Download pdf - POLITICI SOCIALE COMPARATE.docx

7/27/2019 POLITICI SOCIALE COMPARATE.docx

http://slidepdf.com/reader/full/politici-sociale-comparatedocx 1/44

Liliana Mihuţ - Politici sociale comparate (note de curs)

CUPRINSDescrierea cursuluiEvaluarea studenţilor

Bibliografie generală 1. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale 1.1. Aspecte metodologice1.2. Concepte de bază 1.3. De la statul bunăstării” la pluralismul bunăstării” 1.4. Modele de politici sociale2. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială 3. Germania – model “conservator” de politică socială 4. Suedia – model “social-democrat” de politică socială 5. S.U.A. – model “liberal” de politică socială 6. Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez"

7. Politica socială la nivelul Uniunii Europene 8. Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989 9. Politica socială în România, după 1989

Descrierea cursului

Cursul realizează o abordare comparativă a diferitelor modele de politică socială dintr -o perspectivă proprie îndeosebi ştiinţei politice, fiind implicate, totodată, aspecte cevizează dimensiunile economice, sociologice, istorice sau juridice. Sunt prezentate mai întâiconcepte şi probleme de bază ale domeniului, precum şi principalii actori ai politicii sociale. Sunt

analizate apoi politicile sociale din ţări considerate reprezentative pentru diferite modele şi, deasemenea, sunt relevate evoluţiile şi tendinţele proprii atât Uniunii Europene cât şi EuropeiCentrale şi de Est, respectiv României. Nu sunt descrise exhaustiv politicile sociale din acesteţări şi zone, ci doar aspectele considerate a fi cele mai semnificative. De aici şi unele diferenţe în privinţa problemelor abordate în fiecare caz. Sunt prezentate atât principalele momente înevoluţia politicilor sociale, cât şi caracteristicile de bază ale sistemelor actuale.

Obiective generale

Cursul vizează cunoaşterea de către studenţi a principalelor probleme şi tipuri

de soluţii în materie de politici sociale, precum şi însuşirea limbajului specific acestui domeniu al politicilor publice care dobândeşte tot mai mare relevanţă, atât din perspectiva procesului deintegrare europeană cât şi a globalizării.

Precizări privind Suportul de curs

Deoarece există o mare diversitate în abordarea conceptelor cu care se operează în studiul

http://studentladrept.blogspot.com/2009/02/liliana-mihut-politici-sociale.html






politicilor sociale capitolul introductiv, care tratează tocmai aceste aspecte, deţine o pondereimportantă în ansamblul prezentării. Celelalte capitole cuprind enunţuri sintetice privitoare la principalele domenii şi aspecte ale sistemelor de politică socială din diferite ţări. La finalulfiecărui capitol sunt cuprinse titluri bibliografice aferente, precum şi teme recomandate pentrureferate. Ultimul capitol, consacrat României, pune accent pe reglementările legale adoptate,

după 1989, în legătură cu principalele beneficii sociale.

Evaluarea studenţilor

Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente: •Referat pe un subiect ales din temele cursului;•Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri, identificare etc), precum şi solicitarea de analiză comparativă a două modele de politici sociale.

În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii, precum şi altele, în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare, cu condiţia ca ele să vizeze problematica politicilor sociale. Sunt recomandabile subiecte concrete, inclusiv cele vizând politica socială în România, nu abordări de ordin general şi abstract.

Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate.

Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări, mai cuseamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa, fiesub forma notelor de subsol, respectiv a notelor de final, fie prin indicarea, în paranteză, aautorului, anului publicării şi a paginii, în condiţiile includerii unei liste bibliografice finale

(ultima variantă fiind cea utilizată şi în Cap. 1 al acestui Suport de curs). Constatarea plagiatuluiva conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat.

Bibliografie generală

Mihuţ, L., Lauritzen, B.(1999) Modele de politici sociale/ Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Popescu, L. (1998) Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, PresaUniversitară clujeană. Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi,

Polirom.Social Security Administration, Social Security Programs Throughout the World,Washington, DC, 2004, 2005, 2006.Zamfir, E., Zamfir, C. (coord.) (1995), Politici sociale – România în contexteuropean, Bucureşti, Ed. “Alterantive”. Zamfir, C. (coord.) (1999), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti, Editura Expert.



1. Introducere în abordarea comparativă a politicilor sociale

1.1. Aspecte metodologice

Schimbările care s-au produs sau se prefigurează în politica socială practicată de diferite ţări în ultimul deceniu constituie un argument major pentru susţinerea oportunităţii studiilor comparative asupra domeniului. Abordarea comparativă are, pe de o parte, relevanţă teoretică, deoarece, într -o lume caracterizată prin tot mai accentuate interdependenţe, înţelegerea evoluţiilor din orice ţară este posibilă numai dacă acesteasunt raportate la experienţele altor ţări, precum şi la contextul global.

Numai prin sublinierea diferenţelor, a similarităţilor şi a interacţiunilor se poate ajunge la descifrarea resorturilor şi a mecanismelor unei anumite politici, precum şi la evaluarea programelor adoptate.

Pe de altă parte, abordarea comparativă are şi o importantă relevanţă practică, deoarece cunoaşterea experienţei altor ţări poate oferi, dacă nu neapărat un ghid, cel puţin punctede reper pentru adoptarea şi implementarea politicilor sociale. Studierea soluţiilor alternative la probleme similare poate fi utilă celor implicaţi în procesul decizional, în adoparea unor forme şi programe noi, în coordonarea şi desfăşurarea unor activităţi, în stabilirea interacţiunilor dintrediferiţi factori cu atribuţii în politica socială.

S-au consacrat diferite tipuri de abordări comparative, şi anume: studierea politicii sociale dintr-o anumită ţară, plasată într -un context comparativ; analiza politicii practicate de două sau mai multe ţări; compararea în cadrul unei zone sau între zone; comparaţii globale bazate îndeosebi pe analiza datelor statistice; studii tematice sau sectoriale, ce analizează diferite subdomenii sau rolul asumat de diferiţi factori înlegătură cu anumite obiective etc. Abordările comparative ale politicii sociale în cadrul cursurilor universitare se concentrează, de regulă, fie asupra anumitor ţări şi zone, fie asupra diferitelor sectoare sau teme majore, încercându-se uneori formule de corelare între cele două opţiuni principale.

Sub aspect metodologic, sunt de remarcat căutările privind realizarea echilibrului între aspectelecantitative şi cele de ordin calitativ. Datele sintetice furnizate de instituţii internaţionale sauzonale, precum ONU şi organismele sale specializate, OCDE sau UE sunt deseori utilizate pentru realizarea comparaţiilor în vederea identificării unor caracteristici sau evoluţii majore. Indicatori precum ponderea diferitelor categorii de cheltuieli sociale în cadrul produsului intern brut sau, mairecent, indicele dezvotării umane (care, deşi simplifică un domeniu de mare complexitate, esterecunoscut ca expresie sintetică edificatoare asupra PIB, a nivelului de educaţie şi a speranţei deviaţă) oferă un suport solid pentru comparaţii din perspectivă sincronică şi diacronică deopotrivă.

Se ridică însă o serie de dificultăţi în legătură cu analizele cantitative. Nu este întotdeauna clar dacă datele sunt cu adevărat comparabile, pentru că nu s-a ajuns la ostandardizare deplină a modalităţilor de măsurare (a veniturilor, de pildă) sau a



definirii unor noţiuni şi indicatori (cum ar fi pragul sărăciei, pentru care s-au adoptat diferiteformule de calcul în SUA sau în ţările UE). În acelaşi timp, datele statistice nu acoperă toateaspectele relevante pentru politica socială. În legătură cu amploarea “pieţei negre” sau a “pieţeigri”, de pildă, se pot face doar aproximări, or activităţile desfăşurate în cadrul acestora pot săaibă implicaţii considerabile asupra nevoii (reale sau nu) de protecţie în raport cu anumite riscuri.

Ca urmare, chiar beneficiind de atributul obiectivităţii ştiinţifice, comparaţiile bazate pe date statistice sunt necesare, dar nu şi suficiente. O analiză de profunzime reclamăexaminarea contextului social, economic, politic, cultural specific diferitelor ţări, a conţinutuluiconcret al unor programe şi acţiuni de politică socială, precum şi evaluarea rezultatelor aplicăriiacestora.

Acest curs încearcă să răspundă unor asemenea cerinţe prin prezentarea unor experienţe în materie de politică socială relevante la nivel internaţional. Diferenţele dejasemnalate în legătură cu conţinutul conferit unor termeni de bază obligă la câteva consideraţii preliminare.

1.2. Concepte de bază

Primul dintre conceptele ce implică diferenţe şi dificultăţi în definire este chiar politica socială. Pentru a-i identifica sensurile credem că sunt oportune câteva precizări în legătură cu echivalenţele ce pot fi stabilite în limba română pentru termenii “ politics” şi “ policy”, consacraţi în limbajul anglo-american, ambii traduşi, de regulă, prin “politică”. De notat că, aşa cum remarcau autorii unei lucrări de referinţă în abordareacomparativă a politicilor publice, distincţia dintre cei doi termeni este dificil de exprimat înmajoritatea celorlalte limbi, referirile exprese fiind la germană, franceză, spaniolă (Heidenheimer et al., 1990, p. 346). Fără a menţiona multitudinea de sensuri pe care le implică fiecare, se poateafirma că, în esenţă, politics se referă la ansamblul activităţilor desfăşurate pentru dobândirea şiexercitarea puterii, pentru adoptarea unor decizii ce vizează o comunitate globală, în vreme ce policy se referă la formularea obiectivelor şi scopurilor ce orientează activitatea în dif eritedomenii, precum şi a regulilor şi mijloacelor utilizate în implementarea deciziilor. Mai trebuieadăugat că policy este uneori utilizat de vorbitorii limbii engleze pentru a caracteriza opţiunispecifice care nu au nimic de-a face cu politica în sensul descris de politics. Cuvântul şi-a găsitînsă consacrarea în legătură cu politica publică, deseori definită, mai ales de către autoriiamericani, în termenii a ceea ce un sistem de guvernământ decide să facă sau nu, ca răspuns la oanumită problemă (vezi şi Dye, 1995, p. 2). Deoarece gama problemelor la care se referă aceastăacţiune sau inacţiune este foarte largă, pluralul “politici publice” apare, desigur, ca fiind maiadecvat spre a descrie multitudinea domeniilor pe care le vizează: politica economică, politicafiscală, politica în domeniul mediului, politica de apărare, politica externă şi, fără îndoială,enumerarea ar putea să continue, incluzând, în mod necesar, politica socială, respectiv subdomeniile acesteia.

Am dezvoltat aceste consideraţii spre a atrage atenţia asupra faptului că, deşi deseori influenţată sau chiar determinată de confruntări ideologice şi “maşinaţiuni” politice sau de raţiuni electorale (aşadar, de aspecte descrise prin politics), politica socială ( social



policy) este sau ar trebui să fie un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi,respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri.

La o primă aproximaţie, definirea politicii sociale este raportată la o gamă largă de activităţi alestatului al căror obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor

(Hill, 1996, p. 3, Zamfir, 1995, pp. 22). Accentul asupra rolului statului se justifică prinamplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia atât în privinţa transferurilor de venituri, cât şi aserviciilor sociale sau a reglementării unor activităţi. Aceste evoluţii au fost definitorii pentru o perioadă de aproximativ 100 de ani, începând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea.

O abordare mai largă a conceptului conduce însă la relevarea rolului pe care şi alţi factori îl au înasigurarea bunăstării: indivizii înşişi, familiile, comunităţile, diferitele asociaţii şi organizaţii. Desubliniat că, în privinţa ponderii acordate statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe,uneori considerabile, nu numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţara la alta, acestafiind, de fapt, un criteriu esenţial de tipologizare a politicilor sociale.

Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură cu elementele subsumate acesteia. Michael Hill, specialistul britanic anterior citat,realizează o abordare cuprinzătoare, în care include, mai întâi, trei subdomenii pe care leconsideră centrale: menţinerea veniturilor (formulă similară cu securitatea socială), îngrijireamedicală şi serviciile de asistenţă socială; continuă cu politica privind condiţiile de locuire, politica de angajare a forţei de muncă, politica educaţională şi adaugă chiar politica privindmediul. Deşi nu pot fi negate implicaţiile vreuneia dintre aceste domenii sau subdomenii asuprasoluţionării problemelor sociale, respectiv asupra bunăstării, trebuie să constatăm că o abordareatât de largă aproape că suprapune politica socială şi politica publică.

O analiză asupra evoluţiilor în politica socială americană şi a perspectivelor acesteia pentru anii „90 oferă un exemplu pentru înţelegerea ceva mai restrictivă, focalizată asupra domeniilor considerate a fi în nevoie de inovare, referindu-se, în principal, la politica în privinţa pensiilor, a îngrijirii medicale, a învăţământului public, precum şi a welfare (care, în cazul americanilor, se referă la asistenţa socială), respectiv aasigurării locuinţei pentru cei cu venituri mici (Pechman, 1992).

Exemplele ar putea să continue, dar încercând să relevăm elementele comune, constatăm că majoritatea autorilor se raportează la aspecte privind menţinerea veniturilor (identificată uneori cu securitatea socială şi presupunând abordarea atât a asigurărilor sociale cât şi a asistenţei sociale), îngrijirea medicală, precum şi educaţia (cu toate că aceasta dinurmă este exclusă, uneori, pe considerentul că implică numeroase aspecte ce depăşesc sfera politicii sociale). Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, în unele cazuri, aşa cum se poateconstata într-o serie de documente ale UE, politica socială este identificată prioritar cu măsurile privind piaţa muncii şi condiţiile de muncă.

Enumerarea de mai sus aduce în discuţie un alt concept, a cărui utilizare, deşi frecventă, nu a condus încă la o accepţiune unică, şi anume securitatea socială. În limbajul internaţional, securitatea socială se referă la “toate măsurile colective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un



venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situaţiile încare trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de exemplu, creşterea copiilor sau plataîngrijirii medicale)” (The New Encyclopaedia Britannica, 1993, pp. 378-379). Aceeaşi prestigioasă enciclopedie precizează că, în unele ţări, termenul este utilizat într -un sens maiîngust. În Regatul Unit, de pildă, securitatea socială se referă numai la beneficiile în bani statuate

prin lege (spre deosebire de ţările Europei occidentale continentale unde, de regulă, include şiîngrijirea medicală). În Statele Unite, unde formula a fost consacrată în context juridic prinSocial Security Act of 1935, deşi vizează mai multe programe, se referă, în principal, la sistemulfederal de asigurări sociale şi cu deosebire la sistemul de pensii.

Această diversitate de accepţiuni nu exclude însă posibilitatea identificării unor repere comune. Un exemplu concludent îl oferă rapoartele publicate bienal, începând din 1937, de Administraţia Securităţi Sociale a Statelor Unite, asuprasistemelor securităţii sociale din lume. Acestea prezintă cinci categorii de programe, care sereferă la beneficiile sociale acordate pentru: bătrâneţe, invaliditate şi moarte; boală şimaternitate; accidente de muncă sau boli profesionale; şomaj; alocaţii familiale. Programele sunt

fie de asigurări sociale, fie de asistenţă socială, fie cu caracter universal; ele sunt mai ample saumai restrânse (pot chiar să lipsească, aşa cum se întâmplă cu alocaţiile familiale în SUA), înf uncţie de sistemele adoptate de fiecare ţară (vezi Social Security Programs Throughout theWorld, 2006).

O formulă alternativă pentru securitatea socială este protecţia socială. Potrivit The New Encyclopaedia Britannica, “protecţia socială” este un termen mai larg, utilizatîndeosebi în ţările UE, care include şi schemele voluntare, nestatuate prin legislaţie. Dacă avemîn vedere accepţiunea consacrată în România, constatăm însă că protecţia socială esteconsiderată, de regulă, sinonimă cu securitatea socială. În statistica oficială, de pildă, suntcuprinse în capitolul “protecţie socială” trei subcapitole: protecţia socială a şomerilor, asigurărilesociale (cu referire la pensii şi bilete de tratament), asistenţa socială (incluzând alocaţii şi alteajutoar e în bani, cheltuieli pentru anumite categorii de minori şi adulţi cu nevoi speciale,instituţionalizaţi sau nu) ( Anuarul statistic al României, 1997, p. 209). Constatăm, însă, că, înlimbajul uzual, şi-a făcut loc în tot mai mare măsură identificarea protecţiei sociale cu măsurilecompensatorii adoptate conjunctural în vederea apărării populaţiei în ansamblu sau a anumitor categorii ale acesteia, respectiv a lucrătorilor din anumite sectoare sau întreprinderi, în raport curiscurile majore pe care le implică reforma economică, şi anume şomajul, inflaţia şi, în ultimăinstanţă, sărăcia. După unele opinii, protecţia socială nici n-ar trebui să fie utilizată cu referire lasistemul asigurărilor sociale, adică la beneficiile acordate pe baza unor contribuţii plătite anterior de către cei în cauză, aşa cum este cazul pensiilor.

Atât consideraţiile privind securitatea socială cât şi cele referitoare la protecţia socială au făcut trimitere la alte două concepte-cheie: asigurarea socială şi asistenţa socială, perce pute în numeroase ţări ca fiind nu doar distincte, ci chiar în opoziţie (Dogan & Pelassy,1992, p. 61). Diferenţele dintre cele două se referă, în primul rând, la modul de finanţare: învreme ce asigurările sociale sunt finanţate, în principal, prin contribuţiile angajatorilor şiangajaţilor, la care se adaugă deseori şi contribuţii (mai mari sau mai mici) din partea statului,asistenţa socială este finanţată prin sistemul general de taxe şi impozite, deseori prin taxe locale.În al doilea rând, nivelul beneficiilor de asigurări sociale este, de regulă, în funcţie de nivelul



veniturilor, respectiv al contribuţiilor anterioare producerii riscului asigurat, în vreme ce asistenţasocială, având un caracter non-contributoriu, este acordată celor cu venituri mici sau aflaţi însituaţii critice, beneficiarii săi fiind stabiliţi, în cele mai multe cazuri, pe baza verificăriiresurselor de care dispun (“means-tested ”). Aceste diferenţe explică în bună măsură de ceraporturile dintre cele două componente ale sistemelor de securitate (protecţie) socială sunt

percepute uneori ca fiind în opoziţie. În SUA, de pildă, are o relevanţă deosebită distincţia dintre programele contributorii şi cele noncontributorii: în vreme ce beneficiile aferente celor dintâisunt considerate îndreptăţite (chiar dacă se iau în discuţie posibilităţi de inovare a sistemului),celelalte au fost şi sunt mereu puse sub semnul întrebării, pe temeiul căutării unor criterii cât mairiguroase de identificare a celor care merită să fie ajutaţi. Diferenţierea între cele două tipuri de beneficii sociale nu apare întotdeauna atât de pregnantă. Unele beneficii, cum este cazulajutorului de şomaj, de pildă, în unele ţări face parte din sistemul asigurărilor sociale, în altele,din cel al asistenţei sociale, şi, în sfârşit, în altele are un caracter mixt.

Abordarea dihotomică nu trebuie absolutizată şi din alt motiv. Practic, există o a treia categorie de beneficii, şi anume alocaţiile (transferurile) universale, acordate indiferent

dacă cei în cauză au sau nu statutul de angajat, respectiv indiferent de veniturile sau resursele decare dispun, şi finanţate pe baza sistemului general de taxare. Este cazul alocaţiilor familiale înnumeroase ţări, precum şi al asigurării gratuite a unor servicii precum asistenţa medicală,respectiv al pensiei minime, în unele ţări.

În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, pe lângă sistemele de asigurări sociale care au un caracter public, s-au dezvoltat şi sisteme de asigurări private. Acestea nu numai că deţin o pondere însemnată în unele ţări (în SUA, de pildă, în legătură cu îngrijirea medicală), dar sunt invocate frecvent în ultimii ani ca oferind posibilesoluţii (fie ele şi parţiale) la o problemă tot mai presantă în condiţiile îmbătrânirii populaţiei, şianume aceea a sistemelor de pensii.

Această distincţie ne conduce spre un alt concept, implicat, de altfel, în toate consideraţiile de mai sus, şi anume statul bunăstării (welfare state), concept care, după ce a făcuto adevarată carieră în ştiinţele socio-umane ale secolului XX, a intrat într-o fază areconsiderărilor începând din a doua jumătate a anilor „70. Această evoluţie complexă obligă la oabordare distinctă a problematicii pe care o implică.

1. 3. De la “statul bunăstării” la “pluralismul bunăstării”

Termenul de “welfare state” a început să fie utilizat în literatura anglo-saxonă în 1941, spre adistinge între statul britanic şi “warfare state” (“statul în stare de război”), ce caracterizaGermania hitleristă. El s-a consacrat apoi, fie sub forma originară, f ie prin formule lingvisticecorespondente, spre a defini acel stat care îşi asumă responsabilitatea de a asigura, în modinstituţionalizat, anumite standarde de bunăstare pentru cetăţenii săi. În ultimele decenii, acest rola devenit tot mai mult subiect de controverse. Nu trebuie uitat însă că funcţia social-economică astatului modern a avut o evoluţie complexă, pe care controversele au secondat-o aproape în permanenţă.



Această evoluţie a beneficiat de numeroase abordări, precum şi de numeroase formule-metaforă, utilizate pentru a caracteriza diferitele sale stadii. Mattei Dogan şi DominiquePelassy, dezvoltând tezele lui Georges Burdeau, au oferit o imagine triadică a metamorfozelor statului în lumea modernă: întâi a fost “statul-spectator”, caracteristic perioadei în care burgheziaabia ajunsă la putere s-a protejat împotriva riscurilor reîntoarcerii la vechiul regim; a urmat

“statul-tutore”, care a consacrat rolul său protector în domeniul politicii sociale, aşa cum aînceput acesta să se contureze la sfârşitul secolului trecut; în fine, “statul- providenţă”, cedesemnează transformarea statului într -un furnizor general de resurse şi de securitate materială,în condiţiile specifice perioadei de după al doilea război mondial (Dogan & Pelassy, 1992, pp.48-56).

Michel Albert, utilizând tot o triadă, surprinde şi evoluţiile mai recente: dacă imediat după Revoluţia franceză s-a conturat prima fază, aceea a “capitalismului împotriva statului”, la un secol după aceasta a început faza “capitalismului supravegheat de stat”, pentru ca, după două secole, să se ajungă la a treia fază, aceea a“capitalismului care ia locul statului” (Albert, 1994, pp. 162-164). De fapt, această ultimă etapă

începuse cu un deceniu mai devreme, o dată cu alegerea, aproape simultană, a lui MargaretThatcher în Regatul Unit şi a lui Ronald Reagan în SUA - cei doi lideri care au fost promotorii în planul practicii politice ai viziuniineoconservatoare.

Dincolo de o periodizare sau alta, exprimată în formule lingvistice diferite, rezultă că începuturile statului bunăstării se conturează în ultimele decenii ale secolului trecut. De ce atunci? A fost fără îndoială un complex de cauze şi condiţii, dar rolul esenţial l-a avut procesul de industrializare: pe de o parte, o dată cu creşterea număruluimuncitorilor industriali a crescut şi nevoia lor de protecţie; pe de altă parte, reducându-se rolul breslelor şi al familiei restrânse în asigurarea unor servicii sociale, în mod firesc s-a amplificatrolul statului în acest sens. Mai apoi, consecinţele industrializării au fost amplificate de altefenomene şi procese: nuclearizarea familiei, creşterea duratei vieţii, creşterea costurilor asistenţeimedicale, precum şi a nevoii de educaţie - tot atâţia factori favorizanţi pentru creştereaatribuţiilor statului în asigurarea bunăstării populaţiei.

La această evoluţie au contribuit şi factori de ordin politic. Nu întâmplător statul bunăstării s-a dezvoltat paralel cu extinderea sufragiului: aspectele de ordinsocial aflându-se între problemele prioritare ale majorităţii celor cu drept de vot, procesul electoral a stimulat iniţiativele în acest domeniu. Este semnificativ şi faptul că originilestatului bunăstării se află în Germania din vremea lui Bismarck, când, începând din anii 1880, aufost introduse primele sisteme de asigurări sociale cu bază ocupaţională (pentru boală, accidenteindustriale, pensii), nu atât din considerente umanitare, cât cu scopul de a face socialismul mai puţin atractiv pentru muncitori şi a preîntâmpina tulburările sociale. Reglementările adoptateatunci vor constitui un adevărat model pentru spaţiul european (şi nu numai).

În deceniile care au urmat statul bunăstării şi-a extins continuu sfera de acţiune asupra a tot mai multe domenii şi grupuri, cheltuielile publice în scopuri sociale aucrescut în diferite ţări. Dar nu au fost evoluţii cu semnificaţii majore până la adoptarea în SUA a New Deal , amplul program lansat de administraţia Roosevelt, respectiv a Social Security Act of



1935, care a pus bazele asigurării de bătrâneţe, a compensaţiilor de şomaj, a ajutoarelor pentrufamiliile cu copii minori.

Schimbările spectaculoase s-au produs abia după al doilea război mondial. Noua etapă a început,de fapt, chiar în timpul războiului, în Regatul Unit, prin Raportul Beveridge (1942), pe baza

căruia vor fi instituite, în a doua jumătate a anilor „40, sisteme naţionale gratuite de educaţie şisănătate, precum şi alte facilităţi, în diferite domenii. În 1949, Legea fundamentală (Constituţia)R. F. Germania a consacrat formula “stat social”, care, împreună cu conceptul “economie socialăde piaţă”, va deveni expresia preocupării de îmbinare a eficienţei economice şi securităţii sociale, proces în care statului îi revine rolul nu de a limita concurenţa, ci de a asigura cadrul adecvat pentru desfăşurarea activităţilor economico-sociale. Expansiunea statului bunăstării va cunoaşteapogeul în anii „60 - „70, în ţările scandinave, prin aplicarea principiului “acoperirii universale”, potrivit căruia beneficiile sociale se acordă tuturor locuitorilor (pentru o prezentare succintă aistoriei politicilor sociale, vezi Demier, 1998). SUA şi Japonia, deşi considerate a fi atipice pentru evoluţia statului bunăstării, vor adopta şi ele, în anii „60 şi prima parte a anilor „70, programe de referinţă în domeiul politicii sociale.

În a doua jumătate a anilor‟70 a început însă declinul, definit uneori în termenii “crizei” statului bunăstării, prezentate, la rândul său, ca fiind, în principal, un efect al crizei economicedeterminate de creşterea preţului la materiile prime, dar şi al accentuării unor procese social-demografice precum îmbătrânirea populaţiei.

Încercând să identificăm cauzele acestui declin ajungem la enunţarea principalelor critici aduse statului bunăstării. Aşa cum le inventariază Dogan şi Pelassy, sub un titluconcludent (“ Procesul statului bunăstării”), acestea au fost mai ales următoarele: a pus în pericollibertatea individului; datorită costurilor prea ridicate, a afectat eficacitatea activităţii economice;deşi s-a dezvoltat în numele justiţiei (dreptăţii), a ajuns deseori să fie împotriva acesteia (Doganşi Pelassy, 1992, pp. 89-99). Într-o altă formulare, ce evocă termenii-cheie ai criticii făcute din perspectiva Noii Drepte, sunt aduse în prim plan aspectele economice, dar sunt vizate şi cele politice şi morale: expansiunea statului (a sectorului public) a contribuit la “dezindustrializare” pentru că a sustras de pe piaţă resurse potenţiale de forţă de muncă şi investiţii; nivelul înalt alimpozitelor şi taxelor, precum şi excesul de reglementare au “inhibat” spiritul întreprinzăr şiasumarea riscurilor; toate acestea au avut consecinţe social-culturale, a căror expresie esenţială a fost “demoralizarea”, în sensul subminării dorinţei de a munci şi a promovării unei “culturi a dependenţei” (Clarke and Langan, în Cochrane and Clarke,1993, pp. 50-52). Acestea au fost principalele argumente pe care s-a construit politica “statuluiminimal” practicată în anii „80 de către M. Thatcher şi R. Reagan. Deşi au fost aduse o serie de contraargumente, ce au vizat mai ales cerinţa de a nu face responsabil “statul bunăstării” de toate problemele ce decurg din complexitatea procesului de dezvoltare, criticile şi-au găsit expresia practică în restrângerea atribuţiilor statului: s-au redus beneficiile; regulile de acordare au devenit mairiguroase; s-au introdus plăţi pentru anumite servicii (aşa-numitele “co- plăţi”); sau asumat puţineangajamente noi; statul a făcut eforturi pentru revitalizarea unor instituţii care în mod tradiţionalse implicaseră în acest gen de activităţi.

O serie de aspecte particulare prezintă evoluţia rolului statului în Europa Centrală şi de Est - deci



şi în România - după 1989. Fără a evoca acum particularităţile fiecărei ţări din zonă, se poateaprecia că tendinţa comună majoră este aceea a retragerii statului din diferite domenii, inclusivdin cele aferente politiciisociale, concomitent cu reconsiderarea funcţiilor sale. Este o reacţie firească în raport cuexcesele ce însoţiseră anterior exacerbarea rolului acestuia. Dar retragerea bruscă, fără a fi

secondată de preluarea responsabilităţilor de către alţi factori, precum şi de schimbări substanţileîn planul mentalităţilor, poate genera dezechilibre şi tensiuni.

Nicholas Barr, referindu-se la schimbările care se desfăşoară în Europa Centrală şi de Est,remarcă faptul că intervenţia statului nu înseamnă neapărat organizarea publică a unei activităţi,ci poate să se realizeze pe diferite alte căi: reglementări ale pieţei (de ordin cantitativ saucalitativ); finanţarea unor activităţi; producerea de bunuri şi servicii (educaţia, sănătatea publică);transferul de venituri (pensii, facilităţi în privinţa locuinţei) etc (Barr, 1995, pp. 39-40). Mai multdecât atât, aşa cum subliniază autorii Raportului naţional al dezvoltării umane - România 1998,în condiţiile tranziţiei de la o economie centralizată la una de piaţă, se pot identifica dimensiunispecifice ale funcţiei sociale a statului, şi anume aceea de facilitare a tranziţiei prin crearea unui

cadru social favorabil, precum şi aceea compensatorie, de minimizare a costurilor sociale ale procesului (1998, p. 39).

Ca urmare a acestor evoluţii ce se desfăşoară în diferite zone ale lumii conceptul de “stat al bunăstării” a intrat într -un con de umbră. Diferiţi autori au pus în circulaţieo serie de alte sintagme pentru a descrie complexitatea raporturilor şi proceselor implicate.Astfel, G. Esping-Andersen (1991) recurge la “regimuri de stat al bunăstării” drept conceptorganizator al mult citatei sale cărţi, pentru a defini faptul că în relaţia dintre stat şi economie seîmbină sistematic o serie de caracteristici legale şi organizaţionale. Allan Cochrane şi JohnClarke (1993), valorificând tradiţia britanică postbelică, recurg la “economia mixtă a bunăstării”,care implică statul, piaţa, organizaţii şi reţele de ajutorare informale. Linda Hantrais apreciază cămajoritatea ţărilor UE au dezvoltat un “pluralism al bunăstării” - sintagmă pe care o considerăsimilară aceleia de “economie mixtă” - şi se referă nu numai la combinarea agenţilor, ci şi laaceea a formelor utilizate (Hantrais, 1995, p. 35). “Pluralismul bunăstării” este, de altfel, oformulă invocată şi în legătură cu politica socială din SUA - situaţie uşor de explicat în condiţiileîn care dimensiunile pluraliste ale sistemului american sunt o realitate incontestabilă. Japoneziiau lansat şi ei, la sfârşitul anilor „70, o formulă alternativă, aceea de “societate a bunăstării de tip japonez”, bazată pe susţinerea indivizilor de către familie, companie, comunitate, şi mai puţin de către stat.

Toate aceste formule (şi altele, cum ar fi “sistem al bunăstării” sau “mix al bunăstării”) exprimă faptul că, în prezent, alături de stat, sunt o serie de alţi factori care, într -omăsură mai mare sau mai mică, îşi aduc contribuţia la bunăstarea oamenilor: familia, comunitatea locală, diferite organizaţii cu caracter lucrativ, nonprofit sau mixt etc. În domeniul politicii sociale se dezvoltă o tot mai complexă cooperare între sectorul producător de profit şi cel nonprofit.

Trebuie precizat însă că statul nu a fost niciodată, nici chiar în momentul de apogeu, singura instanţă responsabilă pentru asigurarea bunăstării oamenilor. Există



apoi importante diferenţe între ţări în privinţa rolului statului, a amplorii responsabilităţilor, a împărţirii acestora cu alţi factori, a mecanismelor de finanţare, a gradului de“acoperire” a populaţiei etc. Aceste diferenţe au determinat conturarea unor modele diferite de politici sociale.

1.4. Modele de politici sociale

În ultimele decenii, abordările comparative din ştiinţele socio-umane, în particular din ştiinţele politice, recurg frecvent la modele, ca modalităţi de a simplifica realitateaşi de a explica mai uşor marea sa diversitate. Recursul la modele s-a dovedit benefic îndescifrarea funcţionării mai mult sau mai puţin coerente a unor angrenaje instituţionale, adesfăşurării proceselor decizionale, a evoluţiei acestora în funcţie de un anume context. Atuncicând nu li s-a absolutizat valoarea euristică sau cea pragmatică, modelele şi-au probat utilitateaîn relevarea unor aspecte tipice ale funcţionării sistemelor politice şi ale politicilor practicate dediferite ţări într -un domeniu sau altul. Aceasta nu exclude însă unicitatea experienţelor parcurse

de fiecare ţară, chiar forme similare dobândind conţinuturi şi finalităţi diferite, în funcţie denumeroase variabile.

Dimensiunile politicii sociale sunt deseori analizate într-un context mai larg,ce include aspecte sociale, economice, politice, culturale, ale căror interacţiuni configurează anumite modele. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă Michel Albert (1994) care, dintr-o perspectivă predominant economică, dar cu multiple deschideri interdisciplinare, distinge două modele caracteristice capitalismului contemporan: unul “neoamerican”, datorat în principal lui R. Reagan, şi unul european, numit “renan”, ce are în centrul său Germania, include ţările scandinave şi, interesantde remarcat, prezintă numeroase asemănări chiar cu îndepărtata Japonie.

Pentru specialistul francez în asigurări deosebirile dintre cele două modele se structurează pe mai multe coordonate, dar definitoriu apare faptul că, în vreme ce modelul neoamerican se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul rapid, celălalt pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocupările pe termen lung. Dacă în modelul reaganian se consideră că protecţia socială creează o mentalitate de asistat, care favorizează lenea şi lipsa de răspundere, în modelul renan tradiţional, este larg împărtăşităopinia că aceasta este nu numai o urmare, ci şi un stimulent al progresului economic. Dincolo dediferenţele dintre cele două modele, autorul face însă o constatare simptomatică pentru evoluţiilerecente: “Pretutindeni, în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în conflict, într -un felsau altul, cu logica protecţiei sociale” (Albert, 1994, p. 11).

Trebuie remarcat că, de la începuturile anilor „90, când a fost publicată cartea (1991, în Franţa), s-au produs o serie de evoluţii şi reconsiderări. În SUA, un Preşedinte Democrat a încercat să introducă o serie de schimbări în materie de politică socială(acoperire universală prin asigurările de sănătate, de pildă), dar a fost obligat la soluţii decompromis de către un Congres majoritar Republican. În Europa occidentală, constrângerilerezultate din Tratatul de la Maastricht au impus măsuri în sensul diminuării generozităţii statului bunăstării, indiferent ce partide se află la guvernare. Chiar şi socialiştii, social-democraţii sau



laburiştii, ce guvernează acum în numeroase ţări, au subscris la aceste măsuri, renunţând la uneleopţiuni tradiţionale. În privinţa Japoniei, deşi anumite aspecte ale politicii sociale o apropie într -adevăr de modelul european, aşa cum constatase M. Albert, altele o situează în proximitateacelui american, comparaţia relevând de fapt o serie de aspecte particulare, ce-i conferă unicitate.

Deşi deosebirile dintre modelul american şi cel european sunt deseori invocate, analizele expreseale politicii sociale relevă existenţa unor tipologii mai nuanţate. G. Esping-Andersen a devenit un nume de referinţă pentru clasificările realizate în anii „90. Utilizând “regimurile de stat al bunăstării” drept concept de bază, autoruldistinge trei tipuri de bază ale acestora (Esping-Andersen, 1991, pp. 26-29), şi anume:

1. Regimul liberal, în care predomină asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor, transferuriuniversale şi sisteme de asigurare socială modeste. Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri mici, alocaţiile fiind, de regulă, scăzute. Statulîncurajează piaţa, fie pasiv, prin garantarea doar a minimului strict necesar, fie activ, prinsubvenţionarea unor programe private vizând bunăstarea. Exemplele tipice pentru acest model

sunt SUA, Canada, Australia.2. Regimul conservator, cu pronunţate caracteristici corporatiste, bazat pe garantarea drepturilor sociale şi pastrarea diferenţelor de status. Statul deţine un rol important în asigurarea bunăstării,dar impactul său redistributiv este neglijabil. În acelaşi timp, biserica şi familia au roluri majoreîn conservarea relaţiilor tradiţionale. În virtutea principiului subsidiarităţii, statul intervine doar atunci când nivelurile inferioare şi-au epuizat capacitatea de intervenţie. Exemplele tipice :Austria, Franţa, Germania şi Italia.

3. Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al drepturilor sociale, promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte. Sistemele de asigurări cu caracter universal conduc la o puternică solidaritate, în sensul că toţi beneficiază şi toţi plătesc, chiar dacănivelul celor mai multe beneficii sociale este în funcţie de venituri. Statul preia o bună parte acheltuielilor pe care le implică viaţa de familie, asumându-şi responsabilitatea directă pentruîngrijirea anumitor categorii de persoane. Tările scandinave, îndeosebi Suedia, sunt considerateexemplele relevante.

Fără îndoială, clasificarea lui Esping-Andersen nu poate fi absolutizată. În primul rând, aşa cum însuşi autorul remarca, nu există nici un “caz” în formă pură. Aşa cum au dovedit evoluţiile din anii „90, politicile sociale din ţările date ca exemple au suferitinfluenţe din partea altor modele, astfel încât diferenţele s-au atenuat.

Suedia, de pildă, s-a îndepărtat considerabil de modelul său tradiţional, ceea ce justifică aprecierea că regimul social-democrat este mai bine exemplificat acum deDanemarca. În acelaşi timp, dacă din perspectivă europeană, este îndreptăţită catalogarea “regimului de bunăstare” din SUA ca fiind unul liberal, din perspectivă americană - aşa cum se va argumenta în capitolul consacrat acestei ţări -caracterizarea este discutabilă. În sfârşit, se impune constatarea că unele ţări cu tradiţiisemnificative în politicile sociale sunt dificil de încadrat în această tipologie. Statul bunăstării dinRegatul Unit, de pildă, deşi considerat mai apropiat de modelul liberal, este mai degrabă un



amestec între cele trei tipuri. Apoi Japonia, marele absent din tipologia lui Andersen, deşi esteîncadrată uneori în modelul liberal de politică socială, are o serie de particularităţi, decurgândmai ales din rolul important al companiilor în asigurarea bunăstării, care îi conferă unicitate.

Cu toate imperfecţiunile semnalate, şi cu toate că evoluţiile ulterioare au făcut

necesare o serie de nuanţări, clasificarea lui Esping-Andersen îşi păstrează relevanţa, ceea ceexplică şi situarea ei la baza abordării de faţă.

Această opţiune nu exclude însă luarea în considerare şi a altor clasificări. La mijlocul anilor „90, de pildă, Linda Hantrais (1995, pp. 19-36), abordând evoluţia politicii sociale în UE, constata persistenţa unor deosebiri între trei tipuri de state ale bunăstării:

1) continental, cu o bază ocupaţională, beneficiile sociale fiind finanţate prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor;

2) nordic şi anglo-saxon (car e asociază Regatul Unit şi Irlanda ţărilor scandinave), bazat pe

cetăţenie (altfel spus, pe aşanumita “acoperire universală”) şi finanţat, în principal, prin sistemulde taxe şi impozite;

3) sudic (specific Greciei, Portugaliei, Spaniei), mai puţin avansat şi coerent, având unelesimilitudini cu modelul continental, îndeosebi pentru că “patronii duc greul”, fiind caracterizat,în acelaşi timp, prin rolul important al statului în finanţarea protecţiei sociale. Asemenea caracteristici au condus la situaţia ca, în unele cazuri,ţările din sudul Europei să fie caracterizate drept “stat al bunăstării rudimentar”.

Includerea în tabloul general a ţărilor din sudul Europei ca tipuri relativ distincte de politică socială are o semnificaţie aparte nu numai pentru că dezvoltă imaginea diversităţii, dar şi pentru că realizează deschiderea spre luarea în considerare aexperienţelor ce se conturează în Europa Centrală şi de Est. Tările din zona noastră parcurg acumo evoluţie deosebit de complexă, sub multe aspecte chiar dramatică, în privinţa politicii sociale.Ele realizează, în esenţă, trecerea de la un sistem ce promova principiul ocupării depline a forţeide muncă, precum şi rolul fundamental al statului în securitatea socială, la sisteme noi, în caresectorul public şi cel privat se îmbină în proporţii şi forme diferite. Este însă prematurăîncadrarea acestor evoluţii în unul sau altul din modelele consacrate.

De fapt chiar schimbările operate în ultimii ani în politica socială practicată de ţările reprezentative pentru modelele menţionate relevă că, deşi este previzibilă - cel puţin pentruviitorul apropiat - menţinerea diferenţelor, tendinţa principală este aceea de accentuare acooperării, convergenţei şi, uneori, aşa cum se poate constata la nivelul UE (este adevărat, doar sub unele aspecte), chiar a armonizării.

Este acesta un indiciu că problematica modelelor de politică socială riscă să intre în desuetudine? Pe termen lung, o asemenea perspectivă nu este exclusă; pe termen scurt, însă, cunoaşterea diferitelor soluţii la problemele relativ comune pe care le implicăglobalizarea este mai mult decât necesară. Această necesitate este evidentă mai cu seamă în cazul



ţărilor care, asemenea României, parcurg o etapă a reconsiderării sistemului de politică socială.

Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas. Barr, N. (ed.) (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est - Tranziţia şi dincolo de aceasta, Bucureşti, Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală. Barry N. (1998) Bunăstarea, Bucureşti, Editura DU Style. Cochrane, A. and Clarke, J. (eds.) (1993) Comparing Welfare States: Britain inInternational Context, London, Sage Publications with The Open University Press.Comisia Naţională pentru Statistică (1997) Anuarul statistic al României, Bucureşti, Comisia Naţională pentru Statistică. Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi, Institutul

European.Dogan, M., Pelassy, D. (1992) Economia mixtă - Jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Bucureşti, Editura Alternative. Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall.Encyclopaedia Britannica, Inc. (1993) The New Encyclopaedia Britannica,Macropaedia, Vol. 27, Chicago, Encyclopaedia Britannica, Inc.Esping-Andersen, G. (1991) The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge,Polity Press.Hantrais, L. (1995) Social Policy in the European Union, Houndmills and London,Macmillan Press, Ltd.Heidenheimer, A.J., Heclo, H., Adams, C.T. (1990) Comparative Public Policy: ThePolitics of Social Choice in America, Europe, and Japan, New York, St. Martin‟s Press.Hill, M. (1996) Social Policy: A comparative analysis, London, Prentice Hall.Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. Pechman, J.A. (ed.) (1992) Fulfilling America‟s Promise: Social Policies for the 1990s, Ithaca and London, Cornell University Press.Popescu, L. (1998), Pr otecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, PresaUniversitară Clujeană. Raportul naţional al dezvoltării umane - România 1998 (1998) Bucureşti, Editura Expert.Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout theWorld: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.Zamfir, E., Zamfir, C. (coordonatori) (1995) Politici sociale - România în contexteuropean, Bucureşti, Editura Alternative.

Teme recomandate pentru referate



•Raportul dintre asigurări sociale şi asistenţă socială; •Expansiunea statului bunăstării: cauze şi consecinţe; •Criza statului bunăstării; •Alţi agenţi ai bunăstării sociale: familia, biserica, diferite asociaţii si organizaţii (sindicate, organizaţii non-guvernamentale, partide politice etc).

2. Regatul Unit – sistem “mixt” de politică socială

Politica socială practicată în Regatul Unit este dificil de încadrat într -un modelsau altul datorită reconsiderărilor care s-au produs în “economia mixtă a bunăstării”, îndeosebi în perioada postbelică. Având în vedere clasificarea realizată de Esping-Andersen, se poate spunecă, dacă imediat după război, s-au manifestat o serie de caracteristici încadrabile în modelulsocial-democrat, evoluţiile începute în anii ‟80 au fost simptomatice mai cu seamă pentru perspectiva liberală, dar au relevat deschidere şi spre modelul conservator. Ca urmare, apareadecvată formula sistem “mixt” de politică socială.

2.1. Repere în evoluţia sistemului

•Legile Elisabetane pentru săraci (1601) au constituit primele reglementări ferme ale responsabilităţii guvernului pentru bunăstarea socială, respectiv pentru ajutorarea săracilor; Anglia a fost prima ţară industrializată care a adoptat un sistem centralizat pentru ajutorarea săracilor (1834);

•La începutul secolului XX, înainte de primul război mondial, au fost introduse primele pensii de bătrâneţe, pentru cei cu venituri foarte mici, precum şi asigurări

medicale, ajutor de boală, ajutor de şomaj pentru muncitorii din anumite industrii; în perioada interbelică, nu s-au produs schimbări majore, dar guvernul şi-a asumatnoi responsabilităţi în domeniul social, sistemul beneficiilor sociale fiind extins şi asupra altor categorii;

• Raportul Beveridge (1942), numit astfel după numele autorului său, lordul Beveridge, document de referinţă pentru evoluţia statului bunăstării nu numai în Regatul Unit, dar şi în alte ţări, a formulat, pe baza analizei sistemelor de asigurări sociale şi alteservicii existente în diferite ţări, recomandări privind reforma sistemului britanic;

•Pe baza ideilor lui Beveridge şi Keynes, în condiţiile consensului realizat între

forţele politice, imediat după al doilea război mondial, s-a produs extindereamajoră a rolului statului în asigurarea bunăstării, fiind adoptate reforme în domeniul educaţiei, al sănătăţii, al securităţii sociale, al construcţiei de locuinţe; următoriiaproximativ 30 de ani au însemnat expansiunea şi modernizarea statului bunăstării,

•La mijlocul anilor ‟70, ca urmare a crizei determinate în principal de creşterea preţului petrolului, precum şi a accentuării fenomenului îmbătrânirii populaţiei, statul bunăstării a devenit o problemă generatoare de tensiuni şi controverse; în



plan ideologic, Noua Dreaptă a formulat critici vehemente la adresa acestuia, reproşându-i atât “dezindustrializarea”, prin sustragerea unor resurse de pe piaţă, cât şi “demoralizarea”, prin inhibarea spiritului întreprinzător şi promovarea unei “culturi a dependenţei”;

•La începutul anilor ‟80, Margaret Thatcher a determinat modificarea “balanţei” economiei mixte a bunăstării, în sensul renunţării la rolul dominant al statului în

favoarea pieţei şi al organizaţiilor voluntare; au fost introduse condiţionări în acordarea unor beneficii sociale, alocaţiile au fost orientate înspre cei care au mai mare nevoie; la începutul anilor ‟90, politica socială a guvernării conservatoare a continuat, în esenţă, pe aceleaşi coordonate, realizându-se, între altele, extinderea principiilor pieţei în sistemul de îngrijire a sănătăţii (aşa-numita “revoluţie comunitară”);

•Regatul Unit a manifestat prudenţă în asumarea unor reglementări în materie de politică socială adoptate la nivelul Uniunii Europene, motiv care a determinat

cuprinderea “Capitolului social” al Tratatului de la Maastricht (1992) într -o anexă a acestuia; victoria laburiştilor (1997) a determinat o schimbare de atitudine, prin acceptarea reglementărilor sociale comunitare de bază (referitoare la salariul minim, timpul de lucru, concediile plătite etc), dar aşa-numita “a treia cale” (situată “dincolo de vechea stângă şi de vechea dreaptă”) promovată de premierul Tony Blair nu a produs schimbări radicale în politica socială.

2.2. Sistemul actual

2.2.1. Securitatea socială

Finanţarea se realizează, pe de o parte, prin sistemul general de taxare (aproximativ ½), pe de altă parte, prin contribuţia angajatorilor (aproximativ ¼) şi contribuţia angajaţilor (aproximativ 1/5) la Fondul Asigurării Naţionale.

•Pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, urmând ca vârsta de pensionare să se egalizeze la 65 de ani în perioada 2010 - 2020. Sistemul are ca elemente componente:

a. pensia de bază (“de stat”), stabilită în 1946, în sistem flat rate (în cuantum fix); b. pensia suplimentară de stat (introdusă în 1978), în funcţie de venituri; patronii pot să

înlocuiască pensia suplimentară cu o pensie ocupaţională. Tot mai mulţi pensionari recurg la pensia personală privată, acordată de o instituţie financiară. Majoritatea pensionarilor au acum venituri suplimentare faţă de pensia de bază.

•Alocaţia de şomaj este în sumă fixă ( flat rate), variabilă în funcţie de vârstă; din 1996 se acordădoar pentru 6,5 luni (una din cele mai scurte perioade la nivelul Uniunii Europene!). Începând cu



anii ‟80 au fost introduse o serie de condiţionări: beneficiarii să nu-şi fi pierdut locul de muncădin cauza comportamentului necorespunzător, să dovedească preocupare pentru a-şi găsi un locde muncă, inclusiv prin absolvirea unor cursuri de reconversie profesională etc.

•Atât persoanele în vârstă de peste 80 de ani care au venituri sub un anumit nivel,

cât şi şomerii cu venituri mici pot beneficia de forme de asistenţă socială.

2.2.2. Serviciul Naţional de Sănătate

Înfiinţat în 1948, acesta a avut ca principale caracteristici accesul universal al populaţiei, caracterul centralizat şi finanţarea preponderent din taxe. Măsurile adoptate în contextul “revoluţiei comunitare” (1990) au vizat îndeosebi introducerea principiilor pieţei prin încurajarea competiţiei între furnizorii de servicii medicale.

Acum finanţarea se realizează, în proporţie de 75% din taxe, 13% din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor, şi 12% din alte surse, respectiv din “co- plăţi”, adică din sume plătite

de către pacienţi pentru a acoperi o parte a costurilor medicamentelor prescrise şi a tratamentuluistomatologic. Una din problemele majore ale sistemului o constituie listele lungi de aşteptare pentru anumite tratamente medicale şi operaţii.

2.2.3. Serviciile sociale personale

Aceste servicii asigură îndeosebi îngrijirea la domiciliu a celor maivulnerabili: persoane în vârstă, copii şi tineri aflaţi în dificultate, bolnavi, persoane cu handicap.Serviciile sunt furnizate de autorităţile locale şi, tot mai mult, începând cu anii ‟90, de firme private, grupuri de într-ajutorare şi voluntari. Schimbările produse în ultimele decenii vizează

mai cu seamă creşterea rolului comunităţii în îngrijirea celor care au nevoie de asistenţă petermen lung, în detrimentul instituţiilor publice.

Bibliografie

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec.XIX-XX, Iaşi, Institutul European.Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 37-65.Office for National Statistics (2005) UK 2005: The Official Yearbook of the UnitedKingdom of Great Britain and Northern Ireland, London, The Stationary Office, pp.143-202.Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, PresaUniversitară Clujeană, pp. 62-77.Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout theWorld: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 329-335.




•Statul britanic al bunăstării în primele decenii postbelice •Evoluţia politicii sociale britanice în contextul integrării europene.

3. Germania – model “conservator” de politică socială

Acest model are o bază ocupaţională, este construit în funcţie de statutul de angajat, implicând activitatea a numeroase organizaţii şi asociaţii aflate în raporturi tradiţionalede cooperare cu instituţiile oficiale. În centrul său se află principiul subsidiarităţii, statulasigurând doar cadrul funcţional, intervenind numai atunci când celelalte niveluri nu mai sunt înmăsură să facă faţă responsabilităţilor privind rezolvarea problemelor sociale. Acestecaracteristici justifică utilizarea formulei “model conservator”, respectiv “model conservator -corporatist”.

3.1. Repere ale evoluţiei

•Încă din secolul al XVI-lea au fost adoptate, într-o serie de oraşe germane, legi referitoare la ajutorarea săracilor; treptat, s-au adoptat asemenea măsuri la nivelul statelor, preocupările în acest sens dobândind un caracter mai sistematic în secolul al XIX-lea;

•Unificarea Germaniei (1871) a adus îm preună ţări cu un nivel diferit de dezvoltare şi de cuprindere a forţei de muncă în activitatea industrială. Cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o serie de măsuri care să protejeze muncitorii industriali, să

asigure pacea socială şi să împiedice expansiunea ideilor socialiste:

- în 1883 a fost introdus, pentru prima oară în lume, un sistem de asigurări sociale, şi anume asigurarea medicală pentru salariaţii din anumite ramuri industriale (vizând atât serviciile medicale cât şi ajutorul financiar în caz de boală), pe baza contribuţiei patronilor şi angajaţilor;

- în 1884 a fost introdusă asigurarea pentru accidentele industriale;

- în 1889 a fost adoptat un sistem de asigurări sociale pentru pensii, în beneficiul muncitorilor care au împlinit 70 de ani;

•În următoarele decenii asigurările sociale s-au extins, cuprinzând tot mai multecategorii de angajaţi; în 1927 a fost introdusă şi asigurarea pentru şomaj, fiind constituiţi astfel toţi cei patru piloni ai sistemului german de securitate socială;

•În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial în fosta RFG au fost adoptate şi implementate o serie de programe de politici sociale, atât de către PSD, cât şi de către UCD; cadrul general a fost asigurat prin Constituţia din 1949,



care a consacrat formula de “stat social”, respectiv “economie socială de piaţă”, implicând ideea esenţială că, deşi sistemul economic este unul de piaţă, soluţionarea problemelor sociale nu este lăsată la nivelul liberei funcţionări a acesteia, ci presupune participarea partenerilor sociali (sindicate, patronat), statul fiind garantulonorării responsabilităţilor de către toţi factorii cu atribuţii; rolul conferit statului îşi va găsi

reflectarea în principiul subsidiarităţii;

•Începând cu a doua jumătate a anilor ‟70 şi în Germania au început presiunile pentru reducerea cheltuielilor sociale, fiind adoptate, mai cu seamă în timpul guvernării cancelarului Helmut Kohl (anii ‟80–‟90) o serie de măsuri pentru restrângerea numărului beneficiarilor şi limitarea beneficiilor;

•Unificarea (reunificarea) Germaniei (1990), care s-a realizat prin “absorbţia” Estului de către Vest, respectiv prin extinderea legislaţiei RFG asupra fostei RDG, a avut implicaţii majore asupra politicii sociale; în Est, unde existase un “universalism forţat” în privinţa protecţiei sociale (garantarea locului de muncă,

gratuitatea unor servicii precum educaţia, îngrijirea medicală etc) s-a procedat laextinderea treptată a sistemului vestic de securitate socială, dar, în condiţiile dificultăţilor economice din primii ani, reflectate şi în creşterea dramatică a şomajului, o mare parte a populaţiei a devenit mai întâi beneficiară a asistenţei sociale; în Vest, au fost stabilite o serie de taxe şi impozite în vederea susţinerii reunificării, în 1993 fiind adoptat un “Pact de solidaritate”, care, pe baza unui nou acord financiar între landuri, a asigurat baza materială a procesului;

•Costurile unificării au produs unele dificultăţi şi tensiuni, guvernul creştin-democrat adoptând,la mijlocul anilor ‟90, măsuri de austeritate, în vedereareducerii cheltuielilor sociale; după alegerile din 1998, guvernarea coaliţiei

formate din social-democraţi şi ecologişti nu a adus schimbări radicale în materie de politică socială, cea mai semnificativă preocupare fiind identificarea soluţiilor pentru scăderea nivelului şomajului; rezultatul alegerilor din 2005 a condus la formarea aşa-numitei mari coaliţii” (creştin-democraţi şi social-democraţi), cu un program de guvernare ce exprimă compromisul celor două partide majore, principalul obiectivrămânînd, în continuare, reducerea şomajului.

3.2. Sistemul actual de securitate socială

Una din caracteristicile de bază ale sistemului o constituie diferenţierea netă

între asigurările sociale şi asistenţa socială.

3.2.1. Asigurările sociale

Modelul se bazează pe menţinerea diferenţelor de status (“conservarea statusului”): beneficiile sociale sunt strict proporţionale cu contribuţiile plătite în mod obligatoriude către angajatori şi angajaţi. Administrarea sistemului este realizată de către corporaţii



autonome, care sunt expresia parteneriatului social al patronilor şi salariaţilor, desfăşurat subsupravegherea statului.

Cele 4 coloane” de bază ale asigurărilor sociale sunt considerate a fi beneficiile acordate pentru:

1. Pensionare;2. Şomaj;3. Accident;4. Boală.

Încontinuare vor fi prezentate unele aspecte esenţiale privitoare la o parte din aceste beneficii, precum şi un nou element al sistemului, introdus la mijlocul anilor ‟90.

•Pensia de bătrâneţe se acordă, de regulă, la 65 de ani, dar, în anumite condiţii, vârsta poate fi 63 sau 60 de ani; femeile se pot pensiona la 60 de ani; finanţarea

sistemului se realizează prin contribuţiile egale ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugăunele subvenţii guvernamentale; cuantumul pensiei se stabileşte pe baza unei formule de calcul, în funcţie de nivelul veniturilor anterioare şi numărul de ani lucraţi; pe lângă sistemul de pensii obligatorii, multe companii asigură pensii suplimentare;

•Protecţia şomerilor şi măsurile anti-şomaj - alocaţia de şomaj, care reprezintă aproximativ 67% din ultimul salariu net, se acordă pentru o perioadă de 6 – 12 luni (cu unele prelungiri pentru cei în vârstă); după epuizarea perioadei, se poate acorda o asistenţă de şomaj, cu un cuantumdiminuat, pe baza testării resurselor celor în cauză;

- politica activă, de reducere a şomajului, deţine un loc important în politica socială a Germaniei reunificate; rata ridicată a şomajului a determinat constituirea unei adevărate alianţe a patronatului, sindicatelor şi instituţiilor guvernamentale în vedereacreării de noi locuri de muncă, a simplificării sistemului de impozitare etc.

•Asigurările sociale de sănătate cuprind aproximativ 90% din populaţie; finanţarea sistemului serealizează, în principal, prin contribuţiile egale obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, la carese adaugă unele contribuţii guvernamentale; sunt acoperite mare parte din costurile tratamentelor, medicamentelor, spitalizarea, dar, în ultimii

ani, şi pacienţii trebuie să contribuie, în formula coplăţilor;

•Îngrijirea pe termen lung a bătrânilor, un nou element component al sistemului de asigurări sociale, introdus în 1995, asigură un ajutor de bază pentru îngrijirea vârstnicilor, fie la domiciliu, fie într-o instituţie; finanţarea se realizează prin aceeaşi formulă a contribuţiilor obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor.



3.2.2. Asistenţa socială

Sistemul este finanţat mai ales din fondurile landurilor şi ale autorităţilor locale. Nivelul ajutoarelor este stabilit pe baza recomandărilor unui organism autonom, Asociaţia Germană pentru Ajutor Public şi Privat, astfel încât să se asigure

un standard minim de viaţă pentru o existenţă decentă”. Funcţionarea sistemului implică principiul subsidiarităţii: solicitanţii trebuie să dovedească faptul că nici resursele personale nici cele ale familiei nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile minime, iar statul şi landurile trebuie să colaboreze cu organizaţiile voluntare în furnizarea unor beneficii şiservicii.

Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, pp. 103-121.

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi, Institutul European.Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 66-95.Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, PresaUniversitară Clujeană, pp. 78-91.Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout theWorld: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 118-126.


•Principiul subsidiarităţii în politica socială a Germaniei •Implicaţiile reunificării germane asupra politicii sociale.

4. Suedia – model “social-democrat” de politică socială

Modelul nordic sau scandinav al statului bunăstării se caracterizează prin câteva trăsăturidistinctive: este cuprinzător, atât în sensul că acoperă o gamă largă a nevoilor sociale cât şi în acela că asigură un ansamblu integrat de protecţie socială; acordarea beneficiilor sociale este considerată un drept democratic; legislaţia socială are un caracter

universal şi de solidaritate; statul deţine un rol major în funcţionarea sistemului. Un asemeneasistem poate fi numit “social-democrat” îndeosebi pe considerentul că în ţările nordice partidelesocial-democrate au fost principala forţă politică ce a propulsat reformele sociale. Deşi uniiautori apreciază că, urmare a evoluţiilor din ultimul deceniu, Danemarca este o ilustrare maiadecvată a modelului, considerăm că prezentarea Suediei permite examinarea caracteristicilor sale de bază, dar şi a reconsiderărilor produse.



4. 1. Repere ale evoluţiei

Cei ce încearcă să releve trăsăturile specifice ale modelului consideră că una din explicaţiile acestora rezidă în faptul că Suedia nu s-a caracterizat niciodată prin diviziunisociale rigide, iar statul a jucat deseori un rol mediator benefic, fără să parcurgă experienţa unui

regim totalitar; se adaugă şi dezvoltarea, începând din secolul al XIX-lea, a unei puternice clasemuncitoare, a sindicatelor, apoi a Partidului Social-Democrat, care a dominat scena politică asecolului XX.

•Asemenea altor ţări europene, şi în Suedia au fost adoptate, mai cu seamă de-alungul secolului al XIX-lea, o serie de legi pentru ajutorarea săracilor;

•Fără a fi un inovator, Suedia a introdus relativ devreme majoritatea beneficiilor de asigurărisociale, până în deceniul al treilea al secolului XX fiind construite coordonatele de bază ale actualului sistem: - 1891 – asigurarea socială de sănătate;

- 1901 – asigurarea pentru accidente industriale;- 1913 – asigurarea pentru pensii;- 1934 – asigurarea de şomaj; - 1947 – alocaţiile familiale.

•După al doilea război mondial, politica economică şi cea socială, deopotrivă, au fost puternic marcate de opţiunea pentru ceea ce s-a numit full employment (ocuparea cvasi-deplină, cvasi-completă a forţei de muncă), principiu adoptat şi de alte ţări europene, vreme de câteva decenii;

•Expansiunea considerabilă a statului bunăstării, neegalată de ţări din alte zone, s-a produs în

anii ‟60 - ‟80; între explicaţii, se află puternicele mişcări ale studenţilor, femeilor, altor grupuri,care au intensificat presiunile asupra PSD pentru realizarea unei largi acoperiri a populaţiei cu beneficii sociale; în a doua jumătate a anilor ‟70, Suedia a avut o evoluţie atipică, în sensul că,spre deosebire de alte ţări occidentale, a menţinut şi chiar extins statul bunăstării;

•Efectele crizei încep să se facă simţite abia la sfârşitul anilor ‟80 – începutul anilor ‟90, cândmodelul suedez este tot mai des criticat pentru nivelul înalt al taxelor, extensia sectorului public,centralizarea accentuată; coaliţia conservatoare instalată în 1991 a procedat la reducerea nivelului taxelor şi impozitelor, precum şi a beneficiilor sociale; revenit la guvernare la mijlocul anilor ‟90, PSD şi-areconsiderat, în parte, politica socială, recurgând la măsuri de austeritate, mai cu

seamă ca urmare a intrării Suediei în Uniunea Europeană, în 1995.


Rolul principal în coordonarea sistemului revine unei agenţii guvernamentale, Comitetul Naţional pentru Asigurări Sociale, având structuri şi la nivel regional şi local. Atribuţiile importante conferite instituţiilor statului nu exclud însă rolul



sindicatelor, al organizaţiilor voluntare, al bisericilor. Finanţarea securităţii sociale se realizează preponderent pe baza taxelor şi impozitelor, dar, tot mai mult, şi pe baza contribuţiilor patronilor şi angajaţilor.

•Pensiile de bătrâneţe se află într -o perioadă de tranziţie graduală la un nou

sistem, începând din 1999; vârsta de pensionare în vechiul sistem era, de regulă, 65 de ani, iar noul sistem prevede o vârstă flexibilă, începând cu 61 de ani; semnificaţia principală a schimbărilor rezidă în mutarea greutăţii de pe umerii patronilor, creşterea contribuţiei angajaţilor, precum şi dezvoltarea componentei private;

- vechiul sistem avea un caracter dual:

a. pensia de bază, cu caracter universal, de care beneficiau toţi cei care aveau calitatea de rezidenţi în Suedia de cel puţin 3 ani; era finanţată în principal prin contribuţiile patronilor, precum şi de către stat (angajatul nu contribuia);

b. pensia suplimentară, în funcţie de venituri, de care beneficiau cei ce câştigau peste o anumită sumă de bază stabilită anual; era finanţat mai ales prin contribuţia patronilor, precum şi o contribuţie mai redusă din partea angajaţilor;

- noul sistem prevede:

a. pensia garantată, finanţată integral de stat pentru rezidenţii care au cel puţin 3 ani vechime;

b. pensia în funcţie de venituri, pentru toţi angajaţii, finanţată prin contribuţiile aproximativ egale ale patronilor şi angajaţilor; un element de noutate, care merită a fi relevat,

constă în faptul că o parte din contribuţii sunt investite obligatoriu în fonduri private; •Politica faţă de şomaj poate fi considerată una generoasă, dar trebuie precizat că, după marea criză din anii ‟30 şi până la începutul anilor ‟90, Suedia a reuşit să asigure un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;

- alocaţiile pentru şomaj au, potrivit reglementărilor din 1998, un caracter dual:

a. asigurare “voluntară” – de regulă, obligatorie pentru membrii sindicatelor (aproximativ 80% din angajaţi sunt cuprinşi în această formă);

b. ajutor “de bază” – o formă de asistenţă socială acordată celor ce nu sunt cuprinşi în prima formă; finanţarea este realizată de către stat, în proporţie de 93% din costuri, precum şi prin contribuţiile angajaţilor la asigurarea “voluntară” (angajatorul nu plăteşte); alocaţia seacordă, de regulă, pe o perioadă de cel mult 300 de zile, cu unele prelungiri pentru cei în vârstă;

- politica activă deţine un loc important, constând în: programe de instruire profesională, acordarea de subvenţii companiilor care angajează şomeri, acordarea de stimulente celor care se mută în altă localitate pentru a-şi găsi un loc de muncă



sau iniţiază propria afacere;

•Îngrijirea sănătăţii se desfăşoară într -un sistem dual:

- acoperire universală în legătură cu acordarea asistenţei medicale;

- asigurări sociale în legătură cu plata alocaţiilor de boală; finanţarea se realizează in principaldin taxe şi impozite: statul suportă cea mai mare parte a costurilor îngrijirii medicale, prinintermediul consiliilor regionale, angajatorii plătesc numai pentru alocaţiile de boală, nu şi pentrucosturile asistenţei medicale, iar angajatul nu plăteşte contribuţii; pacienţii trebuie să plătească omică parte din costurile consultaţiilor, spitalizării şi medicamentelor; deoarece şi în Suedia, ca şiîn Regatul Unit, listele lungi de aşteptare pentru serviciile medicale constituie o problemă, s-a procedat, în ultimii ani, la extinderea practicii medicale private.

•Politica de susţinere a familiilor cu copii practicată în Suedia este una din cele

mai generoase, chiar dacă, începând cu 1996, s-au operat anumite reduceri; între beneficiile acordate:

- concediu de maternitate (paternitate) pentru o perioadă de 450 de zile, împărţit între părinţi (cel puţin o lună trebuie să fie luată de taţi);

- alocaţii familiale cu caracter universal acordate tuturor celor cu copii sub 16 ani.

•Serviciile sociale constituie o componentă de bază a statului suedez al bunăstării; deoarece ponderea femeilor în forţa de muncă este mai ridicată decât în alte ţări occidentale, serviciile de îngrijire a copiilor şi bătrânilor deţin un rol important;

ele sunt, de regulă, în responsabilitatea autorităţilor locale, care asigură şi finanţarea;

•Asistenţa socială are un număr redus de beneficiari, îndeosebi dintre şomeri, imigranţi, refugiaţi; constă, în principal, dintr -un aşa-numit “beneficiu de securitate socială”, al cărui nivel este stabilit de Comitetul Naţional de Sănătate şi Bunăstare.

Bibliografie

Johnsson, H.I. (1995) Spotlight on Sweden, Varnamo, Falts Tryckeri.

Littorin, S.O. (1994) Suedia – creşterea şi declinul statului bunăstării sociale, Ed. STAFF, Bucureşti. Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, PresaUniversitară Clujeană, pp. 49-61.Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the World: Europe,2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, pp. 309-315.




•Rolul statului în modelul suedez al politicii sociale•Evoluţii recente ale statului suedez al bunăstării.

5. S.U.A. – model “liberal” de politică socială

Încadrarea sistemului american în modelul liberal realizată de Esping-Andersen (preluată şi dealţi autori) trebuie privită cu o anume prudenţă. Dacă din perspectivă europeană liberalismul este identificat cu orientările de dreapta, respectiv centru-dreapta, în principal ca urmare a rolului redus conferit statului, în S.U.A. liberalismul este asociatmai degrabă stângii, pe temeiul că susţine un “guvernământ activ”. Este adevărat că, în general,americanii acordă statului un rol redus, dar atunci când caracterizează propria politică socială preferă să releve alternanţa între viziunea liberală şi cea conservatoare.

5.1. Repere în evoluţia sistemului

•Recunoscuta rezistenţă a americanilor la intervenţia statului a condus la situaţia ca implicareaacestuia în elaborarea şi implementarea politicii sociale să se producă mai târziu decât în ţările europene; până în anii ‟30 ai secolului XX au fost utilizate, aproape exclusiv, forme private de ajutorare a celor aflaţi în situaţii critice, constând în acţiuni filantropice realizate de biserici, asociaţii fraternale, comunităţietnice, persoane generoase;

•Fundamentele a ceea ce, de regulă, este denumit “statul bunăstării” (deşi unii

contestă valabilitatea conceptului în cazul SUA, termenul welfare fiind deseori asociat cuasistenţa socială) au fost puse în perioada marii crize de la începutul anilor ‟30; New Deal, setulde programe lansate de preşedintele Democrat F.D. Roosevelt cu scopul de a depăşi consecinţelecrizei prin implicarea statului, ainclus măsuri de ordin social, reflectate cu deosebire în Legea Securităţii Sociale din 1935, care a inaugurat un sistem naţional bifurcat, cu două categorii distincte de beneficii: contributorii (pensiile şi compensaţia de şomaj) şi non-contributorii(ajutorul acordat celor cu copii minori în întreţinere);

•Anii ‟60 au constituit un al doilea moment de referinţă; măsurile iniţiate de J.F.Kennedy, au fost continuate de un alt preşedinte Democrat, L. Johnson, care a

declarat “un război necondiţionat împotriva sărăciei”, a cărei existenţă fusese “redescoperită” în America; atunci au fost lansate patru programe împotriva sărăciei: unul de sprijinire a celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, altul deacordare a tichetelor de masă, Medicare (program contributoriu pentru îngrijirea medicală a persoanelor în vârstă şi Medicaid (program non-contributoriu pentruîngrijirea medicală a celor săraci);

•Anii ‟80, marcaţi de politica preşedintelui Republican R. Reagan, au însemnat un



alt tip de răspuns la problemele ridicate de o perioadă de criză: spre deosebire de anii ‟30, criza economică din anii ‟70 a avut ca rezultat nu creşterea rolului statului, ci, dimpotrivă, diminuarea acestuia; au fost reduse ratele de creştere atât pentru programele contributorii, cât şi pentru cele non-contributorii, fără a fi însă abandonate nici unul dintre acestea;

•În anii ‟90 au continuat încercările de înnoire a politicii sociale; nu numai Republicanii, dar şi Democraţii s-au dovedit preocupaţi de reducerea cheltuielilor publice, cu atât mai mult cu cât, la începutul acelui deceniu deficitul bugetar prelungit a impus unele restricţii; în 1996, preşedintele Clinton a acceptat o reformă a welfare care a înlocuit ajutorul acordat familiilor cu copii minori în întreţinere(programul iniţiat în 1935) cu un altul, de asistenţă temporară acordată familiilor nevoiaşe;

•Campania electorală din anul 2004, desfăşurată în condiţiile războiului împotriva terorismului, nu a situat problemele sociale în prim plan; acestea s-au regăsit însă în programele candidaţilor: mai ales aspectele privitoare la sistemul de pensii, care

se anticipează că se va confrunta cu dificultăţi serioase din cauza îmbătrînirii populaţiei, dar şi unele aspecte ale îngrijirii sănătăţii, legate de nivelul redus al acoperirii populaţiei cu asigurări de sănătate, precum şi de costurile ridicate ale serviciilor medicale.


Una din cele mai semnificative trăsături ale politicii sociale americane estecaracterul bifurcat al sistemului: pe de o parte, programele de asigurări sociale, bazate pe contribuţii obligatorii, care se adresează clasei de mijloc, pe de altă parte, asistenţa

socială, finanţată prin sistemul general de taxare şi destinată săracilor. Un alt aspect particular este absenţa alocaţiilor familiale, SUA fiind singura ţară puternic dezvoltată care nu a adoptat unasemenea beneficiu, echivalentul fiind doar asistenţa socială în bani acordată, în anumitecondiţii, familiilor sărace.

5.2.1. Asigurările sociale

•Asigurarea de bătrâneţe, asigurarea urmaşilor şi a invalizilor este cea mai populară formă a securităţii sociale, care acoperă acum pe majoritatea celor care au statut de angajat; finanţarea se realizează prin plata unor contribuţii egale de către angajaţi şi

angajatori; pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, limita de vârstă crescând la 67 de ani, în mod progresiv, în perioada 2000-2027; se poate acorda şi începând cu vârsta de 62 deani, dar la un nivel diminuat; cuantumul pensiei este în funcţie de media veniturilor realizate în timpul anilor de activitate; procesul de îmbătrânire a populaţiei a determinat intensificarea dezbaterii publice asupra reformării sistemului de pensii, formulându-se o serie de propuneri, mai cu seamă în sensul dezvoltării unei componente private;



•Asigurările sociale de sănătate (Medicare) au ca beneficiari doar persoanele cuprinse în programul menţionat anterior, la împlinirea vârstei de 65 de ani;finanţarea se realizează prin contribuţii egale ale angajaţilor şi angajatorilor; asigurarea acoperă costurile spitalizării şi o parte a celorlalte servicii medicale; în condiţiile în

care de acest program beneficiază doar aproximativ 14% din americani, majoritatea (aproximativ 64%) fiind cuprinşi în forme de asigurare privată (realizate, de regulă, de către angajatori), programul de asistenţă socială Medicaid acoperind alte 7%, rezultă că aproximativ 15% din populaţie nu are nici un fel de asigurare medicală – această situaţie a determinat o serie de controverse, precum şi propuneri de reformare a sistemului, care vizează atât lărgirea accesului la serviciile medicale, cât şi reducerea costurilor acestora;

•Asigurarea pentru şomaj, deşi una din componentele fundamentale alesistemului introdus în 1935, nu constituie un element major al sistemului actual,de vreme ce, pe parcursul perioadei postbelice, rata şomajului în SUA s-a

menţinut, în general, la un nivel scăzut; spre deosebire de celelalte două programe,acesta nu este finanţat prin contribuţiile egale ale angajatorilor şi angajaţilor, ci prin plata de către angajator a unei taxe federale, la care se adaugă plata de la nivel federal a administrării de către stat; ca urmare a rolului esenţial conferitstatelor în legătură cu acest beneficiu, există o serie de diferenţe în privinţa reglementărilor adoptate; compensaţia de şomaj reprezintă, de regulă, 50% din salariu, fiind acordată, în cele mai multe state, pentru o perioadă de până la 26 de săptămâni (în statele cu un nivel mai înalt al şomajului se pot acorda, suplimentar, alte 13 săptămâni).

5.2.2. Asistenţa socială Spre deosebire de asigurările sociale, programele de asistenţă socială au generat numeroasecontroverse şi critici, punându-se mereu sub semnul întrebării justificarea ajutorării anumitor persoane. Deşi sistemul american de asistenţă socială nu este considerat a fi unul foarte generos,el include o serie de programe, majoritatea având milioane de beneficiari:

•Asistenţa temporară pentru familiile nevoiaşe, program care, în 1996, a înlocuit Ajutorul acordat familiilor cu copii minori, program adoptat în 1935;

•Asistenţa în asigurarea locuinţei pentru familiile cu venituri mici ((1937);

•Programul de servire a mesei în şcoli (1946);

•Tichetele de alimente (1964);

•Medicaid – asistenţă medicală pentru cei săraci (1965);

•Asistenţa financiară pentru bătrâni, orbi, invalizi (1974);



•Programul de instruire şi angajare (1982).

Majoritatea acestor programe au fost iniţiate ca politici anti-sărăcie. În desfăşurarea programelor de asistenţă socială un rol esenţial revine autorităţilor de la nivelul

statelor, ale căror iniţiative în reformarea sistemului au fost încurajate. De remarcat şi rolulcrescând al organizaţiilor non-profit, care, frecvent, încheie contracte cu instituţiileguvernamentale referitoare la anumite activităţi de ordin social.

Bibliografie

Albert, M. (1994) Capitalism contra capitalism, Bucureşti, Editura Humanitas, pp. 23-40.Dye, Th.R. (1995) Understanding Public Policy, Englewood Cliffs, New Jersey;Prentice Hall, pp. 109-174.

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 159-197.Social Security Administration (2005) Social Security Programs Throughout theWorld: The Americas, 2005, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11804, pp.179-184.


•Este sistemul american un model liberal de politică socială? •Rolul organizaţiilor şi asociaţiilor în politica socială practicată în SUA.

6. Japonia – “societate a bunăstării de tip japonez”

Deşi nivelul înalt de dezvoltare situează Japonia alături de ţările occidentale, politica socială pe care o practică se particularizează sub multe aspecte, fiind greu de încadrat înmodelele consacrate. Unele comparaţii subliniază punctele comune pe care Japonia le are cuSUA, ambele fiind “întârziate” în raport cu nivelul atins de statele bunăstării din Europaoccidentală. Cele două ţări au în comun îndeosebi faptul că sistemele lor nu asigură o “acoperireuniversală” generoasă, ci, mai degrabă, garanţii minime în raport cu diferite situaţii de risc.Alteori, prin aducerea în prim plan a altor caracteristici, cum sunt înalta evaluare a solidarităţii de

grup, rolul important al întreprinderilor în formarea profesională şi acordarea unor beneficiisociale, Japonia este asociată Germaniei. Dincolo de asemănări sau influenţe, unicitatea Japonieise probează şi în domeniul politicii sociale, ca şi în multe altele.

6.1. Repere ale evoluţiei

•Primele preocupări semnificative în domeniul politicii sociale s-au conturat, ca şi



în alte ţări, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind un răspuns la problemele industrializării; Legea săracilor (1874), inspirată din legea similară adoptată în Anglia, stabilea îndeosebi măsuri pentru ajutorarea muncitorilor săraci;

•Începutul secolului XX a însemnat pătrunderea în Japonia a unor influenţe din

partea modelului de politică socială iniţiat de Bismark în Germania prin introducerea asigurărilor sociale; primul act semnificativ a fost Legea asigurării de sănătate (1922), care a stabilit cuprinderea obligatorie în sistemul de asigurări medicale a majorităţii muncitorilor; în 1941, în condiţiile războiului, a fost introdus primul sistem de pensii;

• Noua Constituţie a Japoniei din 1947 a deschis noi perspective în domeniul politicii sociale, prin garantarea dreptului cetăţenilor la standarde minime de viaţă, precum şi prin stipularea responsabilităţii statului pentru promovarea şi extinderea bunăstării, securităţiisociale şi sănătăţii publice; în 1947 a fost introdus sistemul asigurărilor sociale pentru şomaj; înanii următori au fost introduse noi beneficii şi au fost extinse cele existente;

•La începutul anilor ‟70 Japonia avea un sistem de securitate socială ce acoperea virtual întreaga populaţie, dar beneficiile erau, în general, la un nivel scăzut, variind considerabil în funcţie de statutul ocupaţional; atunci, în condiţii de prosperitate economică, s-au amplificat presiunile pentru adoptarea unui “stat al bunăstării“ de tip european, anul 1973 fiind chiar declarat “primul an al bunăstării”; acesta a coincis însă cu prima criză a petrolului, care a afectat puternic Japonia; caurmare, cu toate că, în anii următori s-a produs o creştere acheltuielilor sociale, la sfârşitul deceniului în cauză ideea statului bunăstării a fost în bunămăsură abandonată; guvernul liberal a lansat formula “societate a bunăstării de tip japonez”, definită în următorii termeni:

- o societate liberă se bazează pe sistemul de piaţă şi pe instituţii liberale;

- instituţia familiei este cea mai mică unitate ce funcţionează ca un sistem solid de securitate socială;

- vitalitatea industriei este în mod deosebit necesară pentru a susţine ciclul de viaţă şi familia individului;

- sistemul de guvernământ trebuie să-şi controleze tendinţele de expansiune datorate bolilor de care suferă statul bunăstării;

•În anii ‟80 şi „90, încetinirea ritmului creşterii economice, determinată de crizele din anii ‟70,dar şi de altele, care au urmat, a determinat necesitatea căutării de noi soluţii la problemelesociale. În ultimul deceniu, politica socială a parcurs schimbări importante în Japonia,determinate de mai mulţi factori: îmbătrânirea populaţiei, creşterea gradului de participare afemeilor pe piaţa muncii, reducerea beneficiilor sociale acordate de firme (corporaţii). Se poatevorbi despre o evoluţie atipică, în comparaţie cu alte ţări, în sensul că s-a produs o expansiune asectorului public, statul investind spre a ajuta familia şi firma să se reorganizeze în noul context



economic.


Deşi statul şi-a asumat, în anumite perioade, atribuţii sporite în finanţarea şi administrarea unor programe, rămâne o caracteristică a Japoniei rolul deosebit de important pe care familia, comunitatea şi compania îl au în asigurarea bunăstării şi în ajutorareacelor aflaţi în situaţii critice. De la început a fost încurajată realizarea unei combinaţii întreimplicarea instituţiilor guvernamentale şi aceea a firmelor, adoptarea unor sisteme contributoriide pensii şi de îngrijire a sănătăţii devenind o obligaţie pentru firmele de anumite dimensiuni.Chiar dacă în ultimul deceniu statutul de angajat pe viaţă al unei mari companii a înregistrat unoarecare declin, acesta rămâne pentru japonezi, prin beneficiile acordate, un statut de referinţă.Aşa cum se va vedea, sistemul majorităţii beneficiilor sociale are o structură duală.

•Sistemul de pensii a fost iniţiat în 1941, dezvoltat în 1959, dar abia în 1985 s-a

creat un sistem public cu caracter universal, prin introducerea unei pensii de bază pentru întreaga populaţie; sistemul este structurat pe două niveluri:

- Programul naţional de pensii, cu acoperire universală;

- Asigurarea pentru pensie a angajaţilor, pentru salariaţii din sectorul public şi cel privat;

Ambele cuprind cele trei tipuri de beneficii: pensia de bătrâneţe, pensia de invaliditate şi pensia de urmaş; pensia de bătrâneţe aferentă programului naţional se plăteşte la împlinirea vârstei de 65 de ani (se poate acorda şi la 60 de ani, dar

diminuată), iar cealaltă se acordă la 60 de ani (55 pentru anumite categorii de lucrători); finanţarea este prin contribuţia angajaţilor şi angajatorilor, precum şi din partea statului; dacă pensia universală este la un nivel scăzut, egală pentru toţi beneficiarii,cealaltă este dependentă de câştigul realizat şi perioada de contribuţie;

•Sistemul asigurărilor medicale are, de asemenea un caracter dual:

- Asigurarea naţională de sănătate, program administrat la nivelul comunităţilor locale, de care beneficiază toţi cei ce nu sunt cuprinşi în asigurări de sănătate la locul de muncă;

- Asigurarea de sănătate a angajaţilor, de care beneficiază lucrătorii firmelor din industrie şi comerţ, precum şi funcţionarii publici; Finanţarea se realizează diferenţiat: în primul caz, persoana asigurată plăteşte o taxă stabilită în funcţie de veniturile şi bunurile de caredispune, iar statul suportă 50% din costurile îngrijirii medicale şi alte cheltuieli ; în cel de-aldoilea caz, angajatorul şi angajatul plătesc contribuţii egale, la care se adaugă contribuţiastatului; din anii ‟80 au fost introduse forme de co- plată din partea beneficiarilor;

- În anul 2000 a fost introdusă o nouă formă de asigurări sociale, şi anume



îngrijirea pe termen lung, mai cu seamă a persoanelor vârstnice;

•Alocaţia de şomaj este finanţată pe baza contribuţiei persoanei asigurate, a angajatorului, precum şi a statului; alocaţia reprezintă 60-80% din salariu şi se plăteşte pentru 90-300 de zile, în funcţie de perioada de asigurare şi de vârstă;

deoarece epuizarea duratei de acordare a alocaţiei de şomaj nu este considerată un motiv pentru acordarea asistenţei sociale, foarte mulţi dintre cei care şi-au pierdutcalitatea de angajat acceptă locuri de muncă mai prost plătite; cu toate acestea, rata şomajului a crescut în ultimii ani, ca urmarea recesiunii economice prelungite;

•Asistenţa socială pe baza testării mijloacelor a fost introdusă imediat după război, în 1946,reprezentând atunci o mare parte a cheltuielilor sociale; treptat, pe măsură ce au fost adoptatediferite programe de asigurări sociale, numărul beneficiarilor asistenţei sociale s-a redusconsiderabil; una din cauze este şi faptul că mulţi dintre cei îndreptăţiţi nu solicită ajutorul public, fie din ignoranţă, fie, mai ales, pentru că a fi dependent de acesta constituie un stigmat;un aspect specific este realizarea asistenţei sociale cu participarea unui număr redus de lucrători

sociali calificaţi, precum şi a unor voluntari, împuterniciţi de către guvern spre a-i asista pe ceiaflaţi în nevoie.

Bibliografie

Dolan, R.E, Worden, R.L. (eds.) (1992) Japan: a country study, Washington, DC,Federal Research Division, Library of Congres.The International Society for Educational Information, Inc. (1996) The Japan of Today, Tokyo.Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 198-234.Social Security Administration (2004) Social Security Programs Throughout theWorld: Asia and the Pacific, 2004, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11802, pp. 94-101.


•Conceptul de “societate a bunăstării de tip japonez” •Rolul companiilor în asigurarea bunăstării japonezilor.

7. Politica socială la nivelul Uniunii Europene

Cu toate că, uneori, este utilizat conceptul “model european de politică socială”, numeroşi autori preferă formule mai prudente, având în vedere marea diversitate a tradiţiilor şi a caracteristicilor proprii sistemelor de politică socială existente în diferite ţări europene. Dacă în anii ‟50 s-aîncercat acreditarea formulei“armonizarea” politicilor sociale în cadrul structurilor comunitare incipiente, mai apoi s-au



preferat formule de genul “convergenţă” sau “co-ordonare” (în sensul de punere de acord), pentru ca după Maastricht să fie frecvent invocată “cooperarea” în domeniul social, principiul subsidiarităţii fiind considerat cheia unui “parteneriat cooperativ” între Uniunea Europeană şi statele membre. Se remarcă deseori că, în comparaţie cu alte domenii ale politicilor publice, îndeosebi cu politica economică sau monetară,

care şi-au găsit deja reflectarea în piaţa unică şi în moneda unică europeană, progresele realizate în domeniul politicii sociale la nivel comunitar suntmodeste.

7.1. Dimensiunea socială în documente comunitare

•Tratatul de la Paris privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) a luat înconsiderare impactul social al schimbărilor structurale în două ramuri industriale majore,reflectând preocuparea pentru condiţiile de muncă şi viaţă ale muncitorilor, stabilind fonduri pentru plasarea celor disponibilizaţi;

•Tratatul de la Roma privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957) a stabilitstandardele de bază pentru sănătatea şi protecţia muncitorilor şi a populaţiei, în general, în raportcu riscurile utilizării energiei atomice; Tratatul de la Roma privind Comunitatea EconomicăEuropeană a acordat prioritate dimensiunii economice şi a evitat orice măsuri care să o afecteze;a reflectat încrederea că dezvoltarea economică determină automat dezvoltarea socială; deoarecenu s-a ajuns la un acord de substanţă în legătură cu problemele sociale, tratatul a inclus osecţiune consacrată acestora, fără a stipula însă modalităţile de im plementare a prevederilor; s-adecis constituirea unui Fond Social European pentru a ajuta zonele economice în declin; Încondiţiile în care, la nivel comunitar, nu se stabilise încă un cadru pentru o politică socialăeuropeană, Consiliul Europei a creat un asemenea cadru de referinţă, prin adoptarea, în 1961, a

Cartei Sociale (revizuită apoi în 1996), care garantează o serie de drepturi fundamentale pentrumuncitori şi cetăţeni, făcând referiri explicite la drepturile familiei, mamelor şi copiilor la protecţie socială, juridică şi economică;

•Actul Unic European (1986) a stabilit, în principal, o serie de prevederi concretecu privire la piaţa unică europeană; deşi nu a făcut referiri deosebit de semnificative la politica socială, acest document a stabilit unele modificări în legătură cu modul de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri: dacă anterior regula dominantă era aceea a unanimităţii, acum s-a convenit ca înmajoritatea cazurilor, inclusiv în multe probleme de ordin social, deciziile să fie luate prin majoritate calificată, ceea ce avut ca efect accelerarea procesului

decizional;

•Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaţilor (1989), considerată a fi dimensiunea socială a Actului Unic European, a fost adoptată de către toate statele membre, cu excepţia Regatului Unit; spre deosebire de Carta Socială a Consiliului Europei, utilizată ca punct de plecare, acest document se referă aproape exclusiv, explicit sau implicit, la “muncitori”, mai exact la cei care au calitatea de angajaţi; notabil că în preambulul Cartei



Comunitare se precizează că aceeaşi importanţă trebuie acordată problemelor sociale ca şi celor economice; deşi multe din formulări sunt imprecise, lăsând loc pentru diferite interpretări, pe baza acestui document s-a conturat o abordare maicoerentă a politicii sociale la nivel comunitar;

•Tratatul de la Maastricht (1992) a reflectat din nou dificultatea de a se conveniasupra politicii sociale, referirile la acest capitol fiind cuprinse, ca urmare a

poziţiei Regatului Unit, doar în anexele tratatului, respectiv în Protocolul şi Acordul cu privire la politica socială; între altele, aceste documente fac trimitere la dialogul dintre administraţie şi salariaţi la nivel comunitar, care se poate finaliza nu doar princonsultări, ci şi prin stabilirea unor raporturi contractuale între parteneri; abordarea politiciisociale este marcată de înscrierea, în chiar textul tratatului, a principiului subsidiarităţii, potrivitcăruia Comunitatea este împuternicită să acţioneze doar dacă şi în măsura în care obiectivele activităţii respective nu sunt pe deplin realizabile de către statele membre şi pot fi, ca urmare a amplitudinii sau consecinţelor lor, mai uşor realizabile la nivel comunitar;

•În 1993 Comisia Europeană a publicat un document consultativ, Green Paper , care ainventariat problemele sociale la nivelul Uniunii Europene, cu scopul de a stabili o strategie petermen mediu; pe baza consultărilor ce au urmat, a fost publicat, în 1994, White Paper , care aformulat cuprinzător direcţiile şi scopurile politicii sociale, conferindu-i un “rol vital” în procesulschimbării; obiectivul declarat îl constituie păstrarea şi dezvoltarea “modelului social european”, pe primul plan fiind situată problema locurilor de muncă, dar acordându-se importanţă şi unor probleme precum lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;

•Tratatul de la Amsterdam (1997) cuprinde un “capitol social” dezvoltat, ca urmare a acceptării de către Regatul Unit a Protocolului social; se fac referiri la

condiţiile de muncă (sănătatea şi siguranţa la locul de muncă), la egalitatea între sexe, nu numai în privinţa plăţii, dar a tuturor aspectelor privind forţa de muncă, precum şi la rolul partenerilor sociali.

•Consiliul European desfăşurat la Luxemburg în noiembrie 1997 a lansat trategia Europeană pentru ocuparea forţei de muncă; a fost utilizată, pentru prima oară, aşa-numita metodă deschisăde coordonare”, ce presupune stabilirea unor standarde şi obiective comune la nivelul UniuniiEuropene, precum şi susţinerea convergenţei, dar respectându-se diversitatea naţională; ulterior,s-a stabilit utilizarea metodei şi în alte domenii: promovarea incluziunii sociale, reformasistemelor de pensii, politica în domeniul sănătăţii; această metodă este expresia încercării de astabili o strategie comună în politica socială, în condiţiile conştientizării imposibilităţii adoptării,

deocamdată, a unei politici comune în sensul deplin al cuvântului.

•Tratatul de la Nisa (2001) reiterează prevederile sociale consacrate în tratatul anterior, precizând că Uniunea va susţine şi completa” activităţile statelor membre în acest domeniu, fără să afecteze dreptul acestora de a defini principiile fundamentale ale sistemelor lor de securitate socială.



7.2. Probleme şi soluţii comune

•Diferite documente ale Uniunii Europene atrag atenţia asupra unor probleme sociale majorecomune statelor membre, precum:

- creşterea ponderii populaţiei de peste 65 de ani (vârsta de pensionare în majoritatea ţărilor) înraport cu populaţia activă;

- creşterea ratei şomajului, precum şi a duratei acestuia;

- creşterea cheltuielilor pentru protecţia socială.

•Ca urmare, obiectivele principale ale politicii sociale sunt:

- frânarea creşterii cheltuielilor;

- activarea politicii, spre a reduce numărul celor dependenţi de transferurile sociale.

Principalele soluţii în acest sens:

- reforma sistemelor de pensii, prin creşterea vârstei de pensionare, egalizarea vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor, creşterea ponderii pensiilor private;

- limitarea costurilor îngrijirii medicale, prin introducerea unor plafonări, precum şi prin co- plăţi;

- reducerea perioadei de acordare a alocaţiei de şomaj şi a cuantumului acesteia, precum şi politici active constând în instruire profesională, subvenţii pentru cei care angajează şomeri, crearea de noi locuri de muncă etc.

•Cooperarea între statele membre în materie de securitate socială vizează mai cu seamă aspecte referitoare la circulaţia forţei de muncă:

- persoanele active care migrează plătesc contribuţii la asigurări sociale doar într-un stat membru;

- persoanele care migrează au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca şi cetăţenii statului respectiv;

- drepturile dobândite se păstrează (pensia dobândită se plăteşte beneficiarului şi dacă acesta este rezident într -un alt stat);

- perioadele de asigurare sau reşedinţă se cumulează.



Bibliografie

Démier, Fr. (1998) Istoria politicilor sociale. Europa, sec. XIX-XX, Iaşi, Institutul European.

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 130-158.Popescu, L. (1998), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, PresaUniversitară Clujeană, pp. 78-91. Naumescu, V. (2000) Politici sociale în Europa postbelică, Cluj-Napoca, EFES.


•Principiul subsidiarităţii în politica socială a Uniunii Europene •Dialogul social la nivelul Uniunii Europene.

8. Politica socială în Europa Centrală şi de Est, după 1989

Conceptul “Europa Centrală şi de Est” a beneficiat de abordări foarte diferite, deseori generatoare de controverse. Diferenţele se constată chiar în privinţa statelor incluse:uneori sunt cuprinse toate ţările care au făcut parte din fosta URSS ori s-au aflat în sfera sa deinfluenţă, alteori sunt avute în vedere doar cele 10 ţări care au devenit membre ale UniuniiEuropene. În contextul de faţă este implicat, în principal, cel de-al doilea mod de abordare.

8.1. Schimbări în contextul politic şi economic Chiar dacă diferă prin experienţa lor economică, socială, politică sau culturală, ţările ECE se confruntă, după 1989, cu probleme esenţialmente comune, ce decurg din trecerea de la un sistem centralizat la unul caracterizat prin pluralitatea centrelor de decizie şieconomie de piaţă. Spre deosebire de ţările din alte zone care, fie aveau deja economii de piaţăcând au trecut de la regimurile politice autoritare la cele democratice (cazul ţărilor din sudulEuropei), fie au început liberalizarea economiei fără să reformeze sistemul politic (cazul Chinei),ţările din ECE au declanşat transformările majore prin schimbarea regimului politic.

În legătură cu ritmul transformărilor din ECE, cu deosebire al celor economice, s-au conturat,

atât la nivelul specialiştilor, cât şi al forţelor politice, două opţiuni strategice. Una dintre acestea,deseori denumită “terapie de şoc” sau big bang este radicală, fiind concepută ca o adevărată“explozie” a schimbărilor desfăşurate simultan. Cealaltă strategie este graduală, presupunând un ritm al transformărilor mai puţin alert,cu caracter secvenţial, precum şi selectarea unor domenii prioritare.

Deosebit de relevant pentru contextul de faţă este faptul că unul din punctele în jurul cărora s-aufocalizat confruntările l-a constituit costul social al reformelor. În vreme ce adepţii



radicalismului au anticipat prosperitatea rapidă ca recompensă pentru sacrificiile majore la careeste supusă populaţia pe termen scurt, susţinătorii gradualismului au considerat că acestesacrificii depăşesc limita suportabilităţii, fiind preferabilă atenuarea lor prin temporizare. Dacăimediat după 1989 aceste controverse aveau un caracter tranşant, dar abstract, trecerea anilor aadus cu sine o serie de relativizări şi nuanţări, ca rezultat al soluţiilor concrete pe care realitatea

însăşi le-a furnizat. În practică s-a constatat nu doar alternanţa, ci chiar coexistenţa mijloacelor de abordare proprii celor două strategii.

8.2. Probleme şi soluţii în politica socială

Deşi retorica privind rolul central al capitalului uman este o dominantă a discursului politic practicat în ţările ECE, reformele în sectoarele sociale au fost, de regulă, plasate într-un plan secundar în raport cu reforma economică. Reformatorii s-au raportat, în mod firesc, la o anumită moştenire în domeniul politicii sociale:

•Pe de o parte, vechiul sistem a asigurat un grad înalt de securitate a locului demuncă, prin ridicarea principiului ocupării depline a forţei de muncă la rang de obiectiv de bază al politicii economice, pe de altă parte, sistemul s-a caracterizat prin existenţa unui şomaj mascat, în condiţiile absenţei unor măsuri de protecţie a celor aflaţi într -o asemenea situaţie;

•Deşi s-au acordat o serie de beneficii sociale (pensii, plata concediilor medicale şi dematernitate, alocaţii familiale) într -un sistem organizat şi garantat de stat, nivelul acestora era, de regulă, scăzut;

•Cu toate că s-a asigurat accesul universal la asistenţa medicală gratuită, existând un număr relativ mare de medici şi cadre medicale, calitatea slabă a

echipamentelor medicale şi lipsa unor medicamente a limitat considerabil acest acces.

În condiţiile în care, după 1989, s-a renunţat la alocarea centralizată a resurselor de diferite tipuri, inclusiv a celor vizând bunăstar ea, vechile sisteme ale politiciisociale au început să se dezintegreze. Construirea unor noi politici în acest domeniu s-a dovedit afi un demers deosebit de laborios, nu numai pentru că este dependent de numeroase variabile, dar şi pentru că implică opţiuni politice, care, la rândul lor, presupun influenţe şi presiuni exercitatede diferite forţe, interne sau externe.

Pe lângă problemele vechi, reforma politicii sociale se confruntă cu o serie de probleme noi, careau apărut ca efecte ale tranziţiei la economia de piaţă:

•Şomajul, devenit o problemă majoră, ca urmare a reducerii sau încetării activităţii unor agenţi economici, a privatizării şi restructurării industriei, precum şi a pierderii unor pieţe tradiţionale;



•Scăderea veniturilor reale ale unor segmente largi ale populaţiei, ca urmare a liberalizării preţurilor şi a discrepanţelor mari între nivelul acestora şi nivelul salariilor;

•Creşterea amplorii sărăciei, care afectează o mare parte a populaţiei.

În raport cu aceste probleme s-au conturat o serie de evoluţii şi măsuri în domeniul politicii sociale:

• Noile reglementări privind şomajul au fost între primele adoptate (în anii 1989 – 1991), ca urmare a evoluţiei explozive a acestuia; Dacă în primii ani ai tranziţiei sa manifestat, înmajoritatea cazurilor, o anumită reticenţă în legătură cu concedierea forţei de muncă, treptat, s-a acceptat adevărul că un anumit nivel al şomajului este o caracteristică inevitabilă a economiei de piaţă; obiectivul explicit al politicii sociale a devenit nu prevenirea şomajului în general, ci prevenirea creşterii galopante a acestuia şi menţinerea lui la un nivel suportabil de către

populaţie;

- au fost adoptate o serie de măsuri pasive (plata alocaţiilor de şomaj), diferite de la o ţară la alta atât în privinţa surselor de finanţare (fie contribuţia angajatorului, fie contribuţia angajatului, fie subvenţii din partea statului, fie, mai frecvent, combinate câte două, respectiv cele trei surse menţionate), cât şi în privinţa duratei (între 3 luni şi maximum 2 ani);

- politicile active s-au concentrat spre forme consacrate deja în ţările occidentale: dezvoltarea serviciilor de plasare a forţei de muncă, cu atribuţii în identificarea locurilor de muncă şi consultanţă pentru şomeri; iniţierea unor

programe de pr egătire a şomerilor sau a posibililor şomeri; crearea de locuri de muncă şi acordarea de subvenţii; acordarea de alocaţii în vederea iniţierii de afaceri pe cont propriu; plasarea temporară în locuri de muncă din sectorul public;

•Reforma sistemelor de pensii, aflată şi pe agenda a numeroase ţări dezvoltate, se conturează ca una din problemele-cheie ale politicilor sociale din ţările ECE, în condiţiile îmbătrânirii populaţiei şi a creşterii rapide a numărului pensionarilor;

- în privinţa vârstei de pensionare, spre deosebire de ţările occidentale, unde, în cele mai multe cazuri, vârsta de pensionare este de 65 de ani sau chiar mai

mult, deseori stabilindu-se aceeaşi limită pentru bărbaţi şi femei, în ţările central şi est-europene abia în ultimii ani s-au adoptat asemenea măsuri; mai mult chiar, s-a recurs deseori la pensionarea anticipată a unor categorii de personal; acum, în majoritatea ţărilor din zonă se desfăşoară programe de majorare progresivă a vârstei de pensionare;

- o altă soluţie adoptată este dezvoltarea unor sisteme de pensii private, care, petermen mediu şi lung, se pot dovedi oportune, mai ales în cadrul unor fomule



mixte, alături de sistemele publice; primele ţări care au dezvoltat componente private ale sistemelor de pensii au fost Ungaria şi Polonia (la sfârşitul anilor ‟90);

•Reforma sistemelor de îngrijire medicală a avut ca punct de plecare

reconsiderarea rolului statului, în sensul renunţării la monopolul acestuia; unele ţări au optat pentru o restructurarea rapidă, altele pentru una graduală, dar priorităţile sunt aceleaşi:

- prevenirea îmbolnăvirilor prin lansarea unor campanii naţionale pentru alimentaţie sănătoasă, reducerea consumului de alcool şi a fumatului;

- descentralizarea sistemului, stabilirea unui parteneriat între sectorul public şi cel privat, creşterea libertăţii pacientului în alegerea medicilor şi a serviciilor;

- diversificarea surselor de finanţare, prin combinarea fondurilor provenite din

sistemul general de taxe şi impozite cu cele provenite din contribuţiileangajaţilor şi angajatorilor;

•În privinţa asistenţei sociale, ţările din zonă s-au confruntat cu o serie de probleme, legate, pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor materiale de care dispun, pe dealtă parte, de lipsa personalului calificat pentru acest gen deactivităţi şi experienţa redusă în administrarea lor; pe lângă constituirea unui cadru instituţionaladecvat, una din schimbările notabile este implicarea în asistenţa socială, alături de stat, aorganizaţiilor non-guvernamentale, pr ecum şi a unor firme şi persoane dispuse să iniţieze şi să participe la acte caritabile.

Deşi s-a încercat încadrarea ţărilor din zonă în diferite modele consacrate de politici sociale, un asemenea demers este prematur. Deocamdată, politicile sociale pot ficaracterizate, mai degrabă, ca fiind formule mixte.

Bibliografie

Barr, N., ed. (1995) Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est:Tranziţia şi dincolo de aceasta, Oxford University Press. Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 235-278.

Parliamentary Assembly (1995) Bridging the Gap: The Social Dimension of the NewDemocracies, Council of Europe Press.Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout theWorld: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801.

Temă recomandată pentru referate



•Compararea soluţiilor la problemele sociale adoptate în diferite ţări din Europa Centrală şi de Est.

9. Politica socială în România, după 1989

România se înscrie în principalele tendinţe şi schimbări ce s-au conturat în politica socială practicată în Europa Centrală şi de Est după 1989, particularizându-se însă prinunele aspecte legate de priorităţi, amploare şi ritm. Aceste particularităţi decurg atât dinorientarea politică dominantă a partidelor sau coaliţiilor ce s-au succedat la guvernare, din modulde manifestare a sindicatelor, cât şi din caracteristicile sistemului social-economic anterior.

9.1. Moştenirea în domeniul politicii sociale

9.1.1. Perioada anterioară celui de-al doilea război mondial

•Ca şi în alte ţări, primele forme de protecţie socială au fost cele de asistenţă acordată săracilor, infirmilor, bătrânilor, tinerelor mame sau copiilor orfani,instituţiile care şi-au asumat responsabilităţi în ajutorarea acestor categorii de persoane fiind mai întâi bisericile şi mănăstirile; abia la sfârşitul secolului al XIX-lea statul aînceput să înfiinţeze propriile sale instituţii pentru protecţia persoanelor defavorizate;

•Începutul secolului XX a însemnat introducerea, atât în Vechiul Regat, cât şi în Ardeal şi Bucovina, a unor sisteme de asigurări sociale inspirate din sistemul german; după unirea de la 1918 s-au întocmit mai multe proiecte de lege pentru

unificarea asigurărilor sociale, reuşindu-se acest obiectiv abia în 1933, când a fostlegiferată asigurarea pentru caz de boală, maternitate, deces, accident şi invaliditate; în 1938 a fost introdusă (reintrodusă, în unele cazuri) asigurar ea de bătrâneţe; nu s-a realizat însă protecţia şomerilor şi nici aceea a lucrătorilor agricoli; în pofida acestor limitări, sistemul asigurărilor sociale al României interbelice, construit pe o bază ocupaţională, finanţat în principal prin contribuţiile egale ale patronilor şi angajaţilor, la care se adăuga şi contribuţia statului, a avut un caracter complex şicoerent articulat.

9.1.2. Perioada regimului comunist

Asemenea altor ţări care au cunoscut experienţa unor regimuri comuniste, şi în România un rol esenţial în stabilirea configuraţiei noii politicii sociale l-a avut principiul ocupării depline a forţei de muncă, fiind cvasi-generalizate veniturilesalariale, minimalizate cele din proprietate şi excluse cele din profit. Extinzându-se substanţialsfera proprietăţii de stat în defavoarea celei private, statul şi-a asumat obligaţia privind protecţiasocială a întregii populaţii, într -un sistem centralizat.



Aspectele relevate anterior în legătură cu “moştenirea” lăsată de vechiul regim în domeniul social în ţările ECE se regăsesc pe deplin şi în România.

9.2. Politica socială după 1989

Prima radiografie de substanţă a politicii sociale a anilor ‟90 a fost realizată prin cele două “cărţi albe” elaborate cu contribuţia unor experţi occidentali, publicate de guvernîn 1993, şi anume Cartea albă a reformei asigurărilor sociale şi pensiilor şi, respectiv, Cartea

albă a asistenţei sociale, documente care au relevat mai ales aspectele critice ale acestor domenii.

În prima jumătate a anilor ‟90 politica socială a rămas în România la statutul de “secondantă” a politicii economice, având un caracter reparatoriu şi ameliorativ. Majoritatea reformelor vizând aspecte ale securităţii sociale au fost iniţiate în a doua jumătate adeceniului trecut. De subliniat că, în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană,

România a acceptat întreg acquis-ul comunitar, fără să solicite perioade de tranziţie sau derogări. •Protecţia şomerilor a fost reglementată pentru prima dată în legislaţia românească în 1991; auurmat o serie de modificări, reflectate în Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentruşomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, modificată de OUG nr. 144/ 2005. Principalele prevederi:

- indemnizaţia de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor instituţiilor de învăţământ şi amilitarilor care au satisfăcut stagiul militar şi care nu s-au putut încadra în muncă;

- veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din contribuţiile angajatorilor, ale angajaţilor, precum şi din alte surse;

- indemnizaţia se acordă pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare (între 6 luni şi 12 luni); cuantumul indemnizaţiei este o sumă neimpozabilă, lunară,reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data respectivă, la care seadaugă, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 3 ani, o sumă suplimentară, de 3-10%, în funcţie de stagiu;

- indemnizaţia se acordă absolvenţilor şi militarilor care au satisfăcut stagiul, pe o perioadă de 6 luni şi este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantum reprezintă 50% din salariul minim brut pe ţară, la data respectivă;

- sunt stabilite, de asemenea, o serie de măsuri de politică activă pentru:

a) creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, şi anume:informarea şi consilierea profesională; medierea muncii; formarea profesională; consultanţă şiasistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri;completarea veniturilor salariale ale angajaţilor; stimularea mobilităţii forţei de muncă;



b) stimularea angajatorilor în vederea încadrării în muncă a şomerilor, prin: subvenţionarealocurilor de muncă destinate acestora; scutirea, pe o perioadă de un an, de la plata contribuţiei datorate la bugetul asigurărilor pentru şomaj aferente acelor locuri de muncă; acordarea de facilităţi celor care angajează tineri,

respectiv şomeri de peste 45 de ani sau părinţi unici susţinători ai familiilor monoparentale.

•Sistemul de pensii din România a ajuns într-un punct critic îndeosebi în a doua jumătate a anilor ‟90, pe fondul procesului demografic de îmbătrânire a populaţiei producându-se o serie de evoluţii care afectează negativ atât condiţia actualilor pensionari cât şi perspectivele viitoare:

- scăderea numărului de contribuabili la bugetul asigurărilor sociale, concomitent cu creştereanumărului pensionarilor, nu numai datorită ratei înalte a şomajului, dar şi “pieţei negre” amuncii, respectiv pensionării anticipate;

- erodarea continuă a pensiilor, indexările acordate (după un calendar aleatoriu şi în absenţa unor mecanisme legale riguroase) corectând doar în mică măsură efectele liberalizării preţurilor şi ale creşterii inflaţiei;

- crearea unor diferenţieri artificiale între persoane cu aceeaşi profesie şi aceeaşi vechime în muncă;

Acestor probleme a încercat să le răspundă reforma sistemului public de pensii, realizată pe baza Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care a intrat în vigoare în anul 2001; între

prevederile referitoare la pensia pentru limită de vârstă: - vârsta de pensionare se majorează gradual, pe un interval de 13 ani, de la 57 la60 de ani pentru femei şi de la 62 la 65 de ani pentru bărbaţi;

- stagiul de cotizare se majorează, tot gradual, de la 25 la 30 de ani pentru femei şi de la 30 la 35 de ani pentru bărbaţi;

- finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile angajatorilor şi asiguraţilor;

- cuantumul pensiei se stabileşte în funcţie de întreaga perioadă activă de cotizare, fiind asimilată şi perioada cursurilor de zi în învăţământul superior;

- sistemul public de pensii este gestionat de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale;

Dezvoltarea componentelor private ale sistemului de pensii a făcut obiectul altor reglementări:



- Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, modificată prin Legea nr. 23/2007, a pus bazele aşa-numitului pilon II” al sistemului de pensii: o pensie privată, care să suplimenteze pensia acordată în sistemul public; potrivit prevederilor legale, persoanele nou intrate pe piaţa muncii, în vârstă de până la 35 de ani, sunt

obligate să contribuie, cu o parte din contribuţia de asigurări sociale, la un fond de pensiiadministrate privat (iniţial, cu 2% din contribuţie, apoi, cota creşte, treptat, până la 6%); persoanele între 35 şi 45 de ani pot participa facultativ; cei mai în vârstă, rămân în vechiulsistem;

- Legea nr. 204/2006 privind fondurile de pensii facultative a pus bazelepilonului III”, care vizează plata unor contribuţii suplimentare şi opţionale; participarea la un fond de pensii facultativ este o opţiune individuală, nu este condiţionată de acordul angajatorului.

Se estimează că prin introducerea pilonului II şi a pilonului III pensiile vor putea

creşte considerabil, dar sunt încă multe probleme legate de implementarea adecvată.

•Asigurările de sănătate constituie unul din domeniile în care reforma s-adeclanşat mai devreme, în baza Legii nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, modificată printr -o serie de ordonanţe de urgenţă. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii asigură un cadru unitar pentru activitatea înacest domeniu, deşi a determinat o serie de controverse. Potrivit noilor reglementări:

- a fost modificat mecanismul de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei,

consacrându-se ca principală sursă contribuţiile obligatorii aproximativ egaleale angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;

- o serie de categorii beneficiază de calitatea de asigurat fără plata contribuţiei: copiii şi tinerii până la 26 de ani (dacă sunt elevi sau studenţi), persoanele cu handicap, cei aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate etc;

- modalitatea aleasă pentru stabilirea unei relaţii apropiate între furnizorul şi beneficiarul serviciilor de sănătate este instituirea medicului de familie;Prevederile legale sunt foarte generoase, definind mai degrabă un cadru ideal pentru ocrotirea sănătăţii; realitatea a pus însă o serie de obstacole în calea implementării acestor prevederi: constituirea fondurilor s-a dovedit a fi dificilă, înregistrându-se, în anumite perioade, mari restanţe la plata contribuţiilor; lista medicamentelor compensate este un permanent subiect de dispută etc.

Au fost iniţiate şi asigurările private, în baza Legii nr. 212/2004 privind asigurările private de sănătate. Acest sistem facultativ, suplimentar, se confruntă deocamdată cu o serie de probleme, legate nu numai de oferta spitalicească, ci şi



de capacitatea relativ redusă a populaţiei de achiziţionare a unui asemenea tip de asigurare.

•Asistenţa socială a rămas, pentru o perioadă îndelungată, o zonă periferică, dar şi difuză a politicii sociale din România; abia Legea nr. 705/2001 privind sistemul

naţional de asistenţă socială a stabilit un cadru organizatoric unic pentru ansamblul de instituţii şi măsuri prin care autorităţile publice şi societatea civilă (organizaţiile non-guvernamentale) asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane; asistenţa socială se realizează prin:

- prestaţii sociale în bani sau în natură, care cuprind alocaţiile familiale, ajutoarele sociale către familii sau persoane;

- servicii sociale, acordate la domiciliu, în instituţii specializate de zi sau în instituţii rezidenţiale;

Finanţarea se realizează de la bugetele locale, bugetul de stat, precum şi surse extrabugetare (donaţii, sponsorizări, contribuţii ale beneficiarilor).

Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu aplicare din 2002, a stabilitmăsuri de ajutorare a familiilor şi persoanelor lipsite de venit sau cu venit foartescăzut. Venitul minim garantat se asigură prin acordarea ajutoarelor sociale lunare, calculate ca diferenţă între nivelul venitului minim garantat şi venitul lunar al familiei sau persoanei respective. Dreptul la venit minim garantat estecondiţionat în cazul celor care sunt şomeri capabili de muncă: ei beneficiază de ajutor numai dacă dovedesc că sunt înregistraţi la oficiile pentru ocuparea forţei de

muncă; de asemenea, sunt atraşi în activităţi de interes local.Strategia naţională de dezvoltare a serviciilor sociale, adoptată de guvern în decembrie 2005, are ca principal scop combaterea sărăciei şi realizarea incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile: persoane cu handicap, copii şi familie, populaţia rromă. Priorităţile strategiei: constituirea sistemului de servicii sociale la domiciliu; creşterea calităţii şi cantităţii serviciilor în instituţiile rezidenţiale. Se preconizează ca până în 2013 să se asigure o reţea naţională de servicii accesibilă tuturor.

Asemenea celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est, şi România parcurge o perioadă de reconsiderare a politicii sociale, în noul context creat de aderarea la Uniunea Europeană. Este cel puţin prematur demersul de încadrare într -un anumitmodel de politică socială.

Bibliografie

Mihuţ, L, Lauritzen, B. (1999) Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 279-320.



Preda, M. (2002) Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi, Polirom.Zamfir, C., (coord.) (1999) Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti, Ed. Expert.Social Security Administration (2006) Social Security Programs Throughout the

World: Europe, 2006, Washington, DC, SSA Publication No. 13-11801, PP. 261-267.


•Evoluţia politicii sociale din România în contextul integrării europene; •Creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale în politica socială din România.