UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚIFACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
MASTERAT: ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ
LUCRARE DE DISERTAȚIE
MĂSURILE EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE.ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE DISPOZIȚIILE DIN NOUL
COD PENAL ȘI CELE DIN CODUL PENAL ANTERIOR
GALATI
2016
1
C U P R I N S:
CAPITOLUL I – Noțiuni introductive
1.1 Considerații introductive privind reflectarea stării de minoritate pe planul
legislației penale……………………………………………………………………..…..……pag.5
1.2 Considerații generale privind evoluția conceptului de minoritate penală…….…pag.6
1.3 Evoluția regimului penal al minorului în România…………………………..….pag.7
CAPITOLUL II - Analiză comparativă între dispozițiile din Noul Cod Penal și
cele din Codul Penal anterior privind Măsurile educative privative de libertate
2.1 Regimul răspunderii penale a infractorilor minori……………………………….pag.11
2.2 Regimul pedepselor aplicabile minorilor potrivit Codului Penal din 1969……...pag.15
2.3 Măsurile educative privative de libertate……………………………………..….pag.17
CAPITOLUL III - Elemente de drept comparat. Sancționarea infractorilor
minori în alte sisteme de drept
3.1 Franța…………………………………………………………………………….pag.20
3.2 Germania………………………………………………………………………....pag.23
3.3 Belgia…………………………………………………………………………….pag.26
3.4 Spania………………………………………………………………..…………..pag.28
3.5 Italia………………………………………………………………………….…..pag.31
CONCLUZII…………………………………………………………………..…....pag.35
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………...pag.36
2
Umanitatea pare să se afle, la început de secol XXI, în fața unei situații paradoxale: pe
de o parte înregistrează progrese incontestabile în domenii științifice, tehnologice, culturale,
juridice, de cealaltă parte, manifestă o violență universală, aproape ontologică.
Deși ideea de progres se asociază în mod natural cu starea de armonie socială, de pace,
de prosperitate, acest fapt este frecvent infirmat de realitățile lumii în care trăim. Probabil pentru
că bunăstarea materială nu impune cu necesitate același ritm de evoluție morală sau spirituală, ci
mai degrabă o rafinare a formelor și mijloacelor violente prin care omul își impune dominația
asupra celui mai slab, considerat mai vulnerabil.
În acest context, delincvența juvenilă, a căpătat o amploare deosebită în societatea
româneasc, în ultimii ani, fapt ce creează îngrijorare cu privire la perspectivele deloc
încurajatoare pentru viitorul vieţii publice, unde efortul investigativ vizează așa-zișii copii ai
străzii, o parte dintre cei internați în centrele de copii, minorii internați în centrele de reeducare,
cât și minorii infractori aflați în aresturi în urma săvârșirii unor fapte mai grave, obiectivul
urmărit fiind identificarea cauzelor care determină și a împrejurărilor care favorizează
infracționalitatea juvenilă.
Prevenirea și combaterea delincvenței juvenile constituie o permanentă preocupare a
politicii penale din statele moderne. Evoluția fenomenului – într-o mare varietate de forme și
tendințe – a determinat creșterea interesului opiniei publice moderne față de minorul infractor.
Infracțiunile comise de către minori au crescut ca incidență și au cunoscut o diversificare din
pundt de vedere al formei, apărând astfel noi tipuri de infracțiuni, precum cele de natură
electronică, nu asupra reeducării și bunăstării copilului, serviciile de probațiune aflându-se încă
la început de drum.
În amendarea delincvenţei juvenile sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai mică
diverse instituţii ale statului de drept, fiecare dintre ele având obiective specifice, metode proprii
şi acţionând în cadrul legal existent la un moment dat. Diversificarea şi accentuarea formelor de
manifestare a delincvenţei juvenile reprezintă un domeniu de interes şi de acţiune al Poliţiei
Române, mandatată să gestioneze activităţile de prevenire şi combatere a acestui fenomen.
3
În prezent, modul de aplicare de către instanțele de judecată a sancțiunilor
corespunzătoare față de minorii infractori necesită o adaptare pentru a se alinia la noile orientări
politice penale la nivel internațional. Modernizarea sistemului de justiție penală pentru minori
înseamnă, în primul rând, perfecționarea cadrului legislativ în domeniu. Procesul presupune
reglementări eficiente privind protecția minorilor infractori, conforme cu cerințele europene în
materie, sub cele două aspecte esențiale: prevenirea delincvenței juvenile și recuperarea
minorului infractor prin modalități cât mai adecvate vârstei acestuia. Procesul este necesar și,
totodata, conform cu soluțiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privința reacției sociale
la delincvența juvenilă. Forul european sugerează, în textele recomandărilor din ultimii ani,
soluții care includ dejudializarea, medierea, realizarea de structuri noi și crearea de instituții apte
să conducă la rezolvarea modernă și umanitară a problemelor legate de ocrotirea juridică a
minorului infractor.
Reglementând regulile minime ale justiției penale pentru minori, Națiunile Unite
solicită statelor să depună eforturi pentru promovarea de legi, de proceduri, autorități, instituții
special concepute pentru minorii urmăriți penal și pentru evitarea, pe cât posibil, arecurgerii la
procedeura judiciară în cazurile cu minori infractori. Se dorește promovarea unor dispoziții
referitoare la îngrijire, orientare, îndrumare, supraveghere, probațiune, mediere, plasament
familial, educație generală și profesională, precum și alte soluții care exclud instituțoinalizarea,
pentru a asigura minorilor infractori un tratament în interesul bunăstării lor și proporțional cu
situația și infracțiunea comisă.
Luând în considerare recomandările forurilor internaționale, atât clasa politică, cât și
organizațiile non-guvernamentale și societatea civilă, au luat atitudine în sensul îmbunătățirii
sistemului de justiție pentru minori. Procesul de adaptare legislativă și de modernizare a justiției
penale în domeniul minorității este în plină derulare. Introducerea sistemului de probațiune,
crearea Serviciilor de Reintegrare Socială și Supraveghere, înființarea instanțelor pentru minori
sunt câteva exemple de inițiative prin care se urmărește, în România, la fel ca și în numeroase
alte state, crearea unui sistem autonom care să gereze situațiile juridice de drept penal în care
sunt implicați minorii.
4
CAPITOLUL I – Noțiuni introductive
Întreaga activitate a organelor de poliție de prevenire și combatere a fenomenului
criminalității juvenile trebuie să aibă la bază sistemul legislativ în vigoare, urmărindu-se creșterea
contribuției poliției la asigurarea protecției și ocrotirii minorilor, pentru dezvoltarea lor fizică.
Este unanim recunoscută, dar insuficient valorificată, ideea potrivit căreia copiii și
tinerii constituie marele potențial uman de azi, dar mai ales de mâine al societății, că ei sunt
continuitatea și viitorul, perspectiva oricărei națiuni. Și pentru societatea românească delincvența
juvenilă constituie o problemă socială complexă ce își are sorgintea în intercațiunea unor cauze
sociale și individuale și a unor condiții favorizante a căror cunoaștere și explicare științifică stau
la baza măsurilor de politică penală și socială menite să conducă la prevenirea și diminuarea
treptată a delictelor comise de minori.
1.1 Considerații introductive privind reflectarea stării de minoritate pe planul legislației penale
Problema răspunderii penale, prevenirii și combaterii infracționalității minorilor a
constituit și constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Specificul fenimenului infracțional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de
prevenire și de combatere, deoarece cauzalitatea acestuia se interacționează cu o multitudine de
factori, cum ar fi:lipsa de experiență de vață socială; lipsa capacității totale sau parțiale de
înțelegere a semnificației sociale a conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca și a
sancțiunilor; deficinețe în procesul educativ ce s-a desfășurat în familie și școală; influența
negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracțională.
Necesitatea prevenirii și combaterii infracțiunilor comise de minori apare cu atât ai
evidentă cu cât fenomenul cunoaște uneori recrudescențe, iar faptele pot fi deosebit de
periculoase1.
Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în
rândul minorilor a ridicat și problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal.1 C. Bulai, Manual de drept penal. Parte generală, op.cit., pag.569.
5
1.2 Considerații generale privind evoluția conceptului de minoritate penală
Minoritatea penala este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi și și-a
găsit expresia juridică în legislația scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale.
Cercetările de istorie a dreptului nu au pus încă în evidență o asemenea orietare în legile
anterioare instituțiilor juridice ale Romei și Greciei antice. Cu toate acestea, criteriul de vârstă
este avut în vedere doar ca element de compoziției a pedepsei în cadrul unui sistem de drept bazat
pe justiția privată în care ideea de reparare a prejudiciului prin răscumpărare și prin echivalența
pedepsei cu pagubasuferită este predominantă. Ca exemplu putem observa dreptul vechilor
evrei,în care atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise de un copil este determinata de
considerente strict obiective care aveau în vedere capacitatea de muncă a vinovatului.
Răscumpărarea unui minor care urma să fie sacrificat religios pentru fapta săvârșită costa mult
mai puțin decât cea a unui adult în vârstă de până la 60 de ani. Mai mult, legislația babiloniană
( Codul lui Hammurabi) care este mai aptă să dea o satisfacție materială victimei sau rudelor
acesteia.2
Ideea răspunderii subiective este întânită, într-o formă rudimentară, în opereleunui filozof
din Grecia Antică. De pildă, Aristotel considera, ca principiu, că actele involuntare, cum este de
pildă uciderea din culpă, nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârșite cu intenție. Aceasta
teză este susținută și de Platon pentru anumite fapte comise de un copil.
Împăratul Theodosiu (379-395) este cel care fixează sfârșitul legal al copilăriei (infatia) la vârsta
de 7 ani. Pentru anumite fapte băieții în vârstă de pânăla 10 ani și 6 luni și fetele care nu au
împlinit 9 ani și jumătate erau asimilați cu infantes, adică cu copii de până la 7 ani. (i.pitulescu.
delinc.j. pag 49)
În secolul al IV-lea, în Franța este menționatăîn documentele din epoca respectivă
existenșa unui stabilment pentru copiii abandonați, numit Brephotrophia. Instituții similare bazate
pe ideea de ocrotire și educație sunt menționate din secolul al V-lea (în Franța) și secolul al VIII-
lea (în Italia).
Începând cu secolul al XVIII-lea și cu precădere în perioada tulburărilor sociale care au
precedat Revoluția franceză din 1789 se constată o anumită unitate înpractica judiciară, unitate
marcată prin raportarea relativ constantă a soluțiilor instanțelor judecătorești ladispoziții legale și
norme de drept cutumiar inspirate de drept roman. În acest sens sunt citate cazuri în care unii
judecători extindeau minoritatea penală până la vârsta de 25 de ani, asimilând-o abuziv cu lipsa
2 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p.46-476
capacității de exercițiu a minorului risipitor sau alienat mintal pentru care se instituia curatela. Se
ignora în mod deliberat că dispozițiile respective aveau ca obiect administrarea bunurilor și nu
săvârșirea unei infracțiuni. Deși asemenea situații au un caracter de excepție ele indică totuși o
tendință de a institui un regim sancționator pentru minori diferit de cel al adulților. S-a ajuns ca
unele instanțe cu competență teritoriala extinsă, cum era Parlamentul din Paris, să stabilească
vârsta minorității penae la 15 și apoi 17 ani, permițând astfel înlăturarea sau atenuarea răspunderii
penale a făptuitorilor minori.
În aceasta perioada se constată și o anumită orientare spre personalizarea procedurii de
anchetă în cazul minorilor infractori, judecătorul căutând să stabilească gradul de perversitate al
acuzatului li adesea vârsta acestuia, pentru a trece la aplicarea pedepsei. Este, fără îndoială, o
tentativă de individualizare judiciară bazată pe caracteristicile psihice și anatomo-fiziologice ale
inculpatului minor. Tot în aceasta perioadă sunt reluate și finalizate într-un spirit nou unele
încercări mai vechi de constituire a unui sistem de individualizare a executării pedepselor prin
înființarea unor stabilimente anume destinate condamnaților minori. De exemplu, papa Clement
al XI-lea a construit în anul 1703 o închisoare pentru minori. Tot în aceasta perioadă Maica
Tereza a construit în nordul Italiei un penitenciar în care funcționau secții speciale pentru femei și
pentru minori. Stabilimente de acest fel au fost create și în alte țări europene,cum este de exemplu
în Tările de Jos, la Grand, unde închisoareapentru minori înființată în 1775a fost dată ca exemplu
de organizare modernă de către unul din întemeietorii științei penitenciare, englezul John
Howard(1726-1790).3
1.3 Evoluția regimului penal al minorului în România
Codul penal din 1853
Primele texte legale importante din secolul XIX, care se referă la regimul penal al
minorului, le găsim în Codul penal din 1853 al lui Barbu Știrbei. El reproduce dispozițiile din
Codul penal francez din 1810 prevăzute în art.54 că minorul în vârstă de până la 8 ani nu
răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Este vorba despre o prezumție absolută (iuris et de
iure) deiresponsabilitate, care nu putea fi înlăturată în nici un fel. Art.55 prevedea că minorul
între 8 și 15 ani nu răspunde penal numai dacă se dovedește că “acuzatul a lucrat fără pricepere”.
Codul penal din 1864
3 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p. 547
Prevederile din Codul penal Barbu Știrbei sunt preluate și introduse în Codul penal din
1864 care prevede în Titlul VI “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micsorează pedeapsa”
că:
- infracțiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini, nu se pedepsește;
- crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la 15 ani
deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecător că acuzatul a lucrat fără pricepere.
În Codul penal din 1864 minorul între 8 și 15 ani care a acționat cu discernământ și cel
între15 si 20 de ani erau supuși unui regim sancționator deogator de la dreptul comun. Astfel,
conform art.63 dacă infracțiunea era sancționată cu munca silnică pe viață sau pe o durată
limitată, minorul putea fi pedepsit numai cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani. În celelalte cazuri
limitele pedepsei închisorii pentru categoriile de minori arătate mai sus erau reduse cu 1/3 sau ½
din durata prevăzută de lege pentru fapta respectivă.
Francois Guizot publica în 1882 lucrarea “ Pedeapsa cu moartea în materie politică”, după
ce cu o jumătate de secol în urmă Charles Lucas scrisese dizertația sa “Despre sistemul penal și
pedeapsa cu moartea”. Acestui punct de vedere aboloționist i se raliază numeroși juriști de
prestigiu din Europa și Statele Unite ale Americii și se va ajunge ca dreptul penal pozitiv din
numeroasele tări să adopte una din următoarele căi care duc la abolirea sau la limitarea cazurilor
în care această sancțiune eliminatorie era aplicată4:
- abolirea pedepsei cu moartea în Portugalia, Austria, Italia, Norvegia și Olanda;
- eliminarea pedepsei cu moartea din practica judiciară sau din sistemul de executare a
pedepselor. În Belgia, începând cu anul 1867 dacă o condamnare la moarte era pronunțată pe
baza dispozițiilor din Codul penal, grațierea intervenea automat, aceasta fiind și soluția adoptată
de Finlanda, Danemarca, Monaco și alte țări;
- în fine, cel de-al treilea grup este format din tările care nu suprimă nici în fapt pedeapsa
cu moartea, dar reduc considerabil numărul infracțiunilor pentru care este prevăzută și aplicată
această sancțiune eliminatorie.
Pentru minorii care erau în vârstă de până la 8 ani sau care aveau între 8 și 15 ani dar
acționaseră fără discernământ, Codul prevedea încredințarea lor părinților sau “punerea într-o
monastire, ce într-adins se va determina pentru corecțiunea unor asemenea copii, unde se va ține
un timp de ani determinați prin hotărârea judecății”.
4 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p. 598
Cu alte cuvinte, Codul penal din 1864, inspirat din legislația avansatăa epocii, introduce
pentru delincvenții minori numai pedeapsa cu închisoarea, nu si munca silnică sau recluziunea
care erau pedepsele ce se aplicau, printre altele, numai adulților. Codul de procedură penală din
1864 nu prevedea instanțe și proceduri speciale de judecată pentru minorii infractori. Este o
situație generală în Europa, deși în unele lucrări de istorie a instituțiilor penale se fac referiri la o
dispozițiedin 1796 dată de Consiliul orașului Berlin prin care se cerea tribunaluluica minorii să
nu fie supuși procedurii de drept comun, ci unei proceduri speciale.5
Codul penal din 1936
În forma sa inițială Codul penal din 1936 conținea următoarele prevederi referitoare la
minoritatea penală: Art. 138.Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani; copil este
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; adolescent este minorul între 14 și 19 ani neîmpliniți.6
Legea din 24 septembrie 1938 modifică limita superioară de vârstă a minorității penale de
la 19 ani la18 ani. În sprijinul acestei modificări se invocă Codul penal ungar care modifică
“Novela penală” din 1908 și dispozițiile din codurile penale din Italia, Franța, Polonia și Austria.
Potrivit art. 139 din Codul penal din 1936, în forma sa inițială, acesta prevedea următoarele:
copilul nu este responsabil pentru faptele comise de el. De asemenea, nu este responsabil
adolescentul pentru infracțiunea săvârșită, afara de cazulîn când se dovedește că în momentul
săvârșirii a lucrat cu discernământ. Cu toate acestea, instanța este datoare să constate faptul și
modul cum a fost săvârșit, luând informațiuni7:
- asupra stării fizice și morale și a antecedentelor copilului sau adolescentului;
- asupra condițiilor în care a fost crescut și în care a trăit;
- asupra situației morale și materiale a familiei.
Codul penal din 1969
Codul penal din 1969, față de cel din 1936 nu aduce multe elemente noi în ceea ce
privește regimul minorilor.
Codul penal din 1969 reia din cadrul codului penal din 1936 prevederea conform căreia
minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal. În situația în care se săvârșește o fapta
prevăzută de legea penală, operează prezumția că până la vârsta de 14 ani minorului îi lipsește
vinovăția.
5 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p. 59-606 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p. 627 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p. 65
9
Potrivit art. 99 din Codul penal din 1969 minorii care nu au împlinit vărsta de 16 ani intră
în aceeași categorie cu cei care nu au împlinit 14 ani, fiind prezumați că au săvârșit fapta
prevăzută delegea penală fără discernământ. Dovada discernământului trebuie făcută de către
organele poliției judiciare. Minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani neîmpliniți sunt prezumați
responsabili.
Sistemul sancționator prevăzut pentru minorii infractori în legislația penală din 1969,
reproduce în bună măsură dispozițiile din legislația penală anterioară, preluând însă și unele
dintre modificările care au limitat caracterul novator al codurilor penal și procedură penală din
1936, așa cum au fost adoptate în redactarea lor inițială.8
Codul penal din 1969, enumeră și dezvoltă în cadrul articolelor 101-108, măsurile
educative care se pot lua față de minorul infractor, modul de executare și de aplicare, durata și
condițiile liberării sau revocării liberării minorilor față de care s-a dispus internarea într-o
instituție de reeducare. Măsurile educative pot fi împărțite în măsuri neprivative de libertate și
măsuri privative de libertate.
8 Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne, p. 8210
CAPITOLUL II – Analiză comparativă între dispozițiile din Noul Cod Penal și cele
din Codul Penal anterior privind Măsurile educative privative de libertate
2.1 Regimul răspunderii penale a infractorilor minori
Minorul este persoana fizică ce nu a împlinit vârsta de 18 ani. Faptul că minorul căsătorit
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani dobândește capacitatea deplină de exercițiu sub aspect civil
nu atrage aplicarea în materie penală a regimului sacționator prevăzut de legea penală pentru
majori.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani la data săvârșirii infracțiunii nu răspund
penal(prezumția absolută de incapacitate penală); în ipoteza în care minorul săvârșește
infracțiunea chiar în ziua în care împlinește vârsta de 14 ani, răspunde penal numai
dacădovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.
Minorii care au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani la data săvârșirii
infracțiunii răspund penal numai dacă se dovedește prin intermediul unei expertize medico-legale
psihiatrice că au săvârșit fapta cu discernământ (prezumție relativă de incapacitate penală).
Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani la data săvârșirii infracțiunii răsund penal.
În ipoteza în care se reține lipsa discernământului minorului (fie prin aplciarea
dispozițiilor art.99 alin.1 C.penal, fie dintr-o expertiză medico-legală psihiatrică), se va constata
existența cauzei care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută de art.50 Cod penal
(minoritatea) pentru toți minorii care nu au împlinit vîrsta de 16 ani și iresponsabilitatea (art. 48
Cod penal) pentru minorii care au împlinit vârsta de 16 ani9.
În cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, nu va fi avută în vederea în
conținutul unității de infracțiune activitatea infracțională anterioară vârstei de 14 ani, respectiv 16
ani în cazul săvârșirii faptei fără discernământ, întrucât aceasta nu are relevanță penală; dacă
aceste infracțiuni s-au consumat înainte de împlinirea vărstei de 18 ani, epuizându-se după acest
moment, întregii unități infracționale i se va aplica regimul majorilor.
9 Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală. Ediția a 4-a, Editura C.H. Beck București 2013,p.20611
În cazul infracțiunilor progresive, nu se va reține răspunderea penală dacă la momentul
săvârșirii faptei minorul nu va avea capacitate penală (anterior vârstei de 14 ani, respectiv 16 ani
în cazul săvârșirii faptei fără discernământ), chiar dacă urmarea mai gravă se produce după ce
minorul a atins vârsta de la care începe să răspundă penal; dacă infracțiunea progresivă s-a
consumat înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani, epuizându-se după acest moment, va fi aplicat
regimul majorilor10.
Minorului care răspunde penal i se poate aplica fie o măsură educativă (mustrarea,
libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut
medical-educativ), fie pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea respectivă (închisoarea sau
amenda) ale cărei limite sunt reduse la jumătate; când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită
pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani; în cazul în care
minorul nu răspunde penal, nu îi pot fi aplicate nici măsuri educative și nici pedepse; Instanța de
judecată trebuie mai întâi să aprecieze dacă se impune aplicarea unei măsuri educative sau unei
pedespe, înn funcție de gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, de starea fizică, de
dezvoltarea intelectuală și morală, de comporarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care
a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului; aplicarea pedepsei
penale infractorilor minori are caracter subsidiar față de luarea unei măsuri educative și poate fi
dispusă numai dacă instanța apreciază că aplicarea acestei din urmă sancțiuni nu este suficientă
pentru îndreptarea minorului.
Condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități
sau decăderi și nu sunt avute în vedere la stabilirea stării de recidivă.
Potrivit Noului Cod Penal, legiuitorul român prin dispozițiile din art.113 NCP a stabilit că
răsunderea penală a minorului începe din momentul când a împlinit vârsta de 14 ani, dar numai
condiționat și în toate cazurile din momentul când a împlinit vârsta de 16 ani, fără vreo
condiționare. Astfel minorului care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă
dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ ( art,113 alin.2 NCP), beneficiind astfel de
prezumția relativă de iresponsabilitate, care poate fi răsturnată prin proba contrarie. Prin
discernământ înțelegem capacitatea minorului de a-și da seama de fapta sa concretă și de a-și
manifesta conștient voința cu privire la aceasta; deci se are în vedere nu capacitatea minorului
privită în general, ci aceea raportaă la fapta săvârșită (concretă)11.
10 Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală. Ediția a 4-a, Editura C.H. Beck București 2013,p.20611 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond Penal, Editura C.H. Beck 2013, p.253
12
Potrivit art.113 alin.3 NCP, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal
potrivit legii, adică la fel ca majorul.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (art.113 alin.1) bucurându-
se astfel de o prezumție absolută de iresponsabilitate, care nu poate fi înlăturată sub nicio formă.
Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani,
indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacității depline de exercițiu sau dobândirea
capacității de exercițiu anticipate, deoarece minor în dreptul penal este persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani.
Pornind de la anumite particularități care îl caracterizează pe infractorul minor, legiuitorul
Codului penal român din 1969 a prevăzut pentru faptele penale săvârșite de el un sistem
sancționator special și mixt, format din măsuri educative și din pedepse. Astfel, potrivit
dispozițiilor din art.109 alin.1, pedepselece se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda
prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, iar limitele acestor pedepse se reduc la jumătate12.
Legiuitorul noului Cod Penal român a renunțat la sistemul sancționator specil și mixt,
format din măsurile educative și din pedepse și a adoptat teoria aplicării exclusive a măsurilor
educative infractorilor tineri, discutabilă în condițiile creșterii fenomenului infracțional și a
ineficienței regimului educativ din centrele de reeducare13.
Cadrul sancțiunilor este alcătuit exclusiv din măsuri educative, care pot fi neprivative de
libertate sau privative de libertate potrivit art.115 alin.1 NCP. Astfel potrivit art.115 alin.1 pct.1
NCP, măsurile educative neprivative de libertate sunt:
- Stagiul de formare civică;
- Supravegherea;
- Consemnarea la sfârșit de săptămână;
- Asistarea zilnică.
Potrivit art. 115 alin.1 pct.2 NCP, măsurile educative privative de libertate sunt:
- Internarea într-un centru educativ;
- Internarea într-un centru de detenție.
Potrivit art.114 NCP, față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.
12 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond Penal, Editura C.H. Beck 2013, p.25413 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond Penal, Editura C.H. Beck 2013, p.254
13
Față de minorul menționat mai sus se poate lua o măsură educativă privativă de libertate
în următoarele cazuri14:
- Dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă a
fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este
judecat;
- Atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită e închisoarea
de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață; textul de lege are în vedere maximul special al
pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.
În cazul sancțiunilor prevăzute pentru infractorii minori, operația de individualizare se
efectuează în trei etape. În prima etapă, pe baza anumitor criterii, trebuie să se aleagă dintre cele
două categorii de măsuri educative, care sancțiune este mai adecvată. În a doua etapă, trebuie să
se aleagă felul sancțiunii, și anume care dintre măsurile educativealese urmează să fie luată. După
efectuarea acestor două operații prealabile, alegere a sancțiunii, se individualizează concret
aceasta, în raport cu datele cauzei15.
Pentru alegerea categoriei și apoi a felului sancțiunii aplicabile în speță, noua lege
prevede anumite criterii de individualizare pe care instanța de judecată este obligată să le
folosească. Astfel, în dispozițiile din art.115 alin.2 NCP se prevede că alegerea măsurii educative
care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art.114 NCP, potrivit criteriilor
prevăzute în art. 74 NCP. Deci, în prima etapă, se ține seama de prevederile art.114 NCP,
alegându-se fie categoria măsurii educative privative de libertate. În a doua etapă, se va ține
seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 NCP. Ca atare,
dacă instanța, a optat pentru categoria măsurilor educative neprivative de libertate, ea va trebui să
stabilească care dintre acestea este mai adecvată, în funcție de criteriile generale de
individualizare. În aceste etape, se va ține sea,a și de cauzele de atenuare și agravare incidente
art.128 NCP16.
Potrivti art.116 NCP (modificat parțial prin Legea 187/2012), în vederea evaluării
minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art.74 NCP, instanța va solicita serviciului de
probațiune ăntocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și
durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la
alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.
14 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond Penal, Editura C.H. Beck 2013, p.25515 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond Penal, Editura C.H. Beck 2013, p.25616 Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond Penal, Editura C.H. Beck 2013, p.256
14
Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurilor educative
sau a obligațiilor impuse se întocmește de către serviciul de probațiune în toate cazurile în care
instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificărilor sau încetării obligațiilor
impuse, cu excepția situaiei prevăzute la art.126 NCP (adică a schimbării regimului de executare
a unei măsuri educative privative de libertate), când acesta va fi întocmit de către centrul educativ
ori de detenție.
2.2 Regimul pedepselor aplicabile minorilor potrivit Codului Penal din 1969
1. Închisoarea
Se poate aplica dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului. Limitele pedepsei închisorii sunt reduse la jumătate prin raportare la
pedeapsa prevăzută de lege pentru infractorii majori, în nici un caz minimul special al pedepsei
nu poate fi mai mare de 5 ani.
Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa detențiunii pe viață, se
aplică minorului închisoarea de la 5 ani la 20 de ani; în cazul în care pedeapsa detențiunii pe viață
este prevăzută de lege alternativ cu pedeapsa închisorii, instanța va alge mai întâi una dintre
aceste pedepse pe care ulterior o va reuce sau, după caz, o va înlocui potrivit regulilor de mai sus.
Dacă minorul a săvârșit tentativă la o infracțiune, limitele de pedeapsă reduse ca urmare a
reținerii minorității sunt cele la care se va raporta reducerea pedepsei ca urmare a săvârșirii faptei
în formă tentată (ordinea: mai întâi minoritatea și apoi tentativa). Aplicarea efectelor
circumstanțelor atenuante sau agravante se face prin raportarea la limitele pedepsei închisorii
reduse pentru minori.
În caz de concurs de infracțiuni săvârșite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat prin
hotărâri definitive diferite atât pedepse, cât și măsuri educative, acestea se contpesc conform
art.34 Cod Penal, în sensul aplicării sancțiunii rezultate celei mai grele.
Minorii condamnați la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnații
majori sau în locuri diinere speciale, fiind incluși în programe speciale de consiliere și asisteță, în
fincție de vârsta și personalitatea fiecăruia.
Nu se poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi persoanei care a
săvârșit infracțiunea în timp ce era minor, chiar dacă la momentul pronunțării hotărârii devenise
major. Pot fi aplicate pedepse accesorii inculpaților minori condamnați la pedeapsa închisorii cu
executare în regim de detenție, care se vor executa însă numai după data majoratului.
15
În situaia în care instanța dispune liberarea condiționată a minorului din executarea
pedepsei închisorii, odată cu aceasta poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la
împlinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului după caz, părinților, celui care
l-a adoptat sau tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare,
unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții
legal însărcinate cu supravegherea minorilor, putând stabili, totodată, pentruminor una sau mai
multe obligații dintre cele prevăzute în art. 103 alin 3 Cod Penal. După împlinirea vârstei de 18
ani, instanța poate dispune respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere și a
obligațiilor prevăzute în art.86 Cod Penal.
2. Amenda
Limitele pedepsei amenzii sunt reduse la jumtătate prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infractorii majori.
În cazul în care condamnatul minor se sustrage cu rea-credință de la executarea pedepsei amenzii, instanța o poate înlocui cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru minori prin raortare la infracțiuunea săvârșită,ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.
3. Suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate minorului
Suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate minorului se poate dispune dacă
sunt îndeplinite condițiile geneale prevăzute de art.81 Cod penal.
Termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii aplicate, la care se
aduagă un termen de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță. Dacă pedeapsa aplicată este amenda,
termenul de încercare este de 6 luni.
În cazul în care inculpatul minor, în cursul termenului de încercare a suspendării
executării pedepsei aplicate interior, săvârșește din nou o infracțiune pentru care se dispune
internarea într-un centru de reeducare, suspendarea executării nu poate fi revocată, deoarece,
potrivit art.83 Cod Penal, revocarea se dispune numai când pentru noua infracțiune s-a aplicat o
pedeapsă, iar nu o măsură educativă17.
4. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control
Trebuie îndeplinite condițiile de la suspendarea condiționată a pedepselor pentru minori
pe care aceste două modalități de suspendare se grefează.
17 ICCJ, secția penală, decizia nr.3933/2003, www. Legalis.ro16
Suspendarea executării pedepsei sub supaveghere, presupune căodată cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului, instanța poate dispune, pe durata
termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii
minorului după caz, părinților, celui care l-a înfiat sau tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura
suravgherea în condiții satisfăcătoare, unei persoane de încredere, de preferință unei rude
apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
După împlinirea vârstei de 18 ani, instanța poate dispune respectarea de către minor a măsurilor
de supraveghere sau a obligațiilor prevăzute de art.86 Cod penal.
Suspendarea executării pedepsei sub control presupune că odată cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului, instanța poate dispune, pe durata
termenului de încercare, dar până la implinirea vârstei de 18 ani, încredințarea supravegherii
minorului după caz, părinților, celui care l-a adoptat sau tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura
supravegherea în condiții satisfăcătoare, unei persoane de încredere, de preferință unei rude
apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilr,
putând stabili, totodată, pentru minor una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute de art. 103
alin.3 Cod penal. După împlinirea vărstei de 18 ani, instanța poate dispune respectara de către
acesta a măsurilor de supraveghere sau a obligațiilor prevăzute în art.86 Cod penal.
2.3 Măsurile educative privative de libertate
1. Internarea într-un centru educativ
Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o
instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și
formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială18.
Internarea se dispunepe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani.
Dacă în perioada internării minorul săvârsește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o
infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru
educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui
cu măsura internării într-un centru de educație19.
În cazul în care pe durata internării minorului a dovedit interes constant pentruînsușirea
cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale,
după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:
18 Gheorghe Ivan, drept penal, Partea generală. Conform noului cod penal. Editura C.H.Beck 2013, pag.25819 Gheorghe Ivan, drept penal, Partea generală. Conform noului cod penal. Editura C.H.Beck 2013, pag.258
17
- înlocuirea internării cumpsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate,d ar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit
vârsta de 18 ani;
- liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligații impuse, instanța revine asupra înlocuirii liberării, dispune executarea restului
rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni către o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării
într-un centru educativ cu mpsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:
- executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea
prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
- internarea într-un centru de detenție.
2. Internarea într-un cenrtu de detenție
Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului
într-o instituție specializată în recuperarea minorilor cu regim de pază și supraveghere, unde va
urma programe intense de reintegrare socială,precum și programe de pregătire școlară și formare
profesională potrivit aptitudinilor sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă înre 2 și 5 ani, afară de cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Dacă în perioada internării minorul săvârsește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o
infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși
maximul prevăzut în alin.2 din art.125 Cod penal, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea
dintre cele prevăzute pentru infracțiunile săvârșite.
În cazul în care pe durata internării minorului a dovedit interes constant pentruînsușirea
cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale,
după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:
- înlocuirea internării cumpsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate,d ar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit
vârsta de 18 ani;
- liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
18
Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana
internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau
împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate
dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar20.
20 Gheorghe Ivan, drept penal, Partea generală. Conform noului cod penal. Editura C.H.Beck 2013, pag.259
19
CAPITOLUL III – Elemente de drept comparat. Sancționarea infractorilor minori în
alte sisteme de drept
Pentru anumite categorii de delincvenţi cum sunt minorii, reacţia socială clasică,
pedeapsa, se dovedeşte insuficientă, deoarece nu permite nici reinserţia delincventului, nici
protecţia societăţii.
În domeniul justiţiei pentru minori, sistemele de drept urmează două modele: cel
tradiţional, conform căruia începând de la o anumită vârstă minorilor li se aplică pedepse, şi cel
mai recent, care acordă prioritate măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o anumită
vârstă care au săvârşit fapte penale li se aplică doar măsuri de protecţie1 .
Modelul tradiţional penal rămâne însă dominant. Acesta recurge atât la pedepse, cât şi la
măsuri educative, care cunosc diferite forme. În dreptul englez, minorului îi sunt aplicabile în
principiu doar pedepse, însă mai puţin severe în privinţa duratei şi a modului de executare decât
cele aplicabile majorilor.
Alte legislaţii prevăd existenţa unui sistem mixt de sancţiuni alcătuit din pedepse şi
măsuri educative. Este cazul Elveţiei, unde judecătorul poate pronunţa fie o pedeapsă, fie o
măsură educativă. În Germania se aplică măsuri educative, unele cu caracter coercitiv şi altele
disciplinare, în paralel cu pedepsele. În Franţa şi Germania se aplică şi măsura „mediere-
reparaţie”, care este preferată aplicării unei pedepse.
Cel de-al doilea model, modelul „nepenal”, cum este denumit în literatura de specialitate2
, pune accentul pe măsurile educative şi este ilustrat de introducerea în legislaţia belgiană a
conceptului de „minor aflat în pericol” (Legea din 8 aprilie 1965). Acest concept include
indisciplina, vagabondajul şi comiterea de infracţiuni. Unele legislaţii sunt dificil de încadrat într-
unul dintre aceste modele, cum este, de exemplu, cazul Spaniei.
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 instituie
principiul responsabilităţii penale a minorilor, dar sancţiunile prevăzute de această lege sunt
calificate ca măsuri (medidas). Deşi din punct de vedere formal aceste măsuri sunt de natură
penală, în fapt ele au o natură sancţionatorie-educativă.
Principiul conform căruia tânărul delincvent este recunoscut ca fiind responsabil penal,
dar numai în mod excepţional săvârşirea unei infracţiuni atrage pronunţarea unei sancţiuni penale
stricto sensu, funcţionează în următoarele ţările după cum urmează.
20
3.1 FRANȚA
Sediul materiei se regăseşte în Codul penal21, aprobat prin Legea nr. 2002-1138 din 9
septembrie 2002 art. 11 Journal Officiel din 10 septembrie 2002 şi în Ordonanţa nr. 45-174 din 2
februarie 1945 privind minorii delincvenţi, cu modificările şi completările ulterioare până în
200222.
Răspunderea penală
În Franţa, vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale, adică 18 ani,
dar în anumite cazuri poate fi coborâtă la 13 ani.
Articolul 122-8 Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a
minorului care nu a împlinit 13 ani: „Minorii care au discernământ răspund penal pentru crime,
delicte sau contravenţii, în condiţiile prevăzute de o lege specială, care determină măsurile de
protecţie, asistenţă, supraveghere şi educare ce pot fi aplicate unui minor.
Această lege prevede sancţiunile educative ce pot fi pronunţate împotriva minorilor
între 10 şi 18 ani şi pedepsele ce pot fi pronunţate împotriva minorilor între 13 şi 18 ani, ţinând
cont de atenuarea responsabilităţii de care beneficiază în virtutea vârstei lor” (art. 122- 8 Cod
penal). Lipsa de răspundere penală relativă a minorilor care au împlinit 13 ani este prevăzută de
articolul 2 al Ordonanţei nr. 45-174 din 2 februarie 1945, care precizează că „tribunalele pentru
minori pot totuşi, când circumstanţele şi personalitatea delincventului o cer, să pronunţe o
condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani”.
Regimul sancţionator
Regimul sancţionator este reglementat de Ordonanţa nr. 45-174 din 2 februarie 1945
privind minorii delincvenţi. Minorilor li se aplică un regim sancţionator mixt, alcătuit din măsuri
educative, mediere-reparaţie şi pedepse.
Măsuri educative aplicabile minorilor
Judecătorul pentru minori poate să dispună faţă de minor una din următoarele măsuri,
conform art. 8 al Ordonanţei privind minorii delincvenţi:
1. renunţarea la pedeapsă, dacă minorul dă dovezi de îndreptare, prejudiciul a fost
reparat şi tulburarea provenind din săvârşirea infracţiunii a încetat; mustrarea;
2. încredinţarea minorului părinţilor, tutorelui sau unei persoane de încredere;
21 http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/ListeCodes22 http://ledroitcriminel.free.fr/la_legislation_criminelle/lois_speciales/ordonnance_enfance_delinquante.htm
21
3. punerea sub protecţie judiciară pentru o durată ce nu poate depăşi 5 ani;
4. plasarea într-o instituţie publică sau privată, de educare sau formare profesională,
într-un institut medical sau medical-educativ;
5. libertatea sub supraveghere, care poate fi dispusă până la împlinirea vârstei de 18 ani;
Tribunalul pentru minori poate dispune faţă de minorul care a împlinit 13 ani, una din
următoarele măsuri educative (art. 15):
1. Încredinţarea minorului părinţilor, tutorelui sau unei persoane de încredere;
2. Plasarea într-o instituţie publică sau privată, de educare sau de formare profesională;
3. Plasarea într-un institut medical sau medical-educativ;
4. Încredinţarea serviciului de asistenţă pentru minori;
5. Plasarea într-un centru pentru minori delincvenţi de vârstă şcolară.
Tribunalul pentru minori poate dispune una faţă de minorul care nu a împlinit 13 ani,
din următoarele sancţiuni educative (art. 15-1):
1. Confiscarea unui obiect deţinut de minor sau aparţinând acestuia, care a servit la
săvârşirea infracţiunii sau care este produsul infracţiunii;
2. Interdicţia de a frecventa, pentru o durată de cel mult 1 an, locul unde infracţiunea a
fost comisă, cu excepţia locului în care minorul îşi are reşedinţa obişnuită;
3. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele infracţiunii sau de a
intra în relaţii cu acestea;
4. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii sau complicii la
săvârşirea infracţiunii sau de a intra în relaţii cu aceştia;
5. Obligaţia de a acorda ajutor sau reparaţie victimei;
6. Obligaţia de a urma, pe o durată de cel mult 1 an un stagiu de formare civică, pentru
a-i aminti minorului obligaţia de a respecta legea;
Medierea-reparaţie
În cadrul acestei măsuri, minorul participă la repararea prejudiciului, printr-o activitate
de ajutor sau reparare, oferită victimei sau în folosul comunităţii. Această măsură nu poate fi
dispusă decât cu acordul victimei şi poate fi însoţită de scuze adresate victimei. Minorii între 16
şi 18 ani pot desfăşura o activitate de interes general, cu caracter formator sau de natură să
favorizeze reinserţia socială.
Pedepsele aplicabile minorilor
22
Pedeapsa închisorii Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori nu pot
pronunţa împotriva minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă privativă de libertate mai mare
decât jumătatea pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune. Dacă pedeapsa prevăzută de
lege este detenţiunea pe viaţă, nu se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 20 de
ani (articolul 20-2 din Ordonanţa nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenţi).
Dacă minorul a împlinit 16 ani, tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori
pot, cu titlu excepţional, ţinând cont de circumstanţe şi de personalitatea minorului, să nu aplice
dispoziţiile alineatului precedent, cu motivarea deciziei. În acest caz, pedeapsa aplicabilă unui
minor cu vârsta între 16 şi 18 ani poate fi aceeaşi cu a unui major.
Pedeapsa închisorii se execută de către minori într-o secţie specializată sau într-un
penitenciar specializat pentru minori.
Pedeapsa amenzii
Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori pot pronunţa împotriva
minorului care a împlinit 13 ani, pedeapsa amenzii, care nu poate depăşi suma de 7 500 de euro
(articolul 20-3). Împotriva minorului nu pot fi pronunţate următoarele pedepse: interdicţia de a se
afla pe teritoriul francez, zile-amendă, interzicerea drepturilor civice, civile şi de familie,
interzicerea de a exercita o funcţie publică sau o activitate profesională (articolul 20-4).
Dispoziţiile Codului penal referitoare la munca în folosul comunităţii sunt aplicabile
minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani. Munca în folosul comunităţii trebuie adaptată la
particularităţile minorului şi trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să favorizeze
reinserţia socială a acestuia (articolul 20-5).
Nici o interdicţie, decădere sau incapacitate nu pot fi pronunţate împotriva unui minor
(articolul 20-6). Ordonanţa privind minorii delincvenţi permite aplicarea dispoziţiilor Codului
penal relative la remiterea de pedeapsă şi amânarea pedepsei minorului cu vârsta cuprinsă între
13 şi 18 ani. Amânarea pronunţării pedepsei sau a măsurii educative poate fi dispusă când
tribunalul pentru minori consideră această măsură adecvată, în funcţie de personalitatea
minorului. Amânarea poate fi dispusă pe o durată de cel mult 6 luni.
3.2 GERMANIASediul materiei
23
În Germania, minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal, completate cu Legea
privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările şi completările ulterioare23.
Răspunderea penală
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale, adică 18 ani, dar poate fi
coborâtă până la 14 ani în anumite cazuri. Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii
penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani: „Persoana care la momentul săvârşirii faptei nu
a împlinit încă vârsta de 14 ani este lipsită de răspundere penală” (art. 19).
Dispoziţiile Codului penal se aplică şi în cazul faptelor săvârşite de adolescenţi şi tineri,
dacă legea specială pentru minori nu dispune altfel (art. 10). Lipsa relativă a răspunderii penale a
minorilor care au împlinit 14 ani este instituită de Legea privind tribunalul pentru minori care
prevede în articolul 3 că “Un tânăr este responsabil penal dacă în momentul săvârşirii faptei este
suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei şi pentru a acţiona în consecinţă”. Această
lege prevede lipsa răspunderii penale a minorilor între 14 şi 18 ani, dar această prezumţie este
relativă şi poate fi răsturnată, dacă maturitatea acestora o justifică. Articolul 1 din Legea privind
tribunalul pentru minori defineşte tinerii ca fiind persoanele care au vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani, la momentul săvârşirii faptei. Când sunt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică
Codul penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori.
Menţionăm că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vârsta majorităţii
penale până la 21 de ani. Astfel, tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sunt judecaţi ca
adulţi de către jurisdicţiile penale de drept comun8 . Totuşi, lor li se pot aplica dispoziţiile
privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului, ţinând cont şi
de condiţiile de viaţă, reiese că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul săvârşirii
faptei, acesta era asemănător unui tânăr.
Regimul sancţionator
Sancţiunile penale se aplică minorilor care au împlinit 14 ani. Legea privind tribunalul
pentru minori clasifică măsurile aplicabile minorilor în 3 categorii: măsuri educative, măsuri
disciplinare şi închisoarea, aceasta din urmă constituind singura pedeapsă.
Măsurile educative
Presupun obligaţia de a se supune anumitor reguli de conduită, privitoare la reşedinţă,
la formare, la interdicţia de a frecventa anumite persoane şi locuri.
Măsurile disciplinare
23 http://kinder-jugendhilfe.org24
Aceste măsuri se iau dacă măsurile educative sunt considerate insuficiente. Măsurile
disciplinare sunt:
- avertismentul;
- impunerea de obligaţii (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor
cauzate, vărsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general);
- închisoarea specială pentru delincvenţii minori (Jugendarrest), pedeapsă care nu este
considerată sancţiune penală şi nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această măsură se execută
într-o instituţie specializată şi îmbracă mai multe forme: detenţia de week-end (maxim 2 week-
end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4 săptămâni).
Pedeapsa închisorii
Pedeapsa închisorii (Jugendstrafe) este dispusă când măsurile educative şi disciplinare
sunt considerate insuficiente, ţinând cont de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de comportamentul
făptuitorului.
Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă
legea prevede închisoarea mai mare de 10 pentru infracţiunea săvârşită. Pedeapsa se efectuează în
închisori pentru minori, mai precis în locuri de deţinere special amenajate în închisorile pentru
adulţi.
În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani. Judecătorii pronunţă
din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când durata închisorii nu depăşeşte 2 ani. Această
măsură este dispusă în 2 treimi din cazuri şi chiar mai des, când pedeapsa închisorii este mai
mare de un an24.
Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori25 cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi
tinerilor cu vârsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori
sunt prioritare măsurile educative şi disciplinare, şi numai în subsidiar închisoarea pentru tineri,
cu posibilitatea suspendării .
Aplicarea unor măsuri de siguranţă, precum şi consecinţele ce decurg din sancţiune
sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru minori este aplicabil şi tinerilor delincvenţi, dacă
la data comiterii faptei dezvoltarea personalităţii acestora era similară unui minor. O dată cu
aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune minorului obligaţia de a urma anumite
forme de asistenţă educativă, care nu au caracter sancţionator, ci preponderent educativ.
24 La responsabilité pénale des mineurs http://www.senat.fr/lc/lc52/lc52.html25 Jörg-Martin Jehle, Criminal Justice in Germany, p. 35, published by the Federal Ministry of Justice, Fourth Edition 2005 http://www.bmj.bund.de/media/archive/961.pdf
25
Spre deosebire de măsurile educative, măsurile disciplinare au funcţie sancţionatorie.
Minorul trebuie să devină conştient de semnificaţia şi urmările faptei sale, fără aplicarea pedepsei
închisorii. Măsurile disciplinare includ cauţiunea, impunerea anumitor condiţii (repararea
prejudiciului, scuzele adresate victimei, plata unei amenzi, munca în folosul comunităţii) şi
detenţia, care poate dura de la una la patru săptămâni.
Măsurile educative şi disciplinare pot fi dispuse simultan. Închisoarea pentru tineri este
singura pedeapsă prevăzută de Legea privind tribunalul pentru minori. Închisoarea pentru tineri
poate fi dispusă pentru o durată cuprinsă între 6 luni şi 10 ani.
Pedeapsa închisorii se dispune când măsurile educative şi disciplinare sunt insuficiente,
ţinând cont de gravitatea faptei şi de necesităţile de reeducare ale delincventului. Procesul poate
înceta la cererea procurorului, cu aprobarea instanţei, în conformitate cu prevederile articolului
45, alineat 3 din Legea privind tribunalul pentru minori. De asemenea, încetarea procesului poate
fi dispusă din oficiu de către instanţă, conform articolului 47 din aceeaşi lege.
În plus, procurorul poate decide încetarea procesului fără a mai înainta cauza instanţei.
Această decizie de încetare a procesului, atunci când este luată sau aprobată de către instanţă,
poate fi însoţită de anumite condiţii sau instrucţiuni adresate făptuitorului. În cazurile de mică
gravitate sunt suficiente măsurile educative ori eforturile depuse de infractor pentru acoperirea
prejudiciului sau repararea consecinţelor infracţiunii. Sistemul justiţiei pentru minori în Germania
are o trăsătură specială.
Conform secţiunii 27 din Legea privind tribunalul pentru minori, judecătorul poate
constata vinovăţia în cursul procesului şi dispune un termen de încercare, la sfârşitul căruia va
pronunţa soluţia finală. Dacă la sfârşitul termenului de încercare, rezultă clar din conduita
minorului că este necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va pronunţa o sentinţă în acest
sens.
În caz contrar, verdictul de vinovăţie îşi încetează efectele. La baza sistemului justiţiei
pentru minori se află principiul subsidiarităţii sau al minimei intervenţii
(Subsidiaritätsgrundsatz)26 11. Aceasta înseamnă că sancţiunile penale vor fi dispuse doar dacă se
dovedesc indispensabile. În plus, aceste sancţiuni sunt limitate de principiul proporţionalităţii.
Principiul subsidiarităţii pedepsei este consacrat şi din punct de vedere legislativ, prin
modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul pentru minori. Sancţiunile care sunt
dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru minori sunt măsurile educative şi disciplinare.26 Prof. Dr. Frieder Dünkel, Juvenile Justice in Germany: Between Welfare and Justice, www.esc-eurocrim.org/files/juvjusticegermany_betw_welfar_justice.doc
26
3.3 BELGIASediul materiei
Cadrul normativ aplicabil minorilor în Belgia cuprinde două legi speciale: Legea din 8
aprilie 1965 privind protecţia tinerilor27 şi Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei
privind protecţia tinerilor şi tratamentul minorilor care au săvârşit o infracţiune28 (La loi du 13
juin 2006 modifiant la législation relative à la protection de la jeunesse et à la prise en charge des
mineurs ayant commis un fait qualifié infraction).
Răspunderea penală
Vârsta răspunderii penale este fixată în principiu la 18 ani, vârsta majorităţii penale.
Articolul 37 din Legea privind protecţia tinerilor prevede că minorii deferiţi tribunalelor pentru
minori pot fi supuşi măsurilor de prevenire şi reeducare. Împotriva lor nu poate fi pronunţată nici
o sancţiune penală. În anumite cazuri, vârsta răspunderii penale poate fi coborâtă la 16 ani ;
articolul 38 din Legea privind protecţia tinerilor prevede că în funcţie de gravitatea infracţiunii,
dacă tribunalul pentru minori consideră că măsurile prevăzute de articolul 37 sunt insuficiente,
minorul între 16 şi 18 ani poate fi trimis în faţa jurisdicţiei de drept comun.
Regimul sancţionator
Măsurile prevăzute de Legea din 8 aprilie 1965 privind protecţia tinerilor sunt: •
mustrarea, însoţită de avertismentul de a-l supraveghea, adresat părinţilor sau persoanei căreia
minorul îi este încredinţat; • punerea sub supravegherea comitetului de protecţie a tinerilor, cu
menţinerea în mediul familial, însoţită de obligaţia de a frecventa o instituţie de învăţământ şi
cursurile unui centru de orientare educativă;
• plasarea într-o familie de primire, sub supravegherea comitetului de protecţie a
tinerilor;
• plasarea într-un centru specializat. Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei
privind protecţia tinerilor şi tratamentul minorilor care au săvârşit o infracţiune prevede că
instanţa poate aplica minorilor, în mod cumulativ, următoarele măsuri14:
1. admonestarea, cu excepţia celor care au împlinit 18 ani, şi lăsarea în continuare în
familiile de primire, atrăgându-le atenţia ca pe viitor să îi supravegheze mai bine;27 http://www.uppl.be/media/Loi%20Protection%20de%20la%20jeunesse%2008%20AVRIL%201965.pdf28 http://www.senate.be/www/webdriver?MIval=index_senate&M=1&LANG=fr http://www.staatsbladclip.be/lois/2006/08/25/loi-2006009656.html
27
2. supravegherea de către serviciul social competent;
3. înscrierea într-un program educativ;
4. efectuarea unei prestaţii educative sau de interes general, în raport cu vârsta şi
capacităţile lor, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei
persoane fizice specializate;
5. obligarea la un tratament medical, pe lângă un serviciu psihologic sau psihiatric sau
pe lângă un serviciu specializat în domeniul alcoolismului sau toxicomaniei;
6. încredinţarea lor unei persoane juridice, în scopul formării sau participării la o
activitate organizată;
7. plasarea într-o instituţie, în scopul tratării, educării, instruirii sau formării
profesionale;
8. încredinţarea unei instituţii comunitare publice pentru protecţia tinerilor, în regim
închis;Judecătorul sau serviciul social competent vizitează persoana, dacă plasamentul depăşeşte
15 zile.
9. plasarea într-o unitate spitalicească;
10. plasarea într-un centru specializat în alcoolism, toxicomanie sau alte adicţii, dacă un
raport medical atestă că integritatea fizică sau psihică a minorului nu poate fi protejată altfel ;
11. plasarea într-un centru specializat de psihiatrie dacă există un raport medical care
atestă că suferă de tulburări mintale ce îi afectează în mod grav capacitatea de-şi controla actele;
De asemenea, acelaşi act normativ prevede că instanţa le poate impune minorilor care
au împlinit 12 ani, respectarea uneia sau mai multor obligaţii:
1. frecventarea unei unităţi de învăţământ;
2. efectuarea unei prestaţii educative şi de interes general, de cel mult 150 de ore, sub
supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;
3. efectuarea unei activităţi remunerate, de cel mult 150 de ore, în scopul reparării
prejudiciului suferit de victimă, dacă a împlinit 16 ani;
4. consilierea din partea unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;
5. participarea la module de formare sau de conştientizare a consecinţelor faptelor
săvârşite asupra victimelor;
6. participarea la una sau mai multe activităţi sportive, sociale sau culturale;
7. interdicţia de a frecventa anumite persoane sau locuri, ce au legătură cu infracţiunea
comisă;
28
8. interdicţia de a desfăşura una sau mai multe activităţi determinate;
9. interdicţia de a ieşi;
10. respectarea altor condiţii sau interdicţii determinate.
Instanţa poate încredinţa controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de
poliţie.
Pedeapsa închisorii
Dacă minorul a împlinit 16 ani şi tribunalul pentru minori consideră insuficientă luarea
unei măsuri educative sau dacă minorul are un comportament ce prezintă pericol social,
împotriva lui se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea, care se execută într-un regim special.
3.4 SPANIASediul materiei
Dispoziţiile privitoare la minori se regăsesc în Codul penal şi în Legea organică privind
răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 200029 (Ley Orgánica reguladora de la
responsabilidad penal de los menores del 12 de Enero de 2000).
Răspunderea penală
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale. Articolul 19 din Codul
penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai târziu, dispune că
„minorii până la vârsta de 18 ani nu răspund penal. Dacă un minor săvârşeşte o faptă penală va
răspunde conform dispoziţiilor legii privind răspunderea penală a minorilor”30.
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 prevede
lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi lipsa relativă a
răspunderii penale pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Dintre minori, se
diferenţiază, în aplicarea legii şi a stabilirii consecinţelor pentru faptele comise, două categorii, de
la 14 la 16 ani şi de la 16 la 18 ani.
Pentru minorii care au împlinit 16 ani, legea prevede o agravare în cazul săvârşirii de
infracţiuni cu violenţă, intimidare sau punerea în pericol a persoanei. Legea organică privind
răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi persoanelor majore cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au săvârşit infracţiuni, când judecătorul de instrucţie constată
îndeplinirea următoarelor condiţii:
29 http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html30 http://noticias.juridicas.com/base_datos/Penal/lo10-1995.html
29
• s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără folosirea violenţei sau a
intimidării asupra unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a
persoanelor.
• nu există o condamnare pentru infracţiuni săvârşite după împlinirea vârstei de 18 ani;
nu se va ţine cont de condamnările anterioare pentru infracţiunile săvârşite din culpă.
• circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande
aplicarea acestei legi. Minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani i se vor aplica prevederile
privind protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organică privind răspunderea penală a
minorului.
Regimul sancţionator
Măsurile educative care pot fi luate împotriva minorilor (las medidas educativas)
implică o restrângere a drepturilor acestora, inclusiv libertatea persoanei. Măsurile educative sunt
prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (art. 7) :
- Internarea. Se dispune în cazul unui grad ridicat de pericol social al faptelor săvârşite.
Obiectivul măsurii este să ofere minorului condiţii adecvate de educare, pentru a corecta
deficienţele din comportamentul său antisocial. Internarea poate fi de mai multe feluri, în funcţie
de controlul care trebuie exercitat asupra minorului:
a) în regim închis, unde va participa la activităţi formative, educative şi de muncă;
b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din
comunitate;
c) în regim deschis, în care va participa la programe educative;
d) internarea medicală, pentru minorii, cu probleme de adicţie sau psihice.
- Tratamentul medical. Această măsură se poate dispune împotriva minorilor dependenţi
de alcool sau de droguri;
- Asistenţa într-un centru de zi. Este destinată a compensa carenţele mediului familial,
unde minorul va desfăşura activităţi social-educative;
- Permanenţa la domiciliu la sfârşit de săptămână. Această măsură implică interdicţia
minorului de a nu părăsi domiciliul, cu excepţia timpului în care realizează sarcini
socialeducative;
- Libertatea sub supraveghere. Constă în supravegherea realizată de către personal
specializat şi în asistenţă şcolară în centrul de formare profesională sau la locul de muncă; -
30
Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată, pentru a
crea ambianţa de socializare necesară;
- Munca în folosul comunităţii. Poate fi dispusă numai cu acordul minorului; -
Realizarea de sarcini social-educative. Aceste sarcini se vor efectua fără internare şi
supraveghere;
- Mustrarea. Este o măsură educativă care se aduce la îndeplinire de către judecător,
care va expune minorului consecinţele suportate de victimă, formulând recomandări pentru viitor;
- Ridicarea permisului de conducere sau a dreptului de a-l obţine sau a permiselor de portarmă, ca
măsuri accesorii, în cazul săvârşirii unei infracţiuni care au legătură cu aceste activităţi.
Pentru alegerea măsurii educative, se va ţine seama în mod special de vârstă,
circumstanţele familiale şi sociale, personalitatea şi interesul minorului, aplicându-se principiul
proporţionalizării pedepsei. Regulile de determinare a măsurilor educative sunt prevăzute de
articolul 9 al legii.
Când faptele comise sunt calificate ca delicte (faltas), se pot dispune măsuri ca
mustrarea, munca în folosul comunităţii, cu o durată maximă de 50 de ore, ridicarea permisului
de conducere şi a altor licenţe administrative.
Când faptele s-au săvârşit cu folosirea violenţei sau a ameninţării sau cu punerea în
pericol a vieţii sau integrităţii fizice, se poate dispune măsura internării în regim închis. Durata
măsurilor educative nu va putea depăşi 2 ani, respectiv 5 ani pentru minorii între 16 şi 18 ani;
dacă s-a dispus munca în folosul comunităţii, durata acesteia nu va putea fi mai mare de 100 de
ore, respectiv 200 de ore pentru minorii între 16 şi 18 ani.
Măsura permanenţei la sfârşit de săptămână nu va putea depăşi 8 week-end-uri,
respectiv 16. În mod excepţional, în cazuri de mare gravitate, alături de măsura internării în regim
închis se va putea aplica şi măsura libertăţii supravegheate, pentru o durată de maxim 5 ani. Când
faptele sunt săvârşite din culpă, nu se poate dispune măsura internării în regim închis, ceea ce
subliniază scopul principal, de resocializare, al legii.
Măsurile prevăzute de lege au o finalitate concretă de prevenire specială, orientată spre
interesul şi reinserţia socială a minorului. În acest sens, articolul 14 oferă judecătorului
posibilitatea de a întrerupe executarea măsurii, reduce durata acesteia sau de a o înlocui cu o alta,
în beneficiul minorului.
31
3.5 ITALIASediul materiei
Se regăseşte în Codul penal31 şi în Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind
dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori32.
Răspunderea penală
Vârsta răspunderii penale coincide cu cea a majorităţii penale, adică 18 ani, dar în
anumite situaţii poate fi coborâtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a
răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care în
momentul săvârşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art.97). Lipsa relativă a răspunderii penale a
minorilor între 14 şi 18 ani este prevăzută de articolul 98 Cod penal: „Este responsabil penal cel
care în momentul săvârşirii faptei avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, dacă avea capacitatea
intelectivă şi volitivă, dar limitele pedepsei vor fi reduse.
Când pedeapsa pronunţată este închisoarea mai mică de 5 ani ori amenda, nu se pot
aplica pedepse accesorii”. Minorii între 14 şi 18 ani sunt supuşi regimului de drept comun, dar
împotriva lor pot fi pronunţate doar pedepse atenuate. Jurisprudenţa consideră a fi capabilă
persoana care îşi dă seama de gravitatea faptelor sale, a consecinţelor acestora, precum şi de
faptul că ele nu sunt conforme ordinii sociale. Capacitatea volitivă presupune libertatea de decizie
şi gradul de rezistenţă la solicitările altei persoane.
Regimul sancţionator
Măsurile alternative şi punerea la încercare Aceste măsuri sunt prevăzute de Decretul
nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori.
Tribunalul pentru minori este singura instanţă competentă de a judeca infracţiunile săvârşite de
minori.
Tribunalul pentru minori şi magistratul pentru supravegherea executării măsurilor
dispuse rămân competenţi şi după ce minorii au împlinit 18 ani, până la cel mult 25 de ani (art. 3,
Decretul nr. 48/1988). Acelaşi decret prevede că judecătorul poate înlocui pedeapsa închisorii
mai mare de 2 ani cu una din sancţiunile următoare: libertatea supravegheată sau semi-libertatea.
De asemenea, judecătorul are posibilitatea de a suspenda procesul pentru o perioadă între 1 şi 3
ani, în funcţie de gravitatea faptelor, şi de a supune delincventul minor la o perioadă de încercare.
Conform art. 28 Decretul nr. 48/1988, judecătorul, după ascultarea părţilor, poate dispune prin
31 http://www.studiocelentano.it/codici/cp/index.htm32 8 http://www.giustizia.it/cassazione/leggi/dpr448_88.html#TESTO
32
ordonanţă suspendarea procesului, atunci când consideră că este necesară în interesul minorului,
pentru dezvoltarea în condiţii normale a personalităţii minorului. Procesul poate fi suspendat pe o
perioadă de maximum 3 ani în cazul faptelor mai grave şi 1 an în cazul mai puţin grave. Pe
timpul suspendării, cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendată. Prin ordonanţa de
suspendare a procesului, judecătorul îl încredinţează pe minor serviciilor specializate care au
rolul de a-l supraveghea, de a-i oferi asistenţă şi tratament.
Prin acelaşi act, judecătorul poate dispune repararea prejudiciului şi, de asemenea, poate
propune începerea unei proceduri de mediere. Articolul 29 din Decretul nr. 48/1988, prevede că
la împlinirea duratei suspendării procesului, judecătorul , la noul termen de audiere, poate aprecia
că nu mai este necesară continuarea procesului, ţinând cont de comportamentul şi evoluţia
minorului. În caz contrar, trece la judecarea cauzei.
În privinţa arestării preventive, termenele prevăzute de Codul de procedură penală sunt
reduse la jumătate pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, şi cu două treimi pentru
minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani (art. 23 Decretul nr. 48/1988). Prin sentinţa de
condamnare, când pedeapsa stabilită de judecător este închisoarea de cel mult 2 ani, judecătorul
poate aplica o sancţiune alternativă (sanzione sostitutiva), care constă în „semi-
detenţie”(semidetenzione) şi libertatea sub supraveghere, luând considerare personalitatea
minorului, nevoile sale, condiţiile familiale, sociale şi mediul în care a trăit minorul (art. 23
Decretul nr. 48/1988).
În timpul perioadei de încercare, minorul este încredinţat serviciilor de protecţie a
tinerilor şi are posibilitatea de a repara consecinţele actelor sale. Modalitatea concretă în care are
loc suspendarea procesului este detaliată în Decretul nr. 272 din 28 iulie 198933. Articolul 27,
intitulat suspendarea procesului şi punerea la încercare (Sospensione del processo e messa alla
prova), prevede că judecătorul dispune această măsură pe baza unui proiect de intervenţie
elaborat elaborat de către serviciile specializate în colaborare cu serviciile de asistenţă socială
locale.
Proiectul trebuie să cuprindă: modalitatea de implicare a minorului, a familiei şi a
mediului său de viaţă; sarcinile specifice pe care trebuie să şi le asume minorul; modalităţile
concrete de participare a serviciilor specialize şi a celor de asistenţă locale; modalităţile de
reparare a consecinţelor infracţiunii şi de mediere. Serviciile îl informează periodic pe judecător
33 http://www.giustizia.it/cassazione/leggi/dlgs272_89.html#TESTO33
cu privire la evoluţia minorului, propune eventuale modificări ale proiectului de intervenţie ori, în
cazul unor abateri grave şi repetate din partea minorului, revocarea suspendării.
Reducerea de pedeapsă
Dispoziţiile legale prevăd că tinerilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor, dar
într-o formă atenuată. Curtea Constituţională, prin decizia nr. 168 din 28 aprilie 199434, a declarat
neconstituţionale prevederile Codului penal care privesc pedeapsa detenţiunii pe viaţă (ergastolo)
sub aspectul că nu exclud aplicarea acestei pedepse minorului care răspunde penal. Pe cale de
consecinţă, minorilor le poate fi aplicată numai pedeapsa închisorii de maximum 24 de ani
pentru.
Remiterea de pedeapsă
În cazul minorilor, Codul de procedură penală, art. 16935 dă judecătorului posibilitatea
de a dispune netrimiterea în judecată, ori de a renunţa la condamnare (perdono giudiziale), dacă
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani ori
pedeapsa amenzii, iar judecătorul apreciază că este o măsură suficientă pentru a-l determina pe
inculpat să se abţină de la săvărşirea de noi infracţiuni. Ca regulă, această remitere de pedeapsă
nu poate fi acordată decât o singură dată.
34 http://www.cortecostituzionale.it/ita/attivitacorte/pronunceemassime/pronunce/schedaDec.asp?Comando=RIC&bVar=true &TrmD=&TrmDF=&TrmDD=&TrmM=&iPagEl=1&iPag=135 http://www.studiocelentano.it/codici/cpp/index.htm
34
CONCLUZII
Din examinarea întregului conţinut al instituţiei minorităţii în Cod penal în vigoare se
poate constata că ne găsim în prezenţa unui sistem unitar de norme, în cadrul cărora sunt
reglementate atât limitele răspunderii penale, consecinţele acesteia, cât şi regimul măsurilor
educative neprivative şi privative de libertate. Noua lege penală acordă o importanţă deosebită
acestei instituţii, limitând tratamentul penal al minorului numai la măsuri educative, prin
renunţarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în favoarea măsurilor
educative, şi prin abandonarea sistemului mixt al consecinţelor răspunderii penale prevăzut în
legea penală în vigoare până în 2014 (Codul penal 1969).
Din analiza normelor care reglementa minoritatea în Codul penal 1969 se poate observa
că legiuitorul a tratat-o nu ca pe o stare de atenuare a pedepsei, ci ca pe o instituţie cu un regim
propriu, specific de sancţionare. Fenomenul infracţional sau criminalitatea în rândul minorilor, cu
toate că este parte componentă a fenomenului infracţional în general, prezintă unele
particularităţi, determinate de anumite caracteristici biologice, psihologice şi sociale ale
minorilor, particularităţi pe care legiuitorul le-a avut în vedere când a reglementat răspunderea
penală a acestora. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, deşi viaţa fiecărei persoane
are în mod firesc o desfăşurare specifică, aceasta nu exclude posibilitatea ca la nivel conceptual,
în reglementarea unor instituţii de drept penal, să se adopte o terminologie comună a unor
concepte, împrumutând, de pildă, din dreptul privat împărţirea persoanelor în minore şi majore şi
să se folosească termenul de minoritate.
Abandonarea sistemului mixt în această materie exprimă tendinţa de a pune în valoare
experienţa şi rezultatele pozitive obţinute pe plan internaţional în combaterea delincvenţei
juvenile. Majoritatea sistemelor contemporane de drept penal au în comun aceeaşi orientare de
politică penală care recunoaşte necesitatea unui regim sancţionator special pentru infractorii
minori, deosebit de sistemul destinat adulţilor. Cercetările criminologice asupra delincvenţei
juvenile au scos în evidenţă particularităţile personalităţii minorului infractor, caracterizat printr-o
insuficientă formare şi dezvoltare biopsihică, reflectată prin săvârşirea infracţiunii.
35
BIBLIOGRAFIE
A. 1.Bulai, Manual de drept penal. Parte generală
2.Ion Pitulescu, Delincvența juvenilă, Editura Ministerului de Interne
3.Prof. Univ. Dr. Gheorghe Ivan, Drept penal, Partea generală – conform noului Cond
Penal, Editura C.H. Beck 2013
4.Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală. Ediția a 4-a, Editura C.H. Beck
București 2013
B. ICCJ, secția penală, decizia nr.3933/2003, www. Legalis.ro
C. 1.http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/ListeCodes
2.http://ledroitcriminel.free.fr/la_legislation_criminelle/lois_speciales/
ordonnance_enfance_delinquante.htm
3.http://kinder-jugendhilfe.org
4.La responsabilité pénale des mineurs http://www.senat.fr/lc/lc52/lc52.html
5.Jörg-Martin Jehle, Criminal Justice in Germany, p. 35, published by the Federal Ministry of Justice, Fourth Edition 2005 http://www.bmj.bund.de/media/archive/961.pdf
6.http://www.uppl.be/media/Loi%20Protection%20de%20la%20jeunesse%2008%20AVRIL%201965.pdf
7.http://www.senate.be/www/webdriver?MIval=index_senate&M=1&LANG=fr
8.http://www.staatsbladclip.be/lois/2006/08/25/loi-2006009656.html
9.http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html
10.http://noticias.juridicas.com/base_datos/Penal/lo10-1995.html
11.http://www.studiocelentano.it/codici/cp/index.htm
12.http://www.giustizia.it/cassazione/leggi/dpr448_88.html#TESTO
36
13.http://www.cortecostituzionale.it/ita/attivitacorte/pronunceemassime/pronunce/schedaDec.asp?Comando=RIC&bVar=trueTrmD=&TrmDF=&TrmDD=&TrmM=&iPagEl=1&iPag=1
14.http://www.studiocelentano.it/codici/cpp/index.htm
37