Download pdf - Macroeconomie ID -Suport de curs

MACROECONOMIE

1

Introducere

Economia politică este o știință care studiază[ sistemul activităţilor economice interdependente. Ea contribuie la pregătirea fundamentală a viitorilor economişti, înlesnind cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecva-tă a noţiunilor economice.

Economia politică este un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare a acestei realităţi. Ea studiază comporta-mentul oamenilor în activitatea de producere a bunurilor economice cu resursele limitate de care dispune, având atât un caracter teoretic cât şi practic.

Deoarece activitatea economică analizată se desfăşoară într-un cadru natural şi social instituţional determinat, Economia Politică este concomitent o ştiinţă natural–spirituală şi o ştiinţă socială.

Ca ştiinţă social-umană, ea studiază economia în complexitatea şi interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul eficienţei economice şi asupra vieţii sociale şi dezvoltând legăturile cu celelalte ştiinţe social-umaniste (istoria, sociologia, antropologia etc.)

Economia politică are un caracter obiectiv, chiar dacă studiază fapte, aspecte ale comportamentului uman. Judecăţile de valoare pe care le implică studierea comportamentului uman pot fi obiective. Ele ajută la evaluarea faptelor, argumentelor în favoarea unor idei care sunt rezultatele cercetării economice. Ştiinţa economică s-a dezvoltat cu succes şi este obiectivă, chiar dacă unii cercetători nu au fost întotdeauna obiectivi şi au susţinut puncte de vedere în contradicţie cu dovezile existente. Dar faptele nu pot fi mult timp ignorate. Ele trebuie să se reflecte în teoriile economice acceptate, ceea ce generează progres ştiinţific.

Economia politică studiază comportamentul uman în legătură cu alocarea resurselor limitate pentru atingerea unor obiective concurente, dinainte stabilite. Ea are ca obiect de studiu ce se produce, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate.

Economia politică abordează economia ca un tot, unele probleme fi-ind privite din unghiul lor microeconomic, iar altele din cel macroeconomic. Ea are două mari componente: microeconomie şi macroeconomie.

Microeconomia analizează comportamentul agenţilor economici indi-viduali şi relaţiile dintre ei ocazionate de producerea şi vânzarea bunurilor.

Cuvântul “microeconomie” vine din grecescul “mikros” care înseamnă “mic” şi semnifică faptul că disciplina se ocupă cu studiul activităţii econo-mice de pe poziţiile firmei.

Microeconomia studiază, de pe poziţiile firmei, fenomene, procese economice, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul şi formulează princi-pii şi metode pentru fundamentarea deciziilor economice. Ea analizează comportamentul agentului economic în condiţiile concurenţei de pe piaţă şi reliefează principii pentru adaptarea acestuia la cerinţele pieţei.

2

În cadrul microeconomiei,în cele 10 capitole ale cursului, se investi-ghează aspecte cum sunt: confruntarea cererii cu oferta, formarea preţurilor, combinarea factorilor de producţie, diferite forme de concurenţă etc.

Microeconomia are caracter explicativ şi normativ. Caracterul expli-cativ este determinat de obiectivul disciplinei de a explica comportamentul agenţilor economici.

Astfel, microeconomia trebuie să explice: � modul cum reacţionează agenţii economici la semnalele recepţionate

din mediul economic; � semnificaţia economică a combinării factorilor de producţie; � modul cum reacţionează la modificarea costurilor, preţurilor etc.

Caracterul normativ este determinat de obiectivul disciplinei de a studia şi reliefa cele mai eficiente modalităţi de realizare a producţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri economice.

Macroeconomia este parte a teoriei economice care analizează economia în ansamblul ei, componentele mari ale economiei, variabilele globale interdependente, care determină o anumită evoluţie a ei.

Cuvântul “macroeconomie” vine din grecescul “macros” care înseamnă mare, semnificând că disciplina studiază economia în ansamblul ei.

Macroeconomia studiază: � diferitele categorii de pieţe; � sferele activităţii economice, producţia, repartiţia, schimbul, consu-

mul şi relaţiile dintre ele; � ocuparea forţei de muncă; � marile dezechilibre–inflaţia şi şomajul; � indicatorii macroeconomici etc.

Printre problemele studiate de macroeconomie, în cele 10 capitole ale cursului, se află:

� mecanismul de funcţionare a economiei libere de piaţă; � interdependenţele dintre variabilele macroeconomice; � echilibrul şi dezechilibrul economic în vederea fundamentării ştiin-ţifice a deciziilor de politică macroeconomică.

Studiul economiei naţionale se face în corelaţie cu economia mondială şi cu mediul înconjurător, reliefând influenţele diverşilor factori. Economia politică are o importanţă deosebită pentru pregătirea viitorilor economişti.

Fiind un specialist cu pregătire economică superioară, economistul analizează fenomenele şi procesele economice, tendinţele lor caută modali-tăţi şi mijloace de ridicare a eficienţei economice, urmăreşte prognozarea şi optimizarea raportului resurse-nevoi, astfel încât nevoile nelimitate să fie satisfăcute cât mai bine cu ajutorul resurselor limitate.

Disciplina contribuie la dezvoltarea capacităţii de a fundamenta şi explica deciziile luate .Economistul trebuie să participe la fundamentarea ştiinţifică a deciziilor economice care să contribuie la o evoluţie favorabilă a vieţii economice.

Criteriul de bază pentru aprecierea calităţii actului de conducere îl constituie rezultatele obţinute de firmă. Menţinerea competitivităţii unei firme impune abordarea unei atenţii sporite resurselor umane. Multe dintre

3

firme au devenit foarte puternice deoarece au acordat o atenţie deosebită folosirii resurselor umane şi materiale pe baza unui plan strategic corelat cu cerinţele pieţei.

Economistului îi revine un rol deosebit în cunoaşterea cauzelor rezulta-telor obţinute. Parcurgerea disciplinei îi ajută pe viitorii economişti să întocmească o lucrare de cercetare ştiinţifică, care să poată fi publicată în Re-vista de Ştiinţe Economice a UPG. Nota obişnuită la lucrare are o pondere de 20% la nota finală. Evaluarea însuşirii disciplinei se face prin examinare scrisă.

Disciplina contribuie la dezvoltarea capacităţii de a relaţiona cu alţi co-legi şi de a lucra în echipă.

Economiştii trebuie să studieze mecanismul economiei de piaţă, să-i descopere virtuţile, dar şi deficienţele pentru a le înlătura pe acestea din urmă şi a valorifica avantajele lui, lucrând alături de alţi specialişti.

Îndeplinirea rolului care revine economistului presupune depăşirea unor greutăţi legate de insuficienţa resurselor, birocraţie, indisciplină, insu-ficienţei legislative. Prin depăşirea lor, printr-o soluţionare fructuoasă a problemelor, economiştii au prilejul de a arăta valoarea şi importanţa socială a muncii pe care o desfăşoară. Ei trebuie să găsească soluţii eficiente din punct de vedere economic, social şi ecologic, care să stea la baza creşterii economice.

În prezent, o importanţă deosebită capătă realizarea unei dezvoltări sustenabile, ,ceea ce înseamnă o utilizare raţională a resurselor pentru a se satisface cerinţele de viaţă a generaţiilor actuale şi viitoare, în condiţiile protejării mediului înconjurător .

4

Capitolul 1 PIAŢA MUNCII

Introducere: Un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este piaţa muncii,

pe care se fac tranzacţii cu factorul muncă. Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi nego-

ciază purtătorii cererii şi ofertei de muncă; ea se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare, prin intermediul cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează mobilita-tea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generea-ză efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Obiective: Cunoaşterea componentelor principale ale pieţei muncii,cererea şi oferta, şi a factorilor de influenţre a acestora. Performantele obţinute de o firma depind de gradul de asigurare cu resurse umane, alături de resursele materiale şi financiare, precum şi de eficacitatea folosirii lor.

Un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este piaţa muncii, pe care se fac tranzacţii cu factorul muncă.

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi nego-ciază purtătorii cererii şi ofertei de muncă; ea se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare, prin intermediul cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează mobilita-tea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.

Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Piaţa muncii este cea mai reglementată piaţă şi înregistrează influenţe din partea mai multor factori.1

Cuprins unitatea de învăţare 1: Piaţa muncii …………………………………………………….…….…4 1.1. Oferta de muncă.....................................................................................5 1.2. Cererea de muncă…………………………………………………..7 1.3 Teste de autoevaluare……………………………………….…….. 9 1.4 Lucrări de verificare...............................................................................9 1.5 Bibliografie.............................................................................................9

1 Ioan Done: „Specificul pieţei muncii” în Salariul şi motivaţia muncii - Editura Expert, Bucureşti, 2000

5

1.1. Oferta de muncă

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune soci-

etatea la un moment dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este formată din totalitatea salariaţi-lor, la care se adaugă persoanele apte de muncă aflate în căutare de locuri de muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii diverselor instituţii de învă-ţământ etc.

Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt: � dimensiunea salariului; � gradul de independenţă economică al indivizilor; � durata muncii; � cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ; � sistemul de educaţie şi formare profesională; � securitatea ocupării etc.

Oferta de muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare când preţul muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai redus.

Fig.10. Curba ofertei de muncă. Oferta de muncă poate fi uneori perfect inelastică. De exemplu, în

cazul unei ramuri economice care utilizează în exclusivitate forţă de muncă strict specializată, care nu poate fi găsită pe termen scurt, are o ofertă perfect inelastică.

Salariile sunt plăţi către lucrătorii care au contracte de angajare, şi nu instrumente de reglare fină a cererii şi ofertei curente de muncă. Ele nu sunt modificate pentru a se asigura egalitatea cererii cu oferta de muncă.

În economia reală există tendinţa ca angajaţii să primească salarii nomi-nale constante, sau care nu oscilează proporţional cu creşterea sau reducerea cererii pentru produsele firmei. Efectele modificării cererii pentru produsele firmei se reglează prin fluctuarea profitului şi a ocupării. Contractele de angaja-

Oferta de muncă

Salariul

6

re, care stabilesc salariile nominale pe o perioadă de câţiva ani, acţionează pentru realizarea tendinţei amintite.

Dobândirea capitalului uman specific firmei şi creşterea experienţei în muncă sunt de natură să încurajeze angajarea pe termen lung, în ciuda faptului că s-a dovedit că productivitatea lucrătorilor creşte rapid, pe măsură ce se câştigă experienţă, atinge un vârf, după care scade pe măsură ce înaintează în vârstă.

Pe termen lung, conform teoriei, lucrătorii sunt plătiţi în medie cu va-loarea produsului lor marginal. Când sunt tineri, lucrătorii primesc un salariu mai mic decât valoarea produsului lor marginal, iar când se apropie de pensie, un salariu mai mare decât valoarea produsului lor marginal.

Salariul, ca preţ al muncii, nu fluctuează pe termen lung pentru a elimina şomajul. El se stabileşte în funcţie de „climatul economic” pe termen lung. Firmele nu schimbă preţurile şi salariile ca răspuns la fiecare fluctuaţie minoră a cererii, deoarece schimbarea ar fi costisitoare şi ar necesita timp. Ele preferă să menţină preţurile constante, atunci când cererea se modifică într-o mică măsură şi să modifice volumul producţiei şi numărul de angajaţi, ca răs-puns la schimbarea cererii.

Acordarea salariilor în funcţie de productivitatea lucrătorilor contri-buie la ridicarea eficienţei activităţii economice. Dacă lucrătorii sunt bine plătiţi, ei vor depune, de cele mai multe ori, eforturi mai mari, iar costurile pierderii locurilor de muncă sunt ridicate. Dacă salariile sunt atât de scăzute încât lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau îşi pierd locul de muncă, productivitatea muncii lor va fi mai redusă.

Salariile mai mari pot îmbunătăţi productivitatea muncii, deoarece permit o alimentaţie sănătoasă şi o îmbunătăţire a stării de sănătate generală a lucrătorului. Îmbunătăţind starea de sănătate a lucrătorului, productivitatea lui marginală poate fi înaltă. Salariile mărite sunt şi un stimul pentru indivizi de a investi în propria educaţie şi de a se califica pentru a-şi mări şansele de angajare.

Sindicatele puternice, care ştiu să negocieze, pot contribui la creşterea salariilor sau pot împiedica scăderea lor. De regulă, sindicatul reprezintă interesele membrilor săi, din care, majoritatea sunt angajaţi. El nu apără neapărat interesele celor care nu sunt angajaţi. De regulă, salariaţii doresc sporirea salariilor, chiar dacă aceasta va diminua perspectivele de angajare ale şomerilor.

În unele state, sindicatele negociază la nivelul firmei, în altele, la nivelul ramurii economice sau al întregii economii. În cazurile în care negocierea este descentralizată, sindicatele pot face presiuni pentru a obţine salarii mai mari pentru angajaţi, fără a se gândi la efectele asupra ocupării. În cazul în care negocierea este centralizată, sindicatele negociază în numele tuturor lucrătorilor angajaţi sau având potenţialul de a fi angajaţi.

Oferta de muncă este influenţată şi de gradul de independenţă econo-mică al indivizilor. Dacă este ridicat numărul persoanelor care nu au alte venituri pentru a trăi, sau au venituri insuficiente, atunci şi oferta de muncă este mai mare.

Alt factor care influenţează oferta de muncă este durata muncii. Tim-pul de care dispune o persoană poate fi împărţit în timp de muncă şi timp

7

liber. Fiecare individ optează pentru o anumită distribuţie între timpul de muncă şi timpul liber.

Efectul de venit este tendinţa unei persoane salariate de a înlocui timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel ridicat, care-i permite să aibă un nivel de trai apropiat de aspiraţiile lui.

Acest efect presupune că individul se bucură de o putere de cumpă-rare mai mare, ca urmare a unor venituri mai mari, el putându-şi procura mai multe bunuri, inclusiv mai mult timp liber. Pentru persoana în cauză, utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar.

Efectul de substituţie este tendinţa unei persoane salariate de a înlocui o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar, pentru a obţine un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, deoarece pentru ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului liber. Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze mai mult timp, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin timp.

Oferta de muncă este influenţată şi de volumul bunurilor şi serviciilor economice pe care îl consumă sau doreşte să-l consume un om. Procurarea unui volum sporit de bunuri necesită venituri mai mari, care pot fi obţinute prin angajare. Bunurile economice cumpărate sunt componente ale consumului privat, alte componente ale acestuia fiind bunurile consumate ce provin din producţia proprie.1

Sub aspect numeric, oferta de muncă reflectă interesul omului de a compara investiţiile făcute pentru asimilarea capitalului uman, cu veniturile pe care le va obţine în viitor. Sub aspectul calităţii, oferta de muncă reflectă dorinţa omului de a investi în capitalul uman.

Creşterea numărului persoanelor care investesc în capitalul uman conduce la creşterea ofertei de muncă.

În general, oferta de muncă are caracter relativ rigid, exprimând con-curenţa imperfectă de pe piaţa muncii. Caracterul rigid este determinat de acţiunea unor factori economici, teritoriali, demografici, profesionali.

Factorii economici, teritoriali vizează mobilitatea teritorială redusă a factorului muncă, datorită efortului bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentului de mediu economico-social, chiar dacă beneficiază de avantaje economice mai mici.

Factorii demografici, profesionali vizează mobilitatea profesională redusă a factorului muncă, datorită calificării necorespunzătoare, stării de sănătate, vârstei etc.

1.2. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se for-

mează într-o economie de piaţă concurenţială, într-o perioadă de timp

1 Lazăr Cornel: Demografie şi statistică socială - Editura PrintEuro, Plo-ieşti, 2002, pag.228

8

exprimată prin numărul locurilor de muncă. Ea este o cerere derivată, rezul-tând din condiţiile de producţie, şi este formată din locurile de muncă ocupate de salariaţi şi din locurile de muncă neocupate, fie pentru că au fost părăsite de cei ce le ocupau, fie pentru că sunt nou create.

Fig.11. Curba cererii de muncă. Cererea de muncă se află în relaţie negativă cu salariul, firma anga-

jând mai multă muncă dacă salariile sunt mici şi invers. Cererea de muncă are o anumită elasticitate dacă se îndeplinesc con-

diţii, cum sunt: � produsul final are cerere elastică; � munca poate fi înlocuită cu altă muncă; � capitalul poate fi substituit cu muncă; � costurile salariale deţin o pondere mare în costurile totale.

Elasticitatea cererii de muncă în funcţie de salariu se caracterizează prin rigiditate, asigurarea cu forţă de muncă trebuind să ţină cont de regula de optimizare a profitului şi anume: angajarea factorului muncă se face până când se ajunge la egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii şi preţul acesteia.

Evoluţia cererii de muncă depinde, în primul rând, de evoluţia cererii de bunuri economice, care condiţionează dinamica activităţii economice. Creşterea cererii de muncă înseamnă crearea de locuri de muncă, ceea ce necesită timp; prin urmare, se apreciază că pe termen scurt cererea este neschimbătoare, iar pe termen lung evoluţia cererii este determinată îndeo-sebi de ritmul de creştere economică.

Oferta de muncă

Curba cererii de muncă

Salariul

9

1.3 Teste de autoevaluare| 1Ce reprezintâ piata muncii?

Răspuns: Un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este pia-ţa muncii, pe care se fac tranzacţii cu factorul muncă.

Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi nego-ciază purtătorii cererii şi ofertei de muncă; ea se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare, prin intermediul cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează mobilita-tea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generea-ză efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale. 2 Ce este oferta de muncâ?

Răspuns: Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat, care posedă aptitudinile fizice şi inte-lectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este formată din totalitatea salariaţilor, la care se adaugă persoanele apte de muncă aflate în căutare de locuri de muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii diverselor instituţii de învăţământ etc. 3 Care sunt prcipalii factori care influenţeazâ oferta de muncâ?

Răspuns: Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:

� dimensiunea salariului; � gradul de independenţă economică al indivizilor; � durata muncii; � cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ; � sistemul de educaţie şi formare profesională; � securitatea ocupării etc.

Oferta de muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare când preţul muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai redus.

1.4 Întrebări pentru lucr ările de verificare 1 Ce este efectul de venit? Dar efectul de substituţie? 2 Ce este cererea de muncâ? 3 Care sunt principalii factori de influenâ ai cererii?

1.5 Bibliografie:

1. BAL ANA Economii în tranziţie - Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

2. BARI ION Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

10

3. BĂCESCU MARIUS, BĂCESCU ANGELA

Macroeconomia, Editura All, Bucureşti, 1993.

4. BEZBAKH PIERRE Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

5. BLANG MARK Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.

6. BREMOND J., GELEDON A.

Dicţionar economic şi social, Editura Expert, Bucureşti, 1995.

7. BUCUR ION Echilibrul economic şi ocuparea resurselor de muncă în România, Editura Bucura Mond, Bucureşti, 1997.

8. CIUCUR DUMITRU, POPESCU CONST.

Tranziţia prin criză, Editura Eficient, 1991.

9. CONSTANTINESCU N.N.

Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă, Editura Economistul, Bucureşti, 1992.

10.CONSTANTINESCU N.N.

Reforma economică în folosul cui ?, Editura Economistul, Bucureşti, 1993.


Teoria valorii muncă şi lumea contempora-nă, Editura Politică, Bucureşti, 1984.

12.CONSTANTINESCU N.N. coordonator

Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în România”,Editura Fundaţiei “Ro-mânia de Mâine” Bucureşti, 1997.

13.CREŢOIU GHE., CORNESCU VIOREL, BUCUR ION

Economie politică, Casa de editură şi presă “Şansa”SRL, Bucureşti, 1993.

14.DOBROTĂ NIŢĂ coordonator

Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995.

15.DONE IOAN Salariul şi motivaţia muncii, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

16.DRUCKER PETER F. Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

17.ENACHE CONSTANTIN Probleme ale reproducţiei forţei de muncă, Editura Politică, Bucureşti, 1975.

18.GILBERT ABRAHAM FROIS

Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

11

19.GOGONEAŢĂ CONST. GOGONEAŢĂ AURA

Economie politică. Teorie micro şi macro-economică. Politici economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

20.KEYNES J.M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a banilor şi a dobânzii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

21.LAZĂR CORNEL Demografie şi statistică socială, Editura Printeuro, Ploieşti, 2002

22.LAZĂR COSTINEL, GORINCU GHE., ENACHE LIANA

Teorie economică generală, Editura Economică, Bucureşti, 1993.

23.LIPSEI RICHARD, CHRYSTAL K. ALEC

Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

24.MANOLESCU GHE. coordonator

Procese şi politici macroeconomice ale tranziţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1995.

25.MURGESCU C. Mersul ideilor economice la români, vol.I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1987,1990

26.MURGU N. Economia de piaţă - o mare invenţie a societăţii umane, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.

27.DR.PERŢ STELIANA "Piaţa muncii în perioada de tranziţie între ocupare şi şomaj. Mecanisme şi politici de ajustare a cererii şi ofertei de muncă" în Piaţa muncii în România, în perioada de tranziţie. Mecanisme şi politici de ocupare a forţei de muncă şi combatere a şomaju-lui, Academia Română, Bucureşti, 1992.

28.POSTOLACHE TUDOREL

Economia românească în sec.XX, Editura Academiei Române, Bucu-reşti,1991.

29.PRAHOVEANU EUGEN Economie politică – fundamente de teorie economică, Editura Eficient, Bucureşti, 1996.

30.PUIA ILIE Permanenţe economice româneşti, Bucureşti, 1992.

31.RUGINĂ ANGHEL Principia Oeconomica, Editura Academiei Române, Bucu-reşti,1993.

32.SMITH ADAM Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra cauze-lor şi naturii ei, vol.I-II, Editura Academiei Române, 1965.

12

33.SPINEANU ULM Încotro…România 2000 ?, Editura Mondograf, Constanţa, 1995.

34.ŞTEFAN GHEORGHE Economie de piaţă – legităţi şi mecanisme, Editura Inter-Media, Bucureşti, 1992.

35.ŞTEFAN GHEORGHE Fundamente economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

13

Capitolul 2 PIAŢA MONETAR - FINANCIAR Ă

Introducere: Piaţa monetar-financiară facilitează tranzacţiile cu activele monetar-

financiare în economie. În funcţie de termenul în care se derulează tranzacţiile, piaţa monetar-financiară are două părţi: piaţa monetară şi piaţa financiară.

Piaţa monetară are ca obiect tranzacţiile realizate pe termen scurt, iar piaţa financiară, tranzacţiile pe termen lung.

Piaţa monetară este o secţiune a pieţei, care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici, şi de a regla cantitatea de monedă în economie. Preţul specific acestei pieţe este rata dobânzii.

Obiective: Cunoaşterea conţinutului pieţei monetar- financiare,a principalelor tipuri de instituţii specifice acestei pieţe.

Piaţa monetar-financiară facilitează tranzacţiile cu activele monetar- financiare în economie. În funcţie de termenul în care se derulează tranzacţiile, piaţa monetar-financiară are două părţi: piaţa monetară şi piaţa financiară.



Cuprins unitatea de învăţare 2:

Piaţa monetar – inanciară…………………………………………….13

2.1. Instituţiile monetar – financiare……………………………….13

2.2. Cererea şi oferta de monedă…………………………………...16

2.3. Pieţe de capital………………………………………………...21

2.4. Funcţionarea pieţelor de capital……………………………….25 2.5 Teste de autoevaluare…………………………………………28 2.6 Lucrări de verificare…………………………………………...29 2.7 Bibliografie …………………………………………………… 29

2.1. Instituţiile monetar - financiare

Sectorul monetar şi financiar al unei economii include instituţii specia-

lizate, care concentrează cererea şi oferta de monedă. Dintre aceste instituţii, un rol important revine băncilor. Ele au apărut cu multe secole în urmă şi îndepli-neau, la început, rolul de a păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua plăţi solicitate de aceştia. Forma modernă de organizare şi de funcţiona-

14

re a unităţilor bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de Banca Angliei (1694). Treptat, activitatea băncilor s-a amplificat şi diversifi-cat, prin apariţia instituţiilor financiare şi societăţilor de asigurări.

Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice, cât şi funcţii moderne. Func-ţiile clasice sunt de două categorii: active şi pasive.

Funcţiile active constau în: � acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc bonitate

financiară; � gestionarea conturilor deponenţilor; � fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni; � crearea de titluri financiare proprii etc.

Funcţiile pasive constau, în principal, în operaţiuni macroeconomi-ce:

� coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională; � reglarea creditului sub diversele sale forme; � crearea de putere de cumpărare suplimentară, prin transformarea de-

punerilor la vedere în credite pe termen lung; � ierarhizarea proiectelor economice de afaceri pe care le va stimula cu

credite etc. Într-o economie cu piaţă concurenţială, băncile pot fi: de emisiune

sau comerciale. a. Banca de emisiune (Banca Centrală sau Banca Naţională) realizează

funcţii la nivel macroeconomic, cum sunt: � emisiunea şi reglarea masei monetare; � prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului bancar; � autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa monetar-

financiară; � realizarea de servicii proprii băncilor comerciale.

De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune. În Regatul Unit această bancă este denumită Banca Angliei; în Statele Unite este Siste-mul Federal de Rezerve; în Franţa este Banque de France; în Germania este Bundesbank.

b. Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care pun la dispoziţia agenţilor economici bani-capital, pe baza resurselor monetare atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea contu-rilor din economie şi toate conturile agenţilor economici. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare.

Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor lor. Băncile ipotecare îşi procură mijloacele necesare prin emisiu-nea de titluri şi obligaţiuni ipotecare.

În economia cu piaţă concurenţială, pe piaţa monetară funcţionează,

pe lângă bănci, şi alte instituţii, cum sunt: a. cooperativele de credit; b. fondurile de pensii; c. societăţile de asigurări; d. societăţile de investiţii.

15

a. Cooperativele de credit sunt asociaţii de persoane constituite în

vederea acordării de sprijin financiar membrilor asociaţi, angajaţi la aceeaşi firmă. Ele nu funcţionează pe principiul creditului. Sumele care depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor, fie prin acordarea unor dobânzi adiţionale la depozite, fie prin acceptarea unui rabat al dobânzii, pentru membrii debitori.

b. Fondurile de pensii reprezintă programe de pensii finanţate de gu-vern sau de agenţi economici privaţi în beneficiul angajaţilor lor, care sunt gestionate, îndeosebi, de către departamente ale companiilor de credit ipote-car sau de companiile de asigurare pe viaţă. Fondurile de pensii investesc, în principal în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare.

c. Societăţile de asigurări sunt instituţii care garantează asiguratului, în schimbul unei prime de asigurare, despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment pentru care s-a asigurat (incendiu, furt, secetă etc.). Ele plasează resursele mobilizate şi necheltuite în alte instituţii financiare, încasând dobânda.

d. Societăţile de investiţii sunt instituţii care se mai numesc şi fon-duri mutuale şi care acceptă să preia fonduri băneşti de la indivizi şi să le folosească pentru a cumpăra acţiuni, obligaţiuni pe termen lung sau pe termen scurt, emise de diferite firme sau instituţii guvernamentale.

Obiectul pieţei monetare este masa monetară. Aceasta se compune din:

� disponibilităţi monetare propriu-zise (bani cash, bani gheaţă, bani lichizi), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă;

� disponibilităţi semi-monetare (bani proximi), care reprezintă instru-mente monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă, dar nu au lichiditate perfectă. Masa monetară cuprinde agregatele monetare M1, M2, M3 şi L, consti-

tuite prin gruparea instrumentelor băneşti care au aceeaşi lichiditate. Agregatul monetar M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns. El

cuprinde numerarul (moneda divizionară şi biletele de bancă), precum şi depozitele bancare la vedere operabile prin cecuri.

Agregatul monetar M2 reprezintă masa monetară în sens larg. El cuprinde în plus faţă de M1 depunerile la termen din băncile comerciale, care pot fi schimbate în lichiditate prin emisiune de cecuri cu preaviz. Această componentă reprezintă lichiditate secundară sau quasi-monedă.

Agregatul monetar M3 cuprinde în plus faţă de M2 alte active, cum sunt: bonuri de economii, depuneri în monede străine convertibile, bonuri de tezaur etc.

Agregatul monetar L cuprinde în plus faţă de M3, economiile depuse la termen şi alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari.

Pe piaţa financiară se folosesc diverse instrumente monetare. a. Biletele de trezorerie sunt instrumente de îndatorare a statului pe

termen scurt. Ele sunt o componentă a datoriei interne. În momentul emisiu-

16

nii sunt achiziţionate de agenţii economici şi de populaţie. După emisiune, titlurile sunt tranzacţionate pe piaţa secundară.

b. Cecurile reprezintă înscrisuri bancare emise de o firmă ce se obligă să plătească o anumită sumă la scadenţă şi sunt trimise unei bănci spre acceptare.

c. Certificatele de depozit negociabile reprezintă înscrisuri emise de băncile comerciale pentru a atesta existenţa fondurilor în depozite. Prin aceste titluri se stipulează că deponenţii vor primi anual dobânzi de o anumi-tă mărime, iar la maturitatea depozitului, acestora li se va restitui suma iniţială. Băncile răscumpără unele certificate înainte de maturitate, motiv pentru care sunt numite certificate de depozit negociabile.

d. Eurodolarii reprezintă depozite la termen, exprimate în dolari, efectuate la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate.

e. Acordurile de răscumpărare reprezintă titluri care atestă împrumutu-rile pe termen scurt (uneori numai 24 de ore) acordate agenţilor economici, guvernului sau altor entităţi economice, de către băncile comerciale sau alte instituţii financiare.

2.2. Cererea şi oferta de monedă Masa monetară poate fi abordată ca stoc şi ca flux. Masa monetară

ca stoc reprezintă ansamblul instrumentelor monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici nonfinanciari dintr-o ţară la un moment dat, destinate cumpărării de bunuri economice, plăţii datoriilor, formării economiilor în scopul realizării de investiţii sau de alte plasamente. Masa monetară ca flux reflectă produsul dintre dimensiunea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor din economia naţională în decurs de un an.

Cele două aspecte ale masei monetare înlesnesc înţelegerea conţinu-tului forţelor pieţei monetare, cererea şi oferta de monedă.

Cererea de monedă

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare necesare pentru ca banii să-şi îndeplinească funcţiile lor la un moment dat (ca stoc) sau într-un orizont de timp în medie (ca flux).

Cererea de bani este determinată de diferite motive, explicate de şcoala clasică de gândire economică şi de şcoala keynesiană cu varianta sa modernă. Conform concepţiei clasice, cererea de monedă în termeni reali este proporţională cu volumul total al schimburilor intermediate efectiv de mo-nedă şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei. Conform concepţiei neokeynesiene, cererea de bani este generată de trei motive diferi-te: motivul tranzacţional, motivul precauţional şi motivul speculativ.

a. În termeni reali, în concepţia clasică, cererea de monedă depinde,

în primul rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv de monedă şi de viteza de circulaţie a acesteia.

17

V

PyM =

în care: M este masa monetară; Py = cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ; V = viteza de circulaţie a banilor, respectiv numărul mediu de acte de

vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o monedă. Mobilul tranzacţional al cererii de bani are la bază faptul că majori-

tatea tranzacţiilor necesită bani. Banii trec de la consumatori la firme, ca plată pentru bunurile şi serviciile produse de către firme; ei trec de la firme la angajaţi, ca răsplată pentru serviciile oferite de lucrătorii firmelor. Sumele de bani care sunt deţinute pentru a permite finanţarea unor astfel de fluxuri sunt numite sume de tranzacţie. Evaluarea cererii şi ofertei de monedă necesită cunoaşterea puterii de cumpărare a banilor. Aceasta exprimă canti-tatea de bunuri economice care poate fi cumpărată cu o unitate monetară, într-o perioadă dată.

În al doilea rând, cererea de monedă este determinată de amploarea creditului de consum, respectiv de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada corespunzătoare.

b. În concepţia neokeynesiană, cererea de monedă depinde, pe

lângă elementele enunţate, şi de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Rata de lichiditate relevă raportul dintre mărimea medie anuală a masei monetare şi mărimea tranzacţiilor economice intermediate de monedă.

Înclinaţia spre lichiditate se întemeiază pe:

� mobilul venitului; � mobilul afacerilor; � mobilul precauţional; � mobilul speculativ.

a. Mobilul venitului exprimă înclinaţia populaţiei de a păstra asupra ei bani cash pentru a executa cheltuielile anticipate pe termen scurt.

b. Mobilul afacerilor exprimă păstrarea unei cantităţi de monedă în vederea unor plasamente mai profitabile în viitor.

c. Mobilul precauţional exprimă prudenţa posesorului de monedă, care doreşte să fie pregătit pentru depăşirea unor situaţii neprevăzute. Indivizii şi firmele ţin sume de bani ca o precauţie împotriva apariţiei unor ,,crize de bani gheaţă”, survenite atunci când plăţile sunt anormal de crescute.

d. Mobilul speculativ exprimă înclinaţia posesorilor de monedă (indivizi şi firme) de a deţine nişte bani cash, ca o măsură de protecţie împotriva incertitudinii inerente legate de preţurile activelor financiare.

Cererea de bani poate fi abordată ca cerere pentru sume reale de bani şi cerere de bani nominali.

Cererea de bani reali este numărul de unităţi de putere de cumpărare pe care publicul doreşte să o păstreze sub forma unor sume băneşti. Ea se determină prin raportarea cererii de bani nominali la indicele general al preţurilor sau la indicele preţurilor bunurilor de consum.

18

Cererea de bani provine de la: � firme, societăţi comerciale, în scopul finanţării activităţii lor economice; � trezorerie sau tezaur, pentru finanţarea bugetului de stat; � instituţii financiar-monetare, pentru a obţine creditele de care au nevoie; � populaţie, în vederea realizării unor programe economico-sociale proprii.

Oferta de monedă

Oferta de monedă reflectă punerea în circulaţie de monedă nouă, de către instituţii monetare specializate. Oferta îşi manifestă existenţa atunci când resursele monetare ies din depozitele băncii de emisiune şi ale altor instituţii emitente şi încetează să existe atunci când resursele respective revin în depozi-tele emitentului.

Oferta de masă monetară (Mi), în sistemele monetare moderne, este făcută de banca centrală şi băncile comerciale. Banca Naţională oferă numerarul, iar băncile comerciale creează monedă scripturală şi diverse instrumente monetar-financiare.

Masa monetară se modifică în sensul creşterii sau scăderii ei. Creşterea masei monetare are următoarele cauze:

� sporirea volumului valoric al bunurilor economice expuse vânzării; � acoperirea deficitului bugetar pe calea intervenţiei băncii centrale, la

intervenţia trezoreriei; � scăderea vitezei de rotaţie a banilor; � convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională; � retragerea de monedă din circulaţie de către agenţi economici sau

populaţie. Metodele folosite pentru creşterea masei monetare sunt diverse, precum:

� acordarea de credite de către orice bancă; � reducerea ratei legale de rezervă. Rezerva obligatorie reprezintă un

anumit procent din disponibilităţile monetare existente la orice bancă şi care nu poate fi utilizat în scopul acordării de credite, fără aproba-rea expresă a băncii centrale. Când se reduce masa monetară, cresc posibilităţile băncilor de acordare a creditelor şi invers;

� schimbarea monedelor valutare străine pe monedă naţională. Oferta monetară evoluează în relaţie inversă în raport cu dinamica

ratei dobânzii.

19

Fig.12. Curba ofertei de monedă. Din fig.12 rezultă că atunci când cantitatea de monedă oferită (M)

creşte, rata dobânzii (d') scade şi invers. Băncile comerciale creează bani atunci când oferă un împrumut

(creează un depozit) şi, concomitent, se distruge o cantitate egală de bani de cont, când un împrumut se restituie băncii, adică se revine la situaţia ante-rioară creării depozitului.

Moneda creată de băncile comerciale este un multiplu al rezervei ini-ţiale sau al bazei monetare. Coeficientul care arată câtă monedă se creează de băncile comerciale pentru fiecare u.m. numerar, se numeşte multiplicatorul banilor. El se mai numeşte multiplicatorul monedei scripturale sau multipli-catorul creditorului.

Pentru controlul şi reglarea ofertei monetare se folosesc mai multe pârghii, cum sunt: scontarea, rescontarea, rata rezervelor obligatorii, opera-ţiunile deschise pe piaţă, persuasiunea monetară.

a. Scontarea este operaţia prin care banca comercială plăteşte purtă-torului unui efect de comerţ, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe titlul respectiv, mai puţin un comision (taxă). Băncile comerciale creează prin această operaţie bani de cont.

b. Rescontarea este operaţia prin care banca centrală cumpără de la o bancă comercială un efect de comerţ, înainte de scadenţă, plătind suma înscrisă pe el, mai puţin un comision. Prin această operaţie, banca centrală creează rezerve monetare excedentare.

c. Rata rezervelor obligatorii este folosită pentru modificarea ofertei monetare. Când banca centrală vrea să mărească oferta monetară reduce rata rezervelor obligatorii şi invers.

d. Operaţiunile deschise pe piaţă constau în vânzarea de obligaţiuni de către banca centrală, rezultând o diminuare a ofertei monetare şi în cum-părarea de obligaţiuni de către banca centrală, ceea ce determină sporirea ofertei de bani.

d2’

d0’

d1’

M2 M0 M1

O2 O0 O1

Rata dobânzii

Cantitatea de monedă oferită

20

e. Persuasiunea monetară constă în avertismente transmise de auto-ritatea monetară privind efectele expansiunii sau restrângerii excesive a creditului bancar asupra economiei sau sistemului bancar.

Piaţa monetară este în echilibru atunci când, la o anumită mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă (vezi fig.13).

Fig.13. Stare de echilibru pe piaţa monetară.

Creşterea cererii de monedă într-o perioadă determină creşterea masei

monetare şi a ratei dobânzii, influenţând şi punctul de echilibru (vezi fig.14).

Fig.14. Mutarea punctului de echilibru, ca urmare a măririi cererii de monedă.

Creşterea ofertei de monedă determină scăderea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Reducerea ofertei de mo-nedă determină creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă (vezi fig.15).

Rata dobânzii

d1’

d0’

M0 M1

E0

Cantitatea de monedă

E1

C1

C0

O0

Masa monetară

d’

ME

E

Oferta de monedă (O)

Cererea de monedă (C)

Rata dobânzii

21

Fig.15. Mutarea punctului de echilibru, ca urmare a măririi ofertei de monedă

Politica monetară caută să influenţeze activitatea economică, utili-

zând instrumentele disponibile băncii centrale: oferta monetară, ratele dobânzii, cursul de schimb. Când rata dobânzii se reduce, creşte cererea de monedă, dar se diminuează oferta de monedă. Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţi-onată pe piaţă.

Mecanismul de corelare a cererii şi ofertei de monedă prin sistemul bancar, care manevrează rata dobânzii, face ca echilibrul pieţei monetare să fie complex şi dinamic.

2.3. Pieţe de capital

Piaţa de capital este piaţa pe care se tranzacţionează titluri financiare cu o durată mai mare de un an, cum sunt: acţiunile, obligaţiunile şi titlurile de ipotecă. Aceste titluri sunt active financiare.

Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera venituri în viitor. Ele pot fi fizice şi financiare.

Activele fizice reprezintă o parte a patrimoniului unei firme, constând din elemente de capital fix şi circulant, bunuri de folosinţă îndelungată etc., care generează venituri în viitor, sub formă de profituri, rente, chirii etc.

Activele financiare reprezintă depozite monetare şi semi-monetare, implicit titluri financiare pe termen scurt sau lung, care generează în viitor venituri sub forma dobânzilor, dividendelor etc.

Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi obţinute asupra unor active reale.

1. Activele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

� din punct de vedere al duratei de valabilitate, distingem:

d1’ d0’

M1 M0

E0

Rata dobânzii

Cantitatea de monedă

E1

O1

O0

C0

22

o active financiare pe termen scurt, care asigură plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri comerciale, certificate de depozit, bilete de trezorerie);

o active financiare pe termen lung, care asigură plasamente pe perioade mai mari de un an sau fără termen (acţiuni, obligaţiuni);

� din punct de vedere al venitului pe care îl aduc, distingem: o active financiare cu venituri fixe (acţiuni privilegiate şi obligaţiuni); o active financiare cu venituri variabile (acţiuni ordinare). Piaţa capitalului poate fi împărţită, în funcţie de principalele titluri

financiare tranzacţionate, în: a. piaţa acţiunilor; b. piaţa obligaţiunilor; c. piaţa tipurilor de ipotecă.

a. Pe piaţa acţiunilor se tranzacţionează sistematic acţiuni. Acestea

sunt titluri financiare pe termen lung, care demonstrează contribuţia poseso-rului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni.

Valoarea nominală a acţiunii apare înscrisă pe titlul în cauză şi re-prezintă o parte a capitalului social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni primeşte anual o parte din profitul disponibil al societăţii pe acţiuni, numit dividend. Acesta este proporţional cu numărul de acţiuni deţinute şi cu mărimea profitului disponibil al societăţii pe acţiuni.

Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile pot fi privilegiate sau ordinare. Acţiunile privilegiate dau dreptul la un dividend fix, care este plătit înaintea dividendului pentru acţiuni comune. Acţiunile comune dau dreptul deţinătorului lor legal să obţină un dividend variabil, în funcţie de mărimea profitului societăţii pe acţiuni.

b. Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are o

valoare nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către deţinătorul acesteia (creditorul). Emitentul este delegat să plătească deţinătorului, la termenul stabilit (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual, semestrial), până la scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii. Obligaţiunile sunt emise de firme mari, de stat, de unităţi ale administraţiei locale.

O obligaţiune este o promisiune scrisă de a restitui o anumită sumă de bani (capital de bază) la o anumită dată viitoare (de obicei între 5 şi 10 ani de la data emiterii) şi de a plăti, în acelaşi timp, nişte sume regulate (cuponul). Data răscumpărării este numită data de scadenţă. Printre cumpă-rătorii de obligaţiuni se află societăţile de asigurări, fondurile de pensii, organizaţiile nonprofit.

Emisiunea de obligaţiuni de stat este o cale de acoperire a deficitelor bugetare. Aceste obligaţiuni sunt cumpărate de societăţi comerciale, instituţii financiare şi nonfinanciare, persoane fizice, investitori străini.

23

c. Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau juridică a împrumutat de la o bancă specializată o sumă de bani, pe care a garantat-o cu proprietăţile achiziţionate (imobile, terenuri).

Piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiare emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de proprie-tăţi cu care sunt garantate împrumuturile respective.

Cumpărătorii de titluri de ipotecă sunt reprezentaţi de bănci comerciale, societăţi de asigurare, fonduri mutuale.

2. Investiţia în active financiare presupune o analiză privind mărimea

câştigului care poate fi obţinut. În acest scop se folosesc criterii, cum sunt: a. randamentul activelor financiare pe termen lung sau câştigul potenţial; b. riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung; c. lichiditatea activelor financiare pe termen lung.

a. Randamentul activului financiar pe termen lung reprezintă venitul

preconizat a fi generat de activul financiar în raport cu preţul lui. Randamentul unei obligaţiuni (Ro) se calculează pe baza raportului

procentual dintre dobânda plătită de emitentul obligaţiunii şi preţul de piaţă al acesteia (P):

100×=P

DobândăRo

Randamentul unei acţiuni (Ra) se calculează după relaţia:

100×=P

DividendulRa

Investiţia în active de capital financiar este rentabilă atunci când randa-mentul este mai mare sau cel puţin egal cu rata dobânzii de pe piaţă (d'):

Ra ≥ d' R0 ≥ d'

Analiza câştigului potenţial al activelor financiare se poate face şi

prin determinarea valorii prezente şi compararea acesteia cu preţul de piaţă (costul) titlului financiar (P). Valoarea prezentă este valoarea actuală a unor venituri viitoare şi se determină după formula:

( )∑

+=

=

n

tt

tp

d

VV

1 1,

unde: Vp este valoarea prezentă; Vt = venitul anual realizat sub formă de dobândă sau dividend; d' = rata dobânzii de pe piaţă; n = numărul anilor.

24

Avându-se în vedere că obligaţiunile sunt răscumpărate de emitent la scadenţă, la valoarea lor nominală, valoarea prezentă a unei obligaţiuni se determină după relaţia:

( ) ( )nn

tt

tp

d

nominală Valoarea

d

VV o

++∑

+=

= 111

În cazul acţiunilor, care au o durată nelimitată de viaţă, existând

posibilitatea ca şi venitul fix să fie sub formă de dividend şi să fie perpetuu, valoarea prezentă a unei acţiuni se calculează astfel:

d

VV

tpa =

Investiţia în acţiuni sau obligaţiuni este rentabilă atunci când valoarea

prezentă a acestora este mai mare sau cel puţin egală cu preţul (costul) lor. Schimbarea preţului titlului financiar provoacă interesul pentru tran-

zacţii speculative, care pot fi de două tipuri fundamentale: � tranzacţii bear sau „a la baisse”, care se bazează pe anticipări ale redu-

cerii preţului. În acest caz, s-ar putea câştiga prin vânzarea titlurilor înainte de reducerea preţului şi cumpărarea lor ulterioară;

� tranzacţii bull sau „a la hausse”, care se bazează pe anticipări ale creşterii preţului. În acest caz, s-ar putea obţine câştiguri prin cumpă-rarea titlurilor înainte de creşterea preţului şi vânzarea lor ulterioară. b. Riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung reflectă

gradul de nesiguranţă privind obţinerea veniturilor viitoare, anticipate de către investitori. Titlurile prezintă grade diferite de risc. În principiu, obliga-ţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile. Dintre obligaţiuni, cele mai puţin riscante sunt obligaţiunile guvernamentale. Acţiunile privilegiate au un grad mai redus de risc decât acţiunile ordinare. In cazul în care un activ financiar este mai riscant, el dă dreptul la venituri mai mari.

c. Lichiditatea activelor financiare pe termen lung reflectă posibili-tatea vânzării rapide a acestora şi la costuri tranzacţionate minime. În principiu, activele financiare pe termen lung listate la bursă au un grad de lichiditate mai mare decât cele nelistate.

3. Pieţele financiare pot fi clasificate în pieţe primare şi pieţe secundare. Pe pieţele primare se vând şi se cumpără titluri financiare pe termen

lung nou emise. Emitenţii de titluri urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea econo-miilor, a banilor, devenind astfel investitori.

Prin intermediul pieţei financiare primare se asigură finanţarea acti-vităţii diferi ţilor agenţi economici. Aceştia emit acţiuni pentru formarea şi dezvoltarea capitalului propriu, iar pentru atragerea capitalului de împrumut pe termen lung, emit obligaţiuni.

Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este re-prezentat de valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un

25

preţ ferm. În anumite condiţii, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste valoarea nominală, răscumpărarea urmând să se facă la valoarea nominală.

Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin inter-mediul băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiuni de publicitate, precum şi alte probleme specifice care se ivesc.

Pe piaţa secundară se tranzacţionează valori mobiliare emise anterior. Ea cuprinde bursa de valori şi pieţele titlurilor financiare pe termen lung emise, în prealabil şi neincluse în cadrul tranzacţiilor la bursă.

4. Bursa de valori mobiliare este principala instituţie de intermediere

a vânzărilor şi cumpărărilor de titluri financiare pe piaţa secundară. Ea este piaţa organizată a celor mai importante titluri financiare emise în prealabil de către societăţile financiare şi autorităţile guvernamentale.

Există două tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare: a. bursele de valori sau pieţele organizate de valori mobiliare; b. pieţele inter-dealeri sau pieţele cel mai puţin formalizate de valori

mobiliare OTC. a. Bursele de valori sunt unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează

valorile mobiliare listate. Vânzătorii şi cumpărătorii de titluri fac tranzacţii prin intermediul agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care execută ordinele clienţilor lor prin respectarea unor reglementări ferme. Condiţiile care trebu-ie respectate pentru ca titlurile unui emitent să fie listate sau admise la bursă se stabilesc în orice ţară. Bursele se organizează, de obicei, ca societăţi pe acţiuni, având un organism de conducere operaţional ales, numit Consiliul bursei sau Comitetul de guvernare.

b. Pieţele inter-dealeri înlesnesc tranzacţionarea valorilor mobiliare,

care nu au loc pe pieţele bursiere bine organizate. Astfel de tranzacţionări pot fi făcute de un număr relativ mic de brokeri care posedă stocuri de valori mobili-are OTC („over the counter” sau „peste tejghea”) şi despre care se spune că sunt „creatori de piaţă” în sectorul valorilor de piaţă care se tranzacţionează. Tranzacţii de acest gen mai pot fi făcute de alt gen de brokeri, care acţionează ca agenţi între primul tip de brokeri şi investitori, sau cu computere terminale şi reţele electronice care înlesnesc comunicarea între brokeri.

2.4. Funcţionarea pieţelor de capital

Pe pieţele de capital se confruntă permanent cererea şi oferta de titluri financiare. Cererea de titluri financiare reprezintă solicitarea de titluri financi-are de către posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni prin aceasta, investitori. Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora cum ar fi: organizaţii economice, bănci, case de economii, societăţi de asigurări, populaţie etc.

Prin funcţionarea pieţelor de capital au loc transferuri de capital între cei care economisesc şi cei care necesită capital. Acest transfer se poate realiza în modalităţi diferite, cum sunt:

26

� transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când o firmă vinde anumite părţi din capitalul său social, ori obligaţiuni în mod direct posesorilor de economii pentru investiţii, fără a se apela la un intermediar;

� transferul de active financiare indirect, printr-un intermediar, numit dealer, care facilitează emisiunea de active financiare;

� transferul de active financiare printr-un intermediar financiar, cum ar fi o bancă sau un fond mutual. În această situaţie, intermediarul financiar obţine fondurile de la posesorii de economii, prin emisiunea propriilor sale active financiare şi apoi foloseşte fondurile băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra active financiare ale altor firme. Cursul la care sunt tranzacţionate titlurile financiare este influenţat

de factori, cum sunt: � raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare; � mărimea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare şi perspec-

tivele de viitor ale acestora. În acest scop se calculează un indicator intitulat număr-ani dividend (Nad), care se determină ca raport între preţul titlului financiar (P) şi mărimea dividendului (Dv):

vad

D

PN =

� rata inflaţiei, care influenţează direct proporţional nivelul cursului

titlurilor financiare; � rata dobânzii (d'), care influenţează invers proporţional cursul titlu-

rilor financiare (Cn). Acest curs se calculează ca un raport procentual între venitul adus de titlul financiar (Dv) şi rata dobânzii:

100×='d

DC

vn

� starea de ansamblu a economiei; � climatul social şi politic intern şi internaţional; � psihologia participanţilor la tranzacţiile de bursă.

Tranzacţiile la bursa de titluri financiare (de valori) se pot realiza

prin operaţiuni care pot fi: la vedere şi la termen. Operaţiunile la vedere presupun schimbul titlurilor financiare pe

bani la cursul existent în momentul tranzacţiei. Operaţiunile la termen constau într-o înţelegere, în momentul t0,

asupra numărului de titluri financiare, mărimii cursului şi scadenţei, tranzac-ţia efectuându-se ulterior, la scadenţă.

În funcţie de evoluţia cursului pe piaţa de capital, un participant câştigă, iar altul pierde.

Vânzătorul speră că va scădea cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „a la baisse”. Cumpărătorul speră că se

27

va mări cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „a la hausse”.

În economia ţării noastre funcţionează mai multe forme de pieţe de capital, dintre care cele mai importante sunt bursele de valori.

Bursa de valori din România a fost reînfiinţată în anul 1995. Activi-tatea bursei urmăreşte realizarea unei pieţe organizate pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotare.

Calitatea de membru al bursei poate fi dobândită de orice societate de valori mobiliare autorizată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi care îndeplineşte anumite condiţii privind intermedierea de valori mobiliare, existenţa unui minim de capital net.

Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti este indicele BET.1 El reprezintă un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide zece acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti.

Indicele BET este calculat ca o medie ponderată cu o capitalizare a preţurilor celor mai lichide zece acţiuni cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Valoarea preţurilor din fiecare zi este raportată la preţurile corespunzătoare din data de referinţă (momentul t = 0)

∑

∑

=

=

×

××

n

i

ii

n

i i

itii

qp

p

pqp

1

1

00

0

00

,

unde: n este numărul de acţiuni din portofoliul indicelui i0 ;

0ip = preţul mediu ponderat al acţiunii i la momentul de referinţă

t = 0 (adică 19 septembrie 1997); tip = preţul mediu ponderat al acţiunii i la momentul curent t;

0iq = numărul total de acţiuni emise din acţiunea i la momentul t =

0. Pentru a compensa efectele artificiale asupra preţului de tranzacţio-

nare datorat de măsuri de divizări, fuzionări ale firmelor sau de modificări ale capitalului social la firmele ale căror acţiuni se află în portofoliul indice-lui, valoarea indicelui este ajustată cu un factor de corecţie ,,f “ în ziua în care are loc schimbarea care afectează preţul. Astfel se realizează continui-tatea şi comparabilitatea valorilor indicelui:

∑ ×

∑ ×××=

=

=n

iii

n

iiti

t

pq

pqfBET

1

1

00

0

1000

Valoarea indicelui este actualizată prin recalcularea factorului de corecţie ,,f “ şi atunci când există acţiuni care nu mai corespund regulilor de includere în portofoliul indicelui, iar altele care sunt tranzacţionate cores- 1 Bursa de Valori Bucureşti: Prezentarea Indicelui BET - Ordonanţa de Guvern, august 1997

28

pund acestor reguli. În acest fel se asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni, la un moment de referinţă.

Pe lângă acest indice se calculează şi indicele BET-C în structura căruia intră toate acţiunile cotate la categoriile întâi şi a doua ale bursei.

Pentru societăţile de investiţii financiare a fost construit un indice dis-tinct BET-F1, cu data de referinţă 31 octombrie 2000, valoarea iniţială 1000 de puncte. Metodologia de calcul pentru acest indice este identică cu cea aplicată pentru indicele BET, folosind însă preţurile de închidere.

O altă componentă a pieţei financiare în ţara noastră este sistemul RASDAQ. Acesta este un sistem electronic de tranzacţionare şi reprezintă segmentul cel mai important al pieţei extra-bursiere. Piaţa Rasdaq a fost creată în ţara noastră în 1996 şi înmatriculată ca societate cu răspundere limitată. Ea permite participarea abonaţilor locali şi internaţionali şi acceptă valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, titluri derivate etc.) ale emiterii lor din întreaga lume. Sistemul este operant atât pe piaţa secundară, cât şi pe piaţa primară a valorilor mobiliare.

Funcţionarea pieţelor de capital este influenţată de tendinţele care se manifestă în evoluţia relaţiilor economico-financiare. Astfel de tendinţe sunt globalizarea vieţii economice, creşterea importanţei tranzacţiilor computeri-zate, creşterea importanţei pieţelor financiare internaţionale.

Globalizarea vieţii economice înseamnă şi internaţionalizarea pieţelor de capital. Creşterea competitivităţii instituţiilor financiare care acţionează pe pieţele de capital solicită sume sporite de capital. Aceasta a contribuit la apariţia unor intermediari mari sau a mari firme de brokeraj, de obicei, prin fuziuni între firme mai mici. Crearea unor instituţii mai mari duce la creşte-rea sumei de capital disponibile pentru ca firmele să pătrundă pe noi pieţe şi să ofere noi servicii.

Inovaţiile tehnice în comunicaţii şi finanţe au condus la computerizarea tranzacţiilor financiare. Computerele, comunicaţiile prin satelit, telefoanele per-formante permit oamenilor să intre rapid în contact, oriunde s-ar afla în lume.

Creşterea sumelor de capital disponibile, care să permită derularea unor tranzacţii de amploare pe pieţele de capital, implică fuziuni între diferi-tele instituţii puternice ale pieţelor de capital şi stabilirea unor reglementări în concordanţă cu schimbările cu care se confruntă pieţele de capital.

2.5Teste de autoevaluare:

1. Care sunt principalele componente ale pieţei monetar- financiare? Răspuns: Piaţa monetar-financiară facilitează tranzacţiile cu activele

monetar- financiare în economie. În funcţie de termenul în care se derulează tranzacţiile, piaţa monetar-financiară are două părţi: piaţa monetară şi piaţa financiară.



29

2. Care sunt principalele instituţii care funcţioneazâ pe piaţa monetar-

financiarâ? Răspuns: Sectorul monetar şi financiar al unei economii include institu-

ţii specializate, care concentrează cererea şi oferta de monedă. Dintre aceste instituţii, un rol important revine băncilor. În economia cu piaţă concurenţială, pe piaţa monetară funcţionează, pe lângă bănci, şi alte instituţii, cum sunt:

e. cooperativele de credit; f. fondurile de pensii; g. societăţile de asigurări; h. societăţile de investiţii.

3. Ce este cererea de monedâ?

Răspuns: Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare necesare pentru ca banii să-şi îndeplinească funcţiile lor la un moment dat (ca stoc) sau într-un orizont de timp în medie (ca flux).

Cererea de bani este determinată de diferite motive, explicate de şcoala clasică de gândire economică şi de şcoala keynesiană cu varianta sa modernă. Conform concepţiei clasice, cererea de monedă în termeni reali este proporţională cu volumul total al schimburilor intermediate efectiv de mo-nedă şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei. Conform concepţiei neokeynesiene, cererea de bani este generată de trei motive diferi-te: motivul tranzacţional, motivul precauţional şi motivul speculativ.

a. În termeni reali, în concepţia clasică, cererea de monedă depinde,

în primul rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv de monedă şi de viteza de circulaţie a acesteia.

V

PyM =

în care: M este masa monetară; Py = cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ; V = viteza de circulaţie a banilor, respectiv numărul mediu de acte de

vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o monedă.

2.6 Întreb ări pentru lucr ările de verificare

1 Care sunt principalii factori care influenţeazâ cererea de monedâ? 2 Ce este oferta de monedâ?

4. Care sunt principalii factori care influenţeazâ oferta de monedâ de monedâ?

5. Ce este piaţa de capital? 6. Ce sunt acţiunile? Dar obligaţiunile?

2.7 Bibliografie:

30


























31





















32






33

Capitolul 3 ANALIZA MACROECONOMIC Ă

Introducere: Macroeconomia studiază modul în care se comportă economia în linii

generale. Ea exprimă procesele, faptele şi comportamentele agenţilor econo-mici agregaţi de ansamblu, variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor agenţilor economici dintr-o ţară: sistemul de pieţe, investiţiile totale, impor-turile şi exporturile întregii economii, preţul mediu al tuturor bunurilor economice, produsul naţional etc

Obiective:

Cunoaşterea conţinutului ciclicităţii economice, a politicilor anticriză şi a principalilor indicatori macroeconomici.

Macroeconomia studiază modul în care se comportă economia în linii generale. Ea exprimă procesele, faptele şi comportamentele agenţilor econo-mici agregaţi de ansamblu, variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor agenţilor economici dintr-o ţară: sistemul de pieţe, investiţiile totale, impor-turile şi exporturile întregii economii, preţul mediu al tuturor bunurilor economice, produsul naţional etc.

Macroeconomia reliefează gama largă de oportunităţi şi dificultăţi cu care se confruntă economia în ansamblu. Dacă produsul naţional sporeşte, veniturile majorităţii oamenilor cresc de regulă.

Când nivelul preţurilor creşte, aproape orice agent din economie este obligat să facă ajustări din cauza reducerii puterii de cumpărare a banilor. Când rata şomajului creşte, lucrătorii se confruntă cu un risc crescut de a-şi pierde locurile de muncă şi de a-şi diminua veniturile.

Pentru descrierea activităţii economice de ansamblu se analizează inflaţia, şomajul, deficitele bugetare etc.

Macroeconomia studiază ansamblul forţelor principale care acţio-nează interdependent în interiorul unei economii naţionale şi care imprimă economiei o evoluţie ciclică.

Cuprins unitatea de învăţare3: Analiza

macroeconomică………………………………………………33

3.1. Ciclicitatea-formă normală de mişcare a activităţii economice…..34

3.2. Politici anticriză………………………………………………..37

3.3. Echilibrul macroeconomic………………………..……………40

3.4. Principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor macroeconomice…………………………………………….44

3.5 Teste de autoevaluare………………………………..…………48 3.6 Lucrări de verificare…………………………...………………. 50 3.7 Bibliografie....................................................................................50

34

3.1. Ciclicitatea - formă normală de mişcare a activităţii economice

Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici arată că activitatea economică de ansamblu nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă: creşte, scade sau stagnează în diverse perioade. Se disting trei tipuri de fluctuaţii:

� fluctuaţii sezoniere, care au loc într-un interval scurt, de obicei un an, determinate de cauze economice, sociale, naturale etc., previzibi-le;

� fluctuaţii întâmplătoare, care apar în mod surprinzător, fiind deter-minate de factori imprevizibili (condiţii naturale, evenimente sociale şi politice, descoperiri ştiinţifice şi tehnologice etc.);

� fluctuaţii ciclice, care apar cu o anumită regularitate şi sunt expresia evoluţiei neuniforme a activităţii economice. Ciclicitatea economică reprezintă forma de mişcare şi dezvoltare a

activităţii economice în care perioadele alternează cu cele de contradicţii economice.

Un ciclu economic cuprinde evoluţia unei economii, de la începutul relansării economice, până la următoarea relansare. Cauza principală a ciclici-tăţii o constituie evoluţia eficienţei utilizării factorilor de producţie.

Astfel, factorii de producţie de o anumită structură şi calitate sunt utilizaţi într-o anumită combinaţie şi perioadă cu o eficienţă ascendentă, asigurând expansiunea economică.

Urmează o perioadă de timp în care randamentul factorilor respectivi stagnează sau chiar scade, iar activitatea economică se află în scădere constantă. Între cele două faze există o strânsă interdependenţă, fiecare conţinând premise-le apariţiei celeilalte şi asigurând continuitatea activităţii economice.

În funcţie de durata lor, ciclurile economice sunt de mai multe tipuri care se suprapun şi întrepătrund.

1. Ciclurile lungi „seculare” (Kontratiev), care au o durată de 40-60

de ani. În acest interval de timp, în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie.

O perioadă de timp (20-30 ani), modul tehnic de producţie are un cadru adecvat de afirmare şi capacitatea de a progresa. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de resursele economice pe baza cărora a fost edificat; apar semne de epuizare a capacităţii lui de afirmare şi se manifestă o tendinţă de scădere a eficienţei economice.

Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod de producţie, de 20-30 de ani, caracterizat printr-o eficienţă economică mai mare, în care elementele vechiului mod se perpetuează datorită unor factori substanţiali şi se întrepă-trund cu elementele noului sistem, care se extind.

În faza descendentă a ciclului economic are loc o criză structurală caracterizată prin:

� modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul omului în activitatea economică, în special în produc-ţie;

35

� declinul unor subramuri economice şi produse legate de vechiul mod de producţie;

� ascensiunea unor subramuri economice şi produse legate de noul mod de producţie etc. Generalizarea noului mod de producţie încheie un ciclu de evoluţie a

economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de pro-ducţie. Conform acestei logici, în evoluţia oricărei economii mature se disting două mari faze, una ascendentă şi alta descendentă, fiecare cu o durată de 20-30 ani.

Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de pros-peritate economică şi ritmuri relativ înalte, de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, implicit creşterea nivelului de trai.

În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de sporire a produc-ţiei, investiţiilor, veniturilor, înrăutăţirea gradului de ocupare etc. Cauza principală a ciclului secular constă în evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice în legătură strânsă cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Sub influenţa acestora are loc schimbarea la fiecare 40-60 de ani a modului tehnic de producţie.

În faza ascendentă a ciclului lung are loc un proces investiţional sus-ţinut, ceea ce determină creşterea producţiei, venitului investiţional şi eficienţei economice. Cercetarea ştiinţifică în faza ascendentă a ciclului lung nu se confruntă cu nevoi deosebit de presante, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii. Dacă totuşi se înregistrează, inovaţiile tehnolo-gice se aplică pe scară redusă, baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică.

În faza descendentă a ciclului lung au avut loc majoritatea descope-ririlor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care, prin mecanismul investiţiilor, scot economia din faza stagnării şi îi imprimă un curs ascendent.

2. Ciclurile scurte (Kitchin), cu o durată de 3-4 ani, care se intercalează

în cazul ciclurilor decenale. Ele au două faze: expansiunea şi încetinirea (redu-cerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice.

In faza de expansiune, o dată cu creşterea producţiei, neînsoţită de creş-terea corespunzătoare a cererii efective, încep să se acumuleze stocuri, uneori chiar cu scopuri speculative.

Când stocurile de la producători, comercianţi, consumatori au ajuns la un nivel considerat periculos, îngreunând desfăşurarea normală a activită-ţii economice, începe operaţiunea de stocare, în care încasările şi consumul se efectuează, în principal, pe seama stocurilor existente. În aceste condiţii are loc reducerea sau încetinirea ritmului producţiei curente.

3. Ciclurile decenale sau cicluri Jugler sunt numite astfel după numele

economistului care le-a studiat în mod deosebit. Ştiinţa economică s-a preocu-pat, mai cu seamă, asupra ciclului decenal (mediu) ca formă de mişcare a activităţii economice.

Un ciclu decenal ideal este caracterizat prin două faze:

36

1. expansiunea (sau boomul), care cuprinde două momente: reluarea activităţii şi avântul;

2. contracţia, ce cuprinde alte două momente: criza şi depresiunea (vezi fig.16)

Fig.16. Fazele ciclului economic.

a. Avântul economic se caracterizează printr-un nivel înalt al produc-

ţiei şi ocupării datorită creşterii investiţiilor, creditelor, veniturilor şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. În această perioadă sporesc vânzările, cursurile titlurilor de valoare, dar pot apărea penurii de materii prime esenţi-ale, de forţă de muncă, mai ales, pentru calificările fundamentale.

Pe măsură ce penuriile apar pe tot mai multe pieţe, apare o situaţie de cerere excesivă generală. Costurile cresc, dar cresc şi preţurile, afacerile rămânând profitabile. Jumătatea crescătoare a ciclului are un vârf sau un punct de maxim al ciclului. Pe grafic avântul este reprezentat de intervalul de creştere A-B sau C-D.

Treptat, excesul de cerere determină creşterea susţinută a preţurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor. În aceste condiţii se înmulţesc fenomenele nefavorabile, cresc costurile, scad veniturile etc.

b. Criza se caracterizează prin scăderea producţiei, vânzărilor, inves-

tiţiilor, ocupării forţei de muncă. Totodată, se restrânge activitatea bursieră, cresc stocurile de mărfuri nevândute, firmele au dificultăţi şi unele dau faliment. Pe grafic, criza marchează încheierea perioadei de expansiune şi este reprezentată prin punctul B sau D.

c. Depresiunea se caracterizează prin contracţia activităţii economice,

scăderea cererii şi, implicit, a ocupării. Scăderea ocupării determină scăderea salariilor şi profiturilor.

În condiţiile unei cereri în continuă scădere, investiţiile devin neprofi-tabile, iar şomajul creşte. În grafic depresiunea este marcată prin scăderea de la punctul B la C. Când contracţia nu are amplitudine şi durată mare, faza se numeşte recesiune.

D

C

B

A

Volumul activităţii economice

Timpul

C

37

Confruntându-se cu dificultăţi mari, agenţii economici adoptă măsuri drastice de reducere a costurilor şi de promovare a vânzărilor, reînnoind masiv capitalul fix, îmbunătăţind şi calitatea celorlalţi factori de producţie. Asemenea măsuri generează un moment de cotitură în evoluţia activităţii economice.

d. Reluarea activităţii economice are loc după depăşirea nivelului cel

mai scăzut al activităţii economice (în punctul C). Firmele care rezistă crizei fac investiţii pentru modernizarea activităţii, ceea ce determină sporirea producţiei şi a ocupării forţei de muncă. Treptat cresc veniturile populaţiei şi cererea de bunuri de consum, iar înviorarea economică se transformă în ex-pansiune, marcând trecerea la un nou ciclu. Fiecare ciclu economic reprezintă o etapă superioară faţă de cel anterior, existând tendinţa ascendentă a evoluţi-ei.

Ciclurile decenale se derulează pe fondul celor lungi (seculare) şi de regulă, o fază a ciclului lung cuprinde 2-3 cicluri decenale.

În faza ascendentă a ciclului lung, ciclurile decenale se caracterizea-ză prin preponderenţa fazelor de expansiune, manifestările de criză şi recesiune fiind, de regulă, reduse în timp şi de mică profunzime.

În faza descendentă a ciclului lung, ciclurile decenale se caracterizează printr-o anumită slăbiciune, nesiguranţă şi se derulează pe fondul unui şomaj persistent, a unei inflaţii puternice şi a unei restructurări economice de lungă durată. În general, în contextul crizei structurale, fenomenele negative şi depresiunile pregătesc înlănţuirea a 2-3 cicluri decenale, mai întâi bazele şi, apoi, generalizarea în economie a unui nou mod tehnic de producţie.

3.2. Politici anticriză

Criza economică marchează începutul declinului activităţii economice,

intrarea acesteia în faza de depresiune. În perioada preindustrială au avut loc unele crize de subproducţie cauzate de factori naturali sau conflicte militare ce au afectat agricultura, conducând la reducerea consumului. În perioada indus-trială, crizele sunt de supraproducţie, fiind caracterizate printr-o ofertă agregată mai mare decât cererea solvabilă, ceea ce face imposibilă redresarea bunurilor economice.

Societatea modernă a cunoscut atât crize ciclice, care au afectat economiile naţionale şi o anumită periodicitate, cât şi crize neciclice, carac-terizate îndeosebi prin insuficienţa resurselor comparativ cu posibilităţile existente. Cea mai amplă criză economică mondială din secolul XX a fost în anii 1929-1933.

După anii '30, pe plan mondial, cele mai dure recesiuni au avut loc în anii '70 şi '80; o anumită regenerare a activităţii economice a avut loc la mijlocul anilor '80, pentru ca în anii 1990-1993 să apară o nouă recesiune dură. Începând cu anul 1993 se poate vorbi de o regenerare a activităţii economice care este destul de lentă.

38

Deşi evoluţia ciclică are o determinare obiectivă, sunt necesare elabo-rarea şi adoptarea de către guvern şi agenţii economici a unor măsuri de atenuare a efectelor negative în vederea asigurării stabilităţii economiei.

În secolul trecut, o contribuţie importantă la fundamentarea teoretică şi stabilirea unor programe anticriză a avut J.M.Keynes (deceniile 4-5).

Politicile anticiclice se pot grupa în două mari categorii: 1. politici bazate pe influenţarea cererii agregate (demand-side-economics); 2. politici bazate pe influenţarea ofertei agregate.

1. Politicile anticiclice bazate pe influenţarea cererii agregate

pornesc de la teoria lui Keynes, conform căreia cauza principală a fluctua-ţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificări nedorite ale cererii agregate în raport cu evoluţia efectivă a ofertei agregate.

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folo-sesc instrumente de politică monetară, cum sunt: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigu-rărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi de alţi teoreticieni care l-au succedat, fiind integrate în politici anticiclice con-juncturale. Acestea au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu.

Principalele componente ale politicii anticiclice sunt: a. politica monetară şi de credit; b. politica cheltuielilor publice; c. politica fiscală.

a. Politica monetară şi de credit se realizează prin utilizarea unor

instrumente, cum sunt: rata dobânzii, creditul şi masa bănească. O astfel de politică se aplică diferenţiat, în funcţie de faza ciclului economic.

În faza de boom prelungit se urmăreşte frânarea cererii de bunuri de consum şi a investiţiilor, a activităţii economice în general. În acest scop se majorează rata dobânzii, se impun restricţii suplimentare la acordarea de credite şi se execută un control riguros asupra masei monetare.

b. Politica cheltuielilor publice vizează în faza de recesiune, majo-

rarea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat chiar printr-o emisiune monetară suplimentară în scopul de a menţine şi stimula cererea economică. Cheltuielile publice sunt făcute, în special, pentru achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi investiţii în firmele publice.

În faza de boom se manevrează cheltuielile de la bugetul statului în vederea reducerii producţiei, a cererii globale în general.

c. Politica fiscală se bazează pe utilizarea impozitelor şi taxelor colec-

tate la bugetul de stat şi la cele locale. În faza de recesiune, statul reduce fiscalitatea pentru a se lăsa la dispozi-

ţia agenţilor economici mai multe venituri. În acest fel se stimulează consumul şi investiţiile.

39

În faza de boom se majorează fiscalitatea, ceea ce frânează cererea de consum şi investiţiile. Totodată, se asigură şi încasări suplimentare la buget, menite să acopere deficitele acumulate în faza de recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesiană au ca obiectiv influenţarea cererii agregate şi se aplică în funcţie de condiţiile concrete din economie.

În perioada postbelică politicile monetariste au fost utilizate mai des, mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi, mai recent, în cele aflate în tranziţie. Aplicarea lor a avut în vedere factorii care influenţează cererea agregată, printre care se află: venitul curent, evoluţia preţurilor, structura populaţiei pe categorii de vârstă, gradul de ocupare a forţei de muncă etc. Se apreciază că nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesian şi a instrumentelor disponibile în acest sens.

Politicile anticiclice au fost aplicate pentru prima dată în S.U.A. prin programul administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea depresiune din anii '30, cunoscut sub numele de New Deal. După al doilea război mondial, ele au fost aplicate în ţările Europei Occidentale, în Canada şi Japonia, făcând ca economiile acestora să nu se confrunte cu recesiuni profunde sau de durată, în perioada 1950-1970. Fluctuaţiile cererii agregate au fost atenu-ate prin folosirea politicilor de sorginte keynesiană şi a unor stabilizatori automaţi ai cererii agregate, cum sunt:

� sistemul progresiv asupra veniturilor, care atenuează scăderea cererii şi consumului agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşte-rea cheltuielilor pentru consum în perioadele de expansiune;

� modul de percepere şi de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor pentru şomaj şi asistenţă socială, a căror evoluţie este corelată cu starea conjuncturii. Astfel, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigu-rare socială ale salariaţilor şi firmelor se diminuează când se reduce nivelul veniturilor şi gradul de folosire a factorilor de producţie, în timp ce volumul prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunosc creşteri în condiţii de recesiune. În condiţii de boom, cotizaţiile pentru sistemele de securitate şi asigurare socială cresc, în timp ce prestaţiile şi aloca-ţiile sociale stagnează sau se reduc. În acest mod creşte gradul de stabilitate al venitului disponibil care este folosit pentru achiziţionarea bunurilor de consum şi de investiţii;

� modul de stabilire a veniturilor nominale prin contractele colective de muncă, în funcţie de starea conjuncturii economice;

� relativa stabilitate a preţurilor, investiţiilor, cheltuielilor de cercetare- dezvoltare şi a producţiei în sectoarele economice bazate pe structu-rii oligopolistice şi oligoproniste. Firmele mari, dispunând de programe de investiţii pe termen lung şi de importante resurse de au-tofinanţare, menţin un trend relativ stabil al investiţiilor, independent de faza ciclului decenal;

� gestionarea anti-ciclică a datoriei publice etc. Începând cu anii '70, politicile de sorginte keynesiană de influenţare a

cererii au început să nu mai fie eficace. Începând cu 1973-1974 a avut loc o creştere spectaculoasă a preţurilor, au apărut fenomenele de stagflaţie şi slumpflaţie, iar şomajul a crescut alarmant. El n-a mai putut fi diminuat în mod

40

semnificativ prin creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare. În aceste condiţii, s-au intensificat preocupările pentru aplicarea măsurilor bazate pe stimularea ofertei.

2. Politicile bazate pe influenţarea ofertei agregate au în vedere

că, pentru a influenţa conjunctura nefavorabilă, trebuie îmbunătăţite stimu-lentele, pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. În acest scop pot fi folosite două mari categorii de măsuri:

� măsuri de restructurare a vieţii economice, orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului oligopolurilor, centralelor, sindicatelor. Ele vizează buna funcţionare a „pieţei libere, concurenţiale şi a mecanismelor sale”, asigurarea unei largi iniţiati-ve, prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată. Buna funcţionare a pieţei este un factor determi-nant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate;

� măsuri menite să îmbunătăţească perspectivele de profit ale produ-cătorilor, stimulându-i să-şi menţină sau să sporească oferta de bunuri. În acest scop, se apreciază că, prin reducerea fiscalităţii, ve-niturile agenţilor economici şi ale statului vor creşte, atrăgând după ele şi sporirea cererii agregate. Prin folosirea unor pârghii de politică economică, statul poate stimula libera iniţiativă şi asumarea riscului de către întreprinderi.

3.3. Echilibrul macroeconomic Acţiunile agenţilor economici într-o economie de piaţă sunt ghidate

de reguli de bază, şi anume: � producătorii urmăresc maximizarea profiturilor lor; � consumatorii urmăresc procurarea bunurilor economice, într-un mod

cât mai avantajos în raport cu veniturile lor. Din modul de comportare al agenţilor economici, în funcţie de pro-

priile lor interese se formează echilibrul economic concurenţial ca o stare proprie pieţei.

Acesta se exprimă printr-un anumit raport între cererea şi oferta care se manifestă pe pieţele bunurilor economice, banilor, capitalurilor, forţei de muncă, privite în interdependenţa lor.

1. Echilibrul macroeconomic este starea spre care tinde piaţa naţională

în ansamblul ei şi diferitele ei secţiuni, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, abaterile dintre acestea încadrându-se în limitele considerate normale, nesemnificative pentru a produce dificultăţi şi dezechilibre.

Realizarea echilibrului economic se bazează pe concordanţa (compa-tibilitatea) deciziilor luate de diferiţi agenţi economici şi pe necesitatea păstrării valabilităţii lor în timp. Echilibrul economic nu este absolut, ci relativ; el trebuie privit ca o tendinţă spre concordanţă a diferitelor laturi ale activităţii economice, vizând stabilitatea dezvoltării şi depăşirea dezechilibrelor dintre cerere şi ofertă, dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.

41

a. Echilibrul economic poate fi, în funcţie de nivelul la care se mani-festă, echilibru general şi echilibru parţial.

Echilibrul general implică realizarea echilibrului pe toate pieţele, fiind o stare spre care tinde economia în ansamblul ei.

Echilibrul parţial presupune concordanţa între anumite procese ale activităţii economice sau între cererea şi oferta de pe una din pieţele existente. Astfel, echilibrul parţial se poate manifesta sub forma egalităţii dintre venitu-rile şi cheltuielile statului, dintre economii şi investiţii, sau dintre cererea şi oferta de pe piaţa bunurilor economice, de exemplu.

b. În funcţie de orizontul de timp în care se manifestă echilibrul econo-mic, poate fi static şi dinamic.

Echilibrul static presupune menţinerea constantă a condiţiilor de dezvoltare economică, caz în care economia, în general, funcţionează linear, prin menţinerea constantă a corelaţiilor esenţiale dintre variabilele economice.

Echilibrul dinamic se realizează în condiţiile unor modificări în condi-ţiile de dezvoltare economică. El desemnează situaţia normală a unei economii în evoluţie şi care cunoaşte alternativ stări ascendente şi descendente.

Desfăşurarea activităţii economice presupune interacţiunea dintre cererea agregată şi oferta agregată.

2. Cererea agregată (CA) desemnează totalitatea cheltuielilor plani-ficate într-o perioadă determinată, de regulă un an, pentru achiziţionarea de bunuri economice. Ea cuprinde:

� cheltuieli estimate pentru consum (C); � cheltuieli estimate pentru investiţii (I); � cheltuieli guvernamentale estimate (G); � exportul net estimat (EN = Export - Import).

ENGICCA +++=

Cererea agregată reprezintă valoarea totală a bunurilor cerute în sec-toarele privat, public şi internaţionale şi poate fi evidenţiată printr-un indicator macroeconomic, de exemplu: produsul intern brut (PIB).

Cererea creşterii agregate semnifică faptul că, la acelaşi nivel general al preţului, creşte cantitatea de bunuri produsă în economie, deci PIB-ul în termeni reali (exprimat fizic). Scăderea cererii agregate înseamnă dimi-nuarea cantităţii de bunuri produse şi reflectate de PIB la acelaşi nivel general al preţului.

Evoluţia cererii agregate este influenţată de diverşi factori care sunt specifici diferitelor tipuri de cheltuieli. Astfel, nivelul cheltuielilor de con-sum se află sub incidenţa unor factori, cum sunt: venitul disponibil (relaţie directă), impozitele şi taxele (relaţie directă), previziunile consumatorilor în legătură cu evoluţia preţurilor şi veniturilor etc.

În situaţia în care consumatorii se aşteaptă la o creştere într-o perioadă viitoare a preţurilor şi (sau) veniturilor, atunci consumul prezent creşte.

O influenţă importantă asupra investiţiilor are nivelul ratei dobânzii. Dacă rata dobânzii scade, investitorii majorează cheltuielile pentru investiţii, iar cererea agregată creşte. Când rata dobânzii creşte, investiţiile se reduc şi implicit scade şi cererea agregată.

42

3. Oferta agregată este cantitatea oferită de toate bunurile materiale

şi serviciile produse de o ţară într-o perioadă curentă. În preţurile factorilor de producţie, oferta reală agregată se numeşte venitul naţional real.

Oferta agregată are o evoluţie influenţată de factori, cum sunt variaţia factorilor de producţie şi creşterea economică.

Când preţul factorilor de producţie creşte, oferta agregată scade şi invers. Totodată, în condiţiile unei creşteri economice pozitive, resursele productive devin mai eficiente şi oferta agregată creşte. În condiţiile unei creşteri economice negative, oferta agregată se diminuează.

În orice economie naţională există numeroase forţe care transformă echilibrul în dezechilibru economic. În principiu, starea de echilibru este o ajustare permanentă a nevoilor şi preferinţelor oamenilor pe baza regulilor pieţei, la resursele limitate şi în continuă schimbare. Practic, între resursele limitate şi nevoile crescânde se manifestă dezechilibru.

4. Dezechilibrul economic general desemnează acea stare a econo-

miei caracterizată printr-un decalaj semnificativ între cererea şi oferta la nivel global (agregat). Exemple de dezechilibre care se întâlnesc pe diferite pieţe sunt: şomajul, inflaţia, stagnarea sau restrângerea producţiei, deficitul balanţei comerciale. Dezechilibrul poate fi relevat prin existenţa pe piaţă a unei stări de presiune sau de absorbţie.

a. Presiunea este un dezechilibru economic în care există un exces

de ofertă. Starea de presiune se caracterizează prin trăsături, cum sunt: � manifestarea unei concurenţe puternice între ofertanţi (vânzători); � mari posibilităţi de alegere pentru cumpărători, care sunt cei care au

posibilitatea să aleagă; � condiţii stimulatorii pentru îmbunătăţirea calităţii, reducerea costurilor,

promovarea progresului tehnic; � stimularea concentrării investiţiilor în obiective destinate dezvoltării

produselor noi etc. b. Absorbţia este dezechilibrul economic în care se manifestă un

surplus de cerere. Starea de absorbţie se caracterizează prin: � manifestarea unei concurenţe puternice între cumpărători; � posibilitatea vânzătorilor de a-şi selecţiona cumpărătorii; � imposibilitatea consumatorilor de a-şi satisface pe deplin nevoile; � absenţa stimulentelor pentru agenţii economici de a produce bunuri

de calitate, deoarece produsele realizate se vând cu uşurinţă; � stimularea risipei şi a economiilor etc.

Pentru economia unei ţări condiţia de echilibru general este egalitatea

dintre cererea agregată (D) şi oferta agregată (Y):

Y = D

Pe fiecare piaţă, condiţia de echilibru devine:

43

a. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor: cererea de bunuri şi servicii (Dm)este egală cu oferta de bunuri şi servicii (Ym):

Dm = Ym

Dacă exportul (E) este privit ca cerere de marfă din străinătate, iar importul (Im) ca ofertă de marfă în economia naţională, condiţia de echilibru devine:

Dm + E = Ym + Im

Oferta globală se repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S), ea fiind:

Ym = C + S.

Cererea globală se concretizează în cererea pentru bunuri de consum (C) şi de bunuri investiţionale (I), ea fiind:

Dm = C + I.

Din relaţia Ym = Dm, rezultă că:

C + S = C + Y sau S = I ,

ceea ce înseamnă că la nivel global oferta de economii (S) coincide cu cererea de investiţii (I). Se are în vedere că investiţiile producătorilor provin din surse proprii (autofinanţare şi din credite care sunt surse atrase, iar creditele se acordă din economiile şi depunerile realizate de populaţie sau firme);

b. Pe piaţa monetară: cererea de monedă (Db) este egală cu oferta de

monedă (Yb): Db = Yb

Dacă se iau în calcul factorii care influenţează masa monetară (M), viteza de circulaţie a banilor (V), volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă (Y) şi nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibru de pe piaţa monetară devine:

MV = PY unde:

MV este oferta reală de bani; PY - cererea reală de bani. Echilibrul economic se realizează ca tendinţă în condiţiile manifestării

unor stări de dezechilibru determinate de modificările limitelor resurselor şi tehnologiilor, restricţiilor bugetare ale consumatorilor de bunuri şi servicii, de necunoaşterea sau neînţelegerea mecanismelor pieţei etc.

Atunci când dezechilibrele economice depăşesc anumite dimensiuni considerate „controlabile”, este afectată grav activitatea economică. Aceste dezechilibre se pot manifesta sub forma inflaţiei, şomajului şi deteriorării con-diţiilor de viaţă.

44

3.4. Principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor macroeconomice

Activitatea economică desfăşurată de agenţii economici la nivelul economiei naţionale este reflectată de principalii indicatori macroeco-nomici.

Aceşti indicatori evidenţiază rezultatele activităţii economice dintr-o perioadă determinată de timp, de regulă un an, de la nivelul economiei naţionale obţinute de toţi agenţii economici din economia respectivă.

Informaţiile furnizate de indicatorii macroeconomici au o importanţă deosebită pentru înţelegerea şi influenţarea comportamentului economiei naţionale. Ele constituie baza studierii activităţii economice în decursul unor perioade succesive, permit înţelegerea legalităţilor vieţii economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu.

Indicatorii macroeconomici au utilitate practică fiind folosiţi pentru fundamentarea deciziilor privind fluxurile economice; prin intermediul lor se manifestă corelaţiile şi tendinţele din economie, se corectează efectele nedorite ale mecanismului spontan al pieţei. Ei constituie suportul comparaţii-lor naţionale privind potenţialul economic şi eficienţa utilizării lui în diferite ţări.

Fluxurile care au loc între agenţii economici pot fi:

� fluxuri de venituri care evidenţiază recompensarea factorilor de producţie şi vânzarea bunurilor economice;

� fluxuri de cheltuieli care evidenţiază cheltuielile agenţilor economici pentru bunuri şi servicii şi pentru achiziţionarea factorilor de producţie. Indicatorii macroeconomici se calculează numai în expresie valorică,

prin intermediul preţurilor şi tarifelor. Ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei şi la preţurile factorilor de producţie.

Preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de producţie. Ele includ atât impozitele directe (cuprinse în preţurile factorilor de produc-ţie şi plăţile de producător), cât şi impozitele indirecte (TVA, accize; respectiv obligaţii fiscale plătite de cumpărători).

În ţările cu economie de piaţă, precum şi în statistica ONU şi a altor

organisme internaţionale, măsurarea activităţii economice şi a principalelor sale componente se face cu ajutorul Contabilităţii Naţionale sau a Sistemului Contu-rilor Naţionale (SCN). Acesta desemnează ansamblul tehnicilor care permit măsurarea activităţii economice a unei ţări pe parcursul unui interval de timp, de regulă un an.

Contabilitatea Naţională reliefează trei mari categorii de operaţiuni:

a. operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor; b. operaţiuni de repartiţie; c. operaţiuni financiare.

a. Operaţiunile asupra bunurilor şi serviciilor descriu:

� producţia, importurile şi exporturile;

45

� consumurile intermediare şi finale; � formarea brută a capitalurilor etc.

Consumurile intermediare exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor create şi consumate în vederea producerii de noi bunuri economi-ce (cu excepţia consumului de capital fix).

Consumurile finale reprezintă utilizarea bunurilor finale, respectiv a rezultatelor activităţii economice care, în perioada pentru care se calculează, nu mai suportă nici un fel de transformare în afara folosirii propriu-zise.

Formarea brută a capitalului exprimă înlocuirea bunurilor de capital scoase din funcţiune şi creşterea volumului acestora, precum şi sporirea stocurilor de capital circulant.

b. Operaţiunile de repartiţie se referă la formarea şi cumularea venituri-lor, precum: plata salariilor, impozite legate de producţie şi import etc.

c. Operaţiunile financiare descriu împrumuturile, depunerile spre economisire.

Determinarea indicatorilor macroeconomici se face prin trei meto-

de: � metoda de producţie; � metoda cheltuielilor sau utilizării producţiei finale; � metoda costurilor producătorilor.

În funcţie de componentele luate în considerare, indicatorii macroe-

conomici pot fi: � „bruţi”, când în producţia finală se cuprinde consumul de capital fix; � „neţi”, când se elimină consumul de capital fix.

De asemenea, în funcţie de implicarea subiecţilor economici din ţară, se calculează indicatorii „interni”, respectiv „naţionali”.

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produsul intern, produsul naţional, venitul naţional, venitul naţional disponibil, venitul populaţiei (menajelor).

1. Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea brută sau totală a

producţiei finale produse în decursul perioadei de calcul de agenţii econo-mici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.

a. După metoda de producţie (sau metoda valorii adăugate) produsul intern brut se determină astfel: din valoarea brută (totală) a bunurilor econo-mice produse de un sector sau ramură de activitate economică (PBi) se scade consumul intermediar (CIi), respectiv valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor produse în perioada de calcul şi folosite pentru a produce noi bunuri. Ceea ce se obţine reprezintă valoarea adăugată brută (VABi) a secto-rului sau ramurii economice.

Prin agregarea valorii adăugate brute pe sectoare, ramuri şi pe ansam-blul economiei naţionale se obţine produsul intern brut.

VAB i = PB i - CI i

şi

∑ ∑ ∑=−= iii VABCIPBPIB

46

PIB, calculat ca sumă a valorilor adăugate brute se exprimă în preţu-

rile factorilor (nu include impozitele indirecte nete). Produsul intern brut în preţurile pieţei (PIBpp) se obţine dacă se adaugă

la produsul intern brut, exprimat în preţurile factorilor (PIBpf), valoarea impozitelor indirecte nete (IIN).

PIBpp = PIBpf + IIN

Produsul intern net în preţul factorilor (PINpf) exprimă valoarea adău-

gată netă (VAN) a agenţilor economici, sectoarelor sau ramurilor economice naţionale. El se calculează scăzând din valoarea adăugată brută consumul de capital fix sau amortizarea (A).

- A PIB VAN A - VAB PIN pfpfpfpf =∑=∑∑=

Produsul intern net în preţurile pieţei (PINpp) se obţine adăugându-se

la valoarea adăugată netă, în preţurile factorilor (VANpf), valoarea impozi-telor indirecte nete (IIN).

PIN pp = ∑VANpf + IIN b. După metoda cheltuielilor (sau metoda utilizării finale), produsul

intern brut, în preţurile pieţei, se calculează prin însumarea următoarelor elemente: consumul privat (CPV), consumul public (CP), investiţiile brute (Ib), exportul net (ExpN), respectiv diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi importate (ExpN).

PIBpp = CPV + CP + Ib + ExpN

c. După metoda repartiţiei (sau a însumării veniturilor) produsul intern brut în preţurile factorilor se obţine ca sumă a veniturilor factorilor de producţie (VF) la care se adaugă amortizarea capitalului fix (A).

PIBpf = ∑VF + A

Produsul intern net în preţurile factorilor (PINpf) se determină prin

însumarea veniturilor factorilor de producţie.

PINpf = PIBpf - A sau

PINpf = ∑VP 2. Produsul naţional se calculează ca produs naţional brut şi produs

naţional net şi poate fi exprimat în preţurile factorilor sau în preţurile pieţei. Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea adăugată brută creată

în decursul unei perioade de timp de către agenţii economici autohtoni care îşi desfăşoară activitatea atât în interiorul ţării, cât şi în afara acesteia.

Acest indicator se calculează adăugându-se la PIB, producţia finală brută a agenţilor economici naţionali ce-şi desfăşoară activitatea în străinăta-

47

te şi scăzându-se producţia finală brută a agenţilor străini ce-şi desfăşoară activitatea în interiorul ţării (SVS).

PNB = PIB + SVS

Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă creată

în decursul unei perioade de timp de către agenţii economici autohtoni care-şi desfăşoară activitatea atât în interiorul ţării, cât şi în afara acesteia.

PNN = PNB - A

În preţurile pieţei, PNB şi PNN includ şi impozitele indirecte nete, ce

nu sunt incluse în preţurile factorilor. PNN , în preţurile factorilor, exprimă venitul naţional al societăţii (VN):

PNNpf = VN

3. Venitul naţional (VN) exprimă suma veniturilor obţinute de către

proprietarii factorilor de producţie pentru contribuţia lor la crearea bunurilor economice. Mărimea venitului naţional se determină prin eliminarea din produsul naţional net a taxelor indirecte.

De asemenea, se poate calcula prin însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă, veniturile proprietarilor) sau prin însumarea cheltuielilor făcute pentru consum (C) şi a investiţiilor (I).

Prin corectarea venitului naţional creat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea se obţine venitul naţional disponibil. Aceste plăţi şi încasări nu sunt legate de activitatea economică, cum ar fi, de exemplu, coti-zaţia la organisme internaţionale la care este afiliată ţara respectivă.

4. Venitul personal reflectă venitul primit de persoane din toate sur-

sele, inclusiv transferuri de venituri de la guvern şi firme. El constă din suma veniturilor remunerate, dar nu neapărat încasate în cursul perioadei curente.

5. Venitul disponibil este venitul personal diminuat cu impozitele şi

taxele personale datorate de fiecare individ. El reflectă venitul rămas la dispoziţia fiecărui agent economic.

Pentru analiza evoluţiei unei economii cu ajutorul indicatorilor macro-

economici, aceştia trebuie să fie exprimaţi în preţuri comparabile. Prin raportarea PIB-ului sau PNB-ului în preţuri curente la un indice

ce reflectă modificarea preţurilor bunurilor care fac parte din metodologia de calcul a acestor indicatori, se obţine mărimea lor în preţuri comparabile.

Astfel, prin raportarea produsului intern brut în preţuri curente la produsul intern brut în preţuri comparabile se obţine deflatorul produsului intern brut.

48

3.5 Teste de autoevaluare: 1. Ce înseamnâ ciclicitatea vieţii economice?

Răspuns: Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici arată că ac-tivitatea economică de ansamblu nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă: creşte, scade sau stagnează în diverse perioade. Se disting trei tipuri de fluctuaţii:

� fluctuaţii sezoniere, care au loc într-un interval scurt, de obicei un an, determinate de cauze economice, sociale, naturale etc., previzibi-le;

� fluctuaţii întâmplătoare, care apar în mod surprinzător, fiind deter-minate de factori imprevizibili (condiţii naturale, evenimente sociale şi politice, descoperiri ştiinţifice şi tehnologice etc.);

� fluctuaţii ciclice, care apar cu o anumită regularitate şi sunt expresia evoluţiei neuniforme a activităţii economice. Ciclicitatea economică reprezintă forma de mişcare şi dezvoltare a

activităţii economice în care perioadele alternează cu cele de contradicţii economice.

Un ciclu economic cuprinde evoluţia unei economii, de la începutul relansării economice, până la următoarea relansare. Cauza principală a ciclici-tăţii o constituie evoluţia eficienţei utilizării factorilor de producţie.

Astfel, factorii de producţie de o anumită structură şi calitate sunt utilizaţi într-o anumită combinaţie şi perioadă cu o eficienţă ascendentă, asigurând expansiunea economică.

Urmează o perioadă de timp în care randamentul factorilor respectivi stagnează sau chiar scade, iar activitatea economică se află în scădere constantă. Între cele două faze există o strânsă interdependenţă, fiecare conţinând premise-le apariţiei celeilalte şi asigurând continuitatea activităţii economice.

2. Care sunt principalele categorii de cicluri economice? Răspuns: În funcţie de durata lor, ciclurile economice sunt de mai

multe tipuri care se suprapun şi întrepătrund. 1. Ciclurile lungi „seculare” (Kontratiev), care au o durată de 40-60

de ani. În acest interval de timp, în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. În evoluţia oricărei economii mature se disting două mari faze, una ascendentă şi alta descendentă, fiecare cu o durată de 20-30 ani.

Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de pros-peritate economică şi ritmuri relativ înalte, de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, implicit creşterea nivelului de trai.

În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de sporire a produc-ţiei, investiţiilor, veniturilor, înrăutăţirea gradului de ocupare etc. Cauza principală a ciclului secular constă în evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice în legătură strânsă cu ciclul schimbărilor structurale din economie. Sub influenţa acestora are loc schimbarea la fiecare 40-60 de ani a modului tehnic de producţie.

49

2. Ciclurile scurte (Kitchin), cu o durată de 3-4 ani, care se intercalează în cazul ciclurilor decenale. Ele au două faze: expansiunea şi încetinirea (redu-cerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice.

3. Ciclurile decenale sau cicluri Jugler sunt numite astfel după numele economistului care le-a studiat în mod deosebit. Ştiinţa economică s-a preocupat, mai cu seamă, asupra ciclului decenal (mediu) ca formă de miş-care a activităţii economice.

Un ciclu decenal ideal este caracterizat prin două faze: 3. expansiunea (sau boomul), care cuprinde două momente: reluarea

activităţii şi avântul; contracţia, ce cuprinde alte două momente: criza şi depresiunea

3. Care sunt principalel tipuri de politici anticrizâ? Răspuns: Principalele componente ale politicii anticiclice sunt:

d. politica monetară şi de credit; e. politica cheltuielilor publice; f. politica fiscală.

a. Politica monetară şi de credit se realizează prin utilizarea unor

instrumente, cum sunt: rata dobânzii, creditul şi masa bănească. O astfel de politică se aplică diferenţiat, în funcţie de faza ciclului economic.

În faza de boom prelungit se urmăreşte frânarea cererii de bunuri de consum şi a investiţiilor, a activităţii economice în general. În acest scop se majorează rata dobânzii, se impun restricţii suplimentare la acordarea de credite şi se execută un control riguros asupra masei monetare.

b. Politica cheltuielilor publice vizează în faza de recesiune, majo-

rarea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat chiar printr-o emisiune monetară suplimentară în scopul de a menţine şi stimula cererea economică. Cheltuielile publice sunt făcute, în special, pentru achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi investiţii în firmele publice.

În faza de boom se manevrează cheltuielile de la bugetul statului în vederea reducerii producţiei, a cererii globale în general.

c. Politica fiscală se bazează pe utilizarea impozitelor şi taxelor colec-

tate la bugetul de stat şi la cele locale. În faza de recesiune, statul reduce fiscalitatea pentru a se lăsa la dispozi-

ţia agenţilor economici mai multe venituri. În acest fel se stimulează consumul şi investiţiile.

În faza de boom se majorează fiscalitatea, ceea ce frânează cererea de consum şi investiţiile. Totodată, se asigură şi încasări suplimentare la buget, menite să acopere deficitele acumulate în faza de recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesiană au ca obiectiv influenţarea cererii agregate şi se aplică în funcţie de condiţiile concrete din economie. 3. Întrebâri pentru lucr ările de verificare:

50

1Care sunt principalii indicatori macroeconomici? 2 Cum se determiâ produsul intern brut?

Bibliografie:

























51





















30.PUIA ILIE Permanenţe economice româneşti,

52

Bucureşti, 1992.






53

Capitolul 4 CREŞTEREA ECONOMIC Ă

Introducere: Creşterea economică desemnează o evoluţie pozitivă, ascendentă a

economiei naţionale pe termen mediu şi lung, care nu exclude oscilaţii conjuncturale şi chiar regrese economice temporare. Ea se desfăşoară într-un anumit cadru spaţial şi temporal

Obiective:

Cunoaşterea conţinutului creşterii economice, a importanţei ei pentru ridicarea nivelului de trai şi a factorilor principali de influenţă.

Cuprins: 4. Creşterea economică…………………………………………………...53

4.1. Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic. Factori şi tipuri de creştere economică…………..53

4.2. Costuri şi beneficii ale creşterii economice. Decalaje de dezvoltare………………………………………56

4.3 Factori restrictivi ai creşterii economice…………….….………60 4.4 Teste de autoevaluare....................................................................63 4.5 Întrebări pentru lucrările de verificare...........................................64 4.6 Bibliografie....................................................................................65

4.1. Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic. Factori şi tipuri de creştere economică

Analiza proceselor macroeconomice se face cu ajutorul unor noţiuni cum sunt: creştere, dezvoltare, progres economic, evoluţie economică, ciclu economic etc.

1. Creşterea economică desemnează o evoluţie pozitivă, ascendentă

a economiei naţionale pe termen mediu şi lung, care nu exclude oscilaţii conjuncturale şi chiar regrese economice temporare. Ea se desfăşoară într-un anumit cadru spaţial şi temporal. Creşterea economică poate fi investigată cu ajutorul unor concepte cum sunt:

a. creşterea economică „zero”; b. creşterea economică negativă; c. creşterea economică exclusiv nominală.

54

a. Creşterea economică ,,zero” semnifică situaţia în care rezultatele macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

b. Creşterea economică negativă sau descreşterea economică, exprimă situaţia în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezo-nabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

c. Creşterea economică exclusiv nominală este cea în care producţia de bunuri economice pe locuitor nu sporeşte din punct de vedere fizic, dar creşte din punct de vedere valoric, datorită sporirii preţurilor. Creşterea economică evidenţiază sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi. Ea înseamnă sporirea pe termen lung şi în mărimi reale a produsului naţional brut şi pe locuitor, ceea ce nu exclude, pe termen scurt, oscilaţii negative şi stagnări ale acestora.

2. Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, struc-

turale şi calitative ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia echilibrului ecologic, cu evoluţia demografică şi problematică generală a omului. Acest concept relevă transformarea structurilor din economie, comportamentul siste-mului economic, relaţiile dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, transformările din gândirea şi comportamentul oamenilor.

3. Progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului

factorilor de producţie şi al relaţiilor din viaţa economică pentru a adapta economia exigenţelor programului social, într-o anumită etapă istorică şi într-o anumită ţară, sau pe plan mondial.

Acest concept evidenţiază înaintarea unei economii naţionale de la inferior la superior, ceea ce înseamnă sporirea productivităţii muncii, a nivelului absolut şi relativ al indicatorilor macroeconomici în condiţiile modernizării tuturor structurilor din economie. Progresul economic îmbună-tăţeşte condiţia umană, calitatea vieţii. Din acest punct de vedere, progresul economic este concomitent şi progres social.

Factori şi tipuri de creştere economică

Creşterea economică este influenţată de un ansamblu de factori cu acţiune directă şi indirectă.

1.Principalii factori cu influenţă directă asupra creşterii economice sunt: a. factorul uman (munca); b. factorul material (capitalul); c. inovarea tehnologică.

a. Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin:

� sporirea volumului muncii prestate la scara economiei naţionale; � ridicarea calităţii resurselor de muncă, reflectată de productivitatea muncii.

b. Capitalul intervine în procesul creşterii economice, în două modalităţi:

55

� sub aspect cantitativ, prin sporirea volumului de capital în funcţiune; � sub aspect calitativ, prin creşterea randamentului capitalului, ca urmare

a perfecţionării tehnologiilor, îmbunătăţirii organizării etc. c. Inovarea tehnologică este reprezentată de progresul tehnic încorporat

în noi bunuri de capital, tehnologii de fabricaţie, metode moderne de organizare etc. Ea determină creşterea productivităţii globale a factorilor de producţie.

2. Principalii factori cu influenţă indirectă sunt:

� rata investiţiilor; � cheltuielile de cercetare-dezvoltare; � politicile financiare (monetară, bugetară şi fiscală); � capacitatea de absorbţie a pieţei interne; � schimburile internaţionale; � politica ecologică etc.

Fiecare factor de creştere economică acţionează concomitent prin trei dimensiuni: cantitativă, structurală şi calitativă.

Dimensiunea cantitativă înseamnă volumul global al fiecărui factor. Creşterea aportului dimensiunii cantitative înseamnă sporirea volumului de factori, presupunând constant randamentul lor.

Dimensiunea calitativă exprimă randamentul utilizării factorilor de producţie. Creşterea aportului dimensiunii calitative înseamnă sporirea randamentului utilizării factorilor, presupunând constant volumul lor.

Dimensiunea structurală vizează proporţiile în care se combină dife-ritele categorii de factori. Modificarea ponderii factorilor în structura sistemului economic naţional influenţează intensitatea acţiunii lor.

Între latura cantitativă şi calitativă, mediată de latura structurală, există o interacţiune compensatoare, deficitul cantitativ al unui factor putând fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.

În funcţie de aportul laturii cantitative sau calitative a factorilor de

creştere economică, distingem: � creştere extensivă, când sporirea producţiei se face, în principal, prin

mărirea volumului factorilor folosiţi; � creştere intensivă, când sporirea producţiei are loc preponderent prin

folosirea mai eficientă a factorilor de producţie. Creşterea economică realizată în condiţiile asigurării în dinamică a

compatibilităţii criteriilor eficienţei economice directe, impuse de piaţă, cu cele de eficienţă social-umană, ecologică, impuse de necesitatea creării permanente a condiţiilor pentru egalitatea şanselor generaţiilor în succesiu-nea lor, este numită creştere economică consolidată.

În mod frecvent, indicatorul utilizat pentru a măsura forţa economică

a unui stat este produsul intern brut. Efectuarea comparaţiilor în timp impu-ne evaluarea PIB-ului în preţuri constante, respectiv în preţurile unui an de bază care trebuie specificat. Pe baza PIB-ului poate fi măsurată creşterea economică prin calcularea unui indice de forma:

56

1000

1 ×=PIB

constante) preturi (în PIBIPIB

Rata de creştere a PIB-ului:

∆PIB = IPIB -100%

Intensitatea creşterii economice se apreciază prin ritmul creşterii eco-

nomice per total şi pe locuitor care, pe termen mediu sau lung, trebuie să fie pozitiv.

1000

×∆=r

rce

PIB

PIBR

1000

×∆=loc/r

loc/rce

PIB

PIBR ,

în care:

Rce este ritmul creşterii economice; PIBr = produsul intern brut real obţinut prin deflatarea PIB-ului

nominal PIBr/ lo = produsul intern brut real pe locuitor; ∆ = variaţie; 0,1 = anul de bază, respectiv curent.

4.2. Costuri şi beneficii ale creşterii economice. Decalaje de dezvoltare

În literatura economică se face distincţie între conceptele de creştere şi dezvoltare economică. Acest din urmă concept reflectă simultan aspecte cantitative, structurale şi calitative ale evoluţiei economice în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic. Dezvoltarea economică are o accepţiune mai largă decât cea de creştere; ea implică modificarea calitativă şi în special, schimbări de mentalităţi şi antrenează ameliorarea condiţiilor generale de viaţă.

Creşterea economică este factorul fundamental al dezvoltării umane. Ea exprimă sporirea capacităţii unei economii de a furniza mai multe bunuri finale în structura şi calitatea cerute de consumatori. Pe suportul creşterii economice devin posibile creşterea bunăstării economice, a nivelului de instruire, a duratei medii de viaţă etc. La rândul ei, dezvoltarea umană devine factor pentru susţinerea creşterii economice.

Creşterea economică are costuri şi beneficii. Costul primar al creşterii economice este consumul sacrificat pentru a efectua economii şi investiţii. Orice creştere economică necesită investiţii materiale şi nemateriale a căror sursă primară sunt economiile, parte a veniturilor. Prin urmare, pentru a putea economisi şi investi, o parte din venit nu trebuie să se transforme în consum curent.

57

Mărimile absolute şi relative ale costului primar al creşterii economice sunt dependente de factori, cum sunt:

� nivelul ratei acumulării şi nivelul ratei de dezvoltare economică expri-mat de nivelul PIB pe locuitor;

� tipul creşterii economice : extensivă sau intensivă; � faza ciclului economic; � ritmul şi tipul progresului tehnic: intensiv muncă, intensiv capital, neutru � structura de ramură şi teritorială a economiei; � tipul investiţiilor: în unităţi existente, în unităţi care nu există, de

modernizare); � amploarea investiţiilor străine, � amploarea şi calitatea resurselor naturale; � dimensiunile datoriei externe etc.

Costurile primare şi imediate ale creşterii economice sunt suportate integral de diferitele categorii socio-profesionale şi generaţii ale populaţiei. Cele directe şi imediate sunt suportate în proporţii diferite de către generaţiile prezente şi diferenţiat pe categorii socio-profesionale. Pentru întreprinzătorii pe bază de mijloace proprii, costurile sunt suportate şi se resimt direct de către ei; când apelează la mijloace atrase, costurile sunt suportate atât de ei, cât şi de către cei care economisesc, fără a fi investitori-întreprinzători.

Costurile creşterii economice sunt suportate de către populaţie în mod direct, prin creşterea fiscalităţii şi a preţurilor. Aceste costuri au semni-ficaţia unui cost de partinitate pentru că reprezintă sacrificiul imediat pentru a se obţine creşterea economică, fiind preţul plătit pentru beneficii potenţiale în viitor.

Creşterea economică are şi costuri pe termen lung, reprezentate de deprecierea unor resurse naturale, agresiunile asupra mediului natural, care sunt suportate de generaţiile prezente şi viitoare. Pe termen lung consumul creşte, compensând reducerile consumului prezent, fără de care nu sunt posibile economiile şi investiţiile.

Beneficiile generate de creşterea economică sunt reprezentate de creşterea producţiei, veniturilor şi consumului, care sunt expresii ale creşte-rii nivelului de trai. Evaluarea beneficiilor creşterii economice, se face prin compararea consumului prezent cu cel sacrificat anterior şi ajustat cu o rată de ajustare care oscilează în jurul ratei dobânzii.

Concomitent cu creşterea veniturilor şi consumului, se produc schimbări în structura acestuia, caracterizate prin creşterea cheltuielilor pentru instruire şi ocrotirea sănătăţii etc. Ca regulă, are loc o tendinţă de extindere a accesului la bunuri de folosinţă îndelungată, la servicii, multe dintre acestea având calităţi superioare în raport cu trecutul.

Creşterea economică este precedată şi însoţită de restructurările sis-temului economico-social, ceea ce necesită costuri personale, cum sunt:

� pierderea unor locuri de muncă; � uzura morală a unor cunoştinţe şi pierderea efectelor scontate prin

investirea în capitalul uman; � uzura morală a capitalului tehnic; � uzura morală a unor metode de organizare şi conducere.

58

Creşterea economică generează schimbări în repartizarea teritorială a activităţilor economico-sociale, în locurile de muncă şi în mediul socio-cultural în care individul există. Aceste schimbări generează costuri perso-nale care sunt suportate de anumite categorii ale populaţiei active şi de familiile lor, dar neînregistrate în Sistemul Contabilităţii Naţionale.

Astfel de costuri sunt generate de creşterea insecurităţii locurilor de muncă, de degradarea patrimoniului colectiv al naţiunii, de apariţia unor forme de înstrăinare pe care creşterea economică le induce diferitelor per-soane şi grupuri de persoane etc.

Creşterea economică este factorul principal care determină ridicarea standardului de viaţă pe termen lung, fiind, din acest motiv, obiectivul eco-nomic şi politic central al politicii lor macroeconomice.

Astfel, ţările cele mai bogate care oferă locuitorilor standarde ridicate de viaţă, sunt ţările dezvoltate din punct de vedere economic care, datorită creşterilor economice susţinute au cele mai mari niveluri ale Produsului Intern Brut real pe locuitor.

Ţările în curs de dezvoltare, sau cele slab dezvoltate, au venituri pe locuitor mult mai reduse în comparaţie cu ţările dezvoltate şi oferă un nivel de trai mult sub cel existent în statele bogate.

Omenirea este cunoscută de mai multe mii de ani, dar, doar în ulti-mele două milenii au fost parcurse elementele esenţiale ale civilizaţiei, aşa cum sunt cunoscute ele azi.

Evoluţia şi dezvoltarea civilizaţiilor au avut loc şi înainte de naşterea lui Cristos. Un moment important în evoluţia societăţii omeneşti l-a constituit revoluţia agrariană din perioada neolitică, al cărei conţinut a fost trecerea oamenilor de la stadiul de culegători (pedeştri), la stadiul de producători (pedeştri).

De la revoluţia agrariană din perioada neolitică au trecut cam 10 mii de ani. În cea mai mare parte a timpului scurs de la acest eveniment, civilizaţi-ile s-au bazat, în esenţă, pe o viaţă confortabilă pentru o minoritate privilegiată şi pe o sărăcie cruntă, uneori greu, sau chiar imposibil de depăşit pentru vasta majoritate.

Numai în ţările dezvoltate economic şi numai în ultimele secole, oamenii de rând au început să manifeste aspiraţii privind petrecerea timpului liber şi atingerea unui standard de viaţă ridicat.

Planeta are în prezent cca. 6 mld. de locuitori, dar numai 20% dintre aceştia constituie partea bogată a lumii, unde oamenii nu lucrează mai mult de 40-50 de ore pe săptămână, au un consum alimentar satisfăcător şi se bucură de o multitudine de posibilităţi de petrecere a timpului liber. Majori-tatea locuitorilor planetei (80%) se luptă pentru subzistenţă. Mulţi oameni au un nivel de viaţă extrem de scăzut.

Ţările cele mai bogate, cu cele mai ridicate venituri pe locuitor, sunt denumite de Naţiunile Unite ţări dezvoltate, iar ţările mai sărace sunt numite ţări în curs de dezvoltare. În categoria ţărilor în curs de dezvoltare intră grupuri de ţări cu niveluri de dezvoltare diferite şi anume:

� ţări care înregistrează o creştere economică negativă; � ţări care cunosc o creştere economică rapidă (China, Vietnamul, ş.a.);

59

� ţări industrializate recent, care s-au dezvoltat rapid, ajungând să aibă venituri pe locuitor de aproape 50% din venitul pe locuitor al ţărilor dezvoltate (Coreea de Sud, Singapore, Taiwan, Hong-Kong);

� ţări care se află cu puţin în urma ţărilor industrializate recent, cum sunt Thailanda, Malaezia, Indonezia. Distincţia dintre ţările mai bogate şi cele mai sărace este reliefată de

diferenţa dintre „Nord” şi „Sud”. Consecinţele unui nivel foarte scăzut al venitului pe locuitor pot fi

severe. În ţările foarte sărace, variaţiile înregistrate în regimul pluviometric se regăsesc, adesea, în nivelul indicatorilor demografici, unul dintre aceştia fiind rata mortalităţii. În aceste ţări, mulţi oameni trăiesc atât de aproape de pragul minim de subzistenţă, încât chiar şi scăderi uşoare ale ofertei de hrană pot duce la creşterea numărului de persoane decedate.

Alte consecinţe ale sărăciei sunt: sănătate precară, speranţă medie de viaţă scăzută, analfabetism ş.a.

În prezent, la scară planetară, tinerii se confruntă cu probleme deo-sebite, iar pentru rezolvarea lor sunt alocate puţine resurse. Numărul tinerilor de pe glob depăşeşte 1,2 mld. de persoane. Jumătate din aceste persoane sunt tineri până la 25 de ani, 20% adolescenţi între 10 şi 19 ani, 85% sunt tineri din ţările în curs de dezvoltare. Fiecare al patrulea tânăr trăieşte în sărăcie.

O problemă actuală cu care se confruntă cele mai dezvoltate ţări ale planetei este „epidemia de obezitate” cauzată de hrana ieftină şi bogată în factori artificiali, dăunători sănătăţii umane.

Pentru ţările înapoiate economic, problematica dezvoltării economi-ce este mai de actualitate, ele trebuind să facă eforturi pentru a scăpa de subdezvoltare. În ultimele două secole, când economiile naţionale au deve-nit tot mai interdependente, diferenţele dintre nivelul de dezvoltare al ţărilor dezvoltate şi subdezvoltate s-au accentuat, îmbrăcând forma decalajelor economice internaţionale. Astfel, diferenţele privind PIB/locuitor, dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate au sporit de la 3:1 în anul 1800, la 10:1 în 1990 şi 60:1 în anul 20001.

În România, în perioada 1990-2000, a avut loc un pronunţat regres economic, care poate fi recuperat doar prin creştere economică susţinută. În raport cu PIB-ul pe locuitor mediu în UE, PIB-ul pe locuitor în România reprezintă cca. 27%, comparativ cu 60% în Republica Cehă, 68% în Slovenă, 49% în Ungaria, 39% în Polonia, 46% în Slovacia, 36% în Estonia.

Intensificarea creşterii economice în România devine o problemă priori-tară. Între nivelul de dezvoltare al României şi nivelul mediu de dezvoltare al Uniunii Europene a existat un decalaj care s-a accentuat în decursul tim-pului. Decalajul dintre UE şi România era în 1950 de 3,9:1, iar în 1990 de 4,6:1. Nivelul românesc din 1950 se apropie de nivelul suedez din 1830, iar cel din 1990 de cel al Angliei în 1873. În anul 2000, decalajul dintre nivelul de dezvoltare al României şi cel mediu din UE era de 1:5,2.

Nivelul PIB-ului pe locuitor al României din anul 2000 era atins în medie de cele 15 ţări ale UE în urmă cu 90 de ani, adică prin 1910. Reduce-

1 Creşterea economică – beneficii şi costuri în Tribuna Economică, nr. 44/2002

60

rea decalajelor impune intensificarea creşterii economice în ţara noastră, concomitent cu îmbunătăţirea structurii şi calităţii bunurilor produse,

În ţara noastră, în perioada 2001-2002, s-a înregistrat o creştere a PIB-ului real de 4%, iar pe plan mondial o creştere de 2,4% - 2,7%. În acelaşi an (2002) creşteri economice record s-au înregistrat în China (7,3%), Coreea de Sud (6,5%).

Pe plan regional, ţările recent industrializate din ASIA, ţările ASEAN şi India vor fi în topul creşterii economice pe plan mondial, fiind urmate de ţările Americii de Nord şi ale Uniunii Europene.

Şi economia americană cunoaşte o înviorare a creşterii economice după ce, începând cu martie 2001, a fost afectată de o uşoară recesiune. Creşterea economică a fost favorizată de dobânzile scăzute la creditele ipotecare pentru locuinţe şi pachete financiare stimulative pentru achiziţio-narea de autovehicule.

Factorii cu putere de decizie în politica macroeconomică au apelat la teoria lui Keynes, în sensul că au injectat bani publici în economie, în perioada de declin care, împreună cu măsuri de stimulare finală, au limitat declinul şi au condus la un reviriment remarcabil.

4.3. Factori restrictivi ai creşterii economice În timp, decalajele dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor lumii s-

au accentuat, cele sărace rămânând tot mai în urmă. Cauzele, sunt diverse restricţii ale procesului de dezvoltare economică, cum sunt:

a. utilizarea ineficientă a resurselor naturale şi lipsa multor resurse necesare dezvoltării, care trebuiesc importate;

b. dezvoltarea unei agriculturi ineficiente sau cu o eficienţă foarte scăzută; c. creşterea rapidă a populaţiei; d. lipsa unor resurse umane cu o calificare înaltă, în concordanţă cu

cerinţele progresului tehnico-ştiinţific; e. existenţa unor atitudini culturale şi comportamentale tradiţionale ca-

re nu stimulează creşterea productivităţii muncii; f. lipsa unui sistem adecvat de instituţii financiare care să susţină sub-

stanţial creşterea economică; g. formarea unui volum redus de economii interne care pot fi transfor-

mate în investiţii; h. lipsa unei infrastructuri dezvoltate care să favorizeze dezvoltarea

economiei; i. acumularea unor datorii externe mari care au susţinut creşterea

economică într-o măsură redusă şi irelevantă. a. Utilizarea ineficientă a resurselor naturale şi lipsa multor resurse ne-

cesare dezvoltării constituie restricţii importante pentru multe ţări în curs de dezvoltare.

Deţinerea unor resurse naturale nu este o condiţie necesară şi sufi-cientă pentru a asigura creşterea economică. Astfel, există numeroase ţări care dispun de importante rezerve de resurse naturale, dar înregistrează

61

performanţe scăzute în privinţa creşterii economice, deoarece structura lor economică încurajează mai curând risipa, decât utilizarea eficientă a resurse-lor. Totodată, alte ţări au obţinut ritmuri rapide de creştere economică în ciuda unei lipse de resurse naturale.

În principiu, deţinerea unor resurse naturale adecvate favorizează creşterea economică dintr-o ţară. Utilizarea eficientă a resurselor naturale determină obţinerea unor ritmuri rapide de creştere economică.

Utilizarea ineficientă a resurselor naturale poate să însemne: � folosirea factorilor de producţie pentru producerea bunurilor economice,

într-o combinaţie ineficientă, ceea ce înseamnă prea multe bunuri de un anumit tip şi prea puţine de un alt tip (ineficienţă alocativă);

� folosirea factorilor de producţie în combinaţii ineficiente, ceea ce înseamnă că prin modificarea combinării creşte eficienţa activităţii economice. b. Dezvoltarea unei agriculturi ineficiente sau cu o eficienţă redusă

nu poate asigura creşterea veniturilor lucrătorilor rurali, reducerea preţului produselor alimentare, realizarea unui surplus cât mai mare de produse agricole care să fie exportat pentru a se obţine o parte din valuta necesară pentru satisfacerea nevoilor de importuri ale ţării în cauză. Caracteristic ţărilor în curs de dezvoltare este o pondere mare a populaţiei ocupate în agricultură care lucrează cu o productivitate redusă a muncii.

c. Creşterea rapidă a populaţiei este o altă trăsătură a multor ţări

mai puţin dezvoltate. În condiţiile în care ratele medii anuale de creştere a populaţiei au depăşi ratele de creştere ale PIB-ului pe locuitor, în unele ţări în curs de dezvoltare ratele de creştere a PIB-ului pe locuitor au înregistrat valori negative. În alte ţări mai puţin dezvoltate ratele de creştere ale PIB-ului sunt la fel de mari ca şi ratele de creştere a populaţiei, ceea ce împiedică ridicarea standardului mediu de viaţă. În mod frecvent aceste ţări au înregis-trat creşteri apreciabile ale venitului naţional, dar sporurile obţinute au fost consumate de o populaţie tot mai numeroasă.

Importanţa creşterii populaţiei pentru standardul de viaţă dintr-o ţară a fost analizată de către Thomas Malthus la începutul secolului XIX. El a con-siderat că producţia de hrană tinde să crească într-o progresie aritmetică, iar populaţia tinde să crească într-o progresie geometrică. Ca rezultat ala cestor relaţii, Malthus aprecia că sporirea populaţiei va tinde întotdeauna să depăşeas-că creşterea ofertei de hrană.

În unele zone sărace ale lumii predicţiile lui Malthus par să fie corecte chiar şi astăzi. Astfel, sunt regiuni ale globului în care metodele folosite în agricultură sunt rudimentare şi permit creşterea lentă a producţiei agricole, în timp ce populaţia creşte mai rapid. Rezultatul îl constituie un nivel de trai situat în preajma nivelului minim de subzistenţă, cu o foamete periodică şi cu speranţă medie de viaţă scăzută a populaţiei.

Predicţiile lui Malthus s-au dovedit a fi false în cea mai mare parte a lumii din, cel puţin, următoarele cauze:

� subestimarea importanţei progresului tehnic de către Malthus, care a condus la creşterea productivităţii din agricultura ţărilor dezvoltate, într-o măsură mult mai mare, în raport cu cererea de hrană;

62

� subestimarea de către Malthus a efectului restricţionărilor voluntare ale creşterii populaţiei, care apare prin utilizarea pe scară largă a unor măsuri contraceptive de control a naşterilor. Ca urmare, în ţările dezvoltate, populaţia a crescut mai lent decât producţia de bunuri ali-mentare. În aceste ţări standardul de viaţă a crescut. Pentru ţările industriale mai avansate, predicţiile lui Malthus nu se

adeveresc astăzi. Însă, pentru multe ţări sărace, previziunile lui Malthus mai constituie o ameninţare curentă.

d. Lipsa unor resurse umane cu o calificare înaltă în concordanţă cu

cerinţele progresului tehnico-ştiinţific constituie un factor restrictiv impor-tant pentru dezvoltarea unei ţări. De regulă, în ţările sărace, adesea lipsesc întreprinzătorii bine instruiţi, capabili să combine cât mai eficient factorii de producţie. De asemenea, educaţia şi calificarea unei mari părţi a resurselor de muncă sunt precare. În prezent, o mare parte a rezultatelor economice obţi-nute se datorează cunoştinţelor şi educaţiei înalte ale resurselor umane. Desfăşurarea unor activităţi moderne presupune existenţa unor lucrători bine calificaţi şi cu abilităţi care să le permită să lucreze cu o productivitate a muncii ridicată.

O altă cauză a existenţei unor resurse umane inadecvate poate fi sănă-tatea. În absenţa acesteia, efortul depus de lucrători este mai mic.

e. Existenţa unor atitudini culturale şi comportamentale tradiţionale,

care nu stimulează creşterea productivităţii muncii, este o altă restricţie impor-tantă cu care se confruntă multe ţări mai puţin dezvoltate. Modul în care oamenii sunt obişnuiţi să procedeze când fac afaceri este diferit de la o ţară la alta; de asemenea, nu în toate statele lumii oamenii au o atitudine la fel de favorabilă faţă de creşterea productivităţii muncii. Schimbarea atitudinii faţă de creşterea productivităţii muncii şi faţă de cerinţele unei economii de piaţă moderne este mai uşoară când oamenii sunt mai adaptabili.

În economiile orientate spre piaţă, politica economică utilizează des-tul de mult stimulentele financiare. Tendinţa oamenilor este de a-i susţine pe cei care au în vedere aplicarea unei politici bazate pe reducerea fiscalităţii şi de a dezaproba creşterea impozitelor.

Creşterea economică poate fi stimulată atunci, când oamenii preţuiesc societatea în care resursele sunt auto-gestionate. Înregistrarea unei dezvol-tări economice susţinute într-o ţară necesită unele schimbări în atitudinile comportamentale tradiţionale. De asemenea, trebuie ca politica economică să ţină seama de valorile culturale locale pentru a determina un răspuns favorabil al populaţiei locale. În caz contrar, efectele efortului de dezvoltare pot fi atât de mici, încât sunt dezamăgitoare.

f. Lipsa unui sistem adecvat de instituţii financiare care să prezinte

încredere este o restricţie majoră în calea dezvoltării. O sursă importantă de fonduri pentru investiţii o constituie economiile

populaţiei şi ale firmelor. Dacă băncile şi alte instituţii financiare nu funcţio-nează bine, este dificilă creşterea fondurilor pentru investiţii, deoarece

63

legătura dintre sumele economisite şi investiţii nu se realizează. O funcţionare precară a sistemului bancar îngreunează creşterea economică.

g. Formarea unui volum redus de economisiri interne nu poate susţine

o dezvoltare economică susţinută. Finanţarea formării şi dezvoltării firmelor interne, necesită stimularea

economisirilor interne şi, implicit, eliminarea resurselor destinate comerţului curent. Aceasta înseamnă reducerea standardului de viaţă prezent. Dacă nivelul de trai se află la pragul de subzistenţă, sau sub acesta, pentru achiziţionarea de bunuri de capital se pot aloca un volum mic de resurse. O astfel de situaţie este reliefată de cercul vicios al sărăciei, conform căruia: dacă o ţară are prea puţin capital pe locuitor, ea este săracă; deoarece este săracă, ea poate aloca mai puţine resurse pentru dezvoltare; deoarece se poate produce prea puţin capital nou, capitalul pe locuitor rămâne scăzut şi ţara rămâne săracă.

Cercul vicios nu constituie o restricţie absolută pentru dezvoltarea econo-mică. De obicei, şi într-o ţară săracă există cel puţin o redusă clasă de mijloc care, de regulă, poate economisi şi investi şi, ca atare, apar oportunităţi de dezvoltare.

h. Lipsa unei infrastructuri dezvoltate îngreunează dezvoltarea econo-

mică a unei ţări. Infrastructura este reţeaua de transporturi şi comunicaţii de care dispune o ţară. Ea este strict necesară unei economii eficiente.

i. Acumularea unor datorii externe de proporţii , care nu au fost folo-

site pentru susţinerea creşterii economice, este o restricţie majoră pentru multe ţări mai puţin dezvoltate. Adesea, banii împrumutaţi au fost folosiţi pentru a asigura fonduri clasei politice conducătoare şi pentru dezvoltarea unor sectoare de activitate, care s-au dovedit neviabile.

4.4 Teste de autoevaluare: 1Care sunt principalele tipuri de creştere economică? Răspuns: Creşterea economică desemnează o evoluţie pozitivă, as-

cendentă a economiei naţionale pe termen mediu şi lung, care nu exclude oscilaţii conjuncturale şi chiar regrese economice temporare. Ea se desfăşoară într-un anumit cadru spaţial şi temporal. Creşterea economică poate fi inves-tigată cu ajutorul unor concepte cum sunt:

d. creşterea economică „zero”; e. creşterea economică negativă; f. creşterea economică exclusiv nominală.

a. Creşterea economică ,,zero” semnifică situaţia în care rezultatele

macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

b. Creşterea economică negativă sau descreşterea economică, exprimă situaţia în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezo-nabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

64

c. Creşterea economică exclusiv nominală este cea în care producţia de bunuri economice pe locuitor nu sporeşte din punct de vedere fizic, dar creşte din punct de vedere valoric, datorită sporirii preţurilor. Creşterea economică evidenţiază sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi. Ea înseamnă sporirea pe termen lung şi în mărimi reale a produsului naţional brut şi pe locuitor, ceea ce nu exclude, pe termen scurt, oscilaţii negative şi stagnări ale acestora.

2 Ce este dezvoltarea economică? Dar progresul economic? Răspuns: Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, struc-turale şi calitative ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia echilibrului ecologic, cu evoluţia demografică şi problematică generală a omului. Acest concept relevă transformarea structurilor din economie, comportamentul siste-mului economic, relaţiile dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, transformările din gândirea şi comportamentul oamenilor.

Progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului

factorilor de producţie şi al relaţiilor din viaţa economică pentru a adapta economia exigenţelor programului social, într-o anumită etapă istorică şi într-o anumită ţară, sau pe plan mondial. Acest concept evidenţiază înaintarea unei economii naţionale de la inferior la superior, ceea ce înseamnă sporirea productivităţii muncii, a nivelului absolut şi relativ al indicatorilor macroeconomici în condiţiile modernizării tuturor structurilor din economie. Progresul economic îmbunătăţeşte condi-ţia umană, calitatea vieţii. Din acest punct de vedere, progresul economic este concomitent şi progres social

3 Care sunt principalii factori cu acţiune directă asupra creşterii eco-nomice?

Răspuns: .Principalii factori cu influenţă directă asupra creşterii econo-mice sunt:

d. factorul uman (munca); e. factorul material (capitalul); f. inovarea tehnologică.

a. Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin:

� sporirea volumului muncii prestate la scara economiei naţionale; � ridicarea calităţii resurselor de muncă, reflectată de productivitatea muncii.

b. Capitalul intervine în procesul creşterii economice, în două modalităţi: � sub aspect cantitativ, prin sporirea volumului de capital în funcţiune; � sub aspect calitativ, prin creşterea randamentului capitalului, ca urmare

a perfecţionării tehnologiilor, îmbunătăţirii organizării etc. c. Inovarea tehnologică este reprezentată de progresul tehnic încorporat

în noi bunuri de capital, tehnologii de fabricaţie, metode moderne de organizare etc. Ea determină creşterea productivităţii globale a factorilor de producţie 4.5 Întreb ări pentru lucr ările de verificare

1Care sunt factorii cu acţiune indirectă asupra creşterii economice? 2 Care sunt costurile şi beneficiile creşterii economice?

65

3 Care sunt principalele restricţii ale creşterii economice în ţările în curs de dezvoltare?

4.6 Bibliografie: 1. BAL ANA Economii în tranziţie - Europa Centrală şi

de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.
























66





















30.PUIA ILIE Permanenţe economice româneşti,

67

Bucureşti, 1992.






68

Capitolul 5 ŞOMAJUL

Introducere: Şomajul reprezintă un dezechilibru al pieţei muncii, care constă în

imposibilitatea unei părţi a populaţiei active disponibile de a-şi găsi locuri de muncă. El exprimă un excedent al ofertei globale de muncă, faţă de cererea de muncă. Şomajul a înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă existenţa unei stări de ocupare opţională a forţei de muncă.

Obiective: Cunoaşterea cauzelor, costului , consecinţelor şomajului şi a politici-lor de diminuare a acestui fenomen.

Şomajul reprezintă un dezechilibru al pieţei muncii, care constă în imposibilitatea unei părţi a populaţiei active disponibile de a-şi găsi locuri de muncă. El exprimă un excedent al ofertei globale de muncă, faţă de cererea de muncă. Şomajul a înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă existenţa unei stări de ocupare opţională a forţei de muncă.

Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (BIM) sunt persoane de 15 ani şi peste, care îndeplinesc concomitent urmă-toarele cerinţe:

� nu au locuri de muncă şi nu desfăşoară activităţi în vederea obţinerii unor venituri;

� sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscriere la agenţia naţională de ocu-pare şi formare profesională, demersuri pentru a începe activităţi pe cont propriu, publicarea de anunţuri pentru angajare etc.;

� sunt disponibili să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă. De asemenea, sunt incluse:

� persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru, sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;

� persoanele care, în mod obişnuit, fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibili să înceapă lucrul. Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o

ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de sub-ocupare sau supra-ocupare a forţei de muncă.

69

Cuprins unitatea de învăţare 5: Şomajul…………….……………………………………………...68

5.1. Caracteristicile şomajului. Tipuri de şomaj.Costul şomajului…...69

5.2. Formarea şomajului……………………………………………71

5.3. Reducerea şomajului…………………………………………..73 5.4 Teste de autoevaluare…………………………………………...74 5.5 Întrebări pentru lucrările de verificare……………………….....75 5.6 Bibliografie....................................................................................75

5.1. Caracteristicile şomajului. Tipuri de şomaj. Costul şomajului

1. Principalele caracteristici ale şomajului sunt: nivelul şomajului,

durata medie, structura sau componenţa. a. Nivelul şomajului, în expresie absolută, înseamnă numărul per-

soanelor din populaţia activă civilă neocupată. Nivelul şomajului, în expresie relativă, este dat de rata şomajului.

Aceasta se calculează în raport procentual între numărul mediu al şomerilor BIM (NŞ) şi populaţia activă (PA), adică:

100×=A

SS

P

NR

sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (PO), adică:

100×=O

SS

P

NR

b. Durata medie a şomajului desemnează perioada de la momentul

pierderii locului de muncă, până la reluarea normală a activităţii. c. Structura şomajului cuprinde componentele acestuia care se for-

mează prin clasificarea şomerilor după diferite criterii. Şomerii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. Ei pot fi grupaţi după

caracteristici personale, cum sunt: vârsta, sexul, calificarea, educaţia sau grupul etnic, zona geografică, ocupaţia avută, durata şomajului, motivul care i-au adus în situaţia de şomeri.

2. Cifrele despre şomaj pot supraestima, sau subevalua fenomenul. Supraevaluarea apare din cauză că cifrele despre şomaj măsurate includ

oameni care nu sunt dornici să lucreze, dar spun că vor pentru a beneficia de ajutorul de şomaj.

Subevaluarea apare deoarece unii oameni ar dori să lucreze, dar se retrag voluntar de pe piaţa muncii, deoarece cred că nu sunt disponibile locuri de muncă adecvate.

70

Tipuri de şomaj 1. În funcţie de cauzele care îl determină, şomajul poate fi voluntar

sau involuntar. Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit

sau se află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. El exprimă o dimi-nuare a cererii de muncă determinată de un nivel ridicat al salariilor stabilite prin negocieri colective.

În şomajul voluntar intră şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât acelea pe care le-au avut sau decât cele care sunt oferite, persoane care încetează munca temporar, pentru a beneficia de ajutorul de şomaj.

Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate, care doresc să lucreze chiar la un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând ca atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.

2. Într-o economie de piaţă concurenţială se formează diverse forme

de şomaj: structural, tehnologic, sezonier, intermitent, fricţional. Şomajul structural este cauzat de neconcordanţa dintre structura forţei

de muncă sub aspectul calificărilor, localizărilor geografice, ocupaţiilor şi structura cererii de forţă de muncă.

Şomajul tehnologic este generat de modernizarea vechilor tehnologii şi tehnici de fabricaţie.

Şomajul sezonier este determinat de factori naturali ce influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice ca agricultura, construcţi-ile, turismul etc.

Şomajul intermitent este generat de incertitudinea afacerilor unor agenţi economici, ceea ce determină practicarea de contracte de angajare pe termen scurt.

Şomajul fricţional sau de căutare este caracteristic persoanelor care trec de la un loc de muncă la altul, sau care intră pentru prima dată în rându-rile forţei de muncă şi caută locuri de muncă.

Delimitarea mai multor forme de şomaj este importantă pentru înţe-legerea costului social al şomajului. Acesta exprimă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.

Costul şomajului Costul şomajului la nivelul persoanei sau grupului de persoane

cuprinde elemente de natură economică sau noneconomică. În elementele de natură economică intră pierderile de venituri ale şomerilor, ceea ce diminu-ează posibilităţile de consum pentru persoanele în cauză şi pentru familiile lor.

Pierderile de venit sunt reprezentate de diferenţa dintre salariul pe care l-ar fi obţinut individul dacă ar fi lucrat şi ajutorul de şomaj. Indemni-

71

zaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit minim pentru şomeri.

Elementele noneconomice sunt dificil de cuantificat, dar ele sunt evidente, începând cu deteriorarea stării de sănătate, izolarea socială şi terminând cu atragerea şomerilor în acţiuni antisociale.

Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii cuprinde elemente, cum sunt:

� pierderi de producţie la nivelul economiei, determinate de realizarea unui PNB nominal mai mic decât PNB potenţial;

� irosirea unui volum important de resurse de muncă, ce nu pot fi folo-site în calitate de factor de producţie;

� scăderea veniturilor bugetare datorate aplicării impozitelor pe veni-turi reduse ca urmare a scăderii producţiei;

� creşterea cheltuielilor bugetare făcute pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, funcţionării instituţiilor publice din domeniu urmăririi şi înregistrării şomajului. Costurile şomajului pot fi grupate în directe şi indirecte. Costurile

directe apar sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protec-ţiei sociale a şomerilor.

Costurile indirecte sunt reprezentate de diminuările globale de pro-ducţie şi de venituri de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie.

Şomajul are şi efecte pozitive, cum sunt:

� stimularea angajaţilor la perfecţionarea profesională, care să le per-mită să obţină locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate;

� stimularea mobilităţii şi adaptabilităţii forţei de muncă pentru a cores-punde mai bine schimbărilor din economie şi cerinţelor de sporire a eficienţei economice. Ansamblul efectelor pe care le are şomajul în economie l-a determinat

pe economistul american Arthur M.Okun să formuleze o lege care-i poartă numele1. Această lege exprimă inter-relaţia negativă dintre nivelul şi dina-mica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Naţional Brut, pe de altă parte.

5.2. Formarea şomajului

Formarea şomajului reprezintă un proces complex care cuprinde două laturi:

� pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei; � creşterea ofertei de muncă în condiţiile în care cererea de muncă nu

se modifică în mod corespunzător. Nivelul şi evoluţia şomajului se află în legătură cu fazele ciclului

economic, dimensiunile mai mari întâlnindu-se în fazele descendente, de recesiune şi stagnare ale ciclului.

1 Niţă Dobrotă, coordonator: Dicţionar Economic - Editura Politică, Bucu-reşti, 1999, pag.272-273

72

În ţările dezvoltate, la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 ai seco-lului XX, s-au înregistrat rate înalte ale şomajului în raport cu cele existente în anii '50 şi '60. La începutul anilor '80, ocuparea forţei de muncă a fost în declin, în multe întreprinderi având loc substituirea forţei de muncă înalt calificate şi costisitoare, cu factorul de producţie capital.

Nivelul şomajului diferă de la o ţară la alta, fiind influenţat de creşte-rea economică, în primul rând. Slaba creştere economică sau insuficienţa acesteia, determină reducerea numărului de angajări în activitatea economică. Între evoluţia producţiei şi dinamica ocupării există decalaje; scăderea pro-ducţiei determină eliminarea ocupării într-o măsură mai mică, deoarece, unele locuri de muncă nu pot fi desfiinţate, indiferent de gradul de utilizare a capa-cităţilor de producţie. Raţionamentul este modelul şi nu situaţia inversă. Creşterea producţiei nu generează locuri de muncă în aceeaşi proporţie, deoa-rece se poate realiza pe seama sporirii randamentului factorilor de producţie Michel Didier apreciază că în Franţa, 10 locuri de muncă în plus în industrie, determină o scădere a şomajului cu cel puţin 6 până la 7 unităţi1.

O contribuţie importantă la creşterea şomajului are restructurarea economică determinată de schimbările din tehnologie şi tehnicile de produc-ţie, din structura de ramură teritorială a producţiei, din evoluţia trebuinţelor umane. Schimbările care acompaniază creşterea economică modifică struc-tura cererii de forţă de muncă. Ele sunt determinate de sporirea concurenţei internaţionale. Pe măsură ce distribuţia geografică a producţiei mondiale se schimbă, la fel se întâmplă cu structura producţiei şi a forţei de muncă din diferite ţări. Forţa de muncă se adaptează la astfel de modificări prin schim-barea locurilor de muncă, calificărilor şi localizării. Şomajul structural creşte atunci când viteza de schimbare a structurii cererii depăşeşte viteza de adaptare la schimbări a forţei de muncă.

După anul 2000 o serie de împrejurări determină continuarea şi intensi-ficarea restructurării economice din diferite ţări. Astfel de împrejurări sunt:

� continuarea tranziţiei ţărilor din estul Europei la economia de piaţă; � creşterea ofertei de produse agricole datorită revoluţiei „verzi” în ţările

mai puţin dezvoltate şi subvenţionării puternice din Uniunea Europeană; � creşterea puternică a preţului ţiţeiului indusă de OPEC; � revoluţia comunicaţiilor, care a condus la descentralizarea industriei,

cu componente produse în diferite ţări şi asamblate în altele; � creşterea industriilor informaţionale care necesită forţă de muncă

înalt calificată şi mobilă din punct de vedere geografic; � globalizarea concurenţei; � schimbări în organizarea firmelor: � privatizarea unor sectoare industriale mari, în trecut aflate în proprie-

tatea statului; � declinul angajării în producţie; � creşterea puternică a angajărilor în serviciu.

1 Michel Didier: Economia, regulile jocului - Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.217

73

Formarea şomajului va fi stimulată şi de creşterea ofertei de muncă, prin intrarea pe piaţa muncii a noi generaţii de ofertanţi, în condiţiile în care cererea de muncă nu se adaptează acestei oferte.

De regulă, persoanele tinere şi lipsite de experienţă pe piaţa muncii au rate ale şomajului mai ridicate. În anii '80, şomajul în rândul tinerilor a devenit o problemă mai mare, deoarece proaspeţii absolvenţi găseau dificil un loc de muncă în ţările dezvoltate; când şomajul era în creştere chiar şi lucră-torii cu experienţă erau daţi afară.

Şomajul în rândul tinerilor poate avea consecinţe negative pe termen lung pentru unii indivizi. Cei care la debutul lor pe piaţa muncii şi în tinereţe nu au putut să dobândească experienţă, mai târziu în viaţă, vor fi nevoiţi să accepte slujbe temporare, prost plătite şi cu o siguranţă scăzută pentru viitor.

5.3. Reducerea şomajului Reducerea şomajului necesită practicarea unor politici naţionale şi de

stimulare a cererii agregate. 1. Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate

de stat în vederea stimulării creării de noi locuri de muncă, sprijinirii adaptă-rii resurselor de muncă la cererea de muncă, asigurarea unei fluidităţi şi flexibilit ăţi eficiente a pieţei muncii.

Politicile de ocupare pot fi active sau pasive. a. Politicile active de ocupare urmăresc sporirea nivelului ocupării

cu ajutorul unor măsuri şi mijloace specifice. Printre măsurile de politică activă de ocupare, se află:

� îmbunătăţirea învăţământului de toate gradele; � îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, în corela-ţie cu evoluţia cererii de muncă;

� stimularea mobilităţii teritoriale a forţei de muncă active; � încurajarea cercetării ştiinţifice menită să extindă activităţile economice; � încurajarea investiţiilor care contribuie într-o măsură importantă la

crearea de locuri de muncă,etc. Pentru prevenirea unor şocuri de pe piaţa muncii şi pentru atenuarea

dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă se practică şi politici pro-active de ocupare. Ele urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, sprijinirea monetar-financiară a şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea reglării pentru muncă etc.

b. Politicile pasive de ocupare urmăresc găsirea de soluţii pentru anga-

jarea excedentului de resurse de muncă pornindu-se de la nivelul ocupării considerat dat.

Ele pun accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa muncii. Printre măsurile de politică pasivă, se află:

� reducerea duratei muncii; � diminuarea vârstei de pensionare;

74

� creşterea perioade de şcolarizare obligatorie; � sporirea numărului de locuri de muncă în program atipic; � restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

2. O importanţă deosebită pentru îmbunătăţirea ocupării într-o ţară

are politica veniturilor. Aceasta urmăreşte asigurarea libertăţii negocierilor, creşterii productivităţii muncii, diminuarea practicilor restrictive de pe piaţa forţei de muncă, înfăptuirea unei politici fiscale şi monetare de stimulare a expansiunii economice pentru că reduce şomajul.

Într-o economie în dinamică şi în schimbare, în care oamenii sunt nevoiţi, din diverse motive, să-şi schimbe locurile de muncă, şomajul nu poate fi redus la zero.

Foarte importantă este evitarea şomajului pe termen lung.

5.4 Teste de autoevaluare: 1. Care sunt caracteristicile şomajulu?

Răspuns: Principalele caracteristici ale şomajului sunt: nivelul şo-majului, durata medie, structura sau componenţa.

a. Nivelul şomajului, în expresie absolută, înseamnă numărul per-soanelor din populaţia activă civilă neocupată.

Nivelul şomajului, în expresie relativă, este dat de rata şomajului. Aceasta se calculează în raport procentual între numărul mediu al şomerilor BIM (NŞ) şi populaţia activă (PA), adică:

100×=A

SS

P

NR

sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (PO), adică:

100×=O

SS

P

NR

b. Durata medie a şomajului desemnează perioada de la momentul

pierderii locului de muncă, până la reluarea normală a activităţii. c. Structura şomajului cuprinde componentele acestuia care se for-

mează prin clasificarea şomerilor după diferite criterii. Şomerii pot fi clasificaţi după mai multe criterii. Ei pot fi grupaţi după

caracteristici personale, cum sunt: vârsta, sexul, calificarea, educaţia sau grupul etnic, zona geografică, ocupaţia avută, durata şomajului, motivul care i-au adus în situaţia de şomeri.

2. Care sunt principalele tipuri de şomaj? Răspuns: . În funcţie de cauzele care îl determină, şomajul poate fi

voluntar sau involuntar. Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit

sau se află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. El exprimă o dimi-

75

nuare a cererii de muncă determinată de un nivel ridicat al salariilor stabilite prin negocieri colective.

În şomajul voluntar intră şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât acelea pe care le-au avut sau decât cele care sunt oferite, persoane care încetează munca temporar, pentru a beneficia de ajutorul de şomaj.

Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate, care doresc să lucreze chiar la un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând ca atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.

. Într-o economie de piaţă concurenţială se formează diverse forme

de şomaj involuntar: structural, tehnologic, sezonier, intermitent, fricţional. Şomajul structural este cauzat de neconcordanţa dintre structura forţei

de muncă sub aspectul calificărilor, localizărilor geografice, ocupaţiilor şi structura cererii de forţă de muncă.

Şomajul tehnologic este generat de modernizarea vechilor tehnologii şi tehnici de fabricaţie.

Şomajul sezonier este determinat de factori naturali ce influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice ca agricultura, construcţi-ile, turismul etc.

Şomajul intermitent este generat de incertitudinea afacerilor unor agenţi economici, ceea ce determină practicarea de contracte de angajare pe termen scurt.

Şomajul fricţional sau de căutare este caracteristic persoanelor care trec de la un loc de muncă la altul, sau care intră pentru prima dată în rându-rile forţei de muncă şi caută locuri de muncă.

Delimitarea mai multor forme de şomaj este importantă pentru înţe-legerea costului social al şomajului. Acesta exprimă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.

5.5 Întrebări pentru lucr ările de verificare 1Care este costul şomajului?

2Care sunt principalele cauze ale şomajului? 3Ce sunt politicile de ocupare a forţei de muncâ?




76



























77




















78




79

Capitolul 6 INFLA ŢIA

Introducere: Inflaţia este o permanenţă a vieţii economice. Ea reprezintă un deze-

chilibru de ansamblu al economiei care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la creşterea generalizată şi de durată a preţurilor şi de scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Obiective: Cunoaşterea modului de determinare a inflaţiei, cauzelor, consecin-ţelor şi a politicilor antiinflaţioniste.

Cuprins unitatea de învăţare 6: Inflaţia…………..…………………………………………………79

6.1. Definirea şi măsurarea inflaţiei………………………………..81

6.2. Formele şi cauzele inflaţiei……………………………………85

6.3. Efectele inflaţiei. Politici antiinflaţioniste…………………….90 6.4 Teste de autoevaluare....................................................................91 6.5 Întrebări pentru lucrările de verificare……………….………....91 6.6 Bibliografie....................................................................................91

6.1. Definirea şi măsurarea inflaţiei

Inflaţia este o permanenţă a vieţii economice. Ea reprezintă un deze-chilibru de ansamblu al economiei care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la creşterea generalizată şi de durată a preţurilor şi de scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Inflaţia a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii; în perioada în care a funcţionat sistemul monetar aur (practic sec. XVIII - jumătatea sec. XX) inflaţia a fost, de regulă, nesemnificativă. După cel de al doilea război mondial, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de durată, fără perioade deflaţioniste.

Inflaţia contemporană se manifestă în condiţiile folosirii banilor de hârtie neconvertibili. Aceşti bani simbol sunt mai uşor de multiplicat decât banii care-şi aveau suport material într-o cantitate determinată de metal preţios sau în bunurile marfare supuse tranzacţiilor pe piaţă.

Inflaţia este nocivă deoarece distorsionează funcţionarea sistemului de preţuri, creează o redistribuire arbitrară de la debitori la creditori, invită, mai curând, la speculaţii şi mai puţin la desfăşurarea unei activităţi de investiţii productive.

80

Procesul macroeconomic inflaţionist presupune creşterea nivelului general al preţurilor şi nu doar creşterea preţului unor produse. Această creşte-re este un fenomen care se autoîntreţine, respectiv, creşterea unor preţuri atrage după sine creşterea altora şi nu un fenomen izolat şi accidental.

În decursul timpului, în unele ţări s-a ajuns la hiperinflaţie. Aceasta desemnează situaţia în care inflaţia este atât de rapidă, încât banii încetează să mai fie practic utili ca mijloc de schimb şi de stocare a valorii. În unele ţări au început să se înregistreze an după an rate tot mai alarmante ale infla-ţiei care au atins, în unele cazuri, cifre de 50%, 100%, 200% şi chiar mai mult. Au existat situaţii în care preţurile au început să crească cu o rată în permanentă accelerare astfel încât, banii au devenit nefolositori.

În anii '20, Germania a experimentat o hiperinflaţie. În timpul şi după primul război mondial, preţurile au crescut substanţial, în medie cu mai mult de 30% pe an. În anii 1922 şi 1923, nivelul preţurilor a explodat în Germa-nia. Din ianuarie 1922 şi până în noiembrie 1923, indicele preţurilor s-a ridicat de la 1 la 10 miliarde. Pe 15 noiembrie 1923, marca a fost oficial nulificată, valoarea sa fiind complet distrusă.

Când inflaţia a devenit extrem de rapidă, oamenii şi-au pierdut în-crederea în puterea de cumpărare a monedei, fiind interesaţi să cheltuiască banii fără valoare. Graba de a cheltui banii a dus la accelerarea creşterii preţurilor, până când oamenii nu au mai dorit sub nici o formă să mai accepte bani.

Sistemul de preţuri poate fi restabilit prin nulificarea vechii unităţi monetare şi înlocuirea ei cu o nouă unitate. Aceasta distruge valoarea econo-miilor monetare şi a tuturor contractelor specificate în termenii vechii unităţi monetare.

Alte cazuri de hiperinflaţie s-au înregistrat în S.U.A., în timpul războ-iului de independenţă, în Rusia, în timpul revoluţiei ruse, iar după cel de-al doilea război mondial, în Ungaria, România, Grecia, China şi mai recent în Polonia, Rusia, Ucraina.

În România, în perioada octombrie 1990 - ianuarie 1999, indicele pre-ţurilor de consum a crescut în medie de aproximativ 62 de ori1.

Măsurarea inflaţiei este o problemă complexă. Fiind un fenomen global de creştere, inflaţia se măsoară prin folosirea unui indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii. Pot fi alese:

� indicele preţului de consum (IPC); � indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB (PNB); � indicele preţurilor bunuri de capital; � indicele costului vieţii etc.

Dintre acestea cel mai utilizat pentru măsurarea inflaţiei este IPC. El se determină pe baza unui „coş de bunuri” (materiale şi servicii) de consum care cuprind:

� alimente; � bunuri de uz curent şi folosinţă personală (îmbrăcăminte, încălţăminte,

articole de toaletă, pentru sport şi excursii);

1 C.N.S.: Buletin Statistic nr.2/febr.1999

81

� bunuri de folosinţă îndelungată; � servicii de transport, culturale, de ocrotire a sănătăţii şi de învăţământ ş.a.

Lista bunurilor cuprinse în coş este stabilită de către instituţiile autoriza-te ale statului, prin conlucrare cu organizaţiile sindicale, patronale şi organisme ale societăţii civile.

În ţara noastră, IPC care se calculează este un indice de preţ clasic de tip Laspeyres, de forma:

∑ ×==

n

ipiIWIPC i

1

0 ,

în care: Wo

i este ponderea fiecărui sortiment în coşul general de bunuri din perioada de bază;

Ipi = indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calcului indicelui general.

Rata inflaţiei (Ri) exprimă, în mărimi procentuale, ritmul de creştere

a preţurilor bunurilor economice destinate consumului într-o perioadă de timp.

Determinarea IPC, implicit a ratei inflaţiei prilejuieşte dispute între guvern, patronat şi sindicate, generate de interesele urmărite de fiecare parte. Guvernul are interesul ca rata inflaţiei să fie cât mai mică, pentru a dovedi că guvernează bine, patronatul este interesat să rezulte dinamici cât mai mici ale preţurilor, pentru a atenua revendicările sindicatelor şi salariaţi-lor, iar sindicatele ar dori să obţină prin calculul IPC dinamici cât mai ridicate ale preţurilor pentru a obţine sporuri salariale mai mari.

6.2. Formele şi cauzele inflaţiei

1. În funcţie de amploarea procesului inflaţionist se cunosc mai mul-

te forme de inflaţie1: a. inflaţia târâtoare (moderată), caracterizată prin creşterea generalizată

a preţurilor bunurilor din coşul de referinţă cu 2% - 3% anual; b. inflaţia deschisă, caracterizată printr-o creştere a preţurilor cuprinsă

între 3% şi 10%; c. inflaţia galopantă, sau inflaţia de două cifre, care conduce la dubla-

rea preţurilor în decursul unui an; d. hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor.

1 În perioada actuală multe economii se confruntă cu fenomene ale stagflaţiei şi şlumpflaţiei. Stagflaţia reflectă acea inflaţie din economia unei ţări caracterizată prin lipsă de creştere economică („creştere zero”) sau chiar prin recesiune şi inflaţie rapidă. Şlumpflaţia caracterizează situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională, caracterizată prin criză sau declin economic şi inflaţie rapidă sau galopantă. O altă noţiune folosită pentru caracterizarea stării unei economii este dezinflaţia, care reflectă încetinirea durabilă a nivelului general al preţurilor.

82

2. În funcţie de procesele care o declanşează, inflaţia poate fi:

a. inflaţie prin cerere; b. inflaţie prin costuri; c. inflaţie structurală.

a. Inflaţia prin cerere se caracterizează printr-o creştere a cererii globale care devine în exces faţă de oferta globală, care este inelastică sau indiferentă. În cazul acestei forme, produsul global (PIB-ul, PNB-ul), de regulă, sporeşte. Aşa cum rezultă din figura următoare, prin creşterea cererii sub impulsul unui şoc, preţul şi cantitatea de echilibru sporesc de la P0, PNB0 la P1, PNB1, ca expresie a modificării echilibrului de la E0 la E1, care se adaptează atât prin preţuri, cât şi prin cantităţi.

Fig.17. Diagrama inflaţiei prin cerere. Creşterea cererii globale este determinată de:

� sporirea veniturilor salariale fără a avea acoperire în creşterea produc-tivităţii muncii;

� creşterea cererii guvernamentale, ca urmare a creşterii cheltuielilor publice finanţate, mai ales, prin deficite bugetare sau datorită unui excedente al balanţei de plăţi;

� sporirea puternică a volumului creditelor din economie. Premisa inflaţiei prin cerere este ca oferta de monedă şi veniturile

agenţilor economici să crească mai rapid decât oferta de bunuri, ceea ce înseamnă că masa monetară sporeşte mai intens decât PNB (PIB).

M.Friedman consideră că inflaţia este, pretutindeni şi totdeauna, un fenomen monetar care îşi găseşte expresie în ecartul inflaţionist - absolut şi relativ.

Ecartul inflaţionist absolut reflectă excesul de monedă neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă. El se determină ca diferenţă, la nivelul economiei naţionale, între cererea solvabilă nominală-dată de masa monetară aflată la dispoziţia agenţilor economici nonbancari, şi oferta reală de bunuri econo-mice marfare.

PNB0 PNB1

E1

P

P1

P0

E0

PNB real

C1

C0

O0

83

Ecartul inflaţionist relativ arată câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală. El se determină ca raport procentual între ecartul inflaţionist absolut şi oferta reală de bunuri marfare.

O contribuţie decisivă la instalarea inflaţiei prin cerere, are elastici-tatea producţiei, în special cea de bunuri durabile şi de capital. Dacă oferta este elastică sau de elasticitate unitară în raport cu cererea, procesul inflaţio-nist, prin mecanismul indirect, nu se declanşează. El se declanşează şi se autoîntreţine atunci când elasticitatea producţiei de bunuri durabile şi de capital este inelastică.

Rigiditatea ofertei globale de bunuri economice este determinată de ab-senţa sau insuficienţa stocurilor de resurse economice. Această insuficienţă apare atunci când stocurile nu pot fi reînnoite în ritmul necesar, din diverse motive, cum sunt raritatea resurselor şi lipsa mijloacelor de plată, mai ales a celor de plată externă.

Inflaţia prin cerere, de regulă, înainte de a se manifesta în întreaga eco-nomie, se produce în anumite sectoare economice. Dezechilibrele inflaţioniste apărute în unele ramuri şi sectoare economice se extind pe căi, cum sunt:

� transmiterea majorărilor de preţuri pe seama relaţiilor dintre firme; livră-rile unor firme, reprezintă intrări pentru altele. Preţul de vânzare al firmelor furnizoare reprezintă cost de producţie pentru firmele care achiziţionează. Prin urmare, are loc o transmitere în lanţ a modificărilor de preţuri;

� creşterea cheltuielilor populaţiei, posibilă prin creşterea veniturilor, ceea ce sporeşte creşterea de produse ale unor ramuri economice ante-rior echilibrate;

� creşterea generală a veniturilor, ca urmare a presiunii salariaţilor care solicită ”alinierea” veniturilor la nivelul celor din ramurile economice unde sunt mai ridicate;

� sporirea cererii pe baza unor comportamente speculative, care constau în: o stocări de mărfuri de către vânzători, în vederea obţinerii de câş-

tiguri din creşterea preţurilor; o constituirea de depozite de bunuri economice de către cumpără-

tori, în vederea prevenirii unor creşteri de preţuri dezavantajoase; � accelerarea vitezei de circulaţie a banilor, ca urmare a deprecierii lor.

Posibilităţile de declanşare a procesului inflaţionist sunt mai mici sau mai mari, în funcţie de categoria de agenţi economici în posesia cărora ajunge sporul de masă monetară pusă în circulaţie.

Dacă excesul de masă monetară ajunge în special la producători, inves-tiţiile sunt stimulate, creşte produsul global, iar posibilităţile procesului inflaţionist sunt reduse. Când sporul de masă monetară ajunge în special la consumatori şi speculatori, efectul de creştere a preţurilor este preponderent, iar procesul inflaţionist se declanşează cu intensitate.

b. Inflaţia prin costuri, constă în apariţia unei cereri globale supli-

mentare, în exces faţă de oferta globală, care rămâne în urmă datorită creşterii costurilor din diverse motive, cum sunt:

84

� deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale, ceea ce măreş-te preţurile factorilor de producţie şi ale bunurilor de consum provenite din import;

� pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la creşterea costului mediu fix;

� atragerea în circuitul economic a unor factori de producţie mai rari, cu preţuri mai mari;

� creşterea costurilor salariale în ritmuri superioare productivităţii muncii. Restrângerea ofertei de bunuri economice la nivel micro şi macroe-

conomic are loc deoarece, datorită creşterii preţurilor factorilor de producţie, vor fi achiziţionate în cantităţi mai mici, ceea ce asigură o ofertă mai redusă.

c. Inflaţia structurală este determinată de schimbările structurale din

economie, care conduc la modificarea cererii şi ofertei agregate în sens contrar: cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade (vezi fig.18).

Inflaţia structurală se manifestă în condiţiile creşterii mai rapide a anumitor ramuri economice, ceea ce atrage o mobilizare importantă de factori de producţie spre ele, în detrimentul altora.

Fig.18. Inflaţia structurală.

Printre cauzele care generează inflaţia structurală, se află: � apariţia de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, ceea ce necesită

fonduri de finanţare. În majoritatea cazurilor, pentru finanţare se recurge la credite interne sau la venituri fără corespondent în realizarea unor bunuri economice, ceea ce măreşte cererea de bunuri economice;

� creşterea costurilor, datorită cuprinderii în ele a sarcinilor fiscale, sociale şi a riscurilor implicite de activitatea economică;

� neconcordanţe între structura materială a cererii şi ofertei datorită unor anticipări incorecte asupra structurii viitoare a cererii;

� subvenţionarea preţurilor sau costurilor din anumite sectoare, când conduce la susţinerea preţurilor pentru produse excedentare.

PNBe0

E1

IPC

Pe1

Pe0

E0

PNB real

C1

C0

O0

O1

85

Inflaţia are şi cauze de ordin psihologic. Astfel, teama pentru o posi-bilă creştere viitoare a preţurilor, determină agenţii economici şi indivizii să-şi folosească economiile pentru cumpărarea de bunuri economice. Prin urmare, are loc creşterea cererii de bunuri economice în raport cu oferta, ceea ce determină creşterea preţurilor.

Pe termen scurt, evoluţia inflaţiei este influenţată de relaţia dintre dinami-ca cererii globale şi a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este elastică la factorii creşterii şi inelastică la scădere, iar oferta este elastică la scădere şi inelastică în faţa majorităţii factorilor de creştere1.

Din aceste motive, când creşte cererea globală are loc atât creşterea ofertei, cât şi a ratei inflaţiei. Când cererea globală creşte, sporesc masa moneta-ră, cheltuielile guvernamentale etc.

Ca regulă, rata inflaţiei sporeşte mai lent decât masa monetară, deoa-rece o parte din sporul de masă monetară ajunge la producători, iar oferta are o elasticitate mai mică decât cea a cererii.

O importanţă deosebită prezintă anticipările2 făcute de agenţii econo-mici asupra inflaţiei; dacă rata previzionată a inflaţiei creşte, are loc creşterea inflaţiei efective şi reducerea producţiei. Micşorarea producţiei determină creşterea inflaţiei şi şomajului.

6.3. Efectele inflaţiei. Politici antiinfla ţioniste Inflaţia are efecte ample asupra economiei şi intereselor agenţilor

economici, asupra categoriilor populaţiei, asupra climatului social-politic din interiorul ţării şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând unor economii diferite. Deoarece inflaţia modifică preţurile absolute în ritmuri şi la momente diferite, ceea ce schimbă preţurile relative, ea redistribuie avuţia de la cei ale căror preţuri relative s-au redus spre cei ale căror preţuri relative cresc.

O formă de redistribuire a veniturilor are loc între creditori şi debi-tori. O parte a avuţiei este transferată de la creditori la debitori, atunci când contractul de împrumut n-a fost prevăzut cu o clauză de indexare a ratei dobânzii şi a amortizării creditului, corelată cu rata inflaţiei. Transferul de avuţie are loc deoarece creditul a fost acordat într-o monedă cu o putere de cumpărare mai mare, iar la restituirea lui moneda are o putere de cumpărare mai mică.

În general, cei care pierd sunt creditorii, iar cei care câştigă sunt debi-torii. Printre debitori se află şi Guvernul, care este cel mai mare debitor. Acesta poate câştiga şi în calitate de încasator al taxelor directe atunci când acestea se aplică unor categorii superioare de venituri.

În principiu, inflaţia redistribuie veniturile de la cumpărător, în favoarea vânzătorului, de la cel care economiseşte, în favoarea celui care investeşte sau speculează cu resursele celui dintâi.

1 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu: Economia - Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.616-617 2 V.R.Dornbusch, S.Fischer: Macroeconomia - Editura Sedana, pag.399-401.

86

Inflaţia reduce puterea de cumpărare a banilor, economiilor, pensii-lor etc., dacă acestea nu au preţuri indexabile cu rata inflaţiei. Diminuarea valorii banilor este cu atât mai mare, cu cât valoarea reală este mai mică decât valoarea nominală.

Diferenţele dintre valoarea nominală şi valoarea reală fac, ca redis-tribuirea avuţiei să însemne pierderi pentru unii agenţi economici şi caştiguri pentru alţii. În absenţa inflaţiei, venitul nominal ar fi egal cu cel real.

O formă de redistribuire a veniturilor în favoarea deţinătorilor de ca-pital şi a celor care deţin venituri şi în dauna salariaţilor are loc atunci când1 preţurile cresc mai repede decât salariile în condiţiile unei inflaţii moderate.

Atunci când rata inflaţiei depăşeşte rata de creştere a salariului nominal, salariul real se reduce.

În condiţii de inflaţie, de regulă, pierderile vârstnicilor sunt mai mari decât pierderile tinerilor, deoarece primii deţin mai mult active nominale, chiar dacă mai primesc unele ajutoare sociale care, în principiu, sunt indexa-te.

Printre cei care pierd se află deţinătorii de titluri în general, şi de acţiuni în special, deoarece veniturile reale aduse de acţiuni se diminuează, ca urmare a inflaţiei neanticipate.

Inflaţia penalizează, în primul rând, agenţii economici aflaţi în situaţii de cumpărători, deoarece ei trebuie să facă faţă creşterii preţurilor.

Efectele inflaţiei asupra agenţilor economici sunt diferite din motive, cum sunt:

� propagarea preţurilor nu este uniformă în timp şi pe domenii; � situaţia economică a agenţilor economici e diferită în momentul impac-

tului inflaţionist. Agenţii economici cu venituri mici şi fixe sunt cei mai loviţi de in-

flaţie deoarece ei nu pot compensa pierderile de venit provenite din creşterea în timp a preţurilor. În condiţii de inflaţie, unii agenţi economici obţin câştiguri substanţiale atunci când preţurile mărfurilor lor cresc înaintea altor preţuri.

Inflaţia generează un grad sporit de incertitudine în mediul de afa-ceri, determinându-i pe întreprinzători să nu se lanseze în proiecte de investiţii ample şi de lungă durată, cu risc ridicat. Ei preferă investiţii cu orizont scurt şi risc scăzut.

Inflaţia îngreunează investiţiile şi orientează economiile spre opera-ţiuni speculative. Astfel, un număr mare de întreprinzători se transformă în speculatori specializaţi în a cumpăra la un moment dat mai ieftin şi a vinde peste un timp mai scump.

În perioade inflaţioniste au loc modificări de structură în economia naţională determinate de necesitatea satisfacerii cererii crescânde sau din dorinţa de a realiza profituri sporite, având loc o redistribuire a capitalurilor şi a resurselor existente.

La nivelul microeconomic, inflaţia rupe relaţia dintre preţurile relative şi evoluţia costurilor şi a cererii. Ea realocă resursele şi reorientează între-

1 V.R.Dornbusch, S.Fischer, lucrarea citată, pag. 436

87

prinzătorii spre activităţile care oferă avantaje competitive, chiar dacă sunt instabile şi acestea.

În condiţii de inflaţie, firmele se pot confrunta cu imposibilitatea în-locuirii elementelor de capital fix pe seama fondului de amortizare, putând avea loc o reproducţie restrânsă a capitalului fix.

Inflaţia constituie o cauză importantă a deprecierii cursului de schimb al monedei naţionale. Deprecierea monetară determină:

� ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii străini; � scumpirea mărfurilor importate.

În condiţiile unei inflaţii permanente, producătorii naţionali sunt de-zavantajaţi deoarece preţurile de achiziţii a materiilor prime din import cresc mai repede decât preţul cu care se exportă mărfurile. Ca urmare, are loc o scurgere de venit în afara graniţelor ţării, iar capacitatea concurenţială a firmelor naţionale slăbeşte.

Inflaţia antrenează şi extinde şomajul. Creşterea costurilor salariale determină patronii să promoveze tehnologiile moderne de mare productivitate şi să diminueze personalul.

Inflaţia este o cauză a stagnării sau diminuării creşterii economice, ceea ce determină diminuarea veniturilor bugetare, deficite ale balanţei de plăţi, înrău-tăţirea climatului social-politic, scăderea nivelului de trai. Ansamblul consecinţelor negative ale inflaţiei constituie costurile sociale ale acestui feno-men.

În teoria economică s-a evidenţiat existenţa unei relaţii negative între rata de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. Această relaţie a fost evidenţiată de cercetătorul neozeelandez A.Phillips, pe baza unei cercetări minuţioase referitoare la economia Angliei, care a cuprins aproape un secol. Când rata şomajului este ridicată, revendicările salariale ale sindicaliştilor şi angajaţilor sunt reduse şi datorită costului de oportunitate ridicat pe care-l generează schimbarea locurilor de muncă pe fondul unei oferte de muncă mai mare decât cererea de muncă.

Curba Phillips are o pantă negativă, ceea ce arată că, cu cât este mai scăzut nivelul şomajului, cu atât mai mare este rata modificării salariilor nominale. Acest fapt nu este surprinzător. Ratele scăzute de şomaj sunt asociate, în general, cu evidenţa unor condiţii de boom, condiţii în care cererea excesivă de muncă va determina o creştere rapidă a salariilor nomi-nale. Pe de altă parte, ratele mai mari ale şomajului sunt asociate cu condiţiile de recesiune, condiţii în care slaba cerere de muncă va duce la creşteri relative mici ale salariilor nominale sau chiar la scăderi ale acestora.

Curba Phillips corelează nivelul ratei şomajului cu rata procentuală de modificare a salariilor nominale.

88

Fig.19. Curba Phillips pe termen scurt. Conform exemplului, o creştere a ratei şomajului cu 4 puncte pro-

centuale, de la 8% la 12%, va scădea inflaţia generală de salarii de la 3% la 2%, în timp ce o reducere a ratei şomajului cu 4 puncte procentuale de la 8% la 4%, va creşte rata inflaţiei de la 3% la 4%.

Conform teoriei lui A.Phillips, factorii de decizie macroeconomică se află în faţa unor opţiuni alternative, fiind nevoiţi să aleagă între un nivel redus de şomaj, satisfacţie pe care trebuie să o plătească cu o inflaţie ridicată şi invers.

Reprezentanţii şcolii monetariste, în special M.Friedman şi Edmund Phelps, au observat şi demonstrat că nu există o relaţie durabilă pe termen lung între rata inflaţiei şi a şomajului, curba Phillips fiind valabilă doar pe termen scurt.

Diminuarea inflaţiei, a consecinţelor ei negative şi menţinerea ei în limite considerate normale, necesită practicarea unor politici antiinflaţioniste. În funcţie de obiectivele imediate urmărite, politicile antiinflaţioniste cuprind programe şi măsuri pentru:

1. prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă anu-miţi agenţi economici de pe urma inflaţiei;

2. reducerea inflaţiei prin minimizarea costurilor sociale ale acestora. 1. Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă,

indexarea salariilor şi altor categorii de venituri. Indexarea este o măsură de protecţie socială faţă de efectele creşterii

preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor. Ea constă în creşterea procentuală sau în sume absolute a veniturilor agenţilor economici, îndeosebi a

∆P/P (%)

Rata şomajului % 0 2 4 6 8 10 12 14 16

∆S/S (%) 15 10 5 0

Ra

ta d

e c

reşte

re a

sa

lari

ilor

(% p

e a

n)

0

89

salariilor şi pensiilor, astfel încât să se acopere, parţial sau total, creşterea preţurilor.

a. Indexarea parţială presupune creşterea veniturilor cu o anumită cotă procentuală din rata inflaţiei, iar indexarea totală cu acelaşi procent de creştere a inflaţiei. Indexarea parţială se practică sub mai multe forme:

� indexarea cu limită inferioară, care presupune amplificarea venitu-rilor, numai dacă sporirea preţurilor atinge o anumită rată;

� indexarea cu limită superioară, când se stabileşte o limită superioară a indexării, indiferent de nivelul ratei inflaţiei;

� indexarea fixă, în raport de inflaţia variabilă, care presupune creşte-rea trimestrială sau semestrială (periodică) a veniturilor cu un anumit procent din creşterea preţurilor. b. Indexarea totală se practică foarte rar şi nu reuşeşte să menţină

neschimbate puterea de cumpărare a veniturilor, deoarece există un decalaj între momentul creşterii generalizate a preţurilor şi cel al creşterii veniturilor compensate.

2. Programele şi măsurile pentru reducerea inflaţiei, vizează: � reducerea cererii agregate prin micşorarea masei monetare şi creşterea

costului banilor; � creşterea ofertei agregate; � controlul concomitent al cererii şi ofertei agregate.

În acest scop, se folosesc combinat măsuri de politică bugetară şi fiscală. a. Măsurile de politică fiscală urmăresc:

� reducerea cheltuielilor guvernamentale; � majorarea impozitelor şi taxelor, ceea ce diminuează sumele de bani

destinate consumului şi investiţiilor. b. Măsurile de politică monetară urmăresc reducerea ofertei monetare

pe căi cum sunt: � creşterea ratei dobânzii la creditele acordate de către bănci pentru a

diminua numerarul pus în circulaţie; � creşterea rezervelor monetare ale băncilor pentru a diminua numerarul

pus în circulaţie. Măsurile de politică monetară şi fiscală restrictive pot fi:

� lente, de mici proporţii, graduale; � bruşte, dure, rapide şi de mari proporţii.

Măsurile lente, graduale conduc la restrângerea creşterii economice, sporirea lentă a ratei şomajului peste rata naturală, reducerea lentă, în timp, a inflaţiei. Măsurile rapide şi de mari proporţii conduc la reducerea bruscă şi substanţială a inflaţiei, la o recesiune scurtă a ratei şomajului, urmând ca după o perioadă de timp, producţia şi ocuparea să revină la niveluri anterioa-re, dar inflaţia să rămână restrânsă1.

Stimularea ofertei agregate se realizează pe căi, cum sunt: � controlul preţurilor şi veniturilor în vederea diminuării presiunilor

sindicale, privind sporirea salariilor; � acordarea de scutiri de taxe şi impozite;

1 Radu Vasile: Între echilibru şi recesiune - Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 292-294

90

� încurajarea efectuării de către firme a acţiunilor de cercetare-dezvoltare;

� introducerea şi dezvoltarea producţiei de noi bunuri economice; � stimularea investiţiilor destinate modernizării aparatului de producţie; � ridicarea nivelului de pregătire profesională.

Un rol hotărâtor pentru reducerea sau prevenirea inflaţiei revine mă-surilor care stimulează creşterea productivităţii factoriilor de producţie şi reducerea costurilor. În acest scop, este necesar ca dinamica productivităţii factorilor de producţie să devanseze potenţialul de creştere a costurilor induse de scumpirea factorilor de producţie importanţi.

6.4 Teste de autoevaluare: 1. Ce este inflaţia?

Răspuns: Inflaţia este o permanenţă a vieţii economice. Ea reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care exprimă existenţa în circula-ţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la creşterea generalizată şi de durată a preţurilor şi de scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Inflaţia a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii; în perioada în care a funcţionat sistemul monetar aur (practic sec. XVIII - jumătatea sec. XX) inflaţia a fost, de regulă, nesemnificativă. După cel de al doilea război mondial, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de durată, fără perioade deflaţioniste.

Inflaţia contemporană se manifestă în condiţiile folosirii banilor de hârtie neconvertibili. Aceşti bani simbol sunt mai uşor de multiplicat decât banii care-şi aveau suport material într-o cantitate determinată de metal preţios sau în bunurile marfare supuse tranzacţiilor pe piaţă.

2. Cum se determinâ inflaţia?

Răspuns: Măsurarea inflaţiei este o problemă complexă. Fiind un fenomen global de creştere, inflaţia se măsoară prin folosirea unui indice al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi servicii. Pot fi alese:

� indicele preţului de consum (IPC); � indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB (PNB); � indicele preţurilor bunuri de capital; � indicele costului vieţii etc.

Dintre acestea cel mai utilizat pentru măsurarea inflaţiei este IPC. El se determină pe baza unui „coş de bunuri” (materiale şi servicii) de consum care cuprind:

� alimente; � bunuri de uz curent şi folosinţă personală (îmbrăcăminte, încălţăminte,

articole de toaletă, pentru sport şi excursii); � bunuri de folosinţă îndelungată; � servicii de transport, culturale, de ocrotire a sănătăţii şi de învăţământ ş.a.

91

Lista bunurilor cuprinse în coş este stabilită de către instituţiile autoriza-te ale statului, prin conlucrare cu organizaţiile sindicale, patronale şi organisme ale societăţii civile.

În ţara noastră, IPC care se calculează este un indice de preţ clasic de tip Laspeyres, de forma:

∑ ×==

n

ipiIWIPC i

1

0 ,

în care: Wo

i este ponderea fiecărui sortiment în coşul general de bunuri din perioada de bază;

Ipi = indicele elementar al preţurilor fiecărei grupe sortimentale care intră în calcului indicelui general.

Rata inflaţiei (Ri) exprimă, în mărimi procentuale, ritmul de creştere

a preţurilor bunurilor economice destinate consumului într-o perioadă de timp.

Determinarea IPC, implicit a ratei inflaţiei prilejuieşte dispute între guvern, patronat şi sindicate, generate de interesele urmărite de fiecare parte. Guvernul are interesul ca rata inflaţiei să fie cât mai mică, pentru a dovedi că guvernează bine, patronatul este interesat să rezulte dinamici cât mai mici ale preţurilor, pentru a atenua revendicările sindicatelor şi salariaţi-lor, iar sindicatele ar dori să obţină prin calculul IPC dinamici cât mai ridicate ale preţurilor pentru a obţine sporuri salariale mai mari.

6.5 Întrebări pentru lucr ările de evaluare 1Care sunt principalele cauze ale inflaţie?

2Care sunt efectele inflaţiei? 3Care este conţinutul politicilor antiinflaţioniste?

6.6 Bibliografie:







92



























93



















94

Capitolul 7 STATUL ÎN ECONOMIA DE PIA ŢĂ

Introducere: Într-o economie de piaţă statul este implicat în activitatea economi-

că. Intervenţiile lui urmăresc menţinerea unui echilibru între eficienţa economică şi justiţia socială, corectând, atunci când este nevoie, eşecurile pieţei libere în alocarea resurselor economice limitate.

Prin stat se înţelege ansamblul unităţilor administraţiei publice cen-trale şi locale dintr-o ţară. Puterea executivă îşi îndeplineşte funcţiile economice (guvernează economic) folosindu-se de un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc.

Obiective:

Cunoaşterea rolului economic al statului într-o economie modernă , politicii bugear-fiscale şi externalităţilor.

Cuprins unitatea de învăţare7: Statul în economia de

piaţă………………………………………………………….94

7.1. Modalităţi de intervenţie a statului în economie. Rolul economic al statului într-o economie modernă………………….…….94

7.2. Politica bugetară şi politica fiscală…………………...….……97

7.3. Eşecul pieţelor. Externalităţi şi bunuri publice….……………99 7.4 Teste de autoevaluare................................................................102 7.5 Întrebări pentru lucrările de verificare.......................................103 7.6 Bibliografie…………………………………………………..103

7.1. Modalităţi de intervenţie a statului în economie. Rolul economic al statului într-o economie modernă

Într-o economie de piaţă statul este implicat în activitatea economi-

că. Intervenţiile lui urmăresc menţinerea unui echilibru între eficienţa economică şi justiţia socială, corectând, atunci când este nevoie, eşecurile pieţei libere în alocarea resurselor economice limitate.

Prin stat se înţelege ansamblul unităţilor administraţiei publice centrale şi locale dintr-o ţară. Puterea executivă îşi îndeplineşte funcţiile economice (guvernează economic) folosindu-se de un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc.

Guvernarea economică necesită elaborarea şi înfăptuirea unor cate-gorii de politici economice, cum sunt: politici generale, locale, monetar-financiare, bugetar-fiscal-valutare, de ocupare, anti-ciclice, comerciale etc.

95

Politica economică implică stabilirea obiectivelor macroeconomice de atins într-o anumită perioadă, într-o ţară şi a mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în practică a acestora.

Printre obiectivele politicii economice se află realizarea unei creşteri economice echilibrate, bazată pe compatibilitatea creşterilor de eficienţă economică, cu criteriile social-umane şi ecologice.

Eficienţa, în general, cea economică în special, presupune compararea rezultatelor cu eforturile făcute pentru obţinerea lor. Ea este exprimată de rapor-tul dintre valoarea producţiei rezultate şi valoarea resurselor consumate.

Alocarea resurselor este eficientă atunci când acestea sunt destinate producerii de bunuri economice de care societatea are nevoie. Orice alocare de resurse rare pentru bunuri care nu sunt cerute de societate, exprimă o activitate ineficientă, o risipă de resurse.

Eficienţa economică exprimă cerinţa utilizării raţionale a resurselor economice limitate. Activitatea de utilizare a resurselor este eficientă atunci când producţia bunurilor materiale şi a serviciilor s-a obţinut cu cel mai scăzut cost relativ. În condiţiile unor resurse date, cu un anumit grad de specializare, costul relativ creşte atunci când sporeşte cantitatea produsă dintr-un bun economic.

Tendinţa de creştere a costului relativ sau a costului de oportunitate este determinată şi de faptul că producţia marginală are tendinţa de reducere.

Eficienţa economică exprimă, la nivelul economiei naţionale, o stare a alternativelor de alegere a cheltuirii resurselor limitate, în care orice spori-re a producţiei unui bun economic înseamnă reducerea producţiei altui bun economic.

Activitatea de distribuire a bunurilor economice este apreciată efici-entă, atunci când firmele producătoare repartizează aceste bunuri în raport cu dorinţele şi intenţiile consumatorilor de cheltuire a veniturilor disponibile, la un anumit preţ. Orice activitate de distribuire a bunurilor, care măreşte averea unora prin micşorarea averii celorlalţi, este considerată ineficientă.

Guvernarea economică trebuie să ţină cont de relaţia dintre eficienţa economică şi justiţia socială.1 Eficienţa economică nu trebuie absolutizată în dauna justiţiei sociale şi nici justiţia socială în dauna eficienţei economice.

Justiţia socială pune problema egalităţii şanselor generaţiilor care co-există şi se succed în viaţă. Un sistem socio-economic bun, viabil, presupune o eficienţă economică ridicată, o redistribuire a avantajelor şi riscurilor astfel, încât să se asigure un echilibru între riscul întreprinzătorului şi protecţia salaria-tului, o distribuţie echitabilă a avuţiei produse pe baza legilor sociale.

Desfăşurarea unei activităţi eficiente condiţionează înfăptuirea progre-sului economico-social. Totodată, funcţionarea societăţii necesită manifes-tarea dreptăţii sociale, reglementarea prin lege a valorilor sociale. Relaţiile interumane sunt motivate de interese, dar se manifestă şi în limitele unor re-glementări legale, menite să protejeze echitatea şi dreptatea socială.

Progresul economico-social, în condiţiile compatibilităţii eficienţei economice cu justiţia socială, presupune sporirea veniturilor, distribuirea şi redistribuirea lor pe criterii de eficienţă economică şi de dreptate socială. 1 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu: Economia - Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.380-384

96

Distribuirea veniturilor este un proces economico-social, cu caracter micro şi macroeconomic, de împărţire a valorii adăugate (nou create) între participanţii la obţinerea lor. În urma distribuirii veniturilor, proprietarii factorilor de producţie intră în posesia veniturilor primare: salarii, profituri, rente şi dobânzi.

Redistribuirea veniturilor determină creşterea veniturilor finale şi a patri-moniului pentru anumiţi agenţi economici, şi scăderea lor pentru alţii. Ea constă în preluarea cu titlu gratuit şi nerambursabil a unor părţi din veniturile primare ale unor subiecţi economici şi darea lor spre folosire altor agenţi economici, fără o contraprestaţie imediată sau cu titlu gratuit şi nerambursabil.

Redistribuirea veniturilor între participanţii la viaţa economico-socială se realizează cu ajutorul unor mijloace cum sunt: impozitele, taxele, subvenţiile, ajutoarele sociale, preţurile factorilor de producţie care nu se formează liber etc.

Cauzele implicării statului în viaţa economică sunt multiple, printre ele aflându-se:

� necesitatea corectării insuficienţei (lipsurilor) pieţei. Cu ajutorul instrumentelor de politică economică, statul acţionează pentru asigu-rarea stabilităţii macroeconomice;

� incapacitatea pieţei de a furniza anumite mărfuri şi servicii. Astfel, statul furnizează bunuri economice, cum sunt: apărarea naţională, secu-ritatea socială, iluminatul public etc.;

� asigurarea cadrului normal de desfăşurare a activităţii economice; � stimularea participării agenţilor economici naţionali la fluxurile econo-

mice internaţionale. Rolul economic al statului într-o economie modernă este reliefat de

funcţiile pe care le îndeplineşte, şi anume: � asigură cadrul juridic legislativ pentru desfăşurarea activităţii economice şi a condiţiilor se exercitare a liberei iniţiative, de către agenţii economici;

� influenţează alocarea resurselor în scopul ameliorării eficienţei economice; � elaborează programe pentru îmbunătăţirea repartizării veniturilor; � acţionează pentru stabilizarea economiei, cu ajutorul politicilor macro-

economice. Rolul economic al statului se realizează prin forme specifice, cum sunt:

a. cheltuielile guvernamentale; b. sistemul de impozite şi taxe; c. sectorul public; d. activitatea legislativă; e. programarea economică.

a. Cheltuielile guvernamentale se fac cu achiziţiile statului de bunuri şi servicii şi cu plăţile de transfer.

Statul este un agent economic consumator de bunuri şi servicii pen-tru administraţie, armată etc. Plăţile de transfer se referă la programele de asistenţă medicală şi socială, plata ajutoarelor sociale, compensaţiile pentru şomaj etc.

b. Impozitele şi taxele constituie calea principală de formare a veni-turilor statului. Prin politica sa fiscală, statul determină mărimea impozitelor şi modul lor de colectare. Politicile de impozitare influenţează creşterea

97

economică. Aproape toate impozitele pot afecta creşterea prin reducerea stimulentelor de a economisi, a lucra, a asuma riscuri. Politicile de impozitare favorabile creşterii, pledează pentru evitarea cotelor puternic progresive ale impozitelor. Din motive de echitate, un impozit trebuie să fie progresiv, dar creşterea economică impune o moderare a gradului progresivităţii, în vede-rea încurajării asumării riscului de către întreprinzători.

c. În toate ţările există un număr de firme aparţinând administraţiei de stat centrale sau locale, care produc bunuri economice solicitate de piaţă. Prin întreprinderile sale publice, statul este un agent economic producător.

d. Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridic legislativ pentru desfăşurarea activităţii economice şi condiţiile de exercitare a liberei iniţia-tive de către agenţii economici.

e. Programarea economică se concretizează în elaborarea de pro-grame economice cu diferite orizonturi de timp, în scopul menţinerii sau refacerii echilibrului economic. Aceste programe au un caracter orientativ.

Statul democratic influenţează economia, relaţiile acesteia cu alte economii naţionale.

7.2. Politica bugetară şi politica fiscală

Una din componentele politicii economice este politica bugetară.

Aceasta reprezintă teoria şi acţiunile guvernamentale care privesc veniturile şi cheltuielile publice, căile şi mijloacele de concentrare a încasărilor, categoriile şi mărimea cheltuielilor prin care se poate interveni direct pentru atenuarea disfuncţionalităţilor economiei etc.

Politica bugetară se reflectă în bugetul public naţional, care constituie principalul mijloc prin care se formează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice.

Bugetul public naţional cuprinde: bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale.

Bugetul de stat este principalul instrument financiar, care cuprinde veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe destinaţii de cheltuieli. El este elaborat şi gestionat de Guvern şi autorizat de Parlament.

Bugetul de stat se prezintă ca o balanţă în care se înscriu veniturile şi cheltuielile anului bugetar, care poate să coincidă, sau nu, cu anul calendaristic.

Veniturile bugetului de stat cuprind încasările din: impozite directe, impozite indirecte, resurse financiare nefiscale.

Cheltuielile bugetului de stat au următoarele destinaţii: educaţie, cultură, ştiinţă, sănătate, protecţie socială, ordine publică, apărare naţională, justiţie, administraţie publică, protecţia mediului natural etc.

În ţara noastră se utilizează şi bugetul general consolidat, prin care sunt corelate bugetul central şi bugetele locale, interdependenţele acestora, mai ales deficitul bugetar, cu soldul deficitar al balanţei de plăţi externe, cu decalajul dintre investiţii (inclusiv cele străine) şi economisiri.

Bugetul de stat ocupă un loc central în ansamblul mijloacelor de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei. Statul poate duce o politică bugetară pozitivă, care presupune fundamente teoretice,

98

măsuri şi acţiuni prin care, încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminu-ării inflaţiei şi altor disfuncţionalităţi din domeniul bugetar.

Politica bugetară pozitivă mai este cunoscută şi ca politică de relan-sare bugetară ce se concretizează în numeroase efecte agregate şi pe care le determină cheltuielile bugetare şi impozitele asupra cererii globale, ofertei globale, venitului şi consumului în timpul execuţiei bugetare. Aceste efecte sunt cunoscute sub denumirea de multiplicator, care îmbracă mai multe forme.

Multiplicatorul cheltuielilor publice presupune ca prin sporirea cheltu-ielilor publice, în condiţiile unor impozite neschimbate, să se stimuleze activitatea economică. Creşterea cererii, ofertei globale şi a veniturilor. Multiplicatorul fiscal presupune sporirea venitului şi a producţiei prin reducerea impozitelor de către stat, considerând cheltuielile totale constante.

Multiplicatorul bugetului echilibrat presupune sporirea producţiei prin creşterea, în aceeaşi proporţie şi concomitent, atât a cheltuielilor buge-tare, cât şi a veniturilor bugetare.

Execuţia bugetară poate fi: � echilibrată, când veniturile sunt egale cu cheltuielile; � excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât cheltuielile; � deficitară, când veniturile realizate sunt mai mici decât cheltuielile.

În majoritatea ţărilor şi anilor, bugetul public este deficitare sau cronic

deficitare din cauza preluării, an de an, a deficitelor din perioadele anterioare. Acoperirea deficitului bugetar se poate realiza prin:

� emisiunea de bonuri de tezaur, pe termen scurt, sub un an; � contractarea de împrumuturi de stat, prin emisiunea şi plasarea de

obligaţiuni şi alte titluri de valoare publice, pe termen mediu sau termen lung;

� consolidarea deficitului bugetar, prin preluarea lui la datoria publică. Deficitul bugetar influenţează viaţa economică prin efectele lor, care

pot fi favorabile sau nefavorabile. Efectele favorabile constau în faptul că un deficit bugetar moderat

reprezintă un element stabilizator pentru economie, contribuie la creşterea cererii agregate. Efectele nefavorabile constau în posibilitatea ca deficitele să genereze inflaţie şi să afecteze negativ veniturile, bunăstarea şi creşterea economică pe termen lung.

Prin ele însele, deficitele nu sunt suficiente pentru a determina apariţia inflaţiei. Un deficit persistent poate conduce la inflaţie atunci când, pentru acoperirea lui, Banca Centrală sporeşte oferta monetară, creând monedă.

Implicaţiile deficitului bugetar asupra creşterii economice sunt depen-dente şi de modul de folosire a împrumuturilor externe, care au fost făcute pentru finanţarea deficitului bugetar respectiv. Aceste împrumuturi externe măresc datoria naţională, iar implicaţiile datoriei naţionale asupra creşterii economice, sunt diferite.

Datoria naţională poate afecta negativ creşterea economică pe ter-men lung, dacă resursele împrumutate sunt cheltuite pentru consum. În aceste situaţii, plata împrumuturilor şi a dobânzilor aferente, de către generaţi-

99

ile viitoare, pot determina reducerea standardelor viitoare ale cetăţeanului mediu, datorită poverilor fiscale suplimentare.

Execuţia bugetară poate fi echilibrată atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute; ea este greu de realizat, deoarece cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare sunt stabilite de aranjamente anterioare, iar veniturile oscilează odată cu venitul naţional, în condiţiile unor rate de impozitare fixe.

În plus, după cel de-al doilea război mondial, s-a impus concepţia keynesistă care susţine că este posibilă restabilirea sau menţinerea echilibru-lui economic de ansamblu, dezechilibrând bugetul statului.

Acesta trebuie să servească luptei contra recesiunii economice, mărind, printr-o relansare a consumului şi/sau investiţiilor, cererea globală; invers, excedentul bugetar, restricţionând cererea globală din economie, combate supra-ocuparea şi generarea de inflaţie.

Pornindu-se de le concepţia keynesistă, s-a formulat opinia conform căreia, un buget de dimensiuni acceptabile are efect de relansare asupra activităţii economice, deoarece generează putere de cumpărare suplimentară care, la rându-i antrenează un consum suplimentar, ducând la mărirea ritmu-lui de dezvoltare.

7.3. Eşecul pieţelor. Externalităţi şi bunuri publice Termenul de eşec de piaţă exprimă o performanţă a pieţei care este

mai puţin bună decât cea mai bună performanţă posibilă. El înseamnă că cel mai bun rezultat posibil al pieţei nu a fost obţinut.

Funcţionarea liberă a sistemului de piaţă nu asigură: � alocarea resurselor societăţii cu eficienţă maximă; � distribuirea veniturilor şi păstrarea sistemului de valori, în concor-

danţă cu criterii de eficienţă socială maximă. În economia reală de piaţă din ţările dezvoltate, există o concurenţă

imperfectă, iar imperfecţiunile pieţei sunt generate, atât de eşecurile diferite-lor pieţe concurenţiale, cât şi de intervenţia directă a guvernului. Prin compararea şi măsurarea efectelor celor două categorii de imperfecţiuni, se pot cunoaşte efectele măsurilor pe care le implică guvernarea economică.

Buna funcţionare a unei economii bazate pe evoluţia liberă a forţelor pieţei, necesită intervenţia autorităţilor publice în viaţa economico-socială, pentru soluţionarea unor probleme, cum sunt: garantarea proprietăţii private, crearea condiţiilor reale pentru respectarea regulilor concurenţei, asigurarea normelor care stau la baza restructurării, falimentului şi lichidării firmelor.

Desfăşurarea şi dezvoltarea concurenţei necesită intervenţia statului în economie pentru crearea condiţiilor de apariţie a noi firme, pentru importul unor resurse, pentru prevenirea sau diminuarea poluării, pentru ajutorarea unor grupuri care se confruntă cu probleme deosebite (şomaj, boală etc.).

Într-o economie de piaţă liberă, autorităţile trebuie să creeze condiţii pentru ca preţurile să reflecte, în cel mai înalt grad posibil, raritatea relativă a resurselor. Astfel de condiţii, înseamnă elaborarea unor reglementări

100

privind funcţionarea monopolurilor, ştiut fiind că acestea ar putea face ca preţurile să nu reflecte corect raritatea relativă a bunurilor economice.

În cazul poluării, prin stabilirea unor reglementări adecvate, se pot preveni efectele negative asupra mediului care pot fi generate de piaţă, se poate crea un comportament al agenţilor economici care să corespundă atât intereselor proprii de a obţine un profit tot mai ridicat, cât şi criteriile ecolo-gice şi social-economice ale societăţii.

O imperfecţiune a pieţei este şomajul. Pentru corectarea imperfecţi-unilor pieţei, din punct de vedere al şomajului, autorităţile pot acţiona pe căi, cum sunt:

� subvenţionarea directă a forţei de muncă din unele domenii, în vede-rea reducerii costurilor salariale;

� stimularea cererii agregate din economie prin sporirea cheltuielilor publice, reducerea impozitelor etc. Unul dintre factorii ce generează rezultate de piaţă ineficiente, sunt

bunurile publice. Un bun public are un cost total de producţie, care nu creş-te, pe măsură ce numărul total de consumatori creşte. În categoria bunuri publice intră:

� armata naţională, care apără pe toţi cetăţenii naţiunii, indiferent de numărul cu care acesta sporeşte;

� poliţia care, în cazul unei localităţi, asigură protecţie împotriva rău-făcătorilor, protejându-i atât pe localnici, cât şi pe vizitatori;

� anumite informaţii, cum sunt informaţiile meteorologice care sunt utile pentru diverşi agenţi economici şi indivizi, ajutându-i să ia măsuri pentru evitarea unor fenomene, iar costul informaţiei pentru un utilizator în plus este zero. Alte bunuri publice sunt: rezerva de aer curat, centralele electrice,

concertele în aer liber. O caracteristică a unui bun public este accesibilitatea lui tuturor, odată

ce a fost produs, utilizarea lui neputând fi restricţionată la cei care sunt dispuşi să plătească pentru el. Din acest motiv, piaţa privată nu produce cantităţi efici-ente de bunuri publice deoarece, după realizarea lor, sunt fie ineficiente, fie imposibil ca oamenii să fie determinaţi să plătească pentru utilizarea lor.

Bunurile publice au două caracteristici fundamentale:

� nonexclusivitatea � nonrivalitatea (nonexhaustivitatea).

Nonexclusivitatea este imposibilitatea sau dificultatea de a exclude de la utilizare vreun utilizator potenţial, imediat ce bunul a fost produs. De exemplu, după punerea în funcţiune a instalaţiilor de iluminat public, toţi cetăţenii pot beneficia de lumina respectivă. Atunci când costul mijloacelor folosite pentru a exclude de la consumarea bunurilor publice este mai mare decât avantajele ce s-ar putea obţine, învinge decizia de nonexcludere.

Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori, în ceea ce priveşte consumul acestor bunuri, adică un nou consumator nu modifică oferta disponibilă pentru ceilalţi. După ce bunul a fost produs, suplimentarea beneficiarilor acestuia nu determină creşterea costului, pentru orice consu-mator adiţional costul marginal fiind zero.

101

Rivalitatea este o trăsătură a bunurilor private, în sensul că, dacă o persoană consumă o anumită cantitate din ele, acea cantitate nu mai este disponibilă pentru consumul altcuiva.

Bunurile care au în deplinătatea lor cele două caracteristici funda-

mentale, sunt bunuri publice pure. Bunurile care nu au deloc cele două trăsături, sunt bunuri private pure. Între cele două categorii extreme se află bunurile publice şi bunurile private, după cum prezenţa sau absenţa caracte-risticilor menţionate, este precumpănitoare.

În situaţii practice, bunurile pure există, „apărarea” fiind un exemplu. În multe cazuri, un bun este un amestec între „public” şi „privat”. De exemplu, o parcare publică este un bun care se caracterizează prin nonrivalitate, până la capacitatea normală; peste o anumită limită de utilizare în exces, ea devine parţial rivalitară şi complet rivalitară, atunci când gradul de utilizare este ma-xim (100%).

Furnizarea bunurilor publice de către stat este motivată de eşecurile de piaţă, respectiv de situaţiile în care pieţele nu conduc la o alocare eficientă a resurselor. Pentru corectarea eşecului pieţelor este necesară intervenţia statului, sau crearea unei pieţe care să absoarbă deficitul de piaţă.

Principalele instrumente folosite de administraţia publică, pentru a in-terveni când apare eşecul de piaţă, sunt:

a. regulile şi reglementările; b. proprietatea publică; c. cheltuielile şi impozitele.

a. Regulile şi reglementările sunt utilizate atât pentru a fixa cadrul în care operează forţele de piaţă, cât şi pentru a modifica funcţionarea pieţelor libere.

b. Proprietatea publică este un instrument pentru exercitarea contro-lului asupra producţiei şi distribuţiei unor bunuri. De exemplu, guvernul poate privatiza anumite industrii aflate în proprietatea sa şi totodată, poate să stabilească reguli pentru comportamentul proprietarilor privaţi.

c. Unele cheltuieli guvernamentale sunt determinate de promovarea factorilor de producţie folosiţi la producerea bunurilor şi serviciilor în secto-rul public al economiei. Aceste cheltuieli sunt făcute pentru producerea bunurilor care nu sunt furnizate de piaţa liberă (apărarea naţională, sistemul juridic).

Impozitele au o importanţă majoră pentru realizarea multor politici guvernamentale. Ele furnizează fondurile necesare finanţării cheltuielilor.

Prin desfăşurarea activităţilor economice se produc anumite efecte asupra terţilor sau mediului natural, a căror valoare nu se reflectă în preţul bunului tranzacţionat, numite externalităţi. Ele mai sunt efecte ale celei de a treia părţi, deoarece de ele nu ţin cont producătorul şi consumatorul, partici-panţii direcţi ai unei tranzacţii.

Externalităţile reprezintă costuri sau beneficii generate de o tranzacţie,

de care participanţii primari ai tranzacţiei nu ţin cont şi care sunt suportate sau de care beneficiază alţi participanţi. Ele pot fi negative, atunci când

102

afectează pe utilizatori prin costurile nete pe care le determină şi pozitive, când generează beneficii nete.

Externalităţile pozitive sunt generate de domenii, cum sunt: învăţă-mântul, cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi alte sectoare de creaţie. Desfăşurarea activităţilor în aceste domenii ocazionează costuri care sunt mari în raport cu efectele directe obţinute de firme şi mici, în raport cu efectele sociale globale. Aceste activităţi sunt fie subvenţionate de guvern, fie finanţate direct.

Externalităţile determină îndepărtarea producţiei de la nivelul optim din punct de vedere social, deoarece nu sunt incluse în deciziile de producţie ale agenţilor economici. Ele trebuie evaluate.

Evaluarea externalităţilor înseamnă măsurarea pagubelor, în cazul efectelor negative şi a beneficiilor, în cazul efectelor pozitive.

Pentru ca producătorii externalităţilor să ţină cont de ele şi să fie in-cluse în deciziile lor privind producţia, se pot lua diverse măsuri, cum sunt:

� practicarea de amenzi, care vor fi plătite de agentul economic care generează externalităţile negative;

� acordarea de drepturi de producător celor care desfăşoară activităţi generatoare de externalităţi pozitive;

� fuzionarea agentului economic care generează externalitatea, cu agentul economic care receptează externalitatea. În acest fel, genera-torul unor efecte externe negative va trebui să ia în considerare costul extern, iar generatorul efectelor pozitive va putea beneficia de venitul extern. Măsurile ce se impun vizează, îndeosebi, determinarea agenţilor

economici generatori de externalitate, la beneficii sau costuri private. 7.4 Teste de autoevaluare:

1. Care este rolul economic al statului într-o economie modernâ/

Răspuns: Într-o economie de piaţă statul este implicat în activitatea economică. Intervenţiile lui urmăresc menţinerea unui echilibru între efici-enţa economică şi justiţia socială, corectând, atunci când este nevoie, eşecurile pieţei libere în alocarea resurselor economice limitate.

Prin stat se înţelege ansamblul unităţilor administraţiei publice centrale şi locale dintr-o ţară. Puterea executivă îşi îndeplineşte funcţiile economice (guvernează economic) folosindu-se de un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc.

Guvernarea economică necesită elaborarea şi înfăptuirea unor cate-gorii de politici economice, cum sunt: politici generale, locale, monetar-financiare, bugetar-fiscal-valutare, de ocupare, anti-ciclice, comerciale etc. Politica economică implică stabilirea obiectivelor macroeconomice de atins într-o anumită perioadă, într-o ţară şi a mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în practică a acestora.

Printre obiectivele politicii economice se află realizarea unei creşteri economice echilibrate, bazată pe compatibilitatea creşterilor de eficienţă economică, cu criteriile social-umane şi ecologice.

103

2. Ce reprezintă politica bugetară şi bugetul de stat?

Răspuns: Una din componentele politicii economice este politica bu-

getară. Aceasta reprezintă teoria şi acţiunile guvernamentale care privesc veniturile şi cheltuielile publice, căile şi mijloacele de concentrare a încasări-lor, categoriile şi mărimea cheltuielilor prin care se poate interveni direct pentru atenuarea disfuncţionalităţilor economiei etc.

Politica bugetară se reflectă în bugetul public naţional, care constituie principalul mijloc prin care se formează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice.

Bugetul public naţional cuprinde: bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale.

Bugetul de stat este principalul instrument financiar, care cuprinde veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe destinaţii de cheltuieli. El este elaborat şi gestionat de Guvern şi autorizat de Parlament.

Bugetul de stat se prezintă ca o balanţă în care se înscriu veniturile şi cheltuielile anului bugetar, care poate să coincidă, sau nu, cu anul calendaristic.

Veniturile bugetului de stat cuprind încasările din: impozite directe, impozite indirecte, resurse financiare nefiscale.

Cheltuielile bugetului de stat au următoarele destinaţii: educaţie, cultură, ştiinţă, sănătate, protecţie socială, ordine publică, apărare naţională, justiţie, administraţie publică, protecţia mediului natural etc.

În ţara noastră se utilizează şi bugetul general consolidat, prin care sunt corelate bugetul central şi bugetele locale, interdependenţele acestora, mai ales deficitul bugetar, cu soldul deficitar al balanţei de plăţi externe, cu decalajul dintre investiţii (inclusiv cele străine) şi economisiri.

Bugetul de stat ocupă un loc central în ansamblul mijloacelor de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei. Statul poate duce o politică bugetară pozitivă, care presupune fundamente teoretice, măsuri şi acţiuni prin care, încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminu-ării inflaţiei şi altor disfuncţionalităţi din domeniul bugetar. Politica bugetară pozitivă mai este cunoscută şi ca politică de relansare bugetară ce se concretizează în numeroase efecte agregate şi pe care le determină cheltuielile bugetare şi impozitele asupra cererii globale, ofertei globale, venitului şi consumului în timpul execuţiei bugetare. Aceste efecte sunt cunoscute sub denumirea de multiplicator, care îmbracă mai 7.5 Întrebări pentru lucr ările de verificare:

1Ce este eşecul pieţei? 2Care sunt principalele caracteristici ale bunurilor publice? 3Ce sunt externalitâţile?

7.6 Bibliografie:

104


























105





















106






107

Capitolul 8 COMERŢUL INTERNA ŢIONAL

Introducere: Dezvoltarea economiilor naţionale se caracterizează printr-o partici-

pare activă la comerţul internaţional, la planurile economice internaţionale. Economiile naţionale privite în interdependenţa legăturilor economice dintre ele formează economia mondială. Ea s-a format în baza unui proces istoric înde-lungat, în cadrul căruia, un rol major a avut constituirea statelor naţionale şi adâncirea diviziunii sociale a muncii, schimbul de bunuri dintre ţări.

Obiective: Cunoaşterea formelor de desfâşurare a relaţiilor internaţionale, func-ţiilor comerţului internaţional şi rolului balanţei comerciale.

Cuprins unitate de învăţare 8: Comerţul internaţional………………………………………………107

8.1. Economia mondială şi fluxurile economice internaţionale….107

8.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială…………..….….112

8.3. Teorii şi politici privind comerţul internaţional……….…….117 8.4 Teste de autoevaluare…………………..……………………..117 8.5 Întrebări pentru lucrările de verificare........................................118 8.6 Bibliografie.................................................................................118

8.1. Economia mondială şi fluxurile economice internaţionale

Dezvoltarea economiilor naţionale se caracterizează printr-o partici-

pare activă la comerţul internaţional, la planurile economice internaţionale. Economiile naţionale privite în interdependenţa legăturilor economice

dintre ele formează economia mondială. Ea s-a format în baza unui proces istoric îndelungat, în cadrul căruia, un rol major a avut constituirea statelor naţio-nale şi adâncirea diviziunii sociale a muncii, schimbul de bunuri dintre ţări.

Trăsăturile principale ale economiei mondiale sunt: � dezvoltarea interdependentă a economiilor naţionale, care sunt enti-

tăţile de bază ale economiei mondiale; � supunerea tuturor participanţilor, legislaţiilor specifice relaţiilor dintre

forţele pieţei, cerere şi ofertă; � existenţa, concomitentă, pe teritoriul unei ţări a unor agenţi econo-

mici „naţionali” şi a unor agenţi economici străini; � existenţa unor deosebiri mari între economiile ţărilor lumii, din punct

de vedere al nivelului de dezvoltare. Totodată, există decalaje mari în interiorul economiilor naţionale;

� evoluţia permanentă a economiilor naţionale. Modul în care sunt ierar-hizate şi organizate, în timp şi spaţiu, economiile naţionale, starea lor calitativă, sunt reflectate de ordinea economică mondială.

108

O contribuţie majoră la formarea economiei mondiale, revine diviziunii mondiale a muncii, care reflectă tendinţele de specializare internaţională com-petitivă în scopul participării eficiente la circuitul economic mondial.

Diviziunea mondială a muncii s-a dezvoltat treptat de-a lungul tim-pului, cunoscându-se mai multe tipuri de specializări, ca:

� specializarea intersectorială (industrie-agricultură), dominantă în perioadele de început;

� specializarea inter-ramură (industrie-industrie), predominantă în perioadele mai avansate;

� specializarea pe subramuri sau intra-ramură (electronică-electronică, chimie-chimie);

� specializarea intra-producţie, pe produse, servicii, tehnologii etc., caracteristică perioadei actuale, sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Principalii factori care influenţează diviziunea mondială a muncii sunt:

� condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii; � cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naturali; � complexitatea bunurilor în diferite ţări; � dimensiunile teritoriului şi populaţiei; � disponibilitatea de capital; � obiceiurile şi comportamentele economice, specifice diferitelor popoare; � conjunctura social-politică internă şi internaţională.

Evoluţia societăţii umane pe fiecare treaptă de dezvoltare este însoţită de schimbul de bunuri între ţări. Acest schimb s-a dezvoltat pe măsura creşterii eficienţei activităţii economice, a sporirii şi diversificării producţiei, a adâncirii diviziunii sociale a muncii. Când schimbul de bunuri dintre ţări a dobândit o sferă cuprinzătoare de manifestare şi a început să influenţeze vizibil nivelul de dezvoltare fiecărui stat, el a devenit o reflectare a econo-miei mondiale.

În esenţă, piaţa mondială reflectă relaţiile de schimb ce se realizează între agenţii economici din diverse ţări. Ea este spaţiul economic de mani-festare a diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor acesteia.

Existenţa pieţei mondiale se datorează mai multor cauze, cum sunt: � înzestrarea naturală diferită a ţărilor cu factor de producţie, ceea ce

permite schimburi internaţionale atât de factori, cât şi de bunuri obţi-nute cu ajutorul lor;

� imposibilitatea ca o anumită ţară să producă, în condiţii eficiente, toată gama de bunuri de care are nevoie;

� diviziunea internaţională a muncii. Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară în diferite forme,

cum sunt: � comerţul internaţional, care exprimă ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii pe care agenţii economici dintr-o ţară le fac cu exteriorul;

� piaţa internaţională a capitalurilor, care reprezintă ansamblul operaţiilor care asigură plasarea, în şi din străinătate, a unor capitaluri sub formă de investiţii directe, împrumuturi, cumpărări de titluri de valoare;

109

� piaţa mondială a muncii, care este formată din relaţiile economice gene-rate de migrarea populaţiei apte de muncă, dintr-o ţară în alta, pentru a se angaja;

� piaţa mondială a tehnologiilor şi produselor ce încorporează un nivel înalt de cunoştinţe ştiinţifice;

� piaţa internaţională a schimburilor valutare; � piaţa mondială neagră, care este reprezentată de comerţul mondial cu

bunuri interzise vânzării-cumpărării libere, sau cu bunuri sustrase regimului vamal, taxării şi impozitării prevăzute de acesta. Mişcările de bunuri materiale, servicii, informaţii, valori băneşti, de

la o ţară la alta, reprezintă fluxuri economice internaţionale. Ele se manifestă în forme diferite în timp şi spaţiu.

La începutul economiei mondiale, obiectul fluxurilor economice inter-naţionale îl formau bunurile materiale. Ulterior, o dată cu debutul secolului XX, a crescut importanţa fluxurilor economice internaţionale, care au ca obiect inves-tiţiile de capital. În perioada contemporană, preponderente au devenit fluxurile privind cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

Subiecţii fluxurilor economice internaţionale sunt agenţii economici din diferitele ţări care încheie acorduri comerciale de diverse tipuri.

Fluxurile economice internaţionale sunt multilaterale, caracter deter-minat de procese, cum sunt:

� dezvoltarea specializării internaţionale sub impactul progresului tehnico-ştiinţific ;

� globalizarea problemelor omenirii; � intensificarea colaborării internaţionale etc.

Ele presupun respectarea riguroasă a principiilor dreptului internaţional. Fluxurile economice internaţionale au tendinţa generală de multiplicare şi diversificare într-un cadru economico-juridic determinat.

Ansamblul fluxurilor economice internaţionale privite, în unitatea şi interdependenţa lor, formează circuitul economic mondial. El este influenţat de gradul de dezvoltare a economiilor naţionale şi a economiei mondiale, de nivelul diviziunii mondiale a muncii, de conjunctura politică internaţională. Totodată, circuitul economic mondial influenţează economiile naţionale, eco-nomia mondială şi relaţiile politice internaţionale.

Participarea unei ţări la circuitul economic mondial este dependentă de potenţialul economic al ţării. Cu cât o ţară are un grad de dezvoltare economică mai ridicat, cu atât ea participă mai intensiv la circuitul economic mondial.

8.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială

Relaţiile comerciale dintre diferitele ţări ale lumii sunt reprezentate de schimbul de produse şi servicii, prin intermediul exporturilor şi importu-rilor sau comerţului internaţional.

Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice ale unui agent economic dintr-o ţară, în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. Importul reprezintă o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din altă ţară în schimbul unei sume de bani convenite.

110

Comerţul internaţional exprimă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de bunuri economice etc.

El se măsoară cu ajutorul unor indicatori, cum sunt: � ponderea comerţului internaţional în produsul intern brut (PIB), sau

produsul naţional brut (PNB); � ponderea exportului în totalul producţiei vândute a unor ţări; � ponderea importului în totalul producţiei utilizate într-o ţară; � volumul exportului sau importului pe locuitor etc.

Adoptarea deciziilor privind exportul sau importul unei ţări necesită investigarea capacităţii de export sau de import a pieţei cu ajutorul înclinaţi-ei medii şi a înclinaţiei marginale de a exporta şi de a importa.

Înclinaţia medie de a exporta exprimă raportul dintre exporturile unei ţări şi produsul ei global pe o anumită perioadă. Înclinaţia medie de a importa se determină ca un raport între importurile unei ţări şi produsul ei global pe o anumită perioadă.

Înclinaţia marginală de a exporta sau importa se determină ca raport între modificarea exporturilor suplimentare, respectiv modificarea importurilor supli-mentare şi modificarea produsului global al ţării pe o anumită perioadă.

Fundamentarea deciziilor de import sau de export are în vedere elastici-tatea cererii şi ofertei pentru export şi pentru import.

În cazul unei cereri la export elastice, încasările în valută ale ţării sporesc atunci când preţurile exporturilor se reduc. În situaţia unei cererii la export inelastice, reducerea preţurilor exporturilor conduce la diminuarea încasărilor în valută ale ţării.

În cazul unei cereri la import elastice, creşterea preţurilor importurilor determină scăderea într-o măsură mai mare a cererii pentru import.

În situaţia unei oferte la import inelastice, la creşterea preţurilor expor-tate cu un procent, cantitatea oferită creşte cu mai puţin cu un procent.

Comerţul internaţional s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresele economice înregistrate în diferite ţări şi cu reducerea costurilor transporturilor internaţionale. El îndeplineşte diverse funcţii , cum sunt:

� favorizarea obţinerii de factori de producţie şi bunuri economice de consum, pe care unele ţări nu le au, sau ar putea să le creeze cu un efort foarte mare;

� stimularea dezvoltaţii şi perfecţionării activităţii de producţie, prin asimilarea noutăţilor ştiinţifico-tehnice mondiale;

� facilitatea obţinerii unor bunuri economice pentru acoperirea nevoilor de consum ale populaţiei;

� pătrunderea pe diverse pieţe pentru bunurile economice produse eficient; � stimularea concurenţei în activitatea de producţie şi de desfacere a

bunurilor economice produse pe plan naţional. În perioada contemporană, comerţul internaţional prezintă trăsături,

cum sunt: � creşterea mai puternică a comerţului exterior, în raport cu dinamica

producţiei. Un astfel de decalaj se explică prin creşterea volumului fizic al exporturilor şi prin sporirea preţurilor pe piaţa mondială, în condiţiile în care, o pondere relativ crescândă din producţia naţională

111

este orientată spre exterior, iar o pondere tot mai mare a importului este destinată acoperirii nevoilor de consum ale unei ţări;

� modificarea structurii comerţului mondial, crescând ponderea produ-selor prelucrate şi de tehnicitate ridicată a acestor ţări, în cadrul schimburilor economice externe;

� influenţarea într-o măsură crescândă a concertului internaţional de evoluţia conjuncturii economice internaţionale;

� concentrarea comerţului mondial spre ţările dezvoltate, proces reflectat de ponderea ridicată a acestor ţări, în cadrul schimburilor economice externe;

� apariţia de noi forme de alianţe şi cooperări internaţionale. În perioada postbelică, au apărut organisme care au stimulat comerţul

internaţional, cum sunt Organizaţia Mondială a Comerţului şi Uniunea Europeană.

În prezent, afacerile internaţionale se derulează şi sub forma unor alianţe strategice, cum sunt: � alianţe competitive, producţia sub licenţă, respectiv acordarea, cu titlu

oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces, care a făcut anterior obiectul unui brevet de licenţă la licenţiator. Brevetul este însoţit de multe ori de know-how, adică, elemente tehnice şi tehno-logice nebrevetabile;

� distribuţia sub francizare (franchising), respectiv acordarea de către o persoană (cedent) unei alte persoane (franchiser), a permisiunii de a se folosi în afaceri de drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului;

� cooperarea industrială, care presupune colaborare pe baza unui con-tract între o firmă principală (ordonator) şi una sau mai multe firme executante de produse, ce le livrează contra cost ordonatorului, care le vinde pe piaţa mondială, sub marca sa (subproducţie internaţională);

� coproducţie internaţională, care constă în înţelegerea între două firme din ţări diferite, de a produce autonom anumite subansamble şi de a şi livra reperele create în scopul asamblării pentru obţinerea produsului finit;

� societăţi mixte, care implică un acord între două sau mai multe părţi, pentru a lucra împreună la un proiect de afaceri economic. Fiecare ţară urmăreşte modul în care participă la comerţul internaţi-

onal cu ajutorul balanţei comerciale. Ea cuprinde încasările din exporturile de mărfuri şi plăţile pentru importul de mărfuri, exigibile, într-o anumită perioadă, de obicei un an, indiferent de perioada în care a avut loc fluxul de mărfuri.

Exportul constituie activul în care se înscriu operativ sumele încasate din vânzarea bunurilor economice, într-o valută convenită.

Importul constituie pasivul în care se înscriu sumele plătite pentru bunurile economice importate, într-o valută înscrisă în contractul de import.

Balanţa comercială se poate prezenta sub mai multe forme, determi-nate pe baza unor criterii avute în vedere la întocmirea ei.

a. După numărul partenerilor, balanţa poate fi:

� balanţă comercială generală, atunci când reflectă schimburile de mărfuri ale unei ţări cu toate celelalte ţări;

112

� balanţa comercială parţială, atunci când reflectă schimburile de măr-furi ale unei ţări cu agenţi economici dintr-o singură ţară sau dintr-un grup de ţări. b. După raportul dintre export şi import, balanţa poate fi:

� excedentară (activă), când valoarea exportului este mai mare decât cea a importului;

� deficitară (pasivă), când valoarea exportului este mai mică decât cea a importului;

� echilibrată, când valoarea exportului este egală cu valoarea importului. Starea balanţei comerciale reflectă nivelul de eficienţă economică în-

registrat în ţara respectivă. Balanţa comercială este o componentă principală a balanţei de plăţi

externe. 8.3. Teorii şi politici privind comer ţul internaţional Comerţul internaţional a constituit şi constituie un domeniu impor-

tant de analiză pentru teoria economică.1 Problematica schimbului internaţional de bunuri economice este ana-

lizată în primul curent de gândire economică modernă. Reprezentanţii mercantilismului apreciau că politicile externe protecţioniste corespund intereselor naţionale. Ele serveau, îndeosebi, intereselor marilor negustori.

Reprezentanţii liberalismului clasic (Adam Smith, David Ricardo ş.a.) au avut contribuţii la dezvoltarea teoriei liberalismului economic, potrivit căruia, libera iniţiativă privată concordă cu eficienţa economică, într-un context instituţional mult mai mobil decât perioada precedentă.

Adam Smith a creat teoria avantajului absolut în comerţul internaţional, prin care se susţinea că specializarea internaţională a unei ţări conduce la pro-ducerea unor bunuri în costuri economice mai mici. El apreciază că economisirea muncii naţionale şi specializarea unei ţări se bazează pe produce-rea acelor mărfuri ale căror costuri sunt absolut mai mici, comparativ cu străinătatea.

Pentru ca importul să fie mai avantajos decât producerea unei mărfi, trebuie ca preţul unei achiziţii să fie mai mic decât preţul ocazionat de pro-ducerea bunului respectiv.

În cazul în care o ţară are o productivitate naţională mai scăzută decât cea de la nivel mondial, prin export, ea cedează o parte din valoarea nou creată. În această situaţie, se poate economisi munca naţională dacă se importă bunuri a căror producere în interior ar fi mai scumpă, folosindu-se mijloacele de plată obţinute prin export.

David Ricardo a elaborat teoria avantajului comparativ relativ, conform căreia, toate ţările pot obţine avantaje în comerţul internaţional, chiar şi acelea care au un dezavantaj absolut în producerea tuturor mărfuri- 1 În teoria economică actuală, o lucrare importantă care abordează teorii şi politici privind

comerţul internaţional este Sultana Sută Selejean: Comerţ internaţional şi politici comer-ciale contemporane - Editura Eficient, Bucureşti, 1997.

113

lor, respectiv, le creează cu cheltuieli mai mari pe unitatea de produs, decât în alte ţări.

El a formulat legea avantajelor comparative relative, conform căreia, orice ţară se va specializa în producţia şi exportul acelor mărfuri pe care le creează cu cheltuieli relativ mai mici, cu sacrificarea unor şanse mai reduse şi a căror eficienţă este relativ mai ridicată, în comparaţie cu situaţia din alte ţări.

În perioada interbelică, prin reformularea teoriei ricardiene, a fost creat Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson al comerţului internaţional (Modelul H.O.S.).

Autorii modelului H.O.S. (E.F.Heckscher, Bertil Ohlin, P.A.Samuelson) considerau că nivelul preţurilor este determinat de utilitatea marginală a bunurilor.

Conform modelului, fiecare ţară are interes să se specializeze şi să exporte produse şi servicii care încorporează factori de producţie relativ abundenţi şi ieftini. De asemenea, fiecare ţară va căuta să importe produse şi servicii care necesită importuri mari de factori de producţie deficitari şi scumpi.

Elementele esenţiale ale modelului sunt:

� dezvoltarea analizei comerţului internaţional cu aspecte privind pro-porţia înzestrării naturale a ţărilor cu factori de producţie şi cu cele referitoare la teritorializarea optimă a unităţilor economice;

� egalizarea preţurilor factorilor de producţie şi a veniturilor, între ţările partenere la comerţul internaţional. Teoria economică privind comerţul internaţional s-a dezvoltat şi

prin contribuţia şcolii economice din ţara noastră. Un merit deosebit revine lui Mihai Manoilescu (1891-1950), care a explicat mecanismul după care se desfăşoară relaţiile economice internaţionale între ţările inegal dezvoltate, pe baza adâncirii decalajului dintre productivitatea muncii mai ridicate din ţările industriale şi productivitatea muncii mai scăzută, în ţările preponde-rent agrare; pe măsura trecerii timpului acest decalaj tinde să se adâncească.

Mihail Manoilescu a demonstrat, că din comerţul internaţional câştigă numai ţările puternic industrializate, care au o productivitate naţională medie ridicată, iar ţările preponderent agrare, cu productivitatea medie a muncii mai scăzută, pierd sub două aspecte: când vând produse primare şi când cumpără produse industriale. Aceasta înseamnă scurgerea de venit naţional din ţara agricolă în ţara industrială.

Pentru participarea eficientă a ţărilor slab dezvoltate la tranzacţiile internaţionale sunt necesare, conform reputatului economist român, diversi-ficarea economiei naţionale, prin industrializarea şi protejarea ramurilor economice autohtone noi.

În perioada postbelică s-au pus bazele teoriei avantajelor competitive dinamice. O contribuţie hotărâtoare la această teorie a avut W. Leontief. El a căutat să demonstreze că mărfurile exportate de S.U.A. era create cu un consum intensiv de muncă, în comparaţie cu un consum mai redus de capital.

114

Leontief a caracterizat structura şi calitatea economiei S.U.A., în rela-ţiile lor cu străinătatea, prin intermediul comerţului internaţional, folosindu-se de analiza input-output (intrări-ieşiri). El a afirmat că teoria avantajelor relative nu mai corespunde condiţiilor şi mutaţiilor specifice comerţului internaţional postbelic.

Potrivit teoriei avantajelor competitive dinamice, eficienţa comerţului internaţional este în funcţie de felul în care sunt utilizaţi factorii de producţie de ţările specializate, de potenţa acestora de a se antrena în mecanismul concurenţial şi într-o măsură foarte mică, sau chiar de loc, de înzestrarea lor cu resurse şi factori de producţie.

Pentru ca o ţară să beneficieze de teoria avantajelor competitive dinamic, trebuie ca ea să îndeplinească condiţii majore, cum sunt:

� cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie; � starea industriei naţionale; � cererea şi oferta pe piaţa internă; � mecanismul concurenţial întemeiat pe proprietatea privată şi libera

iniţiativă; � managementul guvernamental, conjunctura mondială etc.

Dacă într-o ţară lipsesc unele din aceste condiţii se poate trece la substi-

tuirea lor, folosindu-se modalităţi diverse, cum sunt: � perfecţionarea managementului guvernamental în domeniul politicilor

economice şi comerciale; � întărirea relaţiilor mutual avantajoase; � racordarea economiei naţionale la economia mondială pe calea inte-

grării economice internaţionale. În acest fel se creează condiţii pentru ca avantajele, sau dezavantaje-

le comparative absolute şi relative să fie schimbate în avantaje competitive dinamice.

Politici privind comer ţul internaţional Politicile comerciale reprezintă ansamblul reglementărilor de natură

economico-juridică, administrativă, fiscală, bugetară, financiară, bancară, valutară etc., adoptate de stat în vederea extinderii sau diminuării schimburi-lor comerciale externe şi protejării economice naţionale de concurenţa străină.

Pe termen lung, obiectivul principal al politicii comerciale externe este stimularea dezvoltării economiei naţionale, prin transferarea relaţiilor economice externe într-un factor important de creştere economică.

Pe termen scurt sau mediu, obiectivele politicii comerciale constau în: � modernizarea structurii relaţiilor comerciale internaţionale; � extinderea sau diminuarea exporturilor şi importurilor de bunuri eco-

nomice; � modificări în teritorializarea relaţiilor comerciale; � ameliorarea raporturilor de schimb şi creşterea încasărilor la bugetul

statului etc.

115

Obiectivele politicii comerciale se deosebesc în timp şi spaţiu sub in-fluenţa unor împrejurări naţionale şi internaţionale specifice.

În perioada de după cel de-al doilea război mondial a început să se manifeste tendinţa de instituţionalizare a relaţiilor economice internaţionale, concomitent cu multilateralizarea acestora. Aşa au apărut şi s-au dezvoltat diverse organisme, cum sunt Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), precum şi diferite grupări economice integraţioniste.

Politica comercială cuprinde, în principal:

a. politica vamală; b. politica comercială netarifară: c. politica de stimulare a exportului.

a. Politica vamală sau politica tarifară, reprezintă ansamblul regle-

mentărilor privind intrarea şi ieşirea bunurilor economice într-o ţară, sau dintr-o ţară. Ea se înfăptuieşte cu ajutorul tarifelor vamale, care cuprind taxele vamale şi alte reprezentări de ordin vamal (regulament vamal, cod vamal,etc.).

Taxa vamală este un tip de impozit indirect, care se percepe bunurilor economice care fac obiectul comerţului internaţional, în special al importului. Ea se aplică mărfurilor care trec frontierele vamale ale unei ţări, constituind o sursă de natură fiscală la bugetul ţării, influenţând direct preţul bunurilor care circulă în comerţul internaţional. Taxele vamale restricţionează sau stimulează schimburile comerciale internaţionale.

Taxele vamale pot fi grupate după diverse criterii1: � în funcţie de scopul impunerii, distingem:

o taxe vamale cu caracter fiscal; o taxe vamale cu caracter perfecţionist:

� în funcţie de obiectul impunerii, distingem: o taxe vamale de import: o taxe vamale de export, taxe vamale de tranzit:

� din punct de vedere al perceperii, distingem: o taxe vamale ad valorem; o taxe vamale specifice; o taxe vamale mixte;

� din punct de vedere al stabilirii de către stat, distingem: o taxe vamale autonome (generale); o taxe vamale convenţionale (contractuale); o taxe vamale preferenţiale; o taxe vamale de răspuns (de retorsiune), care pot fi:

� taxe vamale antidoping; � taxe vamale compensatorii.

Nivelurile taxelor vamale se regăsesc în taxele vamale compensatorii. Acestea sunt cataloage care cuprind nomenclatorul produselor supuse impu-nerii vamale şi nivelul taxelor vamale corespunzătoare fiecărei mărfi sau

1 Nicolae Sută (coord.), lucrarea citată, pag.87 şi următoarele

116

grupe de mărfuri. De asemenea, în tariful vamal se includ, de obicei, şi mărfurile scutite de taxe.

b. Politica comercială netarifară, reprezintă ansamblul instrumentelor,

reglementărilor şi măsurilor publice sau private, menite să limiteze comerţul internaţional, în scopul protejării pieţei interne de concurenţa străină şi/sau pentru echilibrarea balanţei de plăţi interne.

Politica comercială netarifară implică luarea unor măsuri, cum sunt: � măsuri care limitează cantitatea importată dintr-un bun în mod di-

rect, prin interdicţii (prohibiţie) la import; � măsuri care limitează importurile în mod indirect, prin mecanismul

preţurilor (preţuri minime şi maxime de import, impozite indirecte etc.); � măsuri care privesc formalităţile vamale privind importurile (evaluarea

vamală, documente necesare etc.); � măsuri care decurg din standardele aplicate produselor importate şi

celor indigene: norme de securitate, care cuprind condiţiile de calitate, norme sanitare, norme de ambalare, norme de marcare, norme de etichetare etc.; c. Politica comercială de stimulare a exportului, reprezintă ansamblul

instrumentelor şi măsurile publice şi private menite să stimuleze exporturile unei ţări. Această politică necesită luarea a două categorii de măsuri:

� măsuri promoţionale; � măsuri de stimulare a exporturilor.

Măsurile promoţionale urmăresc influenţarea partenerilor externi potenţiali, pentru a cumpăra anumite bunuri economice ce există deja sau care vor fi disponibile pentru export într-un viitor apropiat. Astfel de măsuri se iau la nivel macroeconomic (negocierea şi încheierea de acorduri comerciale şi de plată, organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate, publi-citate externă etc.).

Măsurile de stimulare a exporturilor urmăresc mărirea competitivită-ţii bunurilor economice destinate exportului şi ridicarea gradului de motivaţie a producătorilor şi exportatorilor în vederea impulsionării expor-turilor.

Asemenea măsuri pot avea conţinut: � bugetar: subvenţii directe şi indirecte de export, prime de export; � fiscal: scutiri de taxe sau reduceri de taxe şi impozite pentru producţia

exportată; � financiar-bancar: acordarea de credite în condiţii avantajoase expor-

tatorilor; � valutar: prime valutare, deprecierea monedei naţionale etc.

Comerţul internaţional necesită încheierea sistematică de tratate, acorduri şi diverse convenţii economice între parteneri din ţări diferite. Aceste tratate cuprind principii generale care reglementează relaţiile econo-mice internaţionale, aspecte referitoare la transportul internaţional al bunurilor economice respective pe cale maritimă şi fluvială (tratate de comerţ şi navigaţie), diverse clauze. Astfel de clauze sunt:

� clauza naţiunii cele mai favorizate;

117

� clauza regimului naţional etc. Clauza naţiunii cele mai favorizate reprezintă o prevedere, înscrisă

de regulă în tratatele de comerţ şi navigaţie sau în acordurile comerciale şi de plăţi, potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat, sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe, în domeniul relaţiilor comerciale. De regulă, clauza naţiunii cele mai favoriza-te se aplică în următoarele domenii:

� eliberarea licenţelor de import-export; � perceperea taxelor vamale de import, export şi tranzit; � navigaţia maritimă şi fluvială; � situaţia juridică a agenţilor şi reprezentanţilor comerciali şi a persoa-

nelor juridice ale unei ţări care realizează acte de comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.

8.4 Teste de autoevaluare:

1. Ce este economia mondială şi care sunt principalele ei trăsături? Răspuns: Economiile naţionale privite în interdependenţa legăturilor

economice dintre ele formează economia mondială. Ea s-a format în baza unui proces istoric îndelungat, în cadrul căruia, un rol major a avut constituirea statelor naţionale şi adâncirea diviziunii sociale a muncii, schimbul de bunuri dintre ţări.

Trăsăturile principale ale economiei mondiale sunt: � dezvoltarea interdependentă a economiilor naţionale, care sunt enti-

tăţile de bază ale economiei mondiale; � supunerea tuturor participanţilor, legislaţiilor specifice relaţiilor dintre

forţele pieţei, cerere şi ofertă; � existenţa, concomitentă, pe teritoriul unei ţări a unor agenţi econo-

mici „naţionali” şi a unor agenţi economici străini; � existenţa unor deosebiri mari între economiile ţărilor lumii, din punct

de vedere al nivelului de dezvoltare. Totodată, există decalaje mari în interiorul economiilor naţionale;

� evoluţia permanentă a economiilor naţionale. Modul în care sunt ierar-hizate şi organizate, în timp şi spaţiu, economiile naţionale, starea lor calitativă, sunt reflectate de ordinea economică mondială.

2. Care sunt principalele forme în care se desfăşoară relaţiile economi-ce internaţionale? Răspuns: Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară în diferite

forme, cum sunt: � comerţul internaţional, care exprimă ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii pe care agenţii economici dintr-o ţară le fac cu exteriorul;

� piaţa internaţională a capitalurilor, care reprezintă ansamblul operaţiilor care asigură plasarea, în şi din străinătate, a unor capitaluri sub formă de investiţii directe, împrumuturi, cumpărări de titluri de valoare;

� piaţa mondială a muncii, care este formată din relaţiile economice gene-rate de migrarea populaţiei apte de muncă, dintr-o ţară în alta, pentru a se angaja;

118

� piaţa mondială a tehnologiilor şi produselor ce încorporează un nivel înalt de cunoştinţe ştiinţifice;

� piaţa internaţională a schimburilor valutare; � piaţa mondială neagră, care este reprezentată de comerţul mondial cu

bunuri interzise vânzării-cumpărării libere, sau cu bunuri sustrase regimului vamal, taxării şi impozitării prevăzute de acesta.

8.5 Întrebări pentru lucr ările de verificare:

1 Ce este comerţul internaţional şi care sunt funcţiile lui ? 2Ce este balanţa comercialâ şi în ce stări poate fi? 3Ce mâsuri de stimulare a exportului cunoaşteţi?

8.6 Bibliografie:




















119






















120











121

Capitolul 9 PIAŢA SCHIMBURILOR VALUTARE

Introducere: Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-

cumpărare, cu diferiţi bani naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu diverse titluri de credit exprimate în monede străine.

Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări care este utilizată în operaţiuni de schimb internaţional. Schimbul valutar poate avea ca obiect bani în numerar sau devize scripturale. În prezent, cele mai numeroase schimburi sunt vânzările şi cumpărările de valută în cont.

Pe piaţa valutară se confruntă cererea cu oferta de valută. Evoluţiile acestora sunt influenţate de dinamica economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale.

Obiective: Cunoaşterea mecanismului pieţei valutare, factorilor de influenţâ a cursului de schimb,rolului balanţei de plâţi externe şi implicaţiilor daytoriei publice.

Cuprins unitatea de învăţare 9: Piaţa schimburilor valutare………………………………………..…121

9.1. Conţinutul pieţei valutare……………………………..……..121

9.2. Mecanismele pieţei valutare……………………………..…..123

9.3. Balanţa de plăţi externe. Datoria externă………………….....127 9.4 Teste de autoevaluare…………………………………..….....132 9.5 Întrebări pentru lucrările de verificare…………………..........133 9.6 Bibliografie.................................................................................133

9.1. Conţinutul pieţei valutare

Comerţul internaţional necesită, de obicei, schimbarea unei monede cu alta.

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare, cu diferiţi bani naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu diverse titluri de credit exprimate în monede străine.


122

Pe piaţa valutară se confruntă cererea cu oferta de valută. Evoluţiile acestora sunt influenţate de dinamica economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale.

Cererea de valută exprimă nevoia de astfel de bani, care poate fi satis-

făcută prin actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu evoluţia cursului de schimb. Ea are la bază folosirea valutei pentru:

� extinderea activităţii economice; � participarea la tranzacţii speculative; � protejarea veniturilor împotriva evoluţiei nefavorabile a cursului de

schimb. Cererea de valută este generată de:

� operaţiuni de import; � prestări de servicii realizate în ţară de agenţi economici străini; � ieşirile de capital naţional.

Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare, care pot fi: � exportul de bunuri; � prestarea de servicii în alte ţări de către unii agenţi economici; � intrările de capitaluri străine, sub diferite forme, într-o ţară.

Operaţiunile pe piaţa valutară se fac, în principal, prin intermediul băncilor care operează pe cont propriu sau în numele clienţilor. În strânsă legătură cu dezvoltarea şi implementarea echipamentelor electronice în rela-ţiile valutare s-a dezvoltat viramentul bancar. Acesta constă într-un ordin formulat prin telefon, telex sau scrisoare, de către o bancă către altă bancă pentru a vira o sumă de bani în favoarea altei bănci sau persoane specificate în ordin.

Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea banilor. De-a lungul timpului conceptul de convertibilitate a evoluat. Prima formă de convertibilitate a reprezentat-o convertibilitatea metalică; ea consta în schimbarea liberă a monedei pe o cantitate determinată de metal preţios şi era eminamente internă.

În prezent, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezi-denţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă fără nici o restricţie.

Convertibilitatea limitată exprimă capacitatea monedelor naţionale de a fi schimbate doar pentru o anumită categorie de operaţii, avându-se în vedere compatibilitatea bunurilor economice naţionale, starea balanţei de plăţi, rezervele valutare etc.

Convertibilitatea limitată - internă exprimă capacitatea monedelor naţionale de a se schimba numai în interiorul unei ţări, pe valuta intrată în ţara respectivă şi de a servi la formarea unei părţi din cota de subscriere la Fondul Monetar Internaţional.

Convertibilitatea deplină înseamnă schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale în condiţiile eliminării, relativ totale, a restricţiilor privind folosirea monedelor respective.

Convertibilitatea totală este caracteristică monedelor liber utilizabile, care participă în proporţii mari, la tranzacţiile internaţionale. La începutul

123

anului 1991, monede liber utilizabile erau: dolarul S.U.A., marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez.

9.2. Mecanismele pieţei valutare

Un rol important în funcţionarea pieţei valutare revine cursului de

schimb (ratei de schimb sau curs valutar). Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale, exprimat într-o altă monedă naţio-nală cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. El exprimă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă naţională.

În perioada în care exista convertibilitatea în aur a banilor s-au prac-ticat cursuri de schimb fixe, care erau cursuri de schimb oficiale.

După renunţarea la paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs de schimb central, care era bazat pe paritatea puterii de cumpă-rare a monedelor naţionale şi care înlocuia cursul de schimb oficial.

Conform teoriei parităţii puterii de cumpărare pe termen lung, valoa-rea medie a cursului de schimb depinde de paritatea puterilor de cumpărare a monedelor respective. Teoria susţine că o monedă va tinde să aibă aceeaşi putere de cumpărare atunci când este cheltuită în ţara sa de origine, sau când este schimbată pe o valută străină.

Cursul de schimb reflectat de paritatea puterii de cumpărare este deter-minat de nivelurile relative ale preţurilor în cele două ţări. De exemplu, să presupunem că nivelul preţurilor în Japonia creşte cu 10%, în timp ce nive-lul preţurilor în S.U.A. creşte cu numai 4% în aceeaşi perioadă. Puterea de cumpărare a dolarului se apreciază cu 6% faţă de yenul japonez. Aceasta înseamnă că în S.U.A. preţurile tuturor bunurilor, măsurate în dolari, produ-se atât în S.U.A., cât şi în Japonia, vor creşte cu 4%, în timp ce în Japonia preţurile tuturor bunurilor, măsurate în yeni, atât cele produse în Japonia, cât şi ale celor importate din S.U.A., vor creşte cu 10%.

Cursul de schimb determinat pe baza parităţii puterilor de cumpărare se modifică pentru a compensa diferenţele dintre ratele inflaţiilor din cele două ţări.

Puterea de cumpărare a monedelor naţionale este utilizată pentru stabili-rea cursurilor reale de schimb. Acestea sunt cursuri care măsoară preţurile relative pentru două bunuri naţionale. Cursul real de schimb se utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior, a cererii şi ofertei reale.

El este în raport invers cu creşterea competitivităţii. O ţară are un curs real în scădere când îşi îmbunătăţeşte competitivitatea, bunurile ei devenind relativ ieftine pe pieţele mondiale şi invers.

Cursul de schimb se formează pe piaţa valutară an funcţie de rapor-tul dintre cererea şi oferta de monede naţionale care se schimbă. El oscilează în jurul parităţii1 puterii de cumpărare a monedelor naţionale datorită influ-

1 Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două unităţi monetare. În funcţie de

felul în care se exprimă valoarea paritară, paritatea monetară poate fi: � paritatea metalică, ce se stabilea în cazul în care valorile paritare erau definite, invaria-

bil, printr-o cantitate de aur;

124

enţei a diverşi factori. O monedă naţională se apreciază atunci când puterea ei de cumpărare sporeşte şi se depreciază atunci când puterea ei de cumpăra-re scade.

Principalii factori care influenţează raportul cerere-ofertă de monede naţionale ce se schimbă şi, implicit, cursul de schimb, sunt:

1. Evoluţia exportului şi a importului Creşterea exportului determină aprecierea monedei naţionale, iar

creşterea importului, deprecierea ei. Pentru ca moneda naţională să se apre-cieze trebuie ca exporturile de bunuri economice să fie mai mari decât importurile.

Volumul exportului depinde de elasticitatea cererii bunurilor expor-tate. În cazul în care cererea este inelastică, creşterea preţurilor bunurilor exportate va determina intrarea unui volum mai mare de valută în ţară, ceea ce va conduce la aprecierea monedei naţionale. În cazul în care cererea este elastică, suma totală de valută străină cheltuită pentru cumpărarea bunurilor autohtone va fi mai mică, influenţa asupra aprecierii monedei naţionale fiind mai redusă.

Creşterea importului poate fi generată de sporirea cantităţilor impor-tate sau/şi de creşterea preţului bunurilor importate. Când preţul în valută al bunurilor importate de o ţară creşte, volumul importurilor depinde de elasti-citatea cererii acestor bunuri.

Atunci când cererea este elastică se va cheltui mai puţină valută străină pentru import, ceea ce determină deprecierea monedei naţionale într-o măsură mai mică. Atunci când cererea este inelastică, cheltuielile în valută pentru procurarea bunurilor sunt mai mari, ceea ce determină sporirea cererii de valută şi implicit, deprecierea monedei naţionale într-o măsură mai mică.

2. Rata inflaţiei Când într-o ţară se înregistrează o rată a inflaţiei mai mare decât în ţările

cu care are relaţii economice, moneda ţării respective se depreciază în raport cu monedele ţărilor în care rata inflaţiei este mai mică şi invers: monedele ţărilor cu o rată a inflaţiei mai mică se vor aprecia în raport cu celelalte.

3. Mişcările de capital Mişcările semnificative de capital pot exercita o puternică influenţă

asupra cursului de schimb, mai ales pe măsură ce volumul fluxurilor de capi-tal pot influenţa plăţile comerciale, în orice moment. Creşterea substanţială a capitalului străin într-o ţară, favorizează aprecierea monedei ţării importatoare de capital.

� paritatea valutară, care se stabileşte atunci când valorile paritare ale unor monede naţio-

nale sunt exprimate printr-o valută de referinţă; � paritatea monedei coş, care reprezintă paritatea dintre monedele naţionale ale căror

valori paritare sunt definite printr-o monedă coş; � paritatea puterii de cumpărare, care reprezintă paritatea dintre monedele naţionale, ale

căror valori paritare au ca etalon puterea de cumpărare.

125

Mişcările de capital au cauze directe. Pe termen scurt, deplasarea capi-talurilor poate fi determinată de schimbarea ratelor dobânzii şi de aşteptările prilejuite de evoluţia cursului de schimb ale unei ţări.

Astfel, comercianţii internaţionali sunt interesaţi să ţină banii în depo-zite aducătoare de dobânzi şi doresc să le împrumute pe pieţele unde ratele dobânzilor sunt cele mai realizate, celelalte condiţii fiind constante. Dacă într-o ţară rata dobânzii pe termen scurt creşte şi ajunge mai mare decât ratele din majoritatea ţărilor, atunci, pe termen scurt va exista un influx de capital în acea ţară, sau, cel puţin, a depozitelor exprimate în moneda celei ţări. Dacă ratele dobânzii pe termen scurt scad şi ajung mai mici decât cele din majorita-tea ţărilor, este probabil o „fugă” a capitalurilor din acea ţară. Dobânzile ridicate dintr-o ţară tind să aprecieze moneda acelei ţări, iar dobânzile scăzute, tind să o deprecieze.

Mişcările de capital pe termen scurt sunt influenţate şi de aşteptările privind evoluţia cursului de schimb al unei ţări. Dacă se aşteaptă o apreciere a unei monede naţionale, va creşte cererea din această monedă, ceea ce determină aprecierea ei. Dacă se aşteaptă ca moneda ţării respective să se deprecieze, străinii, persoane fizice sau juridice, vor fi precauţi în a o cumpăra.

Mişcările de capital pe termen lung sunt influenţate de aşteptările pe termen lung, privind oportunităţile de profit dintr-o ţară şi de aşteptările privind evoluţia puterii de cumpărare externe a monedei ţării respective.

Firmele din diverse ţări sunt dispuse să investească într-o ţară, dacă scontează că ar putea câştiga profituri mai mari decât în afacerile din propria ţară. Ele au motive mai mari de a investi atunci când se aşteaptă ca moneda ţării în care investesc se apreciază sau, cel puţin, nu are loc diminuarea puterii de cumpărare.

4. Soldul balanţei comerciale influenţează evoluţia cursului de

schimb. Dacă soldul e cronic pasiv, ca urmare a devansării exporturilor de către importuri, are lor reducerea veniturilor în devize ale ţării, micşorarea posibilităţilor de import şi de achitare a datoriei externe. Dacă soldul balanţei comerciale e activ, oferta de valută e mare, ceea ce favorizează creşterea cursului de schimb.

5. Soldul balanţei de plăţi influenţează evoluţia cursului de schimb.

În general, o balanţă de plăţi cronic pasivă reflectă o situaţie precară a relaţi-ilor economice şi financiare ale unei ţări cu străinătatea. Soldul pasiv poate fi lichidat, în principal, prin exportul de mărfuri şi împrumuturi din străină-tate.

Exporturile de bunuri economice, dacă sunt mai mari decât importurile, determină aprecierea monedei naţionale. Împrumuturile pe termen mai lung, mai mari decât sumele acordate cu titluri de împrumut, generează sume de devize care vor putea fi vândute pe piaţa valutară, ceea ce determină creşterea cursului de schimb.

Prin împrumuturi (datorii) contractate în străinătate, consecinţele deficitului comercial pot fi atenuate pentru o anumită perioadă. Condiţia de bază pentru evitarea scăderii permanente a cursului de schimb este situaţia

126

balanţei de plăţi. Un sold pozitiv determină creşterea cursului, iar un sold negativ determină scăderea cursului monedei naţionale.

6. Cursul de schimb este influenţat de factori psihologici şi de schim-

bările structurale din economie, generate de introducerea de noi tehnologii, de noi produse. Dacă produsele unei ţări nu se îmbunătăţesc calitativ la fel de rapid ca produsele altor ţări, la preţuri apropiate, vor fi preferate produsele străine de către consumatori, ceea ce determină creşterea cererii de valută şi, implicit, deprecierea monedei naţionale.

Maniera de exprimare a cursului de schimb este denumită metodă de cotare. Ea poate fi directă şi indirectă.

Cotarea directă constă în exprimarea preţului unei unităţi fixe de valută străină, în moneda naţională. De exemplu, 1$ = X lei.

Cotarea indirectă constă în exprimarea unei unităţi de monedă naţio-nală în valută străină. De exemplu, 1£ = X $ S.U.A..

În România se practică două tipuri de cotaţii: una fixă şi alta variabilă. Banca Naţională a României, publică un curs propriu cu caracter orien-

tativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale. În funcţie de evoluţia pieţei, instituţiile bancare pot schimba cursul de schimb în aceeaşi zi, iar clientul are posibilitatea de a participa sau nu, la tranzacţie.

Prin intermediul băncilor se derulează cea mai mare parte a operaţii-lor de pe pieţele valutare. Băncile stabilesc cursul de vânzare şi cumpărare pentru monedele convertibile ale diferitelor ţări. Aceste cursuri sunt afişate cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi comunicate telefonic clienţilor interesaţi.

Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, deţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare.

Operaţiunile de pe piaţa schimburilor valutare sunt după conţinutul

lor, la vedere (spot) şi la termen (forward). a. Operaţiunile la vedere reprezintă cumpărarea sau vânzarea unor

devize la un curs de schimb determinat, în limitele unui timp maxim de 48 de ore din momentul încheierii tranzacţiei. Ele se mai numesc operaţiuni curente şi sunt cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.

Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de export-import şi contri-buie la reglementarea unor deconturi financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc.

b. Operaţiunile valutare la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea

de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţa), mai mare de 48 de ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul.

127

Cursul pentru operaţiunile la termen este, în general, mai mare decât ope-raţiunile la vedere, datorită riscului mai mare pe care îl implică operaţiunea.

Operaţiunile valutare la termen sunt simple (normale ) sau complexe. Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către operator a unei

valute, la o anumită dată ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în aceeaşi zi, ca operaţiune la termen.

Operaţiunile complexe sunt cele de gen „swap”, care reprezintă tran-zacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate dintr-o monedă pe o cantitate din altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp părţile să-şi restituie cantităţile respective de monedă. Ele constituie o creditare reciprocă între doi operatori de pe piaţa valutară. Astfel de operaţiuni sunt practicate, de regulă, de către băncile centrale pentru a-şi asigura temporar anumite deficite ale balanţei de plăţi externe.

9.3. Balanţa de plăţi externe. Datoria externă Un rol esenţial în analiza şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări,

revine balanţei de plăţi externe. Ea reprezintă un tablou statistico-economic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei, un an.

În balanţa de plăţi externe nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar-valutare, ce se află la dispoziţia economiei naţionale, la un anumit moment. Ea cuprinde fluxurile valorice cu străinătatea, care trebuie efectuate în perioada pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.

Balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic, totalul încasări-lor şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între agenţii economici din ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare.

Balanţa de plăţi poate fi: � activă (excedentară), când încasările sunt mai mari decât plăţile; � pasivă (deficitară), când plăţile sunt mai mari decât încasările � echilibrată, când încasările sunt egale cu plăţile.

Pentru asigurarea comparabilităţii internaţionale, în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi ale ţărilor, după cum urmează:

1. Contul curent, care include: A. Bunuri şi servicii B. Venituri C. Transferuri curente

2. Contul de capital şi financiar, care include: A. Contul de capital, adică:

a) transferuri de capital; b) achiziţionarea/vânzarea de active nemateriale-nefinanciare.

B. Contul financiar, adică: a) investiţii directe;

128

b) investiţii de portofoliu; c) alte investiţii de capital; d) conturi de tranzit; e) conturi de cliring/barter; f) active de rezervă (BNR).

3. Erori şi omisiuni Înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe necesită corelarea

activităţilor din balanţă, conform relaţiei:

E - I - Sf = Si ±R, în care:

E este valoarea exportului; I - valoarea importului; Sf - soldul operaţiunilor financiare; Si - soldul operaţiunilor de credit; R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare. În ultimele decenii s-au înregistrat importante dezechilibre ale balanţelor

de plăţi externe, concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări. S.U.A. au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale, în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania au înregistrat excedente substanţiale. Poziţia cheie a dolarului american în relaţiile monetare şi financiare internaţi-onale şi exportul substanţial de capital american în străinătate, oferă S.U.A. posibilitatea de a compensa deficitul balanţei comerciale.

În multe ţări în curs de dezvoltare şi în ţările cel mai puţin dezvoltate, s-au înregistrat, ani la rând, deficite mari ale balanţelor comerciale şi de plăţi externe.

Eliminarea deficitelor cronice necesită luarea de către aceste ţări, a unor măsuri de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanis-melor economico-financiare interne, în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane. Deficitele prelungite ale balanţelor de plăţi externe pot determina, în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, oprirea creşterii economi-ce şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung.

Datoria externă În corelaţie cu creditele primite de o ţară, sau de agenţii economici

particulari din străinătate, se formează datoria externă. Creditele care se practică în relaţiile internaţionale pot fi grupate, după

diverse criterii, astfel: � după destinaţie:

o credite pentru mărfuri; o credite financiare;

� după natura creditului: o credite comerciale sau de firmă;

129

o credite bancare; o credite guvernamentale; o credite acordate de organisme financiare internaţionale;

� după natura beneficiarului: o credite primite de firme private; o credite primite de bănci o credite primite de guverne, unităţi administrative teritoriale,

firme de stat şi alte instituţii publice; � după durată:

o credite pe termen scurt (1-3 ani); o credite pe termen mijlociu (3-5 ani); o credite pe termen lung (peste 5 ani).

Datoria publică externă reprezintă totalitatea obligaţiilor statului pro-

venite din împrumuturi de pe piaţa externă, contractate direct sau garantate de stat. Ea se deosebeşte de datoria externă, care este mai cuprinzătoare şi care poate fi abordată pe diverse planuri:

� datoria externă brută în sens larg, � datoria brută în sens restrâns; � datoria externă în accepţiunea BIRD; � datoria externă netă.1

Datoria externă brută în sens larg, cuprinde sumele de bani şi alte

valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii, la un anumit moment. Această noţiune cuprinde sumele datorate de stat, unităţi administrativ-teritorială şi alte entităţi de drept public, între-prinderi private şi alte organizaţii, precum şi de persoane fizice, unor organisme internaţionale, guverne, bănci şi alte instituţii publice străine, unor bănci private, firme şi altor creditori, precum şi unor persoane fizice rezidente în străinătate.

Datoria externă netă se determină ca diferenţă între creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări, adică prin scăderea din activele publice şi particulare ale rezidenţilor unei ţări în străinătate, a activelor deţinute de rezidenţii externi în ţara debitoare.

Gradul de îndatorare faţă de străinătate şi efortul valutar pe care aceasta îl reclamă, se exprimă cu ajutorul unor indicatori.

Pentru exprimarea gradului de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate se folosesc indicatorii:

� mărimea absolută a datoriei externe; � mărimea medie a datoriei externe pe locuitor; � raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut.

Mărimea absolută a datoriei externe reprezintă suma împrumuturi-lor externe rămase de rambursat, la un moment dat, şi cuprinde datoria publică externă contractată şi datoria contractată de alţi agenţi economici.

1 Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu: Economia - Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.673

130

Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare, se reflectă prin mărimea absolută a serviciului datoriei externe (rambursarea creditelor şi plata dobânzilor aferente) şi prin raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri materiale şi servicii.

Datoria externă trebuie rambursată în conformitate cu condiţiile con-venite, respectiv trebuie amortizată. Este important ca restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare să fie favorizată de încasările din export, care trebuie să asigure în continuare resursele necesare achitării importurilor de bunuri economice necesare creşterii economice şi satisfacerii cerinţelor sociale într-o anumită perioadă.

Pentru amortizarea datoriei externe se folosesc modalităţi, cum sunt:

� rambursarea creditelor în cote egale; � rambursarea creditelor în cote inegale; � rambursarea creditelor într-o singură transă (la scadenţă).

Impactul creditelor externe asupra economiei naţionale este în funcţie de destinaţia şi modul de utilizare a acestora. Folosirea lor pentru modernizarea structurii economice pentru extinderea activităţilor profitabile favorizează creşterea economică reală dacă împrumuturile externe sunt folosite pentru satisfacerea unor nevoi de consum imediate sau pentru rambursarea datoriei externe, se diminuează resursele necesare stimulării creşterii economice.

Pentru a deveni un factor de creştere economică, creditele externe tre-buie să fie folosite cu prioritate pentru realizarea unor obiective, cum sunt:

� realizarea unor obiective de investiţii productive; � introducerea de tehnologii moderne; � modernizarea structurii economiei; � ridicarea competitivităţii produselor.

Problema datoriei externe se pune diferit pentru ţările dezvoltate şi

pentru cele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. a. În cazul ţărilor dezvoltate, aspectele datoriei se reduc, în cea mai

mare parte, la datoria publică, în sensul că statul nu poate asigura echilibrul balanţei de plăţi prin fluxurile necesare de capital (emisiuni de titluri de valori publice în moneda naţională pe piaţa internă sau externă).

b. În cazul ţărilor slab dezvoltate, sau în curs de dezvoltare, acumu-larea unei datorii peste limitele considerate normale are consecinţe negative, ele neputând face faţă serviciului datoriei externe. Aceste ţări au realizat în timp, o datorie externă mare datorită unor factori, cum sunt:

� cerinţa reducerii decalajelor faţă de ţările dezvoltate; � folosirea creditelor externe, mai ales, pentru acoperirea deficitului

bugetar şi, mai puţin, pentru creşterea economică propriu-zisă; � criza energetică; � înfăptuirea unor transformări politice, sociale şi economice etc.

În România, în anii de tranziţie, datoria externă a crescut de la an la an. În datoria externă totală, datoria publică externă are o pondere ridi-

cată, fiind de 64,6% la sfârşitul lunii iulie 2003.

131

Datoria publică externă poate fi privită ca o datorie a guvernului cen-tral sau ca datorie a sectorului public şi deţine pondere majoritară, în structura datoriei publice a României. La finele anului 2001, soldul datoriei publice externe a fost de 7,817 miliarde dolari S.U.A., din care 63,6% fusese controlat direct de către stat, iar 36,4% de agenţii economici şi alte persoane juridice, cu garanţia statului.

Datoria publică externă pe anul 2004 se cifrează la cca. 21% din produsul intern brut, din care dotarea externă guvernamentală de 15,9%.1

Tabelul 3. Datoria externă pe termen mediu şi lung a României

în perioada 1990 - 2004. [mil.dolari]

Perioada Datoria externă pe termen mediu şi lung

1990 230,0 1991 1143,0 1992 2479,0 1993 3357,0 1994 4596,8 1995 5482,1 1996 7208,9 1997 8584,3 1998 9322,6 1999 8742,5 2000 9863,4 2001 11465,0 2002 15203,2 2003 17110,5 2004 17756,8

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Buletine anuale, 2003 - 2004. În anii de tranziţie, cea mai mare parte a creditelor externe contractate

direct de stat a fost destinată susţinerii balanţei de plăţi şi consolidării rezervei valutare.

Pe locul al doilea s-au situat creditele pentru proiecte economice, îndeosebi pentru cele destinate transporturilor şi industriei, iar pe locul trei, creditele pentru proiecte cu caracter social (învăţământ, sănătate etc.).

Structura portofoliului datoriei publice externe efective, la sfârşitul primelor şapte luni ale anului 2003, relevă că principala valută componentă era Euro (53,6%), urmată de dolarul S.U.A. (37,6%), restul datoriei fiind contractată în alte valute, DST (4,3%), SPY (1,7%).

Obiectivul principal al gestiunii dotării publice în reprezintă asigurarea surselor necesare finanţării deficitului bugetar, proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei, precum şi a resurselor de plată

1 Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Buletin Informativ pe anul 2004

132

a serviciului datoriei la un cost cât mai redus şi un nivel al riscului acceptabil pe termen mediu şi lung.

În anul 2004, serviciul datoriei publice externe a fost de 2129,3 milioane dolari S.U.A., în creştere faţă de anul anterior cu 62,5 milioane dolari S.U.A. În anul 2003, în luna octombrie s-a înregistrat vârful serviciului datoriei pe acel an în valoare de 313,8 milioane dolari S.U.A., ca urmare a răscumpărării emisiunii de 150 milioane Euro lansată de Ministerul Finanţe-lor Publice, în luna octombrie 2000, pentru finanţarea deficitului bugetar.

În ceea ce priveşte managementul datoriei publice externe1, în per-spectiva anilor 2005-2007, se va înregistra o creştere controlată, astfel încât, datoria guvernamentală să se încadreze în limite sustenabile.

9.4 Teste de autoevaluare:

1. Ce este piaţa valutară? Dar valuta? Răspuns: Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânza-

re-cumpărare, cu diferiţi bani naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valută şi cu diverse titluri de credit exprimate în monede străine.


Pe piaţa valutară se confruntă cererea cu oferta de valută. Evoluţiile acestora sunt influenţate de dinamicile economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale.

2. Ce reprezintă cererea şi oferta de valută?

Răspuns: Cererea de valută exprimă nevoia de astfel de bani, care poate fi satisfăcută prin actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu evoluţia cursului de schimb. Ea are la bază folosirea valutei pentru:

� extinderea activităţii economice; � participarea la tranzacţii speculative; � protejarea veniturilor împotriva evoluţiei nefavorabile a cursului de

schimb. Cererea de valută este generată de:

� operaţiuni de import; � prestări de servicii realizate în ţară de agenţi economici străini; � ieşirile de capital naţional.

Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare, care pot fi: � exportul de bunuri; � prestarea de servicii în alte ţări de către unii agenţi economici; � intrările de capitaluri străine, sub diferite forme, într-o ţară.

1 Guvernul României - Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen

mediu şi lung, Bucureşti, 2003

133

Operaţiunile pe piaţa valutară se fac, în principal, prin intermediul băncilor care operează pe cont propriu sau în numele clienţilor. În strânsă legătură cu dezvoltarea şi implementarea echipamentelor electronice în rela-ţiile valutare s-a dezvoltat viramentul bancar. Acesta constă într-un ordin formulat prin telefon, telex sau scrisoare, de către o bancă către altă bancă pentru a vira o sumă de bani în favoarea altei bănci sau persoane specificate în ordin.

Funcţionarea pieţei valutare presupune convertibilitatea banilor. De-a lungul timpului conceptul de convertibilitate a evoluat. Prima formă de convertibilitate a reprezentat-o convertibilitatea metalică; ea consta în schimbarea liberă a monedei pe o cantitate determinată de metal preţios şi era eminamente internă.

9.5 Întrebări pentru lucr ările de verificare: 1 Ce este balanţa de plăţi externe? 2 Care sunt principalii factori care influenţează cursul de

schimb 3 Care sunt implicaţiile datoriei publice a unei ţâri/















134


























25.MURGESCU C. Mersul ideilor economice la români, vol.I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

135

1987,1990












136

Capitolul 10 INTEGRAREA ECONOMIC Ă INTERNAŢIONAL Ă

Introducere: Integrarea economică internaţională a cuprins atât lumea dezvoltată,

cât şi cea în curs de dezvoltare. Ea reprezintă un proces complex de consti-tuire a unor ansambluri economice puternice într-o anumită zonă a lumii, pe baza dezvoltării relaţiilor de interdependenţă dintre mai multe state. Integrarea economică şi globalizarea reprezintă două forme fundamentale ale internaţionalizării vieţii economice. Aceasta din urmă înseamnă tran-sformarea, în tot mai mare măsură, a activităţii economice dintr-un ansamblu de acte locale sau naţionale, în acte ce exprimă participarea unită-ţilor economice din mai multe ţări.

Obiective: Cunoaşterea conţinutului integrârii economice internaţionale, cauze-lor şi obiectivelor integrârii ţârii noastre în UE

O tendinţă definitorie a economiei mondiale postbelice este integrarea economică internaţională.

Cuprins unitatea de învăţare 10: Integrarea economică internaţională………………………………….136

10.1. Conţinutul integrării economice internaţionale………………136

10.2. Uniunea Europeană - formă avansată de integrare economică internaţională……………………………………139

10.3. România şi Uniunea Europeană……………………………..140 10.4 Teste de autoevaluare………………………………………....147 10.5 Întrebări pentru lucrările de verificare.......................................148 10.6 Bibliografie…………………………………………………...149

10.1. Conţinutul integr ării economice internaţionale

Integrarea economică internaţională a cuprins atât lumea dezvoltată, cât şi cea în curs de dezvoltare. Ea reprezintă un proces complex de consti-tuire a unor ansambluri economice puternice într-o anumită zonă a lumii, pe baza dezvoltării relaţiilor de interdependenţă dintre mai multe state.

Integrarea economică şi globalizarea reprezintă două forme funda-mentale ale internaţionalizării vieţii economice. Aceasta din urmă înseamnă transformarea, în tot mai mare măsură, a activităţii economice dintr-un ansamblu de acte locale sau naţionale, în acte ce exprimă participarea unită-ţilor economice din mai multe ţări. Internaţionalizarea vieţii economice este reliefată de aspecte, cum sunt:

137

� creşterea ponderii comerţului exterior în produsul intern brut al ţărilor lumii;

� extinderea fără precedent a investiţiilor externe; � creşterea vertiginoasă a tranzacţiilor pe piaţa schimburilor valutare.

Integrarea economică desemnează procesul prin care două sau mai multe ţări creează un spaţiu economic comun, mai eficient sub anumite aspecte în ansamblul său. Ea presupune măsuri menite să contribuie la eliminarea discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor state naţionale diferite.

În funcţie de gradul de integrare, în evoluţia sa, de la simplu la complex, se disting mai multe forme de integrare interstatală, ca:

� zona de comerţ liber; � uniunea vamală; � piaţa comună; � uniunea economică.

Zona de comerţ liber (Free Trade Area), înseamnă integrarea a două sau mai multe ţări, înlăturându-se barierele comerciale dintre ele. Exemple de zone de comerţ liber sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - AELS, Acordul de Comerţ Liber Nord-American - NAFTA.

În cadrul acestei forme de integrare se menţine dreptul fiecărei ţări membre de a promova o politică vamală proprie faţă de terţi.

Uniunea vamală (Custom Union) este o formă de integrare prin care ţările membre înlătură barierele în comerţul derulat între ele şi adoptă, con-comitent, un tarif vamal extern comun faţă de toate celelalte ţări nemembre. Membrii ei nu au nevoie de controale vamale asupra bunurilor care circulă între ei, nici de reguli privind originea bunului.

Piaţa comună (Common Market) este o firmă de integrare prin care se asigură libera circulaţie a bunurilor economice, a persoanelor şi a capita-lurilor între ţările membre.

Uniunea economică se caracterizează prin trăsăturile specifice pieţei comune, plus armonizarea politicilor economice naţionale pentru a se reduce discriminările ce apar din cauza disparităţilor între aceste politici.

În prezent, la scară mondială există forme simple de integrare şi forme

complexe. Formele simple includ: zonele de comerţ liber, uniunile vamale, integrarea pe unu-două produse, iar formele complexe cuprind: piaţa comu-nă, uniunea economică, uniunea politică,etc.

Ţările care participă la integrare cedează unele atribute statale unor organisme suprastatale, fiindu-le afectate independenţa şi suveranitatea. Ceda-rea unei părţi din independenţă şi suveranitate are loc în condiţiile păstrării particularităţilor fiecărui popor, culturii naţionale şi diverselor tradiţii.

Cauzele integrării economice internaţionale sunt multiple, printre ele înscriindu-se:

� internaţionalizarea factorilor de producţie determinată de revoluţia tehnico-ştiinţifică;

� accentuarea fluxurilor economice dintre diversele state; � adâncirea diviziunii mondiale a muncii, ceea ce determină dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale;

138

� accentuarea concurenţei pe plan mondial. În prezent societăţile inter-naţionale au o forţă economico-ştiinţifică, tehnologică şi financiar-valutară mai puternică decât a multor state. Ele sunt concurenţi puter-nici, iar acţiunile lor necesită intervenţia statelor pentru a crea cadrul instituţional-politic şi mecanismele necesare pentru a se întări forţa colectivă în faţa concurenţilor;

� cauzele politice, care se împletesc deseori cu cele economice. De exemplu, realizarea unor forme de integrare între ţările în curs de dezvoltare permit acestor ţări să-şi apere mai bine interesele atunci când negociază cu ţările dezvoltate. Integrarea economică internaţională s-a făcut în etape, mergându-se

de la formele simple spre cele complexe. Prima zonă comercială liberă creată în epoca modernă a fost Asocia-

ţia Economică a Liberului Schimb - A.E.L.S. (E.F.T.A.). Ea a fost atestată prin Tratatul de la Stockholm (1959) şi a fost formată de un grup de ţări europene care nu doreau să se alăture Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), din cauza caracterului atotcuprinzător. Aceste ţări au format o asociaţie al cărui unic scop era înlăturarea tarifelor. Iniţial, ele au înlăturat toate tarifele dintre ele.

Apoi, fiecare ţară a semnat un acord de zonă comercială liberă cu C.E.E., formându-se o zonă de comerţ liber mai mare ca număr de membri şi ca zonă geografică. Spaţiul Economic European format din C.E.E. la început, iar azi Uniunea Europeană şi A.E.L.S. formează cea mai largă piaţă fără tarife din lume (peste 300 milioane de oameni).

Semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1992 de către cei 12, a făcut ca înţelegere U.E. cu A.E.L.S., respectiv S.S.E. să-şi lărgească treptat obiectivele, mergând până la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului.

În 1992, ia naştere altă mare zonă de comerţ liber, N.A.F.T.A. (North American Trade Agreement), prin înţelegerea dintre S.U.A., Canada şi Mexic (act semnat la San Antonio, Texas şi intrat în vigoare în 1993). N.A.F.T.A. intensifică relaţiile dintre cele trei state, cu circa 400 milioane de locuitori, taxele vamale reducându-se până la desfiinţare, într-o perioadă de 15 ani.

În anul 1994 a fost creat Forumul ţărilor din ASIA, la propunerea S.U.A., tot ca o zonă de comerţ liber, care alături de S.U.A. cuprindea şi alte 14 state, inclusiv Japonia. Prin apariţia acestei zone şi alăturarea ei la N.A.F.T.A. se formează o contraforţă faţă de Uniunea Europeană şi S.S.E., preconizându-se o ascuţire a concurenţei între aceşti poli.

O formă de integrare economică internaţională este Comunitatea Căr-bunelui şi Oţelului. Ea este formată din Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg şi funcţionează din 1952. Această comunitate are ca scop stabilirea de cote de producţie pentru fiecare ţară, preţul cărbunelui şi oţelului, desfiinţarea taxelor vamale pentru acestea, contingentărilor la import.

În 1958 a luat naştere Piaţa Comună, iar mai târziu C.E.C.O. a fost integrată în aceasta ca o comunitate în cadrul unei comunităţi mai largi.

Cea mai avansată formă de integrare economică de până acum, este Uniunea Europeană.

139

10.2. Uniunea Europeană - formă avansată de integrare econo-

mică internaţională

Uniunea Europeană a apărut mai întâi sub denumirea de Piaţa Comună în 1958, pe baza tratatului din 1957 de la Roma, semnat de cei şase din C.E.C.O. (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), apoi a Co-munităţii Economice Europene sau, pe scurt Comunitatea Europeană, cu 12 membri (celor de la C.E.C.O. li s-au alăturat pe parcurs Anglia, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda).

Un moment esenţial în denumirea Uniunii Europene a fost „Tratatul asupra Uniunii Europene” (Tratatul de la Maastricht) semnat în februarie 1992, numit astfel după denumirea localităţii olandeze unde a avut loc eveni-mentul. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, cele 12 ţări formând Uniunea Europeană.

Obiectivele Uniunii Europene sunt: � promovarea progresului economic şi social durabil şi echilibrat, prin

crearea unui spaţiu fără frontiere interioare prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare;

� afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin promovarea unei politici comune de apărare;

� întărirea protecţiei şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;

� dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; � dezvoltarea legislaţiei comunitare şi îmbunătăţirea politicilor şi for-

melor de cooperare instituite prin Tratat. Uniunea Europeană respectă identitatea naţională a ţărilor membre. Obiectivele concrete privind politicile economice, uniunea monetară,

taxele vamale practicate, sunt stipulate în Tratatul Uniunii Europene. În spiri-tul Tratatului a fost iniţiată o Conferinţă Interguvernamentală a Uniunii Europene, ca Forum în care pot fi elaborate noi Tratate, sau pot fi determinate amendamente de la Tratatele existente.

În 1997, la Amsterdam, această Conferinţă a adoptat un nou Tratat asupra Uniunii Europene, care înlocuieşte Tratatul de la Maastricht. Obiec-tivele principale ale noului Tratat, sunt:

� plasarea problemei locurilor de muncă şi drepturilor cetăţenilor în centrul preocupărilor Uniunii Europene;

� îndepărtarea ultimelor obstacole rămase în calea libertăţii de mişcare şi întărirea securităţii cetăţenilor;

� afirmarea, într-o măsură mai mare, a Europei în afacerile mondiale; � sporirea eficienţei structurii instituţionale a Uniunii Europene în

perspectiva lărgirii Uniunii. Uniunea Europeană dispune de instituţii decizionale integraţioniste

comune, care urmăresc armonizarea intereselor statelor membre, obţinerea consensului, elaborarea, aplicarea formelor de conduită economică etc.

Pentru ţările membre, integrarea se soldează cu diverse avantaje econo-mice, sociale, culturale etc., cum sunt:

140

� creşterea bunăstării populaţiei din ţările participante, determinată de integrarea pieţelor naţionale ale forţei de muncă şi capitalurilor;

� stimularea comerţului, datorită diversificării obiceiurilor de consum, adaptării treptate a unor standarde uniforme la scară comunitară etc.;

� creşterea nivelului general de eficienţă datorită restructurării economice, asigurării unui mediu economic şi organizaţional mai concurenţial;

� stimularea firmelor de a spori volumul producţiei, în corelaţie cu niveluri-le mai înalte ale cererii intracomunitare şi cu accentuarea concurenţei extracomunitare, prin preţuri;

� sporirea posibilităţilor firmelor de a colabora cu parteneri din ţările membre în domeniul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic;

� intensificarea transferului de know-how; � ridicarea calificării forţei de muncă, lucrătorii şi managerii putând

învăţa metode moderne de organizare, programare şi conducere a producţiei;

� impulsionarea investiţiilor şi a fluxurilor de capital într-un mediu concurenţial tot mai puternic, datorită liberalizării serviciilor monetar-financiare;

� asigurarea unei stabilităţi a preţurilor. Conform Tratatului de la Maas-tricht, stabilitatea preţurilor constituie o ţintă esenţială a Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Astfel, s-a pus accentul pe sporirea anuală a Indicelui Agregat al Preţurilor de Consum sub 2%, care se poate înfăptui numai pe termen mediu.1 Introducerea monedei Euro de la 1 ianuarie 1999 a sporit rolul uniunii

monetare şi a generat costuri şi beneficii. Costurile constau în cheltuielile făcute cu modificarea facturilor, lis-

telor de preţuri, etichetelor cu preţuri, formularelor utilizate, conturilor bancare, bazelor de date, automatelor bancare, producerea bancomatelor şi monedelor euro. Tot un cost al trecerii la monedă unică în zona euro este reducerea unor locuri de muncă, datorită scăderii veniturilor realizate de unele locuri de muncă, determinată de scăderea veniturilor realizate de unele bănci, din schimbul de devize şi din comerţul legat de arbitrajul obligaţiuni-lor. O parte din reducerile de locuri de muncă sunt compensate de cererile de locuri de muncă în unele domenii economice, cum sunt cel care se ocupă de software şi de aparate de birou.

Introducerea monedei euro a generat şi riscuri care afectează posibi-litatea de susţinere a acestei monede. Un risc major este legat de imposi-bilitatea sau restricţionarea influenţării şocurilor economice de către fiecare ţară, prin ajustarea ratelor dobânzilor, intervenţia asupra ratei de schimb şi ajustarea finală.

Schimbările neaşteptate în mediul macroeconomic al unei ţări sau regiuni, sunt şocuri economice care deteriorează balanţa producţiei, consu-mului, investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale. Cel mai ameninţător tip de

1 Miron Dumitru: „Stabilitate şi convergenţă în condiţiile lansării monedei unice europene”, în Relansarea creşterii economice în România - Editura Economică, Bucureşti, 2000, pg.416–423.

141

şoc economic pentru zona monedei euro este şocul asimetric, numit astfel, deoarece afectează diferit ţările. Şocurile economice pot fi cauzate de scăderi sau creşteri drastice ale cererii de bunuri primare şi serviciilor dintr-o ţară.

Înainte de introducerea monedei euro, ţările din zona euro puteau manevra şocurile asimetrice (şi riscurile care urmau adesea) în trei moduri principale şi anume, prin:

� ajustarea ratelor dobânzii; � intervenţia asupra cursului de schimb; � ajustarea finală.

a. Cel mai important mod este ajustarea ratei dobânzii. Ea provoacă reducerea costului împrumuturilor, ceea ce impulsiona investiţiile şi consu-mul şi, implicit, creşterea economică.

În condiţiile cedării de către băncile din zona euro a autorităţii în dome-niul politicii monetare Băncii Centrale Europene din Frankfurt, începând cu 1 ianuarie 1999, sunt imposibile ajustările independente ale ratelor dobânzii. În prezent există un singur set de rate pe termen scurt ale dobânzilor pentru toţi participanţii la euro. Prin urmare, în afara cazurilor în care şocurile economice lovesc simultan toate cele 11 ţări participante şi cu o intensitate aproximativ egală, ajustările ratei dobânzii nu pot fi folosite pentru rezolvarea şocurilor eco-nomice.

b. Modificarea cursului de schimb era un instrument de politică

monetară aflat la îndemâna fiecărei ţări, până la introducerea monedei unice. Vânzând mari cantităţi de monedă pe pieţele externe de schimb, banca centrală a unei ţări putea, în faţa unei recesiuni naţionale, să îşi deprecieze moneda naţională şi să scadă astfel preţul bunurilor ei din străinătate. Aceas-ta determina creşterea cererii pentru importurile ţării respective în întreaga lume şi relansarea activităţii economice. Moneda euro elimină acest instru-ment de politică monetară, deoarece ea este unică pentru toate ţările din zona euro.

Prin introducerea monedei euro este restricţionată puternic ajustarea politicii fiscale. De regulă, atunci când un şoc asimetric aduce o ţară în stare de recesiune, guvernul creşte cheltuielile publice. Guvernul măreşte deficitul bugetar, cheltuind mai mulţi bani pentru programele sociale. Aceste cheltuieli introduc simultan sume masive de bani în economie, impulsionând consumul şi creşterea economică şi determinând ieşirea economiei din recesiune.

Trecerea la euro introduce reguli severe privind stabilitatea fiscală, participanţii trebuind să adere la un acord care cere ca toate deficitele buge-tare ale guvernelor din zona euro să fie mai mici de 3% din PIB. Neavând voie să se împrumute prea mult, guvernele din zona euro nu mai pot permite creşterea semnificativă a cheltuielilor publice în cursul crizelor, de teama de a depăşi limita prevăzută.

Şocurile economice prezintă riscuri pentru ţările din zona euro dato-rită inflexibilit ăţii pieţei forţei de muncă. În Europa, mobilitatea forţei de muncă este de 3 ori mai mică decât în S.U.A. Mobilitatea ridicată a forţei de muncă în S.U.A. permite reducerea şomajului şi constituie un factor de relansare a creşterii economice.

142

În Uniunea Europeană sunt mai reduse posibilităţile de revenire de pe urma şocurilor economice, în raport cu S.U.A., şi datorită lipsei unui sistem de transfer fiscal eficient. Guvernul american poate transfera sume mari de bani în statele sale, ceea ce reprezintă o modalitate puternică şi eficientă pentru stabilizarea diferenţelor economice dintre statele americane.

Guvernele ţărilor din U.E. lasă la dispoziţia Comisiei Europene din Bruxelles un buget anual de numai 2,5%, sau de numai 1,25% din PIB-ul U.E. Sumele de bani provenite din impozite şi care să poată fi transferate între naţiunile din zona euro sunt reduse, deoarece politicienii care propun transferuri fiscale importante către alte ţări, îşi atrag adversitatea electoratului.

Un risc major pentru Uniunea Europeană este lipsa unui „guvern fede-ral european” unificat şi puternic. Cheltuielile ţărilor din zona euro nu pot fi controlate direct de nici o autoritate unică. Prin urmare, unele state pot depăşi deficitele bugetare anuale asumate, fără a anunţa aceasta, sau pot refuza să-şi plătească amenzile stabilite.

În acest mod, ţările stabile din punct de vedere fiscal pot fi afectate de împrumuturile excesive ale celorlalte ţări deoarece solicitările excesive venite pe o piaţă de capital din partea unui debitor puternic măresc costul împrumuturilor pentru toţi ceilalţi care împrumută în euro.

Cu toate aceste riscuri, moneda euro este puternică, iar economiile din zona euro dau semne de creştere economică viguroasă. Şocurile economi-ce sunt foarte rare şi nu conduc întotdeauna la divergenţe economice. Iar dorinţa de a rezolva problemele în interesul uniunii este mare, ceea ce micşorează vulnerabilitatea monedei euro.

Introducerea monedei euro are mai multe avantaje economice, cum sunt: a. eliminarea riscului legat de cursul de schimb; b. reducerea costurilor tranzacţiilor; c. sporirea transparenţei preţurilor; d. adâncirea pieţei financiare etc.

a. Riscul cursului de schimb influenţează investiţiile străine. Cu cât cursul de schimb are o evoluţie mai puţin previzibilă, cu atât sunt mai riscante investiţiile străine, ceea ce îngrădeşte creşterea lor. Moneda euro, înlocuind monedele naţionale, elimină perfect riscul creat de cursul de schimb dintre monedele participante.

Acesta reprezintă un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona euro. Riscul legat de rata de schimb poate genera un dezavantaj pentru un investitor care ia o decizie prezentă ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau serviciu la o dată ulterioară.

b. Costurile tranzacţiilor se prezintă sub forma comisioanelor şi a

diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi de vânzare pentru orice monedă dată. După introducerea monedei euro, aceste costuri sunt eliminate.

c. Prin introducerea monedei euro a crescut şi transparenţa preţurilor . O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ ale bunurilor, serviciilor şi forţei de muncă din diferite ţări, îmbunătăţind competiţia dintre pieţe.

În absenţa monedei euro, cumpărătorii din zona Uniunii Europene ar întâmpina dificultăţi în compararea preţurilor de dincolo de frontierele naţionale. Preţurile transformate în euro oferă un etalon simplu pentru a face

143

comparaţii. Discriminările prin preţ sunt mai dificile de făcut după introdu-cerea euro.

d. Adâncirea pieţelor financiare favorizează investirea şi derularea

afacerilor. De la 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior în euro. Pentru investi-tori şi pentru cei care împrumută, pieţele financiare europene au devenit mai mari, mai accesibile şi mai lichide.

Alte avantaje ale introducerii monedei euro sunt legate de modificările

intervenite în comportamentul pieţelor financiare şi al companiilor. a. Stabilitatea macroeconomică este un astfel de avantaj. Moneda

euro introduce un regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică pentru multe dintre ţările din zona euro.

Acest fapt este posibil datorită caracterului independent al Băncii Centrale Europene. Cu cât o bancă centrală este mai independentă, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în faţa presiunilor politice ale guvernului său. Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank. Nivelul ridicat de independenţă al Băncii Centrale Europene permite un viitor eco-nomic mai stabil pentru ţările membre, în ţările cu rezultate mai slabe în lupta împotriva inflaţiei.

b. Ratele reduse ale dobânzilor reprezintă un alt avantaj. În măsura

în care moneda euro reduce inflaţia, ea mai exercită o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzii, ceea ce este un avantaj pentru investitori.

Moneda euro aduce rate mai mici de inflaţie şi prin reducerea riscului pentru schimbul valutar. Astfel, dobânda suplimentară care oferea o compen-saţie pentru riscul pierderii unei sume de bani datorită modificării cursului de schimb, numită primă de risc, este eliminată din mărimea ratei dobânzii, ceea ce poate determina micşorarea ratelor reale ale dobânzii.

Moneda euro încurajează reforma structurală în Europa. Astfel, ţările care doresc să introducă moneda euro trebuie să-şi ajus-

teze economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă. Asemenea măsuri stimulează creşterea economică.

Moneda euro tinde să devină o monedă în care se păstrează, pe scară largă, rezervele internaţionale, ceea ce aduce beneficii pieţelor de capital dintr-o ţară, deoarece cumpărătorii sunt interesaţi să cumpere hârtii de valoare exprimate în această monedă.

10.3. România şi Uniunea Europeană Procesul de extindere a Uniunii Europene a demarat, având la bază

transformările intervenite după 1990 în această parte a Europei şi impactul asupra performanţelor politice, economice şi sociale ale acestor ţări.

Cooperarea economică dintre Uniunea Europeană şi ţările din Europa Centrală şi de Răsărit a început imediat după 1989, prin suprimarea cotelor

144

la importul unor produse şi prin extinderea sistemului generalizat de prefe-rinţe, premise către liberalizare a schimburilor comerciale.

În acelaşi timp, Uniunea Europeană a acordat o asistenţă financiară considerabilă prin intermediul Programului PHARE - iniţial conceput pentru Polonia şi Ungaria şi extins apoi la alte ţări din Centrul şi Estul Europei (Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria), Programul ISPA şi Programul SAPARD.

În ciuda dificultăţilor procesului de aderare a ţărilor est-europene mai sărace, Uniunea Europeană a formulat clar obiectivele strategice ale extinderii către Est.

În primul rând se urmăreşte garantarea păcii şi stabilităţii pe conti-nent, prin garantarea democraţiei, aplicării legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor.

Cel de al doilea obiectiv se referă la crearea unei pieţe deschise şi competitive, care să ofere condiţiile unei dezvoltări economice durabile, premisă necesară ridicării standardelor de viaţă în ţările aflate în tranziţie.

Cadrul juridic al relaţiilor dintre U.E. şi ţările aflate în tranziţie a fost reprezentat de acordurile comerciale semnate imediat după 1989, transfor-mate apoi în acorduri de asociere (numite şi Acorduri Europene). Acestea se refereau la comerţul bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale, la domeniul politic şi la alte domenii de cooperare.

România a încheiat Acordul European în februarie 1993 acesta intrând în vigoare în februarie 1995, după ratificarea sa de către toate statele membre. Cu timpul, Uniunea Europeană a devenit principalul partener comercial şi de investiţii, dar şi cea mai importantă piaţă de desfacere pentru exportul României.

Integrarea României în Uniunea Europeană are avantaje economice,

cum sunt: � posibilitatea obţinerii de economii de scară; � intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite; � economisirea de devize convertibile cu efecte benefice asupra balan-ţelor de plăţi. Economiile de scară sunt o consecinţă a posibilităţii dimensionării op-

time a firmei, ceea ce permite obţinerea unor costuri medii unitare mai mici, cu implicaţii favorabile asupra preţurilor de vânzare şi a ratei profitului.

Obţinerea lor înseamnă o creştere semnificativă a competitivităţii pe piaţa mondială. Marile întreprinderi româneşti, generatoare de economii de scară, se vor putea evidenţia mai bine pe piaţa mai amplă a U.E.

Piaţa internă, actualmente limitată şi cu putere de cumpărare scăzută, nu va mai constitui o piedică în dezvoltarea de capacităţi de producţie care să permită deţinerea de economii de scară. Aceasta este însă posibil doar în condiţiile alinierii economiei româneşti la noile tehnologii folosite pe plan mondial.

Extinderea pieţei de la nivel naţional la cel regional duce la intensifi-carea concurenţei. Într-o zonă integrată economic, fiecare producător poate adopta o dimensiune optimă a producţiei, generând costuri mai mici şi efecte favorabile pentru consumator (preţuri mai mici, calitate mai bună, stimularea inovaţiei şi introducerea progresului tehnic). Pentru atingerea

145

standardelor impuse de piaţa europeană, firmele româneşti trebuie să adopte măsuri de introducere a progresului tehnic, de adoptare a unor strategii de marketing adecvate, de ridicare a calificării forţei de muncă.

Criteriile de aderare adoptate în 1993, cu ocazia summit-ului de la Copenhaga, pe care România trebuie să le îndeplinească, pot fi grupate astfel:

� criterii politice: o stabilitatea instituţiilor democratice; o supremaţia legii; o respectarea drepturilor omului; o respectarea şi protecţia minorităţilor;

� criterii economice: o existenţa economiei de piaţă funcţională; o capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei din U.E. Este obligatoriu ca România să poată să-şi însuşească valorile euro-

pene, prin asumarea obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru pentru aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare. Referitor la aceste directive, au fost vizate, în special, trei aspecte ale integrării europene: concurenţa, controlul ajutoarelor de stat şi acquis-ul comunitar. Acest ultim element cuprinde o imagine de ansamblu a legislaţiei comunitare pe care România, ca şi celelalte ţări candidate, trebuie să o adopte în propria legisla-ţie, pentru reglementarea fiecărui sector al pieţei interne.

România a început procesul de aderare împreună cu Bulgaria, Leto-nia, Lituania, Malta şi Slovacia, abia în anul 2000, după Conferinţa de la Helsinki. Recomandarea Comisiei pentru România s-a făcut sub rezerva alocării mai eficiente a resurselor bugetare necesare centrelor de îngrijiri a copiilor şi a reformei structurale a instituţiilor din acest domeniu.

În urma invitaţiei primite, România a elaborat un Program Naţional pentru Adoptarea Aquis-ului (P.N.A.A.) prin care se detaliază modul în care se vor respecta priorităţile parteneriatului pentru aderare şi modul de pregătire a aderării la U.E. Acest program include calendarul realizării priorităţilor şi a obiectivelor, precizându-se chiar şi resursele umane şi financiare ale României şi ale U.E. folosite.

Devizele convertibile economisite au un rol important în susţinerea monedei naţionale şi în finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi.

Avantajele şi beneficiile aderării României la Uniunea Europeană sunt diverse, printre acestea înscriindu-se:

� posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate eficient de către anumite ţări în mod individual, datorită limitelor im-puse de piaţa internă. Alte impedimente care pot fi depăşite sunt legate de folosirea ineficientă a unor resurse materiale, cheltuieli prea mari pentru activităţile de cercetare-dezvoltare etc.;

� creşterea puterii de negociere, în raport cu ţările terţe sau de alte grupuri regionale, în funcţie de noul nivel al indicatorilor economici determinaţi: produsul naţional produs, volumul comerţului exterior, nivelul tehnologic, capacitatea de finanţare externă etc.;

� formularea unei politici economice naţionale într-un cadru integrat, ceea ce presupune luarea în considerare şi a constrângerilor la care sunt supuşi ceilalţi membri;

146

� posibilitatea accelerării dezvoltării economice şi utilizării la un nivel mai ridicat a factorilor de producţie;

� posibilitatea reducerii decalajelor existente între România şi alte ţări mai dezvoltate din punct de vedere economic. Nivelul de dezvoltare al ţării noastre, exprimat prin indicatorul PIB/locuitor, arată existenţa unor decalaje profunde între nivelul din U.E. şi cel din România, dar şi între România şi celelalte state candidate;

� îmbunătăţirea calităţii produselor româneşti potrivit standardelor euro-pene, ca urmare a sporirii concurenţei din partea produselor vest-europene;

� cunoaşterea de către exportatorii români a mecanismelor şi politici-lor pieţei interne a U.E., cu efecte benefice pe termen mediu şi lung;

� existenţa unui sprijin financiar adecvat pentru restructurarea sectorului agricol şi perspectiva aderării. Pentru înlăturarea discrepanţelor existente, România beneficiază de

asistenţă financiară, prin intermediul fondurilor PHARE, ISPA, SAPARD, fondul pentru I.M.M, pentru dezvoltare regională, pentru dezvoltarea învă-ţământului şi cercetării. Realitatea arată că aceste fonduri alocate de U.E. sunt folosite într-o prea mică măsură, datorită politicilor guvernamentale neadecvate, accesului limitat al administraţiei la informaţii, structurilor monopoliste etc.

Perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană are anumite costuri, printre acestea înscriindu-se:

� supunerea, încă, a exporturilor industriale ale României, unor bariere tarifare sau netarifare pe piaţa U.E., fapt care îngrădeşte dezvoltarea liberă a acestora;

� existenţa unor condiţii nefavorabile şi discriminatorii pentru produsele agricole la intrarea pe piaţa U.E. datorită restricţiilor cantitative şi sanitar-veterinare impuse produselor din exteriorul Uniunii. Aderarea României la U.E. va însemna accentuarea concurenţei căreia

numeroşi producători interni şi exportatori din economie nu-i vor face faţă dacă nu cresc productivitatea şi competitivitatea produselor realizate.

Pentru a se integra în sistemul economic al U.E. România trebuie să urmărească consolidarea şi menţinerea stabilităţii macroeconomice reale, pe baza realizării unei producţii de mărfuri şi servicii viabile şi vandabile. Este foarte importantă elaborarea unor politici industriale active, care să ducă la consolidarea firmelor competitive din industrie şi din domeniul serviciilor. E nevoie de eforturi deosebite pentru depăşirea dificultăţilor existente, adoptarea tehnologiilor de vârf folosite pe plan mondial, atragerea de capitaluri şi spe-cializarea forţei de muncă pentru domeniile deficitare.

De la 1 februarie 1995 România este oficial membru asociat cu drep-turi depline al Uniunii Europene. În această calitate ea a început să aplice reglementările economice valabile pentru această comunitate şi a promovat o politică de aderare care să conducă la îndeplinirea cerinţelor pe care le solicită integrarea.

Obiectivele şi formele politicii de integrare a României sunt diverse, printre ele înscriindu-se:

147

� stabilirea şi respectarea riguroasă a structurilor operaţionale compa-tibile cu interesul naţional şi mondial;

� îmbunătăţirea utilizării avantajelor comerciale acordate României; � încurajarea investiţiilor străine în România prin ameliorarea cadrului

legislativ şi prin luarea în considerare a reglementărilor regionale sau globale;

� continuarea modernizării sistemului de învăţământ românesc şi rea-lizarea unei concordanţe între instituţiile şi programele de studii existente în România şi cele ale comunităţii europene;

� racordarea sistemului naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică cu exigenţele procesului mondial de integrare;

� promovarea şi intensificarea cooperării în domeniul culturii, audio-vizualului, informaţiilor şi comunicaţiilor, pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural românesc la nivel regional şi global;

� elaborarea şi aplicarea politicilor naţionale de dezvoltare şi coopera-re care să fie compatibile cu standardele comunitare. Procesul aderării ţării noastre la Uniunea Europeană este suprave-

gheat de Delegaţia Comisiei Europene în România. În „Raportul de ţară” pentru 2002, Uniunea Europeană stabileşte data estimată pentru aderarea României la Uniunea Europeană şi a fost adoptată foaia de parcurs pentru România în vederea aderării la Uniune în 2007. Documentul cuprinde obli-gaţiile care trebuie îndeplinite până în acel moment, punând accent pe îmbunătăţirea capacităţii administrative şi judiciare.

10.4 Teste de autoevaluare: 1. În ce constâ intenaţionalizarea vietii economicâe?

Răspuns: Integrarea economică internaţională a cuprins atât lumea dezvoltată, cât şi cea în curs de dezvoltare. Ea reprezintă un proces complex de constituire a unor ansambluri economice puternice într-o anumită zonă a lumii, pe baza dezvoltării relaţiilor de interdependenţă dintre mai multe state.

Integrarea economică şi globalizarea reprezintă două forme funda-mentale ale internaţionalizării vieţii economice. Aceasta din urmă înseamnă transformarea, în tot mai mare măsură, a activităţii economice dintr-un ansamblu de acte locale sau naţionale, în acte ce exprimă participarea unită-ţilor economice din mai multe ţări. Internaţionalizarea vieţii economice este reliefată de aspecte, cum sunt:

� creşterea ponderii comerţului exterior în produsul intern brut al ţărilor lumii;

� extinderea fără precedent a investiţiilor externe; � creşterea vertiginoasă a tranzacţiilor pe piaţa schimburilor valutare.

Integrarea economică desemnează procesul prin care două sau mai multe ţări creează un spaţiu economic comun, mai eficient sub anumite aspecte în ansamblul său. Ea presupune măsuri menite să contribuie la eliminarea discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor state naţionale diferite.

148

2. Care sunt cauzele integrârii economice internaţionale? Răspuns: Cauzele integrării economice internaţionale sunt multiple,

printre ele înscriindu-se: � internaţionalizarea factorilor de producţie determinată de revoluţia

tehnico-ştiinţifică; � accentuarea fluxurilor economice dintre diversele state; � adâncirea diviziunii mondiale a muncii, ceea ce determină dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale;

� accentuarea concurenţei pe plan mondial. În prezent societăţile inter-naţionale au o forţă economico-ştiinţifică, tehnologică şi financiar-valutară mai puternică decât a multor state. Ele sunt concurenţi puter-nici, iar acţiunile lor necesită intervenţia statelor pentru a crea cadrul instituţional-politic şi mecanismele necesare pentru a se întări forţa colectivă în faţa concurenţilor;

� cauzele politice, care se împletesc deseori cu cele economice. De exemplu, realizarea unor forme de integrare între ţările în curs de dezvoltare permit acestor ţări să-şi apere mai bine interesele atunci când negociază cu ţările dezvoltate.

10.5 Întrebâri pentru lucr ările deverificare

1Care sunt obiectivele Uniunii Europene? 2Care sunt cosecinţele integrârii în Uniunea Europeanâ? 3Ce implicaţii asupra politicilor macroeconomice naţionale are integra-rea în UE.











149




























150













