LUCRARE DE LICENTA
1
Cuprins
Introducere
Sectiunea 1 . Consideraţii teoretice cu privire la parlamentarism si
democratie
1.1 Parlamentarismul-un concept cheie
1.2.Notiunea de democratie
1.3.Parlamentarismul in Romania-scurt istoric
Sectiunea 2.Relaţia executiv – legislativ
2.1 Clasificarea sistemelor politice
2.2.Pro si contra actualului bicameralism
2.3.Unicameralismul - solutia optima?
Concluzii
Bibliografie
2
Introducere
"Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum" - Winston Churchill
Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit nevoia
de organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că ne referim la
marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără îndoială de
forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat sau conservat de-a lungul
istoriei.
În această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de democraţie,
privit din perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale, evoluţia,
problematicile ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul teoretic, dar şi
practic.Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat
neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale de
democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau politologi
care încearcă să ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la fundamentele afirmării,
funcţionării, menţinerii sau răspândirii democraţiei.
Încă de la începuturile dezbaterilor asupra politicii şi a sistemului politic, un rol
important l-a avut discuţia asupra regimului politic şi a formelor de guvernare, preocuparea
pentru descifrarea guvernării şi pentru activitatea de organizare a acesteia, pentru relaţiile
între diversele puteri şi instituţii din cadrul statelor.
Considerăm că aceste concepte sunt deosebit de importante şi dezbaterile asupra lor
foarte actuale, de aceea acest articol îşi propune să se axeze pe studiul conceptelor de
prezidenţialism şi parlamentarism. Este foarte dificil să găseşti o definiţie exhaustivă prin care
să înţelegi termenii de regim politic şi formă de guvernare, nu pentru că ei nu ar fi fost
analizaţi şi comentaţi de-a lungul istoriei intelectuale a omenirii, ci dimpotrivă. Ei au făcut din
cele mai vechi timpuri obiectul analizelor teoretice şi practice, dar până astăzi nu s-a ajuns la
o poziţie comună asupra clasificării acestora. Vom vedea în continuare că unii autori tratează
aceste concepte ca doi termeni diferiţi, alţii realizează o echivalenţă între ei sau chiar cu alte
concepte (ex. Sistem politic).
3
Sectiunea 1 . Consideraţii teoretice cu privire la parlamentarism si
democratie
1.1Parlamentarismul-un concept cheie
Parlamentarismul pare să fie, la o primă vedere, un termen cu multe conotaţii. Dacă
luăm definiţia mai largă a parlamentarismului putem cuprinde astfel toate sistemele care
dispun de un parlament — indiferent ce poziţie şi ce sarcini are parlamentul în sistemul
respectiv. Nazismul a îndeplinit această condiţie, la fel şi Uniunea Sovietică de pe vremea lui
Stalin, Spania condusă de Franco sau România lui Ceauşescu. Democraţiile occidentale
îndeplinesc la fel de mult clauzele acestei noţiuni ca şi ţările în curs de dezvoltare cu sisteme
autoritare. Această accepţiune largă a termenului a ajuns astfel de neutilizat.
”Ar trebui să se vorbească despre parlamentarism doar în contextul sistemelor
democratice. De aceea, trebuie ca mai întâi să deosebim între sistemele democratice şi cele
nedemocratice. Încercările de a delimita ale sistemele democratice de cele nedemocratice sunt
vechi. Ele s-au făcut remarcate încă din antichitate, impulsuri notabile fiind înregistrate mai
ales din partea lui Aristotel. Pe parcursul secolului XIX şi mai ales în secolul XX s-au produs
anumite schimbări care fac ca aceste tipologii mai vechi să devină cu totul impracticabile.
Acea diferenţiere - foarte populară odată - între monarhie şi republică şi-a pierdut astăzi din
forţa de expresie. Cel puţin în ceea ce priveşte marile democraţii occidentale, la ale căror vârf
se mai află şi astăzi monarhi — vezi Marea Britanie, Belgia, Spania, Olanda sau statele
scandinave, şefii statului şi-au pierdut mult din puterea lor de odinioară, deosebindu-se astăzi
de preşedinţii din celelalte sisteme parlamentare doar prin ereditatea funcţiei lor. Pe de altă
parte, nazismul şi stalinismul — ajutate mult de apariţia mijloacelor moderne de comunicare
în masă — au dezvoltate mecanisme de conducere şi de opresiune care nu pot fi nici ele
comparate cu practicile dictaturilor din trecut. În anii treizeci ai secolului XX au apărut
primele încercări de identificare a particularităţilor regimului nazist şi stalinist. Aceste
încercări au dus la diferenţierea dintre sistemele totalitare, autoritare şi democratice.
În literatura de specialitate, raporturile dintre legislativ şi executiv şi raporturile
intraexecutive (dintre preşedinte şi prim-ministru sau/şi prim-ministru şi membrii guvernului)
au reprezentat o constantă a cercetărilor comparative. În special după 1970, dar mai ales după 4
1990, analiza comparativă a formelor de guvernare a statelor lumii a cunoscut o dezvoltare
puternică, datorată în special noilor transformări la nivel mondial: ne referim la ceea ce
Huntington3 numea „al treilea val de democratizare”, proces în care un număr considerabil de
state din Europa, America Latină, Africa şi, mai târziu, din fostul bloc sovietic au trecut de la
un regim nedemocratic la un regim democratic.”1
” În mod invariabil, trecerea de la un regim nedemocratic la un regim democratic
presupune o perioadă de tranziţie, urmată de o perioadă de consolidare democratică4. Un
element fundamental în aceste procese de transformare a societăţii îl constituie forma de
guvernare asumată normativ, mai exact edificiul constituţional care stabileşte cum este
organizată puterea politică în stat şi care sunt raporturile de putere dintre actorii instituţionali
care reprezintă puterea executivă şi actorii instituţionali care reprezintă puterea legislativă.
Procesul alegerii unei forme de guvernare de către un stat se înscrie în cadrul mai larg al
problematicii raporturilor dintre cele trei puteri ale statului, aşa cum raporturile dintre cele trei
puteri se înscriu în problematica şi mai largă a funcţionării democraţiilor şi a consolidării
democratice. Discuţiile teoretice cu privire la formele de guvernare şi la aranjamentele
constituţionale din cadrul statelor democratice au urmărit cu precădere identificarea şi
prezentarea diferenţelor dintre parlamentarism şi prezidenţialism sau analiza, din perspectivă
comparativistă, a unuia dintre cele două sisteme.
În ceea ce priveşte parlamentarismul, esenţa acestei forme de guvernare constă în faptul
că parlamentul este suveran. Spre deosebire de formele de guvernare prezidenţiale care
divizează puterea între legislativ şi executiv, parlamentarismul se bazează pe împărţirea
puterii între legislativ şi executiv. Sunt considerate sisteme parlamentare monarhiile
constituţionale şi republicile în care preşedinţii sunt aleşi de către Parlament. Modelul ideal de
parlamentarism este cel al Marii Britanii.
Studiile cu privire la parlamentarism, prezidenţialism şi semiprezidenţialism au urmărit să
definească cele trei concepte, să identifice principalele trăsături ale fiecărei forme de
guvernare şi au analizat practica politică şi dispoziţiile constituţionale din numeroase state ale
lumii, situate pe toate continentele. Scopul fundamental a fost acela de a identifica avantajele
şi dezavantajele fiecărei forme de guvernare, pentru a stabili care aranjament constituţional
1 Dumitru Lepădatu, Politologie, partea a II-a, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, pag.64..
5
este mai potrivit pentru consolidarea democraţiei, creşterea stabilităţii şi eficienţei
guvernamentale.
Rezultatele cercetărilor întreprinse nu au fost însă unitare. Unii au considerat că
parlamentarismul are mai multe avantaje decât prezidenţialismul şi, astfel, parlamentarismul
ar fi cea mai potrivită formă de guvernare pentru consolidarea democraţiei.”2
1.2.Notiunea de democratie
„Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei definirii conceptului de
democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în ceea ce priveşte studiul
asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei lucrări.
Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două mii patru
sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel democraţia însăşi
era o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie politică a evoluat mult de-a
lungul istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi incosistentă ce variază de la stat la
stat, funcţie de nivelul economic, de condiţiile sociale, sau de practicile politice existente. De
aceea, democraţia este greu de definit şi identificat în spectrul politic contemporan. În general,
când vorbesc despre democraţie ca regim politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic
în care sunt respectate drepturile omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la
putere. Dar, atât teoretic cât şi practic, lucrurile diferă în realitate.
Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau la
suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare participativă
directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional, altfel spus la
guvernământul conform legii.”3Sensul etimologic al democraţiei îl putem regăsi în Grecia
antică, aşa cum spuneam şi în rândurile de mai sus, acesta însemnând – foarte simplu –
domnia sau puterea poporului: domnia majorităţii. Bineînţeles, sensul conceptului de
democraţie a suferit numeroase schimbări căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar
esenţa conceptului a rămas neschimbată.
În diferitele sale forme, putem observa democraţia cu aspectele sale teoretice aşa cum
le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui Marx sau putem observa
2 Idem pag. 60 – 613 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153.
6
democraţia aşa cum este ea prezentă în variantele contemporane la Schumpeter, la Dahl, la
Hayek sau Sartori. De menţionat este faptul că la ultimii autori intervine şi influenţează
puternic gândirea politică de tip liberal, teoria democraţiei căpătând astfel o serie de implicaţii
majore. Dar să revenim la ceea ce ne interesează şi să explicăm succint aceste forme şi
aspecte ale democraţiei asa cum au fost ele de-a lungul timpului.
”Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de participarea nemijlocită a
cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării problemelor existente în
comunitate. Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi politice era
un element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la dezbaterile politice doar
ocazional, ci tot timpul când trebuia să fie luată o decizie. În afară de faptul că participarea
directă la viaţa politică era un drept, era şi o obligaţie. Pericle, un om politic de seamă al
Atenei, considera că o „constituţie [...] este numită democraţie deoarece puterea nu este în
mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor”4. Pe de altă parte, Platon susţinea că
poporul trebuie cârmuit de către cei mai înţelepţi, pentru că, dacă cetăţenii se vor lăsa ghidaţi
de propriile idei, aceştia vor putea cădea în anarhie, distanţându-se de obiectivele firesc
propuse. Observăm astfel că democraţia specifică Greciei antice se baza pe participarea
ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind în mâinile poporului.
Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de apariţia
dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă obţinută prin
consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin aceasta se poate
observa o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin democraţie. Pentru Rousseau
conceptul de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta arătând faptul că ideea de
democraţie nu are nicio legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că „deputaţii
poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să
hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici
nu este lege”5. Rousseau vedea ca cel mai potrivit mod de guvernare, acel mod care permite
tuturor cetăţenilor, prin voinţa generală a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică,
la elaborarea legilor, în adunări periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi
este în continuare unul aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de
teoreticienii regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale.
4David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30.5 Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p.163.
7
La fel ca Rousseau, Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige
libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza
folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa
putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se poate ajunge la
democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă de Marx argumentând că
„dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă” atunci putem spune ca Marx dorea o
democraţie fără stat, care să guverneze singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără
probleme de putere sau conflicte de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă,
simplistă şi idilică administrare în comun a existenţei comunitare”6.
Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost puse în
aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război Mondial şi după
prăbuşirea regimului comunist. Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist,
vede în democraţie un soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge
la anumite decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin
intermediu unei luptei competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul populaţiei.
Sartori susţinea în celebra sa lucrare Teoria democraţiei reinterpretate că, în cele din
urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce este,
ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când se susţine faptul că un sistem politic
este mai democratic sau mai puţin democratic decât altul, evaluările indivizilor depind de ceea
ce consideră a fi adevărata democraţie. Mulţi teoreticieni au încercat să definească
democraţia exact după comportamentul lor politic, aşa cum arată Sartori.
Tot Sartori ilustrează existenţa democraţiei printr-o condiţionare: dacă relaţia dintre
cei guvernaţi şi cei care guvernează se supune principiului conform căruia statul este în slujba
cetăţenilor, şi nu cetăţenii sunt la cheremul statului, guvernul există pentru popor, şi nu invers
atunci există democraţie. Tot în continuarea acestei idei, Abraham Lincoln intr-un discurs la
Gettysburg din 1863. a oferit o caracterizare memorabilă a democraţiei spunând că aceasta
este „o guvernare a poporului, de către popor, şi pentru popor”. Aceste afirmaţii oferă o
perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în literatura de specialitate pare simplistă
în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei. Conceptul de democraţie a evoluat, după
cum am precizat, şi sub aspectul politic aceasta poate îmbrăca mai multe forme, având în
vedere faptul că, la fel ca şi politica în general, şi democraţia se bazează pe relaţia dintre
6 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365.8
guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem desprinde cu uşurinţă mai multe tipuri de
democraţie, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează.
Democraţia poate fi privită ca o formă politică ce a demonstrat de-a lungul timpului o
mare capacitate de adaptare la diferite condiţii impuse de istorie, o mare capacitate de
învăţare, precum şi un însemnat potenţial de transformare în timp, funcţie de anumiţi
factori.Din ceea ce am observat în ideile autorilor ce au fost expuse în rândurile de mai sus,
putem afirma că în umbra conceptului de democraţie de alfă ideea de suveranitate a poporului,
sua a majorităţii cetăţenilor: autoritatea supremă în interiorul unei societăţi, trebuie să revină
indivizilor ce formează societatea, şi nu unor elite sau minortăţi oligarhice sau unui singur
individ care să deţină puterea deplină.
Democraţia, aşa cum o vede şi Adrian Paul Iliescu în una din lucrările7 sale, presupune
în ultimă instanţă ca puterea să aparţină demos-ului. James Madison, precizează Iliescu, unul
dintre creatorii democraţiei americane spunea că „poporul este singura sursă legitimă de
putere şi în popor îşi are originea carta constituţională în virtutea căreia primesc împuterniciri
diferitele sectoare ale puterii”.
Cu toate acestea în democraţiile statelor moderne este evident că poporul nu poate
exercita puterea direct şi nemijlocit, de aceea au luat naştere anumite forme de organizare
politică care presupun o anumită „profesionalizare” a politicii. Astfel democraţiile moderne
au început să se bazeze pe o delegare a puterii şi a conducerii de la majoritate (de la demos),
către o minoritate profesională de politicieni. Cu alte cuvinte poporul transferă prin vot
puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni aleşi pe o perioadă determinată. Aceştia din
urmă pot fi consideraţi drept „reprezentanţi” ai celor ce i-au ales. De aici şi denumirea unei
prime forme de democraţie: democraţia reprezentativă sau democraţia parlamentară (se mai
numeşte şi aşa deoarece de obicei puterea este transferată prin vot unui organ suprem, şi
anume legislativul care poartă numele de Parlament, Adunare Naţională sau Congres).”8
1.3.Parlamentarismul in Romania-scurt istoric
O prezentare succintă a istoriei parlamentarismului în România
evidenţiază dificultăţile creării statului democratic românesc, în condiţiile
unei societăţi preponderent rurale, care s-a despărţit de tradiţiile
7 Adria-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002, p. 148.8 David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30.
9
sistemului feudal târziu şi cu mare greutate. Începuturile sistemului
parlamentar se leagă de chiar istoria formării statului român modern, în
condiţiile în care prin Convenţia de la Paris din 1858, realizată în baza
Tratatului de la Paris din 1856, ce punea capăt Războiului Crimeii, se
stabilea crearea pentru Valahia şi Moldova a câte unei Adunări elective.
” Într-un context politic intern şi internaţional complicat, al intenţiilor
domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a moderniza societatea românească,
dar şi de a o conduce folosind metode cezariste, apare „Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris” (1864) care consacră principiul
bicameralismului, prin înfiinţarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea
Electivă. Legea electorală introdusă simultan cu instituţia parlamentară de
tip bicameral împarte alegătorii în două categorii, după criteriul averii,
respectiv alegătorii direcţi, categorie în care erau incluse persoanele care
plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de
ani, ştiau carte, şi alegătorii primari, categorie în care erau incluse
persoanele care nu ştiau carte, dar care îşi plăteau contribuţia la veniturile
statului.
După forţarea abdicării domnitorului Al. I. Cuza, în mod transpartizan
elitele politice paşoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral,
având ca model Constituţia belgiană din 1831. Parlamentul, alcătuit din
Adunarea Deputaţilor şi Senat devine singurul organ legislativ, având rolul
de a bloca eventuale tendinţe spre autoritarism. Votul cenzitar a fost
menţinut până la finalul Primului Război Mondial. Votul universal, introdus
în noiembrie 1918 a produs schimbări importante în viaţa politică a
României interbelice. Prin Constituţia din 1923 se menţine sistemul
bicameral, se întăresc funcţiile parlamentului, fiind exprimat principiul
separaţiei puterilor în stat. Legea fundamentală din 1923 consacră
principiul monarhiei constituţionale, întărind concepţia potrivit căreia
puterea emană de la naţiune, iar membrii Parlamentului reprezintă
naţiunea. Constituţia Regelui Carol al II-lea, din februarie 1938, care
marchează instituirea unui regim de factură dictatorială, păstrează în mod
formal principiul bicameralismului, dar puterile şi legitimitatea
Parlamentului sunt drastic limitate.
10
După îndepărtarea regimului comunist, prin metoda revoluţionară,
România revine pas cu pas la tradiţiile democratice, bicameralismul fiind
reafirmat prin Decretul-Lege nr. 92 din martie 1990, privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României. Ulterior, Constituţia din 1991
defineşte principiile parlamentarismului românesc şi a organizării sale
bicamerale, prevederi care au fost însă modificate parţial în urma
amendării legii fundamentale din anul 2003.
Spre deosebire de alte state, începuturile sistemului constitutional în Tarile Române sunt
legate de redactarea si sanctionarea Regulamentelor Organice, ulterioare Tratatului de la
Adrianopol din 1829. În primii ani ai deceniului cinci al secolului al XIX- lea un grup de
intelectuali români care si-au desavârsit studiile în Occident (printre care si Ion Câmpineanu)
au început redactarea unui model constitutional care însa a ramas la stadiul de proiect.
Proclamatia de la Islaz din 1848 este considerata drept prima constitutie româneasca.
Spiritul parlamentului bicameral îsi face aparitia în urma Tratatului de la Paris, care a
condus la separarea puterilor în stat, în cadrul caruia puterea legislativa era executata colectiv
de catre Domn si Adunarea Electiva (deputati alesi pe o perioada de sapte ani). Urmatorul pas
în domeniul parlamentarismului este reprezentat de “Statutul dezvoltator al Conventiei de la
Paris”, conform caruia puterile statului erau încredintate domnitorului si Reprezentantei
Nationale, aceasta din urma fiind alcatuit din Senat si Adunarea Deputatilor.
Constitutia din 1866 conserva principiul bicameralismului, desi existau unele voci
(amintim pe I.C. Bratianu), care militau pentru unicameralism. Astfel, legiuitorii erau
Principele si Reprezentanta Nationala (Camera inferioara având prerogative aditionale fata de
Senat, prin dreptul de configurare a bugetului de stat, dupa modelul ulterior al
bicameralismului britanic, unde Camera Comunelor avea largi atributii în materie financiara
si bugetara).”9
Situatia structurala a puterii legislative nu se schimba cu aparitia Constitutiei din 1923,
însa legea fundamentala promulgata de regele Carol al II-lea în 1938 dezechilibreaza balanta
dintre Monarh si Reprezentanta Nationala, în sensul ca forul legislativ are puteri limitate în
comparatie cu Suveranul. Prin Decretul de lege nr. 2278 din iulie 1946 se ajunge la
parlamentarism monocameral, sistem desavârsit prin promulgarea Constitutiei din 1948, care
9 Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998,pag. 123.
11
schimba atât structura cât si denumirea organului suprem legislativ: Marea Adunare
Nationala. Unicameralismul a dainuit pâna la elaborarea si sanctionarea Decretului-Lege nr.
92 din martie a anului 1990, care este un act normativ privind alegerea Parlamentutul si a
Presedintelui României, când dupa o pauza îndelungata, se revine la traditia bicamerala a
forului legislativ românesc (cele doua Camere purtând denumirea de Senat si Camera
Deputatilor).
Fara îndoiala ca în momentul adoptarii Constitutiei din 1991, societatea româneasca nu
era pregatita sa încredinteze întreaga putere legislativa unui Parlament format dintr-o singura
camera, de teama revenirii la o noua forma dictatoriala. Membrii puterii constituante din acel
moment au ajuns la concluzia ca solutia optima este Parlamentul bicameral. Totusi, în
urmatorii ani, îndeosebi dupa promulgarea Constitutiei revizuite în 2003, s-a pus în discutie
necesitatea abolirii bicameralismului, în favoarea unui sistem monocameral.
” Această prezentare sintetică a istoriei parlamentarismului din
România evidenţiază faptul că organizarea bicamerală a puterii legislative
se confundă practic cu procesul de construire a statului român modern, iar
opţiunile dictatoriale sau totalitare s-au manifestat fie prin transformarea
Parlamentului într-o instituţie cu rol ornamental (sub Carol al II-lea), fie
prin organizarea unicamerală a acestuia, simultan cu anihilarea
principiului separaţiei puterilor în stat (perioada comunistă).
12
Sectiunea 2.Relaţia executiv - legislativ
2.1 Clasificarea sistemelor politice
Clasificările curente ale sistemelor democratice, în funcţie de mecanismele
constituţionale care reglementează raporturile între puterea legislativă şi puterea executivă,
recunosc existenţa a două mari categorii de organizări politice: prezidenţiale (prototip SUA)
şi parlamentare (prototip Marea Britanie). În 1980, Maurice Duverger a descris un al treilea
tip de ,,regim” (termen preferat de unii autori, în locul celui de sistem politic), numit semi-
prezidenţial, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze.
Dincolo însă de rigiditatea modelelor teoretice şi de faptul că acestea au mai mult o
valoare didactică, s-a constatat că foarte puţine ţări corespund întocmai uneia sau alteia dintre
tipologii. Practic, numai Statele Unite reprezintă prezidenţialismul autentic şi numai Regatul
Unit parlamentarismul pur. Majoritatea republicilor din Europa (inclusiv Franţa) se
plasează ,,undeva între” cei doi poli teoretici, mai aproape de unul sau de celălalt. Franţa
însăşi este un caz interesant, în opinia unor autori acest sistem comportându-se ca unul
prezidenţial atunci când Preşedintele Republicii şi Adunarea Naţională au aceeaşi culoare
politică şi ca unul parlamentar în cazul coabitării. Continuând nuanţările, ar fi poate mai
sugestiv din punct de vedere constituţional şi politic să spunem, de exemplu, că Federaţia
Rusă este 80% regim prezidenţial şi 20% parlamentar (convenţional, o numim republică de tip
prezidenţial), că Finlanda, Portugalia, Irlanda, Polonia sau România sunt mai aproape de un
13
regim parlamentar decât de unul prezidenţial (oscilând între 50-65% caracter parlamentar),
chiar dacă au preşedinte ales prin vot universal şi le numim republici semi-prezidenţiale, iar
Germania, Ungaria şi Italia sunt foarte aproape de parlamentarismul britanic (80-90%), cu
diferenţa că şeful statului nu dobândeşte această calitate pe linie ereditară ci prin votul
parlamentului, având, în consecinţă, o implicare politică mai consistentă decât suveranul
Regatului Unit. Este evident însă faptul că, dincolo de relativismul ei, exprimarea în procente
nu poate fi decât aproximativă (am folosit aceste valori doar pentru a sugera nuanţele) iar un
asemenea calcul ar complica foarte mult analiza sistemului, producând dificultăţi cu privire la
procedura de cuantificare a caracterului prezidenţial sau parlamentar. Din acest motiv,
preferăm să utilizăm termenul ,,semi-prezidenţial” pentru cele mai multe republici europene,
exceptându-le bineînţeles pe cele care sunt foarte aproape de una din cele două extreme ale
axei.
Să urmărim, în continuare, reperele teoretice care definesc regimul prezidenţial, respectiv
pe cel parlamentar. În opinia lui Arend Lijphart, există trei criterii de comparaţie clare,
unanim acceptate (criterii principale), şi încă trei care ar putea fi luate în considerare, deşi nu
întrunesc consensul abordărilor în materie: criterii secundare (Lijphart, 2000).
Primul criteriu major se referă la răspunderea politică a executivului. Prin executiv, se
înţelege cabinetul sau guvernul condus de un prim-ministru, premier, cancelar sau preşedinte
al consiliului de miniştri (denumiri folosite pentru şeful guvernului în regimurile
parlamentare), respectiv preşedinte în cele prezidenţiale. În cadrul sistemelor parlamentare,
executivul răspunde politic în faţa parlamentului, ceea ce înseamnă că, atât pentru a instala
cât şi pentru a demite un guvern este necesar votul parlamentului: de învestitură în primul
caz, de neîncredere (moţiune de cenzură aprobată) în al doilea caz. În sistemele prezidenţiale,
executivul (în fapt, preşedintele) răspunde politic numai în faţa naţiunii, mandatul său
având durată fixă, precizată în textul constituţiei.”10
Al doilea criteriu face referire la modalitatea de alegere (desemnare) a şefului
executivului. În regimurile parlamentare, şeful executivului (primul-ministru) este desemnat
prin votul membrilor parlamentului, în timp ce în regimurile prezidenţiale şeful executivului
(preşedintele) este ales prin vot universal.
10 Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Editura Institutului European, Iaşi, 2002,pag. 233.
14
A treia diferenţă majoră, în opinia lui Arend Lijphart, constă în caracterul procesului
decizional din interiorul executivului.” Parlamentarismul se asociază cu guverne (cabinete)
colegiale, bazate pe decizie colectivă (explicaţia constă în faptul că fiecare membru al
guvernului se bucură de încrederea parlamentului, în multe cazuri învestirea unui guvern fiind
rezultatul unei coaliţii în care miniştrii reprezintă diferite forţe politice). Prezidenţialismul este
caracterizat, din această perspectivă, de cabinete cu decizie necolegială, unipersonală. În
SUA, de exemplu, membrii executivului (mai concret ai administraţiei prezidenţiale) sunt un
fel de consilieri ai preşedintelui pe probleme specifice, decizia politică aparţinând însă
exclusiv preşedintelui.
În afara acestor trei diferenţe majore, mai pot fi descrise încă trei criterii, pe care Lijphart
le vede secundare. Apartenenţa liderilor politici la executiv şi/sau legislativ este primul dintre
acestea: în sistemele prezidenţiale, nici o persoană nu poate aparţine simultan puterii
legislative şi celei executive (cea mai clară separaţie este în SUA), în timp ce sistemele
parlamentare permit acest lucru (mai mult chiar, în Marea Britanie toţi membrii cabinetului
sunt parlamentari). După unii, această caracteristică a prezidenţialismului ar fi un avantaj şi un
argument pentru o mai clară separaţie a puterilor în stat, alţi autori considerând, dimpotrivă,
că legătura umană şi politic-instituţională realizată prin ,,includerea” cabinetului în forul
legislativ (sau, în funcţie de perspectiva din care privim lucrurile, prin ,,desprinderea” unui
grup din legislativ şi învestirea lui cu atribuţii executive) ar fi în beneficiul unei guvernări mai
eficiente, care poate exprima, într-o manieră coerentă, o voinţă politică majoritară. Cu alte
cuvinte, vorbim despre diferenţa între separarea rigidă a puterilor în cadrul
prezidenţialismului şi separarea suplă a puterilor, combinată cu o intensă colaborare
(interferenţă) a lor, în cazul organizărilor cu caracter predominant parlamentar.
Dizolvarea parlamentului este un alt criteriu care deosebeşte regimurile parlamentare
de cele prezidenţiale. În cazul celor dintâi, şeful executivului (premierul) poate decide
dizolvarea legislativului (pentru a echilibra, constituţional, dreptul parlamentului de a demite
guvernul prin moţiune de cenzură), în timp ce în situaţia a doua, preşedintele nu poate dizolva
parlamentul (ca răspuns la imposibilitatea legislativului de a demite un preşedinte cu
legitimitate democratică).
În fine, al treilea criteriu se referă la structura puterii executive. Parlamentarismul este
asociat cu distincţia între şeful statului (funcţie simbolică, de reprezentare) şi şeful
15
guvernului (care deţine adevărata putere executivă), în timp ce prezidenţialismul presupune
ca preşedintele (şeful statului) să fie în acelaşi timp şi şeful guvernului.
Aceste trăsături constituie, într-o prezentare punctuală, cadrul teoretic general al
regimurilor parlamentare şi prezidenţiale. Întrucât modelele clasice nu reuşeau să acopere o
mare parte a sistemelor politice naţionale (în primul rând Franţa nu corespundea nici unuia
dintre ele, deşi unii autori au considerat a cincea Republică drept una prezidenţială, afirmaţie
valabilă în spiritul, nu şi în litera teoriei!), la începutul anilor `80 s-a simţit nevoia
introducerii unei noi categorii. În acest sens, Maurice Duverger descrie în 1980, aşa cum am
menţionat anterior, ,,regimul semi-prezidenţial”, reconceptualizat în 1992 de Shugart şi
Carey sub denumirea de ,,regim premier-prezidenţial” .
Care este, în principiu, definiţia semi-prezidenţialismului (spunem ,,în principiu” fiindcă
există deosebiri chiar şi între sistemele cuprinse în această categorie)? În esenţă, este vorba de
combinarea alegerii preşedintelui prin vot universal, specifică prezidenţialismului american,
cu răspunderea guvernului în faţa parlamentului, preluată de la modelul parlamentar
britanic. Rezultă, în consecinţă, un executiv dual (compus din preşedintele republicii şi
guvernul condus de un prim-ministru).
Întrebarea pe care o pune Lijphart, în acest caz, lansează o adevărată dezbatere în
interiorul sistemelor semi-prezidenţiale: ,,cine este adevăratul şef al guvernului – preşedintele
sau primul ministru? Preşedinţii austriac, islandez şi irlandez sunt slabi, deşi sunt popular
aleşi, şi aceste trei democraţii operează mai mult ca sistemele parlamentare ordinare. Acelaşi
lucru se aplică şi în cazul Portugaliei […] Cazul francez este mai problematic.” (Lijphart,
2000)”11
De ce este cazul francez mai problematic? Explicaţia rezidă în discrepanţele apărute între
prerogativele constituţionale ale preşedintelui, importante dar nu decisive, şi influenţa politică
reală a şefului statului, care are ultimul cuvânt în numeroase ,,situaţii guvernamentale”. Aşa
cum vom vedea la analiza detaliată a puterii executive în diferite sisteme, preşedintele francez
nu are dreptul (teoretic) de a revoca primul-ministru, dar recurge frecvent la această practică
politică, în special atunci când are majoritatea parlamentară de partea sa şi este considerat
liderul de facto al executivului. De altfel, autori francezi reputaţi precum Raymond Aron sau
Maurice Duverger apreciază că Franţa se comportă ca sistem prezidenţial sau ca sistem
11 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţionalcomparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 21 – 22.
16
parlamentar, în funcţie de relaţia preşedintelui cu majoritatea din Adunarea Naţională.
,,Preşedintele Republicii este autoritatea supremă atâta timp cât are majoritatea în Adunarea
Naţională; dar el trebuie să abandoneze realitatea puterii în favoarea primului ministru,
dacă vreodată un alt partid decât al său are majoritatea în Adunare” (Aron, 1982). Din
1962, când a fost introdusă –prin referendum- alegerea preşedintelui francez prin vot
universal, au existat mai multe perioade de coabitare: 1986-1988 (preşedinte Mitterand -
premier Chirac), 1993-1995 (preşedinte Mitterand – premier Edouard Balladur), respectiv
1997-2002 (preşedinte Chirac – premier Lionel Jospin).
”Influenţa suplimentară, non-constituţională, a preşedinţilor asupra sistemelor semi-
prezidenţiale decurge fie din asocierea unei majorităţi parlamentare de aceeaşi culoare
politică, fie din personalitatea puternică şi prestigiul social al preşedintelui (de exemplu,
generalul Charles de Gaulle, care îşi impunea voinţa prin practica referendumului, sau Urho
Kekkonen în lunga sa preşedinţie finlandeză, între 1956-1981, în timpul căreia a recurs la
demiterea primului ministru fără să aibă această prerogativă şi fără măcar să fie contestat!)
sau, pur şi simplu, din tradiţia puterilor nelimitate ale şefului statului (Rusia, Turcia, ţările
din Europa Centrală şi de Est).
Combinând aceste variabile cu particularităţile constituţionale ale republicilor semi-
prezidenţiale europene, rezultă o diferenţiere a intensiţătii rolului preşedintelui. Duverger face
chiar o paralelă între puterea constituţională a preşedintelui şi puterea reală, decurgând din
practica vieţii politice în ţara respectivă. Se constată, din tabelul prezentat, că sunt situaţii în
care un preşedinte relativ puternic din punct de vedere constituţional are o pondere scăzută în
practică (Islanda), şi situaţii inverse, în care influenţa efectivă a preşedintelui este mai mare
decât ar rezulta strict din textul constituţiei (Franţa).
Din păcate, analiza lui Duverger nu ,,prinde” noile republici semi-prezidenţiale din ţările
postcomuniste (Polonia, România, Bulgaria, Federaţia Iugoslavă etc.), dar şi aici s-ar putea
observa, cu siguranţă, decalaje importante între cele două planuri, cu un plus de influenţă al
Preşedintelui în practica politică. Referindu-ne strict la situaţia din România, putem sesiza cu
uşurinţă că influenţa politică a preşedintelui, foarte mare la începutul anilor `90 (când
România se comporta mai degrabă ca o republică prezidenţială), a început să scadă spre
sfârşitul deceniului, în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, şi (fenomen interesant dar
nu lipsit de explicaţii) continuă să scadă şi după 2000, deşi preşedinte a redevenit Ion Iliescu.
Putem deduce de aici că, în afara factorilor menţionaţi, mai pot acţiona şi alţii: contextul
17
politic, apropierea de final a ultimului mandat constituţional al preşedintelui, personalitatea
primului ministru, eventuale transformări survenite în cultura politică etc.
Să urmărim acum câteva aspecte specifice legate de funcţionarea sistemelor
prezidenţiale şi parlamentare, despre care am afirmat că reprezentau, înainte de
conceptualizarea modelului semi-prezidenţial, reperele clasice în definirea şi compararea
sistemelor politice.12
Stabilitatea executivului reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale
guvernământului de tip prezidenţial. Durata fixă a mandatului primit în alegeri de şeful
executivului, durată prevăzută în textul constituţiei, face ca preşedintele SUA să nu poată fi
înlăturat din funcţie de către Congres (decât în condiţii excepţionale, prin procedura numită
impeachment, dar nici atunci pentru prestaţia sa politică), în timp ce şefii executivelor din
Marea Britanie şi Germania răspund politic în faţa parlamentelor din ţările lor, putând să-şi
piardă funcţia oricând, dacă majoritatea membrilor legislativului doresc acest lucru. Riscul
unei eventuale instabilităţi guvernamentale, oricum puţin probabilă în condiţiile unor culturi
politice responsabile, este diminuat prin procedura ,,votului de neîncredere constructiv”,
prevăzut în constituţiile din Germania şi Spania. Acest tip aparte de moţiune de cenzură
implică, pentru demiterea guvernului, nu numai formarea unei majorităţi parlamentare
împotriva cabinetului (condiţie suficientă în cele mai multe sisteme politice din Europa) ci şi
o alternativă concretă pentru noul guvern, adică un candidat pentru funcţia de prim-ministru
care să întrunească acceptul ,,moţionarilor”. ”Fireşte, a doua condiţie este mult mai greu de
îndeplinit decât prima, necesitând negocieri prelungite între putere şi opoziţie pentru găsirea
unui înlocuitor, ceea ce face ca demiterea cabinetului în exerciţiu să devină un eveniment
extrem de rar. Spre exemplificare, ultima dată când procedura votului de neîncredere
constructiv a fost aplicată cu succes în Germania a fost în 1982, când Helmut Kohl l-a înlocuit
pe cancelarul Schmidt.
În comparaţie cu prezidenţialismul, regimurile parlamentare par să instituie instabilitatea
executivului (datorată răspunderii politice pe care guvernul o are în faţa legislativului şi
posibilităţii demiterii cabinetului prin moţiune de cenzură), caracteristică mai mult teoretică
decât practică, aşa cum am văzut. Totuşi, mergând pe linia teoriei constituţionale,
instabilitatea executivului conduce, în mod firesc, la flexibilitatea sistemelor parlamentare,
12 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul 2, Editura Nemira, Bucureşti,1996, pag. 376.
18
cu o relaţie mult mai ,,sensibilă” între executiv şi legislativ, cu interferenţa, colaborarea sau
confruntarea lor directă. Vorbim inclusiv de posibilitatea unui conflict între cele două puteri,
pentru că nu numai parlamentul poate demite cabinetul, dar şi executivul poate dizolva
legislativul, provocând alegeri anticipate.
Rigiditatea, respectiv flexibilitatea regimului se vede cel mai bine în timpul crizelor,
reflectând modul în care sistemul în cauză reuşeşte să depăşească, practic, diferitele tipuri de
crize cu care se confruntă. Regimurile prezidenţiale depăşesc foarte greu crizele politice
generate de contestarea preşedintelui, datorită rigidităţii de care vorbeam, iar încercările de
a-l înlătura din funcţie pe şeful executivului capătă accente dramatice. Fie că preşedintele
demisionează (lucru nemaiîntâlnit de la gestul lui Nixon din 1974, în urma ,,Afacerii
Watergate”), fie că refuză iar Camera Reprezentanţilor începe procedura de punere sub
acuzare ca primă etapă din impeachment (vezi scandalul Clinton - Monica Lewinski), întregul
sistem politic suferă un cutremur de proporţii în care acuzaţiile, anchetele, capetele sacrificate
sau ,,dezvăluirile senzaţionale” din presă afectează însăşi credibilitatea democraţiei şi a
concepţiei politice americane. Dimpotrivă, în cazul regimurilor parlamentare, crizele
politice sunt mai puţin dramatice şi durează, de obicei, mai puţin, soldându-se cu alegeri
anticipate sau cu schimbarea cabinetului. Sunt cunoscute chiar exemple de democraţii stabile,
consacrate (vezi Italia postbelică) în care căderea guvernului aproape că nu mai miră pe
nimeni –au fost 54 de asemenea crize guvernamentale după 1945 încoace!- iar sistemul, în
ansamblul său, nu are prea mult de suferit, nici ca performanţă, nici ca şi credibilitate.
Complementaritatea regimurilor prezidenţiale şi parlamentare se regăseşte şi în
modalitatea de alegere a şefului executivului, aşa cum am văzut în criteriile formulate de
Lijphart. Alegerea prin vot universal (direct sau indirect) a preşedintelui, respectiv
desemnarea de către parlament a premierului stau la originea tuturor celorlalte caracteristici
menţionate anterior, de care se leagă în mod logic. Legitimităţii democratice a preşedintelui
SUA i se opune răspunderea politică a premierului britanic în faţa Parlamentului, prima
situaţie conferind independenţă constituţională şi un mandat de patru ani asigurat (cu
posibilitatea ca naţiunea americană să mai acorde încă un mandat preşedintelui, dacă se
consideră mulţumită de prestaţia acestuia), a doua situaţie echivalând cu o permanentă ,,dare
de seamă” a cabinetului în faţa legislativului şi cu necunoaşterea, practic, a duratei
mandatului, care poate fi oricând întreruptă prin voinţa majorităţii parlamentarilor.
19
Care din cele două situaţii este mai democratică şi mai eficientă? În privinţa primei părţi a
întrebării, este limpede că alegerea şefului executivului de către popor stă sub semnul
principiilor fundamentale ale democraţiei, presupunându-se că cetăţenii ştiu pentru cine
votează şi de cine doresc să fie reprezentaţi. Din fericire (sau din păcate?) personalizarea
politicii în era televiziunii face ca alegătorii să fie bombardaţi cu imagini ale candidaţilor,
confecţionate în laboratoarele profesioniste ale unor agenţii specializate. Acesta este un lucru
bun şi un lucru rău în acelaşi timp: bun pentru că ar trebui să asigure, în mod normal, o mai
atentă cunoaştere a candidaţilor, o legătură directă între candidat şi alegător şi
responsabilizarea candidatului ales, rău pentru că introduce în ecuaţia votului multe variabile
subiective (notorietatea şi charisma candidatului, factor care favorizează ,,vedetele” în faţa
unor candidaţi necunoscuţi, tineri dar poate mai bine pregătiţi, forţa financiară a grupului de
interese din spatele candidatului, capacitatea tehnică a staff-ului de a pune în valoare punctele
tari ale prezidenţiabilului şi de a distruge imaginea contracandidatului). În plus, odată ce a
fost ales, preşedintele va conduce administraţia timp de patru ani, indiferent că o face bine sau
rău, că înşeală sau confirmă aşteptările celor care l-au votat. Legitimitatea democratică pe care
a câştigat-o în alegeri este suficientă pentru a-l instala la conducerea executivului pe durata
întregii legislaturi.„13
De partea cealaltă, votul în favoarea unor opţiuni politice majore, consacrate, clar
conturate din punct de vedere doctrinar (de exemplu: opţiunile conservatoare, laburistă sau
liberal-democrată în Marea Britanie, opţiunile creştin-democrată, social-democrată sau
liberală în Germania), dă o direcţie politică bine definită pe durata legislaturii, urmând ca
executivul să pună în aplicare această opţiune politică. Dacă o face bine, are încrederea
parlamentului, dacă se depărtează de programul iniţial, pierde încrederea parlamentului şi un
alt cabinet îi va succeda, cu misiunea de a îndrepta lucrurile în direcţia dorită de majoritatea
parlamentară.
În privinţa celei de-a doua părţi a întrebării, legată de eficienţa guvernării, personal cred
că nu se poate identifica o regulă strictă privind asocierea vreunui mod de alegere a şefului
executivului cu eficienţa crescută a cabinetului pe care acesta îl conduce, şi într-un caz şi în
celălalt istoria consemnând prestaţii excepţionale şi eşecuri lamentabile. Până la urmă,
rezultatul depinde în mare măsură de inspiraţia şi responsabilitatea cu care partidele
americane îşi desemnează candidaţii la Preşedinţie, iar în Europa de felul în care marile
13 Giovanni Sartori, Ingineria constituţională comparată, Editura Mediterana 2000,Bucureşti, 2002, pag. 97 – 100
20
partide îşi aleg (în interiorul lor) liderul care va prelua, după alegerile parlamentare, şefia
guvernului.
Separaţia puterilor este un alt criteriu care deosebeşte regimurile prezidenţiale de cele
parlamentare. Rigidă în primul caz, suplă în cel de-al doilea, separaţia puterilor exprimă, în
practica politică, raporturile executiv-legislativ din perspectiva limitării atribuţiilor conferite
fiecăreia dintre ele. Aşa cum am afirmat în primul capitol, şcoala constituţionalist-federalistă
americană a instituit cea mai exigentă separare a responsabilităţilor executive de cele
legislative, punând în practică istoricul checks and balances. Acuzat la început de
posibilitatea provocării unor blocaje în luarea deciziilor, criticat dar şi apreciat deopotrivă de
autori consacraţi, principiul checks and balances a confirmat în ultimii două sute de ani
speranţele care s-au pus în el, prin instituirea unui sistem profund democratic, a cărui
principală preocupare tinde să fie limitarea continuă şi reciprocă a puterilor politice, fie ele de
natură executivă sau legislativă. Pentru a exemplifica temerile şi speranţele legate de separaţia
foarte strictă a prerogativelor în sistemul american, menţionăm afirmaţiile lui
Bagehot: ,,mutuala independenţă conduce la un mutual antagonism între executiv şi
legislativ”, respectiv Montesquieu: ,,prin forţa lucrurilor…ele vor fi obligate să se mişte în
concert”. (Montesquieu, 1964)
”În regimurile parlamentare, separaţia puterilor este acceptată din punct de vedere
constituţional, dar sistemul politic este astfel construit încât cabinetul şi parlamentul sunt puse
în situaţia de a interfera intens, de a colabora şi (câteodată) de a-şi aplica măsuri punitive,
mergând până la demiterea guvernului prin moţiune de cenzură sau dizolvarea forului
legislativ de către şeful executivului. Din acest punct de vedere, viaţa politică în sistemele
parlamentare este mai activă, mai intensă, mai tumultuoasă. În Europa (dominată de
sisteme parlamentare şi semi-prezidenţiale) se face mai multă politică decât în SUA,
partidele sunt mai influente, mai puternice, dialogul guvern-parlament este o componentă
importantă a politicii de zi cu zi. Dincolo de Atlantic, cultura politică pragmatică, simplă
şi ,,expeditivă” a americanilor pune accentul mai mult pe aspectele executive ale politicului,
pe prestaţia individuală a politicienilor şi mai puţin pe voinţa sau disciplina de partid.
Numărul partidelor este un factor important de care depinde formarea cabinetului, relaţia
executiv-legislativ şi apoi modul în care se realizează separaţia puterilor, acest număr fiind la
rândul său influenţat, aşa cum vom vedea în capitolul consacrat partidelor, de sistemul
electoral al ţării respective. În sistemele bipartidiste, caracteristice ţărilor cu vot majoritar
21
uninominal (SUA şi Marea Britanie) funcţionează regula ,,câştigătorul ia totul” (sau, după
exprimarea preferată de britanici, `first past the post’, adică funcţia este câştigată de cel care
trece primul ,,linia de sosire”), în timp ce în sistemele multipartidiste de tipul Germaniei
(rezultate din sisteme electorale cu reprezentare proporţională) întâlnim o dispersie a
reprezentării parlamentare, ceea ce provoacă o încordare a relaţiei parlament-cabinet.
Fireşte, un guvern se simte mult mai bine şi este mult mai stabil într-un sistem bipartidist, în
care dispune de o majoritate parlamentară clară, formată de propriul partid. Aşa se face că în
Regatul Unit premierul îşi impune voinţa politică fără probleme, atât în cabinet cât şi în
parlament, fiind liderul partidului majoritar. Într-un asemenea sistem, după alegeri, elita
partidului câştigător (reprezentată de miniştrii cabinetului nou format) adoptă strategia
guvernamentală şi elaborează politicile sectoriale, în timp ce colegii lor de partid, care ocupă
locurile din spatele sălii (backbenchers), nu îndeplinesc decât o simplă formalitate, votând
disciplinat pentru a aproba voinţa executivului. Opoziţia, în acest caz, foloseşte tribuna
parlamentului doar pentru a exprima public alte opţiuni politice şi pentru a se pregăti în
vederea viitoarelor alegeri.
Mult mai complicate sunt lucrurile într-un sistem multipartidist de tip european-
continental, rezultat dintr-o formulă electorală proporţională sau mixtă. Cum nici un partid nu
obţine, de obicei, majoritatea absolută în parlament, devine necesară formarea unei coaliţii
de 2-3 partide, câteodată şi mai multe, în funcţie de gradul de fragmentare a spectrului
parlamentar. Guvernele de coaliţie sunt supuse ,,stresului” politic intern şi unor presiuni
parlamentare incomparabil mai mari, supravieţuirea lor fiind condiţionată de negocieri lungi
şi complicate, în care fiecărei părţi trebuie să i se dea satisfacţie. În acest caz, guvernului nu-i
este îngăduită nici o marjă de libertate, programul coaliţiei fiind legea de urmat, iar de
impunerea categorică a voinţei cabinetului în faţa parlamentului (aşa cum se întâmplă în
Marea Britanie) nici nu poate fi vorba. Guvernele de coaliţie sunt întâlnite în majoritatea
covârşitoare a ţărilor europene.
Concluzionând, vom spune că relaţia executiv-legislativ reprezintă elementul
fundamental care, alături de sistemul electoral, defineşte portretul regimurilor parlamentare,
semi-prezidenţiale sau prezidenţiale. Fără a formula judecăţi de valoare în privinţa celor trei
tipuri de regimuri democratice, autorul se limitează la a arăta că fiecare dispune de virtuţi şi
puncte vulnerabile, că fiecare din ele, pentru a fi performant, trebuie să intre în rezonanţă cu
matricea culturii politice dominante, că interdependenţa instituţii politice - cultură politică
este motorul dezvoltării, eficientizării şi modernizării oricărei democraţii.
22
2.2.Pro si contra actualului bicameralism
Calitatea unei democraţii este dată atât de reprezentativitatea
instituţiilor cât şi de eficacitatea lor, reală şi percepută. Între
reprezentativitatea şi eficienţa unei instituţii politice se stabileşte un
raport dinamic, în sensul în care o slabă eficacitate, fie ea chiar şi
percepută, are efecte şi asupra reprezentativităţii (a celei politice în
principal). Rezultatul slabei reprezentativităţi politice a instituţiei
parlamentare va avea, mai devreme sau mai târziu, şi consecinţe
constituţionale, în sensul adaptării sistemului politic la cerinţele
electoratului. În urma referendumurilor consultative din anul 2009 privind
trecerea la parlamentul unicameral şi reducerea numărului total al
parlamentarilor la maxim 300, societatea românească se află în
faţa unor opţiuni importante privind structura regimului său politic.
Premisa corectă de la care trebuie plecat în reforma regimului politic
din România trebuie să fie aceea că eficienţa instituţiei parlamentare este
condiţionată de mai mulţi factori. Depinde de raporturile dintre majoritate
şi minoritate, de stabilitatea politică a relaţiilor dintre putere şi opoziţie.
De asemenea, este determinată de mecanismele şi regulile organizării şi
funcţionării Parlamentului şi, nu mai puţin important, de profesionalismul
şi etica parlamentarilor. Aşadar, analiza instituţiei parlamentare nu poate
fi rezumată la disputa unicameralism versus bicameralism, ci ea trebuie să
cuprindă şi elemente privind modul de îndeplinire a misiunilor pentru care
a fost creată. Dacă în acest capitol ne propunem să răspundem la
întrebarea „România are nevoie de un parlament unicameral sau de unul
bicameral?”, în capitolul al doilea studiem instituţia parlamentară din
perspectiva interacţiunilor sale cu puterea executivă.
” Importanţa Parlamentului în procesul legislativ este ilustrată nu doar
prin faptul adoptării proiectelor de legi cu care este sesizat de Executiv,
cât şi prin posibilitatea, ce-i este recunoscută, de iniţiativă legislativă prin
intermediul propunerilor avansate de deputaţi şi senatori (art.73). În alţi
23
termeni, Parlamentul, spre deosebire de puterea judecătorească, nu este o
putere “pasivă” ce reacţionează la sesizarea unui terţ, ci, dimpotrivă,
poate decide şi prin autoinvestire. Competenţa normativă a Parlamentului
nu se limitează la adoptarea de legi,
întrucât prin Constituţie (art.64) intră în atribuţia Parlamentului adoptarea
de hotărâri şi moţiuni.
În comparaţie cu alte sisteme politice, instituţia controlului
parlamentar asupra Executivului este atrofiată în România. Miniştrii nu
răspund cu adevărat în faţa Parlamentului,
decât în mod colectiv, prin instituţia drastică a moţiunii de cenzură.
Moţiunile simple sunt folosite şi pentru a compensa ineficienţa întrebărilor
şi interpelărilor. Primul ministru nu se prezintă decât sporadic în faţa
Parlamentului pentru a răspunde întrebărilor parlamentarilor
În legătură cu reprezentativitatea instituţiei parlamentare, legea
fundamentală consacră atât organe direct reprezentative cât şi organe
indirect reprezentative, stabilind o “ierarhie” a
celor dintâi. Astfel, art.58 din Cosntituţia României declară Parlamentul
„organ reprezentativ suprem al poporului” detaşându-l de alte organe
alese prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat. În primul rând de
Preşedintele României, instituţie în legătură cu care nu mai este utilizat
adjectivul „suprem”. Parlamentul şi Preşedintele României beneficiază de
o paritate de legitimitate determinată de alegerea potrivit aceloraşi
criterii, dar această posibilă contradicţie este rezolvată în textul
Constituţiei prin neadmiterea suprapunerii (ci doar a conlucrării)
atribuţiilor Parlamentului cu cele ale Preşedintelui României şi nici ale
acestor autorităţi publice cu cele ale Guvernului.”14
Din dorinţa de a împiedica eventualele excese revoluţionare ale unei
Camere, Legea fundamentală a României din 1991 a creat un parlament
repetitiv, prin existenţa a două adunări simetrice în competenţe. Iar când
între cele două Camere există divergenţe, procedura medierii instituie
ad-hoc o a treia Cameră.
14 Alexandru Athanasiu, „Parlamentul”, in Sfera Politicii, ianuarie 199424
Potrivit textelor constituţionale şi legilor electorale din România,
metoda de alegere este
similară pentru cele două Camere, prin vot universal, direct şi secret. Deşi
ideea iniţială, cuprinsă în Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990, era ca
Senatul să reprezinte judeţele, în practică, nu există nicio diferenţă în
modul de alegere şi reprezentare între senatori şi deputaţi,
în afara normei de reprezentare mai mare pentru senatori. Competenţele
celor două Camere au
fost până la modificarea Constituţiei din 2003 identice. De asemenea,
durata mandatului tuturor parlamentarilor este aceeaşi: patru ani. Formula
de organizare a sistemului parlamentar din România este denumită, din
aceste motive, bicameralism perfect, sau simetric. România
reprezenta astfel un caz unic în Europa, formula de organizare a
parlamentului fiind aceea în
care Camerele nu se pot echilibra în mod real între ele, deoarece aveau
aceleaşi competenţe şi
sunt conduse de aceeaşi majoritate parlamentară.
Constituţia modificată în 2003 include şi prevederi pentru
departajarea competenţelor celor două Camere, fără a depăşi însă stadiul
bicameralismului simetric. Prima schimbare adusă este cea referitoare la
ordinea sesizării Camerelor, Constituţia realizând o ierarhizare a acestora.
Camera Deputaţilor are calitatea de primă Cameră sesizată în
domeniul proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea
tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce
rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele
legilor organice în privinţa contenciosului administrativ, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, organizarea
generală a învăţământului etc. (art.75). De asemenea, Guvernul îşi
exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către
Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată (art.74, al.3).
A doua modificare importantă este limitarea timpului în care prima
Cameră sesizată trebuie să se pronunţe, în termen de 45 de zile. Pentru
25
coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile.
În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau
propunerile legislative au fost adoptate din oficiu, fără dezbatere (art.75,
al.2).
Parlamentul României, în forma sa bicamerala, are cu siguranta anumite avantaje, unele
chiar motivând alegerea adunarii legiuitoare constituante din 1991. În primul rând, se poate
vorbi despre evitarea concentrarii puterii în Parlament prin împartirea ei între doua Camere,
care datorita similitudinii lor, se împiedica reciproc în impunerea vointei într-un mod
autoritar. Altfel decât într-un parlament bicameral, în care una dintre camere îsi poate impune
vointa în detrimentul celeilalte, bicameralismul egalitar din România îsi propune în esenta
realizarea unui echilibru între cele doua forte.
În al doilea rând, calitatea normelor juridice adoptate de Parlament creste datorita
deliberarii succesive în cele doua camere (dublu examen).Practic, e preferabila o “complicatie
folositoare unei simplitati daunatoare”.
În al treilea rând, separarea puterilor în stat e mai bine asigurata de un Parlament
bicameral. Acest aspect se desprinde din însasi definitia parlamentului bicameral, care
porneste de la premisa ca autoritatea legiutoare a tarii este “separata” în doua camere. Acest
aspect nu este lipsit de consecinte, controlul asupra executivului, de exemplu, realizându-se
mult mai eficient prin doua camere decât prin intermediul uneia singure. Pe de alta parte,
totusi, bicameralismul prezinta o serie de dezavantaje în ceea ce priveste modalitatea de
elaborare si adoptare a legilor. Sistemul bicameral din România are ca efect îngreunarea
procesului legislativ datorita procedurii anevoiase de adoptare a legilor, fiecare propunere
legislativa trecând prin fiecare camera a Parlamentului. Acest aspect nu raspunde cerintelor
societatii în procesul de globalizare, care impune adoptarea rapida a legilor, la fel cum nu
raspunde nevoii de a institui într-un timp cât mai scurt norme menite sa aduca solutii
problemelor care nu suporta amânare. Daca avem în vedere, de exemplu, criza financiara si
economica actuala, consideram ca solutiile ce se impun în materie legislativa trebuie adoptate
fara niciun fel întârziere.
În alta ordine de idei, absenta unor diferente efective de atributii între Camere face ca
efectul de ponderare dorit de legiuitorul constituant sa fie redus si aproape inexistent,
separarea organica a Parlamentului fiind, din acest punct de vedere, artificiala. Din aceasta
26
perspectiva, Parlamentul României are doar formal o structura bicamerala, dar în esenta
functioneaza la fel ca un parlament cu o singura camera.”15
2.3.Unicameralismul - solutia optima?
Asa cum am mentionat anterior, unicameralismul a fost recent invocat de figuri de pe
scena politica româneasca, acestia facând apel la simplitatea sa si justificarea deplina a
aplicarii sale într-un stat unitar precum România. In timp ce bicameralismul este inerent
statelor federate (a se vedea celebrele exemple ale S.U.A., Germaniei sau Elvetiei), acesta este
stramutat inutil intr-un stat unitar, unde avantajele sistemului bicameral sunt evident
surclasate de functionalitatea monocameralismului.În România, bicameralismul este apreciat
de unii specialisti ca fiind distorsionat si hibrid din urmatoarele doua motive: desi pentru a se
putea vorbi de un bicameralism clasic este nevoie ca fiecare camera sa aiba atributii proprii,
precum si alegerea lor sa se realizeze pe baza unor criterii distincte, conform Constitutiei tarii,
niciuna din aceste diferentieri nu sunt respectate. In ciuda faptului ca unele voci sustin
vehement trasaturile pozitive ale bicameralismului în context autohton (evitarea concentrarii
puterii in mâinile unui pol politic, îmbunatatirea calitatii procesului legislativ si controlul
eficient asupra executivului), acestea ignora lipsa substantiala de atributii concret diferite
pentru cele doua Camere, care îsi înclina activitatea spre un bicameralism egalitar si costisitor.
Natura elitista a “Camerei Superioare”, prezenta în multe state cu parlament bicameral este
inexistenta in România, iar notele discordante între cele doua Camere parlamentare sunt
aproape insesizabile: Senatul este mai restrâns sub raport numeric decât Camera Deputatilor;
exista o diferenta între vârsta minima pentru ocuparea unui fotoliu de senator (33 de ani),
respectiv de deputat (23 de ani). Pentru a simula imperturbabila functionalitate a
bicameralismului, art.75 din Constitutie realizeaza o distribuire între cele doua Camere a
materiilor susceptibile de legiferare, precum si o inopinata împartire a dezbaterii si adoptarii
proiectelor de lege sau a propunerilor legislative într-o “prima”, respectiv o “a doua” lectura.
”Teoretic, se urmareste astfel celeritatea procesului legislativ si înlaturarea anevoioasei
proceduri de mediere ce poate surveni în caz de dezacord. La o privire mai atenta însa, se
15 Juan Linz, „Presidential or Parliamentary Democracy: Does It Make a Difference?”, înJuan Linz şi Arturo Valenzuela (eds.), The Failure of Presidential Democracy. Baltimore:The Johns Hopkins University Press, 1994, pp. 6-22.
27
observa ca aceste prerogative distincte conduc la unele concesii greu de admis. Spre exemplu,
mecanismul functional îndrituieste Camera sezizata în prima lectura sa se pronunte într-un
termen general de 45 de zile; în caz de depasire a acestui termen, se considera ca proiectul de
lege sau propunerea legislativa a fost adoptata în camera respectiva, urmând sa fie trimisa în
cea de-a doua Camera pentru o decizie definitiva. În acest caz, vointa uneia dintre camere
ramâne paradoxal neexprimata, Parlamentul functionând ca unicameral. Un alt oximoron al
bicameralismului ramâne acordarea unei protectii egale atât deputatilor, cât si senatorilor, în
materie de incompatibilitati si imunitati parlamentare.
Nu degeaba se pune problema (in)utilitatii bicameralismului într-un stat care tine cu
dintii de traditia anacronica a sistemului bicameral conservat de Constitutiile adoptate pâna în
1948. Paranteza din perioada comunista (atunci când, asa cum am mentionat anterior, unicul
organ legislativ era Marea Adunare Nationala, a carei functionare independenta a fost desigur
contestata) este unul din argumentele ridicate de politicieni împotriva reinstaurarii
monocameralismului. Ori nu trebuie trecut cu vederea faptul ca state precum Bulgaria,
Croatia, Ungaria, Portugalia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Grecia, Ucraina, Islanda, Serbia,
Peru, Venezuela, Noua Zeelanda, sau China au optat pentru sistemul unicameral.
Argumentele favorabile acestui sistem sunt indivizibilitatea suveranitatii si preponderenta
organului legislativ asupra executivului -în speta, revocarea posibilitatii executivului de a se
baza pe una dintre camerele legislative pentru a contracara rezistenta întâmpinata de cealalta
camera. Desigur, acestora li se adauga vaditele diminuari ale costurilor, celeritatea procesului
legislativ si transparenta deciziilor.
Nu în ultimul rând, România nu se confrunta cu o populatie masiv eterogena, problema
care revendica bicameralismul în state precum Belgia sau Elvetia. In mod evident, ambele
sisteme prezinta avantaje si dezavantaje si ramâne la latitudinea fiecarui stat sa opteze pentru
propriul bine. Ca adepti ai traditiei sistemului bicameral, suntem o exceptie în sud-estul
Europei, din pacate una sublima din punct de vedere teoretic, dar fara fond.”16
16 Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de Guvernare şi funcţionare în 36 de ţări,Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 120 – 121.
28
Concluzii
Modelele de parlamentarism ilustrate la începutul lucrarii au câteva trasaturi distincte
care au contribuit la implementarea lor cu un important succes si la categorisirea lor drept
modele de parlamentarism. Pe de o parte, în Anglia se poate vorbi de o practica îndelungata a
bicameralismului, care i-a conferit un prestigiu remarcabil, dar si de abilitatea intelectuala si
de conducere a unor personalitati remarcabile. Desi este un stat relativ tânar, Finlanda a
implementat cu succes un sistem monocameral în care guvernarea este exercitata de oameni
de stat capabili, recunoscuti de studii de specialitate pentru competenta si respectabilitatea de
care dau dovada. Întrebarea de al carui raspuns am încercat sa ne apropiem în studiul nostru
este: ce fel de sistem parlamentar i se potriveste României? O mentiune preliminara în acest
sens trebuie facuta, si anume faptul ca sistemul parlamentar din România se apropie foarte
mult de ceea ce unii autori numesc “bicameralism unicameral”.
Punctul nostru de vedere este ca România ar trebui sa se îndrepte ori spre un
bicameralism clasic, bine conturat (camere alese dupa modalitati diferite, care sa beneficieze
de atributii distincte, criterii diferite de selectare a membrilor celor doua camere), ori spre un
model de unicameralism (similar celui finlandez în care comisiile de specialitate au un rol
important), la fel ca alte state europene, în care parlamentul monocameral este perfect
functional. Desigur, pentru ca oricare dintre aceste modele sa fie viabil în România este
necesar sa fie îndeplinita o conditie esentiala: mularea sa la particularitatile formei de
guvernare românesti, precum si reevaluarea portretului candidatilor eligibili pentru un fotoliu
în Parlament – este esential ca aceste persoane sa fie de o calitate politica si morala
extraordinara pentru a se realiza un progres veridic în ceea ce priveste organul reprezentativ al
statului român. Credem cu tarie ca într-un sistem unde oamenii de stat au o constiinta politica, 29
civica si morala ridicata, precum si pregatirea necesara, implementarea unuia din aceste
modele are din start o sansa de succes.
Bibliografie
Almond, Gabriel, Powell Bingham, Comparative Politics: a Theoretical Framework, 2nd Ed., New York, Harper Collins College Publishers, 1996
Blondel, Jean, “Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies” în Canadian Journal of Political Science, nr. 2 (Iunie), 1968
Boc, Emil, Separaţia puterilor în stat, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000
Chrimes, S.B., English Constitutional Theory, New York, Oxford University Press, 1978
Constituţia (Legea Fundamentală a) Germaniei
Constituţia Franţei
Constituţia României
Constituţia Statelor Unite
Dahl, Robert, A Preface to Democratic Theory, Chicago, University of Chicago Press, 1956
Dahl, Robert, Modern Political Analysis, New York, Prentice Hall, 1976
Day, Alan, Directory of European Union Political Parties, Londra, John Harper Publishing, 2000
Dearlove, John şi Saunders, Peter, Introduction to British Politics, Cambridge, Polity Press, 1991
Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Fundaţia “Chemarea”, Iaşi, 1992
Deleanu, Ion, Vasilescu, Florin, Constituţia României – comentată şi adnotată, Bucureşti, Ed. Monitorul Oficial, 1992
Dick, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Teora, 2001
Duculescu, Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Drept constituţional comparat, Lumina Lex, Bucureşti, 1996
Duverger, Maurice, Le System politique francais, Paris, PUF, 1980
Duverger, Maurice, Le systeme politique francais, Paris, PUF, 1985
Duverger, Maurice, Les Partis Politiques, Paris, Colin, 1951
Duverger, Maurice, Political Parties: Their Organization and Activity in the Modern State, 3rd
Ed., Londra, Methuen, 1964
Easton, David, The Political System: an Inquiry into the State of Political Science, 2nd Ed., New York, Alfred A. Knopf, 1971
30
Gallagher, Michael, Laver, Michael, Mair, Peter, Representative Government in Modern Europe, 2nd Ed., New York, McGraw-Hill, 1995
Grosser, Alfred, The Western Alliance: European-American Relations since 1945, Londra, Macmillan, 1980
Hancock, Donald (editor), Politics in Western Europe, Londra, Chatam House, 1993
Huber, John şi Powell, Bingham, “Congruence between Citizens and Policymakers in Two Visions of Liberal Democracy”, nr. 3, 1994
Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Mihai-Emanuel, Fundamentele gândirii politice moderne, Iaşi, Ed. Polirom, 1999
Iliescu, Adrian-Paul, Solcan Mihail-Radu (editori), Limitele puterii, Bucureşti, Ed. ALL, 1994
Inglehart, Ronald, The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics, Princeton University Press, 1977
Inter-Parliamentary Union, Parliaments of the World, 1976
Lijphart, Arend, Democracies: Patterns of Majoritarian and Consensus in Twenty-One Countries, New Haven, Yale University Press, 1984
Lijphart, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Ed. Polirom, 2000
Mansbridge, Jane, Beyond Adversary Democracy, New York, Basic Books, 1980
Meny, Yves, Government and Politics in Western Europe, 2nd Ed., Oxford University Press, 1993
Mihuţ, Liliana, Introducere în ştiinţa politică, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2001
Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de Armand Roşu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1964
Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002
Nugent, Neill, The Government and Politics of the European Union, 3rd Ed., Londra, Macmillan, 1994
Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000
Rae, Douglas W., The Political Consequences of Electoral Laws, New Haven, Yale University Press, 1967
Riker, William, Liberalism against Populism: A Confrontation between the Theory of Democracy and the Theory of Social Choice, San Francisco, Freeman, 1982
Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems: a Framework for Analysis, Cambridge University Press, 1976
Seliktar, Offra, “Israel: Fragile Coalitions in a New Nation” în Eric C. Browne şi John Dreijmanis, Government Coalitions in Western Democracies, New York, Longman, 1982
Shugart, Matthew Soberg şi Carey, John M., Presidents and Assemblies: Constitutional Design and Electoral Dynamics, Cambridge University Press, 1992
Steiner, Jurg, “The Principles of Majority and Proportionality” în British Journal of Political Science, nr. 1, 1971
31
Tănase, Gheorghe, Separaţia puterilor în stat, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1994
32