrul Secretariatului General - are atribuţii în ceea ce priveşte monitorizarea şi analiza evenimentelor în domenii relevante pentru PESC, evaluarea intereselor de politică externă şi de securitate ale Uniunii Europene şi identificarea domeniilor asupra cărora trebuie să se concentreze PESC, furnizarea de evaluări şi avertizări timpurii asupra evoluţiei evenimentelor şi situaţiilor care ar putea avea repercusiuni asupra PESC, elaborarea de documente de opinie.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Comisia este „asociată în întregime” cu activitatea din domeniul politicii externe şi de securitate. Totuşi, poziţia ei în procesul decizional este rela-tiv slabă datorită caracterului interguvernamental şi extra-comunitar al acestei politici. Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia câştigă dreptul de a înainta Consiliului de Miniştri propuneri în chestiuni de politică externă. Influenţa ei creşte atunci când acţiunile de politică externă presupun utilizarea unor instrumente politice comunitare (sancţiuni, ajutoare umanitare etc.), când Consiliul de Miniştri acţionează numai pe baza propunerilor Comisiei.

Parlamentul European prin acelaşi Tratat de la Maastricht are prevăzut un rol esenţialmente consultativ în materie de politică externă şi de securitate comună: preşedintele Consiliul de Miniştri trebuie să consulte Parlamentul European asupra chestiunilor principale şi deciziilor de bază în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi să îl ţină la curent asupra evoluţiilor în domeniu. La rândul său, Parlamentul European are posibilitatea de a face recomandări Consiliului de Miniştri, de a adresa întrebări acestuia, de a organiza dezbateri plenare asupra unor probleme importante, de a adopta rezoluţii şi opinii şi are obligaţia de a organiza anual o dezbatere pe teme de politică externă şi de securitate comună. În concluzie, în cel mai bun caz Parlamentul European putea influenţa Politica Externă şi de Securitate Comună, dar nu o putea modela.

5. Dimensiunea de securitate şi de apărare

Ceea ce lipseşte în mod evident Uniunii Europene în vederea materializării aspiraţiilor sale de actor global pe scena relaţiilor internaţionale este absenţa unei dimensiuni militare a acestei Politici Externe şi de Securitate Comune, de natură să îi ofere o orientare strategică şi să îi permită să reacţioneze cu agilitate în direcţia apărării propriilor sale interese. Deşi Tratatul de Amsterdam a extins chiar dacă de o manieră limitată fundamentele politicii externe şi de securitate ale Uniunii Europene, deciziile în ceea ce priveşte politica de apărare continuau să rămână dependente de interesele statelor membre.

64

Un pas înainte în direcţia articulării unei Politici Europene Comune de Securitate şi Apărare (PECSA) a fost făcut în a doua jumătate a anului 1998. El a fost rezultatul nu numai al iniţiativelor statelor membre, ci şi al contextului internaţional marcat de evenimentele din Kosovo, care au obligat încă o dată Uniunea Europeană să recunoască limitele politicii sale externe. Nu puţini sunt cei care afirmă că de fapt criza din fosta Iugoslavie a fost adevăratul catalizator al creării unei identităţi de securitate şi apărare a Uniunii Europene. În octombrie 1998, cu ocazia unui summit special al Consiliului European convocat în orăşelul austriac Pörtschach, premierul britanic Tony Blair a lansat iniţiativa întăririi identităţii de securitate şi apărare a Uniunii în cadrul NATO şi de integrare a Uniunii Europei Occidentale în cadrul Uniunii Europene. Cu puţin înainte de Consiliul European de la Viena din decembrie 1998, a avut loc la St. Malo o întâlnire la vârf franco-britanică la care cele două părţi au convenit asupra necesităţii creării unei capacităţi de acţiune autonome a Uniunii Europene, care să se poată angaja în operaţiuni militare. S-a precizat din capul locului că această propunere nu trebuie înţeleasă în sensul unei îndepărtări de NATO. Practic, momentul St. Malo a marcat apropierea între două viziuni fundamental diferite asupra dezvoltării unei identităţi de securitate şi apărare a Uniunii Europene. Dacă Franţa a rămas constant ataşată pe parcursul anilor (încă din momentul lansării Planului Pleven la începutul anilor '50) ideii creării unei forţe militare europene, angajarea Marii Britanii pe acest drum a fost de natură să mascheze calcule politice complexe ce ţineau de găsirea unei căi de asociere cu Uniunea Euro -peană într-un domeniu mai puţin controversat decât integrarea economică şi monetară europeană.

Page 65: Guvernanta europeana

65

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Care au fost principalele etape parcurse în crearea PESC?2. Corelaţi obiectivele PESC cu instrumentele care au fost create pentru a asigura

transpunerea lor în practică?3. Care este rolul instituţiilor UE în conturarea PESC?4. Analizaţi impactul evenimentelor de după 1990 asupra PESC.

Page 66: Guvernanta europeana

Modulul 13

RELAŢIILE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE

Scopul modulului: prezentarea principalele caracteristici ale relaţiiloe Uniunii Europene cu ţări terţeObiectivele modulului:

Politica Externă şi de Securitate Comună nu poate fi privită în izolare de relaţiile externe ale Uniunii. Dincolo de interesele politice, economice, culturale specifice pe care le are faţă de o anumită ţară sau o anumită regiune, Uniunea Europeană urmăreşte prin cultivarea acestor relaţii întărirea rolului său de actor global pe scena relaţiilor internaţionale.

Relaţiile Uniunii Europene cu Statele Unite ale Americii

Relaţiile Uniunii Europene cu Statele Unite sunt de o profunzime şi de o complexitate greu de egalat pe scena relaţiilor internaţionale. America şi Europa au fost dintotdeauna con-ştiente atât de diferenţele, cât şi de forţa de atracţie reciprocă pe care o exercită una faţă de cealaltă şi de dependenţa.

66

Să enumere principalele paliere de manifestare a relaţiilor externe ale UE

Să prezinte importanţa relaţiilor de cooperare cu SUA pentru dezvoltarea UE din punct de vedere economic şi politic

Să analizeze importanţa relaţiilor cu Rusia din perspectivă economică

Să exemplifice caracteristici ale relaţiilor cu alte categorii de ţări

America s-a născut din bogăţia de idei a iluminismului european marcat de concepte ca raţiune, drepturile omului, libertate, egalitate, democraţie. Fără îndoială, ele au format o preţioasă sursă de inspiraţie pentru „visul american”, astfel încât construcţia Americii din idealurile lumii vechi a dat naştere unei lumi noi.

La rândul său, America, ca ţară a tuturor posibilităţilor, a oferit europenilor un model de societate extrem de dinamică, stabilă, deschisă, în care originea şi diferenţele de clasă nu sunt importante, un ideal pentru generaţii întregi de europeni.

Page 67: Guvernanta europeana

În perioada „războiului rece”, relaţia Statelor Unite cu Europa Occidentală a trecut prin mai multe faze. America s-a angajat cu forţa sa economică şi cu credinţa sa misionară într-o formă de societate democratică, modernă şi liberă în procesul de renaştere postbelică a Europei. Conflictului din Vietnama fost perceput în Europa drept simbol al agresivităţii războinice, a scandalului Watergate ca simbol al ruinării regulilor jocului politic, a fast-food-ului şi a producţiilor culturale îndoielnice ca simbol pentru renunţarea la orice pretenţii spirituale. În anii '80, relaţia a intrat într-o nouă etapă în care s-a trecut la o evaluare lucidă a raporturilor, ţinându-se seama şi de interesele comune şi de elementele de divergenţă.

Prin dispariţia bipolarităţii din sistemul relaţiilor internaţionale, în centrul atenţiei transatlantice şi-au făcut loc diferenţe înainte aproape imperceptibile: reacţii diferite în situaţii de criză în terţe ţări, cu privire la proliferarea nucleară, faţă de lupta împotriva terorismului, în probleme de protecţia mediului, în vreme ce disputele comerciale s-au acutizat.

S-a ajuns în situaţia că europenii reclamă o mai mare autonomie faţă de Statele Unite şi solicită atunci când situaţia se agravează sprijinul acestora, iar americanii care privesc cu scepticism evoluţiile europene în materie de politică externă şi de securitate comună să fie cei care solicită europenilor o mai mare implicare a lor în crizele din jurul Europei. În plus, relaţiile speciale pe care Statele Unite le au cu anumite ţări europene (Marea Britanie, Olanda, Spania, Portugalia) le-au determinat ca în situaţii de criză să fie tentate mai degrabă să facă apel la aces-tea cu eludarea structurilor Politicii Externe şi de Securitate Comune.

Din punct de vedere economic, există multe puncte de apropiere între Statele Unite şi Uniunea Europeană, dar această apropiere a făcut posibilă şi apariţia unor suprafeţe de fricţiune care au putut fi rezolvate numai prin compromisuri reciproce, de regulă, la nivel guvernamental: războiul bananelor, războiul pastelor, cotele impuse reciproc la accesul produselor de oţel, textile sau agricole, domeniul telecomunicaţiilor, disputele dintre Boeing şi Airbus.

Tratatul de la Amsterdam a reuşit să reconcilieze temporar două tendinţe divergente care se manifestau în interiorul Uniunii Europene – o tendinţă europenistă favorabilă întăririi identităţii europene de securitate colectivă şi o tendinţă atlanticistă favorabilă menţinerii unei

67

Din punctul de vedere al strategilor americani, Rusia economic prea slabă, politic stagnantă şi militar anchilozată a pierdut statutul de putere mondială, Europa deşi dispune de suficientă substanţă economică şi de infrastructura unei superputeri nu dispune de eficienţă şi gândire strategică, India şi Japonia pot fi considerate puteri regionale, dar la nivel global doar ca puteri de mărime medie. Practic, China este considerată ca fiind singura putere care poate pe termen mediu să se ridice la înălţimea Statelor Unite.

Page 68: Guvernanta europeana

poziţii dominante a Statelor Unite în NATO. În mai 1998, Uniunea Europeană şi Statele Unite au semnat Noul Parteneriat Transatlantic, menit să conducă la intensificarea şi extinderea cooperării bi- şi multilaterale prin eliminarea barierelor netarifare şi cooperarea într-o serie de domenii în care deja erau angajate discuţii sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Un an mai târziu, lansarea monedei unice aducea cu sine o nouă realitate: o monedă cu o pondere mai mare pe scena internaţională decât oricare din predecesorii săi, care inevitabil urma să devină monedă de rezervă. Atitudinea SUA faţă de Politica de Securitate şi de Apărare Europeană este ambivalentă71: pe de o parte, Washington-ul solicită de mult aliaţilor europeni capacităţi militare mai mari şi să preia o parte mai mare din responsabilităţile Alianţei şi, pe de altă parte, este nemulţumit că ambiţiile europenilor slăbesc NATO.

Totuşi, aşa cum războiul din Afganistan deja a arătat, Statele Unite au în continuare nevoie de parteneri şi aliaţi pentru a-şi putea promova interesele şi valorile şi a rezolva acceptabil pentru ele problemele care apar. La rândul său, Europei îi lipseşte orientarea strategică, calculul politic, o definiţie clară şi lucidă a propriilor interese, care având nevoie de Statele Unite pentru a compensa propriile deficite.

Relaţiile cu Federaţia Rusă

În cazul acestor relaţii este foarte greu de trasat o linie clară de demarcaţie între componenta politică şi cea economică. Pe de o parte, o Rusie stabilă este esenţială pentru securitatea Uniunii Europene şi pentru extindere. Pe de altă parte, Rusia pare să fie conştientă atât de faptul că fără comerţ şi fără investiţii s-ar afla în pragul colapsului, cât şi de faptul că fără intreprinderea de reforme structurale profunde şi în condiţii de instabilitate politică relaţiile sale cu Uniunea Europeană nu se pot desfăşura la adevăratul lor potenţial. În relaţia cu Federaţia Rusă, Uniunea Europeană a urmărit în esenţă două obiective: susţinerea reformelor politice şi economice şi obţinerea sprijinului sau cel puţin acceptarea procesului de extindere.

În 1989, Comunitatea Europeană a semnat un Acord de comerţ şi cooperare cu Uniunea Sovietică, interpretat la vremea respectivă ca un prim pas modest şi prudent în direcţia clădirii unei relaţii economice şi politice, care a fost apoi urmat de deschiderea Delegaţiei Comisiei la Moscova în a doua jumătate a anului 1991. În 1992 a fost lansat Programul TACIS72. Apoi, a fost încheiat în decembrie 1993 la Bruxelles un Acord de parteneriat de cooperare, care a fost ulterior semnat la Corfu în iunie 1994, ratificat în 1998.

Parteneriatul strategic Rusia-Uniunea Europeană ar urma să îmbrace mai multe aspecte73:

71 Helga Haftendorn, Das Atlantische Bündnis in der Anpassungskrise (Berlin: Stiftung Wissenschaft und Politik), 2005, p. 19.

72 Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente – program comunitar lansat în 1992 după modelul PHARE pentru acordarea de asistenţă ţărilor care s-au desprins din fosta Uniune Sovietică.

73 Michael Emerson, The Elephant and the Bear. The European Union, Russia and their Near Abroads (Bruxelles: Centre for European Policy Studies), 2001, p. 45-51.

68

Page 69: Guvernanta europeana

- cooperarea economică şi monetară → la summit-ul Rusia-Uniunea Europeană care a avut loc la Moscova în mai 2001, a fost anunţat interesul pentru crearea unei „zone economice europene comune”.

- crearea de infrastructuri europene → prin construcţia de coridoare pan-europene şi a unor reţele de transport a energiei cu sprijin financiar din partea Uniunii Europene (prin intermediul Băncii Europene de Investiţii), precum şi din partea altor instituţii financiare internaţionale: FMI şi Banca Mondială,

- cooperarea în probleme de mediu → a făcut un pas mare înainte ca urmare a susţinerii de către Rusia a poziţiei Uniunii Europene la Conferinţa de la Bonn din iulie 2001.

- Dimensiunea Nordică → reprezintă o propunere a Finlandei pentru întărirea cooperării regionale între Rusia, Uniunea Europeană, Norvegia, Islanda, Polonia şi Ţările Baltice.

- dialogul politic → Acordul de parteneriat şi cooperare dintre Rusia şi Uniunea Europeană prevede să se desfăşoare sub formă deneata summit-uri la nivel de şef de stat şi de guvern (în prezent, acestea au loc de două ori pe an), în paralel cu organizarea de întâlniri ministeriale în domenii specifice de activitate sub forma unor consilii de cooperare, ale înalţilor funcţionari în forma unor comitete de cooperare, ale directorilor politici din ministerele de externe.

Relaţiile cu Ucraina

Relaţiile Uniunii Europene cu Ucraina sunt motivate în primul rând de considerente de ordin strategic, Uniunea Europeană având şi o serie de interese punctuale cum ar fi: închiderea Centralei Nucleare de la Cernobâl sau problema respectării drepturilor omului. Din punct de vedere economic, eşecul Ucrainei de a-şi restructura economia a împiedicat investiţii occidentale de anvergură în această ţară. Uniunea Europeană a acordat pe parcursul anilor Ucrainei asistenţă financiară considerabilă, prin Programul TACIS.

Din 14 iunie 1994, relaţia Uniunii Europene cu Ucraina a fost formalizată prin semnarea unui Acord de parteneriat şi cooperare, asemănător celui semnat cu Rusia, care, însă, a intrat în vigoare doar în 1998 din cauza blocării în mai multe rânduri, de către cele două părţi a procedurii de ratificare.

Relaţiile cu ţările asiatice

1. Republica Populară Chineză nu a abordat niciodată relaţia cu Uniunea Europeană cu aceeaşi neîncredere cu care a tratat-o Uniunea Sovietică mai ales în contextul conflictului Est-

69

Se poate afirma că argumentele care pledează în favoarea unei apropieri între Rusia şi Uniunea Europeană sunt acum mai puternice decât oricând şi că ele ţin de dinamica internă a ambilor parteneri, cea mai impor-tantă diferenţă fiind aceea că în vreme ce pentru Rusia interesul vis-à-vis de această relaţie este justificat în principal cu argumente ce ţin de politica sa internă, iar în ceea ce priveşte Uniunea Europeană este vorba în primul rând de rolul său internaţional şi de importanţa sa ca actor pe scena relaţiilor internaţionale.

Page 70: Guvernanta europeana

Vest. În 1975, Republica Populară Chineză şi Comunitatea Europeană au stabilit relaţii diplomatice, în 1978 au semnat un Acord de cooperare economică, extins în 1985 printr-un nou Acord de comerţ şi cooperare mult mai cuprinzător, iar în 1988 au efectuat schimb de misiuni diplomatice. În iunie 1989, relaţiile s-au tensionat ca urmare a suprimării de către autorităţile chineze a demonstraţiilor în favoarea democraţiei ale studenţilor chinezi, iar Consiliul European a condamnat acţiunea guvernului chinez, suspendând întâlnirile la nivel înalt, a amânat iniţierea oricăror noi proiecte de cooperare şi a suspendat programele de cooperare aflate în derulare. În 1990, Consiliul European a decis să normalizeze treptat aceste relaţii, dar ele au rămas marcate de dilema găsirii unui raport echitabil între respectarea drepturilor omului şi interesul pentru o implicare mai activă în relaţiile cu această ţară.

Dialogul politic a fost stabilit formal în 1994 printr-un schimb de scrisori prin care Uniunea Europeană recunoştea statutul Chinei de putere în devenire pe scena internaţională. Astăzi acest dialog se desfăşoară pe mai multe paliere:

întâlniri ale şefilor de guvern

întâlnirile la nivel ministerial şi reuniuni la nivel de înalţi funcţionari din diferite domenii de activitate

întâlniri ale liderilor politici, reprezentanţilor societăţii civile, oamenilor de afaceri europeni cu omologii lor chinezi în cadrul furnizat de ASEM

După ce în anii ’50, China a importat masiv tehnologie din Uniunea Sovietică şi din ţările Est-Europene, începând cu sfârşitul anilor ’60, tinde să ocupe primul loc în privinţa transferurilor de tehnologie şi echipamente dinspre UE. Astăzi, Uniunea Europeană acoperă 43,8% din importurile chineze de tehnologie (faţă de 25,5% – Japonia şi 18,3% SUA)74. Pentru China, livrările europene de linii de producţie şi echipamente sunt vitale în condiţiile restricţiilor impuse de SUA şi reţinerilor manifestate de Japonia. Cel mai adesea, transferurile europene de tehnologie în China iau forma de joint-venture.

În ansamblu, în relaţia cu China, Uniunea Europeană este interesată, pe de o parte, să îşi maximizeze oportunităţile de comerţ şi de investiţii şi, pe de altă parte, să îşi întărească profilul internaţional. Dincolo de preocupările comerciale, de mediu, umanitare, Uniunea Europeană caută ca prin relaţiile sale cu China să promoveze stabilitatea într-o zonă asiatică extinsă.

2. Uniunea Europeană, alături de Statele Unite şi Japonia domină economia mondială. Cu toate acestea, relaţia Uniunea Europeană-Japonia prezintă o serie de dificultăţi cauzate de

distanţa geografică considerabilă care separă cele două entităţi.

disputele generate de protejarea excesivă a propriei economii de către Japonia

74 Bernadette Andreoso O’Callaghan şi Wei Qian, Technology Transfer: A Mode of Cooperation Between the European Union and China, in: Europe-Asia Studies 51(1), 1999, p. 123-142.

70

Page 71: Guvernanta europeana

excedentul comercial japonez a apăsat împovărător asupra echilibrului balanţei de plăţi a Uniunii Europene în relaţia cu Japonia

Declaraţie politică comună convenită de Uniunea Europeană şi Japonia, chiar dacă nu se ridică la înălţimea Declaraţiei Transatlantice, reuşeşte să fixeze principii şi obiective comune, să pună bazele cooperării politice, culturale şi economice şi să stabilească cadrul de desfăşurare al dialogului politic: întâlniri anuale la nivel înalt cu participarea Preşedinţiei, preşedintelui Comisiei şi premierului japonez, întâlniri bianuale între troika Uniunii şi ministrul de externe japonez, precum şi de întâlniri anuale între comisarii europeni şi reprezentanţii guvernului japonez.

În 1997, tensiunile s-au accentuat din nou pe fondul crizei asiatice ca urmare a revenirii Japoniei la practicile comerciale protecţioniste şi la strategia de exporturi agresive, folosindu-se mai ales de deprecierea yenului. La 1 ianuarie 2002, a intrat în vigoare Acordul pentru recunoaşterea reciprocă, care presupune acceptarea în patru domenii a unei declaraţii de conformitate realizată de una din părţi potrivit procedurilor celeilalte şi se află în curs de ratificare Acordul de cooperare împotriva practicilor anti-competitive.

3. Relaţiile Comunităţii Europene cu ASEAN au fost instituţionalizate încă din 1972 sub forma dialogului politic CE-ASEAN. Comunitatea Europeană devenea astfel primul partener de dialog al ASEAN care stabilea relaţii informale cu organizaţia asiatică. Dincolo de susţinerea de care s-a bucurat această iniţiativă din partea unor miniştri de externe europeni (în mod deosebit Hans-Dietrich Genscher), Comisia Europeană a căutat să promoveze grupările regionale ca „pe un factor de stabilitate politică şi pace”, Comisia fiind interesată de extinderea cooperării între grupări regionale care oferea Comisiei şansa de a sparge monopolul relaţiilor inter-statale în sis-temul actual de relaţii internaţionale75.

4. Cadrul de desfăşurare al relaţiilor Uniunii Europene cu India este alcătuit Acordul de cooperare încheiat în 1994 (acord comprehensiv de a III-a generaţie), în baza căruia sunt organizate sesiunile Comisiei Mixte, Declaraţia Politică Comună din 1994 care instituţionalizează dialogul politic sub formă de întâlniri regulate la nivel ministerial (anual), de înalţi funcţionari (bianual), membrilor Comisiei cu factorii de decizie indieni (oridecâte ori este nevoie), în cadrul forurilor internaţionale (oridecâte ori este nevoie) şi la nivel de experţi, precum şi de documentul elaborat de Comisie Parteneriatul întărit Uniunea Europeană – India.

Relaţiile cu ţările din bazinul mediteranean

75 Anthony Forster, The European Union in South-East Asia: Continuity and Change in Turbulent Times, in: International Affairs 75(4), 1999, p. 744.

71

Page 72: Guvernanta europeana

Dimensiunea mediteraneană a politicii externe a Uniunii Europene a devenit mai pregnantă doar o dată cu întărirea flancului sudic prin aderarea pe parcursul anilor ’80 a Greciei, Spaniei şi Portugaliei. Eterogenitatea etnică, culturală, religioasă, economică, politică a regiunii, precum şi relaţiile tensionate care există între multe dintre ţările zonei au făcut ca toate încercările de a imagina o strategie viabilă pentru relaţiile cu ansamblul regiunii să se poată bucura doar de un succes limitat.

La iniţiativa Spaniei a fost adoptată Noua iniţiativă euro-mediteraneană ca strategie a Uniunii Europene faţă de această regiune. Conferinţa euro-mediteraneană de la Barcelona, din noiembrie 1995, cu participarea miniştrilor de externe ai celor 15 state din Uniunea Europeană şi ai celor 12 din statele sud-mediteranene (MED 12 – Algeria, Cipru, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Malta, Maroc, Siria, Tunisia, Turcia şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) – în fapt o altă ini-ţiativă spaniolă – a adoptat Declaraţia de la Barcelona care a pus în mişcare un proces de transformare a regiunii într-o zonă de pace, securitate şi prosperitate. Declaraţia a pus bazele unui Parteneriat euro-mediteranean (PEM) avansând propuneri îndrăzneţe, cum ar fi: crearea unei zone de comerţ liber în regiune până în anul 2010 şi semnarea unor acorduri de parteneriat separate între Uniunea Europeană şi cele 12 ţări mediteranene. În cadrul general al relaţiilor cu tările din bazinul mediteranean, o importanţă deosebită trebuie acordată relaţiilor cu Turcia, Israelul sau Marocul. Soluţia avansată pentru a le întări poziţia în relaţia lor cu Uniunea Europeană şi, deopotrivă, parteneriatul euro-mediteranean în ansamblul său este aceea a integră-rii Sud-Sud.

Relaţiile cu ţările Americii Latine

Relaţiile Uniunii Europene cu ţările regiunii datează de la începutul anilor ’60, dar au cunoscut o dezvoltare mai susţinută doar în a doua parte a anilor ’90. Şi de această dată, ca şi în cazul relaţiilor Uniunii Europene cu ţările din bazinul mediteranean, motorul care a stat la baza dinamizării legăturilor cu America Latină a fost Spania şi, într-o măsură mai mică, Portugalia, datorită legăturilor culturale, istorice şi politice strânse pe care cele două le au cu ţările acestui continent. Spania şi Portugalia au insistat şi au reuşit să obţină ca la tratatele lor de aderare Comunitatea Europeană să fie anexată o declaraţie prin care aceasta recunoaşte că ţările iberice au „legături speciale” cu regiunea latino-americană şi că se vor face eforturi pentru a strânge relaţiile dintre Europa şi America Latină76.

Instrumentele folosite pentru consolidarea prezenţei sale în zona Americii Latine au constat în dezvoltarea comerţului, acordarea de asistenţă pentru dezvoltare şi promovarea dialogului politic. Uniunea Europeană a ajuns să furnizeze trei sferturi din asistenţa

76 Christian Freres, The European Union as a Global ‘Civilian Power’: Development Cooperation in EU-Latin American Relations, in: Journal of Interamerican Studies and World Affairs, 42(2), 2000, p. 69.

72

Page 73: Guvernanta europeana

pentru dezvoltare acordată ţărilor din grupul MERCOSUR77 şi mai puţin de jumătate din asistenţa acordată ţărilor din America Centrală.

Relaţiile cu ţările africane

Relaţiile Uniunii Europene cu ţările africane se desfăşoară în principal în cadrul oferit de programele şi politicile de dezvoltare ale Uniunii având în vedere situaţia lor economică precară şi statutul multora de foste colonii europene. Relaţiile între UE şi ţările africane au întâmpinat o serie de dificultăţi datorită:

numărului relativ mare de ţări, eterogenitatea lor extremă, gradele diferite de dez-voltare economică,

discrepanţa dintre pretenţiile acestora şi resursele pe care Uniunea Europeană le-a pus la dispoziţia lor (în ciuda faptului că Uniunea Europeană este cel mai important furnizor de asistenţă pentru dezvoltare pe plan mondial),

relaţiile tensionate existente între unele dintre ele şi fostele puteri coloniale. decizia Uniunii Europene de a condiţiona acordarea de sprijin de respectarea

anumitor criterii referitoare la democraţie şi drepturile omului. contextul internaţional schimbat al anilor ’90, modificarea regulilor de desfăşurare

a comerţului internaţional după finalizarea cu succes a Rundei Uruguay, climatul de austeritate financiară impus de introducerea EMU şi prioritatea

acordată extinderii Uniunii Europene şi, implicit, ţărilor din Europa de Est

77 Piaţa Comună a Zonei de Sud – zonă de comerţ liber creată în 1990 ce cuprinde Argentina, Brazilia, Paraguayul şi Uruguayul. În 1996, Chile şi Bolivia au devenit membri asociaţi. Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela şi-au exprimat dorinţa de a deveni membri. În acest sens, aceste patru ţări au semnat un acord-cadru de cooperare cu Uniunea Europeană.

73

Întrebări şi teme de reflecţie:

1. Care sunt palierele pe care se desfăşoară relaţiile UE cu ţările terţe?2. Care sunt factorii care au determinat evoluţia relaţiilor UE cu SUA?3. Identificaţi trăsăturile specifice ale cooperării cu Turcia şi Israel?4. Explicaţi rolul Spaniei şi Portugaliei în cooperarea cu America Latină. 5. Analizaţi factorii care au influenţat relaţiile de cooperare cu ţările africane.

Page 74: Guvernanta europeana

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATA

1. ARCHER, Clive, BUTLER, Fionna, The European Union, Pinter Publishers, London, 1996;

2. BLIN, OLIVIER, Les institutions communautaires, Ed. Ellipses, Paris, 2001;

3. BURBAN, Jean-Lois, Les institutions européennes, 2 - Ed Coll. Gestion Internationalle, Vinbert, 2001;

4. DINAN, Desmond, Ever closer Union: An Introduction to the European Integration, Macmillan Press, London, 1998;

5. DUTU, Alexandru, Ideea de Europă şi evoluţia conştiinţei europene, Ed. All Istoric, Bucureşti, 1999;

6. HAMON, Dominique, KELLER, Ivan Serge, Fondaments et étapes de la construction européenne, PUF, Paris, 1997;

7. PĂUN, Nicolae (coord.), Instituţiile Uniunii Europene, Ed.

8. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian-Ciprian, CICEO, Georgiana, Europa unită, Europa noastră, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003;

9. PELKMANS, Jacques, European Integration: Metods and Economic Analysis, 2-nd edition, Financial Times, Prentice Hall, 2001;

10. ZORGBIBE, Ch., Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Bucureşti, 1998;

74