1
Partea 3. Organizaţii Virtuale
Scopul acestei părţi III, este de a prezenta o nouă modalitate de structurare a unei organizaţii
virtuale plecând de la două tipuri de structuri: coaliţia şi structura ierarhică. Această nouă
structură intitulată “coaliţie ierarhică” prezintă o posibilă structură a unei organizaţii virtuale cu
toate avantajele şi limitele sale. Coaliţia ierarhică este importantă prin faptul că oferă posibilitatea
unei noi modalităţi de planificare utilizând organizaţiile ierarhice.
O organizaţie virtuală este o combinaţie de persoane sau organizaţii diverse, localizate pe o arie
geografică mare, care au în plan atingerea unui scop comun prin contribuţia cu competenţele şi
resursele specifice fiecăruia. Partenerii dintr-o organizaţie virtuală se bucură de un statut legal
şi depind de conexiuni electronice pentru coordonarea activităţii lor. Un factor critic de succes
este infrastructura informaţională sofisticată care conectează companiile membre, dispersate pe
distanţe mari. Dacă o sarcină este îndeplinită, structura organizaţională se dizolvă, făcând loc
unor noi alianţe.
Necesitatea realizării unei astfel de structuri este dată de importanţa creării unor coaliţii care au
capacitatea de a integra diferite sisteme independente, cu “doctrine” proprii, într-un timp cât mai
scurt. Capacitatea de a integra sisteme independente fiind necesară pentru a putea face faţă
evenimentelor imprevizibile complexe şi pentru a diviza scopul general în sub-scopuri şi
distribuirea acestor sub-scopuri sistemelor ce compun această structură.
Această parte a cărţii analizează grupul de cerinţe asociate cu dezvoltarea colaborării om-agent,
arătând că aceştia pot fi implementaţi, într-un mod unificat, prin ontologii bazate pe constrângeri
şi funcţii de legătură. Această parte demonstrează că proprietăţile constrângerilor pot să
implementeze concepte colaborative, care pot fi transparente mecanismelor de planificare. Mai
mult, folosirea constrângerilor oferă câteva facilităţi pentru a implementa mecanismele adecvate,
asociate cu interacţiunea umană.
Coaliţiile ierarhice sunt organizaţii a căror componente îndeplinesc diferit planificarea şi
planurile activităţilor la fiecare nivel. Unul din obiectivele principale ale instrumentelor bazate pe
cunoştinţe pentru coaliţii este să sprijine aceste componente pentru ca ele să poate lucra
împreună, fiecare dintre ele în funcţie de planificarea şi de procesul execuţiei.
Trăsăturile unui scenariu necesar dezvoltării unei coaliţii sunt:
Natura problemei cere un set diferit de abilităţi pentru a duce la capăt sarcinile;
Participanţii au nevoia de a colabora deoarece abilităţile şi cunoştinţele lor sunt limitate.
Participanţii pot, de asemenea, să colaboreze în timpul procesului de planificare, fiecare
dintre ei realizând o parte din plan în care aceştia au cele mai multe cunoştinţe;
Organizaţiile necesită o structură de comandă şi control pentru a coordona activităţile
participanţilor. Coordonarea este esenţială pentru a evita conflictele şi a îmbunătăţi utilizarea
resurselor şi a timpului;
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
2
Există problema integrării sistemelor eterogene care fac parte din organizaţii multiple cu
diferite doctrine şi reguli de operare. Această problemă devine şi mai complexă atunci când
sunt formate coaliţii internaţionale unde acţiunile sunt neînţelese sau pierdute în timpul
traducerii;
Ideea principală este luarea în considerare a cerinţelor implementării mecanismelor multiagent
pentru că ele pot să aducă câteva avantaje activităţilor coaliţiei ca de exemplu anticiparea
eşecurilor, alocarea de resurse, identificarea conflictelor şi aşa mai departe.
7 .UTILIZAREA ORGANIZAŢIILOR CA SUPORT
PENTRU STRUCTURILE MULTIAGENT
Ierarhiile au o lungă istorie fiind folosite pentru a coordona (comandă şi control) o structură, ca
de exemplu, în organizaţiile militare. Unul din principalele avantaje ale ierarhiilor este sprijinul
lor pentru conceptul „divide et impera”. Mai mult, folosind ierarhiile pentru care suntem capabili
să specificăm câteva niveluri de luare a deciziilor, participanţii execută activităţi diferite şi
complementare, ocupându-se de sarcinile specifice. Intenţia este de a se justifica alegerea
ierarhiei ca structură organizatorică pentru coordonarea coaliţiilor, avantajele lui şi compararea cu
alte alternative posibile.
7.1 Sistemele suport pentru coaliţii
Coaliţia este o organizaţie în care membrii lucrează împreună pentru a rezolva scopurile comune.
Caracteristica principală a coaliţiei este existenţa unui scop global, care motivează activităţile
tuturor membrilor din coaliţie. Cu toate acestea, membrii obişnuiţi nu sunt direct implicaţi în
deciziile acestui scop, ci doar în subsarcinile în care este divizat scopul global.
Dezvoltarea instrumentelor bazate pe cunoştinţe pentru funcţionarea coaliţiilor ia în considerare
una sau mai multe dintre aceste trăsături în timpul dezvoltării de teorii şi aplicaţii. Proiectul
CoAX prezintă paradigma bazată pe agenţi ca pe o cale potrivită pentru soluţionarea problemelor
tehnice integrate în diferite tehnologii cu rol de suport pentru coaliţii.
În sistemul CoAX componentele eterogene sunt văzute ca un set de agenţi distribuiţi care au
capacitatea să împartă cunoştinţe şi informaţii între ei printr-o infrastructură de calculatoare
Coabs Grid. Proiectul CoAX consideră că activităţile trebuie să se integreze rapid diverse
sisteme, putând fi asamblate în momentul execuţiei. În timpul demonstraţiei CoAX câteva
sisteme (Ariadne Knoblock, Minton, etc.) au fost reunite să sprijine un război internaţional în
această regiune virtuală.
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
3
Pe scurt, subiectele curente acoperite de instrumentele bazate pe cunoştinţe pentru a cuprinde
activităţile coaliţiilor sunt:
Teorii inovative şi tehnici pentru formarea coaliţiilor şi suport pentru organizaţiile virtuale similare;
Aplicaţii şi cerinţe pentru planificarea şi managementul coaliţiilor bazate pe cunoştinţe;
Abordarea bazată pe cunoştinţe pentru comandă şi control şi pentru logistica coaliţiei;
Sisteme multiagent şi conceptul de agenţie în coaliţii;
Unelte şi tehnici pentru simularea şi modelarea activităţilor coaliţiei;
Securitatea şi întreţinerea informaţiilor private sau a cunoştinţelor;
Autonomia vs. centrul managerial al activităţilor coaliţiei.
7.1.1 Agenţii asistenţi şi personalizarea lor
În această abordare fiecare participant are un agent ca suport pentru sarcinile sale, furnizând de
exemplu, planificarea informaţiei şi opţiunile pentru îndeplinirea activităţilor. Această abordare
este puternică pentru că în timp ce utilizatorii au abilitatea de a lua decizii, agenţii sunt capabili să
genereze şi să compare un număr semnificativ de opţiuni, pozitive şi negative. Membrii coaliţiei
plasaţi în niveluri ale acestei ierarhii efectuează diferit şi complementar activităţi de planificare.
Cu privire la acest fapt, agenţii care sprijină membrii coaliţiei la diferite niveluri de luare a
deciziei trebuie să fie personalizaţi astfel încât ei să fie capabili să sprijine planificarea
activităţilor aduse de la fiecare nivel. Dintr-o perspectivă practică, această personalizare însemnă
că agenţii trebuie să furnizeze intermediari pentru a sprijini un set specific de activităţi (figura
3.1). Astfel de intermediari sunt utilizaţi la reprezentarea planificării, ca de exemplu, noţiuni de
mediu, timp, resurse, priorităţi, activităţi, stări, etc.
Figura 3.1 Relaţiile dintre cerinţele, reprezentările şi mecanismele planificării
Când agenţii execută o parte a unei coaliţii, complexitatea proceselor planului sporeşte datorită
numărului de cerinţe care trebuie să fie luat în considerare. Cerinţele asociate colaborării,
planificarea distribuită, coordonarea şi interacţiunea utilizatorului sunt intermediate şi proiectate
astfel încât unul să îi poată influenţa pe ceilalţi agenţi. Astfel implementarea de soluţii
independente pentru fiecare set de cerinţe nu este o bună practică.
7.1.2 Principalele limitări ale planificării
Arhitectura planificării multiagent (MPA) poate fi o opţiune la sistemele suport pentru coaliţii
pentru că ea este un cadru de integrare a diferitelor tehnologii într-un sistem capabil să rezolve
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
4
probleme care nu pot să fie rezolvate de sistemele independente. MPA este utilizată pe scară
largă la planificarea aplicaţiilor, ca de exemplu operaţiile coaliţiilor.
Agenţii MPA sunt organizaţi pe baza conceptului de planificare a celulelor. Fiecare celulă are un
agent de management care realizează planificarea celulei de la un grup de agenţi disponibili şi
distribuind sarcinile printre agenţii planificatori selectaţi. Partajarea informaţiilor, generate pe perioada
procesului de planificare, este păstrată de un plan central şi fiecare agent al celulei le poate accesa.
MPA este o abordare interesantă pentru integrarea diferitelor soluţii de planificare. Această
integrare prezintă limite pentru dezvoltarea sistemelor suport pentru coaliţii, ca şi orice altă
abordare care încearcă să încorporeze instrumentele existente şi posibilităţile într-un cadru
simplu. Motivul principal este colaborarea dintre rezolvarea problemei pe diferite componente şi
necesitatea de a fi proiectate în sisteme de la început. Problema este cum să se încorporeze
cerinţele colaborative într-o distribuţie de planificare a proceselor, astfel încât planificarea
legăturii finale să nu fie doar o sumă de planuri independente.
Considerând că cea mai importantă dintre funcţiile instrumentelor bazate pe cunoştinţe este
sprijinul utilizatorilor umani, noi de asemenea trebuie să înţelegem cum interacţionează ei în
planificarea procesului de colaborare. De menţionat este ceea ce nu luăm în considerare, aspecte
de interfaţă care ar putea să îmbunătăţească interacţiunea om-agent.
7.1.3 Principalele probleme
Ideea principală este că putem să reunim grupurile, asociate cu dezvoltarea coaliţiilor ierarhice
suport pentru agenţi, printr-un cadru unitar cu o ontologie bazată pe constrângeri şi de funcţiile
aferente. Putem să argumentăm că acest cadru aduce câteva avantaje cum ar fi: un mediu bine
cunoscut pentru a reprezenta şi construi planuri; un mod transparent pentru a integra concepte
colaborative care completează abilităţile de planificare; oportunităţi pentru a dezvolta
mecanismele om-agent; şi suport pentru personalizarea intermediarilor. Bazându-ne pe această
afirmaţie, putem să formulăm probleme specifice. Astfel de probleme sunt:
Formalizarea coaliţiilor ierarhice astfel încât să putem folosi caracteristicile structurale ale
acestui mod de organizare pentru dezvoltarea mecanismelor de comandă şi control;
Investigaţiile şi clasificarea cerinţelor care au influenţe în dezvoltarea modelelor şi proceselor
utilizate de agenţii operaţionali în structurile ierarhice;
Specificarea unei reprezentări unificate de planificare şi colaborare care permite o uşoară
personalizare a intermediarilor de activităţi;
Dezvoltarea de aplicaţii practice care demonstrează avantajele reale ale acestei abordări şi
astfel forţând generalizarea lui.
Dezvoltarea activităţilor colaborative într-un mod ierarhic poate fi criticat în special în relaţiile
master-slave dintre membri. Întrebarea este dacă la consensurile despre “ce să facă?” şi “cine să
facă?” trebuie să se ajungă prin negociere într-o echipă egală, sau dacă ei pot să fie pur şi simplu
impuşi ca membri ai echipei. Organizaţiile ierarhice sunt capătul acestei ultime opţiuni. Este
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
5
important să se arate că noţiunea de colaborare nu s-a pierdut în interiorul organizaţiei ierarhice
chiar, din contră, ea poate să ia câteva din avantajele acestei structuri. O abordare unitară permite
configurarea sistemelor suport pentru coaliţii în diferite domenii. Pe măsura ce colaborarea a fost
proiectată ca şi procese de planificare, evităm specificaţia din planurile adiţionale domeniului
specific, care ar putea să aibă nevoie de asigurarea colaborării echipei. De menţionat că aceste
teorii principale care au investigat această idee a colaborării pot fi puse în practică doar luând în
considerare abordările pentru sistemele multiagent.
7.1.4 Exemple de coaliţii
O coaliţie poate fi dezvoltată în orice domeniu numai dacă va conţine caracteristicile discutate în
prima parte. Oricum exemplele pot fi cu uşurinţă refolosite de ceilalţi, ca de exemplu coaliţiile
din domeniul de preîntâmpinare a dezastrelor naturale şi coaliţii din domeniul economic care pot
fi văzute în figura 3.2.
Dezastrele naturale (figura 3.2.a) necesită unirea agenţilor care sprijină activităţile pentru căutare şi
salvare. Agenţii sunt reprezentaţi de brigăzile de pompieri, ambulanţe, poliţie, unităţile de pompieri,
centrul de ambulanţe, comisariatele de poliţie şi un centru de comandă de căutare şi salvare.
În figura 3.2.b este descrisă o coaliţie din domeniul economic. Necesitatea unei coaliţii în acest
domeniu poate apărea atunci când mai multe întreprinderi nu au capacitatea de a realiza un
produs nou decât împreună, astfel îşi unesc resursele pentru a-şi îndeplini scopul.
Agenţii sunt reprezentaţi de centrul operaţional, de întreprinderi şi departamente.
Figura 3.2 Exemple de coaliţii: a) de dezastre naturale; b) economice
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
6
7.2 Ierarhia ca structură de coordonare
Coordonarea poate fi definită ca un proces la care agenţii iau parte pentru a asigura acţiunile
echipei într-un mod coerent, evitând conflicte unul cu celălalt şi comportându-se ca un tot unitar.
Coordonarea sistemului multiagent este tratată ca un model sofisticat de interacţiune, împreună
cu negocierea şi colaborarea, şi câteva moduri au fost propuse ca de exemplu folosirea de
sistemele de tip tablă.
Există trei motive principale pentru care acţiunile membrilor de coaliţie multipli trebuie să fie
coordonate: a) există dependenţe între acţiunile lor, pentru că apare posibilitatea interacţiunilor
dăunătoare dintre membri; b) bineînţeles că membri având o vedere globală a întregii coaliţii,
fiecare din ei are vederi locale, scopuri şi cunoştinţe care să poată interacţiona cu ceilalţi; c) în
general, nici un membru independent nu are informaţie suficientă, competenţă sau resursele
pentru a rezolva o problemă întreagă;
Folosirea ierarhiilor uşurează desfăşurarea mecanismelor de coordonare pentru că mecanismele
de asemenea pot să exploateze structura organizaţiei ierarhice, defineşte responsabilitatea
agenţilor, posibilităţile şi conectivitatea. Ierarhiile au următoarele avantaje:
Ele sunt compatibile cu ideea “divide et impera”. Procesul de divizare a problemei în
problemele mici este repetată la fiecare nivel;
Nivelurile ierarhice pot să se ocupe de diferite niveluri de fragmentare ale cunoştinţelor
astfel încât pentru fiecare nivel nu este necesar să se deţină toate detaliile despre problemă.
Pe de altă parte, există de asemenea critici pentru folosirea ierarhiilor pentru coordonarea
echipelor. Prima, membrii superiori au voie să exercite mai mult control asupra acţiunilor
subordonate şi deci asupra procesului deliberativ. Acest fapt atenuează câteva beneficii ale
inteligenţei artificiale distribuite (DAI), ca de exemplu concurenţa şi strangularea minimă.
Cea de-a doua, presupune ca cel puţin un agent să aibă o vedere globală a întregii coaliţii, în
termenii planurilor, condiţii şi capacităţi. Această limitare poate fi relaxată dacă luăm în
considerare că fiecare membru are o vedere completă despre el şi despre rolurile sale, dar numai
o vedere parţială despre ceilalţi.
În cele din urmă, proiectanţii ar trebui să garanteze că divizarea ierarhică este suficient
fragmentată pentru a compensa cheltuielile suplimentare care rezultă din distribuirea şi
comunicarea scopurilor.
Alte abordări posibile în coordonarea coaliţiilor ar putea fi: arhitectura de tip tablă, contractarea
protocolului de reţea presupunând descentralizarea structurii de piaţă, sau negociere.
În arhitectura de tip tablă membrii expediază şi citesc de la o tablă generală. În această metodă nu
există nici o comunicare directă de la membru la membru, rezultând o ştrangulare periculoasă.
Într-un protocol de reţea un manager anunţă o sarcină la un set de părţi contractante. Fiecare parte
contractantă licitează pentru sarcină şi managerul acordă ca premiu sarcina părţii contractante cu
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
7
oferta cea mai bună. Această abordare este în special limitată pentru că nu are în vedere membri
cu cererile contradictorii.
De fapt, un avantaj interesant al ierarhiilor, această putere se împarte pe niveluri logice de luare a
deciziilor. Trebuie să reţinem că acest gen de decizie luată cu echipe egale trebuie să fie
importantă în cadrul fiecărui nivel. Figura 3.3 ilustrează acest scenariu:
Figura 3.3 Echipele egale în cadrul nivelurilor ierarhice de luare a deciziilor
Conform cu figura, echipele egale ar putea să fie organizate în cadrul fiecărui nivel ca să se
înţeleagă asupra soluţiilor înainte de a emite comenzile la niveluri inferioare.
7.3 Procesul de planificare
Procesul de planificare de-a lungul ierarhiilor include paşii planului individual. La nivelurile
superioare sau la nivelurile mult mai abstracte, fiecare pas al planului realizează mai multe efecte
decât un pas al planului la nivel inferior. Baza unei ierarhii este compusă de paşii primitivi ai
planului, acestea sunt activităţile pe care un agent poate în mod direct să le execute.
Pentru a evita problema creării planurilor la nivelurile inferioare, planificarea în ierarhii urmează
centralizarea sau modul distribuit. În modul centralizat, agenţi superiori primesc toate planuri
parţiale de la subalternii lor. În schimb, în modul distribuit ideea este să furnizeze fiecărui
membru al ierarhiei un model membrilor planului. Astfel membri trebuie să comunice în ordine
pentru a construi şi actualiza planurile lor independente şi modelele lor cu alţii până când toate
conflicte sunt eliminate.
Independent abordarea folosită la planificarea proceselor de-a lungul ierarhiilor, trebuie să ia în
considerare acei membri ai coaliţiei, plasaţi la diferite niveluri ierarhice, ocupându-se de diferite
activităţi pentru a le crea subplanuri independente. Pe această cale, aici este necesară
personalizarea suportului planificării conform cu astfel de activităţi. Primele intervenţii în această
direcţie sunt la caracterizarea genului de activităţi ce se realizează la aceste niveluri. O opţiune
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
8
este analizarea fiecărui nivel prin intrări, ieşiri, prelucrări şi cunoştinţe necesare pentru astfel de
procese (figura 3.4).
Figura 3.4 Caracterizarea unui nivel prin intrări, ieşiri, prelucrări şi cunoştinţe necesare
Elementele figurii pot fi definite astfel: intrările – sunt sarcini sub formulă de comenzi, scopuri
sau activităţi pe care un nivel le primeşte şi necesită discutarea pe îndelete, ca unele genuri de
reacţii să poată fi generate. De obicei intrările reprezintă mecanismul declanşator al proceselor;
ieşirile – sunt rezultatele proceselor, reprezentând activităţile primitive sau cererile pentru
realizarea activităţilor complementare; cunoştinţele – sunt setul de fapte de care are nevoie
nivelul pentru a sprijini procesele. În general nivelurile au o cunoaştere predefinită despre
domeniul lor; prelucrările – sunt mecanismele raţionamentului care se comportă conform cu
intrările şi foloseşte cunoştinţele nivelului pentru a crea ieşirile.
7.4 Nivelul de luare a deciziilor
Bazată pe figura 3.4, această secţiune analizează un caz particular a unei organizări ierarhice, care
identifică trei niveluri de luare a deciziei (figura 3.5): strategic, operaţional şi tactic. Această parte
scoate în evidenţă nevoia de personalizare a planificării proceselor fiecăruia dintre aceste niveluri.
Figura 3.5 Conceptul unei organizaţii ierarhice pe trei niveluri
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
9
7.4.1 Nivelul strategic
Nivelul strategic descrie planurile de dezvoltare într-un nivel înalt de abstractizare sau planurile
“Ce să fac?”. Cu alte cuvinte nivelul specifică ce trebuie făcut, dar nu dă detalii despre cum
trebuie făcut. Tabelul 3.1 însumează trăsăturile acestui nivel.
Tabelul 3.1 Trăsăturile nivelului strategic
Trăsături Descriere
Intrări În majoritatea cazurilor un complex de sarcini abstracte
Ieşiri Cererea pentru îndeplinirea planurilor “ce sa fac?”
Timp Scopuri pe termen lung
Influenţă Întreaga coaliţie este afectată de deciziile sale
Cunoştinţe Global, diversificat şi nontehnic
Procese Analiza problemelor, definirea direcţiilor şi priorităţilor
7.4.2 Nivelul operaţional
Nivelul operaţional este folosit pentru perfecţionarea planurilor efectuate la nivelul strategic, mai
ales asigurând resursele logistice pentru aceasta folosind operaţiile de planificare a resurselor şi
echilibrarea solicitărilor. Astfel, cunoştinţele despre mediul operaţiilor sunt mai detaliate şi
grupuri de coaliţii limitate vor fi afectate de decizii.
Tabelul 3.2 Trăsăturile nivelului operaţional
Trăsături Descriere
Intrări Planurile “ce sa fac?” şi posibile restricţii în performanţa lor
Ieşiri Pretinderea performanţei pentru sarcini specifice
Timp Scopuri pe termen mediu
Influenţă Una sau mai multe subcoaliţii sunt afectate de deciziile lor
Cunoştinţe Mai specializaţi, în principal pe mediul operaţional şi resurselor
Procese Sinteza planurilor, alocarea resurselor, încărcarea sarcinilor
7.4.3 Nivelul tactic
Nivelul tactic este acolo unde execuţia operaţiilor are loc într-adevăr. Din acest motiv gradul
cunoştinţelor al componentelor tactice sunt foarte specializate pe domeniile pe care operează şi
deciziile lor sunt luate în general pe seturi de activităţi atomice. Tabelul 3.3 rezumă trăsăturile
nivelurilor tactice.
Tabelul 3.3 Trăsăturile nivelurilor tactice
Trăsături Descriere
Intrări Sarcini specifice şi restricţii posibile asupra performanţei lor
Ieşiri Operaţii primitive(activităţi atomice)
Timp Scopuri pe termen scurt
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
10
Influenţă Deciziile în mod ideal nu ar trebui să aibă influenţe asupra altor niveluri
Cunoştinţe Foarte specializate
Procese Deschizător de drumuri, patrula, proceduri reactive, partajarea cunoştinţelor
7.5 Descrierea coaliţiilor ierarhice
Definiţia ierarhiilor ca structuri organizaţionale pentru coaliţii este primul pas favorabil
definiţiei cadrelor de planificare ale legăturilor om-agent. Cu toate acestea, o descriere oficială
a unor asemenea structuri este important să fie utilizată ca bază pentru discuţiile viitoare astfel
încât conceptele relatate pot fi introduse printr-o perspectivă identică. Figura 3.6 ilustrează
ideea unei ierarhii generale.
Agenţii care formează o ierarhie sunt reprezentate prin µi, unde i este o valoare întreagă de la 1 la
n. Putem defini următoarele funcţii ale elementelor ierarhice:
NIVELUL (µi) întoarce nivelul lui µi. Conceptul nivelurilor este introdus prin ideea că
elementele de aceeaşi profunzime aparţin aceluiaşi nivel ierarhic;
RELAŢIA(µi, µj) întoarce relaţia (ex: superior, inferior sau egal) lui µi referitor la µj. Dacă
asemenea elemente nu au o relaţie, funcţia întoarce o valoare nulă.
Figura 3.6 Exemple de descriere a coaliţiilor ierarhice
Utilizând asemenea funcţii putem deduce câteva proprietăţi iniţiale. Prima, considerând două
elemente diferite µi şi µj, dacă µi este egal cu µj atunci ei sunt la acelaşi nivel. Cu toate acestea,
reciproca însă nu este adevărată pentru că elementele din acelaşi nivel pot avea relaţii nule.
Agenţii pot stabili relaţii doar cu elementele nivelurilor lor sau cu nivelurile adiacente. Această
proprietate poate fi exprimată ca:
µi, µj (i j) RELATIE(µi,µj) = egal
NIVEL(µi) = NIVEL(µj)
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
11
În acelaşi fel putem deduce pentru cazurile unde µi are o relaţie superioară sau subordonată cu µj.
În acest caz µi şi µj trebuie să fie la niveluri adiacente.
µi,µj (i j) RELATIE(µi,µj) = superioară
NIVEL(µj) - NIVEL(µi) = 1
µi,µj (i j) RELATIE(µi,µj) = subordonată
NIVEL(µi) - NIVEL(µj) = 1
Presupunem că agenţii pot avea relaţii cu alţi agenţi la acelaşi nivel sau la nivelurile adiacente.
Astfel, diferenţa dintre aceste niveluri este 0 sau 1:
µi,µj (i j) RELATIE(µi,µj) nulă
| NIVEL(µj) - NIVEL(µi) | 1
Relaţiile din interiorul unei coaliţii sunt întotdeauna între două elemente. Fiecare relaţie de
asemenea defineşte un canal de comunicare între componente astfel încât ei pot schimba mesaje
folositoare pentru a îmbunătăţi planurile lor. Mesajele pot fi reprezentate cu tupuri < µi, µj,
conţinut >, unde µi şi µj sunt expeditorul şi respectiv destinatarul mesajului, şi conţinut ar putea fi
instanţele comenzii, scopul activităţii, feedback-ul, fapte şi aşa mai departe. Tipul de relaţii dintre
µ1 şi µ2 are influenţă asupra acestei comunicări, permiţând sau evitând trimiterea unor astfel de
tipuri de mesaje. De exemplu, elementele care au o relaţie de la egal la egal ar putea să nu fie
capabile să schimbe comenzi între ele.
O opţiune pentru a descrie o coaliţie ierarhică Θ este să se considere Θ o compoziţie de
subcoaliţii. Până la capăt, putem utiliza tupluri <µi,S[1..m]>, unde µi este un agent superior şi S[1..m]
este un set de subordonate care pot fi formate din elementele (µ[1..m]) sau subcoaliţii(Θ [1..m]). În
acest ultim caz fiecare coaliţie Θi poate fi descompusă recursiv în elementele sale sau în
subcoaliţii. De exemplu pentru a reprezenta ierarhia din figura 3.6 avem:
Θ = < µ1,[Θ1, Θ2, Θn ] >
= < µ1, [<µ2,[µ3, µ4, µ5 ]>, <µ6,[Θ3, Θ4]>,<µm,[…]>] >
= < µ1, [<µ2,[µ3, µ4, µ5 ]>, <µ6,[< µ7[µ9, µ10] ]>,< µ8,[…]>]>,< µm,[…]>]>
O altă cale practică de reprezentare a subcoaliţiilor este să se utilizeze conceptul zonelor de
interacţiune. Fiecare zonă de interacţiune Φi defineşte un grup de agenţi care prezintă o
comunicare directă între ei. De exemplu în figura 3.6 putem defini şase zone de interacţiune cu
respectivii agenţi: Φ1= { µ1, µ2, µ6, µm }, Φ2= { µ2, µ3, µ4, µ5 }, Φ3= { µ6, µ7, µ8}, Φ4= { µ7, µ9,
µ10}, Φ5= { µ8, …}, Φ6= { µm,… }.
De menţionat că seturile de agenţi în fiecare zonă Φi sunt întotdeauna reprezentate de un superior
şi unul sau mai mulţi subordonaţi. În acest fel, tuplurile <µi,S[1..m]> pot fi aplicate să reprezinte
asemenea seturi precum subcoaliţiile. Având în vedere această idee, avem următoarele subcoaliţii
pentru fiecare zonă de interacţiune: ΘΦ1= <µ1,[ µ2, µ6, µm ] >, ΘΦ2= <µ2,[ µ3, µ4, µ5 ] >, ΘΦ3= <µ6,[
µ7, µ8]]>, ΘΦ4= <µ7,[ µ9, µ10]>, ΘΦ5= <µ8,[ … ] >, ΘΦ6= <µm,[ … ] >. Pe scurt o regulă generală
pentru coaliţia Θ = <µi, S[1…m]> este:
IF S[1...m] =µ[1...m] ΘΦ=<µi,[ µ1,…, µm]>
IF S[1...m] =Θ [1...m] ΘΦ=<µi,[ Superior(Θ1),…, Superior(Θm)]>
PARTEA III. Organizaţii Virtuale
12
Utilizând o asemenea definiţie putem considera că o coaliţie are un număr de subcoaliţii
interconectate care sunt ele însele structurate ierarhic. Fiecare subcoaliţie este o formă intermediară
stabilă şi poate în majoritatea timpului să acţioneze fără ajutor de la structura complexă. În acest
moment putem aplica următoarea funcţie pentru a reîntoarce planurile de la o (sub)coaliţie:
PLAN(Θi, p), reîntoarce (sub)planul unei (sub)coaliţii Θi la o propoziţie p. Aceeaşi funcţie
poate fi aplicată să înapoieze planul unui element µi.
Planurile sunt unite complex la ideea nivelurilor astfel încât elementele de pe acelaşi nivel îşi
împart un grad comun de abstractizare a planurilor.