Selecţia şi deselecţia publicaţiilor

1. Selecţia şi deselecţia între necesitate şi opţiune

Explozia copleşitoare de informaţii disponibile azi şi haosul ce-l determină numărul extrem de mare al acestora fac ca procesul de achiziţie (studiere şi selecţie ) să fie complicat şi de durată. Disponibilitatea masei informaţionale pare să ofere trei opţiuni pentru bibliotecarii care activează în compartimentul de achiziţii: de a o valorifica, de a o ignora sau de a nu se lăsa copleşiţi.

Reformele structurale din societatea românească postdecembristă se fac simţite treptat şi în viaţa bibliotecarilor. Una din consecinţele lor, în cazul studiului de faţă, este şi modificarea conţinutului de ansamblu al colecţiilor uzuale, ce integrează, prin achiziţii curente, publicaţii noi, cu subiecte şi teme specifice noii societăţi în formare. Este vorba, de fapt, de o restructurarea a colecţiilor, un proces complex, de durată, încă necontrolat.

Selecţia reprezintă procesul de a decide ce materiale se vor achiziţiona pentru colecţiile bibliotecii, presupunând alegerea materialelor în funcţie de calitatea şi valoarea informaţiei cuprinse de acestea. Selecţia depinde de sistemul de dezvoltare a colecţiilor adoptat de bibliotecă, existând o concordanţă între politica de dezvoltate a colecţiilor, politica de selecţie şi politica de achiziţie a bibliotecii.

Criteriile de selecţie a publicaţiilor se schimbă periodic, în funcţie de condiţiile socio-economice din societate, ca şi se transformările care au loc în instituţiile de învăţământ superior. In dezvoltarea colecţiilor, accentul se mută de la folosirea ipotetică la folosirea imediată, utilizatorii bibliotecii având un rol esenţial în procesul de selecţie.

Confruntându-se cu spaţii de depozitare insuficiente, cu fonduri financiare nesatisfacătoare şi cu existenţa unui mare număr de publicaţii puţin sau deloc solicitate de către beneficiari, biblioteca trebuie să-şi structureze periodic colecţiile.

Soluţii imediate se pot găsi pentru publicaţiile care nu sunt solicitate, ele urmând să fie identificate, selectate şi eliminate din colecţiile uzuale ale bibliotecii. Aceste proceduri poartă denumirea de deselecţie.

Prăbuşirea comunismului a produs în societatea românească schimbări esenţiale. Bibliotecile, ca elemente fundamentale ale suprastructurii culturale, nu puteau fi excluse din acest proces de înnoire alături de alte instituţii româneşti.

Printr-o serie de hotărâri şi ordine ale organelor responsabile, în cursul anului 1990, au apărut modificări importante în biblioteconomia românească. Astfel, reforma care a cuprins toate sferele societăţii româneşti, s-a făcut prezentă şi în biblioteci. Acestea au dobândit o anumită libertate, care le-a permis să-şi revizuiască fondurile, prin eliminarea din colecţii a anumitor publicaţii şi introducerea altora, confonn cerinţelor utilizatorilor.

Problema eliminării unor categorii de publicaţii a stat în atenţia autorităţilor publice centrale, şi înainte de 1990. Reamintim doar nominalizările de titluri cuprinse în cele opt volume ale „Catalogului alfabetic”, editat de Fondul de Stat al Cărţii între anii 1960-1970 şi în „Catalogul alfabetic”, cu 1590 de poziţii, editat de Biblioteca Centrală de Stat în 1976.

Propunerile menţionate mai sus s-au făcut ţinându-se cont de legislaţia în vigoare la acea vreme. In baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 771/1962, Comitetul de Stat pentru cultură şi Artă a elaborat Instrucţiunile nr. 231/9 martie 1966 privind casarea cărţilor şi publicaţiilor, cuprinzând două capitole: casarea publicaţiilor - mijloace fixe (I) şi casarea publicaţiilor - mijloace circulante (II).

Casarea cărţilor din biblioteci este menţionată în primul capitol. Acestea pot fî casate numai dacă sunt deteriorate fizic sau au conţinut depăşit, dar numai după îndeplinirea anumitor condiţii - cele de timp fiind determinante - şi în urma unor complicate formalităţi. Astfel, publicaţiile editate înainte de 1945, precum şi cele cu conţinut depăşit, nu puteau fi casate decât cu avizul Fondului de Stat al Cărţii, care, de fapt, n-a dat niciodată asemenea avize, pentru că, pur şi simplu, i-a fost imposibil să verifice dacă are sau nu nevoie de asemenea publicaţii.

Aceste condiţii şi formalităţi devin şi mai apăsătoare în urma aplicării Decretului nr. 49/1982 , care, prin dificilele condiţii impuse, interzice practic casarea publicaţilor străine şi a celor româneşti apărute înainte de 1944, cu excepţia numerelor disparate din publicaţiile periodice, ce nu aveau perspectivă de completare.

Prin urmare, orice broşură românească, apărută înainte de 1944, indiferent de valoare, sau orice publicaţie străină, practic, nu putea fi eliminată din bibliotecă. Această măsură birocratică şi absurdă a dăunat enorm bibliotecilor româneşti, care au fost obligate să supravieţuiască cu acest uriaş balast, în condiţiile în care

spaţiile de depozitare au devenit pretutindeni tot mai neîncăpătoare. O urmare firească a fost diminuarea funcţionalităţii bibliotecilor, ce a dus la diminuarea achiziţiilor, ajungându-se, astfel, la îmbătrânirea colecţiilor.

Imediat după Revoluţia din 1989, prin derogare de la prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 49/1982, au fost eliminate, fără o nominalizare de titluri sau teme, prin casare, cărţi/publicaţii (considerate mijloace/fonduri fixe în activul/patrimoniul unităţilor) „uzate moral” sau cu o „uzură fizică avansată”, în baza Art. 6 din Decretul-Lege nr. 50/4 febr. 1990 al Consiliului FSN.

În general, în problema eliminării unor publicaţii, realităţile dovedesc destul de concludent că în prezent nu există în vigoare acte normative, recomandări sau metodologii ale autorităţilor centrale de stat. De asemenea, în baza DCS nr. 703/1973 (încă în vigoare), care condiţionează numărul de posturi în bibliotecile publice şi după cel al publicaţiilor deţinute/inventariate, majoritatea bibliotecilor manifestă încă o grijă exagerată pentru păstrarea, fără discernământ, a multor publicaţii inutile, slab sau deloc utilizate.

În ceea ce priveşte deselecţia publicaţiilor, observăm că în literatura biblioteconomică românească (studii din presa scrisă, manuale, cursuri sau tematici de formare şi perfecţionare profesională) acest subiect nu este semnalat decât rareori distinct sau nu este abordat frontal, direct şi clar.

Astfel, în bibliotecile publice şi şcolare din ţară, există mii de rafturi cu publicaţii care nu sunt utilizate, ocupând un spaţiu extrem de valoros şi împiedicând achiziţionarea unor materiale noi, de o valoare poate mult mai mare, pentru a acoperi cerinţele tot mai crescânde ale utilizatorilor.

2. Realităţi biblioteconomice

Fondurile de documente nu pot creşte la nesfârşit. Ele sunt de regulă supuse unor constrângeri de ordin comercial, bugetar, de disponibilităţile existente pe piaţa librăriilor, de profil, orientarea şi nivelul bibliotecilor şi de calitatea beneficiarilor. Creşterea fondurilor unei biblioteci mai este limitată şi de capacitatea de stocare a clădirilor, aspect ce cântăreşte foarte mult în zilele noastre. Supraîncărcarea depozitelor a constituit întotdeauna un motiv de îngrijorare a bibliotecarilor. Respectul de care se bucură cartea reprezintă una din problemele eliminării, de aceea bibliotecarul trebuie să elimine cu circumspecţie şi să cunoască aprofundat valoarea cărţilor din colecţiile de documente care urmează a fi supuse operaţiunii de eliminare şi, nu în ultimul rând, să respecte reglementările privitoare la obiectele de inventar aparţinând patrimonului public. „Problema eliminării a fost ridicată încă din secolul al XVIII-lea în societatea franceză, dar nu de către bibliotecari, ci de către literaţi care şi-au arătat îngrijorarea faţă de problema „supraîncărcării spiretelor” cu nişte cunoştinţe perimate. În anul 1771, Talleyrand şi Pierre Louis de Lacrettelle şi mai apoi, în 1797, Georges Cabanis, au arătat necesitatea de a pune ordine în masa cunoştinţelor şi de a organiza bibliotecile pentru a facilita accesul la lucrările bune. Cărţile nu sunt decât nişte unelte pe care omul le perfecţionează neîncetat pentru a le adapta cât mai bine nevoilor de învăţare şi formare, iar acumularea acelora dintre ele ce conţin informaţii perimate îl încurcă pe savant şi periclitează procesul cunoaşterii. Bibliografia este cea care trebuie să se dezvolte în vederea selecţionării cărţilor utile, să decidă retipărirea celor mai bune şi mai utile cărţi, precum trebuie să decidă şi ceea ce rămâne încă valabil dintre celelalte cărţii.” În practica biblioteconomică, problema eliminării nu a fost pusă în mod deschis decât în primii ani ai secolul XX, când criza bibliotecilor şcolare şi a celor publice a scos în evidenţă învechirea colecţiilor existente. Între cele două războaie mondiale, bibliotecile municipale tradiţionale au preluat de la bibliotecile populare sarcina educării culturale. Ele au realizat acest lucru prin recurgerea la operaţiunea de eliminare în cadrul secţiilor de lectură publică create în paralel cu secţia colecţiilor ştiinţifice. Bibliotecarul tradiţional putea să-şi selecţioneze achiziţiile în funcţie de modele abstracte de cultură valabile pentru toţi indivizii de acelaşi nivel, fără să ţină seamă de particularităţile unor beneficiari mai puţin numeroşi, suficient de formaţi şi definiţi prin mediul cărora le aparţineau. Accesul la informaţii a unor straturi sociale din ce în ce mai largi, informaţii diversificate – implicând reciclările pe care le impun aceste schimbări pe întregul parcurs al vieţii active – a deplasat spre beneficiari interesul unei profesii care multă vreme se ataşase cu precădere şi în mod esenţial de cărţi şi colecţii de bibliotecă. „Astăzi, grija bibliotecarului nu mai este de a aduna colecţii cât mai mari de documente, ci este aceea de a constitui în mod judicios fonduri de documente corespunzătoare unui public determinat de categoria de beneficiari căreia îi este destinată biblioteca: unei colectivităţi şcolare, profesionale, universitare sau publice.”

Evoluţia cerinţelor acestor colectivităţi, insuficienţa spaţiilor de depozitare, precum şi abundenţa producţiei tipărite constituie o invitaţie permanentă la revizuirea critică a colecţiilor şi la reînnoirea lor. „În spiritul bibliotecii moderne în care noţiunea de „a servi” primează şi în care solicitările beneficiarilor sunt elemente determinante ale politicii de achiziţie, funcţia eliminării a apărut ca un complement absolut necesar al funcţiei de completare a colecţiilor.” „O anchetă realizată la 185 de biblioteci de toate categoriile a fost edificatoare cu atât mai mult cu cât ea s-a desfăşurat în anul 1978. La 164 din aceste biblioteci li s-a impus să retragă lucrări din colecţiile oferite publicului, iar 105 dintre ele au putut indica anul în care au început o astfel de operaţiune.” Informaţiile obţinute din această anchetă au arătat o accelerare sensibilă a procesului de eliminare. Cea mai mare parte a bibliotecarilor interogaţi au recunoscut confuzia pe care au avut-o când au fost puşi în situaţia de a practica operaţiunea de eliminare. „Unii bibliotecari au rămas tributari vechilor principii, iar acum ei se află în faţa unui „vid” reglementar, tehnic şi instituţional care justifică orice improvizaţie, ceea ce are drept efect o rezolvare la întâmplare a problemei supraîncărcării bibliotecilor cu documente perimate. Este cunoscut faptul că politica eliminării este foarte delicată, bibliotecarul alegându-şi criteriile de selecţie în funcţie de cunoştinţele proprii şi experienţa limitată. Astfel, apare riscul de a retrage din circuitul comunicării documente ce pot reveni în actualitate. Practicarea operaţiunii de eliminare fără rigoare ştiinţifică se recunoaşte că este periculoasă, de aceea se depun eforturi în vederea indicării unor principii de eliminare raţională, corespunzătoare necesităţilor locale, dar asigurând concomitent conservarea documentelor în funcţie de necesităţile colective naţionale şi internaţionale.

În prezent, se poate afirma cu certitudine că: ,,eliminarea documentelor este una dintre operaţiunile dificile de efectuat, în special în acele instituţii în care există o tradiţie patrimonială”.

Dacă în trecut era suficientă eliminarea documentelor uzate fizic, degradate iremediabil, în timp aceasta a devenit ineficientă. A fost nevoie să se ia în considerare şi celălalt tip de uzură, uzura morală, care vizează documentele al căror conţinut este depăşit din punct de vedere ştiinţific, istoric, cultural. Trebuie avut, însă, în vedere şi gradul de solicitare la care sunt supuse documentele de către utilizatori.

Eliminarea este o operaţie intelectuală; înainte de a elimina din colecţii un document, trebuie mai întâi să vedem care este adevărata sa valoare. Eliminarea este o problemă la fel de importantă ca şi achiziţia şi se află în strânsă legătură cu aceasta. De aceea, este de preferat, ca activitatea de eliminare a documentelor să fie efectuată de specialişti care se ocupă şi cu achiziţia. Este o problemă dificilă, care necesită experienţă, seriozitate, competenţă pentru găsirea soluţiei optime.

3. Deselecţie – Reciclare – Epurare

Deselecţia reprezintă procesul de eliminare controlată a documentelor din colecţia unei biblioteci. Deselecţia documentelor este tot un proces al selecţiei riguroase. Obiectivul deselecţiei îl constituie eliminările intenţionate. Acest proces a mai fost numit şi reciclarea colecţiilor sau epurare.

„Reciclarea colecţiilor se numeşte în occident weeding, desherbage - dezburuienire, plivire, pentru că aşa cum grădinarul înlătură plantele inutile ce ar putea sufoca plantele utile, biblioteca trebuie să procedeze la o reprelucrare, alegând lucrările deteriorate care merită restaurate sau trecute pe microsuporturi, transferate sau casate. A plivi astfel fondurile nu înseamnă a distruge, ci a redistribui altor fonduri, secţii sau biblioteci lucrări care nu interesează publicul la un anumit moment, într-o bibliotecă, dar care pot fi utile lecturii în altele. Problema deselecţiei a fost abordată, se pare, pentru prima dată în anul 1902 de C.W.Eliot, de la Harvard. După ce a demonstrat că a viza exhaustivitatea colecţiilor este o utopie, din cauza numărului de volume publicate în fiecare an, bibliotecarul american a propus să se efectueze o selecţie riguroasă în alegerea achiziţiilor şi eliminarea cărţilor nefolosite. În anul 1903 tot un bibliotecar al aceleiaşi universităţi, W. C. Lane, a propus să se înceapă retragerea din rafturi a ceea ce el numea publicaţii secundare (adică lucrări de compilaţie, enciclopedii, manuale şcolare, cărţi de popularizare).” Indiferent dacă eliminarea este accidentală (cauzată de pierderi sau furturi), materială (din pricina uzurii) sau voluntară (având drept urmare epurarea), ea face parte din procesul de achiziţie.

4. Aspecte ale procesului de deselecţie

Literatura de specialitate identifică anumite aspecte ale procesului de eliminare:

„este necesară plivirea regulată a colecţiilor bibliotecilor publice ; acest lucru permite să se câştige spaţiu şi să se realizeze economii, dar face biblioteca şi mai atrăgătoare, actualizând mereu informaţia;

este o muncă cu caracter continuu şi trebuie începută înainte de a se fi ajuns la o acumulare prea mare de documente ce sunt susceptibile a fi eliminate;

este de dorit să existe o politică bine definită, în legătură cu politica de achiziţie; acest lucru asigură coerenţa intelectuală a colecţiei şi permite raţionalizarea muncii ;

activitatea fiind legată de achiziţie, ea trebuie efectuată de responsabilii cu achiziţiile de carte, iar în filiale în colaborare cu aceştia;

epurarea colecţiilor nu trebuie considerată ca o simplă operaţie negativă de eliminare; ea trebuie să reajusteze colecţiile, să asigure o sănătoasă gestionare a fondurilor de carte”.

Eliminarea prezintă următoarele avantaje: - menţine fondul de carte proaspăt, întinerit şi activ, prin eliminarea cărţilor murdare, deteriorate şi înlocuirea lor cu cărţi noi cu aspect mai plăcut;

- rezolvă parţial problema spaţiilor; - repune în circulaţie titluri valoroase ale colecţiei ,,uitate” de generaţiile actuale de cititori;

- uşurează acţiunile de verificare periodică; - reevaluează colecţiile şi corectează aspectele deficitare.

5. Etapele procesului de deselecţie

Practica biblioteconomică americană şi europeană identifică zece etape ale domeniului:1.,, Eliminarea este concepută ca un element al politicii de achiziţii; se stabileşte o politică scrisă de

epurare care protejează în caz de controversă şi serveşte ca vademecum. Dacă există şi e bine să existe o politică scrisă de achiziţie, politica scrisă de eliminare se poate integra în calitate de amendament sau apendice. Se defineşte, de asemenea, o politică privitoare la donaţii, ce permite acceptarea sau refuzul acestora. 2. Se realizează un calendar, se aleg priorităţile şi se planifică lucrul. Regula de aur ar fi să se treacă în revistă colecţiile în fiecare an. Trebuie prevăzut destul timp, pentru că este o muncă ce presupune grijă şi reflecţie.

3. Se aleg sectoarele ce urmează a fi epurate.4. Se aduce pe un cărucior, lângă rafturile în cauză, materialul necesar:a) sertarul corespunzător din catalogul topografic;

b) un pachet de formulare sau foi albe; c) un manual de eliminare.

5. Se examinează fiecare carte, raft cu raft, cu unele pauze pentru că este o muncă obositoare şi spiritul trebuie să rămână atent şi puterea de concentrare refăcută. În cartea ce urmează a fi eliminată se pune formularul de epurare; celelalte se pun înapoi în raft.

6. Se face inventarul; se bifează cu creion colorat pe verso la pagina de titlu, numărul de inventar corespunzător în catalogul topografic. Această operaţie se face pe măsura returnării şi pe cărţile împrumutate înainte de a le aşeza pe raft. Orice carte care nu este bifată în catalog la şase luni după inventarul clasei ei poate fi considerată pierdută.

7. Înainte de eliminarea cărţilor retrase din rafturi se face un ultim control, cu ajutorul bibliografiei specializate. Dacă lucrările figurează, pentru ele se face excepţie de la regula de eliminare.

8. Cărţile candidate la eliminare se prelucrează în funcţie de indicaţiile de pe formularul de epurare: legătura, reparaţiile, înlocuire cu o ediţie nouă, schimb, casare. Se pun separat pentru a fi examinate cărţile care trebuie înlocuite cu un exemplar nou, o ediţie nouă sau cu un titlu mai bun pe acelaşi subiect. Eliminarea propriu-zisă se face prin anularea cărţilor din inventare şi cataloage şi stocarea lor pentru donaţie, schimb, vânzare sau casare.

9. Se verifică înlocuirea şi comenzile. Înlocuirile se fac la termenul prelucrării unei mari clase tematice. Se compară cărţile eliminate cu titlurile propuse într-o bibliografie selectivă de cărţi recente aparţinând sectorului curăţat. Dacă colecţia nu conţine nici una din cărţile recomandate de această bibliografie, se comandă unele din aceste titluri.

10. Se fac prezentări de cărţi. Se expun astfel cărţi puţin folosite, dar de calitate, care se pot pune în valoare. Se planifică mini-expoziţii în funcţie de interesul publicului; dacă totuşi cartea nu se cere, ea se schimbă cu altă bibliotecă sau se reciclează”.

Eliminarea este considerată o operaţie constructivă, care sporeşte performanţele bibliotecii şi care ţine seama de faptul că este necesară o bună calitate mai mult decît o mare cantitate. Eliminarea trebuie să fie bine gândită, bune organizată şi efectuată cu discernământ şi competenţă, în corelare cu achiziţiile.

6. Prezentarea metodei de deselecţie

6.1.Prezentare generală

Procesul de deselecţie asociază verificarea regulată a unei colecţii cu retragerea unor documente dintr-un fond. Metoda a fost aplicată mai întâi în Statele Unite, de aici în Franţa şi se poate preciza că ea constă în obiectivul deselecţiei, ţinând cont de trei factori: vârsta documentului, numărul de împrumuturi şi consultări, criteriile de valoare materială sau de interes intelectual. Aceşti trei factori sunt evaluaţi de fiecare bibliotecă în parte, în funcţie de obiectivul ei.

Bertrand Calenge susţine că este bine să se elimine anual 5% din colecţie. Eliminarea documentelor uzate moral sporeşte calitatea colecţiei atâta timp cât coerenţa ei este menţinută.

Pentru demararea acţiunilor de deselecţie trebuie să existe: normative adecvate juridic, emise de autorităţile centrale şi acceptate de cele locale sau tutelare; decizie a instituţiei care numeşte şi o echipă/comisie de lucru; plan/program care să cuprindă criterii de selecţie, tehnicile de lucru, termenele de finalizare.

,,Conform legislaţiei actuale, mecanismul eliminării cuprinde: - selecţia publicaţiilor; - înaintarea propunerilor de scoatere din inventar, pe borderouri, la conducerea instituţiei; - însuşirea şi verificarea propunerilor de către o altă comisie; - consemnarea constatărilor într-un proces-verbal tip; - obţinerea aprobărilor de scoatere (emiterea unei decizii); - scoaterea după caz: schimb, transfer, redistribuiri, vânzări, casare; - consemnarea scoaterilor şi mişcărilor de fonduri din evidenţele contabile în RI şi RMF, în catalogul alfabetic de serviciu şi topografic”. Materialele selectate nu trebuie distruse ; ele pot fi transferate într-un depozit cu o circulaţie mai puţin intensă, pot fi oferite altor biblioteci ca donaţii sau transfer, vândute sau duse la centrele de reciclare a hârtiei. Fondurile semipatrimoniale

Cererea mare de noutăţi nu trebuie să aibă drept consecinţe nerealizarea unor achiziţii de carte valoroasă mai veche sau eliminarea acestora din colecţie. În orice bibliotecă sunt formaţi specialişti care să găsească şi să păstreze documente valoroase şi în acelaşi timp să elimine documente care nu-şi mai au locul în bibliotecă. Trebuie avută, însă în vedere evitarea eliminării unor documente din colecţiile unei biblioteci. Bertrand Calenge propune o modalitate de a evita acest aspect nedorit şi anume: în momentul achiziţiei, documentele sunt incluse în fondul curent al bibliotecii la dispoziţia utilizatorilor. Dacă, în timp, indicele de circulaţie scade la unele documente sau gradul de uzură fizică este destul de mare, Calenge propune ca aceste documente să nu fie eliminate din bibliotecă, ci să treacă într-un fond semipatrimonial.

Fondul semipatrimonial este alcătuit din documente care încă mai sunt solicitate de utilizatori, dar foarte rar. Aceste documente au un anumit grad de uzură, valoarea lor documentară nu este încă precis stabilită ; ele rămân în aşteptare. Dacă valoarea lor devine certă în timp, atunci ele urmează să fie recondiţionate şi incluse în fondul de patrimoniu al bibliotecii. În cazul în care sunt reeditate, iar noile colecţii sunt mai valoroase ele pot fi eliminate din colecţie şi înlocuite cu noile apariţii. Titlurile a căror valoare s-a păstrat sau crescut în timp trec în fondul patrimonial al bibliotecii, celelalte sunt eliminate din colecţie.

Această decizie se ia în general în momentul în care documentele au împlinit vârsta de 100 de ani, desigur sunt şi excepţii, când documentele au o valoare evidentă; ediţiile bibliofile trec în colecţia de patrimoniu înainte de a împlini 100 de ani. Într-o bibliotecă trebuie să existe un echilibru între fondurile curente, semipatrimoniale, specializate şi cele de patrimoniu existente. Fondul semipatrimonial nu trebuie să-l depăşească pe cel curent. Calenge propune ca anual să intre în fondul semipatrimonial un anumit număr de documente echivalente cu 10% din achiziţiile anului respectiv.

În fondul semipatrimonial intră documente îndeplinând anumite condiţii şi anume:a) documentele trebuie să aibă vârsta stabilită prin indicii caracteristici procesului de selecţie;b) nu au fost solicitate pe o perioadă de timp cel puţin egală cu cea prevăzută de indicii caracteristici

deselecţiei;c) sunt documente importante, valoarea lor este stabilită tot de indicii caracteristici deselecţiei.

Documentele intrate în fondul semipatrimonial nu rămân neapărat până la împlinirea vârstei de 100 de ani. Dacă într-o perioadă de timp stabilită de bibliotecă, de obicei 5 sau 10 ani, un document nu este solicitat de utilizatori, se poate pune problema eliminării lui definitive.

Fondul semipatrimonial nu trebuie să se mărească în timp. Este de dorit ca în fiecare an numărul de documente care intră în actualul fond să fie egal cu numărul de documente care ies, fie sunt eliminate, fie sunt integrate în fondul semipatrimonial.

6.3 Indicii caracteristici procesului de deselecţie

Bertrand Calenge propune reunirea criteriilor de deselecţie sub forma unei formule care să ofere o caracteristică globală pentru orice document. Această formulă include trei tipuri de indici:

- forma generală este: a/b/IOUPI unde:- ,, a/ - reprezintă numărul de ani care au trecut de la intrarea documentelor în colecţiile bibliotecii (8 ani);- b/ - reprezintă numărul de ani scurşi fără ca documentul să fie împrumutat (30 ani); - IOUPI – este un acronim, care rezumă cele cinci criterii de eliminare a documentelor din colecţii;

I : incorect, informare falsă O : obişnuit, superficial

U : uzat, deteriorat, urât P : perimat I : inadecvat, nu mai corespunde fondurilor.”

Această formulă nu este aceeaşi pentru toate documentele din colecţie. Calenge propune stabilirea variantelor după clasele Dewey, sau în cazul bibliotecilor româneşti după indicii C.Z.U. Pentru cele mai multe domenii formula este: 10/3/IOUPI ; problema eliminării pentru majoritatea documentelor începe să se pună după cel puţin 10 ani de la editare.

Majoritatea documentelor care intră în bibliotecă au deja o valoare, pentru că achiziţia reprezintă un proces serios, în care selecţia este riguroasă. Nu se achiziţionează documente fără valoare decât accidental. De aceea cele mai multe documente rămân în colecţiile bibliotecii cel puţin într-un singur exemplar timp de mulţi ani.

7. Legislaţia în vigoare privind operaţiunea de eliminare

Problema eliminării documentelor din bibliotecă a fost şi rămâne în continuare marcată de lipsa unor legi şi decrete care să stabilească circumstanţele legale în care trebuie să funcţioneze această operaţiune şi care să contribuie la o mai eficientă practicare a ei. Lacunele, sau mai bine zis problemele ridicate de legislaţia în vigoare vizează următoarele aspecte: tratarea cărţii ca mijloc fix sau ca obiect de inventar, distincţia între colecţie uzuală şi colecţie de bază şi implicit duratele normale de funcţionare, stabiblirea valorii de înlocuire a bunurilor distruse sau constatate lipsă etc. În virtutea creării unei legislaţii care să nu mai permită interpretări sau aplicări aleatorii, astăzi funcţioneaza o serie de legi, hotărâri guvernamentale şi norme metodologice care se referă la amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale.

7.1 Legi şi ordonanţe în vigoare

Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale: Art. 3 – Activele corporale aferente capitalului imobilizat sunt: b) mijloacele fixe. Sunt considerate mijloace fixe obiectul sau complexul de obiecte ce se utilizează ca atare şi îndeplinesc următoarele condiţii:

a) are o valoare mai mare de 200.000 lei;b) are o durată normală de utilizare mai mare de un an.

Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau care formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set. Art. 8 – Duratele normale de funcţionare precum şi clasificarea mijloacelor fixe se aprobă prin hotărârea Guvernului, pe baza consultării reprezentanţilor asociaţiilor patronale constituite la nivel naţional, conform legii. Aceste durate vor fi revizuite periodic, dar nu mai târziu de cinci ani. Art. 25 - În cazul instituţiilor publice scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe înainte de expirarea duratei normale de utilizare se face cu aprobarea ministerului de resort şi cu avizul prealabil al Ministerului de Finanţelor pe baza unor justificări temeinice argumentate. Art. 29 – Constituie cotravenţii la normele privind calcularea şi înregistrarea amortizării capitalului imobilizat în active corporale sau necorporale următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:

a) înregistrarea unor mijloace fixe a unor obiecte care, conform prezentei legii, nu se încadrează în această categorie;

b) calcularea şi înregistrarea în contabilitate a amortizării mijloacelor fixe exceptate conform art. 5 din prezenta lege;

c) aplicarea unor durate normale de utilizare a mijloacelor fixe altele decât cele stabilite conform prevederilor legale;

d) înregistrarea unor valori de intrare a mijloacelor fixe altele decât cele stabilite conform prevederilor legale;

e) modificarea, pe parcursul duratei normale de funcţionare a mijloacelor fixe, a duratelor şi a regimului de amortizare stabilite conform art. 19, art. 20 din prezenta lege;

f) nereconstituirea până la finele anului, a sumelor rezultate din amortizare, utilizate pentru investiţii conform art. 22 aliniatul 3 din prezenta lege.

Art. 30 - Contravenţiile prevăzute la art. 29 din prezenta lege sancţionează după cum urmează:a) cele de la literele c), d) şi f) cu amendă de la 200.000 lei la 500.000 lei;b) cele de la literele a), b) şi e) cu amendă de la 300.000 lei la 600.000 lei.

Art. 34 - Prezenta lege se aplică începând cu data de 01.01.1994. Hotărârea Guvernului nr. 266/1994 pentru aprobarea clasificaţiei şi duratei normale de funcţionare a mijloacelor fixe Pentru mijloacele fixe mobile care nu se regăsesc în grupele 3 - 7 grupe din anexa acestei hotărâri pct. 3, s-a prevăzut o grupă generică 8, „Active corporale neregăsite în capitolele anterioare”. În grupa 8 se includ şi cărţile, iar durata normală de funcţionare a acestora este de zece ani. Ordonanţa Guvernului nr. 8/1994 privind protecţia patrimonului cultural naţional. Până la adoptarea prin lege a unor reglementări speciale privind protejarea patrimoniului cultural naţional, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural, adoptată cu modificări prin Legea nr. 11/1994, se completează cu disponibilităţile prezentei ordonanţe.

Art. 1 – În sensul prezentei ordonanţe, patrimoniul cultural naţional este compus din bunuri culturale mobile şi imobile cu valoare deosebită de interes public care sunt măsuri de neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, al istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale. Patrimoniul cultural naţional mobil cuprinde:

a) bunuri cu semnificaţie istorică şi documentară;b) bunuri cu valoare artistică;c) bunuri cu valoare etnologică;d) bunuri cu valoare ştiinţifică.

CONCLUZII

Producţia universală de publicaţii a devenit imposibil de controlat după explozia informaţională ce s-a declanşat după cel de-al doilea război mondial. Bibliotecile şi documentariştii cunoşteau importanţa producţiei străine, iar reinstalarea păcii le-a permis să-şi acopere nevoile cele mai stringente de informaţii.

Explozia informaţională a făcut tot mai dificilă constituirea colecţiilor reprezentative pentru o cercetare ştiinţifică devenită fără frontieră. Bibliotecarii au avut mari probleme la prelucrarea lucrărilor ce erau foarte aprofundate într-un anumit domeniu sau a celor redactate în limbi rare.

Bibliotecile au format sisteme de împrumut şi schimb interbibliotecar prin intermediul cărora pot coopera mai uşor şi eficient. Lucrările nou–achiziţionate sunt prelucrate imediat şi trecute într-un catalog colectiv şi li se asigură comunicarea în sistem. „Bibliotecile naţionale din Suedia, Norvegia, Danemarca şi Finlanda au adoptat din anul 1956 planul „Scandia” care este singurul plan de cooperare internaţională în acest domeniu prin intermediul sistemelor automatizate de informare şi documentare. Din anul 1975 acţiunea IFLA familiarizează profesioniştii cu noţiunile de control bibliografic universal care facilitează accesul la documente primare.” Bibliotecile, prin structura lor, au fost întotdeauna păstrătoare ale informaţiilor emise de om de-a lungul timpului indiferent de suportul acestora. Ele trebuie şi să conserve totalitatea producţiei de carte şi alte tipuri de documente, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional. Concomitent cu progresul societăţii, creşte în mod vertiginos şi producţia de titluri, fapt ce are drept consecinţă o mai mare cantitate de documente achiziţionate de către o bibliotecă precum şi ieşirea multora dintre acestea din actualitate. În afara faptului că acumulează şi organizează documente, bibliotecarul trebuie să înveţe să evalueze şi să remodeleze fondurile. A casa fondurile de documente nu înseamnă a le distruge, ci a le redistribui altor secţii sau biblioteci. Lucrările care nu interesează publicul într-un anumit moment, dar care pot fi utile altor biblioteci. Eliminarea acestora este mai simplă sau mai dificilă în funcţie de domenii. „După cum am putut vedea, producţia editorială a crescut foarte mult, iar bibliotecile au achiziţionat multe documente şi simt nevoia unor reforme structurale ce au fost treptat adoptate în activitatea biblioteconomică. Una din consecinţele importante ale acestor reforme este cea a modificării conţinutului de ansamblu al colecţiilor uzate ce se integrează prin achiziţiile curente, prin publicaţii noi, subiecte şi teme specifice noii societăţi în formare. Este vorba despre o restructurare a colecţiilor ce reprezintă un proces complex şi de lungă durată ce este stânjenită în prezent de anumiţi factori precum: lipsa sau insuficienţa fondurilor financiare pentru achiziţionarea de noi publicaţii; insuficienţa spaţiilor de prezentare şi depozitare a noilor achiziţii; existenţa unui număr mare de publicaţii care sunt puţin sau deloc utilizate. În prezent, soluţii imediate şi practice există pentru publicaţiile care au o circulaţie slabă. Ele trebuie identificate, selectate şi eliberate din colecţiile uzuale ale bibliotecilor. Problema eliminării publicaţiilor slab utilizate şi neutilizate trebuie să fie în atenţia bibliotecarului.”

Indiferent dacă eliminarea este accidentală – pierderi sau furturi, materială – prin uzură sau voluntară, ea trebuie supravegheată atent şi nu trebuie neglijată. Fiecare titlu suprimat dintr-o colecţie pune o problemă de echilibru. Asemenea probleme nu se pot aborda fără convingerea că respectiva colecţia nu este memorie imobilă, ci un organism viu, compus din milioane de celule din care fiecare, în felul ei, păstrează memoria altor documente pe care biblioteca nu le mai posedă la modul material. În programul de constituire a unei colecţii vii şi coerente, achiziţia nu poate fi concepută decât cu pandantul ei natural, care este eliminarea.