IORDAN GHEORGHE BARBULESCU

POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA SI POLITICA EUROPEANA DE SECURITATE SI APARARE

2005

I. MAASTRICHT SI SALTUL DE LA “ECONOMIC” LA “POLITIC”: APARITIA PESC

I.1. Elaborarea şi ratificarea Tratatelui de la Maastricht

I.2. Structura

I.2.1. Frontispiciu comunI.2.2. Cei trei pilieri: unul comunitar (CEE, CECO/CECA, CEEA) şi doi interguvernamentali (PESC şi JAI)I.2.3. Baza comună

I.3. Uniunea Europeană: caracteristici generale

I.3.1. AntecedenteI.3.2. Semnificaţia UEI.3.3. Absenţa personalităţii juridice internaţionale a UEI.3.4. Vocaţia federală a UE

I.4. Obiectivele

I.4.1. Politice: Uniunea Politică

I.4.1.1. Politica Externă şi de Securitate Comună

II. AMSTERDAM: DEZVOLTAREA PESC

II.1. Politica Externă şi de Securitate Comună şi Relaţiile Economice Internaţionale

III. NISA: MODIFICARI SI PRECIZARI PESC

III.1. Securitate şi apărare

IV. TRATATUL PRIVIND INSTITUIREA UNEI CONSTITUTII PENTRU EUROPA: VIITORUL PESC SI PESA

IV.1.Convenţia şi PESC

IV.2. Principiile PESC

IV.3. “Acţiune externă” versus “politică externă”

IV.4. Consolidarea corenţei, eficacităţii şi vizibilităţii PESC

IV.5. “Diplomaţie comună europeană” versus “reprezentare externă interguvernamentală”

2

IV.6. “Putere militară” versus “putere civilă”

IV.7. “Limite geografice” versus “limite politice”

IV..8. Consideraţii finale

3

I. MAASTRICHT SI SALTUL DE “ECONOMIC” LA “POLITIC”. APARITIA PESC

I.1. ELABORAREA ŞI RATIFICAREA TRATATULUI DE LA MAASTRICHT1

Aşa cum s-a semnalat, procesul de integrare europeană s-a născut şi s-a dezvoltat sub presiunea constantă a revizuirilor periodice a textelor sale constitutive. Decizia

1 din deosebit de bogata bibliografie existentă asupra acestui subiect, aici şi acum amintim ca bibliografie generală: BOULOUIS, J., “A propos des dispositions institutionnels du TUE”, REA, 1982-4; CONSTANTINESCO, V., “Los doce trabajos de Hercules o la agenda de las conferencias intergubernamentales encargadas de revisar los tratados comunitarios”, Anuario internacional CIDOB, Madrid, 1991; CURTI GIALDINO, C., Il Tratatto di Maastricht sull'Unione Europea, Roma, 1993; CURTIN, D., “The constitutional structure of the Union: A Europe of bits and pieces”, CMLR, 1993; DELMOLY, J., “L'Accord de Maastricht”, RAE, 1992-1; DINAN, D., Ever closer Union? An introduction to the European Community, Hamshire, 1994; FONSECA MORILLO, F., “La Unión Europea: génesis de Maastricht”, Rev de Inst. Europeas, 1992-1; HARTLEY, T.C., “Constitutional and Institutional Aspects of the Maastricht Agreement”, ICLQ, 1993-1; LOUIS, J.V., “Les accords de Maastricht. Un premier bilan”, RMUE, 1991-4; “L'héritage communautaire et le nouveau traité sur l'Union européenne”, Hacia un nuevo orden internacional y europeo, Madrid, 1993; MAILLET, P., L'Europe à geometrie variable. Transition vers l'integration, Paris, 1994; MANGAS MARTIN, A., “El Tratado de la Unión Europea: análisis de su estructura general”, GJ de la CE, 1992, D-17 şi “Aspectos juridico-institucionales de la realización de la Unión Europea”, El Derecho Comunitario y su aplicación juridicial, Madrid, 1993; PIRIS, T.D., “¿Son las instituciones comunitarias más eficaces, más democraticas y más transparentes despues de Maastricht?”, GJ de la CE, 1994, D22; RIDEAU, J., “Le traité de Maastricht du 7 février 1992 sur l'Union européenne. Aspects institutionnels”, RAE, 1992-2; ROBLES CARRILLO, M.A., “La posición del Tribunal de Justicia en el Tratado de la Unión Europea: alcances y consecuencias de los articulos C y L”, Rev. de Inst. Europeas, 1994-3; SALOME CISNAL DE UGARTE, E., Descripción, análisis y comentarios al Tratado de la Unión Europea, Madrid, 1993; SIMON, D. şi GAUTIER, Y., “Maastricht: progrès quantitatifs ou saut qualitatif?”, Europe, janvier 1992; SMITH, A.D., “National identity and the idea of European unity”, International Affairs, 1992-1; VERLOREN VAN THEMAAT, P., “Les défis de Maastricht. Une nouvelle étape importante, mais vers quels horizons?”, RMC, n. 352; VIGNES, D., “Notes sur le contenu et la portée du Traité sur l'Union Européenne”, AFDI, 1991; LABOUZ, M-F., Les accords de Maastricht et la constitution de l'Union Européenne, Colloque, Paris, 1992; ALDECOA, F., De la Comunidad Económica Europea a la Unión Europea, UPV/EHB, Bilbao, 1993; WESTENDORP, C., Espańa y el Tratado de la Unión Europea, Madrid, 1994; MARIO, F., El Tratado de la Unión Europea. Análisis juridico, Madrid, 1995; DEHOUSSE, R., Europe after Maastricht. An ever closer Union?, München, 1994. În privinţa problemelor constituţionale cauzate de ratificarea TUE, notăm următoarele lucrări importante: BACIGALUPO, M., “La constitucio-nalidad de la Unión Europea en Alemania (la Sentencia del Tribunal Constitucional Federal de 12 de octubre de 1993)”, GJ de la CE, 1994, D-21; DENZA, E., “La ratification du Traité de Maastricht par le Royaume Uni”, RMC, 1994, n. 376; FAVOREU, L., “Le controle de constitutionnalité du Traité de Maastricht et le développement du «Droit constitutionnel internationel»”, RGDIP, 1993-1; GAUDISSART, M.A., “La ratification du Traité sur l'Union Européenne: l'exemple de la Belgique”, RMC, 1994-375; GLISTRUP, E., “Le Traité sur l'Union européenne: la ratification du Danemark”, RMC, 1994-374; JACQUE, J.P., “La décision du Conseil Constitutionel du 9 avril 1992 (Traités sur l'Union Européenne)”, RTDE, 1992-2; LECANDA CROOKE, I., “Repercusiones constitucionales del Tratado de la Unión Europea”, RFDUC, 1992-1993/81; LOPEZ AGUILAR, “Maastricht y la problematica de la reforma de la constitución”, REP, 1992; MANGAS MARTIN, A., “La declaración del Tribunal Constitucional sobre el articulo 13.2 de la Constitución (derecho de sufragio pasivo de los extrajeros): Una reforma constitucional innecesaria o insuficiente” REDI, 1992-2; O'CONNOR, F., “L'Irlande et le Traité d'Union Européenne. Referendum-Neutralité-Avortement”, RMC, 1994-377; PEREZ TREMPS, J., “Las condiciones constitucionales al proceso de ratificación del Tratado de Maastricht en el Derecho Comparado”, RFDUC, 1994-18; STEIN, T., “La sentencia del Tribunal Constuticional Aleman sobre el Tratado de Maastricht”, Rev. de Inst. Europeas, 1994-3

4

politică de reforme majore şi-a făcut însă cu adevărat loc în Comunitatea Europeană începând cu anul 1986, o dată cu adoptarea Actului Unic European. Este în afara oricărei îndoieli că AUE din 1986 a condus la elaborarea Tratatul Uniunii Europene (din interior), dar şi că respectiva accelerare a procesului politic fusese reclamată, cu şi mai mare forţă, de căderea zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei2.

Consiliul European de la Strasbourg, 8-9 decembrie 19893, a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) asupra Uniunii Economice şi Monetare (UEM) înainte de sfârşitul anului 1990.

Această decizie demonstra:

- existenţa unui acord clar în privinţa necesităţii revizuirii şi definitivării conceptului de UEM;

- inexistenţa aceleiaşi hotărâri4 în faţa necesităţii reformei politice a UE.

Consiliul European de la Dublin5 (aprilie 1990) constatând că unificarea Germaniei se dovedea un proces imparabil şi vertiginos, a fost obligat să decidă şi convocarea unei CIG dedicate reformei politice.

Aşa se face că în loc de o CIG, au fost convocate simultan, în decembrie 1990, două:

- una, pentru reforma Uniunii Economice şi Monetare; - alta, pentru reforma Uniunii Politice Europene6.

Parlamentul European susţinea necesitatea unei dezbateri referitoare la necesitatea reformei tratatelor, realizând diferite analize pe această temă. Astfel, după o serie de Rapoarte elaborate între 1988-1989, în aprilie 1990 Comisia de Afaceri

2 9 noiembrie 1989 şi, respectiv, 3 octombrie 19903

? CONSILIUL EUROPEAN, Concluziile Consiliului European de la Strasbourg, 1989, www.ue.eu.int/summ4

? pentru a nu spune că respectivul Consiliu, manifestase, chiar, o totală lipsă de sensibilitate faţă de această temă5

? CONSILIUL EUROPEAN, Concluziile Consiliului European de la Dublin, 1990, www.ue.eu.int/summ6 UNION EUROPEA, “Conclusiones del Consejo Europeo de Madrid”, Rev. Inst. Europeas, 1989-3; UNION EUROPEA, “Conclusiones del Consejo Europeo de Dublin”, Rev. Inst. Europeas, 1990-2; COMISION EUROPEA, Dictamen de la Comisión sobre el Proyecto de revisión del Tratado constitutivo de la CEE sobre la Unión Politica, COM(90)600 final

5

Instituţionale a PE a cerut parlamentarilor nu mai puţin de patru Rapoarte, dintre care cele mai importante s-au dovedit a fi cele referitoare la subsidiaritate (Raportul Giscard d'Estaing) şi la strategia PE pentru Uniunea Europeană (Raportul David Martin). În plus, în timpul CIG `90 atât Comisia cât şi Preşedinţiile Consiliului (Luxembourg şi Olanda) au dezbătut, în sânul PE, temele principale legate de revizuirea, în acest sens, a Tratatelor Constitutive.

La rândul lor, Miniştri de Externe cât şi Consiliile Afaceri Generale au asigurat coerenţa procesului şi a activităţii celor două CIG-uri. Statele membre au contribuit la această reflecţie comună, prezentând şi ele frecvent diverse Rapoarte. A existat şi un “Grup al Reprezentanţilor Personali ai Miniştrilor de Externe” care, la rândul lor, au prezentat studii şi rapoarte proprii.

Ca urmare a acestui amplu proces de reflecţie comună, Preşedinţia luxemburgheză a fost în măsură să prezinte, în iunie 1990, un “Proiect de Tratat de Uniune” ce sintetiza activitatea celor două Conferinţe Interguvernamentale. Consiliul European, Luxembourg, iunie 1991, a acceptat proiectul luxembourghez ca o primă bază de negocieri pentru ceea ce avea să devină, în 1992, “Tratatul de la Maastricht”7. Urmare a discuţiilor purtate de-a lungul Preşedinţiei luxemburgheze, cea olandeză a modificat proiectul iniţial şi a prezentat o altă versiune, în septembrie 1991. În fine, după dezbateri aprige, Consiliul European de la Maastricht a aprobat, în decembrie 1991, un text care a introdus modificări importante faţă de proiectele luxembourghez şi olandez8.

Acordurile de la Maastricht au avut nevoie de alte două luni pentru a putea fi prezentate, din nou, Conferinţei Interguvernamentale, reunite la 7 februarie 1992, de asemenea, la Maastricht, dată devenită – astfel – oficială pentru adoptarea acestora.

Tratatul prevedea ca dată a intrării sale în vigoare 1 ianuarie 1993 dacă statele membre îndeplineau, până la acea dată, procedurile constituţionale de aprobare a noilor texte de Tratate9.

7 Agence Europe, Europe Documents, n. 1722/1723, 5.VII.1991; UNION EUROPEA, “Conclusiones del Consejo Europeo de Luxemburgo”, Rev. Inst. Europeas, 1991-38

? Agence Europe, Europe Documents, n. 1750/1751, 13.XII.1991, pentru Uniunea Politică Europeană şi n. 1752/1753, 20.XII.1991, pentru Uniunea Economică şi Monetară9

? revizuirea Tratatelor Comunitare reclamă unanimitatea statelor membre asupra noilor texte, iar ratificarea acestora se realizează conform normelor interne a fiecărui stat membru

6

Danemarca a refuzat aprobarea Tratatului prin Referendum-ul din 2 iunie 1992, aprobându-l însă ulterior prin Referendum-ul din 18 mai 1993. În restul Uniunii, situaţia a fost mai degrabă normală. Au existat şi două cazuri extreme de Referendum: Irlanda (care l-a aprobat cu o mare majoritate)10 şi Franţa (cu puţin peste 50%)11. Aprobarea TUE a determinat numeroase reforme constituţionale în Franţa12, Spania13 sau Portugalia14. În Germania, adoptarea TUE a făcut, de asemenea, obiectul reformei constituţionale, modificându-se art. 2315 şi 2816 ale Constituţiei germane, dar şi alte percepte referitoare la Bundesbank şi controlul parlamentar în chestiuni europene. Chiar şi aşa, în Germania s-a evocat neconstituţionalitatea TUE, ceea ce a întârziat ratificarea sa până la pronunţarea, de către Tribunalul Constituţional, a Sentinţei din 12 octombrie 1993 prin care se accepta, drept constituţionale, modificările introduse17 de către Tratat.

Depăşite toate aceste obstacole, Tratatul Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

I.2. STRUCTURA

TUE a modificat spectaculos Tratatele Constitutive, în special Tratatul Comunităţii Economice Europene (TCEE). În plus, TUE a determinat restructurarea întregului sistem de Tratate europene. TUE înglobează Tratatele Constitutive ale Comunităţilor, pe care le aşează la “baza construcţiei”, fiind astfel redactat încât să situeze, într-un “corp unic”, dreptul constituţional comunitar18.

TUE, care utilizează litere pentru a numerota articolele sale şi poate fi înţeles mai bine prin compararea arhitecturii sale cu a unui templu grecesc.

I.2.1. FRONTISPICIU COMUN

10 aceeaşi Irlandă care nu va ratifica iniţial Tratatul de la Nisa11

? şi aceeaşi Franţă care, vedem, a ratificat cu greutate Tratatul de la Maastricht şi va face la fel cu cel de la Nisa şi cu cel Constituţional12

? din cauza dreptului la sufragiu pasiv în alegerile locale, a UEM şi a politicii de imigrare13

? din cauza dreptului la sufragiu pasiv în alegerile locale14

? din cauza cetăţeniei Uniunii, a UEM, a principiului de subsidiaritate şi a controlului parlamentar asupra UE15

? referitor la fundamentele şi limitele atribuirii competenţelor16

? dreptul la sufragiu pasiv în alegerile locale17

? “Sentencia del Tribunal Constitucional Aleman”, Rev. Inst. Europeas, 1993-318

? aproape în totalitatea acestuia

7

“Frontispiciul comun”, cuprinde Titlul I al TUE, în care sunt descrise “Dispoziţiile comune”.

Este vorba despre art. A-F, care se referă la crearea Uniunii Europene, obiectivele şi elementele sale constitutive19.

a) Obiectivele generale (art.B): - promovarea progresului economic şi social echilibrat şi susţinut, în principal

prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare; - întărirea coeziunii economice şi sociale; - stabilirea unei UEM care va reclama, la momentul oportun şi conform

dispoziţiilor Tratatului, moneda unică; - afirmarea identităţii Uniunii în viaţa internaţională; - consolidarea drepturilor şi intereselor naţiunilor statelor membre; - dezvoltarea unei strânse cooperări în sectorul justiţiei şi a afacerilor interne;- menţinerea integrală a acquis-ul comunitar şi dezvoltarea acestuia conform

procedurii stabilite în art. N.2.

b) Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, având sisteme de guvernare bazate pe principiile democratice (art. F.1.).

c) Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum au fost acestea garantate în Convenţia de la Roma din 1950 (art. F.2.).

d) Principiul “suficienţei mijloacelor”20 care se referă la asigurarea mijloacele

necesare pentru atingerea obiectivelor şi realizarea politicilor Uniunii (art. F.3.).

e) Principiul “subsidiarităţii”, înţeles ca mecanism de atribuire a competenţelor între Uniune şi statele membre în sectoare ce nu sunt de competenţa exclusivă a Uniunii. Acest mecanism (menţionat în art. B TUE), operează în conformitate cu articolul 3B TCE în baza unor criterii de eficacitate apreciind dimensiunea sau efectul respectivelor acţiuni. Subsidiaritatea urma să joace un rol important în complementarea eforturilor Uniunii şi a statelor membre evitându-se, astfel,

19

? UNIUNEA EUROPEANA, Tratatul Uniunii Europene împreună cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene, JOCE/DOCE , C 224/31.VIII.1992

20 introdus la insistenţa Spaniei

8

eventualele conflicte sau suprapuneri şi potenţându-se realizările. Subsidiaritatea putea contribui şi la evitarea centralismului birocratic, perceput ca “venind dinspre Bruxelles”.

f) Principiul “unităţii instituţionale”, care indică faptul că Uniunea va avea aceleaşi instituţii pentru cei trei pilieri. Se stabileşte, deci, un cadru instituţional unic la “vârful” căruia se găseşte Consiliul European (art. C-D). Parlamentul European, Consiliu, Comisia şi CEJ vor fi instituţiile comune care îi vor exercita competenţele în condiţiile prevăzute în Tratat (art. E).

I.2.2. CEI TREI PILIERI: UNUL COMUNITAR (CEE, CEEA SI CECO/CECA), DOI INTERGUVERNAMENTALI (PESC SI JAI)

Pilierul central sau comunitar (CEE, CEEA, CECO/CECA)

Pilierul central este cel Comunitar, cuprinzând, în fapt, cele trei Comunităţi.

Tratatul Comunităţii Europene

Astfel, prin intermediul art. G (Titlul II al TUE) se introduce Tratatul Comunităţii Europene (fost CEE), de la art. 1 la art. 24821. Articolul G, apreciază ca Dispoziţii de bază: art. 4 TCE (sistemul instituţional), art. 5 TCE (coopererea loială), toate articolele ce regularizează funcţionarea instituţiilor, art. 189 TCE (sistemul surselor juridice), art. 228 şi 238 TCE (acordurile instituţionale), art. 235 TCE (extinderea competenţelor comunitare).

Unele articole, care rămseseră fără conţinut, au dispărut22, în timp ce altele (cele introduse, de exemplu, prin AUE) au fost încorporate în TCE sau TUE. Noile articole au primit aceleaşi numere (deşi aparţin unor titluri şi capitole diferite) diferenţierea făcându-se prin litere23.

Se observă, în general, că:

21 de remarcat că, alături de modificările făcute cu ocazia reformelor de la Maastricht, repectiva variantă cuprinde şi reformele anterioare22 art. 111, 114, 116, 130Q, 149, 200, 206bis, 206.3, 236 şi 237

23 astfel, art. 130 prezintă noul cadru juridic al competenţelor comunitare în problema industriei, în timp ce art. 130A-130E dezvoltă problematica coeziunii economice şi sociale, iar art. 130F-130P, vorbeşte despre cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică. În acelaşi fel, art. 130R-130T abordează tema mediului, iar art. 130U-130Y problema competenţei în materie de cooperare pentru dezvoltare

9

- dispoziţiile TUE se articulează pe litere şi se dezvoltă pe numere; - dispoziţiile TCE se articulează pe numere şi se dezvoltă pe litere.

Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului24

Articolul H (Titlul III) conţine Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului, având o sută de articole (adoptate prin noua revizuire) şi dispoziţii finale.

Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Nucleare

Articolul I (Titlul IV) completează pilierul comunitar prin Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM), cu cele două sute de articole ale sale.

Pilierii interguvernamentali

TUE aşează, simultan, Uniunea Europeană şi pe o bază interguvernamentală.

Politica Externă şi de Securitate Comună

Unul dintre pilierii interguvernamentali îl reprezintă articolul J (Titlul V) care cuprinde Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), “succesoarea” normativă a fostului art. 30 al Actului Unic European (abrogat prin art. P al TUE)25.

Cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne

Celălalt pilier interguvernamental al Uniunii, este reprezentat de art. K (Titlul VI) care conţine Cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).

I.2.3. BAZA COMUNA

În final, urmărind grafica imaginară a “Templului” observăm că Uniunea are o bază constituită din Titlul VII (Dispoziţii Finale), ce cuprinde art. L-S şi în care se descriu următoarele teme:

- conservarea acquis-ului comunitar existent;

24 între timp, termenul sau de valabilitate expirând prevederile sale au fost introduse în Tratatul CE; ramâne sa studiem problematica legata de el pâna la momentul încorporarii sale în TCE25

? art. J cuprinde la rândul său 11 articole care apar ca art. J.1, J.2, J.3 etc. la fel ca art. K referitoare la JAI care apar precum, K.1, K.2, K.3 etc.

10

- competenţele Curţii de Justiţie; - procedura unică de revizuire şi aderarei; - derogări; - intrarea în vigoare şi valabilitatea Tratatelor.

Dată fiind noua structură formală a TUE (existenţa unei baze finale comune), Tratatele CE, CECA şi CEEA pierd, cu această ocazie, respectivele articole.

Până la TUE, Tratatele Constitutive dispuneau de proceduri proprii şi distincte de revizuire26, o dată cu TUE abrogându-se aceste articole27 şi stabilindu-se o procedură unică de revizuire (art. N) bazată pe sistemul existent în Tratele CEE şi Euratom.

De la intrarea în vigoare a TUE, statele europene care au solicitat calitatea de membru al UE au urmat o procedură unică pentru a-şi formaliza aderarea. Aşa s-a realizat cea de-a patra extindere a UE spre Austria, Suedia şi Finlanda sau cea de-a cincea, spre Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru şi Malta, aşa va fi cea spre România şi Bulgaria, noul art. O al TUE simplificând şi reducând vechile proceduri la una:

- cea de aderare simultană la cele trei Comunităţi şi la Uniune.

De remarcat că aderarea se face formal la Uniune prin cele trei Comunităţi.

În altă dispoziţie finală, art. P al TUE, se prevăd expres abrogări ale unor articole cuprinse în Tratatul de Fuziune din 1965 (art. 2-7 şi 10-19) şi în Actul Unic European (art. 2, 3.3 şi 30). Alte abrogări se realizează, dup caz, de-a lungul Tratatelor CE, CECA şi Euratom (art. G, H şi I).

Articolul M al TUE exprimă faptul că Preambulul, dispoziţiile asupra intrării în vigoare a Tratatelor, dispoziţiile asupra limbilor comunitare, cele asupra constituirii instituţiilor, anexele, Protocoalele şi Declaraţiile Tratatelor sau ulterioare acestora, chiar dacă au fost modificate sau completate, vor continua să rămână în vigoare. În măsura în care sunt aplicabile rămân, de asemenea, în vigoare şi Dispoziţiile de Aderare ale fiecărei extinderi28.

26 art. 96 CECA, 236 CEE şi 204 Euratom27

? se menţine doar art. 95 CECO/CECA referitor la unele unel “mici revizuiri”28 trebuie spus că TUE era însoţit de 17 Protocoale (din care 16 erau încorporate în TCE, iar unul era comun pentru TUE şi cele trei Comunităţi constitutive) la care se adăugau 32 de Declaraţii, anexă la Actul Final al TUE

11

TUE era, deci, un instrument foarte complex fiind, în realitate, “un Tratat de Tratate”. De aceea, una dintre principalele sarcini ale CIG `96 o constituia realizarea unei codificări coerente care să simplifice TUE şi să-l facă înţeles de către principalii săi beneficiari, popoarele statelor membre ale UE. I.3. UNIUNEA EUROPEANĂ: CARACTERISTICI GENERALE

I.3.1. ANTECEDENTE

Prin intermediul Tratatului Uniunii Europene statele membre ale Comunităţilor Europene au constituit între ele o Uniune Europeană (art. A al TUE).

Proiectul unei “Uniuni Europene” s-a dezvoltat simultan cu proiectul integrator29 al Comunităţilor30. Trebuie însă să remarcăm că, de o formă conceptual distinctă şi având ca obiectiv transformarea calitativă a relaţiilor stabilite între 1951-1957, se poate vorbi despre crearea Uniunii doar începând cu anii `70.

Documentul cel mai important în epocă l-a constituit “Raportul Tindemans asupra Uniunii Europene”, raport solicitat de către Consiliu şi prezentat acestuia în 197531. În acest document se prevedea construirea progresivă a unei Uniuni Europene prin consolidarea şi dezvoltarea Comunităţilor Europene, dar şi prin extinderea acestora spre noi politici. Acest Raport a stimulat elaborarea altora (de către diverse instituţii comunitare) scopul tuturor constituindu-l continuarea reflecţiei comune asupra realizării, în perspectivă, a unei Uniuni Europene.

Trebuie precizat că în aceea etapă şi conform acestor proiecte, Uniunea Europeană urma să aibă doar o valoare politică, fără concretizări juridice şi fără a se vorbi, explicit, despre Uniune nici în Preambul, nici în articolele Tratatelor Constitutive.

De abia cu ocazia “Declaraţiei Solemne asupra Uniunii Europene”, adoptată în 1983 la Stuttgart de către Consiliul European32, apare, într-un Titlu, denumirea de “Uniunea Europeană”, iar în text se fac mai multe referiri la ideea de sinteză căreia

29 aşa cum am mai spus, când vorbim de “integrare” ne referim la procesul de aprofundare/integrare internă/dezvoltare pe verticală a Comunităţilor Europene în drumul lor de la economic spre politic, iar când vorbim despre accesul noilor state în CE sau UE vorbim despre “aderarea” lor; se poate, desigur, vorbi şi despre “integrare intracomunitară” (adică, aprofundarea Comunităţilor şi a Uniunii) şi “integrare extracomunitară” (adică, aderarea de noi membri) însă, în acest caz, vom introduce alte posibile confuzii deoarece am putea înţelege prin aceasta şi integrarea CE şi UE în lumea globală din care face parte30

? exemplu, propunerea ministrului francez Aristide Briand făcută în faţa Societăţii Naţiunilor (1929)31

? “Informe Tindemans”, Rev. de Inst. Europeas, 1983-232 “Declaración Solemne sobre la Unión Europea”, Rev. de Inst. Europeas, 1983-2

12

i-ar răspunde respectiva Uniune. Concret, se spune că “statele membre sunt decise să realizeze, prin Uniunea Europeană, o concepţie comună, globală şi coerentă a acestui proces”.

În decada `70 şi începutul decadei `80, dezbaterea asupra Uniunii era limitată, în fapt, la Comunităţile Europene conform teoriei că s-ar putea progresa pe linia Uniunii doar în măsura în care s-ar dezvolta şi aprofunda politicile existente sau ar fi elaborate politici noi în limitele Tratatelor Constitutive de la Paris şi Roma.

Se poate spune, deci, că Uniunea Europeană gândită în anul 1983 era încă exclusiv comunitară.

La rândul său, “Proiectul de Tratat al Uniunii Europene” (Proiectul Spinelli)33, adoptat de către Parlamentul European la 14 februarie 1984, pregătea o Uniune Europeană bazată tot pe Comunităţile Europene, introducându-se însă şi elemente noi precum “sistemul monetar european” şi “cooperarea politică” şi prefigurând posibila dezvoltare federală a acesteia.

Actul Unic European din 1986 (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) a fost primul text de Drept Primar care definea, încă din Preambul, obiectivul Uniunii Europene:

- “ (…) animaţi de voinţa de a continua opera desfăşurată începând cu Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene şi de a transforma totalitatea relaţiilor dintre statele acestora într-o Uniune Europeană (...)”.34

În acea epocă nu s-a adoptat nici o decizie referitoare la constituirea Uniunii Europene, dar s-a introdus (ca bază a viitoarei Uniuni) pilierul interguvernamental al “Cooperării Politice Europene” (CPE) – prin Titlul III al AUE –, acesta urmând a funcţiona alături de pilierul comunitar (CEE-CECO/CECA-EURATOM) care-şi continua evoluţia conform propriilor reguli.

În fine, decizia de constituire a Uniunii a căpătat consistenţă formală prin art. A al Tratatului Uniunii Europene din 7 februarie 1992, semnat la Maastricht şi în vigoare de la 1 noiembrie 1993.

I.3.2. SEMNIFICATIA UE

Uniunea se baza pe cele trei Comunităţi Europene existente, acestea menţinând 33 “Proyecto de Tratado de la Unión Europea”, Rev. de Inst. Europeas, 1984-134

? UNIUNEA EUROPEANA, Actul Unic European, JOCE/DOCE, L. 169/29.VI.1987

13

caracterul structural al procesului de integrare şi constituind cel mai solid pilier al UE.

Uniunea Europeană se completa cu politicile şi formele de cooperare stabilite prin TUE. Această referire avea în vedere sectoarele specifice cooperării interguvernamentale:

- politica externă şi de securitate comună, între UE şi statele sale membre; - cooperarea în materie de Justiţie şi afaceri interne, între statele membre.

După cum se vede, prin intermediul primeia se realiza cooperarea “între UE şi statele membre”, în timp ce prin intermediul celeilalte se realiza doar o cooperare “între statele membre”. Aceste două politici conduceau la identificarea obiectivelor Uniunii în zonele în care nu se mai utilizau instrumentele de “integrare”, ci cele de “cooperare”, motiv pentru care se poate spune că se găseau la “marginea” sistemului juridic propriu Comunităţilor, participând (însă) parţial la sistemul instituţional.

Uniunea Europeană neavând personalitate juridică internaţională, apăreau unele probleme legate de identificarea sa conceptuală şi de natura sa. Parafrazând filosofii clasici, putem spune că, UE era o entitate a raţiunii, avându-şi fundamentul în realitate. UE reprezenta un “ideal politic” bazat pe o “entitate politică” a cărei realitate – politică, juridică, economică şi social – se obţinea prin însumarea realizărilor obţinute de către Comunităţile Europene. Adevărul este că, realitatea cea mai palpabilă, realitatea juridică a UE, o constituia cea a celor trei Comunităţi Europene.

Uniunea Europeană era o “idee de sinteză” ce răspundea unei concepţii comune, globale şi coerente a procesului de integrare progresivă a popoarelor şi statelor.

Chiar dacă nu avea personalitate juridică internaţională, ea apărea ca o entitate politică cu vocaţie federală. Uniunea Europeană, ca şi entitate politică, reprezenta “întregul”: Comunităţile Europene şi formele de cooperare interguvernamentală (PESC şi JAI). La rândul lor, acestea reprezentau “pilierii” sau “părţile” pe care se susţinea procesul în ansamblul său, proces botezat “Uniunea Europeană”.

Identificarea politică şi juridică a UE demonstrează că, această construcţie europeană continuă deschisă, constituindu-se într-un imens câmp de experimente şi avându-şi scopul final în intensificarea relaţiilor de solidaritate şi integrare între popoare şi state.

14

I.3.3. ABSENTA PERSONALITATII JURIDICE INTERNATIONALE A UE

Uniunea Europeană nu este o nouă organizaţie internaţională. Statele membre nu au dorit (deliberat) până acuma să-i atribuie expres personalitate juridică internaţională. Cele trei organizaţii internaţionale existente, CECO/CECA-CEE-EURATOM, îşi conservau caracterul de subiecţi de drept internaţional (art. 6 TCECA, 210 TCE şi 184 TCEEA). S-a spus că, în acest fel, Comunităţile Europene ar continua să rămână instituţional separate de Uniune chiar dacă au stabilit relaţii formale prin Dispoziţiile Finale (art. L-S) ale TUE. Altfel spus, ele ar reprezenta un compartiment diferit în sânul Uniunii.

Trebuie amintit că Proiectul Spineli din 1984 atribuia personalitate juridică Uniunii. Menţinerea acestei propuneri ar fi dat coerenţă obiectivului UE (definit prin art. B) de afirmare a identităţii Uniunii în sfera internaţională. Problema eventualei identităţi internaţionale a UE a fost definitiv clarificată din punctul de vedere al practicii, prin refuzul majorităţii statelor membre de a da curs propunerii germane de înfiinţare a unor Ambasade “comune ale UE” în statele rezultate din vechea URSS. De altfel, o asemenea întreprindere ar fi fost formal imposibilă tocmai datorită absenţei personalităţii juridice a UE, aceasta neputând încheia Tratate cu respectivele state.

Lipsa personalităţii juridice a suscitat unele îndoieli şi în legătură cu procedura unică de solicitare a aderării noilor state la Uniune. Cum am arătat, art. O al TUE prevede o procedură unică de aderare la Uniune anulându-se, astfel, art. 98 TCECA, 237 TCEE şi 205 TCEEA care prevedeau proceduri separate de aderare la Comunităţile Europene. De la intrarea în vigoare a TUE (1 noiembrie 1993), statul candidat solicită aderarea la “Uniune”, o Uniune care însă este o entitate politică ce nu are personalitate juridică proprie. Această situaţie stranie se rezolvă juridic prin aceea că aderarea se face prin raportarea sa simultană la toate Tratatele pe care se bazează Uniunea. In acest fel, noii membrii urmează a face parte simultan din Comunităţile Europene şi din celelalte forme de cooperare precum PESC sau JAI. Pe de altă parte, solicitându-se aderarea la UE ca “întreg” se garantează că noile state membre vor accepta vocaţia politică a Uniunii cât şi pilierii săi interguvernamentali chiar dacă, formal, noii membri vor aparţine nu UE, ci celor trei organizaţii internaţionale (CEE, CECO/CECA şi EURATOM). Se garantează, astfel, că noile state nu pot să selecţioneze pilierii doriţi şi să respingă pe ceilalţi 35,

35 ceea ce ar duce la aderare “à la carte”

15

dar şi faptul că nici unul dintre aceştia nu poate fi desprinşi din Uniune.

În plus, dacă statele membre ar fi atribuit Uniunii personalitate juridică internaţională, existenţa unui al 4-lea subiect de drept internaţional ar fi putut atrage şi mai mult confuzie asupra actualului sistem. Altă opţiune o reprezenta renunţarea la personalitatea juridică a celor trei Comunităţi şi dotarea Uniunii cu personalitate juridică internaţională ceea ce ar fi fost, de altfel, şi logic. În plus, o asemenea soluţie nu ar fi reclamat neapărat o reformă radicală a Tratatelor şi nici dispariţia celor trei Comunităţi Europene. Ar fi presupus însă (este adevărat) “retopirea” acestora într-o Uniune unică şi “reaşezarea” procesului integrator în jurul acesteia. Ar fi însemnat de asemenea preludiul integrării Tratatelor Constitutive într-unul singur la fel ca şi a respectivelor entităţi (CEE, CECO/CECA, CEEA, UE) într-una singură.

Ori, această întreprindere era practic irealizabilă la acel moment în pofida eforturilor care se făceau în diferite capitale pentru a se sugera că ar fi şi dorită.

I.3.4. VOCATIA FEDERALA A UE

Uniunea se năştea sub ideea de “progresivitate” ce a animat întregul proces de integrare, însuşi Tratatul de la Maastricht definindu-se în aceşti termeni ca “o etapă în procesul creator al unei Uniuni”. Ea reprezenta o “nouă fază” marcată de repere şi provocări, dintre care cele mai importante urmau a fi:

- prima revizuire a progreselor Uniunii (1996); - trecerea la cea de-a 3-a etapă a UEM, adică introducerea monedei unice (1999).

Dar TUE nu clarificase problema orizontului final al Uniunii. Poate pentru că era încă prematur (în pofida celor peste 40 de ani de integrare) stabilirea contururilor definitive ale Uniunii36. Tratatul stabilea un calendar riguros pentru UEM şi sugera să se “aştepte” realizarea deplină a acesteia, dar şi aprecierea consecinţelor sale finale înainte de a se “trece mai departe”.

Părea însă (încă de atunci) deosebit de importantă definirea “conturului definitiv al UE”, odată încheiat procesul de trecere la moneda unică şi finalizată, astfel, Uniunea Economică şi Monetară.

Este evident că UE a pierdut atunci o bună ocazie de a-şi defini orientarea politică, prin renunţarea la menţiunea “vocaţiei federale” a acestei “Uniuni din ce în ce mai

36 cu atât mai mult cu cât toate acestea se desfăşurau într-o perioadă de profunde convulsii ale continentului european

16

strânse dintre popoarele europene”, aşa cum apărea în proiectele de Tratat luxemburghez şi olandez (art. A). Renunţarea la această definiţie politică a UE a avut drept cauză opoziţia feroce a Marii Britanii, dar şi “complicitatea” altor state membre ce încurajau pe englezi (pe faţă, sau nu). Existenţa expresă a definirii caracterului federal al UE de către TUE ar fi uşurat, în opinia noastră, orientarea pe care conducătorii politici ar fi putut să o dea ulterior procesului şi l-ar fi grăbit.

La fel de adevărat este că o asemenea definire nu ar fi corespuns întru-totul nici cu sentimentul general al popoarelor Europei, nici cu realitatea socială europeană, acestea neavând la acel moment nici coeziunea, nici solidaritatea necesare. De aceea, se mai poate afirma că o asemenea definiţie nu ar fi fost mai mult decât un fin exerciţiu de retorică ce ar fi acoperit o realitate diferită37.

Toate acestea au făcut ca Uniunea Europeană să menţină, formal, vechea retorică a “uniunii din ce în ce mai strânse între popoarele Europei” fără a-şi defini explicit “obiectivele finale” şi fără a se auto-denumi “Uniune Politică Europeană”. Absenţa sintagmei de mai sus nu se făcea simţită doar în titlul Uniunii (care se numea doar “Europeană”), dar şi în textul TUE38.

Cu toate acestea, substanţa din care se “hrănea” Tratatul era federală – un soi de federalism internaţional – şi, deci, politică. Nu numai perceptele iniţiale (art. A-F) earu impregnate de esenţă şi metodă federală, dar şi Tratatele CE, CECO/CECA şi CEEA au folosit metoda federală încă de la începuturile lor. Uniunea Economică şi Monetară, cetăţenia Uniunii reprezintă alte exemple de federalism (art. 8-8D) ale TUE.

Dacă nu au apărut în TUE nici cuvântul “federal”, nici sintagma “Uniune politică”, este la fel de adevărat că nici nu s-a mai menţinut cuvântul “economic”, Comunitatea Economică Europeană (CEE) devenind “Comunitatea Europeană” (CE). Pierderea adjectivului “economic” este mult mai mult decât o chestiune gramaticală simbolizând întărirea şi clarificarea noţiunii de Comunitate (Europeană) în sensul politic de “stare de spirit” şi nu de “aranjament comercial”. În plus, se clarifica rolul politic al CE, de “axă” a celor trei Comunităţi, atribuindu-i-se responsabilitatea “asumării rolului politic general al acestora”.

I.4. OBIECTIVELE

37 existau “voci” care afirmau că UE continuă a avea unele accente ce ţin, mai degrabă, de modelul de “liber-schimb” sau de cel al “interesului naţional” decât de cel “integraţionist”38

? pentru a descuraja pe cei care, eventual, ar fi dorit să folosească acest subterfugiu

17

Obiectivele UE erau determinate de pilierii pe care aceasta se “susţinea”. Astfel, celor trei pilieri comunitari CE, CECO/CECA, CEEA39, le corespundeau cele trei obiective enunţate în art. B, iar celor doi pilieri interguvernamentali, obiectivele specifice lor.

O asemenea clasificare avea ca rezultat următoarele cinci obiective:

- promovarea progresului social-economic echilibrat şi susţinut, crearea unui spaţiu fără frontiere interne, întărirea coeziunii economico-sociale şi a stabilirii unei Uniuni Economice şi Monetare ce atrăgea existenţa unei monede unice;

- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin crearea unei cetăţenii a Uniunii;

- afirmarea identităţii Uniunii în sfera internaţională în principal prin crearea unei Politici Externe şi de Securitate Comună care să includă, în viitor, definirea unei politici de apărare comună ce ar putea “conduce”, la un moment dat, la o apărare comună;

- dezvoltarea unei strânse cooperări în sectoarele Justiţiei şi afacerilor interne; - menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea sa.

Aceste obiective urmau a se realiza conform dispoziţiilor TUE, în condiţiile şi ritmurile prevăzute şi respectând principiul de subsidiaritate, aşa cum era acesta definit în art. 3B al TCE.

Exista, însă, şi o altă modalitate de clasificare a obiectivelor plecând de la ideea că, “cheia” negocierilor TUE a constituit-o realizarea simultană a Uniunii Politice şi a Uniunii Economice şi Monetare, adică:

- obiective de caracter politic; - obiective de caracter economic

I.4.1. POLITICE: UNIUNEA POLITICA

Cele şase obictive politice sunt:

- Cetăţenia Uniunii40 - Politica Externă şi de Securitate Comună (Titlul V)41

39 sau “Pilierului Comunitar CE-CECOP/CECA-CEEA”, cum mai este considerat40 referiri la cetăţeni şi cetăţenie se regăsesc în TUE la art. A; art. B; art. G 8, 8A, 8B, 8C, 8D, 138, 138D; art. H 20C; art. I 107C41 dispoziţiile referitoare la PESC se regăsesc în TUE, art. B; art. G 199, 228A; art. J, J 1-11; Declaraţiile 27, 28, 29

18

- Cooperarea în materie de Justiţie şi politica de interne (Titlul VI)42 - Competenţele Comunităţii în cadrul Uniunii Politice- Coeziunea economică şi socială;- Apărarea acquis-ului comunitar şi “pasarelele cu comandă unică"

I.4.1.1. Politica Externă şi de Securitate Comună (Titlul V)43

Unul dintre obiectivele cele mai râvnite (cel puţin de către marile curente de opinie) era acela al definirii unei “identităţi a Uniunii în arena internaţională”, prin realizarea unei politici externe şi de securitate comună care putea conduce, într-un moment viitor, la o apărare comună. Noile variabile politice şi militare datorate evenimentelor din Europa de Est, făcuseră să se piardă din forţa iniţială a alianţelor militare şi permiteau apariţia condiţiilor care să ducă progresiv la crearea unui sistem european de securitate. Europa se profila ca un viitor centru mondial de putere, al cărui dinamism economic trebuia să fie dublat şi de un protagonism politic pe măsura celui economic. Pentru aceasta trebuia, însă, ca odată dobândită coerenţa şi unitatea acţiunii generale a Uniunii aceasta să-şi creeze propria politică externă şi de securitate.

Era însă la fel de evident că în sectorul extern al politicii europene, persistau (şi persistă) contradicţii44. PESC nu era o “politică” în adevăratul sens, ci, mai degrabă, un “catalog” de intenţii, având un cadru juridico-instituţional destul de firav.

Această politică se proiecta ca fiind “comună pentru Uniune şi statele sale membre”, dar nu “comunitară”. Ea se găsea, deci, situată între cele exclusiv-comunitare şi cea exclusiv-interguvernamentală (JAI).

La realizarea PESC se asociau unele instituţii - Comisia, Consiliul, Parlamentul European - având capacitatea de a decide, prin majoritate calificată, “Acţiuni 42

? referiri la JAI (cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne) se fac în TUE la art. K, K 1-9 dar şi în Declaraţia 3243 dispoziţiile referitoare la PESC se regăsesc în TUE, art. B; art. G 199, 228A; art. J, J 1-11; Declaraţiile 27, 28, 2944

? chiar şi astăzi, există uneori impresia că “cei 25” nu sunt conştienţi de o realitate: aceea că împărtăşesc aceleaşi interese esenţiale şi că acestea trebuiesc apărate împreună. Aceasta face ca, nu arareori, unele state membre să nu “vadă” mai departe de interesele lor manifestate prin expansionism politic şi economic faţă de fostele lor “feude” (interese ce coincid cu cele pe care le susţineau până la 1945). Şi mai grav este că, ceea ce obţin, uneori, prin asemenea atitudini este distrugerea unităţii altor state şi punerea în pericol a stabilităţii continentului şi, deci, a Comunităţii Europene (aici poate fi amintit mult controversata recunoaştere unilaterală şi precipitată a independenţei Sloveniei de către Germania, care – se apreciază de către unii politologi – a declanşat destrămarea necontrolată a Iugoslaviei)

19

Comune”. Obiectivele şi mecanismele PESC, descrise în art. J al TUE, erau, însă, considerate insuficiente în faţa importantelor provocări de la vremea respectivă şi, mai ales, viitoare.

Se poate afirma că PESC era (şi este) încă un proiect în curs de definire şi realizare. 45

Între interferenţele ce existau între interguvernamental (confederal) şi comunitar (federal), trebuie semnalată şi dualitatea ce persista în planul relaţiilor externe ale UE:

- pe de o parte, componenta comunitară externă a CE; - pe de alta, componenta interguvernamentală a UE (PESC).

Altfel spus, Uniunea veghea pentru menţinerea coerenţei acţiunii externe (art. C) astfel încât:

- relaţiile externe comunitare să ţină cont de obiectivele Uniunii (componenta comunitară);

- dar şi de orientările generale ale Consiliului European (componenta interguvernamentală).

Se observă aici o “subordonare” a acţiunii externe comunitare46 faţă de Politica Externă şi de Securitate Comună47. Adevărul este că această organizare nu era chiar nouă, fiind suficient să privim “Sistemul de Cooperare Politică” care obliga ca orice decizii normative ale CEE să ţină cont de deciziile politice ale acesteia. Altfel spus, Consiliul CEE putea adopta decizia de suspendare a unor Acorduri cu terţe ţări doar dacă exista o decizie în acest sens a Consiliului de Cooperare Politic.

Având în vedere toate acestea, atunci când vorbim despre politica externă putem interpreta că asistam la o subordonare a “juridicului” faţă de “politic” cât şi la excluderea controlului juridic asupra deciziilor Consiliului (luate în conformitate cu art. J), ceea ce punea la îndoială noţiunea de “Comunitate de Drept” (atât de dragă UE). Este evident că în aceste condiţii era exclusă şi posibilitatea existenţei, din

45

? de pildă, PESC nu avea un cadru juridico-instituţional care să exprime voinţa politică reală a statelor membre de a-l transforma în expresia unei Uniuni Politice coerente. Aceasta şi este una dintre cauzele pentru care UE nu este încă o Uniune Politică Europeană ci doar o Uniune politico-economică46 prin componenta sa externă economică “instrumentalizată” la nivelul Comisiei Europene

47 a carei coordonare se afla la nivelul Consiliului

20

partea Curţii de Justiţie, a Avizelor sale în materie de PESC.

Politica Externă şi de Securitate Comună este, aşa cum arătam, succesoarea Cooperării Politice Europene (CPE)48. Cum terenul în care urma să se “mişte” PESC era foarte sensibil şi afecta direct suveranitatea statelor, rezultatul la care s-a ajuns în 1992 nu reprezenta o reală politică externă şi de securitate comună şi, cu atât mai puţin, una de apărare. Era doar un “pas înainte” în această direcţie, următor CPE şi parte a procesului de integrare ce urma a fi revizuit în 1996.

PESC se configura, astfel, de la început ca o politică globală şi progresivă:

- globală, pentru că aspira să acopere toate sectoarele de politică externă şi de securitate (Art. J.1.1.);

- progresivă, pentru că începea cu sectoarele în care statele membre aveau interese comune importante, urmând apoi a se dezvolta gradual în funcţie de necesităţile fiecărui moment (Art. J 10).

Inovaţiile cele mai relevante în acest sector erau:

a). Încorporarea deplină a noţiunii de “securitate”49 şi includerea incipientă şi evolutivă, dar încă neclară a celei de “apărare”5051, conform Art. J.4.

b). Implementarea unui nou cadru instituţional subordonat principiilor unităţii 52 şi coeziunii53. În acest sens, PESC urma să folosească în favoarea sa importanţa atinsă la nivel mondial de către Comunitate prin dimensiunea sa economico-comercială. Din punct de vedere funcţional, de data aceasta Consiliul era cel care decidea şi nu statele membre. În ceea ce o privea, Comisia “împărtea” dreptul său de iniţiativă cu 48 Cooperarea Politică Europeană era un sistem de consultări şi coordonare a aspectelor concrete de politică externă a statelor membre născut cu 30 de ani în urmă, dar care s-a generalizat doar odată cu AUE şi care a contribuit la apropierea poziţiei statelor membre pe scena internaţională. Noul context internaţional determinat de sfârşitul Războiului Rece, a pus în evidenţă unele dintre deficienţele CPE: caracterul interguvernamental (decizii prin consens ale statelor membre şi nu ale Consiliului, lipsa dreptului de iniţiativă al Comisiei); caracterul voluntar; accentul pe declaraţii şi nu pe acţiuni; tratarea insuficientă a aspectelor legate de securitate şi absenţa în totalitate a celor de apărare. Pentru a face faţă acestor limitări, dar şi necesităţii ca UE să poată acţiona ca “o singură voce” în viaţa internaţională, Tratatul a creat PESC înţeles ca unul dintre cei trei pilieri de bază ai UE (Titlul V, Art. J1-11)49 referiri la securitate, TUE, art. G 222-22550

? referiri la apărare, TUE, art. B; art. J 4; Declaraţia 3051

? prin formulari de genul ,,definirea viitoare a unei politici de apărare comună care, ar putea să se convertească, într-un anume moment, într-o apărare comună"52

? cadru instituţional unic53

? integrarea instrumentelor diplomatice şi a panopliei mijloacelor comerciale ale UE

21

statele membre, iar Secretariatul PESC îşi desfăşura activitatea în cadrul Secretariatului Consiliului.

c). Realizarea reformei “mecanicii decizionale”, prin trecerea de la consens la unanimitate54 pentru deciziile de caracter general şi introducerea posibilităţii de a se lua decizii prin majoritate calificată, în unele aspecte (gestionarea problematicii PESC, de ex.).

d). Impunerea unei mai mari “discipline naţionale”, PESC urmând a avea un caracter “mai obligatoriu” pentru statele ce participau la Cooperarea Politică Europeană (CPE). Se încuraja abandonarea veto-ului şi recurgerea la abţinere. Declaraţia 2755 prevedea chiar ca, atunci când exista garantată majoritatea calificată în favoarea unei decizii, Statele membre să evite (în măsura posibilului) utilizarea unanimităţii în luarea respectivei decizii pentru a se încuraja, astfel, “politizarea”, “comunitarizarea” PESC;

e). Elaborarea unor mecanisme comune de acţiune. Fiind un instrument progresiv, PESC era susceptibil extinderii competenţelor. Într-un prim moment, era prevăzută “cooperarea sistematică”, adică ceva similar unei “CPE întărite” atribundu-i-se şi “acţiuni comune”. Ulterior, urma să se consolideze gradual numărul şi sfera acţiunilor comune, stabilite de către Consiliul European de la Lisabona56. Astfel, atunci când se decidea o “acţiune comună”, poziţia şi acţiunea colectivă a membrilor UE (sub conducerea Preşedinţiei) urmau a se converti în “principale”, în timp ce acţiunea naţională, rămânea “subsidiară”. Consilului European îi revenea să fixeze, prin consens, orientările generale ale acţiunilor comune, iar Consiliului de Miniştri să determine, prin unanimitate, mijloacele, procedurile, limitele şi durata fiecărei acţiuni comune. Consiliul putea decide, prin unanimitate, care era sfera de cuprindere - aprobată ulterior prin majoritate calificată – a fiecărei acţiuni comune (art. J.3).

Referitor la securitate şi apărare57, dispoziţii pertinente se regăseau în Art. J.4 TUE şi în două Declaraţii anexe aprobate de către membri Uniunii Europei Occidentale/UEO58. În dezvoltarea dimensiunii sale de apărare, complementară

54

? abţinerile nu împiedicau decizia, ca înainte55

? Declaraţia asupra votului în sectorul Politicii de Externe şi Securitate Comună56

? CONSEJO EUROPEO DE LISBOA, Informe al Consejo Europeo de Lisboa sobre el posible desarrollo de la politica exterior y de seguridad comun, Anexo 1, Boletin de la Comunidad Europea, n.6, 199257 referiri la apărare avem în TUE, art. B; art. J 4;58

22

NATO, Uniunea urma a folosi UEO, înţeleasă ca “parte a dezvoltării UE”, aceasta urmând a elabora şi pune în practică deciziile şi acordurile UE cu repercusiuni în sfera apărării.

UEO era deci înţeleasă într-o dublă perspectivă:

- componentă defensivă a UE; - mijloc de consolidare a pilierului european al NATO.

Trebuie arătat că, problemele referitoare la apărare nu erau supuse procedurilor folosite în cazul acţiunilor comune ceea ce înseamnă că, în acest caz, rămânea valabil principiul unanimităţii.

? Declaraţiile 30.I. şi 30.II. referitoare la Uniunea Europeană Occidentală

23

II. AMSTERDAM: DEZVOLTAREA PESC

II.1. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ ŞI RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE59

Nici în materie de PESC progresele nu au fost semnificative fiind vorba, mai degrabă, de o serie de schimbări redacţionale. Nu a fost realizată sistematizarea normelor referitoare la relaţiile internaţionale, PESC fiind menţinută în cadrul interguvernamental chiar dacă se preciza expres obligativitatea cooperării dintre Consiliu şi Comisie, în scopul garantării coerenţei actului de decizie în dubla sa alteritate comunitar-interguvernamental.

Una dintre marile deziluzii ale CIG '96 a constituit-o abandonarea ideii de a acorda personalitate juridică internaţională Uniunii Europene.

Între inovaţiile mai relevante la capitolul principii, putem numi clauzele “solidarităţii politice” sau a “loialităţii statelor faţă de PESC” cât şi considerarea apărării integrităţii Uniunii şi a frontierelor sale externe, dar şi a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale drept “valori comune şi interese fundamentale”, în conformitate cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki şi Cartei de la Paris.

A fost realizată o ierarhizare şi clarificare a instrumentelor cu care opera PESC. Se stabilea, astfel, că instrumentele PESC sunt:

- principiile; - orientările generale; - strategiile comune.

Acestea formau împreună “cadrul de cooperare sistematică a statelor membre”. Se menţinea unanimitatea pentru deciziile importante, dar se atenua efectul acesteia prin adăugarea posibilităţii “abţinerii constructive”. Se excludea trecerea

59

? PESC: art. 26 TUE si art. 207 TCE (Înaltul Reprezentant); art. 15, 16, 18 si 19 TUE (aspecte institutionale); art. 16 TUE (consultarea PE, coordonarea misiunilor diplomatice si consulare si coordonarea în organizatiile internationale); art. 14 TUE (apararea comuna); art. 21 TUE (finantare); art. 20 TUE (misiuni diplomatice si consulare); art. 11 TUE (obiective); art. 12-13 TUE (pozitii comune si actiuni comune). În privina RELATIILOR EXTERNE, art. 93 si 94 TCECA, art. 302-304 TCE, art. 101-106 si 199-201 TCECA si art. 310 TCE (sanctiuni)

24

generalizată la cooperarea consolidată în cazul Pilierului II. Pentru acţiunile, poziţiile şi deciziile care se bazau pe o strategie comună se putea, însă, utiliza majoritatea calificată ori de câte ori nu existau state membre ce s-ar fi putut opune acestei modalităţi de vot60.

În scopul “personalizării” PESC cât şi al realizării unei “coordonări operative a acesteia”, se prevedea ca Secretarul General al Consiliului să îndeplinească şi funcţia de “Înalt Reprezentant al UE pentru PESC” (Mister PESC).

Interesantă şi de viitor era decizia cu privire la crearea “Unităţii de Planificare şi Alertă Rapidă”, prevăzută într-o Declaraţie anexă la Actul Final. Această unitate urma a fi formată din reprezentanţi ai Comisiei, Consiliului, statelor membre şi UEO.

În legătură cu politica de apărare, UE se angaja să strângă relaţiile cu UEO şi admitea că această organizaţie făcea parte din “planurile sale de dezvoltare a unor capacităţi de apărare operative care să nu afecteze politica de securitate şi apărare a unor state membre sau obligaţiile lor specifice". Asupra reformei PESC a se vedea “Raportul Grupului de Reflecţie”, Secretariatul General al Conseliului Uniunii, Bruxelles, 5 decembrie 1995 unde se considera că CIG trebuia să găsească mijloacele de a dota Uniunea cu o mai mare capacitate de acţiune externă, în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce. UE trebuia să devină capabilă să-şi identifice interesele, să decidă linia sa de acţiune şi să o execute de o formă eficace. Extinderea putea pune în dificultate aceste obiective, dar - în acelaşi timp – putea să grăbească apariţia unei “adevărate PESC”. Aceasta reclama ca Uniunea să poată analiza şi pregăti în comun acţiunea sa externă. În acest scop, se propunea crearea unei “Unităţi de Planificare şi Analiză a PESC”. Respectiva entitate trebuia să fie responsabilă în faţa Consiliului. Membri ei se recrutau din sânul Secretariatului General al Consiliului, Statelor membre şi Comisiei. Se aprecia că Unitatea trebuia să funcioneze în cadrul instituţional comunitar. Se sugera ca şeful acestei Unităţi, a cărei atribuţii puteau fi unificate cu cele ale Secretarului General al UEO - în cazul unor evoluţii în acest sens ale UEO - să fie chiar Secretarul General al Consiliului. Se reclama, de asemenea, capacitate de decizie comună. În acest sens, se propunea revizuirea procedurilor decizionale şi de finanţare astfel încât să se realizeze adaptarea acestora la “natura” politicii externe şi de securitate comună a UE. Trebuia realizată concilierea dintre respectarea suveranităţii statelor membre şi solidaritatea diplomatică şi politică a acestora. Trebuia analizată posibilitatea unor formule flexibile în acest domeniu care să nu împiedice adoptarea unor decizii de

60 statul membru care se opunea cel mai serios extinderii cooperarii consolidate în cazul PESC, era Franta

25

grup ale celor care le considerau necesare. În acest caz, trebuia analizat modul în care acestea ar putea deveni efective. Existau opinii în favoarea extinderii majorităţii calificate la PESC cât şi în favoarea extinderii rolului consultativ al PE. Sigur era că Uniunea avea nevoie de o vizibiltate crescută în privinţa acţiunilor sale externe dacă dorea să “acompanieze” statutul ei de mare putere economică cu cel de mare putere politică. Au fost examinate diferite opţiuni pentru ca Uniunea să poată “vorbi cu o singură voce”. S-a stabilit, până la urmă, figura Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate (Mister PESC), ceea ce dota Uniunea cu “un chip” şi ”o voce”. Respectiva persoană (Javier Solana, în actualitate) era desemnată de către Consiliul European şi îşi desfăşura activitatea sub mandatul Consiliului. S-a stabilit necesitatea unei cooperări structurate între Consiliu, Preşedinţia acestuia şi Comisie astfel încât diferitele elemente ale dimensiunii externe ale Uniunii să funcţioneze ca un tot unitar. Rolul politic superior al Uniunii în lume trebuia să fie coerent cu proiecţia externă economică a acesteia (Uniunea era deja primul partener comercial al regiunilor puternic industrializate, dar şi primul donator mondial). UE trebuia să găsească mijloacele ca PESC să:

- rezulte vizibilă pentru cetăţenii săi şi pentru lumea întreagă;- fie reprezentativă pentru statele membre;- fie coerentă prin continuitate şi globalitate.

În sectorul politicii comunitare de securitate şi apărare, Uniunea Europeană recurgea la structurile Uniunii Europene Occidentale. UEO era considerată ca un element integrant al dezvoltării UE. UEO trebuia să elaboreze şi execute deciziile şi acţiunile UE referitoare la politica de apărare. Într-o declaraţie specifică asupra rolului UEO şi a relaţiilor sale cu UE şi NATO, cele nouă state membre ale UEO şi UE au stabilit un program de cooperare pentru viitor. Aici se afirma că UEO se va transforma, pas cu pas, în elementul apărării UE şi va întări, astfel, pilierul european al NATO. Din cauza faptului că, pentru statele membre, problema apărării şi a securităţii va continua să constitutie un sector politic foarte sensibil, aceste măsuri şi decizii continuau să se adopte prin unanimitate. Fără îndoială, politica comunitară de securitate nu însemna încă o politică de apărare comună. De aceea, trebuia căutată, pe termen lung, formalizarea unei politici comune de apărare care să poată conduce, la un anume moment, spre o apărare comună. Multiplele provocări determinate de situaţia internaţională în materie de securitate, reclamau un răspuns european eficace şi coerent, bazat pe conceptul global de securitate. Se considera că UE ar putea continua examinarea dezvoltării unei “identităţi europene în sectoarele securităţii şi apărării”. Această dezvoltare trebuia realizată în conformitate cu obiectivele Tratatului de la Maastricht, în care se prevedea că

26

PESC includea aspectele referitoare la securitatea comună, inclusiv posibilitatea definirii unei politici comune de apărare care să ducă, eventual, la o apărare comună. Membri comunitari ai NATO considerau că respectivele evoluţii trebuiau să întrească pilierul european al NATO şi Relaţia Transatlantică. În opinia acestora, NATO continua să reprezinte garanţia securităţii şi apărării colective a Europei. De asemenea, trebuia garantat dreptul statelor nemembre ale NATO, dar membre ale UE de a adopta propriile decizii în domeniul apărării. Statele membre considerau, în majoritatea lor, că Uniunea ar trebui să-şi dezvolte capacităţile operative, să promoveze o cooperare europeană mai strânsă în materie de fabricare a armamentului şi să garanteze o mai mare coerenţă între aspectele militare şi cele politice, umanitare şi economice în cazul gestionării europene a crizelor. Plecând de la această bază, tot mai multe state membre UE doreau întărirea relaţiei dintre UE şi UEO, înţeleasă ca parte integrantă în dezvoltarea Uniunii. Opţiunile cu care s-a operat în acest sens, erau:

- asociere întărită între UE şi UEO, menţinându-se autonomia formală a UEO; - stabilirea de relaţii juridice şi politice obligatorii care să permită ca UE să-şi

asume un rol de conducere în UEO în vederea desfăşurării operaţiunilor de implementare sau/şi menţinere a păcii cât şi a celor de gestiune a crizelor în general (Misiunile Petersberg);

- încorporarea în Tratate a UEO; - încorporarea progresivă a UEO în UE fie prin fuzionarea completă a UE cu

UEO, fie prin stimularea convergenţei UE/UEO, UEO transoformându-se într-un organ executiv al UE în chestiuni operative şi militare. În cazul unei fuziuni a celor două organizaţii internaţionale regionale, Tratatul nu ar fi încorporat – fie în corpul Tratatului, fie într-un Protocol anexă - doar misiuni de tip Petersberg, ci şi un angajament de apărare colectivă. S-a avansat chiar ideea includerii, într-o revizuire ulterioară a Tratatului, a clauzei asistenţei reciproce în scopul apărării frontierelor externe ale UE.

Toate acestea erau realizabile doar prin acordul statelor şi popoarelor europene deoarece Europa şi democraţia erau inseparabile. Până acum întreaga construcţie europeană s-a realizat prin acordul comun al guvernelor statelor membre, ratificarea acestora de către parlamentele acestor state şi cu sprijinul respectivelor lor popoare 61.

61 Asupra acestei teme, între multe alte documente din anii 1992-1996 cităm: UNIUNEA EUROPEANA, Tratatul Uniunii Europene împreună cu textul complet Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene, Titlul V, Art. J.4., JOCE/DOCE, C 224/31.VIII.1992, “Fiche thematique sur l'UEO, la Securité et la Defence, Parlement Européen, Livre Blanc sur la Conference Intergouvernamentale de 1996”, vol. III, “Rapport Bourlanges/Martin sur le functionnement du TUE dans la prespective de la CIG de 1996”, PE/17. V.1995; “Rapport Mattutes sur les progrès réalisés dans la mise en ouvre de la PESC”, PE/18.V.1995; “Rapport Dury/Maij-Weggen sur l'evaluation des travaux

27

Regimul relaţiilor economice internaţionale a experimentat o uşoară variaţie prin adăugarea la art. 133 TCE (fost art. 113), referitor la politica comercială comună, a unui paragraf prevăzând capacitatea Comunităţii de a negocia şi încheia, prin unanimitate, acorduri internaţionale în domeniul serviciilor şi ale proprietăţii intelectuale. Parlamentul European nu participa la încheierea acestor acorduri.

du Groupe de Réflexion et précision des priorités du EP en vue de la CIG”, PE/13.III.1996; “Rapport sur le functionnement du TUE”, Comission/10.V.1995; “Renforcer l'Union politique et préparer l'élargissement”, Comission/28.II.1996; “Rapport sur le functionnement du TUE”, Consejo/10.IV.1996

28

III. NISA: MODIFICARI SI PRECIZARI PESC

III.1. SECURITATE SI APARARE

Prin Tratatul de la Nisa se fac următoarele modificări şi precizări:

Articolul 17 TUE

Politica Externă şi de Securitate Comună cuprindea toate aspectele referitoare la securitatea Uniunii incluzând şi definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare comună dacă astfel decidea Consiliul European.

În acest caz, Consiliul European recomanda statelor membre adoptarea respectivei decizii în conformitate cu exigenţele lor constituţionale. Politica Uniunii în sensul acestui articol nu afecta caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a diferitelor state membre şi respecta obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord pentru acele state care considerau că apărarea lor comună se realiza mai bine prin NATO.

Definirea progresivă a unei politici de apărare comună urma a fi sprijinită, în măsura în care statele membre o vor considera necesară, prin cooperarea acestora în sectorul producerii de armament.

Aspectele la care se refereau articolul 17 includeau misiunile umanitare şi de salvare, misiunile de menţinere a păcii şi misiunile de gestionare a crizelor, cât şi cele de restabilire a păcii.

Deciziile având repercusiuni asupra domeniului apărării la care se refererea respectivul articol se adoptau fără a afecta politicile şi obligaţiile la care se referea paragraful 1, alineatul 2.

Articolul 17 nu constituia un obstacol pentru dezvoltarea unei cooperări întărite între două sau mai multe state la nivel bilateral, în cadrul UEO sau a Alianţei Atlantice în măsura în care această cooperare nu contravinea celor prevăzute în repectivul Titlu.

29

În vederea promovării obiectivelor definite în art. 17, dispoziţiile acestuia erau revizuite de acord cu art. 48.

Articolul 23 TUE: Numirea Reprezentantului Special PESC

La paragraful doi se adăuga “numirea/prin majoritate calificată/ a unui Reprezentant Special în conformitate cu articolul 18, paragraful 5”.

Articolul 24 TUE: Încheierea de acorduri internaţionale în sectoarele PESC/JAI pentru care se reclamă majoritate calificată în adoptarea deciziilor sau a măsurilor interne

Când pentru a aplica acest articol era necesară încheierea unui acord cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Consiliul autoriza Preşedinţia, asistat după caz de către Comisie, să angajeze negocieri în acest sens.

Respectivele acorduri se încheiau de către Consiliu pe baza unei recomandări a Preşedinţiei.

Consiliul decidea prin unanimitate, atunci când acordul se referea la o chestiune pentru care unanimitatea era reclamată în adoptarea de decizii interne.

Atunci când acordul era anvizajat pentru a pune în operă o acţiune comună sau o poziţie comună, Consiliul decidea prin majoritate calificată conform art. 23, paragraful 2. Dispoziţiile articolului 24 nu erau aplicabile Titlului VI.

Nici un acord nu putea fi angajant pentru un stat membru al cărui reprezentant în Consiliu declara că trebuia să se conformeze exigenţelor constituţionale proprii; restul membrilor Consiliului puteau decide, totuşi, aplicarea provizorie a acordului.

Acordurile încheiate conform condiţiilor fixate de articolul 24 angajau instituţiile Uniunii.

Articolul 25 TUE:

Se adăugau următoarele două paragrafe:

- Comitetul62 exercita, sub responsabilitatea Consiliului, controlul politic şi 62 Comitetul Politic şi de Securitate

30

stabilea direcţia strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor; - Consiliul autoriza acest Comitet să ia deciziile adecvate referitoare la

exercitarea controlului politic şi a direcţiei strategice a operaţiunilor63, fără a afecta cele prevăzute la art. 47.

Declaraţia anexă la Actul Final al Conferinţei Interguvernamentale, referitoare la Politica Europeană de Securitate şi Apărare

Conform textelor aprobate de către Consiliul European de la Nisa referitoare la Politica Europeană de Securitate şi Apărare, obiectivul Uniunii era acela de a o face operaţională cât mai repede cu putinţă.

O decizie în acest sens urma a fi luată de către Consiliul European în cursul anului 2001 şi cel mai târziu de către Consiliul European de la Laeken/Bruxelles pe baza dispoziţiilor existente în Tratat. Ratificarea Tratatului revizuit nu va constitui o precondiţie în acest sens).

63

? de gestionare a crizelor pe durata stabilită de către Consiliu

31

IV. TRATATUL PRIVIND INSTITUIREA UNEI CONSTITUTII PENTRU EUROPA: VIITORUL PESC SI PESA

IV.1. CONVENŢIA SI PESC

Politica externă era una din temele cele mai sensibile ale Convenţiei find lăsată, ca şi reforma instituţională, pentru ultima etapă a lucrărilor. Este adevărat că şi războiul din Irak a dus la aceasta situaţie, însă oricum ar fi fost, tot spre sfârşit s-ar fi dezbătut.

Se poate spune că, în linii generale, se reclama “more Europe” în politica externă şi de securitate comună cât şi în cea de apărare, aşa cum s-a putut observa în dezbaterile Convenţiei, dar şi la nivelul opiniei exprimată de cetăţenii europeni64. Părea, de asemenea, evident că urma să asistăm la reforme serioase care urmau modificau PESC din temelii in interacţiune cu reformele din alte sectoare şi sinergiile generate de reforma globală sau nu exista voinţa politică necesară şi, deci, nu se facea nimic (sau, mai nimic) în acest sector.

Lucrările Convenţiei au scos în evidenţă o serie de întrebări referitoare la viitorul politicii externe europene. Cea mai relevantă dintre acestea, era cea formulată în Declaraţia de la Laeken:

- cum să facem pentru a transforma Uniunea într-un factor de stabilitate şi un model pentru noua lume multipolară?65

Era vorba despre o întrebare-cheie al cărei răspuns reclama din partea Uniunii o politică responsabilă vis-à-vis de soarta lumii.

Prin această întrebare şi altele asemănătoare, Declaraţia de la Laeken exprima opinia semnatarilor săi, statele membre UE, asupra finalităţii şi misiunii UE:

- Europa trebuie să-şi asume responsabilităţi în gestionarea lumii globalizate.

64 conform unui studiu solicitat Comisiei de către Giscard şi realizat în primăvara anului 2003, 63% din cetăţenii statelor membre doreau ca UE să aibă o Politică Externă şi de Securitate Comună, iar 71% doreau şi o Politică Europeană de Apărare (HONOR MAHONY, “EU citizens want common defence and foreign policy”, EUObserver, 5.05.2003

65 CONSILIUL EUROPEAN, Declaraţia de la Laeken privind viitorul Uniunii Europene, http://ue.eu.int/summ.htm

32

Conform Laeken:

- misiunea era aceea de a juca un rol important în societatea internaţională globalizată;

- iar finalitatea acţiunii externe europene o constituia instaurarea unei ordini mondiale alternative la cea existentă care să-şi aibă modelul în cel european al societăţii de bunăstare şi care să “împrumute” viziunea UE asupra relaţiilor internaţionale.

În fond, obiectivul politic al UE în secolul XXI trebuia reactualizat, trecându-se de la cel al asigurării păcii şi bunăstării între europeni, la cel al participării la gestionarea lumii globale66.

În continuare, Declaraţia de la Laeken ridica o serie de întrebări referitoare la consolidarea şi îmbunătăţirea politicii externe comune în totalitatea sa, înţelegând faptul că reforma acesteia nu este decât parte a întregului fără de care UE nu poate ajunge la finalitatea ultimă:

- construirea unei organizaţii politice puternice ce promovează în interiorul sau un model politic şi economico-social propriu şi în exterior o politică globală şi responsabilă.

Întrebările la care ne refeream, erau următoarele:

- cum să se formuleze o politică externă comună şi o politică de apărare mai coerente?

- trebuie reactualizate misiunile Petersberg?- cum să-şi îmbunătăţească Uniunea stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor

având în acelaşi timp garanţia că le va şi executa în mod adecvat?- cum să crească coerenţa politicii externe europene?- cum să se perfecţioneze cooperarea între Înaltul Reprezentant pentru PESC şi

Comisarul de Relaţii Externe?- trebuie întărită reprezentarea Uniunii în forurile internaţionale?- trebuie sau nu păstrată divizarea pe pilieri?

66 trebuie reamintit că acest proiect politic global nu ar fi fost posibil fără aportul “verzilor” din Germania, care au revitalizat proiectul politic european atât prin ideile prezentate mai sus cât şi în legătură cu Carta Drepturilor Fundamentale din UE; vezi, FRANCISCO ALDECOA LUZARRAGA, “La innovación política europea y su dimensión exterior”, Política Exterior, n. 91, 2003

33

De la început a fost clar că se dorea ca Uniunea să joace un rol mai important pe scena internaţională. Apoi, a apărut ideea reformei instrumentelor şi procedurilor acţiunii externe astfel încât Uniunea să şi fie capabilă să desfăşoare acest nou rol pe scena mondială.

În consecinţă, a fost decisă crearea a două Grupuri de Lucru pentru Acţiunea Externă, unul general67 şi altul specific apărării68.

Trebuie arătat că mandatul primului Grup de Lucru era mai redus decât se stabilise la Laeken, activitatea sa urmând a se referi, în principal, la coerenţa şi eficicacitatea PESC.

De aceea, întrebările la care Grupul de Lucru urma a răspunde, erau următoarele:

- cum se definesc interesele Uniunii?- cum se asigură coerenţa acţiunii externe a Uniunii, coordonând toate

instrumentele de care dispune69?- ce trebuie făcut ca procesul decizional să permită Uniunii extinse o acţiune

rapidă şi eficace pe scena internaţională?- în ce măsură recurgerea la metoda comunitară s-ar putea extinde şi asupra

altor sectoare în vederea creşterii eficacităţii UE?- cum se poate flexibiliza regula unanimităţii?- ce lecţii se pot extrage din experienţa dobândită prin crearea funcţiei de Înalt

Reprezentant al UE pentru PESC? - ce se poate face pentru ca « Mister PESC » să dispună de resursele necesare,

inclusiv cele financiare?- ce modificări ale dispoziţiilor referitoare la reprezentarea externă a Uniunii

ar putea mări influenţa ei în plan internaţional? - cum s-ar putea realiza o mai mare sinergie între activitatea diplomatică a UE

şi a statelor membre?

Insistăm asupra ideii că, mandatul Grupului a redus din ambiţiile dezbaterii iniţiate la Laeken deplasând dezbaterea într-o logică mai degrabă tehnicistă, preocupată de eficienţă, dintr-una politică, chiar constituţională cum părea la momentul Laeken.

67 CONVENŢIA PRIVIND VIITORUL EUROPEI, Raportul final al Grupului VII Acţiune Externă, CONV. 459/02

68 CONVENŢIA PRIVIND VIITORUL EUROPEI, Raportul final al Grupului VIII, Apărare, CONV. 461/02

69 incluzând aici ajutorul umanitar, ajutorul pentru dezvoltare, asistenţă financiară, politica comercială, specifice Comisiei

34

Pentru a înţelege cele de mai sus şi, deci, ambiţiile dezbaterii iniţiate la Laeken 70, trebuie să ne referim la modelele, instrumentele şi procedurile de care avea nevoie Europa dacă dorea cu adevărat să se lanseze cu succes în operaţiunea de gestionarea a Planetei.

În acest sens, credem că trebuie sa răspundem la următoarele întrebări:

- principii implicite sau explicite de politică externă europeană?- model federal sau interguvernamental ?- Acţiune Externă sau Politică Externă?- apărarea interesului naţional sau o politică responsabilă la scară planetară?- Europa, putere militară sau civilă?- diplomaţie comună sau reprezentare interguvernamentală?- una sau mai multe viteze?- guvern european sau gestiune tehnică ?- « eficacitate », « unitate » şi « coerenţă », soluţii politice sau soluţii tehnice ?- are Europa limite ?

IV.2. PRINCIPIILE PESC

Analizând Politica externă comună, acţiunile UE din ultima decadă şi mandatul Laeken, se anticipa o prezenţa mai activă a Uniunii pe scena internaţională conformă cu modul ei de a înţelege relaţiile internaţionale.

Caracteristicile concepţiei europene de politică externă sunt, în opinia noastră, următoarele:

- extrapolarea valorilor Uniunii spre exterior prin promovarea şi apărarea păcii, democraţiei şi a drepturilor omului, aşa cum apar acestea în Carta Drepturilor Fundamentale ale UE;

- implicarea UE în edificarea unei societăţi internaţionale democratice bazate pe drept, cu convingerea că acesta este singurul în măsură să limiteze acţiunea arbitrară a statelor şi să asigure bazele oricărui proiect internaţional de pace şi stabilitate;

- adoptarea “cooperării” ca unic mod de acţiune şi gestionare a problemelor internaţionale şi refuzul “impunerii” ca model de compoortament în relaţiile internaţionale;

70

? având la bază dezbaterile desfăşurate în Europa la nivel academic şi politic în ultimii zece ani

35

- utilizarea cadrului oferit de cooperarea multilaterală în relaţiile internaţionale;

- extinderea spre exterior a modelului economic şi social al Uniunii dată fiind eficacitatea sa în promovarea unui sistem competitiv şi solidar în egală măsură, un sistem în care “societatea” rămâne prioritară în raportul său cu “piaţa” şi “statul”. Acest tip de “Dimensiune externă a modelului social” trebuie să inspire toate acţiunile destinate luptei împotriva sărăciei şi excluderii sociale, dar şi pe cele destinate definirii politicii europene de imigraţie;

- utilizarea puterii doar ca un factor de stabilitate în lume.

O politică externă comună având aceste caracteristici ar demonstra că există, la nivelul tuturor statelor membre, o idee comună de relaţii internaţionale ce corespunde modelului social european, răspunde valorilor şi intereselor comune, dar şi unei viziuni unice asupra lumii.

Toate aceste consideraţii au fost acceptate drept Concluzii ale Grupului de Lucru fiind preluate ca atare şi de către Prezidiu, ceea ce urma a se decide fiind doar dacă respectivele principii şi obiective urmau a se include la nivelul constituţional sau treceau în partea a II-a. Ceea ce se dorea, era că obiectivele Acţiunii Externe să nu fie prezente doar în partea a II-a a Constituţiei, care cuprindea, între alte politici, şi pe cea denumită “Acţiunea Externă Europeană”, ci şi în prima parte, Art. 3, unde ar fi apărut ca unul dintre obiectivele Uniunii. In acest sens, Art. 3.4.71 spunea că:

- “apărând independenţa şi interesele Europei, Uniunea va încerca să-şi promoveze valorile în restul lumii. Va contribui la dezvoltarea sustenabilă a planetei, eradicarea sărăciei şi protejarea copiilor, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, observarea şi monitorizarea strictă a angajamentelor juridice internaţionale şi a păcii între state”.

De asemenea, o dimensiune externă fără echivoc cuprindea şi art. 3.172 care spunea că:

- “obiectivul UE este promovarea păcii, a valorilor sale şi a bunăstării popoarelor Uniunii”.

71 CONVENŢIA EUROPEANĂ, Proiectul Tratatului prin care se institutie o Constituţie pentru Europa, Luxemburg, OPOCE, 2003

72 idem

36

Ca o primă concluzie, putem afirma că prezenţa principiilor PESC în prima parte consacră caracterul constituţional al acestora. Cum se poate observa, în respectiva formulare se regăsesc, în mare măsură, caracteristicile acţiunii externe ale Uniunii aşa cum le-am stabilit anterior73. Vorbind despre asta, Hazel Smith spunea că în pofida faptului că uneori încă domină interesele, ca normă generală putem vorbi despre o politică externă etică ca urmare a presiunilor exercitate de către societatea civilă74. Vorbim, evident, în special despre angajamentul european de promovare a păcii şi a valorilor proprii, de gestionare a lumii globalizate, de promovare a unor relaţii internaţionale juste şi de stimulare a înţelegerii şi dialogului drept cadru unic de dezvoltare a relaţiilor dintre state. Este vorba, în mare măsură, de ceea ce defineam ca fiind “politica de responsabilitate mundial”.

În acelaşi sens art. 1 al cele de-a II-a părţi, dedicată acţiunii externe, reunea şi dezvolta cu şi mai multe detalii principiile şi valorile acesteia, adică elementele de inspiraţie ale acţiunii externe a Uniunii75. Trebuie arătat că acest articol reproducea practic principiile şi obiectivele acţiunii externe aşa cum fuseseră redactate de Grupul de Lucru VII în Raportul său final.

Astfel, în primul paragraf se arăta că acţiunea Uniunii Europene se va baza pe principiile care au dus la crearea sa. Se insista asupra extrapolării valorilor europene “spre lume”: democraţie, drepturi fundamentale, stat de drept, demnitate umană, egalitate şi solidaritate, toate acestea înţelese ca idei ce au “ghidat” permanent construcţia europeană.

La acestea se adăugau principiile specifice de acţiune externă, precum respectarea dreptului internaţional în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, stabilirea de relaţii şi asocieri cu statele sau grupurile de state ce împărtăşeau aceleaşi valori şi stimularea soluţiilor multilaterale în problemele internaţionale, de preferinţă în cadrul oferit de Naţiunile Unite.

În cel de-al doilea paragraf, se reuneau explicit obiectivele acţiunii externe europene. Era vorba despre unele noutăţi faţă de art. 11 al TUE76, în sensul că noul 73 este vorba despre o acţiune externă bazată pe o concepţie globală ce nu este centrată exclusiv pe apărarea intereselor europene, dar care răspunde, în mare măsură, exigenţelor etice ale Uniunii74

? HAZEL SMITH, European Union Foreign Policy, London, Pluto Press, 2002

75 CONVENŢIA EUROPEANĂ, Proiectul Tratatului prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Luxemburg, OPOCE, 200376

? UNION EUROPEA, Tratado de la Unión Europea junto con el texto completo del Tratado constitutivo de la Comunidad Europea, Bruxelles, JOCE/DOCE, C 224/31.VIII.1992; UNION EUROPÉENNE, Traité d’Amsterdam modifiant le traité sur l’Union européenne, les traités instituant les Communautés européennes et certains actes

37

Tratat îşi asuma acquis-ul consolidat al obiectivelor europene de relaţii internaţionale (punctele a,b,c), dar se şi introduceau unele modificări importante (precum substituirea expresiei “comune” cu “Uniune”) referitor la valorile şi interesele UE. Aceasta demonstra că se dorea cu adevărat întărirea “dimensiunii Uniunii” în detrimentul “acţiunii comune” a statelor membre. Altă modificare importantă era cea de la punctul b, referitoare la sprijinul şi consolidarea democraţiei, unde se adăuga la statul de drept, drepturile omului şi dreptul internaţional77.

Următoarele puncte (d–h) erau total noi, ele neexistând în Tratatul UE, si conform acestora Europa trebuia să dezvolte o politică mondială responsabilă. Elementele unei asemenea politici erau: stimularea dezvoltării economice sustenabile a ţărilor în curs de dezvoltare, în general şi, în special, eradicarea sărăciei; stimularea integrării tuturor ţărilor în economia mondială, inclusiv prin abolirea restricţiilor existente în comerţul internaţional78; exprimarea explicită a angajamentul UE faţă de protecţia mediului şi a resurselor naturale internaţionale, ca şi a celor faţă de dezvoltarea sustenabilă a planetei, ajutorarea populaţiilor ce se confruntă cu catastrofe naturale sau produse de om; respectarea angajamentului european de a sprijini sistemul internaţional bazat pe cooperarea multilaterală şi buna guvernare79.

Ca expresie a voinţei politice de a face ca aceste obiective să nu rămână doar intenţii, Convenţia a dezbătut posibilitatea introducerii unor noi atribuţii în baza juridică a Uniunii, ceea ce ar fi facut posibilă şi obligatorie materializarea respectivelor obiective. În acest sens a fost introdus art. 29 din partea a doua, care permitea Uniunii să acorde ajutor financiar pentru echilibrarea balanţei de plăţi a ţărilor terţe atunci când se reclama o acţiune urgentă. De asemenea, s-a creat baza juridică pentru ca Uniunea să poată acorda mai rapid ajutorul umanitar de urgenţă prin separarea acestuia de ajutorul pentru dezvoltare, plecând de la constatarea că are particularităţi ce nu au de-a face nici cu condiţionările politice, nici cu cele de altă categorie precum în cazul celui pentru dezvoltare.

connexes, signé à l’Amsterdam le 2 octobre 1997, Bruxelles, JOCE/DOCE, C 340/10.XI.1997 ; UNIUNEA EUROPEANĂ, Tratatul de la Nisa, JOCE/DOCE C 80/10.III.2001

77 având în vedere evenimentele din Irak, era clar că se dorea un angajament european de tip nou ca şi formulă de gestiune în relaţiile internaţionale

78 să nu uităm că, prin politica sa, UE este acuzată de SUA de protecţionism vamal79

? cum se poate observa, ne gasim in aceeasi logică de gestionare a planetei gândită în forme multilaterale şi promovând modele de guvernare a lumii caracteristice celui european

38

Au existat, desigur, şi propuneri ce nu au fost acceptate precum cea de a introduce, în primul articol al celei de-a doua părţi, a unei prevederi ce reclama coerenţă între obiectivele de politică externă şi efectele externe ale politicilor interne. Dacă o asemenea prevedere ar fi fost introdusă ar fi derivat obligaţia de a elabora politici interne având mereu în vedere efectele lor externe, ceea ce s-a considerat ca imposibil de asumat în acest moment. Un exemplu simplu ne arată că, o asemenea prevedere, ar fi obligat UE să renunţe la Politica Agrícolă Comună, deoarece aplicarea ei internă – benefică – ar fi fost injustă conform noilor principii ale comerţului mondial.

Prin toate aceste propuneri de principii şi obiective de politică externă se demonstra voinţa de schimbare a sistemului internaţional în vederea edificării unei lumi globalizate guvernabile la nivel mondial.

Dacă ar fi să comparăm actualele obiective de politică externă existente în Tratatul UE cu propunerile Convenţiei, percepem un salt uriaş exprimat de trecerea de la o concepţie de politică externă bazată strict pe interesul comun, la o formulă explicită de politică internaţională prin care UE depăşeşte acest interes egoist şi îşi asumă responsabilităţi la nivel mondial.

IV.3. “ACŢIUNE EXTERNA” versus “POLITICA EXTERNA”

În propunerile făcute Convenţiei, dezbaterile din Plen, anteproiectul de Tratat, Raportul Grupului VII şi Propunerea Prezidiului, termenul utilizat a fost cel de “Acţiune Externă”. Tehnic vorbind, era diferit de cele utilizate la Laeken, care erau “politică externă” sau “politică externă comună”80.

De ce este importantă distinctia dintre “acţiunea externă” şi “politica externă”? Pentru că “acţiunea externă” este “mai puţin” decât “politica externă”, ceea ce ne permite să afirmăm că, la prima vedere, în raport cu Laeken, Convenţia făcea un pas înapoi.

În opinia noastră, noţiunea de “acţiune externă” în afară de a fi mai puţin riguroasă, este mai neutră şi mai puţin ambiţioasă ca aceea de “politică”, aceasta din urmă implicând existenţa unei filosofii, a unor obiective generale şi specifice, a unor instrumente, a unui buget şi unui anume grad de coerenţă şi programare. “Acţiunea”, în schimb poate fi un simplu răspuns la un eveniment punctual, fără a avea caracter de programare, unitate, coerenţă. Cele două nu pot fi considerate sinonime, diferenţa fiind de ordin calitativ.

80 BRIAN WHITE, Understanding European Foreign Policy, NY, Palgrave, 2001

39

Revendicarea istorică a federaliştilor era ca Politică Externă Comună să fie asemănătoare cu cea Agricolă Comună şi asta era şi ceea ce solicita PE în Rezoluţia asupra Competenţelor, dar şi Comisia în documentul din mai 200281.

În propunerea de Constituţie făcută de către Comisia Europeană, de pildă, termenul utilizat era cel de “politică de relaţii externe”. Desigur, având în vedere că încorporarea cuvântului “politică” reprezenta un salt serios atât pentru cea externă, dar mai ales pentru cea de apărare, se putea stabili şi un sistem gradual, de faze, “pasarele” sau perioade tranzitorii, aşa cum, de altfel, prevedea şi proiectul de Tratat al Uniunii aprobat de PE în anul 1984. Însăşi Comisia Europeană, în cele două propuneri ale sale, considera aplicarea metodei comunitare - deplina iniţiativă legislativă a Comisiei şi decizia Consiliului - la politica externă şi de securitate comună ca graduală, progresivă, pe etape82. Alain Lamassoure, la rândul său, propunea stabilirea unei politici externe şi atribuirea de competenţe proprii Uniunii printr-o metodă etapizată83. Dar ce facem, pentru că existau şi opinii precum cea a lui Hazel Smith care afirma că UE are deja o politică externă comparabilă cu cea a statelor, chiar dacă diferită, argumentându-şi afirmaţia prin existenţa rezultatelor şi a unei concepţii unice de aplicare. Dacă ea exista, era de aşteptat să se profite de noul Tratat pentru a fi dezvoltată prin stabilirea instrumentelor care să permită depăşirea actualelor limitări şi bariere84.

De la început exista un consens asupra necesităţii de a regulariza la un loc, în partea a doua dedicată politicilor şi acţiunilor UE, toate instrumentele acţiunii externe, ceea ce – se considera – ar fi întărit unitatea acesteia. Această regularizare unitară era posibilă în primul rând datorită personalităţii juridice unice a Uniunii şi eliminării pilierilor. Chiar şi Comisia Europeană adopta o viziune unitară, doar că era mai exigentă şi mai exhaustivă.

Raportul Grupului de Lucru semnala şi el necesitatea “regrupării” tuturor aspectelor şi dispoziţiilor referiroare la politica externă, chiar dacă se menţineau

81

? PARLAMENTUL EUROPEAN, Delimitarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre, A5-0133/2002; COMISIA EUROPEANĂ, Comunicarea Comisiei “Un proiect pentru Uniunea Europeană, COM (2002) 247 final

82 COMMSSION DES COMMAUNATÉS EUROPÉENNES, Un projet pour l’Union Européenne, COM (2002) 247 final ; COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, For the European Union, Peace, Freedom and Solidarity. Communication of the Commission on the Instiutional Architecture, COM(2002) 728 final

83 ALAIN LAMASSOURE, Contribuţia nr. 26, 14 mai 2002, Conv. 46/0284

? HAZEL SMITH, op. cit.

40

proceduri distincte de elaborare a politicilor şi de decizie, în funcţie de sectorul concret85. O asemenea atitudine, permitea întărirea concepţiei globale şi unitare a Politicii Externe Comune, în primul rând prin aceea că toate sectoarele acesteia urmau a avea la bază aceleaşi principii şi obiective generale de acţiune externă.

În această dezbatere “politică externă” versus “acţiune externă”, ne pronunţăm, la nivelul principiilor, pentru politica externă86.

Referitor la Convenţie şi la propunerea de Tratat, trebuie arătat că, chiar dacă figurează expresia “acţiune externă”, tehnic vorbind era vorba despre “politică externă” pentru că textul descrie existenţa unei concepţii şi a unei formulări unitare în podida faptului că, la momentul realizării, se face prin instrumente şi proceduri diferite. Se poate califica drept “politică” şi nu “acţiune” şi pentru că este regularizată într-un Titlu unic ce grupează toate dispoziţiile în baza unor principii şi obiective comune.

Astfel, prin formula adoptată apar unificate toate instrumentele de acţiune externă ale Uniunii:

- politica externă şi de securitate comună;- politica de securitate şi apărare;- politica comercială, cooperarea pentru dezvoltare;- cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţări terţe;- ajutorul umanitar;- aspectele externe ale politicilor interne;- sancţiunile sau măsurile restrictive;- încheierea de acorduri internaţionale;- relaţiile cu organizaţiile internaţionale şi terţe state;- solidaritatea (noutate absolută) în cazul unui atac terorist faţă de un stat

membru.

Nu în ultimul rând, unitatea şi caracterul politic al acţiunii externe se vedeau si mai mult consolidate de către alte reformele importante la care asistam, precum :

85 altfel spus, cand era vorba de politici comerciale, ajutor pentru dezvoltare etc, procedurile erau comunitare, cand era vorba despre diplomatie, acestea erau interguvernamentale sau mixte in functie de alte decizii luate in acest sens de catre statele membre86

? reamintim că vorbim despre o politică externă comună, ceea ce nu vrea să spună şi “unică” doarece, deocamdată, politica externă substituie pe cea a statelor doar atunci « când » şi « dacă » este rezultatul identificării unui « interes comun european »

41

- atribuirea de personalitate juridică unică Uniunii ;- renunţarea la pilieri ;- crearea unei “Unităţi de Acţiune Externă” unice prin fuziunea serviciilor de

specialitate a Consiliului şi Comisiei ;- extinderea majorităţii calificate la PESC ;- întărirea politicii de apărare.

Prin aceste măsuri, asistam la crearea unei acţiuni externe unitare ce consolida progresiva configurare a unei autentice politici externe.

Se poate de asemenea aprecia că exista chiar un început de “guvern politic” prin fuziunea funcţiilor de Comisar de Relaţii Externe şi Înalt Reprezentant al PESC într-una singură, aceea de ministru de externe. Acest fapt întărea, indirect, Comisia pentru că sectoare precum PESC şi PESA deveneau astfel “legate” de ea87 prin intermediul Ministrului de afaceri externe, chiar dacă acestea îşi păstra o “largă autonomie”. Exista chiar şanse reale ca metoda comunitară – majoritatea calificată – să devină normă în luarea deciziilor atunci când era vorba despre o propunere făcută de ministrul de afaceri externe. Iar asta, chiar poate fi catalogată ca revolutie în materea de PESC, adică exact acolo unde, tradiţional, se invoca “interesul naţional de securitate” ori de cate ori ceva nu era “pe placul” unui sau altuia dintre statele membre.

Altfel spus, putem concluziona că, atunci când se utiliza cuvântul “acţiune externă” aveam de-a face cu întărirea caracterului său de “politică externă”.

Se poate observa, de asemenea, în art 29 din prima parte, angajamentul ferm ca acţiunea externă să se dezvolte până ce va “avea caracter integral de politică”. În acest sens, se promova ideea caracterului evolutiv al PESC, adică creşterea treptată a solidarităţii, convergenţei şi voinţei politice a statelor. Toate acestea se consolidau, evident, pe măsura îmbunătăţirii instituţiilor şi procedurilor specifice, existând în această afirmaţie, conform lui Marhold, o susţinere a tezelor instituţionaliste care spun că, crearea instituţiilor generează politici88.

87 tradiţional, respectivele sectoare erau exclusiv interguvernamentale fiind suficient să ne amintim, în acest sens, de scandalul provocat de Prodi când, din proprie iniţiativă, a dorit să se întâlnească cu Gadafi88

? HARTMUT MARHOLD, “Le débat politique sur la constitutionnalisation de l’Europe : enjeux et controverses », L’Europe en formation, n. 321, 2001

42

IV.4. CONSOLIDAREA COERENŢEI, EFICACITATII ŞI VIZIBILITATII PESC

Grosul dezbaterii din Grupul de Lucru “Acţiune Externă” l-a constituit, în principal, problema eficienţei şi coerenţei acesteia, adică chestiunea îmbunătăţirii actualelor proceduri în scopul unei mai bune definiri şi aplicări a Politicii Externe Comune 89.

Plecând de la statu-quo-ul existent privitor la competenţe şi proceduri, Grupul de Lucru a prezentat o serie de recomandări menite a duce la creşterea unităţii, vizibilităţii, eficienţei şi coerenţei întregului acţiunii externe europene. Multe dintre aceste recomandări s-au regăsit în propunerea Prezidiului.

Astfel, propunerea Prezidiului includea, în art. 1.3, obligaţivitatea coerenţei acţiunii externe a Uniunii şi conformitatea sa cu obiectivele şi principiile stabilite. Am menţionat înainte că se avea în vedere includerea obligativităţii de a adecva efectele exterioare ale politicii interne cu obiectivele acestui Titlu. Dispărea însă obligaţia coerenţei dintre aspectele comunitare şi interguvernamentale ale acţiunii externe ale actualului art. 3.2 a Tratatului UE, ca şi consecinţă a dispariţiei pilierilor.

Coerenţa dintre instituţii şi actori se vedea, la rândul ei, întărită prin măsuri instituţionale precum înfiinţarea funcţiei de ministru de externe prin fuziunea celei de Înalt Reprezentant pentru PESC cu cea de Comisar de Relaţii Externe, dar şi prin punerea sub autoritatea sa a unui Serviciu de Politică Externă, rezultat al fuziunii unităţilor specifice din Consiliu şi Comisie, pe de o parte, şi a Delegaţiilor Comisiei Europene în exterior. Cu aceste modificări, aveam deja un cadru instituţional cu adevărat unic pentru politica externă, în care dispărea separarea anterioară, chiar dacă se menţineau unele organisme specifice90. Atribuirea personalităţii juridice unice Uniunii şi dispariţia pilierilor aveau efecte reale asupra eficacităţii acţiunii externe europene.

89 aceste probleme erau strâns legate de unele dezbateri politice ce au fost deja prezentate în capitolele anterioare. Astfel, am analizat deja dilema provocată de existenţa opţiunii pentru formula federală de definire şi gestiune a Politicii Extene Comune, formulă ce prezenta avantajul evident al oficientei, dar care - aşa cum spunea Preşedintele Grupului de Lucru, Dehaene - în actualul stadiu nu era însă viabilă deoarece un mare număr de membri ai Convenţiei şi un număr de state membre nu erau încă pregătite în acest sens (CONVENŢIA EUROPEANĂ, Raport referitor la Sesiunea Plenară din 20.XII.2002, Conv. 47302)90

? între aceste organisme specifice, putem anticipa pe cele referitoare la politica europeană de securitate şi apărare, precum Comitetul Militar sau Statul Major. Mai trebuie spus că şi în cazul UEM avem o situaţie asemănătoare şi că, « totuşi », UEM funcţionează

43

Fără îndoială însă, că inovaţia politică cea mai importantă o constituia crearea funcţiei de Ministrul al Afacerilor Externe, unic responsabil politic al acţiunii externe a UE ce exercita un mandat în două dimensiuni:

- cel de membru al Comisiei şi Vicepreşedinte al acesteia;- şi cel de reprezentant al Consiliului.

Articolul 29.4 atribuia acestui ministru competenţa de a realiza - împreună cu statele membre - politica externă europeană, prin utilizarea deopotrivă a mijlocelor specifice existente la nivel naţional şi european91. Comentariul Prezidiului specifica faptul că:

- ministrul de externe poate primi un mandat al Consiliului şi Consiliului European pentru a putea acţiona în acest sens;

- Ministrul va apăra poziţiile Uniunii şi va conduce dialogul cu terţe ţări şi organizaţii internaţionale;

- la rândul lor, statele membre vor trebui să respecte şi să îndeplinească deciziile Uniunii utilizând mijloacele lor naţionale, adică misiunile diplomatice şi reprezentanţele pe care le au în faţa organizaţiilor internaţionale.

Ministrul de afaceri externe îşi desfăşura activitatea într-o dublă dimensiune şi de aceea putea formula iniţiative proprii în materie de PESC, dar se şi făcea exponentul iniţiativelor Comisiei în materie de relaţii externe. El dirija Unitatea de politică externă şi Delegaţiile Uniunii, actualele Delegaţii ale Comisiei. Rămânea de văzut dacă toate acestea vor duce, în viaţa reală, la integrarea ministrului în Comisie şi, deci, comunitarizarea PESC sau dimpotrivă era vorba despre “lansarea în apele teritoriale ale Comisiei a unui submarin interguvernamental”. În orice caz, inovaţia politică de care vorbeam avea meritul de a atribui conducerii Politicii Externe Europene profilul de Înaltă Politică92.

In scopul întăririi eficacităţii acţiunii Uniunii în lume erau prevazute şi alte reforme referitoare la procedurile decizionale. Astfel, Grupul de Lucru propunea separarea Consiliului Afaceri Externe de Consiliul Afaceri Generale, reluând o ideea mai

91

? al Uniunii92 de acum înainte, dacă Secretarul de Stat american dorea să vorbească cu “Europa” avea un “număr de telefon” la care să sune şi un interlocutor la celalalt capăt al firului. Rămâne să o şi dorească şi mai rămânea ca Europa să-l şi determine să şi-o dorească

44

veche şi nerealizată de pe vremea Consiliul European de la Sevilla din iunie 200293. Se propunea Prezidiului separarea şi se recomanda ca Preşedinţia Consiliului Afaceri Externe să fie atribuită Ministrului de externe.

Una dintre modificările cele mai importante în materie de eficacitate era cea referitoare la stabilirea “normelor” în luarea deciziilor în sânul Consiliului. Chiar dacă era evident că majoritatea calificată nu se putea generaliza94, evocarea majorităţii calificate în materie de PESC reprezenta în sine o mare victorie a ideii de Uniune şi de multilateralitate vis-à-vis de unilateralitatea tradiţională a politicii externe a statelor. Ca normă generală se stabilea că Ministrul de afaceri externe şi statele membre aveau iniţiativa comună în materie de PESC. Dacă iniţiativa provenea de la ministru, se stabilea că decizia se adopta prin majoritate calificată. Era însă de prevăzut că, dacă nu în majortatea lor, cel puţin în mare parte iniţiativele vor proveni de la ministrul de externe, ceea ce ne demonstrează că extinderea majorităţii calificate în materie de PESC ar putea avea o considerabilă dimensiune reală. Se pare că putem vorbi chiar despre o extrapolare, inclusiv în acest sector tradiţional de cooperare interguvernamentală, a metodei comunitare conform căreia dacă o iniţiativă vine de la Comisie – reprezentantul intereselor generale comunitare – Consiliul decide prin majoritate calificată.

Referitor la eficacitate, propunerea Prezidiului includea şi unele articole referitoare la reforma finanţării PESC, în sensul dotării acesteia cu mijloace “necesare” si “suficiente” pentru a putea raspunde “urgenţelor” ce pot apărea datorită contextului internaţional. Se crea, astfel, în cadrul bugetului UE, a unui fond destinat finanţării şi pregătirii acţiunilor de politică de apărare executate prin mijloace civile. Se propunea, de asemenea, atribuirea de către Consiliu a unui anume grad de autonomie în gestionarea acestui fond de catre ministrul de externe, ceea ce făcea posibilă finanţarea operaţiunilor de maximă urgenţă95.

Reforme precum introducerea personalităţii juridice a Uniunii, dispariţia Comunităţilor Europene şi a divizării întregului în pilieri, crearea instituţiei ministrului de afaceri externe, contribuiau, împreună şi separat, la îndeplinirea unui obiectiv important al UE în plan extern:

93 CONSILIUL EUROPEAN, Concluziile Consiliului European de la Sevilla, iunie 2002, http://ue.eu.int/es/summ.htm

94 regula generală menţinând expres unanimitatea în adoptarea deciziilor PESC95

? în replică la actualele proceduri ale Comisiei greoaie şi lente care fac ca “ajutorul de urgenţă” să ajungă la destinaţie cand “urgenţa” a trecut deja

45

- îmbunătăţirea vizibilităţii acţiunii externe a Uniunii.

La rândul ei, substituirea “Delegaţiilor Comisiei” cu “Delegaţii ale UE”, consecinţă a apariţiei personalităţii juridice a Uniunii, ajuta şi ea la îmbunătăţirea:

- percepţiei externe a Uniunii, înţeleasă, în terţe ţări, ca o realitate politică unică;

- dar şi a percepţiei interne a aceste noii realităţi politice, înţeleasă de către cetăţenii UE ca fiind a unei organizaţii politice unice şi nu a unor comunităţi economice succesive şi separate juridic.

Fără a se fi stabilit în amănunt sarcinile acestor Delegaţii, putem imagina scenarii în care ele prestează ajutor şi protecţie diplomatică în state terţe cetăţenilor europeni al căror stat nu are reprezentanţă diplomatică.

Vizibilitatea Uniunii se vedea întărită şi prin prevederea de a se substitui în sintagma Politică Externă şi de Securitate Comună adjectivul “comun” cu cel de “Uniune” astfel încât să nu mai vorbim de “decizii comune”, ci de “decizii ale Uniunii” şi nici de “obiective comune”, ci de “obiective ale Uniunii”.

Rămânea deschisă însă problema unei anumite bicefalii în materie de PESC între acest nou ministru de afaceri externe şi noul preşedinte permanent al Consiliului European, dat fiind faptul că şi acesta urma avea competenţe de politică şi reprezentare externă a UE.

După cum se vede, erau numeroase şi relevante reformele ce urmăreau creşterea coerenţei, eficacităţii şi vizibilităţii întregului acţiunii externe europene. În orice caz, pe ansamblu, nu era vorba despre o logică “tehnicistă”, ci de una politică ce permitea introducerea unor importante modificări în configurarea politicii externe a Uniunii, a arhitecturii sale instituţionale şi a procedurilor decizionale. Rămânea de urmărit aplicarea lor în realitate pentru a vedea dacă şi produceau efectele scontate.

IV.5. “DIPLOMAŢIE COMUNĂ EUROPEANA” versus “REPREZENTARE EXTERNA INTERGUVERNAMENTALĂ”

Dată fiind noua realitate politică europeană, era necesar să se avanseze spre unitate şi vizibilitate în reprezentarea externă a Uniunii şi spre o diplomaţie comună europeană, ambele în măsură să reflecte, în relaţiile cu terţii pe scena internaţională, actualul stadiu de integrare europeană. Pentru a înţelege schimbarea, reamintim că, în momentul actual, reprezentarea externă a Uniunii se caracterizează prin

46

bicefalie, consecinţă a atribuirii funcţiilor de reprezentare externă atât Consiliului (Preşedinţia, Troika, Înaltul Reprezentant pentru PESC), dar şi Comisiei (Preşedinte şi Comisari). Astfel, Comisia are Delegaţii în ţările terţe şi la nivelul organizaţiilor internaţionale în scopul reprezentării Comunităţii Europene în afacerile ce sunt de competenţa sa, iar reprezentarea pilierilor interguvernamentali - în special PESC, adică aspectele pur politice ale acţiunii externe - se află în mâna statelor membre care le exercită, într-un sistem de rotaţie, prin reprezentanţele lor diplomatice.

Situaţia actuală de reprezentare interguvernamentală fragmentată, prezenta un grav pericol pentru unitatea, vizibilitatea şi coerenţa de care avea atâta nevoie politica externă europeană. Noul PESC putea sprijini Europa în dorinţa sa de a desfăşura un rol activ în gestionarea lumii globalizate doar daca, aşa cum reclama PE cu mulţi ani în urmă, UE avansa spre o Diplomaţie Comună Europeană96. Această diplomaţie “comună” şi nu “unică”, urma a fi formată din serviciile diplomatice ale statelor membre împreună cu cea comună europeană, ambele având competenţe în executarea politicii externe comune. Pentru ca acest obiectiv să devină posibil era necesară apariţia unei “culturi diplomatice europene”97, care se putea realiza prin formarea de diplomaţi specializaţi pe tematica europeană, dar şi prin desfăşurarea de acţiuni comune a diplomaţilor din statele membre. Toate acestea permiteau cunoaşterea reciprocă a diplomaţilor naţionali şi a acestora cu funcţionarii europeni. Aceste măsuri puteau fi facilitate de existenţa unei « Şcoli Diplomatice Europene ».

În ceea ce priveşte reprezentarea externă a Uniunii Europene, se avansa serios prin atribuirea de personalitate juridică unică UE şi crearea funcţiei de ministru european de afaceri externe, având misiuni de reprezentare a Uniunii în faţa terţilor şi de aplicare a politicii externe a acesteia atât în aspectele sale comunitare cât şi în cele interguvernamentale98.

Atribuirea de personalitate juridică internaţională Uniunii, transformarea actualelor Delegaţii ale Comisiei în Delegaţii ale Uniunii aflate sub autoritatea ministrului de afaceri externe nu erau însă suficiente – vis-à-vis de ambiţiile externe ale UE - şi trebuiau completate cu o “voce comună” a Uniunii în organizaţiile internaţionale. Aici, însă, progresele erau mici, reuşindu-se doar ca statele să apere, în instituţiile şi 96 PARLAMENTUL EUROPEAN, Rezoluţie privind stabilirea unei diplomaţii comune pentru Comunitatea Europeană, 5 septembrie 2000, A5-0210/200097

? complementară diplomaţiilor nationale98

? reamintim că, noua arhitectură instituţională păstra funcţia de reprezentare externă a Preşedintelui Consiliului European şi ceva din cea a Preşedintelui Comisiei

47

organizaţiile în care sunt prezente, deciziile Uniunii, cât şi posibilitatea ca, atunci când Uniunea are o poziţie comună asupra unei teme aflate pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate al ONU, statele membre reprezentate să invite ministrul european de afaceri externe pentru a prezenta această poziţie.

Delegaţiile Uniunii, în afara faptului că permiteau să fie auzită “vocea Europei” pe scena internaţională, măreau percepţia cetăţenilor UE asupra existenţei unei Europe unite, obiectiv stabilit la Laeken şi preluat de Convenţie. Mai mult, acolo unde statele membre nu aveau reprezentanţă diplomatică, aceste Delegaţii, dacă exista voinţă politică în acest sens, puteau prelua reprezentarea diplomatică a acestora şi, cum spuneam, ajuta cetăţenii comunitari proveniţi din respectivele state. În plus, statele membre ce nu ar avea reprezentanţă diplomatică în terţe state unde însă ar exista Delegaţie UE, ar putea detaşa la sediul acesteia un diplomat care să se ocupe de relaţiile bilaterale, ceea ce ar reduce costurile şi ar întări percepţia în exterior a UE ca unică realitate şi unitate politică. În acest context, înfiinţarea Delegaţiilor Uniunii va deveni şi mai importantă pentru statele mici, nou venite în UE nereprezentate în diferite părţi ale lumii şi care, neavând resurse şi/sau interes să deschidă ambasade peste tot, ar putea apela la Delegaţiile UE99. Toate aceste idei vor trebui, probabil, să mai aştepte deoarece deşi vorbim de vechi solicitări ale PE, Convenţia nu a părut foarte interesată de ele.

Grupul de Lucru “Acţiune Externă”, conştient de importanţa pe care o avea problematica reprezentării externe a Uniunii în economia eficacităţii politicii externe, a manifestat interes faţă de institutionalizare “Diplomaţiei Comune Europene”, asupra căreia s-a şi realizat consensul. Astfel, s-a bucurat de aprobarea Grupului de Lucru, ideea creării unei Şcoli Diplomatice Europene şi a unui Serviciu Diplomatic al UE, ceea ce constituia deja un pas important spre o Diplomaţie Comună europeană.

Putem spune, deci, că existau progrese în chestiunea reprezentării externe europene, dar nu chiar atâtea câte păreau posibile la un moment dat.

IV. 6. “PUTERE MILITARA” versus “PUTERE CIVILA”

Whitman considera că una din caracteristicile politicii externe europene este aceea de a fi diferită de cea a statelor membre, fiind bazată pe interese şi valori comune articulate în jurul noţiunii de putere civilă100. Fundamentarea politicii externe europene pe valori şi interese comune şi caracterul său civil, se găsesc în Raportul 99 poate nu ar fi lipsită de interes o asemnea propunere nici pentru România100 R.G. WITMAN, From Civilian Power to Superpower? The International Identity of the European Union, London, Macmillan, 1998

48

Final al Grupului de Lucru “Acţiune Externă”. Dezbaterea şi controversa legată de dilema putere militară versus putere civilă, a devenit importantă în Convenţie, mai ales după criza din Irak şi, ca o consecinţă, devenea evidentă o realitate dureroasă:

- lipsa importanţei militare a Europei în raport cu SUA.

Opţiunea europeană dezvoltată începând cu Summit-ul de la Helsinki şi până la respectivul moment fusese aceea a unei politici de apărare “soft”, adică a dezvoltării unor instrumente militare specifice gestionării în scopuri umanitare a crizelor, prin dezvoltarea acordurilor Petesberg şi având misiunea de a determina creşterea prezenţei în lume a Europei. Fără îndoială că influenţa reală a UE ca putere globală se baza, în realitate, doar pe greutatea specifică în societatea internaţională contemporană a unei realităţi economico-politice precum UE şi se datora comerţului său, politicii de cooperare pentru dezvoltare, dimensiunii externe a modelului său social şi politicilor sale comune.

Noţiunea de putere militară presupunea, dimpotrivă, ca greutatea şi influenţa ca actor al societăţii internaţionale, să depindă de existenţa unei forţe militare proprii cu efect disuasoriu. Se obişnuieşte chiar să se spună că este imposibilă o politică externă eficace, fără o politică de apărare puternică, că succesul politicii externe este dat de apărare, ceea ce nu este întru-totul şi adevărat dacă se propune ca soluţie şi regulă generală. O politică de apărare oricât de bună ar fi, este zero absolut dacă nu există o bună politică externă, ceea ce ne arată că politica de apărare nu poate fi mai mult decât un instrument al celei externe.

Existau diferenţe între diversele propuneri făcute referitor la rolul apărării în UE, soluţia majorităţii fiind cea a dezvoltării UE ca o putere civilă, completată cu o clauză de securitate ce includea şi asistenţa reciprocă în caz de război. Aceasta a fost, de altfel, şi propunerea comună a axei franco-germane, dar si cea conţinută în proiectul de Constituţie al Comisiei. De cealaltă parte, se situau ţările neutre şi Marea Britanie, care credea că aceasta ar duce la slăbirea NATO şi deci a relaţiei trans-atlantice.

La fel de adevărat era că trebuia dezvoltată şi operaţionalizată politica de securitate şi apărare comună stabilită la Helsinki în anul 1999, care formal existau încă din anul 2003. Nu era logică abandonarea acestei opţiuni, chiar dacă trebuia îmbunătăţită prin încorporarea unor instrumente specifice de apărare cât şi a unei politici industriale de armament şi tehnologie. Toate acestea nu însemnau şi că UE trebuia să renunţe la caracterul său de putere civilă a societăţii internaţionale globalizate.

49

Studiul viitorului apărării europene a fost încredinţat altui Grup de Lucru, VIII101, condus de Comisarul Barnier însă, evident, că respectivul Grup de Lucru a desfăşurat o activitate complementară cu cea a Grupului “Acţiune Externă”, organizându-se chiar şi o Sesiune comună a celor două. Până şi Propunerea finală s-a făcut în aceeaşi zi, 20 decembrie 2002, Grupul de Lucru VIII recomandând, în Raportul Final actualizarea misiunilor Petersberg, îmbunătăţirea dispoziţiilor referitoare la gestionarea crizelor, creşterea flexibilităţii deciziilor şi a acţiunilor prin abţinerea constructivă şi cooperarea întărită, adoptarea unei clauze de solidaritate între membrii UE în caz de atac terorist, crearea unui organism european de armament şi cercetare strategică şi atribuirea Înaltului Reprezentant PESC a conducerii şi coordonării activităţilor de apărare.

Recomandările Grupului VIII reuneau, în general, elemente ale propunerii comune franco-germană şi permiteau dezvoltarea militară a UE menţinând şi caracterul său de putere civilă. Se considera chiar că dimensiunea militară a UE poate întări caracterul său de putere civilă internaţională102. La rândul ei, clauza de solidaritate nu era o clauză propriu-zisă de apărare colectivă şi deci nu concura NATO (art, 5) nefiind vorba despre apărare teritorială, ci de un mijloc de a proteja statele europene de ameninţările teroriste provenind dinspre unităţi nonstatale, prin utilizarea tuturor instrumentelor civile şi militare de care dispunea UE. Pe de altă parte, era semnificativă propunerea de a se avansa spre o politică europeană de apărare inclusiv prin crearea unui organism european de armament şi cercetare strategică. Nu este lipsit de semnificaţie că, după 50 de ani de existenţă a UE, se trecea, în fine, de la “înarmarea pe furiş” a statelor europene, la dezvoltarea unei politici comune în domeniul armamentului.

Dacă privim propunerile Prezidiului în materie de apărare, se pot observa, de asemenea, alte noutăţi precum 103:

- menţinerea caracterului progresiv al definirii politicii europene de securitate şi apărare;

- stabilirea unei continuităţi logice între aceasta şi obiectivul final al apărării comune;

101

? CONVENŢIA PRIVIND VIITORUL EUROPEI, Raportul final al Grupului VIII, Apărare, CONV. 461/02

102 STELIOS STAVRIDIS, “<Militarising> the EU: the Concept of Civilian Power Revisited”, The Internacional Spectator, n.4, 2001

103 CONVENŢIA EUROPEANĂ, Proiect de articole asupra acţiunii externe a Tratatului Constituţional, Conv. 685/03

50

- extinderea sferei misiunilor Petersberg spre acţiuni comune în materie de dezarmare, de sprijin şi asistenţă în probleme militare, de prevenire a conflictelor, de sprijin la cererea unui stat terţ în lupta împotriva terorismului sau de stabilizare la terminarea unor conflicte104.

Propunerile conţineau, cu spuneam, şi ideea creării unui Organism European de Armament şi Cercetare Strategică, organism care să contribuie la armonizarea capacităţilor de apărare ale statelor membre, dar şi la promovarea cercetării în industria de armament.

Se introducea, de asemenea, o clauză de apărare reciprocă, ce putea fi realizată prin acorduri bilaterale între statele membre, şi care consta în transladarea spre Uniune a vechilor angajamente conţinute în art. 5 al Tratatului de la Bruxelles al UEO. Faţă de bilateralismul tradiţional, se adăuga posibilitatea de a se recurge la instrumentele şi structurile Uniunii. Se includea, de asemenea, art. X conţinând clauza de solidaritate a statelor membre în cazul unui atac terorist. La un moment dat, Grupul VIII a prevăzut aceasta şi în cazul unor catastrofe naturale, dar Prezidiul a considerat că respectiva speţă era deja soluţionată prin aşa numitele “acţiuni de sprijin”.

În societatea internaţională contemporană un actor influenţează mai mult prin competitivitatea şi prestigiul său decât prin capacitatea sa de apărare, care este necesară dar nu asigură automat acestuia leader-shipul mondial. În acest sens, există o relaţie directă între politica de securitate şi apărare şi apărarea intereselor naţionale, între putere civilă şi gestiunea lumii globalizate. Interesul naţional, în anumite ocazii, se poate apăra doar prin forţa militară, gestiunea lumii globalizate, dimpotrivă, reclamă, în opinia autorului, o “guvernare” pacifică a acesteia şi existenţa unor instrumente specifice precum politica comercială, cooperarea pentru dezvoltare, sau politica tehnologică şi de mediu. Este adevărat că, într-o anumită măsură, pot fi necesare instrumentele militare, dar numai complementare celor anterioare.

104

? se poate vedea relaţia strânsă dintre aceste propuneri de aprofundare a apărării şi intenţia Franţei, Belgiei, Germaniei şi Luxemburgului de a crea o cooperare întărită în materie de apărare. În acest sens, statele amintite mai sus nu numai că doreau cooperări întărite în materie de apărare – pe care art. 20 le numea “cooperări structurate” – dar reclamau şi includerea în Tratat a unei Declaraţii anexe între ţările ce optau deja pentru participea la asemenea dezvoltări de geometrie varabilă ale UE. Altfel spus, se dorea ca cooperarea stabilită de către cele patru state, la care puteau adera ulterior toate cele ce doreau să o facă, nu numai să fie posibilă în UE, dar să fie şi constituţionalizată, transformându-se în avangarda apărării şi a armatei europene. Se vorbea chiar despre posibilitatea ca UE să poata apela, în caz de necesitate, la un grup de state, cum ar fi cele patru, urmând a utiliza mijloacele comune ale acestora în vederea executării unei acţiuni a Uniunii (DECLARAŢIA DE LA BRUXELLES DUPĂ REUNIUNEA ŞEFILOR DE STAT ŞI GUVERN DIN GERMANIA, FRANŢA, BELGIA, OLANDA ŞI LUXEMBURG ASUPRA APĂRĂRII EUROPENE, 29 aprilie 2003, http://www.elysee.fr.)

51

Aceasta credem că este paradigma care a stat la baza deciziilor care s-au luat privind apărarea europeană.

IV.7. “LIMITE GEOGRAFICE” versus “LIMITE POLITICE”

Convenţia a ridicat şi chestiunea limitelor Europei, poate nu întâmplător având în vedere polemica pe care o atrăgea iminenta iniţiere a negocierilor de aderare ale UE cu Turcia şi posibilitatea ca acest stat să devină membru al UE.

Europa, la prima vedere, are limite ce nu sunt însă definite de geografia fízică, ci de cea umană, altfel spus limitele Europei sunt reprezentate de valorile comune şi viziunea asupra lumii.

Se deduce, logic, faptul că limitele UE sunt determinate de o serie de norme care trebuie îndeplinite pentru a accede la ea105. În acest sens, art. 43 stabilea că pot deveni membri ai UE acele state europene ce îndeplinesc criteriile valorice stabilite în art. 2 şi care acceptă Constituţia. Cea mai mare noutate era că art. 2, faţă de art. 6.1. al Tratatului UE, adăuga pe lista la valorilor, demnitatea umană, toleranţa, justiţia şi solidaritatea.

Mai mult decât atât, limitele Europei trebuiau înţelese ca “limite ale cooperării” şi nu ale “separării”. În acest sens, se introducea un Titlu nou, IX, dedicat vecinătăţii Uniunii prin care se stabilea o “politică de vecinătate”106 conform căreia UE crea relaţii privilegiate cu vecinii, în scopul dezvoltării la graniţele sale a unui spaţiu de pace, stabilitate şi prosperitate, bazat pe cooperare. Aceeaşi idee apărea şi în art 1 al celei de-a doua părţi a Titlului Acţiunea Externă, unde se vorbea despre existenţa unor “cercuri” alăturate celui al statelor membre, şi anume, cercul “vecinilor”, adică al statelor ce împărtăşeau acelaşi valori, state cu care UE urma a dezvolta relaţii strânse.

În fine, se stabileau relaţii de cooperare cu toate celelalte state şi organizaţii internaţionale. Altfel spus, se exprima disponibilitatea UE de constituire a unor ample spaţii politice de cooperare cu state sau grupuri de state de pe continent sau din afara acestuia ce împărtăşeau valorile UE, aveau interese similare, o viziune comună asupra lumii şi chiar un model social asemănător, state care, prin situarea lor geografică, nu puteau fi membre UE, dar cu care UE avea legături mai strânse

105 CONVENŢIA EUROPEANĂ, Apartenenţa la UE, CONV. 648/03

106 CONVENŢIA EUROPEANĂ, Uniunea şi vecinătatea sa proximă, CONV. 649/03

52

decât cu altele. Aici se încadra, de exemplu, propunerea PE de a se constitui un spaţiu euro-latino-american ce putea fi aplicat şi la spaţiul euro-mediteranean107. Aceleaşi formule de cooperare se puteau aplica acelor state care nu doreau să devină membre UE, deşi erau situate geografic în vecinătatea sa, dar cu care UE avea relaţii stranse de cooperare şi interese comune, precum este cazul Rusiei sau a altor state din zona CSI sau GUAM.

IV.8. CONSIDERAŢII FINALE

Ceea ce părea evident era că se avansa pe linia unei politici externe întărite şi că aceasta suferea un proces de raţionalizare şi îmbunătăţire, ceea ce ne permite să apreciem că asistăm în materie de PESC la un progres politic şi o perfecţionare tehnică.

La început afirmam că mandatul iniţial al Grupului de Lucru se situa sub nivelul propunerilor de la Laeken, mergând pe o logică a eficienţei şi a coerenţei mai mult decât pe una politică, constituţionalizantă. Analizând reforma în totalitatea şi integralitatea sa, putam afirma aici şi acum că, pe parcursul acesteia, s-a revenit la logica constituţională. O asemenea modificare a fost posibilă datorită formulării unor principii şi obiective de politică externă desosebit de ambiţioase ce reflectau dorinţa Europei de a avea, în plan extern, o politică participativă şi responsabilă, de a crea o nouă structură de politică externă unificată şi de a progresa în construcţia unei apărări europene.

Reformele propuse includeau numeroase şi importante noutăţi ce aveau în vedere unitatea, vizibilitatea, eficacitatea şi coerenţa acţiunii externe europene. Între respectivele noutăţi, numim personalitatea juridică a Uniunii, dispariţia pilierilor şi crearea figurii ministrului de externe, înţeles ca punct de uniune a Consiliului şi Comisiei şi ca şef al întregii administraţii europene în materie de politică externă, incluzând Delegaţiile UE. Să nu uităm, de asemenea, că iniţiativa sa politică poate duce la generalizarea regulii majorităţii calificate în luarea deciziilor în materie de politică externă şi de securitate comună, cu excepţia apărării, unde se menţine, în orice caz, unanimitatea.

Unele incertitudini existau, desigur, neştiindu-se în ce mod se va face divizarea funcţiei de reprezentare externă între Preşedintele Consiliului European şi ministrul de externe şi între aceştia şi preşedintele Comisiei.

107 PARLAMENTUL EUROPEAN, Rezoluţia asupra Asocierii globale şi a unei strategii comune pentru relaţiile dintre Uniunea Europeană şi America Latină, 15 noiembrie 2001, în http://www.europarl.eu.int.

53

Era însă sigur că, se creaseră şi întăriseră instituţiile şi mecanismele PESC, acum urmând a se observa dacă se producea şi anticipata apropiere a poziţiilor statelor membre astfel încât, progresiv, să avem o adevărată politică externă comună, în caz contrar urmând a se distruge şi ceea ce se crease.

Fără îndoială, progresul esenţial s-a realizat în sectorul apărării europene unde aveam multe noutăţi importante, între care extinderea misiunilor Petersberg, crearea unui Institut European pentru Armamament, realizarea reformei finanţării PESC, apariţia clauzei de solidaritate în caz de pericol terorist.

Dar cea mai importantă rămâne generalizarea cooperărilor întărite, ceea ce permite ca apărarea comună europeană să se dezvolte în pofida existenţei în UE a statelor neutre sau a celor ce doresc participarea la apărarea comună doar în cadrul asigurat de NATO108.

Chiar dacă am exprimat la începutul capitolului o anume stare de nemulţumire faţă de reforma acestui sector, putem vorbi totuşi despre un progres substanţial în politica externă europeană, progres ce face ca, de formă graduală, UE să vorbească cu o “singură voce” în lume şi, mai ales, să şi fie ascultată. Politica de apărare a Uniunii va fi mai prezentă, dar va rămâne cea a unei Uniuni înţelese ca putere civilă.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. AUTORI

108 “a posteriori” se poate spune că a existat o puternică interacţiune între Convenţie şi Mini Sumitt-ul în materie de apărare din 29 aprilie 2003, de care am vorbit anterior, acesta din urma creând condiţiile introducerii cooperării întărite în sectorul de apărare. De altfel, tot o formă de cooperare întărită pe zonă militară o constituia şi clauza de securitate preluată de la UEO

54

ALAIN LAMASSOURE, Contribuţia nr. 26, 14 mai 2002, Conv. 46/02

BARBULESCU, I.Gh., Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere, Trei, 2001

BARBULESCU, I. Gh., Uniunea Europeană. De la economic la politic, Tritonic, 2005

BARBULESCU, I. Gh., Uniunea Europeană, De la naţional la federal, Trotonic, 2005

BRIAN WHITE, Understanding European Foreign Policy, NY, Palgrave, 2001

FRANCISCO ALDECOA LUZARRAGA, “La innovación política europea y su dimensión exterior”, Política Exterior, n. 91, 2003

HARTMUT MARHOLD, “Le débat politique sur la constitutionnalisation de l’Europe : enjeux et controverses », L’Europe en formation, n. 321, 2001

HAZEL SMITH, European Union Foreign Policy, London, Pluto Press, 2002

HONOR MAHONY, “EU citizens want common defence and foreign policy”, EUObserver, 5.05.2003

STELIOS STAVRIDIS, “<Militarising> the EU: the Concept of Civilian Power Revisited”, The Internacional Spectator, n.4, 2001

WITMAN, R.G., From Civilian Power to Superpower? The International Identity of the European Union, London, Macmillan, 1998

2. DOCUMENTE COMUNITARE

UNIUNEA EUROPEANA, Actul Unic European, JOCE/DOCE, L. 169/29.VI.1987

UNIUNEA EUROPEANA, Tratatul Uniunii Europene împreună cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene, JOCE/DOCE , C 224/31.VIII.1992

UNION EUROPEENNE, Traités Consolidés, Luxembourg, Office des publications officielles des Communautés européennes, 1997

UNION EUROPEENNE, Traité de Nice. Texte agrée par la Conférence intergouvernementale sur la réforme institutionnelle, SN 533/1/00 REV 1, Bruxelles, le 22 décembre 2000

PARLAMENTUL EUROPEAN, Rezoluţie privind stabilirea unei diplomaţii comune pentru Comunitatea Europeană, 5 septembrie 2000, A5-0210/2000

55

PARLAMENTUL EUROPEAN, Rezoluţia asupra Asocierii globale şi a unei strategii comune pentru relaţiile dintre Uniunea Europeană şi America Latină, 15 noiembrie 2001, în http://www.europarl.eu.int.

PARLAMENTUL EUROPEAN, Delimitarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre, A5-0133/2002

CONSEJO EUROPEO DE LISBOA, Informe al Consejo Europeo de Lisboa sobre el posible desarrollo de la politica exterior y de seguridad comun, Anexo 1, Boletin de la Comunidad Europea, n.6, 1992

CONSILIUL EUROPEAN, Declaraţia de la Laeken privind viitorul Uniunii Europene, http://ue.eu.int/summ.htm

CONSILIUL EUROPEAN, Concluziile Consiliului European de la Sevilla, iunie 2002, http://ue.eu.int/es/summ.htm

COMMISSION DES COMMAUNATÉS EUROPÉENNES, Un projet pour l’Union Européenne, COM (2002) 247 final;

COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, For the European Union, Peace, Freedom and Solidarity. Communication of the Commission on the Instiutional Architecture, COM(2002) 728 final

COMISIA EUROPEANĂ, Comunicarea Comisiei “Un proiect pentru Uniunea Europeană, COM (2002) 247 final

CONVENŢIA PRIVIND VIITORUL EUROPEI, Raportul final al Grupului VII Acţiune Externă, CONV. 459/02

CONVENŢIA PRIVIND VIITORUL EUROPEI, Raportul final al Grupului VIII, Apărare, CONV. 461/02

CONVENŢIA EUROPEANĂ, Raport referitor la Sesiunea Plenară din 20.XII.2002, Conv. 473/02

CONVENŢIA EUROPEANĂ, Apartenenţa la UE, CONV. 648/03

CONVENŢIA EUROPEANĂ, Uniunea şi vecinătatea sa proximă, CONV. 649/03CONVENŢIA EUROPEANĂ, Proiectul Tratatului prin care se institutie o Constituţie pentru Europa, Luxemburg, OPOCE, 20033. ALTE DOCUMENTE

DECLARAŢIA DE LA BRUXELLES DUPĂ REUNIUNEA ŞEFILOR DE STAT ŞI GUVERN DIN GERMANIA, FRANŢA, BELGIA, OLANDA ŞI LUXEMBURG ASUPRA APĂRĂRII EUROPENE, 29 aprilie 2003, http://www.elysee.fr.

56

Fiche thematique sur l'UEO, la Securité et la Defence, Parlement Européen, Livre Blanc sur la Conference Intergouvernamentale de 1996”, vol. III

Rapport Bourlanges/Martin sur le functionnement du TUE dans la prespective de la CIG de 1996”, PE/17. V.1995

Rapport Mattutes sur les progrès réalisés dans la mise en ouvre de la PESC”, PE/18.V.1995

Rapport Dury/Maij-Weggen sur l'evaluation des travaux du Groupe de Réflexion et précision des priorités du EP en vue de la CIG”, PE/13.III.1996

Rapport sur le functionnement du TUE”, Comission/10.V.1995

Renforcer l'Union politique et préparer l'élargissement”, Comission/28.II.1996

Rapport sur le functionnement du TUE”, Consejo/10.IV.1996

57