GALAȚI-BRĂILA
2
SISTEMUL DE PARCURI ȘI PĂDURI URBANE GALAȚI-BRĂILA
DISERTAȚIE
Masterat Management Urban pentru Orașe Competitive
Facultatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, București
masterand: Răzvan Alexandru BOAGIU
îndrumător: lect. dr. arh. Liviu IANĂȘI
septembrie 2012
3
PREAMBUL
Spațiile verzi reprezintă un aspect important, dar des ignorat al
vieții urbane. Ținând cont de efectele pozitive ale prezenței naturii
în orașe, obiectivul acestei lucrări este oferirea unui cadru pentru
realizarea unui sistem de parcuri și păduri urbane pentru Galați și
Brăila, având ca funcții principale recreația și ecologia. Baza acestei
propuneri este formată din două tipuri de cercetări: teoretică
(literatura de specialitate și patru studii de caz) și practică (analiza
situației existente). Analiza teoretică a constat în cercetarea
efectelor spațiilor verzi în orașe, care la final au generat o atitudine
față de acestea – i.e. două principii de cercetare și propunere:
durabilitatea și abordarea sistemică. Acestea sunt aplicate (1) în
cadrul unei strategii pentru parcuri și păduri urbane și (2) oferind o
soluție schematică a unui astfel de sistem pentru cele două orașe.
Sistemul propus este format din elemente ierarhizate pe trei trepte:
metropolitană, municipală și locală. În cele din urmă, deși Galați și
Brăila sunt apropiate, nu funcționează ca un sistem urban; prin
urmare, un sistem verde comun ar trebui să conțină elemente
gestionate individual, dar și în colectiv.
CUPRINS
PREAMBUL .................................. 3
ABREVIERI ................................... 6
DICȚIONAR DE TERMENI ................... 6
INTRODUCERE .............................. 8
1.1. DATE INTRODUCTIVE ............................................................................................................ 8
1.2. METODOLOGIE .................................................................................................................... 10
1.3. LIMITĂRILE LUCRĂRII ȘI ALE PROIECTULUI ...................................................................... 10
TERMINOLOGIE ȘI EVOLUȚIA CONCEPTELOR 11
ANALIZA TEORETICĂ: FUNCȚIA ȘI EFECTELE PARCURILOR ȘI PĂDURILOR URBANE 17
2.1. INTRODUCERE : CONSTURI ŞI BENEFICII .......................................................................... 17
2.2. EFECTE SOCIALE .................................................................................................................. 19
2.3. EFECTELE ECOLOGICE ........................................................................................................ 24
2.4. EFECTE ECONOMICE ........................................................................................................... 27
2.5. FUNCȚIA DE ORGANIZARE ȘI CONTROL AL SPAȚIULUI .................................................. 30
STUDII DE CAZ ............................. 31
3.1. VIENA .................................................................................................................................... 31
3.2. LISABONA ............................................................................................................................. 33
3.3. NANJING ............................................................................................................................... 35
3.4. COPENHAGA ........................................................................................................................ 37
CONCLUZIILE ANALIZEI TEORETICE ȘI DETALIEREA PRINCIPIILOR DE CERCETARE 39
PRINCIPIUL SISTEMIC ...................................................................................................................... 41
PRINCIPIUL DURABILITĂȚII ............................................................................................................. 43
OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTULUI DE SPAȚIU VERDE 46
4.1. METODĂ ............................................................................................................................... 46
4.2. DIMENSIUNI ȘI VARIABILE .................................................................................................. 50
ANALIZA PRACTICĂ: SITUAȚIA EXISTENTĂ 59
5.1. REZULTATELE ANALIZEI ȘI DISCUȚIE ................................................................................ 62
5.2. ANALIZA S.W.O.T. ............................................................................................................... 69
5.3. CONCLUZIILE ANALIZEI PRACTICE: DIAGNOSTICUL ....................................................... 71
STRATEGIE PENTRU PARCURILE ȘI PĂDURILE URBANE 72
5
6.1 OPORTUNITĂȚI, STRATEGII ȘI PROGRAME SOCIALE ...................................................... 72
6.2. STRATEGIE PENTRU SISTEMUL DE PARCURI ȘI PĂDURI GALAȚI-BRĂILA ..................... 74
6.3. MONITORIZAREA ................................................................................................................. 77
6.4. VIZIUNEA .............................................................................................................................. 80
6.5. MISIUNEA ............................................................................................................................. 80
6.6. SISTEMUL DE OBIECTIVE ȘI DIRECȚII DE ACȚIUNE .......................................................... 81
VARIANTĂ DE SOLUȚIONARE ............ 83
6.7. PREZENTAREA UNOR DE-TALII ALE SOLUȚIEI DIN PROIECTUL DE DIPLOMĂ .............. 83
6.8. UN CORIDOR NUMIT DORINȚĂ .......................................................................................... 85
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE ............... 87
ANEXA 1: ANALIZA NODURILOR ...... 101
ANEXA 2: INSTRUMENT DE EVALUARE AL PARCURILOR ȘI PĂDURILOR URBANE EXISTENTE
DIN GALAȚI-BRĂILA ..................... 103
ANEXA 3: ECOSISTEMUL NATURAL ȘI URBAN 104
6
ABREVIERI
SGB – sistemul de parcuri și păduri urbane
Galați-Brăila
CV – coridor sau traseu verde
e.g. – de exemplu
i.e. – care este (lat. id est)
DICȚIONAR DE TERMENI
ACTIVITATE – ansamblu de acțiuni fizice sau
intelectuale făcute în scopul atingerii unuia
sau mai multor obiective; activitatea este
impusă de motivație (Sandu, 2009).
ADAPTARE (a unui sistem) – reacția unui
sistem de a-și modifica starea perturbată de
schimbările mediului și de a-și restabili sau
spori eficiența în atingerea unui obiectiv;
adaptarea presupune un obstacol (versus
ajutor) în atingerea acelui obiectiv. Când
presupune ajutor, adaptarea are rolul de
diminuare a eficienței sistemului pentru a nu
consuma resurse în mod inutil (presupune
evaluarea resurselor și a alternativelor
disponibile; Ackoff, 1971).
CERINȚA FUNCȚIONALĂ (a unui sistem sau
element) - nevoi și capacități pentru a
funcționa optim (presupune elemente și
relații).
CONȚINUT (al unui sistem) – totalitatea
elementelor unui sistem (Haaf et al., 2002).
ECHIVALENȚĂ FUNCȚIONALĂ (e unui
element) - două sau mai multe elemente pot
avea aceeaşi funcție în cadrul sistemului.
ELEMENT (al unui sistem) – parte
componentă a unui întreg (sau contribuie la
formarea unui întreg/sistem; Sandu, 2009).
Schimbarea unui element are efect asupra
celorlalte elemente; totodată, orice element al
sistemului este afectat de cel puțin un alt
element (Ackoff, 1971). Interacțiunea dintre
elemente creează efecte (e.g. o funcție) care
nu s-ar putea forma în absența sistemului (i.e.
simpla prezență a elementelor individuale).
După Chen (1970), elementul unui sistem este
o entitate care poate fi identificată distinct.
EVENIMENT (al unui sistem) – schimbare a
uneia sau mai multor proprietăți structurale
ale sistemului într-o anumită perioadă de
timp. Sistemele în care nu se petrece nici o
schimbare sunt sisteme statice, în opoziție cu
sistemele dinamice. Sistemele statice din
mediile dinamice sunt numite sisteme
homeostatice – își păstrează starea într-un
mediu în schimbare cu ajutorul elementelor
interne (Ackoff, 1971).
FUNCȚIE – satisfacerea unei nevoi prin
intermediul unei activități (Sandu, 1975, p. 86).
Sau, rolul unui element într-o relație
reprezintă funcția pe care acesta o are în
cadrul acelei relații; de exemplu, soț și soție
sunt roluri, iar mariajul este relația (Chen,
1976).
FUNCȚIONALITATE – capacitatea unui spațiu
de a găzdui în condiții optime un anumit tip de
activitate (Ianăși, 2005).
FUNCȚIONARE (a unui sistem) – exercitarea
capacității sistemului de a fi funcțional (Sandu,
2009).
GRANIȚĂ (a unui sistem) - mediază
interacțiunea sistem-mediu.
MEDIUL (al unui sistem) – elemente și relații
variabile care nu fac parte din sistem , însă îl
pot afecta (Ackoff, 1971); sistemele fără mediu
sunt considerate închise și nu acceptă mereu
schimbare internă.
OBIECTIV (al unui sistem) – rezultatul pe care
un sistem trebuie să îl obțină într-o perioadă
(determinată sau nu) de timp (Ackoff, 1971).
POSIBIL ACȚIONAL (al unui sistem sau
element) - resurse și alternative necesare
pentru asigurarea atingerii obiectivelor sau
funcției.
RELAȚIE – legătură/raport/conexiune între
elementele unui sistem (sau între
caracteristicile acestora); sunt formate prin
prezența a cel puțin două elemente;
elementele sistemului sunt conectate unele cu
altele în mod direct sau indirect, situație
valabilă și pentru subsistemele care se pot
forma între elemente (Ackoff, 1971; Sandu,
2009). Relația presupune o legătură între
elemente (e.g. mamă-fiică exprimă relația de
rudenie dintre doi oameni; Chen, 1976).
7
Relațiile pot fi elemente liniare cu rolul de
facilitare a fluxurilor (transport, informație,
energie, materie sau organisme; Lowe și
Morydas, 1975). exemple: relații de schimb, de
consum, de atracție vs. respingere, de
cooperare colaborare vs. competiție, de
indiferență, de toleranță vs. intoleranță, de
agresiune/conflict, de continuitate vs.
discontinuitate etc. De asemenea, relațiile pot
fi mutuale sau nu.
SISTEM – ansamblu format din minimum
două elemente legate prin cel puțin o relație
caracteristică (Ianăși, 2005). Orice sistem
poate fi conceptualizat ca fiind inclus într-un
sistem mai mare (Ackoff, 1971).
SISTEM CONCRET – un sistem care conține
cel puțin două elemente reale, iar relația
dintre elemente poate fi dovedită empiric
(Ackoff, 1971).
STRUCTURĂ (a unui sistem) – ansamblul
tuturor interrelațiilor dintre elementele
sistemului (Haaf et al., 2002). În cadrul
sistemului urban, structura se referă la relațiile
dintre elementele acestui sistem: funcționale,
psiho-sociale, fizico-spațiale (Sandu, 2009).
RECREAȚIE ACTIVĂ – activități recreaționale
specifice care implică efort fizic (e.g. mers sau
alergat).
RECREAȚIE PASIVĂ - activități recreaționale
specifice care nu implică efort fizic (e.g.
privitul sau staționarea).
8
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE
1.1. DATE INTRODUCTIVE
A Clockwork Orange (Stanley Kubrick, 1971);
Stalker (Andrey Tarkovskiy, 1979); Belle de
jour (Luis Buñuel, 1967); Weekend (Jean-Luc
Godard, 1967); Noruwei no mori (Tran Anh
Hung, 2010) – metamorfoza personajelor are
loc în natură, poate nu tocmai întâmplător...
Transformarea, una psihologică, presupune
revenirea la omul originar pentru care
standardele și normele sociale moderne nu
mai există. Reprezintă acest proces un declin?
Este exact omul descris de Lévi-Strauss în anii
1950 (1956/1968). În același timp, revista de
benzi desenate Transmetropolitan (1997-2002)
arată o situație opusă: spațiul urban
supraaglomerat și supratehnologizat, devenit
distopic, are ca efect autodistrugerea prin
uitarea, de către omul post-postmodern, a
valorilor primare, materiale. Societatea
umană a fost mereu (și se află) într-o perioadă
de tranziție, ceea ce înseamnă că a evoluat
chiar și în perioadele de așa-zis declin.
Societatea umană a fost întotdeauna una de
consum, iar lupta contra naturii ar putea fi
considerată o simplă etapă a evoluției,
încheiată în anii 1960 - intrarea în
postmodernism. De fapt, ultimele trei etape
ale dezvoltării umane – modernismul,
postmodernismul și perioada
contemporană – reprezintă niște
conștientizări ale unor realități prezente,
dar nevizibile în mod direct. Modernismul a
avut printre efecte aducerea naturii în orașe
prin parcuri și grădini și promovarea funcției
recreaționale și sanitare, deși natura era
simultan lăudată și negată sau disprețuită,
prezența sa în oraș fiind atenuată de controlul
asupra acesteia. Postmodernismul continuă
păstrarea naturii în oraș și promovează
funcțiile ecologice ale acesteia, scăzând
gradul de antropizare. În final, perioada
contemporană promovează toate beneficiile
aduse de către natură în mediul urban,
reciclându-le și legându-le, iar spațiul verde
tinde să redevină util (e.g. prin agricultura
urbană), renunțând la prezența sa formală.
Prin urmare, cele trei etape exprimă de fapt
conștientizarea progresivă a reapropierii
treptate și a nevoii de natură: (1) depărtare
față de natură, (2) readucerea sa pentru mase
în mod controlat în orașe, (3) eliminarea
controlului total prin apariția ecologiei și (4)
reutilizarea sa pentru toate valorile
nonmateriale și (mai ales) materiale pe care le
oferă printr-o revenire (într-o altă formă) la
ceea ce însemna natura în trecut. Se remarcă
faptul că această conștientizare este
simultană cu progresul tehnologic. Mai mult,
această negare a naturii din faza inițială este
legată, foarte probabil, de ceea ce teoria
obiectivizării enunță (Goldenberg și Roberts,
2004): omul are tendința de a-și diminua
anxietatea conștientizării inevitabilei morți
prin diverse metode; în acest caz,
obiectivizarea presupune negarea (parțială
sau totală, patologică) a originii sale organice
prin depărtarea și încercarea de control a
naturii.
Revenind, parcurile și alte spații verzi
amenajate sunt o modalitate încă formală de
păstrare a legăturii cu natura1, însă omul este
un produs al evoluției, iar desprinderea sa
de aceasta nu poate fi totală și bruscă.
Tehnologia poate ajuta doar într-o mică
măsură la compensarea lipsei naturii.
Legătura cu natura este, sub anumite aspecte,
permanentă și necesară. În mediul urban,
această dependență este mai puțin vizibilă și a
fost de multe ori ignorată; revenind la
paragraful anterior, se considera că natura nu
1 Relație care, după unii autori, are o bază biologică.
9
are ce căuta în oraș, dar era folosită pentru
recreație. Într-adevăr, multe forme de
petrecere a timpului liber pot îngloba sau
chiar avea rolul ascuns de manipulare a
oamenilor în sensul de distragere a atenției
față de problemele mai mari, (deși potențialul
a fost poate remarcat ulterior).
Totodată, există critici ale faptului că evul
mediu a fost o perioadă în care spațiile verzi
nu erau prezente în oraș, iar oamenii au putut
supraviețui fără ele. Aceste critici nu au luat în
calcul faptul ca acea perioadă nu poate fi
comparată cu prezentul datorită mai multor
factori (e.g. poluarea, densitatea sau
suprafața mai mică a orașelor), care nu făceau
necesară prezența elementelor verzi în oraș.
În altă ordine de idei, ariile urbane ocupă
aproximativ 4% din suprafața uscatului
planetei (UNDP et al., 2000), iar peste o
jumătate din populația Terrei trăiește în
orașe (United Nations, 2004). Estimările ONU
arată că până în anul 2015 populația urbană a
Europei va atinge procentul de 80%, față de
75% în 2001 (United Nations, 2001). În
termeni ecosistemici, orașul este o entitate
consumatoare de resurse (e.g. spațiu), deși
această creștere progresivă este mai puțin
prezentă în România; însă expansiunea
urbană este vizibilă și poate avea efecte
negative dacă nu va fi controlată. Impactul
asupra naturii poate fi chiar și de 200 de ori
mai mare decât suprafața orașului (Rees,
1997). În acest sens, ecologia urbană are
funcția de amplificare a aspectelor pozitive pe
care spațiile verzi urbane le au și totodată de
diminuare a aspectelor negative pe care
orașele le pot avea asupra mediului natural
(Schilling, 2010). Ecologia urbană a apărut din
mixarea domeniului social, ecologic și de
planificare urbană, cele trei formând un
sistem mai cuprinzător (Marzluf, 2008);
reprezintă deja un domeniu amplu. De
exemplu, anul 1997 marchează apariția
jurnalului Urban Ecosystems, marcând astfel
maturizarea domeniului.
În al treilea rând, problema spațiilor publice
din zonele de locuințe colective românești
poate fi, cel puțin parțial, un rezultat al
administrației, nu neapărat al diferențelor
dintre oameni. Spațiul public (inclusiv cel
verde) este de cele mai multe ori marcat de
individualism (i.e. intervenții făcute de
locatari) care, prin acțiuni specifice (e.g.
plantarea uni copac din inițiativă proprie)
reflectă identitatea locală (Stăncioiu, 2007).
Este posibil ca acest efect de depărtare față
de ceilalți locuitori, reflectat în acțiunile pe
cont propriu, să își aibă rădăcina în comunism.
În această perioadă s-a format o dependență
mare față de conducere, care acum se reflectă
în lipsa inițiativei colective. Mulțumirea unei
comunități constă în combinarea cu succes a
nevoilor, activităților și spațiului, printre
altele. Unul din motivele pentru care spațiile
verzi nu sunt prioritare în planificarea
urbană este pentru că sunt privite fie ca o
pierdere pentru economie, fie ca niște
elemente superficiale cu scop pur estetic.
Obiectivul principal al acestei lucrări este
identificarea metodelor și resurselor care
pot facilita îmbunătățirea sistemului de
spații verzi din Galați și Brăila. De asemenea,
lucrarea de față aduce o contribuție la
clarificarea conflictului dintre abordarea
standarde și cea pe dimensiuni în ceea ce
privește spațiile verzi urbane.
Totodată, dizertația și proiectul sunt bazate
pe ipoteza următoare: problemele verzi din
cele două orașe sunt unice, fiind bazate pe
un context unic, iar aceste probleme pot fi
grupate pe baza a trei dimensiuni: calitate,
cantitate și funcționare. Această ipoteză
pleacă de la faptul că elementele verzi de aici
nu sunt satisfac nevoile actuale în ceea ce
privește numărul lor – în Brăila există un
singur parc, iar în Galați nici unul -, iar deși
10
sunt considerate a forma un sistem verde,
aceste elemente nu funcționează ca unul, din
cauza problemelor de cooperare
administrativă și planificare. Continuând
ipoteza, rezolvarea problemelor ar trebui să
constea într-o abordare strategică bazată
pe două principii obligatorii: cel sistemic și
cel al durabilității.
Pe lângă această ipoteză mai este necesară
formularea unor întrebări de cercetare care să
ghideze analiza și apoi propunerea. Astfel,
întrebare principală este:
Cum poate fi format un sistem de parcuri
pentru Galați-Brăila?
De asemenea, întrebările secundare sunt:
1. de ce există parcurile în oraș? sunt sau
nu necesare?
2. sunt suficiente parcurile existente,
calitativ și cantitativ?
3. care este distribuția spațială a
parcurilor și pădurilor în cadrul Brăilei și
Galațiului și care este relația acestora cu
mediul social și alte elemente urbane de aici?
4. care sunt costurile și beneficiile
realizării acestui sistem de parcuri și păduri?
5. ce factori pot obstacola, sau, pe de
altă parte, facilita realizarea acestui sistem?
1.2. METODOLOGIE
Pașii demersului de cercetare și propunere au
fost următorii:
1. delimitarea temei (stabilirea obiectivelor
cercetării);
2. formularea ipotezelor și întrebărilor de
la care pleacă raționamentul științific;
3. cercetare teoretică (colectare, analiză,
comparare – sinteza literaturii de
specialitate și alegerea unor studii de caz);
4. concluzii (1) (prelucrarea datelor analizei
și stabilirea unor principii de analiză și
propunere);
5. cercetare practică (colectare, analiză,
comparare - situația existentă;
identificarea problemelor și a punctelor
tari; explicații, predicții);
6. concluzii (2) (sinteza analizei și
diagnosticul; acord sau dezacord cu
ipotezele inițiale?);
7. soluții (strategie și o soluție-exemplu).
Cele două serii de analize au constat în
cercetarea literaturii de specialitate și a
datelor statistice, după care au fost
interpretate pentru a genera soluții pentru
problemele identificate.
1.3. LIMITĂRILE LUCRĂRII ȘI
ALE PROIECTULUI
Limitările acestui studiu sunt date de
(eventualele) traduceri eronate din limba
engleză, daneză și suedeză, dar și de lipsa
unor date statistice mai recente.
TERMINOLOGIE ȘI EVOLUȚIA CONCEPTELOR
Acest subcapitol reprezintă primul pas de cercetare din lucrare și are
scopul de identificare a caracteristicilor conceptelor principale și
secundare și a locului acestora în sistemul de spații verzi și apoi în
sistemul întregului oraș.
Un sistem de parcuri și promenade conectate este cu siguranță mult
mai complet și folositor decât o serie de parcuri izolate (J. Olmstead și
F. L. Olmstead Jr., 1903).
SPAȚIUL VERDE: CEL MAI CUPRINZĂ-
TOR CONCEPT
TABELUL 1.1
MODALITATE DE GRUPARE A SPAȚIILOR VERZI
(Dunnett et al., 2002)
spaț
ii ve
rzi
facilități
recreaționale
parcuri
grădini
locuri de joacă
terenuri
sportive
ocazionale2
locuire
altele
private
grădini private
(inclusiv terase
verzi)
funcționale
producție
ferme și sere
urbane
alte loturi
cimitire și culte
instituționale școli
alte instituții
habitate
seminaturale
păduri urbane
alte habitate
pășuni
mlaștini și bălți
ape
necurgătoare
spații liniare
cursuri de apă
coridoare de
transport (e.g.
conducte)
2 Spații care deși sunt gestionate și accesibile publicului, nu au funcție recreațională; sunt de obicei cele mai comune spații verzi din orașe și sunt arii pe care proiectanții nu le-au putut ocupa în alt mod sau au fost constrânşi de standarde să le includă în proiect.
Termenii de spațiu verde și spațiu deschis
sunt folosiți ca sinonime, deși nu sunt
(Swanwick et al., 2003):
spațiul urban poate fi construit (clădiri)
sau neconstruit (spațiul exterior clădirilor);
mai departe, spațiul neconstruit poate fi
gri sau verde;
spațiul gri reprezintă terenul impermeabil,
format din suprafețe tari cum ar fi betonul
sau asfaltul;
în final, spațiile verzi reprezintă partea
moale a spațiilor neconstruite (public sau
privat), vegetația – de la iarbă până la
copaci.
Spațiile verzi urbane pot fi definite ca acele
spații deschise publice sau private din ariile
urbane, acoperite în mare parte de vegetație,
care sunt direct (e.g. recreație activă sau
pasivă) sau indirect (e.g. influența pozitivă
asupra mediului urban) disponibile pentru
locuitori (Baycant-Levent et al., 2009, p. 195).
Totodată, Dunnett și colegii săi (2002) oferă o
modalitate de grupare a spațiilor verzi:
PARCURILE
Parcurile diferă unele de altele pe mai multe
niveluri de analiză (variabile): suprafață,
vechime, formă, densitatea vegetației,
distanța față de anumite puncte din oraș,
12
gradul de întreținere etc. Printre exemplele
clasice de parcuri sunt Parcul Hyde din Sidney
(Hoskins, 2003) și Parcul Central din New York
(Taylor, 1999; Young, 1996), finalizat în 1873.
Ca și celelalte parcuri din acea perioadă,
conțineau promenade și mobilier urban
specific. Sunt totodată printre primele parcuri
cu rol recreativ, care va deveni mai important
decât funcția estetică. Această schimbare,
care va dura decenii, reprezintă de fapt
tranziția de la parcurile private, rezervate
claselor superioare, la parcurile publice.
Acest proces a fost foarte vizibil mai ales
fostele colonii, unde imigrarea masivă și
industrializarea au schimbat atitudinea față
de spațiile verzi mai rapid decât în Europa.
Reformatorii parcului au fost motivați de
posibilitatea ca accesul imigranților și al
populației sărace în acestea ar putea să le
schimbe mentalitatea (e.g. valori morale) și
educația în conformitate cu ale elitelor. La fel
ca alte inițiative de mixare a claselor sociale,
mișcarea a dat greș (Gandy, 2002;
Rosenzweig și Blackmar, 1992).
Prin urmare, parcurile au evoluat odată cu
schimbarea noțiunii de bun public și au
trecut treptat din registrul pasiv în cel activ
prin programele de recreație, care le-au oferit
totodată și o complexitate mai mare. Cu toate
acestea, nu toate părțile orașului au beneficiat
de acces la parcuri, situație care poate fi
găsită și azi. Deciziile de construire erau axate
pe clasa socială a zonei sau spațiul disponibil3.
Metamorfoza funcțională a parcurilor și-a
atins apogeul la începutul secolului, în Europa
mai ales, prin demolări masive ale cartierelor
vechi și crearea unor noi axe. Motivația
principală era, de cele mai multe ori,
îmbunătățirea sănătății (Svedberg, 1988a).
După cum am amintit, aceste măsuri de
igienizare au dat greș, majoritatea orașelor
fiind în aceeași situație până la începutul sec.
XX sau chiar anii 1950. De exemplu,
3 În S.U.A., conta și rasa.
Stockholm a fost în jurul anului 1900
considerat orașul cu cele mai mici standarde
de locuit din Europa (Svedberg, 1988b, 1989).
Situația sa se schimbă în anii 1920 și după al
doilea război mondial; între anii 1965 și 1975
sunt construite locuințe care au elemente ale
urbanismului promovat de le Corbusier –
proiecte bazate pe principiul urban de
proiectare locuințe în parcuri (Lundgren 1996).
Următoarea etapă în evoluția parcurilor a fost
mișcarea recreativă, perioadă în care
parcurile sunt deja un element specific
maselor; sunt caracterizate de funcții sociale
– relaxare, odihnă, turism, socializare,
exerciții fizice etc. (Cranz, 1978; Gagen, 2004;
Marne, 2001).Ultima fază este cea
postmodernă – anii 1960 și 1970 – și apare în
țările dezvoltate ca urmare a schimbării
sistemului de valori individual și de grup.
Parcurile capătă noi funcții – ecologice și
climatice -, însă tot în această perioadă
costurile de întreținere cresc, fapt ce poate
genera abandonarea sau deteriorarea
parcurilor. În prezent, nu există o definiție
universală acceptată de toți, a parcurilor
(urbane). Totuși, deși comunitatea și nevoile
variază geografic, parcurile pot fi planificate și
proiectate pe baza unor standarde, cum ar fi
cele ale Organizației mondiale a sănătății – 9
mp/loc.
În România, datele prezentate sunt valabile.
Parcurile și alte tipuri de spații verzi aveau un
rol pur estetic, cel puțin până în sec. XIX.
Creșterea populației urbane a însemnat
apariția cartierelor sărace; fiind despărțite de
centrul orașului prin șanțuri sau ziduri feudale,
acestea din urmă au putut fi uneori
transformate în spații verzi. Astfel, mijlocul
acestui secol marchează apariția în România a
parcurilor și grădinilor publice, cum sunt:
Grădina Cișmigiu (București); Aleea de sub
Tâmpa (Brașov); Parcul Sub Arini – care este
de fapt o alee de promenadă (Sibiu, 1856); în
Iași, Grădina Copou și Aleea Grigore Ghica
13
(1852), lungă de 500m; Parcul Zăvoiu
(Râmnicu Vâlcea, 1859). Acestea marchează
tranziția către funcția recreativă și sanitară a
spațiilor verzi urbane românești (Negruțiu,
1980).
Tot în acest registru intră Timișoara, care este
un caz special. Aceasta a fost considerată un
oraș-grădină datorită salbei de spații verzi de-
a lungul Begăi, scuarurilor și grădinilor și a
plantațiilor de aliniament. Tot în secolul XIX se
realizează amenajarea Pădurii Verde, având
funcția de recreație (ibidem).
În perioada comunistă, un act PCR din 1952 se
specifica legarea spațiilor verzi din orașe într-un
sistem unitar și continuu, cât și crearea unor
centuri verzi formate din păduri în jurul
orașelor mari (Negruțiu, 1980, p. 42). Deși nu
sunt date detalii, acest act presupunea
crearea de sisteme de spații verzi urbane. Mai
departe, în anii 1980 funcțiile pădurilor erau
cele de producție (animală și vegetală),
hidrologică, protecția solurilor, climatică,
sanitară4, recreativă, estetică, științifică și
ecologică (ibidem).
PĂDURILE URBANE
Conceptul și definiția pădurii urbane sunt
relativ difuze, în special în ceea ce privește
delimitarea față de alți termeni similari sau
relaționați. Definirea conceptului de pădure
urbană ține foarte mult de perspectiva din
care acest domeniu este studiat. De exemplu,
Lund (2000) a identificat mai mult motive
pentru care nici măcar termenul de pădure nu
este clar definit, însă este bazat pe mai multe
criterii: rol, dimensiune, sau funcție
administrativă. Revenind la perspectiva din
care pădurea urbană este privită, definirea
conceptului ține de factori diverși, cum ar fi
faptul că aceasta a însemnat în trecut o sursă 4 Aceasta era legată de poluare, umbrire, temperatură etc. (Negruțiu, 1980).
de materie primă – lemnul -, însă astăzi rolul
său s-a schimbat, fiind apreciată pentru
beneficiile ecologice și sociale (Helms, 2002).
În linii generale, pădurea urbană poate fi
definită ca acel tip de pădure care este
localizată în interiorul sau în apropierea
mediului urban; atunci când pădurea urbană
are ca scop principal recreația, poate fi
numită pădure-parc (Randrup et al., 2005).
Pădurile au început să fie „urbanizate” în
momentul în care au fost înglobate în limitele
orașelor care s-au extins spațial foarte mult.
Însă după cum arată Konijnedijk (1999), în
Europa au existat timp de mai multe secole
păduri deținute de municipalități, pe care
acestea le gestionau. Chiar și așa, pădurile nu
făceau parte din oraș decât d.p.d.v. economic
și politic, nu și spațial-administrativ.
Legat de conceptul pădurii urbane este
sivicultura urbană (engl. urban forestry),
termen folosit prima dată de Jorgensen (1970)
în Universitatea din Toronto, Canada.
Termenul descrie totalitatea copacilor din
interiorul ariei urbane. În anii 1990, termenul
a fost extins la „managementul tuturor
copacilor din ariile urbane” (Costello, 1993),
iar managementul se referă la planificarea,
plantarea și întreținerea acestora; prin
„copaci”, autorul se referă la copaci individuali
si la cei în grupuri mai mici sau mai mari, până
la păduri. Primul proiect de sivicultură urbană
a fost inițiat în Londra – Forest of London -, în
ciuda controverselor pe care le-a generat în
anii 1980.
CORIDOARELE VERZI
Conceptul de coridor verde (engl. green
corridor) este direct legat de cel de sistem de
spații verzi urbane; de fapt, coridorul verde
este elementul care a declanșat apariția
sistemelor de spații verzi prin formarea
legăturilor între parcurile din orașe. Deși
14
coridoarele verzi fac parte din proiectarea
urbană de secole, anii 1860 și F. L. Olmstead
marchează oficial apariția în planificarea
urbană a conceptului de coridor verde sub
termenul de parkway – promenadă sau alee
verde. Acesta a apărut ca legătură între
parcuri și zonele de locuit – Parcul Prospect
din Brooklyn – având un rol estetic.
Maturizarea conceptului de parkway are loc în
perioada 1890-1920, când pe teritoriul
Europei și al Statelor Unite ale Americii se
realizează cele mai multe astfel de proiecte
(Hellmund și Smith, 2006). De asemenea,
Searns (1995) a identificat trei generații de
coridoare verzi în cercetarea pe care a făcut-o
asupra evoluției acestora ca formă adaptivă de
peisaj urban:
1. prima generație (1700-1960, Europa): axe,
bulevarde și promenade;
2. a doua generație (anii 1960-1985):
coridoare sub formă de traseu care
asigură accesul către apă, cale ferată și
alte coridoare din oraș;
3. a treia generație (după anii 1990):
coridoare multifuncționale, pe lângă
scopul recreativ sau estetic; nevoi
ecologice (e.g. protejarea naturii),
controlul inundațiilor, sporirea calității
apei, educație și cercetare etc.
Tot Searns (1995) a mai adăugat faptul că
fiecare nouă generație de coridoare verzi este
mai complexă decât cea anterioară. Totuși,
autorul nu oferă nici o definiție a termenului,
argumentând această imposibilitate pe baza
formelor prea diverse pe care conceptul le-a
căpătat. De asemenea, în S.U.A. este
prezentă o varietate foarte mare și
dimensiunilor coridoarelor în comparație cu
Europa, de la câteva sute de metri la sute de
kilometri (e.g. Lake Wales Ridge Greenway,
Florida). Pentru lucrarea de față, vom
considera coridoarele verzi ca acele conexiuni
fizice de tip liniar dintre parcurile și pădurile
urbane care au ca scopuri primare recreația
și sporirea accesibilității dintre elementele
verzi majore. Această definiție descrie doar
coridoarele din mediul urban. Coridoarele
verzi nu se diferențiază de alte tipuri de
legături urbane decât prin caracterul
mobilității ușoare (pietoni și bicicliști) și
prezența vegetației. După cum notează și
Searns (1995), termenii din care conceptul
este format – coridor și verde – sunt cele două
elemente absolut necesare pentru a forma
acest spațiu; coridor se referă la mișcare, iar
verde denotă faptul că aceste trasee sunt
plantate. Mai mult, coridoarele verzi pot fi, în
cadrul orașului, total pietonale, amplasate în
cadrul unui pietonal, sau localizate de-a lungul
unei axe de circulație auto.
În S.U.A., anii 1870 marchează crearea
primului sistem de parcuri din țară, în
Oakland, care conținea parcuri și trasee
răspândite în tot orașul. Acest model, creat de
Olmstead, a fost ulterior copiat în mai multe
orașe. După această perioadă, generația a
doua de coridoare verzi apare ca o nevoie de
reconectare a orașului la natură, dar și ca un
manifest la adresa automobilului; apariția
acestuia a afectat CV, în ciuda unor susținători
ai spațiilor verzi urbane, cum ar fi Robert
Moses (Little, 1990).
De asemenea, coridoarele verzi sunt o
legătură între parcuri5 (și păduri) doar în
cadrul unui sistem format din acestea, însă
coridoarele verzi pot fi legături și între alte
tipuri de funcțiuni. De exemplu, în jurul
Kremlinului din Moscova există un coridor
verde circular, fragmentat de carosabil, care
unește centrul cu râul Moscova fără a avea
legătură cu parcurile din oraș. Faptul că acest
traseu este amplasat pe vechea linie a
fortificațiilor din Moscova demonstrează
caracterul adaptiv al coridoarelor verzi de
orice tip. Mai mult, Mann (1973) descrie faptul
că orașele din Renaștere conțineau trasee și
5 CV pot conecta și alte tipuri de funcțiuni.
15
spații de-a lungul elementelor naturale (i.e.
râuri), având un scop estetic (și parțial
recreativ).
La nivel regional sau național, CV există de
peste 120 de ani (Fabos, 1991). O
caracteristică a acestora este gradul mic de
antropizare și înglobarea mai multor
elemente naturale în sistemul pe care îl pot
forma (albii de râuri, parcuri naționale, zone
agricole, mlaștini, sau elemente cu valoare
istorică; Linehan, 1995). De obicei, în
apropierea ariilor urbane aceste CV sunt
fragmentate. În prezent, au rolul de protejare
a habitatelor, asigurând oportunitatea de
reducere a fragmentării acestora; efectele
fragmentării sunt izolarea sau diminuarea sau
pierderea habitatelor (ibidem). Mai pot avea
funcția de protejare față de elementele
majore de infrastructură. Printre
dezavantajele CV regionale/naționale sunt
facilitarea incendiilor sau a altor tipuri de
contagiuni și conflictele de habitat care pot să
apară intre speciile necunoscute.
Totodată, mișcarea coridoarelor verzi a
devenit un fenomen internațional încă din anii
1990 (Fobos, 1991). Coridoarele sau traseele
verzi sunt folosite pentru mers, ciclism,
skating etc. (Lindsey et al., 2001). Pot fi
amplasate pe terenuri libere, sau pot să apară
prin conversie funcțională (e.g. cale ferată)
(Gobster, 1988, 1995; Lindsey și Nguye, 2004;
Hellmund și Smith, 2006). Totodată,
cercetările arată că traseele verzi au același
mod de folosință ca și parcurile verzi (Troped
et al., 2001; Evenson et al., 2005; Gordon et
al., 2004; Gobster, 2005; Lee și Moudon,
2006; Reynolds et al., 2007). Există și
diferențe interindviduale în modul de
utilizare: femeile fac mai multe plimbări și
mers pe jos, iar bărbații mai mult ciclism; sunt
folosite în general de persoanele tinere (15-45
de ani) care au o stare materială bună
(Reynolds et a., 2005; Troped et al., 2005;
Gobster, 1988, 1995). În final, utilizarea este
influențată de factori precum percepția
securității, calitatea facilităților, sau
fragmentarea traseului de către carosabil
(Yabes et al., 1997; Lindsey și Nguye, 2004;
Troped et al., 2001); principalele caracteristici
ale CV sunt (Huang, 2006, p. 4):
configurația spațială liniară;
capacitatea de a crea legături fizice;
multifuncționalitatea;
durabilitatea.
CV pot fi clasificate pe baza mai multor
dimensiuni, ca (Ahern, 1995; Brasier, 2011):
scara spațială: CV din interiorul orașului,
metropolitane, regionale, naționale sau
internaționale;
funcție: biodiversitate, recreație,
protejarea valorilor naturale sau culturale,
controlul expansiunii urbane,
managementul apelor etc.;
context: CV urbane, rurale, suburbane,
agricole etc.;
strategie: protectivă (protejarea valorilor
naturale de amenințarea dezvoltării
urbane), defensivă (diminuarea
fragmentării habitatelor), ofensivă
(refacerea habitatelor), sau oportunistică
(folosirea elementelor sau trăsăturilor
unice).
CV amplifică biodiversitatea și capacitatea
parcurilor (Jim și Chen, 2003) și pot facilita
mobilitatea urbană prin oferirea unor
alternative de transport (Huang, 2006).
Totodată, CV depind de scara spațială și
contextul în care sunt propuse, dar și de
strategiile de planificare ale orașului (ibidem).
În același timp, ca și în cazul parcurilor,
dorința de utilizare a coridoarelor este
proporțională cu distanța până la acestea
(Gobster, 1995; Gordon et al., 2004).
16
SISTEMUL DE SPAȚII VERZI URBANE
Sfârșitul sec. XIX marchează un punct de
cotitură în urbanismul european, ca urmare a
industrializării și a schimbării rolului spațiilor
verzi. Csepely-Knorr (2011) consideră că în
această perioadă se găsesc cele trei operațiuni
urbane esențiale care au avut ca efect
schimbarea planificării urbane și introducerea
zonelor verzi ca parte integrată a acesteia:
1. 1811, John Nash, Londra: realizarea unei
legături între două parcuri și o zonă de
locuințe, având rol estetic și regim juridic
privat.
2. 1852-1871, Eugéne Haussmann, Paris:
operațiunile de renovare a orașului care
au luat în calcul existența parcurilor și
grădinilor ca elemente individuale dar
integrate într-un sistem urban mai mare.
Sistemul de parcuri a fost făcut pe baza
unei ierarhii formate din elemente
prezente în tot Parisul. Apar facilitățile
recreaționale pentru mase în zonele dens
locuite. Această ierarhie a fost făcută pe
baza suprafeței și a altor caracteristici:
nivelul 1: pădurile roiale publice de la
periferia orașului;
nivelul 2: parcuri publice cu suprafețe
mai mici;
nivelul 3: spații urbane mici,
influențate de ce a făcut Nash în
Londra (e.g. scuaruri);
nivelul 4: conectarea elementelor
primelor trei niveluri prin bulevarde;
3. 1857, Ringstrasse, Viena: construirea
inelului verde în locul fostei fortificații din
jurul centrului orașului, creând un sistem
(parțial) verde circular. Un alt inel verde a
fost proiectat ulterior de către Joseph
Stübben și Otto Wagner.
Revenind la conceptul de coridor verde,
aceste trei operațiuni au dat naștere, în 1868,
conceptului de parkway (promenadă sau alee
verde) de către F. L. Olmstead, în timp ce
planifica Parcul Prospect din Brooklyn, New
York. Acesta este momentul în care
conceptul de sistem de parcuri a luat
naștere oficial, administrativ. Continuând, în
anul 1900 apare rolul de element sanitar al
spațiilor verzi, prin intermediul unei lucrări
scrise de Camillo Sitte – Grossstadtgrün;
acesta a făcut distincția între funcția estetică
și cea igienică. În cele din urmă, lucrarea
Städtebau a lui Joseph Stübben reflectă
progresul tehnologic al acelei perioade prin
prima încercare de ierarhizare teoretică a
spațiilor deschise (inclusiv a spațiilor verzi),
clasificare făcută pe baza funcției, însă fără a
le include într-un sistem (Csepely-Knorr,
2011).
În prezent, sistemul de spații verzi este
format din aceleași elemente: puncte
(păduri urbane, parcuri etc.; engl hubs) și
legăturile dintre acestea (e.g. coridoare
verzi). Motivele pentru care elementele
acestui subsistem sunt implicate în
planificarea urbană sunt (Walker, 2004):
fragmentarea spațiului de către
dezvoltarea spațială a orașelor;
revitalizarea și dezvoltarea durabilă
care, după conștientizarea efectelor
pozitive pe care spațiile verzi le
generează, constau în strategii și politici
care iau în considerare spațiile verzi prin
diverse metode (e.g. transport
multimodal sau politici de reducere a
consumului de carburanți fosili);
protejarea habitatelor naturale, în
special a speciilor amenințate cu
dispariția, dacă este cazul;
îmbunătățirea sănătății prin utilizarea
frecventă a spațiilor verzi urbane, ca
urmare a recomandărilor făcute de
diverse instituții de control și prevenire a
bolilor.
CAPITOLUL 2
ANALIZA TEORETICĂ: FUNCȚIA ȘI
EFECTELE PARCURILOR ȘI PĂDURILOR
URBANE
Acest capitol cuprinde un studiu extins al literaturii de specialitate
referitoare la funcțiile spațiilor verzi. Scopul acestei analize este
răspunsul la întrebarea de cercetare referitoare la beneficiile și
costurile prezenței parcurilor și pădurilor din orașe. Astfel, prin
evaluarea acestor efecte se pot genera anumite atitudini către
acestea – i.e. propuneri bazate pe principii argumentate.
Procedura de realizare a acestei cercetări a constat în colectarea
datelor din cărți sau articole de cercetare, interpretarea acestora și
alcătuirea unei sinteze; deoarece acest subiect este foarte vast,
capitolul 2 este cel mai amplu din toată lucrarea. Ultimul subcapitol
cuprinde aspectele psihologice și comportamentale care pot genera
sau sunt generate de prezența sau absența spațiilor verzi în mediul
urban. Concluziile sunt prezentate la final și ajută la stabilirea unei
atitudini pentru propunerile din ultimele capitole ale lucrării.
CUVINTE-CHEIE: biodiversitate _ fragmentare _ degradare _
echipare_ conversie funcțională _ stare fizică _ funcționare _
amenajare _ corelare
2.1. INTRODUCERE : CONSTURI
ŞI BENEFICII
În primul rând, funcția (sau utilitatea) și
efectul (sau rezultatul) nu reprezintă același
lucru: funcția este un efect al elementului, dar
nu orice efect, ci doar unul relevant pentru
funcționarea sistemului în ansamblu (Rugninis,
2007, p. 162). O funcție nu poate fi latentă,
adică neintenționată și/sau necunoscută;
funcția poate fi doar manifestată –
voluntară și/sau conștientă (Merton,
1949/1967). De exemplu, o inimă care bate
poate produce sunete, însă acestea sunt un
simplu efect, nu funcția inimii. Totodată,
beneficiul este un efect pozitiv direct sau
indirect, voluntar sau involuntar; aceste efect
mai trebuie să ajute la satisfacerea unei nevoi.
Efectul este negativ atunci când un element
se manifestă ca un obstacol în atingerea unui
obiectiv sau satisfacerea unei nevoi.
În al doilea rând, costurile construirii,
întreținerii și îmbunătățirii parcurilor trebuie
sa fie mai mici decât beneficiile pe care
acestea le aduc. De obicei, costurile sunt
legate de plantare, elagaje și alte forme de
întreținere și irigare (McPherson, 1992). Însă o
mare parte din aceste beneficii sunt difuze din
cauza naturii nonmateriale și nonmăsurabile a
acestora, generând astfel probleme pentru
dezvoltarea și managementul adecvat al
18
mediului urban. Prin urmare, beneficiile
parcurilor și pădurilor urbane pot fi ignorate
nu doar de cei aflați la conducerea orașului, ci
și de populație. De exemplu, oamenii nu
cunosc faptul că parcurile pot avea legătură
(deși indirectă) cu diminuarea ratei
infracționalității (ibidem).
Funcția spațiilor verzi poate fi explică prin
pădurile urbane. Bineînțeles, o pădure urbană
nu trebuie să îndeplinească neapărat o
funcție, însă ca și parcurile, pot avea mai
multe funcții. În contextul lucrării de față este
relevantă mai mult funcția ecologică şi cea
recreativă. Când o pădure este folosită în
primul rând pentru agrement (pădure-parc),
studiul și tratarea acesteia ar trebui să fie
totuși diferite de cele ale unui parc (urban),
deoarece presupun elemente diferite de
analiză distincte si generează beneficii și
costuri diferite. Pe o scară ce variază de la
natural la antropic, pădurile urbane sunt
localizate înspre polul natural, fiind de cele
mai multe ori mai slab antropizate decât
parcurile. Tyrväinen et al. oferă o sinteză a
beneficiilor și funcțiilor pădurilor urbane:
TABELUL 2.1
BENEFICIILE ȘI FUNCȚIILE PĂDURILOR URBANE
(apud Tyrväinen et al., 2005)
sociale
recreație;
îmbunătățirea calității vieții;
impact pozitiv asupra sănătății mintale
și fizice;
estetice
variația imaginii/peisajului prin culori,
texturi, forme și densități;
creșterea copacilor;
dinamică sezonală;
climatice
diminuarea efectului vânturilor;
răcirea temperaturii;
reducerea poluării fonice și a aerului;
captarea particulelor de praf;
prevenirea inundațiilor sau a
eroziunilor;
ecologice menținerea florei și faunei în interiorul
orașelor;
econo-
mice
turism;
creșterea valorii terenurilor din
apropiere;
comerț (e.g. lemn sau fructe de
pădure).
Aceste efecte pot fi valabile şi pentru parcuri,
deşi în mod diferit. Tyrväinen și colegii săi
(2005) mai atrag atenția asupra faptului că
pădurile urbane pot avea beneficii diferite,
în funcție de situația mediului natural și
sociocultural. De exemplu, în țările
scandinave se apreciază dimensiunea estetică
și socială, iar în zona mediteraneană se pune
accent pe efectele climatice ale pădurilor.
In final, din punct de vedere administrativ
Danemarca și Austria sunt singurele țări
care iau în considerare toate funcțiile și
efectele în mod oficial (Randrup et al., 2005,
p. 16-17), iar aceasta se reflectă într-o
planificare (strategică) mai viabilă. Astfel,
aceste efecte devin valori concrete, iar
motivația realizării și menținerii spațiilor
verzi în orașe nu este difuză. Definirea unei
funcții se poate realiza prin atribuirea unei
utilizări speciale (engl. key use), în funcție
de context, pentru care acel element verde
este proiectat și/sau gestionat (Hellmund și
Smith, 2006).
19
2.2. EFECTE SOCIALE
Datorită efectelor multiple pe care le pot avea
asupra omului, spațiile verzi urbane, de orice
tip, pot influența pozitiv calitatea vieții.
Ultima este considerată un concept care
poate fi cuantificat prin indicatori economici și
sociali, mai rar prin cei ecologici. Aceste trei
elemente constituie dimensiunile dezvoltării
durabile. Quintas și Curado (2010) au stabilit o
serie de indicatori pentru fiecare din cele trei
dimensiuni, indicatori care reflectă rolul și
efectele spațiilor verzi în influențarea calității
vieții din mediul urban.
Matsuko și Kaplan (2002) oferă o sinteză a
efectelor pozitive pe care spațiile verzi le au
asupra bunăstării umane, ca și Velarde et al.
(2007), care arată efectele pozitive ale
vizualizării spațiilor verzi (reducerea stresului,
declanșarea stărilor de spirit pozitive,
facilitarea refacerii după îmbolnăvire etc.).
În categoria beneficiilor sociale intră
recreația, estetica, securitatea, educația,
cercetarea şi igiena; toate sunt strâns legate
şi se pot influența reciproc.
RECREAȚIA
Recreația variază în funcție de cultură,
regiunea geografică și diferențele
interindividuale. Sumarizând, recreația verde
cuprinde activități precum turismul, picnicul,
campingul, odihna și repausul, sejurul,
plimbarea, sportul și utilizarea unor locații
specifice (e.g. spectacole, cluburi, cinema
etc.; Matsuko și Kaplan, 2002).
Începutul sec. XIX a însemnat perioada în care
a apărut spațiul verde recreațional în orașele
occidentale, un fenomen rezervat claselor
sociale superioare. Pădurile urbane au fost
însă folosite și înainte pentru scopuri
recreaționale – vânătoarea -, conținând alei
sau promenade care aveau ca scop expunerea
puterii sistemului politic. În Franța, privilegiul
de acces în parcuri a încetat după Revoluția
franceză. Următorul secol a însemnat pentru
o mare parte din Europa noi medii urbane
insalubre și supraaglomerate, iar interesul
pentru spațiile publice din orașe a încetat să
existe, cel puțin până în anii 1940-1950. Modul
de petrecere a timpului liber s-a schimbat
odată cu valorile și modul de viață (e.g.
separarea timpului liber de cel rezervat
muncii) și s-au impus noi standarde de locuit
care conțineau elemente naturale.
În prezent, cele mai comune activități
recreaționale din pădurile urbane sunt
mersul pe jos sau cu bicicleta, joggingul și
picnicul, deși există diferențe majore între
țările europene. Pădurile urbane sunt folosite
în scop recreațional și pentru că oferă liniște și
relaxare, în ciuda probabilității mari de
aglomerare cu oameni. Chiar și așa, percepția
aglomerării este diminuată de prezența
vegetației abundente și masive, iar pădurile,
în comparație cu parcurile, au o suprafață mai
mare, amplificând sentimentul de singurătate
pe care unii utilizatori îl doresc.
Uneori, scopul recreațional al pădurilor
urbane intră în conflict cu cel ecologic. Deși,
după cum Tyrväinen și colegii săi (2003)
afirmă, valorile ecologice au luat amploare
în cazul populației tinere europene6, însă
acceptarea și susținerea ecologiei este în
contrast cu folosirea pădurilor ca pe un produs
consumabil și astfel punerea în pericol a
ecosistemelor. Cu toate acestea, puține
păduri urbane se află în această situație (i.e.
conțin habitate valoroase d.p.d.v. ecologic),
iar factorii ecologici ar trebui legați de cei
sociali din alte motive (e.g. păstrarea
curățeniei).
6 Inclusiv în România (Voicu, 2011).
20
În final, experiențele recreaționale pot fi
clasificate pe baza unui sistem dezvoltat în
anii 1970-80 – spectrul oportunităților de
recreație (Driver et al., 1987). Acest sistem
împarte experiențele recreaționale în șapte
clase, diferențierea făcându-se pe baza
activităților specifice, a contextului și a
efectelor pe care acestea le produc )e.g.
reducerea stresului). Acestea sunt posibile
doar dacă există motivație (e.g. dorința de a
utiliza un parc), generând astfel acele efecte
(Manfredo et al., 1996); motivația este
corelată pozitiv cu preferințele indivizilor.
Cele șapte clase sunt (Caspersen et al., 2011):
1. naturalețe: arii cu grad minim de
antropizare; asigură experiențe specifice
în lipsa factorilor umani(e.g. liniște sau
mediu neperturbat);
2. imersiune: sentiment de depărtare față
de mediul urban, experiență bazată pe
cele cinci simțuri primare;
3. estetică: locații care oferă posibilitatea de
apariție a sentimentului de spațiu larg,
deschis și libertate;
4. diversitatea biologică și a formelor:
crește variabilitatea vizuală și a florei și
faunei, stimulând curiozitatea și
sentimentul de uniune cu natura;
5. istorie: prezența patrimoniului natural
și/sau istoric facilitează sentimentul de
identitate socială și apartenență;
6. activitate: capacitatea spațiului de a
suporta activitatea fizică în diverse
moduri și grade;
7. securitate: contribuie intens la crearea
unei experiențe pozitive prin anumite
facilități și servicii (e.g. panouri de
informare, sau ghidare, iluminat, sau
personal).
FUNCȚIA SANITARĂ
Organizația Mondială a Sănătății definește
sănătatea ca fiind o „stare de prosperitate
fizică, mintală și socială, nu doar absența
bolilor sau a dizabilităților” (WHO, 1948). De
asemenea, o derivată a conceptului de
sănătate este sănătatea ecosistemică7, care
este definită de cele mai multe ori ca
„manifestarea proceselor și funcțiilor normale
ale acelui ecosistem” (Constanza, 1992),
însemnând lipsa degradării și a epuizării, dar și
menținerea organizării interne, a
productivității și a autonomiei pe perioade
mari de timp (vezi și Brussard et al., 1998;
Constanza et al., 1998; Lu și Li, 2003). Există
autori care au încercat să conceptualizeze
integrarea sistemului socio-ecologic în mediul
urban abordându-l ca pe un sistem deschis cu
interrelații dinamice și considerându-l un
cadru de organizare pentru protejarea și
menținerea calității mediului și a bunăstării
umane (Tzoulas et al., 2007).
Beneficiile sociale ale parcurilor sunt multiple,
iar unul din acestea este sănătatea (fizică sau
psihologică). Totodată, aceasta poate fi
legată și de alți factori, nonbiologici, cum ar fi
statutul socio-economic (Bartley et al., 1997;
Brunner, 1997). Totuși, deși factorii sociali sau
economici (e.g. sărăcia) sunt primari în
determinarea sănătății umane, și factorii de
mediu pot avea un efect la fel de important
asupra acesteia (EC, 2003). Câțiva cercetători
(e.g. Takano et al., 2002; Tanaka et al., 1996)
au demonstrat că speranța de viață este
legată de accesul indivizilor la spațiile verzi,
sau că acestea din urmă sunt asociate cu
sănătatea pozitivă subiectivă (de Vreis et al.,
2003). Payne și colegii (1998) au raportat că
persoanele care frecventează parcurile au o
sănătate generală mai bună, abilități
7 În ecologie, sănătatea se referă de obicei la habitat (mai mult sau mai puțin antropizat), acesta fiind caracterizat de integritate, autoorganizare și complexitate, trăsături specifice sistemelor complexe (Rapport și Whitford, 1992).
21
sporite de relaxare și un nivel mai mare al
activității în general, toate acestea fără
legătură cu situația socioeconomică
personală. Dalton și colegii săi (2008) a găsit
faptul că oamenii recurg la exerciții fizice în
aer liber mai des în apropierea locuinței (sau
pornind de aici), în comparație cu locul de
muncă (indiferent de oră). Persoanele de
peste 60 de ani pot avea aceleași beneficii ca
și alte categorii de vârstă: sănătate mintală,
sentimentul securității, relaxare, incluziune
social și întărirea comunității (Milligan et al.,
2003).
Mai mult: pădurile urbane pot avea benefici
asupra sănătății fizice prin diminuarea
poluării, de exemplu. Frunzele copacilor pot
procesa mai mulți poluanți (e.g. vapori de acid
nitric, sulf, sau alte particule care au efecte
negative asupra sănătății). Un alt efect pozitiv
este dat de protecția față de razele solare
prin umbra creată de vegetație – valabil
pentru sivicultura urbană, nu doar pentru
parcuri sau păduri.
Efectele asupra sănătății pot fi date de
recreație: activitatea fizică este un alt factor
care poate fi amplificat de spațiile verzi prin
plimbări, jogging, ciclism etc. Grahn și
Stigsdotter (2003) au arătat că suprafața
spațiilor verzi din apropierea locuinței este
direct proporțională cu frecvența de vizitare
a acestora, deși numărul de vizite nu este
neapărat asociat pozitiv cu activitatea fizică.
Totodată, distanța până la cel mai apropiat
punct recreativ este importantă pentru
multe categorii sociale, cum ar fi pensionarii
sau copiii foarte mici (Tyrväinen, 2001).
În ceea ce privește cauzele relației dintre
spațiile verzi, bunăstare și sănătate există mai
multe ipoteze. Una dintre acestea este
diminuarea poluării și a temperaturii pe
timpul verii (Whitford et al., 2001). Altă
ipoteză este sporirea tendinței de a petrece
mai mult timp în afara locuinței, daca
persoana știe că există parcuri în proximitate.
O altă posibilă cauză a relației dintre spațiile
verzi și sănătate este de ordin strict
psihologic. Frecvența mare de utilizare a
spațiilor verzi urbane este asociată cu
reducerea riscului de apariție a problemelor
generate de stres (Grahan și Stigsdotter,
2003). Studiile au arătat că vizualizarea pasivă
a naturii (i.e. prin intermediul materialelor
video) poate avea efecte anti-stres (Kaplan și
Kaplan, 1989; Ulrich, 1984). Aceste efecte
sunt de ordin neuronal și fiziologic (e.g.
scăderea presiunii sanguine sau relaxarea
mușchilor), declanșându-se în perioade de
timp foarte scurte. De asemenea, tulburările
legate de atenție sau anumite disfuncții
emoționale pot fi uneori diminuate prin
contactul direct cu mediul natural, inclusiv
pentru copii (Faber-Taylor et al., 2001). De
asemenea, densitatea vegetației este direct
proporțională cu mărimea efectului
psihologic pozitiv pe care îl generează. Mai
mult, Kuo și Sullivan (2001) au arătat că
vegetația vizibilă din propriul apartament este
asociată cu reducerea conflictelor
intrafamiliale și a oboselii mintale, dar și cu
amplificarea capacității de a rezolva
problemele cotidiene, iar Thompson și colegii
(2002) au găsit faptul că spațiile verzi au un
efect pozitiv (anti-stres) chiar și în
comunitățile defavorizate.
De asemenea, factorii afectivi sunt corelați
cu spațiile verzi din apropierea locuinței8.
Kim și Kaplan (2004) au arătat că atât spațiile
verzi amenajate, cât și cele deschise
amplifică atașamentul rezidenților față de
comunitate9 și relațiile dintre aceștia. Un efect
opus este generat de spațiile verzi
8 Toate efectele psihologice pozitive contribuie la calitatea vieții, aceasta din urmă fiind o componentă a sustenabilității (Prescott-Allen, 1991). 9 COMUNITATEA reprezintă o grupare de indivizi între care există relații directe și care au o mentalitate și obiective comune – reciprocitate (Pitulac, 2011, 137).
22
neamenajate (e.g. vegetație care a crescut
necontrolat), declanșând emoții relaționate
fricii de posibile infracțiuni, fiind o reacție
afectivă de ordin social (Kuo et al., 1998;
Bixler și Floyd, 1997). Korpela (1989, 1992 și
2001) a demonstrat ca locurile cel mai des
frecventate de oameni - în special parcurile
sau alte spații verzi amenajate (50-60% din
totalul populației) – sunt folosite de multe ori
pentru reglarea problemelor emoționale10.
Aici, prezența (imaginată sau reală) a
criminalității reduce efectele pozitive pe care
natura le are asupra sănătății. În general,
parcurile sunt percepute ca fiind mai sigure
decât pădurile, deși cercetările arată ca
situația este inversă, cel puțin pentru Marea
Britanie (Tyrväinen et al., 2005).
Toate aceste cauze observate în relația dintre
om și natură pot fi explicate și prin ipoteza
unui mecanism bazat pe o dihotomie cu
origini biologice: biofilia și biofobia. Primul
concept se referă la nevoia intrinsecă a
oamenilor de a se asocia cu toate elementele
și fenomenele vieții (Kellert și Wilson, 1993).
La polul opus, biofobia, având toto bază
evoluționară, reprezintă frica (și evitarea)
generată de anumite aspecte ale
biodiversității care sunt considerate
periculoase, cum ar fi animalele veninoase
(Ulrich, 1993).
Încă din anii 1980, cercetătorii au observat o
tendință în creștere a emigrării în afara
zonelor cu puține spații verzi, însă situația
era valabilă doar în occident (Willaert, 1999).
Chiar și în aceste țări, expansiunea urbană a
avut ca efect creșterea densității în interiorul
limitelor orașelor și prin urmare construirea
în spațiile verzi, măsuri promovate uneori
prin politici urbane (Tyrväinen et al., 2005).
În final, Gidlöf-Gunnarsson și Öhrström (2007)
au demonstrat că spațiile verzi au efecte
atenuante ale zgomotului urban. Acest efect
10 Valabil pentru populația adultă.
este indirect, nu direct (i.e. stoparea undelor
sonore): simpla prezență a vegetației poate
diminua stresul psihologic generat de mediul
zgomotos din exteriorul locuinței. Sørensen et
al. (2012) au găsit o corelație puternică între
expunerea pe termen lung la zgomotul
traficului rutier și riscul sporit de infarct
miocardic.
SECURITATEA
După cum am văzut, spațiile verzi urbane pot
amplifica gradul de securitate. Sampson et al.
(2001) au găsit faptul că locuințele colective
înconjurate de vegetație abundentă, în
comparație cu vegetația puțină, sunt
asociate cu o rată a infracțiunilor mai
scăzută. O cauză posibilă a acestor rezultate
este faptul că vegetația reduce agresivitatea
prin efectele relaxante și prosociale pe care le
are asupra oamenilor11. Rezultate similare au
fost obținute de Kuo și Sullivan (2001).
EFECTE ESTETICE
Inițial, scopul vegetației din orașe era pur
estetic, în perioada în care imaginea conta
foarte mult. Chiar și astăzi însă, Robinette
(1972) considera că vegetația, în cadrul
orașelor, poate defini spațiile deschise și
integra clădirile în acestea, formând ziduri,
bolte și podele de dimensiuni și densități
diferite. În perioada în care spațiile verzi
urbane aveau o funcție pur estetică,
ornamentală, nu era justificată prezența
acestora pentru recreație, deoarece oamenii
erau mai apropiați de natură. Odată cu
industrializarea și expansiunea fizică a
orașelor, depărtarea omului de natură s-a
mărit, iar parcurile și grădinile au devenit
elementele de păstrare a acestei legături.
11 Townsend et al. (2003) au obținut rezultate similare.
23
Robertson și Walford (2000) consideră că
percepția estetică a spațiilor verzi este
realizată pe baza a trei dimensiuni: calm-
agitație, liniște-zgomot și varietate-
monotonie; de asemenea, calitatea vegetației
constă în formă, mărime, culoare și textură.
Beneficiile estetice sunt subiective și sunt
date de percepția vizuală a culorilor,
structurii, formei, mărimii și densității
vegetației, în special a pomilor şi florilor.
Impactul estetic este de cele mai multe ori
emoțional (Kaplan și Kapla, 1989), chiar și în
cazul vizualizării unui singur copac; însă
aceste experiențe depind foarte mult de
varietatea vegetației (Axelsson-Lindgreen,
1995). Totodată, percepția estetică (în cazul
spațiilor și elementelor verzi individuale) este
una de ordin vizual, deși pentru a genera
beneficii maxime este combinată cu percepția
auditivă și olfactivă.
De asemenea, designul spațiilor verzi este
foarte important în atragerea utilizatorilor. De
exemplu, Marcus et al. (1990) au observat că
pot fi organizate arii speciale în cadrul
parcurilor în care vegetația poate fi lăsată să
crească liber sau să fie amenajată în mod
creativ de către locuitori.
În ceea ce privește preferințele, se pare că
acestea variază pe baza diferențelor
interindividuale – educație, activități, relația
cu natura, mentalitatea, vârsta și sexul etc. –
iar copiii, adolescenții și adulții au atitudini
diferite față de spațiile verzi urbane, în special
față de păduri (Kaplan și Kaplan, 1989). Copiii
și adulții preferă pădurile mai puțin dese, în
contrast cu adolescenții, care preferă
pădurile dese, închise, nonantropizate. De
asemenea, copiii mai preferă spațiile verzi
naturale cu o densitate structurală mare, în
comparație cu spațiile de joacă organizate
special (Kaplan și Kaplan, 1989; Grahn, 1997),
care nu le stimulează creativitatea în aceeași
măsură.
Mai mult, preferințele pentru păduri sunt
strâns legate de caracteristicile acestora,
varietatea vegetației fiind un factor extrem
de important în evaluarea estetică. Pentru
pădurile urbane conteaza combinarea
suprafeței plantate cu spațiile deschise și
eventual cu apa12 (Schmithüsen et al., 1997),
iar marginea pădurilor ar trebui să constea
în arbori de mici dimensiuni și desișuri de
tufe sau de arbuști (Lucas, 1991).
Chiar și așa, există șanse ca evaluările estetice
făcute de utilizatori pădurilor urbane să se
schimbe în timp ca urmare a influențelor
culturale și a evoluției tehnologice. Studii
europene și nord-americane din anii 1980 au
arătat că oamenii preferă pădurile
antropizate doar în sensul de întreținute
(e.g. eliminarea copacilor uscați sau
descompuși), fără a lăsa urme ale
intervenției umane (Axelsson-Lindgreen,
1995). În prezent, este în continuare
necesară întreținerea pădurilor urbane din
motive estetice și de securitate, însă există
cazuri în care managementul acestora
trebuie să fie minim sau inexistent, din
motive ecologice (Tyrväinen et al., 2003). Pe
de altă parte, mai există și motivația dată de
accesibilitate, care necesită întreținerea
pădurilor urbane (e.g. tăierea vegetației care
blochează accesul sau priveliștea).
Revenind la preferințele bazate pe diferențele
dintre oameni, se pare că populația tânără cu
educație superioară, sau cea foarte activă
d.p.d.v. al frecventării naturii, preferă pădurile
neîntreținute, în contrast cu populația în
vârstă sau mai slab educată și fără mentalitate
ecologica. De asemenea, preferința pentru
pădurile antopizate vs. neantropizate poate
să depindă de tipul de locuință (Tyrväinen et
al., 2003): persoanele rezidente în locuințe
colective aleg pădurile mai puțin sau deloc
12 Apa este evaluată de oameni ca fiind un element atractiv d.p.d.v. estetic și recreațional, iar această atracție este congenitală (Wood și Handley, 1999).
24
antropizate, preferință opusă indivizilor din
locuințele individuale pe lot (inclusiv înșiruite)
(ibidem). Totodată, este esențial și modul în
care oamenii trăiesc – suprafața spațiilor verzi
influențează frecvența de utilizare; când
mediul urban este foarte sărac în spații
verzi, oamenii simt nevoia mai des să
evadeze din oraș pentru a se relaxa în zone
cât mai naturale și neafectate (cel puțin nu
vizibil) de om (e.g. păduri neîntreținute fără
reziduri sau urme de vandalism).
În cele din urmă, se pare ca mărimea pădurilor
urbane și a parcurilor este importantă pentru
estetică și recreație (i.e. veritabilitatea
experiențelor). Coles și Bussey (2000) au
identificat suprafețele de 2 ha ca fiind
minimul necesar, sau mai multe suprafețe
(min. 2 ha) conectate prin alei sau poteci.
Forma acestora ar trebui să fie circulară, nu
îngustă (i.e. sub forma de coridor).
ALTE FUNCȚII SOCIALE
Aici pot fi incluse funcția educațională sau de
cercetare, cum ar fi parcurile specializate care
au o organizare de tip expozițional (e.g.
grădinile botanice).
2.3. EFECTELE ECOLOGICE
Funcția ecologică poate fi împărțită în două
categorii (Ahern, 2007):
1. abiotică:
modificarea și atenuarea extremelor
climatice;
diminuarea poluării și a prafului;
asigurarea ciclului nutrienților;
asigurarea infiltrării apelor meteorice
în sol;
dezvoltarea solului;
2. biotică:
asigurarea habitatului pentru diferite
specii;
asigurarea resurselor genetice;
suport pentru interacțiunea floră-
faună.
CALITATEA AERULUI
Politicile de mediu includ în mod obligatoriu
îmbunătățirea și/sau menținerea calității
aerului prin diverse metode (tehnologii noi,
diminuarea consumului, sau alte măsuri
tehnice). Pe lângă poluare (încă în creștere în
România), schimbările climatice pot mări
concentrația noxelor prin procese chimice
date de creșterea temperaturii medii.
Începând cu anii 1990 a fost demonstrat că
pădurile au un potențial mare de amplificare
a calității aerului în orașe (Freer-Smith și
Broadmeadow, 1996; McPherson, 1994;
Nowak et al., 2002), în special prin reducerea
concentrației de dioxid de sulf și a oxizilor de
nitrogen.
Un alt beneficiu este filtrarea prafului din aer,
mai ales de către conifere, deși acestea sunt
mai sensibile la poluare. Mai mult, filtrarea
este mai eficientă daca este făcută pe
copaci organizați în grupuri, nu individuali,
25
iar aceste grupuri trebuie să fie amplasate în
apropierea sursei poluante.
Cu toate acestea, copacii din orașe pot avea și
costuri pentru sănătatea populației, cum ar fi
alergiile la anumite specii care produc polen.
CLIMATUL URBAN
În timpul verii, vegetația este de regulă cel
mai rece element, iar în parcurile mari
temperatura poate să scadă cu 2-3º C față
de zonele construite. Kuttler (1993) a arătat
că parcurile cu suprafața de 10 ha au ca efect
scăderea cu 1º C a temperaturii, însă
efectele sunt simțite chiar și la parcurile de 1
ha. Temperatura poate să scadă și în zona de
tranziție dintre parc și construit (200-400 m în
direcția vântului; Eliasson, 2000). Pentru a
obține aceste efecte, copacii sunt elementul
vegetal cel mai eficient. Un studiu efectuat în
Munchen (Pauleit și Duhme, 2000) a relevat
faptul că spațiile deschise care au peste 10%
din suprafață plantată cu arbori au o
temperatură mai mica cu 1,4º C decât media
orașului; un procent de peste 75% înseamnă o
temperatură chiar și de două ori mai mică
decât maxima din oraș. Acest efect este
posibil însă doar în zonele de locuințe
individuale, după cum afirmă autorii.
Totodată, Oke (1989) a arătat că reducerea
temperaturii este un efect al umbririi și
eliminării apei sub formă de vapori. Un efect
negativ este însă diminuarea fluxului de aer
din zonele plantate, putând să apară
concentrări de poluanți în aer sau umiditate
crescută (Givoni, 1991), necesitând o
planificare atentă.
Eliminarea vegetației din orașe, în special
copacii, are ca efect creșterea temperaturii
medii (Owen et al., 1998). Acest efect este dat
de creșterea absorbției radiațiilor solare de
diverse materiale și lipsa vegetației.
Modificările climatice pot fi însă și locale, chiar
la scara unei clădiri. De exemplu, materialele
care absorb aceste radiații și căldura, cum
este betonul, se află în contrast cu zonele
acoperite de vegetație. Dacă spațiile de
lângă clădire sunt vegetale, pot reduce
temperatura în timpul verii, chiar și în cazul
vegetației simple ca iarba (Taha, 1997).
Studiile expuse până în prezent au arătat o
reducere a temperaturii între 2 și 8º C. După
cum am amintit, efectele de răcire date de
vegetație sunt fie o urmare a umbririi, fie
evapotranspirației13. De exemplu, arborii care
au coroana cu diametrul de 10 m pot elimina
până la 400 l de apă pe zi (Pokorny, 2001). Pe
de altă parte, efectul de răcire prin umbrire
ține de variabile cum ar fi tipul copacului
(Georgi și Zafiriadis, 2006). În cele din urmă,
se pare că evapotranspirația este legată de
balanța ciclului apei din orașe prin păstrarea
apelor la suprafață (Cleugh et al., 2005).
HIGROGRAFIE ȘI SOLURI
Suprafețele impermeabile (e.g. asfaltul)
afectează scurgerea și infiltrarea apelor
meteorice (Wessolek, 2008). Managementul
apelor meteorice (dar nu numai) poate fi făcut
prin infrastructura verde – acoperișuri verzi,
fântâni de infiltrare, bioswales (engl.), lacuri
de acumulare sau mlaștini controlate. Mediul
urban construit amplifică intensitatea și
cantitatea de ape meteorice, iar spațiile verzi
– mai ales cele plantate masiv – reduc fluxul
si cantitatea totală de apă care necesită
colectare. Astfel, se pot rezolva diverse
probleme (e.g. incapacitatea rețelelor de
colectare). Volumul de apă este redus prin
absorbirea acesteia de către vegetație și de
infiltrarea în pământ.
De asemenea, spațiile verzi pot acționa ca o
protecție contra poluării apelor potabile de
suprafață, mai ales al celor destinate uzului
13 Transpirația și evaporarea apei din plante.
26
casnic, așa cum s-a întâmplat în Danemarca
începând cu anii 1990 (Jensen, 1995).
Deoarece spațiile verzi din orașe pot fi o
metodă ieftină si eficientă de management
al apelor urbane – mai ales al celor
meteorice -, mediul urban ar trebui să
conțină cât mai multă vegetație.
În ceea ce privește solul, spațiile verzi urbane
sunt un factor important în stabilizarea
acestuia prin prevenirea eroziunilor date de
vânt și apă. Lipsa sau diminuarea vegetației
poate avea efecte negative și remediabile cu
greu. Un exemplu de acest tip este Beijingul
anilor 1960, când defrișările masive au avut ca
efect furtuni de praf și creșterea
temperaturilor din oraș (Carrow, 2006). Mai
mult, se pare că vegetația deasă, plantată în
grupuri, are un efect antieroziune mai mare,
în comparație cu vegetația plantată izolat
(Gyssels et al., 2005).
BIODIVERSITATEA
Tyrväinen şi colegii săi (2005) consideră că cei
mai importanți factori care influențează
biodiversitatea pădurii urbane sunt (valabil și
pentru parcuri):
originea naturală și evoluția de durată
a cadrului natural;
mărimea, de obicei de peste 10 ha,
este direct proporțională cu gradul
biodiversității;
gradul de antropizare mare, care de
obicei are un impact negativ asupra
faunei și florei.
Însă nu doar grupurile mari de copaci pot fi un
habitat complex pentru animale, ci și copacii
masivi individuali, de regulă amplasați în
parcuri sau grădini. Mai mult, ca și sistemul de
parcuri și păduri urbane (cele care au ca scop
principal recreația), habitatele naturale pot fi
organizate într-un sistem verde ce conține
coridoare verzi (Baker, 1997); acestea au ca
scop conservarea biodiversității.
SĂNĂTATEA ECOSISTEMULUI
Sănătatea ecosistemului poate fi afectată în
mai multe moduri de către componentele
unei infrastructuri verzi, însă în contextul
lucrării de față sunt este importantă suprafața
ocupată de vegetație, care contribuie la
conservarea biodiversității (Flores et al., 1998),
fiind un indicator esențial.
De asemenea, pentru oameni beneficiile
biodiversității sunt determinate de mărimea și
localizarea acestora (Tilman, 1997), având
legătură cu bunăstarea personală sau a
grupului. Funcțiile unui ecosistem (intra- și
inter-ecosistem) pot fi biotice, abiotice și
biochimice (Turner et al., 2005), pe baza
cărora pot fi asigurate mai multe
beneficii/servicii: biologice, fizice, estetice,
recreaționale, sau culturale. Cele culturale și
psihologice, la fel ca și alte beneficii
nonmateriale care sunt obținute prin
contactul (direct sau indirect) cu natura,
contribuie la sănătatea umană mai ales în
mediul urban (Butler și Olouch-Kosura, 2006).
Ecosistemele complete și funcționale
asigură o gamă mai largă de beneficii (și
posibil pentru o perioadă de timp mai mare)
în comparație cu ecosistemele cu o sănătate
slabă (Lu și Li, 2003).
În final, există mai multe modele conceptuale
care au făcut legătura între sănătatea umană
și cea a ecosistemului; teoria ecosistemului
uman (Pickett et al., 1997; variante
actualizate: Grimm et al., 2000; Pickett et al.,
2001) este poate cea mai importantă în
contextul lucrării de față. Această teorie are
ca scop studiul sistemului socioecologic în
cadrul mediului urban pe care îl analizează pe
baza a trei dimensiuni: socială, biologică și
27
fizică. Tot în cadrul teoriei, acest sistem este
format din doua subsisteme:
1. sociouman (instituții sociale; cicluri și
ierarhii sociale); 2. resurse (culturale și socioeconomice;
structura și procesele ecosistemului).
2.4. EFECTE ECONOMICE
CONSERVAREA ENERGIEI
În funcție de context, vegetația urbană poate
reduce consulul de energie necesar răcirii
clădirilor cu 7-30%, în funcție de clădire și
climat (Akbari et al., 2001; Jo și McPherson,
2001). Mai concret, pe teritoriul S.U.A.,
McPherson (1994) a observat că vegetația, în
cazul climatelor temperate, reduce cererea de
energie pe timpul verii (prin diminuarea
temperaturii, dată de umbrire) și iernii (prin
ferirea de vânturi). Acestea sunt efecte directe
asupra cererii de energie; efectele indirecte
sunt date de reducerea poluării și implicit a
încălzirii orașului vara, prin reducerea cererii
pentru încălzire (iarna) sau aer condiționat
(McPherson, 1998).
Astfel, beneficiile energetice date de spațiile
verzi pot fi împărțite în două categorii:
1. directe: includerea unor activități
generatoare de venituri, cum ar fi
festivalurile sau evenimentele
sportive;
2. indirecte: eficiența anumitor factori
care pot genera venit, cum ar fi
reducerea costurilor pentru sănătate,
reducerea poluării, creșterea valorii
terenurilor, coeziunea socială,
reducerea consumului de energie, sau
valorile estetice care pot amplifica
turismul.
Într-adevăr, date empirice arată că spațiile
verzi au un impact economic indirect prin
eliminarea unor probleme care afectează
negativ autoritățile locale; în principal,
ajută la prevenirea problemelor de
sănătate, amplifică randamentul în diverse
activități (e.g. la locul de muncă), pot
atenua efectul inundațiilor sau al apelor
meteorice în surplus, pot modifica
28
microclimatul, sau pot afecta pozitiv
valoarea terenurilor din jur și atrage
investiții14 (Sherer, 2006; More și Stevens,
2000; Barbosa et al., 2007; Hillsdon et al.,
2006; Cohen et al., 2007; Guite et al., 2006;
Irwin și Bockstael, 2004; Byrne, 2009; Conner,
2007; Bedimo-Rung et al., 2005; Bolitzer și
Netusil, 2000; Luttik, 2000; Morancho, 2003;
CABE Space, 2004).
VALOAREA IMOBILELOR
De asemenea, pot avea efecte asupra
proprietăților: Crompton (2000) a efectuat un
studiu imobiliar în care a găsit faptul că în jur
de 50% din participanți ar plăti în plus
pentru o locuință aflată lângă un spațiu
verde. Totodată, locuințele (în special cele
individuale) aflate în proximitatea acestor
spații sunt de obicei cu 10% mai scumpe
(REIA, 2007), însă această cifră ar trebui să
varieze în funcție de țară și oraș. Valoarea
amplificată a imobilelor din proximitatea
spațiilor verzi poate avea ca efect creșterea
taxelor pentru acestea, bani care ajung la
administrația publică (Dann, 2004). Totodată,
și CV au un efect pozitiv asupra valorii
locuințelor, nu doar parcurile (Lindsey et al.,
2004).
VALOAREA ECONOMICĂ A
ELEMENTELOR VERZI
În primul rând, această valoare poate fi una de
tip consumabil, pădurile fiind o resursă
naturală; nu constă doar în lemnul colectat, ci
și în alte produse: vânat, fructe de pădure sau
ciuperci; însă lemnul rămâne cea mai
importantă resursă. Toate acestea sunt de
obicei prezente în pădurile rurale, nu urbane,
datorită poluării, suprafețelor mici și a
fragmentării15. Prin urmare, aceste tipuri de
valori economice date de consumarea
14 De multe ori este vorba de prezența parcurilor și a apelor, sau doar a apelor (Luttik, 2000). 15 De obicei, vânatul este interzis în pădurile urbane.
resurselor naturale nu (mai) sunt relevante
în pădurile urbane, sau cel puțin nu sunt atât
de importante precum cele nonconsumabile
(Tyrväinen, 1999; Turner et al., 1994).
Peisajul, aerul curat, liniștea și activitățile
recreaționale sunt mai importante, putând
ajuta la promovarea turismului și implicit a
economiei (Tyrväinen et al., 2005). Tot în
acest registru intră reducerea costurilor de
întreținere a locuințelor, prin diminuarea
cererii de energie (microclimat balansat,
umbrire etc.), despre care am vorbit înainte.
FIG. 2.1 - TOTALITATEA VALORILOR ECONOMICE
ALE PĂDURILOR URBANE ȘI A SPAȚIILOR VERZI
(refăcut din Turner et al., 1994).
29
Un alt tip de valoare economică este cea
opțională, care constă în fonduri sau taxe
pentru asigurarea existenței anumitor
obiective verzi de care vor beneficia
generațiile următoare, lucru care se întâmplă
în Paris (Bois de Boulogne) sau New York
(Central Park; Turner et al., 1994). Mai mult,
anumite parcuri (mai puțin pădurile urbane)
au valoare istorică și culturală, sau chiar
ecologică (e.g. conțin specii rare), putând
contribui și în acest mod la turism.
În ceea ce privește cuantificarea valorii
spațiilor verzi în termeni monetari, există
mai multe metode care au caracteristici și
limitări. De exemplu, evaluarea beneficiilor
prezenței unui parc poate fi făcută (indirect)
prin analiza imobiliară a proprietăților din
apropiere, ținând cont de variabile precum
distanța până la parc (Tyrväinen și Miettinen,
2000). Sau, Sherer (2003, p. 20) a evaluat în
termeni economici efectul pe 50 de ani al unui
singur copac (valabil pentru S.U.A.); un copac
poate genera:
oxigen în valoare de 31,250 $;
reducerea poluării aerului – 62,000 $;
reciclarea apei – 37,500 $;
eroziunea solului – 31,250 $.
COMPETIȚIA ȘI BRANDINGUL URBAN
Multe orașe europene din sec. XIX au
achiziționat și construit spații verzi (în special
parcuri și grădini publice) în principal pentru a
deservi și menține prezența claselor sociale
superioare, având astfel beneficii economice
de pe urma taxelor importante pe care
această clasă le plătea (Konijnedijk, 2010). De
exemplu, acest lucru s-a întâmplat în New
York folosind Central Park. În alte cazuri,
primăriile au fost ajutate de firme industriale
mari care erau interesate de bunăstarea
angajaților și considerau necesar accesul la
spațiile verzi, pentru recreație. Acestea sunt
printre primele măsuri de promovare a
competitivității între orașe.
În prezent, spațiile verzi sunt percepute
pozitiv și pot astfel contribui la turism sau
competitivitate nu neapărat prin prezența
unui element valoros (e.g. o grădină cu
valoare istorică), ci prin prezența spațiilor
verzi simple care contribuie la starea de bine
a turiștilor, nu doar a locuitorilor. În acest
sens, coridoarele verzi pot îmbunătăți
imaginea și atrage noi dezvoltări și investiții
(Walmsley, 1995).
În ceea ce privește locuitorii, Florida (2008)
descrie clasa socială creativă16, care este
atrasă de orașele cu o calitate a vieții ridicată,
incluzând aici zonele verzi cu o calitate mare.
Mai mult, lipsa spațiilor verzi poate fi un
determinat al emigrării către suburbii sau
alte orașe, așa cum s-a întâmplat în Leuven
(Tratsaert, 1998).
16 Persoanele care lucrează în domenii inovatoare și bazate pe informație (Florida, 2008).
30
2.5. FUNCȚIA DE ORGANIZARE
ȘI CONTROL AL SPAȚIULUI
Spațiile verzi pot avea și rolul de organizare a
spațiului, mai ales de control a expansiunii
urbane. De asemenea, deoarece pot conecta
spațial diferite elemente urbane, pot forma o
structură în jurul căreia dezvoltarea se poate
extinde (Hellmund și Smith, 2006), iar CV sunt
cele mai indicate unelte în acest caz.
Totodată, spațiile verzi pot funcționa ca un
element de rupere a monotoniei spațiale
(Dole, 1989). Verdele din oraș poate avea și un
efect vizual-structural: prin contribuția la
diversificarea spațiului contribuie la
construirea unor hărți mintale mai exacte și
stabile (LPAC, 1992). Totodată, se pare că
accesul (vizual sau fizic) la spațiile verzi este
principalul element al compoziției urbane care
poate promova sustenabilitatea și sănătatea
locuitorilor (Jackson, 2003).
Revenind la coridoarele verzi, acestea
reprezintă o formă specială de spații verzi
publice deoarece pot fi integrate în spațiul
urban dens în care parcurile nu mai au loc
(Bowman, 2009). Pot fi un element
structurant al spațiului prin conectarea
ariilor fragmentate din cadrul unui oraș;
este prioritară formarea unor legături cu
centrul principal și cu cele secundare, dacă
cele din urmă există. În acest mod, traseele
verzi totodată ca un element de egalizare a
spațiilor publice prin oferirea unui acces egal
la acestea pentru toți locuitorii; pot fi o
măsură de antisegregare. Prin urmare,
coridoarele verzi pot fi considerate a fi
sustenabile în mod intrinsec, deoarece au
efecte pozitive asupra mediului natural,
economic și social (Lindsey, 2003).
În continuare, cum arată și funcționează un
sistem de spații verzi urbane real?
CAPITOLUL 3
STUDII DE CAZ
Acest capitol va prezenta patru studii de caz – trei din Europa și unul
din Asia. Aceste exemple descriu sintetic istoria și prezentul unor
sisteme parțiale de spații verzi; în unele exemple, trecutul este mai
important decât starea sistemului actual deoarece oferă informații
referitoare la cauzele problemelor actuale. De exemplu, în cazul
Copenhagăi, doar planificarea pe termen foarte lung a permis
crearea unor coridoare verzi multifuncționale și foarte largi.
Dintre cele patru exemple, Copenhaga conține cel mai complet
sistem verde, iar Lisabona cea mai promițătoare și plauzibilă
strategie.
CUVINTE-CHEIE: grădină privată _ fragmentare _ teren de rezervă _
departament _ protejare _ zonă naturală _ coridor verde _ densitate
3.1. VIENA
Viena este capitala Austriei. Orașul este situat
la intersecția mai multor tipuri de climă,
având o topografie relativ variată și fiind
străbătut de Dunăre. Dintr-o suprafață de 415
km2, 49% sunt spații verzi (5% parcuri, 11%
lunci și pajiști, 25% teren agricol, iar 37%
păduri, din care 5 păduri principale). Totodată,
vegetația din afara limitelor orașului este
mixtă, pădurile de aici fiind de foioase (Erhart,
2002). Există în jur de 2,000 de parcuri și
grădini și 45 de zone majore pentru recreație
(Mahr, 2008).
Primele intervenții verzi care pot fi
considerate importante apar în sex. XVI și
XVII: grădini în stil baroc în care avea acces
doar elita, fiind amplasate în ariile palatelor.
Se realizează peste 150 de grădini în tot
orașul, dar aproape toate dispar ulterior.
Construite în afara zonei medievale, aceste
grădini erau conectate cu orașul nou prin
bulevarde. Orașul medieval a fost înconjurat
de ziduri și șanțuri de fortificație, fiind
demolate în sec. XIX. În acest mod a apărut
Ringstrasse, bulevardul care marchează
(temporal) începutul creșterii Vienei. Noul
model de dezvoltare – insule urbane
rectangulare și construite dens – conținea
foarte puține spații verzi (Erhart, 2002).
Sec. XVIII înseamnă pentru Viena creșterea
populației, inclusiv a claselor sociale
superioare, generând apariția multor locuințe
(inclusiv palate) care conțineau grădini în stil
baroc. Castelele împăratului erau conectate
cu suburbiile și zonele de vânat prin coridoare
(nu neapărat verzi). După 1900 apar primele
zone verzi protejate pentru a nu fi pierdute în
procesul expansiunii urbane (e.g. Winerwald),
iar în perioada 1950-1970 sunt deschise
publicului mai multe grădini și păduri urbane.
Tot în această perioadă a fost creată Insula
Dunării, o insulă artificială pe care au loc
activități recreaționale și culturale (ibidem).
32
În prezent, în regiunea Vienei există câteva
arii naturale (unele protejate) care au, în
relație cu clima specială, ca efect facilitarea
biodiversității. Pe lângă aceste zone din afara
orașului, există și zone interioare – parcuri,
zone industriale abandonate etc. – care ajută
la păstrarea biodiversității, deși aceasta este
amenințată. Conexiunile fizice dintre spațiile
verzi centrale și periferice sunt puține
(ibidem). În prezent, nu există suficiente CV
pentru a forma o rețea; cele mai importante
CV sunt Währinger Gürtel și faleza canalului
Dunării, care este puternic fragmentată.
FIG. 3.1 – CEA MAI LARGĂ PORȚIUNE CORIDORULUI
FALEZEI CANALULUI DUNĂRII
(Google Earth, 2012)
O mare parte din zona agricolă este
monotonă și conține sere, iar suprafața
acesteia este în scădere din anul 1985. Toto în
regiunea orașului există circulații pietonale și
piste de bicicletă de legătură între punctele
de recreație (ibidem).
Din cele 23 de districte, există câteva care au
peste 60% din suprafață acoperită de
vegetație (fig. 3.2). O mare parte din acestea
sunt private, în interiorul parcelelor de
locuințe individuale (Mahr, 2008).
În 2004 au fost cumpărate 1,400 ha de păduri
și 330 ha de terenuri libere de rezervă în afara
orașului. Alte zeci de hectare au fost
achiziționate în oraș pentru a construi parcuri.
Acestea sunt investiții pe termen lung, iar
multe din terenuri nu sunt date în folosință,
fiind considerate rezerve de către
Departamentul de management imobiliar
(ibidem).
Totodată, există un act de protejare a
biodiversității (Naturschutzgestez) în zonele
considerate importante, cum ar fi arealele
prioritare din centura verde a Vienei (1995). În
același timp au loc revitalizări și consolidări
ale zonelor deținute de primărie. O parte din
planificarea spațiilor verzi constă în
monitorizarea biodiversității și a poluării
aerului și solului făcute de Departamentul
municipal pentru parcuri și grădini. În
domeniul proprietăților private, există
campanii de încurajare a plantării vegetației
în grădinile private și de protecție
individuală a biodiversității; sunt prezente și
programe educaționale – informare despre
natură, workshopuri etc. (ibidem).
FIG. 3.2 – PROCENTUL DE SPAȚII VERZI PE
CARTIERE
(refăcut din Mahr, 2008)
Pădurile sunt elementul cel mai important în
politica de mediu a orașului; managementul
acestora este bazat pe cinci principii, printre
care păstrarea caracterului natural al
acestora. Pentru întreținerea și planificarea
spațiilor verzi s-au format parteneriate între
municipalitate, directorii de district, 21 de
asociații locale și ONG-uri, managementul
fiind caracterizat de descentralizare (ibidem).
33
3.2. LISABONA
Lisabona este capitala Portugaliei; populația
orașului este de aproximativ 500,000 de
locuitori, cu o suprafață de 85 km2. Aria
metropolitană conține 18 municipalități, 2,8
mil. loc. și are 2,962 km2 (ALM, 2010). Din
suprafața totală a Lisabonei, 16% (1,349 ha)
sunt spații verzi, de unde rezultă 27 m2/loc.
(DMPU, 2009). Lisabona este dominată de
prezența Parque Florestal de Monsanto (900
ha, 11% din totalul orașului), iar o treime din
parcuri au fost realizate înainte de 1900.
FIG. 3.3 - PARCURILE DIN PREZENT
(Schilling, 2010)
Începutul sec. XX reprezintă apariția CV în
planificarea și designul urban prin Planul de
îmbunătățire a Lisabonei (1904), coordonat de
inginerul Ressano Garcia. Planul a apărut ca
urmare a creșterii bruște și masive a
populației, cu 56% în perioada 1878-1900.
Acesta consta într-un sistem de parcuri și
grădini publice legate prin bulevarde.
Sistemul este actualizat în anul 1927 prin
planul lui Forrestier Monsanto care propune
un sistem verde ce poate fi considerat un
exemplu al conceptului de oraș-grădină. Anii
1930 și 1940 aduc completări sistemului
printr-o centură verde rurală care are funcția
de control a expansiunii spațiale (Planul De
Gröer, 1948), dar și o rețea de CV ca arii de
protecție pentru autostrăzi, după modelul
nord-american. Acesta este primul plan care
propune extinderea sistemului în afara
limitelor Lisabonei (Ribeiro și Barão, 2006).
Acest proces este continuat prin Masterplanul
regional al Lisabonei (1964) care include și mai
multe CV de control al expansiunii și
conservarea naturii (prin actualizarea sa din
1974). După această perioadă, planificarea
sistemului verde este axată pe zona
metropolitană (ibidem).
În prezent, un singur departament al
municipalității se ocupă simultan de
managementul spațiilor verzi, calitatea
mediului și educația ecologică. Deși în ultimii
10 ani suprafața spațiilor verzi a crescut, cei 27
m2/loc. sunt cu 18,6% sub media europeană
(Fuller și Gaston, 2009).
În planificarea sistemului actual s-a folosit
metoda razei de apropiere a parcurilor. De
asemenea, spațiile de joacă pentru copii sunt
incluse în sistem și sunt separate fizic de
parcuri prin garduri, fiind gestionate separat.
Planificarea spațiilor verzi este realizată în
mod strategic, de către Divizia de planificare
urbană a orașului, iar proiectele sunt făcute de
o altă divizie (ibidem).
În 2006 este aprobat Planul verde (port. Plano
Verde), care combină valorile naturale cu
cele culturale, promovând revitalizarea
biodiversității și a obiectelor istorice din oraș.
Sistemul verde propus este format din arii
care au funcții diverse: recreație, producție,
protecție și mobilitate; aceste arii sunt
propuse inclusiv în zonele în care orașul se va
extinde. Planul mai cuprinde și rutele de
scurgere a apelor meteorice. La nivel
metropolitan, cele 18 municipalități trebuie să
îți formeze propria infrastructură verde
(ibidem).
34
FIG. 3.4 – PLANO VERDE: CORIDOARELE VERZI
PROPUSE ȘI ELEMENTELE VERZI MAJORE PE CARE
LE CONECTEAZĂ
(Schilling, 2010)
Parcurile sunt clasificate pe baza funcției:
parcuri-păduri, parcuri urbane, grădini, spații
de proximitate și spații înverzite; separarea
pe categorii presupune management și
planificare diferite pentru fiecare tip de
spațiu verde. Totodată, nu sunt prezente
spații verzi complet naturale (ibidem).
În ultimii ani, Lisabona este marcată de
efectul crizei globale actuale. Aceasta are ca
efect apariția agriculturii urbane, mai ales
pentru populația săracă din oraș sau suburbii.
Deși acest tip de agricultură a apărut încă din
anii 1990 (Madaleno, 2001), nu beneficiază de
un cadru legal de protecție (Henriques, 2009).
Activitatea este însă promovată în Plano
Verde și există o strategie care promovează
importanța acesteia pentru Lisabona,
deoarece dependența față de importul de
legume este foarte mare. Strategia mai
semnalează importanța acestei agriculturi în
asigurarea hranei în situațiile de criză posibile
din viitor(ibidem).
Scopul primar al acestei agriculturi este
autoconsumul, nu profitul, deși poate genera
și venituri pentru familiile sărace. Se dorește
crearea unor parcuri agricole care vor fi spații
colective întreținute de utilizatori, dar
monitorizate de primărie (care va asigura
securitatea și folosirea corectă); câteva zone
de acest tip au fost deja create. Totodată,
aceste spații pot avea și funcție recreativă
(pentru localnici) și educațională (prin
programe școlare), având efecte indirecte
asupra sănătății (ibidem).
Revenind la sistemul de spații verzi, acesta
funcționează în prezent fără multe coridoare
verzi, dintre care cel mai mare este bd-ul
Liberdade care unește Parcul Eduardo VII cu
zona din sud, având un profil transversal de
aproape 80 m. De asemenea, bd-ul Conde de
Valbom este un CV care funcționează ca un
pietonal (destul de fragmentat) bordat cu
activități comerciale și de alimentație publică
la parterul clădirilor:
FIG. 3.5 - BD-UL CONDE DE VALBOM
(Google Earth, 2012)
35
3.3. NANJING
Orașul Nanjing este amplasat în estul Chinei,
are o populație de 2,47 mil. loc., o densitate
de 12,700 loc./km2 (generând o densitate
mare a clădirilor) și o suprafață de 194 km2.
Clima acestuia este subtopicală, cu păduri
seminaturale în apropiere, iar orașul are o
topografie variată, fiind străbătut de râul
Yangtze. Totodată, Nanjingul este un oraș
istoric.
Sistemul de spații verzi din acest oraș
reprezintă de fapt o propunere făcută de Jim
și Chen (2003), însă una care este bazată pe
caracteristici și elemente existente; de
exemplu, o ordonanță națională prevede
faptul că 25% din ariile urbane din China
trebuie să fie spații verzi. Rezumând, acest
sistem ar trebui să cuprindă trei trepte:
1. nivelul metropolitan: legătura cu
zonele rurale, suburbane și urbane
prin tentacule verzi (engl. green
wedge; fig. 3.6) care includ păduri și
zone agricole;
2. nivelul orașului: trei CV majore care
leagă parcurile existente și care vor
direcționa dezvoltarea viitoare a
spațiilor verzi;
3. nivelul local: spații publice deschise,
pietonale și faleze, toate conectate,
asigurând contactul zilnic cu natura.
4. O mare parte din CV vor fi amplasate
de-a lungul canalelor de apă, care vor
trebui depoluate, dar și de-a lungul
unor rute importante de transport.
Deoarece partea sudică a Nanjingului
este mai densă, această zonă ar
beneficia mai rapid de CV și eventual
parcuri cu suprafețe mici. Până în
prezent, majoritatea intervențiilor au
constat în realizarea de spații verzi
mici (0,02 – 2 ha) de-a lungul
circulațiilor secundare și câteva
parcuri (3- 30 ha) naturale sau
seminaturale.
FIG. 3.6 - DEGETE DE DEZVOLTARE URBANĂ LA
SCARA METROPOLITANĂ, PROPUNERE
(Jim și Chen, 2003, p. 15)
Fig. 3.7 – STRĂZI PRINCIPALE CU PLANTAȚII DE
ALINIAMENT
(Jim și Chen, 2003, p. 8)
Există și elemente conservate și/sau naturale
care sunt propuse pentru integrarea în sistem.
Există 142 de elemente protejate (e.g. cimitire
sau temple) de importanță națională sau
municipală, printre care și zidul de protecție al
orașului. Datând din perioada dinastiei Ming,
acesta este propus pentru integrare și
36
înverzire, deși este un element liniar care riscă
să fie fragmentat de prea multe circulații auto
din cauza lungimii sale – 21 km.
De asemenea, copacii de aliniament sunt
prezenți pe străzile care fac legătura între mai
multe centre comerciale importante (fig. 3.7),
deși câteva străzi au fost lărgite iar vegetația a
fost tăiată.
Pornind de la nivelul ariei metropolitane, Jim
și Chen propun o dezvoltare tentaculară a
sistemului verde, pornind din exterior și
ajungând în centrul Nanjingului. Acest tip de
dezvoltare are mai multe roluri, mai ales
ghidarea noilor dezvoltări și diminuarea
monotoniei urbane. Limita dintre construit și
natural ar trebui să fie clară, cu posibilitatea
creării unor zone de tranziție în care activități
diferite sunt permise (mai ale educație și
cercetare). Dezvoltarea tentaculară rezultă,
bineînțeles, în apariția expansiunii tentaculare
și a spațiului construit (engl. urban fingers);
între aceste zone urbanizate nu ar trebui să
existe multe conexiuni, pentru a nu le
fragmenta (fig. 3.6).
FIG. X. 3.8 – ȘASE CORIDOARE VERZI CARE LEAGĂ
DEZVOLTĂRI EXISTENTE ȘI PLANIFICATE
(Jim și Chen, 2003, p. 13)
Întrând în detalii legate de funcționare,
tentaculele verzi sunt conectate cu centrul
orașului prin coridoare verzi (fig. 3.8). în
interiorul Nanjingului, o mare parte din CV
conectează diferite elemente (e.g. parcuri sau
clădiri importante), iar zidul orașului istoric ar
putea fi pus în valoare prin înverzirea sa (fig.
3.9).
Totodată, în Nanjing există mai multe artere
auto importante, dintre care Zhongshan este
cea mai interesantă. Lățimea acesteia este de
40 m, incluzând un canal de apă, circulații
auto și pedestre și plantații de aliniament.
Propunerile făcute de Jim și Chen pentru acest
tip de străzi constau în adăugarea mai multor
rânduri de copaci în detrimentul lărgirii
carosabilului. Legat de acest tip de acțiune, la
nivelul orașului există un program de
plantare a copacilor. De obicei, aceștia sunt
plantați la distanța de minimum 6 m față de
clădiri, însă această cifră depinde de specie.
De asemenea, sunt propuse piste pentru
bicicletă și trasee car-free, existând
posibilitatea formării unei rețele pietonale,
mai ales în centru17.
FIG. 3.9 – CORIDOARE VERZI PRINCIPALE ÎN
NANJING
A – ZIDUL ISOTIRC; B – STRADA ZHONGSHAN; C -
STRADA ZHONGSHAN ÎNAINTE DE LĂRGIRE;
CANALUL QINGHUAI
(Jim și Chen, 2003, p. 16)
17 În China, sectorul de afaceri este influențat pozitiv de pietonizarea străzilor (Zhou, 1999).
37
3.4. COPENHAGA
Copenhaga este capitala Danemarcei, având
în prezent o populație de 502,000 loc. (1,8 mil.
în aria metropolitană) și o suprafață de 89,7
km2. Densitatea populației este de 6,300
loc./km2 (639 loc./km2 în aria metropolitană).
Există 2490 ha de parcuri în tot orașul, din
care rezultă 4,9 m2 de parcuri pe locuitor
(Caspersen et al., 2006; Liang, 2011). Deși
acest indicator pare mic, se referă doar la
parcuri; în general, orașele din nordul Europei
au un procent mai mare de spații verzi (din
totalul suprafeței) decât orașele sud-europene
(Fuller și Gaston, 2009).
FIG. 3.10 – SPAȚIILE VERZI ACTUALE
(http://kbhkort.kk.dk/; vizitat pe 05.06.2012)
În cazul Copenhagăi, dezvoltarea tentaculară
a spațiilor verzi, deși nu în totalitate, este mai
bine delimitată decât în Nanjing; sprawlul nu
este atât de vizibil. De asemenea, rolul
tentaculelor verzi din Copenhaga este în
principal recreațional, nu de control al
dezvoltării spațiale, ca în Nanjing (Caspersen
et al., 2006).
Primele elemente ale rețelei verzi din
Copenhaga apar în sec. XIX. Acestea au fost
realizate în spațiul fostelor șanțuri de apărare,
rezultând, treptat, două inele verzi. Planul de
urbanism din 1908, ca și cel din 1926, a propus
conectarea mai multor parcuri. De asemenea,
prin planul din 1936 s-au propus dezvoltări la
nivel regional – Greater Copenhaga – spațiile
verzi sunt publice și au rol estetic și
recreațional, fiind împărțite pe categorii pe
baza prezenței în oraș sau în afara sa
(ibidem).
După 1945, orașul se extinde rapid în zonele
de păduri și cele agricole de la periferie, iar
accesibilitatea la spațiile verzi scade. Astfel,
celebrul plan din 1947 încearcă să rezolve
această problemă prin realizarea de activități
recreaționale în interiorul orașului. Planul cu
degete de mănușă a fost adaptat de mai multe
ori prin cinci strategii regionale. Zonele dintre
degete conțineau activități agricole
transformate ulterior, treptat, în zone de
petrecere a timpului liber (ibidem).
Anii 1950 și 1960 reprezintă o perioadă de
creștere a populației și a suprafeței construite
în aceste tentacule, amenințând zonele
naturale din afara orașului. Planurile de
urbanism apărute în această perioadă
încearcă protejarea acestora, iar expansiunea
spațială a fost parțial controlată. Au loc
achiziționări de terenuri libere, de către
primărie, pentru viitoarele zone verzi
(ibidem).
Nici unul din planurile descrise nu a fost
finalizat. Chiar și așa, planul din 1947, deși nu
a beneficiat de suport din partea autorităților,
a avut o influență foarte mare asupra spațiilor
verzi din oraș și împrejurimi (ibidem). De
exemplu, au fost realizate CV largi care
funcționează ca legături fizice între
elemente verzi, zonele de locuit și apă.
În cele din urmă, până în 2016, se dorește
crearea a 13 linii de autostrăzi pentru biciclete
care leagă centrul cu periferia. Acestea nu vor
38
avea doar rolul de circulație, ci și recreațional,
fiind puternic înverzite (Liang, 2011).
În prezent, situația spațiilor verzi din
Copenhaga este stabilă. Nu există zone care
să nu beneficieze de parcuri, iar distanțele
până la acestea sunt rezonabile. Cele mai
mari probleme sunt însă legate de detaliile de
proiectare ale CV:
Fig. 3.11 – FRAGMENTARE: DOUĂ CORIDOARE
VERZI SEPARATE DE O CIRCULAȚIE AUTO
(Google Earth, 2012)
Simpla prezență a unui CV nu este suficientă
pentru fi folosit optim. Acest gen de problemă
este des întâlnit aici. De asemenea, cele mai
multe coridoare sunt multifuncționale; pot
avea rolul de protejare contra zgomotului din
trafic (fig. 3.12), sau pot avea rol recreațional
(fig. 3.13), deși cele două pot coexista.
FIG. 3.12
(Google Earth, 2012)
FIG. 3.13 – CORIDOR VERDE ÎN ZONELE DE LOCUIT
(Google Earth, 2012)
39
CONCLUZIILE ANALIZEI TEORETICE ȘI DETALIEREA
PRINCIPIILOR DE CERCETARE
Efectele spațiilor verzi sunt complexe și
diferă în funcție de tipul acestora. De
asemenea, acestea diferă și în funcție de
contextul natural și sociocultural, în sensul că
fiecare societate alege care sunt serviciile pe
care ecosistemul natural i le poate oferi. Tot
aici, efectele spațiilor verzi devin beneficii
atunci când satisfac o nevoie umană, sau
funcții atunci când sunt administrate în mod
oficial (e.g. de către primărie). Danemarca și
Austria sunt singurele țări care iau în
considerare toate efectele spațiilor verzi;
acestea pot fi grupate în efecte sociale,
ecologice, economice și spațiale.
Efectele sociale se referă la mai multe tipuri
de beneficii, dar cel principal este recreația.
Aceasta se face prin activități ca turismul,
plimbatul, odihna etc.; toate însă pot să
intre în conflict cu funcționarea ecologică,
dacă acel spațiu conține habitate valoroase.
Pentru recreație contează mai ales gradul de
antropizare al spațiului, estetica, diversitatea
biologică și a formelor, activitățile, serviciile și
securitatea.
De asemenea, funcția igienică sau de sănătate
produce tot efecte care pot fi incluse în
categoria socială. Spațiile verzi pot facilita
sănătatea fizică și mintală prin diminuarea
stresului, fără a fi corelate cu statutul
socioeconomic. Aceste beneficii pot să fie
generate cu ajutorul funcțiilor de recreație
(e.g. joggingul sau ciclismul) și ecologice (e.g.
diminuarea poluării sau filtrarea prafului). În
același timp, densitatea și variabilitatea
vegetației influențează direct mărimea
efectului psihologic pozitiv pe care parcul
sau pădurea o generează, chiar și pentru
comunitățile defavorizate. Tot aici, spațiile
verzi pot avea implicații afective: amplifică, de
exemplu, atașamentul față de comunitatea
locală.
Tot în categoria socială pot fi incluse funcțiile
estetice, care sunt bazate pe percepția
vizuală a culorilor, structurii, formei, mărimii
și densității vegetației. Totodată, impactul
estetic este instabil – poate să se schimbe în
timp – și este unul de ordin afectiv, iar
suprafețele de minimum 2 ha sunt necesare
pentru veritabilitatea experiențelor estetice
naturale.
Alte funcții sociale sunt educația și cercetarea.
Acestea sunt create prin realizarea unor
parcuri specializate (e.g. grădinile botanice),
sau prin programe sau parteneriate care
leagă unitățile de învățământ cu parcurile din
oraș sau din exterior.
În al doilea rând, funcțiile spațiilor verzi pot fi
ecologice. Acestea pot fi împărțite în două
categorii:
1. abiotică:
modificarea și atenuarea extremelor
climatice ; valabil mai ales pentru
spațiile de peste 10 ha;
diminuarea poluării și a prafului;
asigurarea ciclului nutrienților;
asigurarea infiltrării apelor meteorice
în sol;
dezvoltarea solului;
40
reducerea consumului de energie prin
umbrire, transpirația plantelor și
diminuarea vânturilor ;
2. biotică:
asigurarea habitatului pentru diferite
specii și facilitarea biodiversității
printr-un grad mic de antropizare și
evoluția de durată a ariei
(semi)naturale ; valabil tot pentru
suprafețele mai mari de 10 ha;
asigurarea resurselor genetice;
suport pentru interacțiunea floră-
faună.
Pentru o mai bună funcționare, se pare că
ecositemele complete asigură o gamă mai
mare de beneficii pe perioade mai lungi de
timp, în comparație cu habitatele
fragmentate. Prin urmare, pentru a asigura
aceste beneficii și în cadrul unui sistem
verde pentru Galați și Brăila, habitatele
naturale ar trebui facilitate prin metode
specifice, cum ar fi gradul mic de acces în
anumite zone, protejarea și refacerea
habitatelor alterate (dacă există).
In al treilea rând, spațiile verzi urbane pot
avea efecte economice, care sunt directe
(exploatarea pădurilor, festivaluri,
evenimente sportive etc.) sau indirecte
(eficiența anumitor factori care pot genera
venit, cum ar fi reducerea costurilor pentru
sănătate, reducerea poluării, creșterea
valorii terenurilor, coeziunea socială,
reducerea consumului de energie, sau
valorile estetice sau ale patrimoniului
construit care pot amplifica turismul).
În ultimul rând, efectele spațiale ale spațiilor
verzi pot fi date de diminuarea monotoniei,
controlul expansiunii urbane și
conectivitate. În acest sens se remarcă mai
ales CV, care prin formă și conectivitate sunt
sustenabile în mod intrinsec: au efecte
sociale, ecologice și economice în același
timp. Totodată, evaluarea și folosirea scărilor
temporale și spațiale este necesară pentru a
înțelege și prezice dinamica unui sistem de
parcuri și păduri;
În ceea ce privește studiile de caz, cea mai
comună problemă identificată este
fragmentarea, mai ales a CV. Nici unul din
cele patru exemple nu oferă o soluție, mai
puțin Nanjingul, pentru care Jim și Chen
propun, prin anticipare, protejarea zonelor cu
potențial de fragmentare. Totodată, cele trei
niveluri ale propunerii celor doi autori –
metropolitan, oraș și local – permit o
abordare sistemică a subiectului spațiilor
verzi. Putând face parte dintr-un principiu de
planificare sistemică, cele trei niveluri au
funcții diferite, cum ar fi nivelul local care
asigură contactul zilnic cu natura. Tot aici, CV
sunt cea mai adecvată soluție pentru a avea
spații verzi în zonele dens construite, inclusiv
prin metoda îngustării carosabilului și
înlocuirea sa cu spații plantate.
Toate cele patru exemple promovează
protejarea spațiilor verzi din motive variate.
Această protecție presupune integrarea în
sistem a elementelor naturale și culturale
valoroase, cum se va întâmpla în Nanjing și
Lisabona. În Viena, zonele protejate sunt
delimitate clar, iar accentul este pus pe ariile
verzi complet naturale (doar păduri) pentru a
facilita biodiversitatea; primăria cumpără
terenuri pentru rezervă în oraș și exterior
pentru a amenaja aici spații verzi în viitor.
Totodată, exemplele europene arată
necesitatea departamentelor specializate
pentru managementul spațiilor verzi; în
Viena, managementul mai presupune
campanii și programe proecologie și
parteneriate cu diverse asociații și
organizații. Mai mult, clasificarea uni- sau
multicriterială a spațiilor verzi rezultă în
planificare și management diferit pentru
41
fiecare tip de spațiu, după cum se întâmplă în
Lisabona.
În cele din urmă, Copenhaga, printr-o
distribuție spațială echitabilă a spațiilor verzi,
cu distanțe mici până la acestea, a facilitat
realizarea și multifuncționalitatea CV prin
planificare de lungă durată, în ciuda unor
limitări de proiectare ale acestora.
Adaptabilitatea propunerilor presupune ca
procesul de formare al sistemului să poată fi
făcut conform contextului și dinamicii unice;
ar trebui să fie luați în considerare mai ales
factorii sociali și ecologici (tipare spațiale și
temporale). Motivația realizării unui sistem
verde ar trebui să fie bazată pe valori concrete
– i.e. toate funcțiile și efectele din cap. 2 -, nu
vagi; definirea funcției fiecărui element se
poate face prin atribuirea unei folosințe (în
mod administrativ, oficial) pentru care
elementul verde este proiectat și planificat;
Astfel, abordarea sistemică este cea mai
viabilă, pentru că oferă posibilitatea de
analiză a întregului, nu a elementelor în
izolare. De asemenea, elementele verzi
urbane, mai ales coridoarele, sunt durabile în
mod intrinsec prin cuprinderea celor trei
dimensiuni ale acesteia (socialul, economicul
și naturalul); prin urmare, abordarea durabilă
este inevitabilă în cazul formării oricărui
sistem de spații verzi. Prin urmare:
PRINCIPIUL SISTEMIC
SGB este creat pentru a conecta mai multe
elemente care vor funcționa ca un întreg, nu
ca părți separate; scop: pentru a nu omite
elemente; toate componentele sistemului –
parcuri, păduri urbane și necesită planificare și
control diferit, generând totodată beneficii și
costuri diferite; sunt necesare legături
(nonfizice) cu administrația locală, agenții și
ONG-uri. Spațiile verzi au funcții diferite,
eventual organizate pe mai multe niveluri. De
exemplu, pădurile urbane de la periferie au o
suprafața mare și o funcție recreativă doar în
timpul weekendului; parcurile din interiorul
orașelor au o suprafață mai mică, însă pot fi
utilizate zilnic.
Relația dintre Galați și Brăila presupune
influență reciprocă. Datorită apropierii dintre
cele două, cooperarea poate să apară ca efect
al unor interese comune, formându-se astfel
un sistem urban (Sandu, 1975, p. 46). În cadrul
studiului de față, cooperarea ar trebui să
existe pe planul activităților de agrement.
Acest principiu face necesară
conceptualizarea SGB, folosind metodologia
specifică, pentru a afla locul fiecărui element
în cadrul sistemului. Totodată, această
abordare presupune următoarele direcții de
acțiune:
1. integrarea elementelor izolate în
sistem, inclusiv a acelor naturale din
zona regională;
2. schimbările structurii pot influența
funcția elementelor (și invers);
3. multifuncționalitatea și varietatea
elementelor;
4. eliminarea elementelor de separare;
5. deservirea zonelor de locuit;
6. creșterea accesibilității cu ajutorul
pietonalelor și pistelor pentru
bicicliști;
7. folosirea instrumentelor fiscale și
legale pentru protejarea sistemului;
8. luarea deciziilor luând în considerare
locuitorii.
În cele din urmă, planificarea și
managementul spațiilor verzi urbane, acum în
relație cu principiul dezvoltării durabile, poate
avea mai multe abordări:
1. sistemică: ierarhii, relații, dinamici
(e.g. Flores et al., 1998 – regiunea
New York; Jim și Chen, 2003 –
Nanjing, China);
2. Pe indicatori ecologici (e.g. Ong, 2003
– suprafața verde dintr-un lot dat;
Herzele și Widemann, 2003 –
indicator al accesibilității si
atractivității spațiilor verzi).
De regulă, cele două abordări sunt folosite în
comun.
43
PRINCIPIUL DURABILITĂȚII
Acest principiu ar trebui să fie bazat pe
anticipare, pentru că protejarea și menținerea
valorilor este mai simplă decât refacerea lor;
necesită identificarea și protejarea
terenurilor actuale și viitoare destinate
spațiilor verzi, înainte ca acestea să devină
ținta dezvoltării urbane. Mai mult, ar trebui
să fie o abordare bazată pe cooperarea între
cele două orașe: în cadrul unei competiții
economice regionale dintre mai multe orașe,
Donald (2001) a găsit o relație între calitatea
mediului, prezența industriilor high-tech și
atragerea forței de muncă pregătită,
calificată. G-B ar trebui însă să creeze, cel
puțin în planul spațiilor verzi, o relație de
cooperare.
PRINCIPIUL DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN RELAȚIE CU CALITATEA VIEȚII ȘI STRUCTURA VERDE
(schemă realizată pornind de la informațiile din Quintas și Curado, 2010)
(elementele cu fundal negru reprezintă piesele care vor fi analizate în cap. 5)
COMPETITIVITATEA ȘI DURARBILITA-
TEA: CONFLICT?
Dezvoltarea durabilă a fost definită de ONU
ca fiind folosirea eficientă a resurselor naturale,
umane și tehnologice pentru a satisface nevoile
actuale ale comunității fără a compromite
abilitatea generațiilor viitoare de a le folosi
(UNWCED, 1987).
Competitivitatea poate fi împărțită în aceleași
trei principii ale durabilității, însă formulate în
alt mod. Apar disfuncții legate de cele trei
(Campbell, 2007):
44
1. planificare economică: producție
consum, distribuție, inovare;
competiție pentru piață și noi
industrii.
2. Mediul natural: orașul este un sistem
care produce deșeuri și consumă
resurse; se află în competiție cu
natura pentru resurse (e.g. teren) și
este o amenințare din acest punct de
vedere.
3. Echitate socială: orașul este aria de
conflict al distribuției resurselor,
serviciilor și oportunităților;
competiția apare între diferite grupuri
sociale.
Apar astfel interese divergente între cele trei
principii, rezultând trei conflicte
fundamentale:
Conflictul de proprietate apare ca urmare a
competiției între folosirea (sau tendința de
folosire) a proprietăților (e.g. între conducere
și angajați, sau între proprietari și chiriași).
Această tensiune este un efect al nevoii și
obstacolelor necesare satisfacerii acestora
care apar simultan în sectorul privat și cel
public (Foglesong, 1986). Apare la limita
dintre interesul privat și cel public.
Mai departe, conflictul de resurse apare când
sectorul economic are beneficii de pe urma
exploatării resurselor naturale, pe care în
același timp trebuie să le conserve pentru a
asigura cererea actuală și viitoare; acestea
sunt însă două forțe dependente de mediul
natural, apărând un conflict economic-
ecologic. Dezvoltarea actuală este bazată pe
progres continuu, însă în contextul unor
resurse limitate.
În fine, ambivalența în protejarea simultană a
mediului natural și a celui social, indiferent de
starea economică (Daly, 1991), generează,
d.p.d.v. al mediului natural, o segregare care
45
apare în paralel cu cea economică: clasele
sociale de jos nu au, de obicei, de ales între
supraviețuire (economică) și conservarea
naturii, pentru că cea din urmă cere resurse
economice. Mai mult, protejarea naturii are ca
efect încetinirea dezvoltării economice și deci
a celei sociale, la scară globală sau națională.
Cele trei conflicte sunt bazate pe
ambivalență, conducând la opoziție. Chiar și
așa, pot exista și cooperări între cele trei axe.
De exemplu, pentru a elimina conflictul de
proprietate – prin distribuția relativ egală a
valorilor economice în cadrul populației – se
poate face prin dezvoltare economică
prosperă – i.e. diminuarea diferențelor dintre
bogați și săraci. Totodată, dezvoltarea
economică poate însemna posesia resurselor
naturale pentru protejarea naturii, reducând
astfel conflictul de resurse.
În cadrul propunerilor de față, aceste conflicte
vor fi evitate prin acordarea priorității
funcției ecologice, urmată de cea social-
recreațională. Cu toate acestea, o mare parte
a conflictului durabilității ar putea să fie
generat, în situațiile reale, de factori externi,
cum ar fi administrația. Revenind la ce
începutul descrierii acestui principiu, acesta ar
trebui să fie bazat pe anticipare, pentru că
protejarea și menținerea valorilor este mai
simplă decât refacerea lor; necesită
identificarea și protejarea terenurilor
actuale și viitoare destinate spațiilor verzi,
înainte ca acestea să devină ținta dezvoltării
urbane.
CAPITOLUL 4
OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTULUI DE
SPAȚIU VERDE
Operaționalizarea este necesară pentru a stabili pașii unei
(eventuale) restructurări (i.e. reordonarea elementelor din cadrul
sistemului, dar și formarea unor noi relații interne și externe).
Această restructurare poate fi un proces de adaptare la noile
necesitați (e.g. schimbarea preferințelor populației) sau oportunități
date de mediu (Sandu, 2009). Aplicabilitatea acestui proces de
operaționalizare constă în posibilitatea de analiză detaliată și
științifică a situației existente. După această analiză, soluțiile se
pot baza tot pe rezultatele acestei operaționalizări, permițând
comparația existent-propus sau trecut-viitor. Mai mult,
operaționalizarea – prin crearea unui instrument de evaluare –
poate permite monitorizarea sistemului.
Concluziile acestui capitol sunt prezentate sub forma unui tabel care
arată dimensiunile și variabilele identificate.
CUVINTE-CHEIE: relație _ dimensiune _ variabilă _ indicator _
sistem _ corelare _ graniță _ funcție _ mediu _ structură
4.1. METODĂ
În linii mari, operaționalizarea de față
presupune deafacerea conceptului de spațiu
verde în dimensiuni și variabile, care pot fi
apoi descompuse în indicatori. Bineînțeles,
analiza, propunerea și monitorizarea pot fi
făcute pe baza unei selecții a acestor
indicatori, în funcție de limite și necesități.
În primul rând, pentru ca un sistem să fie
considerat o entitate individuală și separabilă,
este necesară prezența unei limite a
sistemului (Rughinis, 2007, p. 153-154), care în
acest caz este dată (în principal) de limita
fizică a elementelor. Mai mult, un sistem
poate admite subsistem doar dacă sunt
prezente mai mult de două elemente între
care există o relație caracteristică (Ianăși,
2005) – aici, subsistemele sunt elementele
interne – parcurile și pădurile –, care au o
funcționalitate internă separabilă de sistemul
general format care include cele două orașe.
Totodată, sistemul de față este inclus în
activitățile de petrecere a timpului liber –
mai exact, în zonele de agrement și spații
verzi -, alături de activitățile culturale (Ianăși,
2005); chiar și așa, cele mai multe spații verzi
existente în Galați și Brăila sunt
multifuncționale și conțin mai multe tipuri de
activități, inclusiv culturale și de alimentație
publică. Deoarece sistemul de față face parte
(și) din sistemul de activități urbane (i.e.
totalitatea activităților urbane care reprezintă
47
elementul principal al structurii urbane și care
asigură transpunerea motivației), este
necesară enumerarea unor caracteristici de
bază ale sistemului de activități pe baza
cărora acestea se pot clasifica (Sandu, 1975):
1. tipul/natura activității;
2. spațiul aferent;
3. spațiul afectat;
4. tipul relațiilor dintre elemente.
Primele trei puncte pot fi folosite în
instrumentul de evaluare. Mai mult, pe baza
relațiilor dintre activități (e.g. obiectivul
comun al mai multor activități diferite, sau
amplasarea spațială a mai multor activități în
același loc) pot să apară subsisteme de
activități (Sandu, 1975, p. 66).
În al doilea rând, dinamica sistemului
prezent este dată de schimbarea parțială a
configurației acestuia (relații, parametrii,
timp; Nijkamp și Schubert, 1983) și este
necesară pentru satisfacerea noilor nevoi.
Dinamismul cel mai puternic al structurii
acestui sistem va fi, probabil, dat de
schimbarea funcției unui element. De
remarcat faptul că acest sistem nu a fost
niciodată static, fiind mereu afectat de
mediul imediat – restul orașului; de exemplu
(deși în România nu a fost cazul), criza
petrolului din anii 1970 a influențat modul de
transport din S.U.A. anilor 1980, afectând
spațiile verzi (Beamount și Keys, 1982).
Spațiile verzi sunt elemente urbane care
suferă modificări continue la nivel intern –
componentele care îl alcătuiesc (e.g.
vegetația) – și extern (i.e. modificările din
restul spațiului urban; Quintas și Curado,
2010).
În al treilea rând, Grove și colegii săi (2006a)
au adus în discuție legătura dintre structura
socială și structura vegetației din mediile
urbane nord-americane. Această legătură a
fost găsită prin efectuarea unor analize care
combină imaginile din satelit, planurile
cadastrale și datele topografice. Informațiile
sociale se referă de obicei la variabile ca tipul
de locuință, venituri, stil de viață, rasă,
compoziția familiei etc. Astfel, Grove et al.
(2006b) au găsit faptul că stilul de viață este
una din variabilele care este asociată cu
structura vegetației (în acest studiu, cu
densitatea vegetației).
Mai mult, Troy și colegii (2007) au găsit, pe
lângă stilul de viață, faptul că și vechimea
medie a locuințelor (peste 40 de ani) este o
variabilă asociată cu densitatea vegetației.
Aceste rezultate indică faptul că educația sau
venitul nu sunt suficiente pentru a explica
structura vegetației18. Bineînțeles, trebuie
luată în considerare mobilitatea populației; de
exemplu, dacă o locuință este închiriată,
există șanse mai mici ca locatarii să planteze
ceva, deoarece știu că se vor muta.
În ultimul rând, relațiile care pot să apară în
acest sistem pot fi fizice – prin coridoarele
verzi, creând o relație de continuitate – și
nonfizice – cooperare. Aceasta din urmă
poate consta în relații de sinergie globală
(între toate elementele - îndeplinirea funcției
sistemului) sau locală (între tipurile de
elemente – îndeplinirea unei funcții comune,
cum ar fi recreația pentru parcuri); sau,
cooperarea poate consta în crearea unor
alianțe între parcurile din amândouă orașele.
De asemenea, relațiile elementelor interne cu
exteriorul pot fi de cooperare, în special cu
locuirea, dar și de conflict, atunci când
existența le este amenințată prin conversie
funcțională, de exemplu. Tabelul x oferă o
sinteză a acestor concepte principale (și a
altora secundare):
18 În aceste trei studii este vorba despre vegetația terenurilor private).
TABELUL 4.1 EXPLICAREA CONCEPTELOR SISTEMULUI DE PARCURI ȘI PĂDURI
CONCEPT19
CINE? CARACTERISTICI
sistem
sistemul de parcuri, grădini și păduri urbane deschis
dependent, non-autonom20
dinamic
elemente
parcuri și grădini
coridoare verzi
păduri urbane
integrare puternică în sistem și relaționate fizic și administrativ
granița sistemului
limita fizică a elementelor
administrația parcului
reguli de comunicare cu exteriorul
informații (e.g. site web sau panouri)
fizică și nonfizică
funcția sistemului
creșterea și menținerea calității vieții din oraș manifestate direct și indirect: funcția nu se confundă cu efectele pe care prezența unui anumit element le are în cadrul sistemului
funcția elementului socială
ecologică
economică etc.
un element poate avea mai multe funcții (vezi cap. 2)
cerință funcțională
organele de gestionare sau întreținere
mediul natural (e.g. ploaia)
reguli de funcționare internă pentru angajați și utilizatori
reguli de utilizare
concretă
este a elementelor, dar și a sistemului ca întreg
mediu
mediul exterior sistemului (începând cu restul orașului)
(1) parte a sistemului de spații verzi din oraș
(2) sistemul orașului în sine21
(3) sistemul verde Galați-Brăila
(4) în final, sistemul urban regional și național
natural
social
influențe directe sau indirecte
comportamentul vegetal este legat puternic de condițiile de mediu – climă, vânturi, ploaie etc.
echivalență funcțională
elementele care au aceleași funcții sinergie – asocierea mai multor elemente pentru a îndeplini aceeași funcție
apare doar între elementele din cadrul sistemului
relații22
legături fizice (i.e. coridoarele verzi)
alte tipuri de interacțiuni posibile între elemente: de schimb, de consum, de atracție vs. respingere, de cooperare colaborare vs. competiție, de indiferență, de toleranță vs. intoleranță, de agresiune/conflict, de continuitate vs. discontinuitate
interdependență
directe sau indirecte
interne sau externe
posibil acțional sociale
economice
naturale (e.g. teren liber)
bazat pe adaptabilitatea sistemului
19 Definițiile conceptelor sunt prezente în pag. 6. 20 Spațiile verzi urbane depind de schimburile cu mediul (natural și antropic) pentru a funcționa în sensul exercitării funcțiilor pentru oraș și sunt compuse din entități cu o funcție precisă în cadrul sistemului. Acest sistem nu este auto-organizant, spre deosebire de alte sisteme (e.g. un organism biologic; Rughiniș, 2007, p. 148), deoarece nu se pot adapta singure la schimbările mediului; adaptarea este realizată doar prin intervenție umană. Astfel, funcțiile și obiectivele sistemelor verzi sunt generate de mediul extern, iar sistemul nu poate lua inițiativă. 21 Orașele sunt sisteme formate din mai multe tipuri de elemente între care există relații de interdependență pe mai multe niveluri: agenți urbani (e.g. locuitori, activități), infrastructură (transport)economie, dependență de resurse etc.; orașul este un sistem complex deoarece ca întreg reprezintă o sumă de subsisteme (Kenett și Portugali, 2012), iar spațiile verzi reprezintă un astfel de subsistem. 22 Deși ecositemele sunt de obicei analizate în cadrul unei limite, funcționarea acestora depinde nu doar de interacțiunile interne, ci și de influența mediului extern (i.e. sistemele din afara graniței; Flores et al., 1998).
De obicei, clasificarea parcurilor variază în
funcție de localizarea în cadrul orașului (e.g.
parc central), suprafață (e.g. parc de cartier
sau parc metropolitan) și funcțiunea
dominantă (e.g. parc de agrement sau parc
sportiv). Uneori sunt specificate și populația
deservită și facilitățile oferite. Astfel, au
apărut termeni precum parc natural, parc
urban, parc național, teren de sport, sau pădure
urbană. Aceste clasificări creează însă
limitări prin omiterea unor caracteristici
importante, cum ar fi autoritatea care
administrează parcul, sau starea/calitatea
parcului. Aceste problemele ale abordării prin
clasificare/tipologie pot fi comparate cu
problemele apărute în anii 1970 în psihologia
personalității, care prin cercetători precum
Carl Jung la începutul sec. XX, a popularizat
tipurile de personalitate în detrimentul
abordării pe trăsături. La fel, în cazul
parcurilor verzi este necesară identificarea
tuturor trăsăturilor importante (i.e.
dimensiuni și variabile), iar ulterior, dacă
este cazul, se poate trece la formularea unor
categorii sau tipuri de parcuri; eventual se
pot doar completa categoriile actuale.
Pentru coridoarele verzi, Gobster și Westphal
(2004) oferă șase caracteristici umane (i.e.
dimensiuni, după autori): curățenia, estetica,
securitatea, accesul și dezvoltarea
adecvată; acestea sunt independente, și pot fi
folosite în crearea instrumentului de evaluare.
În același timp, Lyndsey et al. (2001),
cercetând accesibilitatea CV urbane, au
identificat opt variabile demografice și
economice: densitatea populației; procentul
minorităților; nivelul educațional; venitul
mediu pe locuință; valoarea medie a
locuinței; procentul locuitorilor săraci;
procentul locuințelor fără autoturism;
numărul de infracțiuni pe locuitor. Autorii au
găsit faptul că minoritățile etnice (în cazul de
față, Indianapolis, S.U.A.) au acces limitat la
spațiile verzi din oraș, acesta putând fi
îmbunătățit prin CV.
Tot pentru CV, Huang (2006) oferă o listă cu
factorii care ar trebui evaluați în analiza
obstacolelor sau facilitării realizării CV:
regimul juridic al terenurilor23;
costuri și finanțare;
percepția și mentalitatea grupurilor
de interes;
situația funcțională a traseului;
situația fizică a terenului.
Același autor mai oferă câteva principii și
criterii de evaluare a CV existente sau
propuse:
1. geometria: lățimea circulațiilor și
intersecțiile;
2. traficul: evitarea congestiilor și
compatibilitatea cu alte tipuri de
transport;
3. securitate și confort: protejarea
utilizatorilor prin separarea
circulațiilor, asigurarea unei lățimi
adecvate și semnalizare;
4. accesibilitate: legătura cu alte
mijloace de transport public și cu
zonele de locuit (măcar cele dense);
5. conexiune: cu alte tipuri de spații
publice; elementele urbane
importante; apa; legătură obligatorie
cu celelalte elemente verzi din oraș.
În continuare, este necesară identificarea
dimensiunilor.
23 Nu toate sistemele de spații verzi din mediul urban necesită sau implică deținerea terenurilor de către administrație; păduri urbane sau alte spații verzi private pot face parte din acest sistem pe baza unor restricții specifice (e.g. interdicție de construire).
50
4.2. DIMENSIUNI ȘI VARIABILE
După clarificarea conceptelor,
operaționalizarea constă în studierea
literaturii de specialitate pentru a identifica
dimensiunile posibile. De ce tocmai această
abordare? Clasificarea parcurilor și a altor
spații verzi este o acțiune problematică
pentru că poate avea ca rezultat o împărțire
rigidă a elementelor. Byrne și Sipo (2010, p.
10-19) oferă o serie de dimensiuni ale
parcurilor verzi. Aceste dimensiuni, conform
autorilor, sunt aplicabile și altor spații verzi din
oraș:
1. activități
2. condiție sau stare
3. facilități
4. filosofia de dezvoltare (e.g. rezervă
recreațională sau scuar civic)
5. funcție
6. grad de antropizare sau biodiversitate
7. istoricul terenului (e.g. grădină
istorică)
8. localizare
9. mod de gestionare
10. securitate
11. suprafață
12. utilizatori (număr și tipuri, e.g.
categorii de vârstă)
Din această enumerare se observă faptul că
majoritatea dimensiunilor propuse sunt
variabile, adică diferă de la un element la altul
dacă ar fi detaliate prin indicatori; cel mai bun
exemplu este suprafața. Din cauza acestei
posibile confuzii între dimensiuni și variabile,
voi folosi în continuare termenii de
caracteristică sau trăsătură.
Abordarea pe categorii sau tipuri nu este
greșită, ci doar omisivă; deoarece se
folosește tot de trăsături pentru a categorisi,
poate fi considerată incompletă, iar abordarea
dimensională poate fi o completare a
acestora, deoarece atribuirea unui termen și
încadrările sunt absolut necesare.
Pe de altă parte, abordarea
multidimensională permite clasificarea
tuturor spațiilor verzi prin diverse
combinații între dimensiuni, dar acest lucru
ar putea genera confuzie și prea multe
categorii. Pe de altă parte, dacă se elimină
termenii care descriu diversele categorii,
pot de asemenea să apară probleme. De
exemplu, cele mai comune spații verzi din
orașe – spațiile verzi de buzunar – au o
suprafață foarte mică și eventual doar câteva
dotări (e.g. bănci); reprezintă fie un spațiu pe
care proiectanții nu au știut sau nu l-au putut
utiliza (e.g. distanța prea mică între clădiri),
fie sunt un spațiu cu rol estetic – două
abordări diferite, adică două filosofii de
dezvoltare diferite, dar care vor genera
aceeași funcție pentru aceste arii: cea
estetică. Din cauza acestui rol, nu pot fi
considerate parcuri, deși în anumite
standarde din afara României sunt clasificate
astfel. Dacă sunt considerate ca un sistem,
pot însă influența mediul urban, deși tot nu
pot fi numite parc, din cauza fragmentării.
ACCESIBILITATEA
Accesibilitatea este un concept
multidimensional care cuprinde factori
spațiali (i.e. distanța), sociali (e.g. capacitatea
fizică de a ajunge la destinație) și economici
(e.g. posesia unui mijloc de transport pentru a
ajunge la destinație) (Nicholls, 2001; Nicholls
și Shafer, 2001; Wolch et al., 2005). De
asemenea, distanța până la parc poate
influența dorința (motivată economic) de a
avea sau nu un parc în apropiere. Del Suz
Salzar și colegii săi (2005) au găsit faptul că
intenția de a plăti (engl. willingness to pay) o
taxă specială pentru construirea unui nou parc
este asociată cu proximitatea acestuia.
51
Accesibilitatea este influențată nu doar de
distanță, ci și de barierele fizice sau sociale24
(Talen și Anselin, 1998). Piedicile în accesul
echitabil la spațiile verzi sunt de obicei
marginalizarea, diferențele culturale sau
socioeconomice și discriminarea
(instituțională sau interpersonală; Floyd,
2001), dar și distanța și transportul (Scott și
Munson, 1994).
În același timp, accesibilitatea este
determinată de localizarea elementului în
cadrul orașului și, în funcție de regimul juridic,
determină un tip de acces.
La fel ca în cazul motivelor pentru care
oamenii utilizează un spațiu, există o serie de
motive pentru care oamenii aleg să le evite.
Deoarece aceste aspecte negative au fost
studiate mai intens, motivele de evitare a
spațiilor verzi pot fi organizate mai ușor, după
cum este prezentat în tabelul următor:
TABELUL 4.2.
BARIERE ÎN FRECVENTAREA PARCURILOR SAU A
ALTOR SPAȚII VERZI (sintetizat din Dunnett et al.,
2002, p. 51-65)
MOTIVE EXEMPLE
psihologice
(afective)25
frică (e.g. violență sau
vandalism, câini);
dezgust (întreținerea slabă a
parcului: gunoaie, vegetație
necontrolată)26
;
diferențe
interindividuale
lipsa timpului liber;
lipsa de interes față de natură;
preferințe (e.g. gradul prea
mare sau prea mic de
24 D.p.d.v. al accesului la mediul natural, echitatea poate fi considerată unul din cei doi poli ai unei dimensiuni care variază de la echitate la inechitate/nedreptate (Bowman, 2009). 25 Fenomenele afective pozitive generate de parcuri sau alte spații verzi (e.g. emoții sau dispoziții ca încântarea și admirația) sunt foarte importante pentru starea psihică a oamenilor (Cheisura, 2006). Acest rol estetic poate fi, de exemplu, diminuarea impactului vizual al mediului construit – asfalt, beton, sau alte materiale reci. Au fost identificate mai multe tipuri de reacții pozitive la spațiile verzi: sentimentul de libertate; armonie cu natura (Cheisura, 2004); fascinație, încântare, sau liniște (Renema et al., 1998). 26 Ca și alte animale, oamenii recurg la comportamente sau strategii geografice/spațiale în funcție de atitudinea față de un stimul dat: evită în cazul fricii sau dezgustului și se apropie când simt dorință, simpatie sau admirație (Brown et al., 2002; Hannon, 1994).
antropizare; alegerea altor
modalități de recreație);
accesibilitate
distanța prea mare față de
destinație;
lipsa facilităților penrtru
persoanele cu dizabilități;
lipsa sau
insuficiența
facilităților
toalete publice, adăposturi,
panouri de informare, iluminat
public etc.
Legat de CV, cercetările arată că aceste
legături fizice între parcuri amplifică
frecvența și durata de utilizare a parcurilor,
dar și activitatea fizică efectuată de cei care le
folosesc27 (Moore și Scott, 2004; Reynolds et
al., 2007; Troped et al., 2005; Lindsey et al.,
2001; Toccolini et al., 2006) – coridoare verzi,
promenade, pietonale speciale sau simple
piste pentru biciclete (Jim și Chen, 2003). De
asemenea, traseele pavate sunt mai des
folosite decât cele nepavate (Kaczynski et al.,
2008; Reed et al., 2008).
Tot referitor la CV, conectivitatea se referă la
capacitatea de a conecta fizic spațiile verzi,
CV fiind în acest mod mai accesibile decât alte
tipuri spații, facilitând echitatea28 socială
(Hellmund și Smith, 2006; Ahern, 2004).
TERENUL
Continuând, o altă caracteristică,
nespecificată de Byrne și Sipe, este forma pe
care parcurile sau alte spații verzi o au.
27 Dat fiind faptul că proximitatea este un factor esențial pentru facilitarea exercițiilor fizice în aer liber (Gordon-Larsen et al., 2006). 28 Talen (1998) a identificat patru tipuri de echitate socială, dintre care doar egalitatea - toată populația beneficiază de aceleași servicii, calitativ și cantitativ – este cea mai indicată. Însă egalitatea nu reprezintă o formă flexibilă de dezvoltare urbană, iar în cazul sistemelor verzi se reflectă în, de exemplu, necesități diferite ale utilizatorilor(e.g. rezidenții din locuințele individuale pe lot au o nevoie scăzută de folosire a spațiilor verzi publice). Pentru a înlătura inflexibilitatea, Talen oferă o soluție: cercetarea distribuției spațiale și a accesibilității spațiilor verzi în legătură cu anumiți indicatori sociio-economici (e.g. venitul mediu pe locuință). Până în prezent, un singur autor a luat în considerare distribuția spațială a spațiilor verzi (Indianapolis: Lindsey et al., 2001).
52
Aceasta poate contribui la succesul acelui
spațiu. Un studiu suedez (Breggren-Bärring și
Grahn, 1995) a arătat că forma contează în
cazul spațiilor verzi mici, de regulă sub 1 ha (în
studiul de față, grădini publice). Formele
regulate, coerente, sunt percepute și
evaluate mai pozitiv de oameni. De
asemenea, se pare că suprafețele de 1-5 și
10-50 ha sunt cele mai apreciate, însă pentru
ca un spațiu verde să fie considerat foarte
natural ar trebui ca suprafața acestuia să fie
de peste 100 ha, mai ales în cazul pădurilor.
FIG. 4.1 – FORMA ADECVATĂ; cu cât forma este mai
coerentă, cu atât caracteristicile spațiului verde pot fi
mai bine utilizate29
(refăcut din Berggren-Bärring, 1995, p. 236)
Forma, împreună cu suprafața, pot fi două
caracteristici incluse într-un concept mai larg:
terenul. În acesta ar mai putea fi incluse tipul
de sol și vecinătatea (e.g. apa). De
asemenea, o caracteristică importantă aici
este posibilitatea de extindere.
CONTEXTUL SPAȚIAL
În cadrul spațiilor verzi urbane, compoziția
și configurația spațială determină modul în
care acestea funcționează (e.g. deplasarea
organismelor, a nutrienților și a apei; Turner,
1989). Deci funcționarea ecosistemului este
influențată major de dinamica dintre
procesele și textura spațială care au loc în
29 Valabil pentru parcuri și păduri; pentru CV, forma din stânga este cea mai indicată. Forma liniară reprezintă capacitatea CV de a fi prezente în mai multe arii diferite din oraș datorită formei (Hellmund și Smith, 2006).
ecosisteme (Ahern, 2007). Structura spațiilor
verzi urbane poate fi împărțită în trei
elemente fundamentale (ibidem):
puncte (locații), sau elemente/noduri;
linii (relații);
matrice (suprafețe/texturi):
dominantă ca suprafață, conectivitate
și continuitate, însă nu reprezintă
spații verzi, ci mai mult alte funcțiuni
ale terenului în care se găsesc spații
verzi fragmentate. Pot fi laxe/dense,
minerale/vegetale, poroase/compacte
etc. (Machedon, 2006).
Altă caracteristică spațială sunt poziția
elementului în relație cu o altă componentă
urbană (Ianăși, 2005). De asemenea, poziția
unui parc în relație cu alte elemente urbane
este folositoare în studierea relației
(spațiale, in principale) dintre zonele verzi și
locuire. Totodată, contextul spațial al unui
sistem verde descrie locația (coordonatele
spațiale în care sistemul este amplasat în
relație cu restul mediului), alăturarea și
vecinătatea. Alăturarea și vecinătatea se
referă la zone care se află în contact cu
ecosistemul; alăturarea descrie o interacțiune
directă, iar vecinătatea una indirectă. Cele trei
componente ale contextului nasc
variabilitatea acestuia, inclusiv a contextelor
ecologice (Flores et al., 1998). Suprafața și
forma unui element fizic influențează modul
în care acesta este influențat de condițiile
externe. De exemplu, formele liniare verzi
sunt afectate mai rapid și mai intens, în
comparație cu formele mai compacte
(Froman, 1995).
53
FIG. 4.2 – MĂRIMEA ȘI FORMA SPAȚIILOR VERZI
(modificat din Flores et al., 1998, p. 299)
[A – raport limită-interior mare: rezultă sensibilitate
sporită; B raport mic]
FIG. 4.3 – INFLUENȚA CONTEXTULUI SPAȚIAL
ASUPRA INTENSITĂȚII RELAȚIILOR DINTRE
SISTEME
(modificat din Flores et al., 1998, p. 299)
[A – sistem alăturat; B, C, D – sisteme învecinate; E, F –
sisteme cu care nu există relații directe]
UTILIZATORII
Există mai multe motive pentru care oamenii
utilizează parcurile urbane (Dunnett et al.,
2002):
pentru a fi în natură (e.g. plimbări,
relaxare, mers);
activități sociale (e.g. jocuri pentru
copii, picnicuri, întâlniri);
exerciții fizice (e.g. jogging, mersul cu
bicicleta sau sporturile);
evenimente speciale (e.g. festivaluri
sau concerte);
tranzitarea acelui spațiu.
Până în prezent nu au fost identificate modele
de vizită (engl. visit patterns), cum ar fi
corelația dintre o anumită categorie de
utilizatori (e.g. persoanele care frecventează
parcul zilnic) și ora de vizită. Totodată,
frecvența minimă pentru care un utilizator să
fie considerată utilizator frecvent este cel
puțin o vizită pe lună (Dunnett et al., 2002).
În acest sens, populația deservită de parcuri
și grădini poate fi calculată folosind
distanțele optime. În medie, oamenii
evaluează distanța optimă până la cel mai
apropiat parc fiind de 400 m (echivalentul a
cinci minute de mers pe jos); această cifră
este însă dependentă de variabile precum
climatul sau anotimpul, vârsta etc.
(Deconinek, 1982; Grahn, 1994; Bussey, 1996;
Holm, 1998). Cu toate acestea, se pare că
după distanța de 300 m, frecvența de
utilizare a spațiilor verzi scade (Nielsen și
Hansen, 2007). Pentru analiza SGB, am
considerat următoarele distanțe în relație cu
suprafața parcurilor și grădinilor:
TABELUL 4.3
(Schilling, 2010)
SUPRAFAȚĂ (HA) RAZA DE ACOPERIRE (M)
< 2,5 300
2,5 – 10 500
10 – 50 1000
> 50 7000
VALOAREA
Valoarea unui spațiu este o altă caracteristică
esențială (Ianăși, 2005). Valoarea parcului (sau
a pădurii) este dată de potențialul pe care
acesta în are în oferirea serviciilor ecologice
54
(anexa 3). Valoarea este influențată de
funcționalitate, dar și invers; totodată, este
influențată de calitatea spațiului. După,
funcție, aceasta poate fi ecologică,
economică, socială (e.g. istorică) etc. În cele
din urmă, valoarea determină o atitudine care
se reflectă în cantitatea de utilizatori.
Valoarea poate fi explicată prin percepția
coridoarelor verzi. Crompton (2001) a arătat
că acestea sunt percepute ca având nici un
efect, sau cel puțin nu unul pozitiv asupra
valorii proprietăților sau calității vieții din
zonă. Însă când sunt agreate de către
locuitori, coridoarele verzi sunt valorificate
pentru recreație, oportunitățile oferite pentru
exercițiile fizice, alternativa de transport și
uneori biodiversitatea:
TABELUL 4.4
MOTIVE PENTRU CARE CORIDOARELE VERZI POT FI
CONSIDERATE VALOARE
(Crompton, 2001; vezi și Lindsey et al., 2004, p. 71)
VALOARE CAUZA VALORII
recreație facilitarea mersului sau a altor exerciții
fizice, observarea naturii etc.
proprietate
oamenii ar plăti mai mult pentru
locuințele care au acces la coridoare
verzi
sănătate
activitatea fizică produce efecte
pozitive asupra sănătății, care pot
genera beneficii economice
transport rute alternative
ecologie
protecția biodiversității și efectele
pozitive asupra mediului (e.g.
reducerea poluării)
estetică
beneficii psihologice (i.e. emoții
specifice) generate de percepția vizuală
a coridoarelor
economică poate promova turismul și comerțul
Aceste valori sunt de fapt caracteristicile
principale ale percepției coridoarelor verzi,
între care există legături. De exemplu,
activitățile recreaționale ca alergatul sau
ciclismul influențează sănătatea fizică și
mintală. Totodată, nu este necesar ca toate
valorile să fie prezente pentru o persoană,
cum se întâmplă în cazul ecologiei, care poate
exista în absența celorlalte beneficii. În final,
Lindsey și colegii săi (2004) a demonstrat că
valorile proprietăților sunt mai mari când
există acces la coridoarele verzi, însă nu în
toate cazurile.
Prin urmare, valoarea poate fi considerată o
variabilă calitativă.
UTILIZAREA ȘI ATRACTIVITATEA
În ceea ce privește percepția, Koch și Jensen
(1998) au arătat că preferințele pentru
pădurile de foioase sunt mai mari decât cele
pentru pădurile de conifere, în special datorită
densității (fig.4.4).
FIG. 4.4 – GRADE DIFERITE DE DENSITATE ALE
VEGETAȚIEI
(modificat din Caspersen et al., 2006; bazat pe Koch și
Jensen, 1998)
A, B – grade diferite de densitate ca urmare a vârstei
pădurii (A = 25 ani, B = 50 ani); C, D – pădurile de foioase
tinere sau medii (C, D) sunt preferate în comparație cu
cele de conifere, indiferent de vârstă
Alte studii arată că adolescenții și adulții
tineri preferă varietatea activităților în
parcuri, iar toate grupurile preferă
varietatea spațiului (i.e. zone deschise, zone
cu vegetație, apă, elemente de design –
topografie variată, locuri de întâlnire etc.)
(Dunnett et al., 2002). Totodată, preferințele
și percepțiile copiilor sunt (Dunnett et al.,
2002):
55
frecventarea parcurilor mici și medii,
mai puțin pe cele cu suprafața mare;
parcurile pot fi un loc periculos
(vandalism și intimidare);
iarba, copacii și florile sunt cele mai
apreciate elemente naturale.
În cele din urmă, Van Herzele și Widemann
(2003) au încercat să definească atractivitatea
unui spațiu pe baza a cinci dimensiuni ale
percepției umane:
1. spațialitatea: un areal este perceput ca
fiind spațios dacă există libertate de
mișcare iar limitele fizice nu sunt vizibile
(e.g. Kaplan, 1991). Fragmentarea
spațiului sau prezența unor clădiri în
câmpul vizual accentuează acest
sentiment. Pe de altă parte, varietatea
vizuală este o trăsătură pozitivă care
contribuie la spațialitate (Axelsson-
Lindgren, 1990).
2. natura: a fi în natură se pare că evocă
reacții afective specifice, cum ar fi
sentimentul de legătură cu aceasta
(Axelsson-Lindgren, 1990). Se pare că
oamenii arată dorința de a fi în natură
atunci când sunt curioși despre modul de
funcționare și organizare a acesteia
(Deconinck, 1982; Harrison și Burgess,
1988; Grahn, 1991). Ar trebui notat faptul
că biodiversitatea sporită este prezentă
doar începând cu parcurile care au o
suprafață mare.
3. cultura și istoria: aici sunt incluse
activitățile recreaționale comune, sau alte
tipuri de activități socioculturale (e.g.
expoziții, privitul statuilor sau al clădirilor
vechi) prezente în spațiile verzi care
conțin valori ale culturii vechi sau noi.
4. zgomot: dată fiind nevoia umană pentru
liniște (e.g. Mens și Ruimte, 1999;
Reneman et al., 1999), spațiile verzi, în
funcție de tip, pot fi percepute diferit.
Contează sursa și contextul în care
zgomotul apare; de exemplu,
subiectivismul poate face diferența între
sunetele urbane din parcuri, în comparație
cu cele dintr-o pădure urbană, acesta din
urmă fiind mai puțin afectate de zgomot
(Carles et al., 1992).
5. dotări: influențează activitățile interne ale
spațiilor verzi (e.g. alei, bănci, locuri
pentru picnic, spații de joacă, iluminare,
toalete)30.
Cele cinci dimensiuni ale percepției pot fi mai
departe descompuse în variabile pe baza
cărora se poate face evaluarea atractivității
unui spațiu verde (tabelul 4.5):
30 Despre starea dotărilor: Cohen și Eimicke, 1998; Hunt et al., 2003; Tomas et al., 2002, 2003; Cavnar et al., 2004.
TABELUL 4.5
TABEL DE EVALUARE A ATRACTIVITĂȚII SPAȚIILOR VERZI (VAN HERZELE ȘI WIDEMANN, 2003, P. 115) D
IME
NS
IU
NE
VARIABILE PRINCIPALE VARIABILE POZITIVE VARIABILE NEGATIVE
spaț
ialit
ate
fragmentare scăzută;
elemente care formează armonie
estetică și/sau formează un întreg;
varietate vizuală;
context vizual atractiv;
proximitate;
context vizual negativ;
variație vizuală mică;
nat
ură
spații verzi naturale (păduri sau alte
spații cu biodiversitate mare);
robustețea parcurilor;
apă;
densitatea mare a
elementelor vegetale
grupate;
-
cult
ură
și
isto
rie
vestigii culturale;
parcuri vechi;
elemente caracteristice;
integritate contextuală;
întreținere slabă;
vandalism;
perturbarea contextului;
zgo
mo
t
proximitatea arterelor sau a
aeroportului;
nivelul zgomotului;
sunete naturale (e.g.
zgomot, vânt);
nivelul/sursa zgomotului
congruentă cu contextul;
sunete negative (e.g.
trafic sau industrie);
sunete incongruente cu
contextul;
do
tări
gradul accesului fizic (intrări și alei). gradul dotărilor (bănci,
locuri de joacă etc.).
dotări nesigure;
dotări suprasuficiente.
Legat de securitate, Luymes și Tamminga
(1995) au identificat cinci principii legate de
securitatea31 și perceperea CV:
vizibilitatea propriei persoane (de
către alții);
vizibilitatea altor persoane32;
alegere liberă și control;
conștientizarea ecologică;
singurătate fără izolare33.
31 Crearea unui sistem de monitorizare a securității spațiilor verzi: Cucchiara et al., 2005. 32 Deși Tamminga se referă doar la alte persoane, vizibilitatea se poate include orice alt element din mediu; cantitatea de spațiu liber din jurul propriei persoane facilitează folosirea CV (Lindsey et al., 2008). Astfel, umbrele pot ascunde a ceea ce se află înainte, generând mister, dar și insecuritate; depinde de preferințe. 33 Referitor la securitate zonelor verzi din afara orașului, Blomqvist (2003) a observat că acestea generează frica de întuneric, infractori animale sălbatice sau insecte (mai rar entități supranaturale).
BIODIVERSITATEA ȘI GRADUL DE
ANTROPIZARE
Biodiversitatea este un concept extrem de
puțin studiat în mediul urban (Cornelis și
Hermy, 2004). Se referă, în mare parte, la
gradul de diversitate al speciilor de animale și
plante și este afectată de factori precum
poluarea, gradul mare de antropizare, sau
fragmentarea habitatelor (fig. 4.6).
În ceea ce privește antropizarea, aceasta
variază în funcție de tipul și intensitatea
intervenției. Astfel, prima treaptă este dată de
prezența omului în acel spațiu verde, însă fără
a-l manipula/controla. Aceasta din urmă se
face prin acțiuni diverse (e.g. îngrijire – fig.
4.5, exploatare, sau construire< Koch și
Jensen, 1998).
57
FIG. 4.5 – ANTROPIZAREA UNUI SPAȚIU VERDE
PRIN ACȚIUNI DE ÎNGRIJIRE
(sursa: autorul)
FIG. 4.6 – ANTROPIZAREA UNUI SPAȚIU VERDE
PRIN ACȚIUNI DE fragmentare (circulația auto) și
realizare a altor elemente minerale (alei)
(http://today.appstate.edu/blue-ridge-parkway/)
http://www.bipindicators.net/; Hermy și
Cornelis, 2000; Cornelis și Hermy, 2004
În final, am decis gruparea tuturor
caracteristicilor identificate pe baza a trei
dimensiuni: calitate, cantitate și
funcționare. Cei trei termeni sunt strâns
legați și descriu domeniile cele mai generale
în care conceptul de spațiu verde poate fi
descompus. De asemenea, ierarhizarea
dimensiunilor s-a făcut pe baza importanței
precondițiilor de utilizare. Astfel,
dimensiunile se referă la:
1. funcționare: diferențele legate de
factorii sociali și administrativi –
activitate, gestionare, regim juridic,
teren etc.; influențează direct tipul
de utilizare (i.e. precondițiile
principale) și următoarele două
dimensiuni;
2. cantitate: caracteristicile care relevă
suficiența spațiilor verzi și numărul
și frecvența utilizatorilor, influențate
de modul de funcționare; alt factor
definitoriu în motivația de a utiliza
sau nu spațiul: accesibilitatea;
3. calitate: caracteristicile care exprimă
latura subiectivă a utilizării
spațiului, care țin în final de
atractivitate și motivația secundară
de a îl utiliza sau nu: condiția, factorii
compoziționali etc.
Dintre cele 3 dimensiuni și 40 de variabile, cele
mai multe pot fi folosite pentru crearea
instrumentului de evaluare al parcurilor și
pădurilor existente. Aceste dimensiuni,
descompuse în variabile, pot fi folosite pentru
evaluarea oricărui spațiu verde, deși nu toate
dimensiunile și/sau variabilele sunt active
pentru un spațiu anume. De exemplu, pentru
un teren agricol dimensiunea ecologică este
puțin importantă.
Instrumentul de evaluarea este conceput
ținând cont de limitările autorului în ceea ce
privește resursele disponibile care
influențează gradul de detaliere (timp și surse
de documentare). Astfel, din toate elementele
prezente în tabelul x din pagina următoare,
am ales doar o parte care poate fi utilizabilă în
contextul acestei lucrări. De asemenea, cei
mai mulți indicatori sunt prezenți sub formă
de variabilă ordinală (e.g. mic/mediu/mare)
sau dihotomică (i.e. da/nu), din cauza
limitărilor. Tot sub formă de tabel,
instrumentul (i.e. rezultatele analizei) este
prezentat în anexa 2 în formă brută.
.
TABELUL 4.6
DIMENSIUNILE DESCOMPUSE ÎN VARIABILE ȘI INDICATORI
DIMENSIUNE VARIABILĂ SAU GRUPARE DE VARIABILE (*) VALOARE (INDICATOR) TIP DE VARIABILĂ OBSERVAȚII
FUNCȚIONARE
FUNCȚIE socială, estetică, ecologică, agricolă etc. nominală toate funcțiile descrise în capitolul 2
ACTIVITĂȚI [enumerare: de recreație, cercetare, educație, sport, alimentație publică etc.]
sau [suficiență/varietate: mare, medie, mică] nominală sau ordinală activitățile care se desfășoară în parc sau pădure; variabilă dependentă de funcție
IMPORTANȚĂ locală, municipală, regională, națională ordinală importanța pe care elementul o are; este dată de funcție, localizare, activități, valoare și suprafață
GESTIONARE centralizare, întreținere, monitorizare, evaluare etc. nominală bazat pe funcția (și activitățile) pe care elementul o are
REGIM JURIDIC public, privat, semipublic, semiprivat nominală influențează celelalte variabile ale dimensiunii funcționării, dar și pe cele ale utilizării
UTILIZATORI* TIP DE UTILIZATORI indice format din vârstă, sex și nivel de educație nominală
TIP DE UTILIZARE tranzit, recreație etc. nominală
ATITUDINE pozitivă, negativă nominal-dihotomică evaluarea generală a atitudinii utilizatorilor față de un spațiu verde anume
STRUCTURĂ
[după existența compoziției: compactă, aerată, destructurată, alterată,
omogenă]
sau [după structura spațiului: închisă, deschisă, definită, direcționată]
nominală -
TEREN*
FORMĂ liniară, rectangulară, neregulată etc. ordinală
variabile esențiale pentru formarea categoriilor de spații verzi; solul influențează modul de utilizare, mai ales
pentru spațiile verzi naturale care necesită o ținută adecvată
SUPRAFAȚĂ m2 numerică
POSIBILITATE DE EXTINDERE da, nu nominal-dihotomică
SOL grele sau ușoare, nisipoase, aluvionare etc. nominale
RELAȚIE CU APA puternică (prezentă în sit), medie (în vecinătate), slabă ordinală
VECINĂTATE locuire, comerț, educație, cultură etc. nominală
CANTITATE
ACCESIBILITATE*
LOCALIZARE
[centru, periferie, suburbie]
sau [numele cartierului]
sau [rural, urban]
nominale -
DISTANȚA FAȚĂ DE UN ALT ELEMENT
URBAN ANUME metri numerică -
TIP DE ACCES [după regimul juridic: public, privat, semipublic, semiprivat]
sau [după modalitate: pedestră, cu bicicleta, cu autoturismul] nominală -
BARIERE fizice (e.g. cale ferată, ziduri), sociale nominală variabile care descriu gradul de acces interior sau din exterior al unei entități; anumite bariere fizice (e.g. ziduri
sau garduri) pot avea rolul de protejare a oamenilor sau a unui element important
CONECTIVITATE mare, medie, mică ordinală variabilă influențată de formă (e.g. liniară) și localizare, în principal; cv au cel mai mare grad de conectivitate
LEGĂTURĂ CU TRANSPORTUL PUBLIC da, nu nominal-dihotomică -
DESERVIRE
RAZĂ număr loc. pentru o rază de deservire dată numerică indicator care pot fi folosit pentru monitorizarea parcurilor sau pădurilor și eventuale extinderi sau restrângeri
de spațiu folosit de un element
FRECVENȚĂ DE VIZITARE zilnică, weekend, ocazională
NUMĂR DE UTILIZATORI număr/lună
DOTARE
[alei, platforme, scări, ziduri de sprijin], [obiecte decorative, sculpturale și de
amenajare], [construcții și finisaje], [mobilier], [cazare, camping], [dotări
sportive], [alte amenajări speciale]
sau [grad de dotare: mare, mediu, mic]
nominală sau ordinală echipamentele și serviciile sunt direct influențate de activități
CALITATE
FRAGMENTARE mare (peste cinci elemente de segregare), medie, mică (un element) ordinală gradul de fragmentare este corelat cu atractivitatea spațiului, accesibilitatea și problemele legate de
biodiversitate
CONDIȚIE*
STAREA VEGETAȚIEI bună, medie, slabă ordinală întreținerea influențează atractivitatea și utilizarea; variabilele sunt influențate de modul de gestionare (e.g.
mentenanță); nu sunt valabile pentru anumite tipuri de spații (e.g. pădurile naturale nu necesită întreținerea
vegetației STAREA DOTĂRILOR bună, medie, slabă ordinală
SECURITATE*
VIZIBILITATE mare, medie, mică ordinală grupare formată parțial din variabile care fac parte și din alte dimensiuni (e.g. semnalizare, informare, iluminare
nocturnă, alte echipamente şi personal specializat34) INUNDABILITATE % din total numerică
ECHIPAMENTE ȘI SERVICII SPECIFICE da, nu nominal-dihotomică
VALOARE istorică, economică, ecologică etc. nominală atribuirea unei funcții pentru un element verde generează automat o valoare (nu neapărat cuantificabilă
monetar)
COMPOZIȚIE*
FORMA ELEMENTELOR VEGETALE columnară, piramidală, sferică etc. nominală -
VARIETATEA ELEMENTELOR NATURALE mare, medie, mică ordinală influențează atractivitatea în funcție de preferințele utilizatorilor; elementele naturale se referă atât la
vegetație, cât și la relief VARIETATEA ELEMENTELOR ANTROPICE mare, medie, mică ordinală
CARACTERUL PEISAJULUI monumental, reprezentativ, monoton, variat, neutru, pitoresc etc. nominală variabilă legată de componentele interne; corelate cu terenul, structura și funcția
STIL geometric, liber nominală particularități și caracteristici ale structurii fizice influențate de mediul cultural, natural și perioada de construire
ECOLOGIE*
BIODIVERSITATE numărul speciilor de plante și animale: mare, mediu, mic ordinală este influențată de gradul de antropizare, fragmentare și modul de gestionare
(enumerarea speciilor de plante și animale, pe categorii) ordinală -
ANTROPIZARE [grad de intervenție: primar (natural), amenajat, modificat, transformat, distrus]
sau [raportul gri-verde: % mineral din suprafața totală] ordinală sau numerică
exprimă raportul mineral-vegetal; influențează mai ales biodiversitatea și varietatea elementelor naturale și
antropice; este influențată de localizare, funcție și activități, modul de gestionare și caracteristicile terenului
FRAGMENTAREA HABITATELOR mare (peste cinci elemente de segregare), medie, mică (sub un element) ordinală legat direct de fragmentarea spațiului și biodiversitate
POLUARE [mare, medie, mică]
sau [fonică, vizuală, cu noxe, a solului] ordinală sau numerică -
CAPITOLUL 5
ANALIZA PRACTICĂ: SITUAȚIA EXISTENTĂ
Acest set de analize, al doilea în cadrul lucrării, are ca scop cercetarea contextului fizic
existent pentru a identifica problemele unice care pot să apară. Limita analizelor spațiale este
zona metropolitană a celor două orașe (N: Lacul Brateș; E: malul estic al Dunării, 2 km; S:
stațiunea Lacul Sărat; vest: localitățile Cazasu, Pietroiu și Șendreni). Datele au fost colectate
din surse diverse: monografii, planuri generale de urbanism, site-urile primăriilor, Google
Earth, PIDU Galați și PIDU Brăila și vizite în locații-cheie din zona de analiză.
Conținutul acestui capitol este structurat începând cu prezentarea unor date statistice despre
Brăila și Galați, care au influență directă asupra spațiilor verzi de aici. Continuând, este
necesară crearea unui instrument de evaluare al parcurilor și pădurilor, care este bazat pe
dimensiunile și variabilele identificate în capitolul anterior. Rezultatele detaliate ale analizei
bazată pe acest instrument sunt prezente în tabelul din anexa 2, iar domeniile de analiză sunt
prezentate și explicate în subcap. 5.4.
Capitolul se încheie cu analiza SWOT, necesară pentru a oferi o sinteză a subcapitolelor
precedente, și cu un diagnostic, necesar pentru a identifica potențialele cauze și soluții
(deocamdată generale) pentru problemele identificate. Studierea contextului prin această
analiză ar trebui să aibă ca prioritate identificarea punctelor strategice35.
Întrebări-cheie:
care sunt problemele spațiilor și pădurilor din SGB? Care sunt cauzele acestora?
sunt sau nu problemele identificate în conformitate cu ipoteza inițială?
care sunt punctele strategice benefice unui eventual sistem?
pot Galați și Brăila să coopereze pentru administrarea acestui sistem de parcuri și păduri?
Dacă da, cum?
pot fi incluse și alte elemente municipale și regionale în acest sistem?
cum se pot corela factori precum educația și arta cu acest sistem?
care sunt factorii care pot limita și – la polul opus – facilita realizarea și menținerea acestui
sistem?
există oportunități de realizare a sistemului înaintea dezvoltării urbane?
există zone naturale protejate? Dacă da, cum și de către cine?
există zone naturale importante amenințate de expansiunea urbană?
care este structura și distribuția populației și cum pot acestea influența sistemul de față?
care sunt atitudinile grupurilor sociale din Galați și Brăila pentru spațiile verzi?
există inechitate sau segregare din punctul de vedere al accesului la parcuri și păduri?
35 Punctele strategice pot fi definite ca acele locații din teritoriu care au caracteristici excepționale și pe termen lung (Hellmund și Smith, 2006, p. 236).
DATE INTRODUCTIVE
Galați și Brăila nu au funcționat și nici nu
funcționează ca un sistem urban. După o
posibilă configurație a relațiilor spațiale, ar
putea constitui un sistem bicentric – două
centre care își dispută permanent primul loc în
ierarhia națională sau regională (Ianoș și
Tălângă, 2005, p. 54).
În sistemul urban național din România, Brăila
se află pe locul 10 (locul 6 în 1942), iar Galați
pe locul 7 (locul 4 în perioada 1912-1930;
Ianoș și Tălângă, 2005, p. 62).
Galați are o populație de 294.840 loc. și o
suprafață de 245,2 km2 (PIDU Galați, 2009).
În ultimii 10 ani, populația sa a scăzut cu
aproape 30.000 de locuitori (PLDDG, 2002),
din cauza sporului natural negativ și a
migrației (PIDU Galați, 2009).
Brăila are o populație de 210.245 loc. (2010) și
o suprafață de 44 km2 (actualizare PUG Brăila,
2012). Densitatea este de 4778 loc./km2, iar
populația a scăzut cu 7% față de 1992, din
același motive ca în Galați (ibidem).
Referitor la legislație, O.U.G. nr. 195/2005
privind protecția mediului, aprobată prin
Legea nr. 265/2006, cu modificările şi
completările ulterioare, prevede faptul că
parcurile sunt spații verzi cu o suprafață
minimă de 1 ha, iar scuarurile sunt spații verzi
cu suprafață mai mică de 1 ha. De asemenea,
O.U.G. nr. 59/2007 adaugă:
schimbarea destinației terenurilor
amenajate ca spații verzi şi/sau
prevăzute ca atare în documentațiile de
urbanism, reducerea suprafețelor
acestora ori strămutarea lor este
interzisă, indiferent de regimul juridic al
acestora (citat O.U.G. nr. 59/2007);
instituie Programul național de
îmbunătățire a calității mediului prin
realizarea de spații verzi în localități
care are ca obiectiv amplificarea
indicatorilor verzi din orașele
românești: 20 m2/loc. până la data de
31.12.2010 şi minimum 26 m2/loc.,
până la data de 31.12.201336.
în ultimul rând, art. 3 din Legea nr. 24 /2007
privind reglementarea şi administrarea
spatiilor verzi din zonele urbane, spațiile verzi
sunt considerate următoarele: parcurile,
scuarurile, aliniamentele stradale și terenurile
libere neproductive din intravilan. Totodată,
în art. 4, gruparea spațiile verzi supă regimul
juridic este:
publice: parcuri, scuaruri, spații
amenajate cu dominanta vegetală şi
zone cu vegetație spontană care intră
în domeniul public;
private: spații verzi ce sunt în
proprietatea persoanelor fizice sau
juridice.
36 Conform Organizației mondiale a sănătății, valoarea minimă ar trebui să fie de 50 m2/loc. (http://www.who.int/en/).
61
62
5.1. REZULTATELE ANALIZEI ȘI
DISCUȚIE
STAREA ȘI SUFICIENȚA
În Galați, totalul suprafeței spațiilor verzi este
de 896 ha (PIDU Galați, 2009). Această cifră
generează un indicator de 30,4 m2/loc. Cele
aproape 900 ha sunt însă zone agricole sau
terenuri libere; parcuri și grădinile (inclusiv
faleza și grădina botanică) ocupă în jur de 51
ha (n = 10; PIDU Galați, 2009), generând astfel
0,17 m2/loc. Totodată, nici un spațiu verde, în
afara Parcului Cloșca, nu are o suprafață mai
mare de 20 ha. Chiar și acesta are o suprafață
utilă mult mai mică dacă nu se iau în calcul
facilitățile sportive.
De asemenea, Lacul Vânători din nordul
orașului conține dotări de recreație și o zonă
împădurită. O altă zonă de păduri se află tot în
nord, pe malul stâng al Lacului Brateș.
Aproape 40 ha din suprafața acesteia sunt
incluse în intravilanul orașului.
Zona de vest a orașului, formată din
microraioane, are cea mai mare densitate a
populației, dar este totodată și partea orașului
care nu conține aproape nici un parc. În anul
2009 a fost realizat un nou parc în cartierul
13B (s = 8.827 m2; PIDU Galați, 2009).
Calitate elementelor verzi este medie spre
slabă, luând în considerare vegetație și
dotările. În ultimii ani au fost reabilitate mai
multe parcuri (Vladimirescu și CFR), iar
Grădina Publică și Rizer sunt planificate
pentru reabilitare, deoarece sunt cele mai
degradate (ibidem).
Analiza Brăilei a relevat faptul că în oraș există
430,03 ha de spații verzi (10,2% din suprafața
intravilanului), dintre care (PUG Brăila
actualizat, 2011):
parcuri, scuaruri și grădini: 52,14%;
aliniamente stradale: 2,91%;
faleza: 1,65%;
zonele aferente locuințelor colective:
20,95%;
funcții specializate si acces limitat:
14,49%:
stațiunea Lacul Sărat: 7,87%.
Rezultă deci 19,9 m2 de spații verzi pe locuitor
și 1,04 m2 de parcuri și grădini pe locuitor.
Parcul Monument este singurul element care
poate fi inclus în această categorie, datorită
suprafeței de 53 ha. La fel ca Galați, în Brăila
există aproape 50 ha de păduri (pădurea
Basca, în nord). O altă pădure, Lacu Sărat, se
află în sud și are 103 ha, dar nu face parte din
zona administrativă a orașului.
În ceea ce privește calitatea, echiparea
parcurilor și grădinilor este slabă, iar cea mai
mare parte a vegetației este îmbătrânită.
ACCESIBILITATEA
Deoarece accesibilitatea este caracterizată de
relația dintre origine și destinație,
accesibilitatea către spațiile verzi poate fi
măsurată prin mai mulți indicatori (Talen și
Anselin, 1998): distanța medie de deplasare
și distanța către cel mai apropiat punct. O
metodă de evaluare a distanței este
măsurarea celui mai rapid traseu pe baza
tramei stradale reale, luând în calcul barierele
fizice (ibidem).
Deși această lucrare are o abordare sistemică
multidimensională, deci (parțial) în contrast
cu abordările bazate pe categorii sau tipuri,
scopul acesteia nu este negarea standardelor
(e.g. NRPA, 1983), a căror prezență este
necesară. De exemplu, pot să apară standarde
referitoare la numărul de locuitori pe care un
parc ăi deservește:
63
TABELUL 5.1
UN EXEMPLU DE STANDARDE PENTRU PARCURI
(NRPA, 1983)
TIPUL
DE PARC
HA/10
00
LOC.
SUPRAF
AȚĂ (HA)
POPULA
ȚIE
DESERVI
TĂ
RAZA
DE
DESERV
IRE
de
cartier,
mic
sub 1
ha
sub 1 ha 500-
2.000
cartier
de
cartier,
mare
1 ha 2-8 ha 2.000-
10.000
0,4-0,8
km
comunita
r
1 ha 8-40 10.000-
50.000
0,8-6,4
km
metropoli
tan
2 ha variabil variabil < 30 min.
condus
regional 8 ha peste 100 toată
populați
a
< 1 h
condus
Astfel, pot fi evaluate zonele care au acces
slab la parcurile publice. Metoda de cercetare
este efectuată prin tehnica zonei-tampon
(engl. buffer-zone) (Drescher și Franco-Willis,
2001):
se stabilește o rază standard care
este amplasată în jurul parcului;
se calculează numărul de locuitori
din această raza;
se calculează raportul între suprafața
parcului și numărul de locuitori din
raza sa, obținându-se un indicator (ha
sau mp/loc.) care reprezintă valoarea
medie cu care se pot face comparații
cu standardul stabilit sau cu alte
parcuri.
În acest mod se poate afla dacă parcul este
sub- sau supra-solicitat (Drescher și Franco-
Willis, 2001).
Prin urmare, am decis calcularea accesibilității
prin aflarea indicatorului razei de acoperire
pentru fiecare element verde în parte. Din
analiza realizată prin această metodă,
folosind o rază de 500 m, am observat că
11,8% din populația Galațiului este
deservită de parcuri sau grădini. Pentru
Brăila, doar 6% din populație are acces la
acest tip de spații verzi în această rază de 500
m (10-15 minute de mers pe jos).
FIG. 5.1 – RAZA DE ACOPERIRE A UNUI ELEMENT
VERDE
Totodată, cele mai multe elemente verzi, în
cele două orașe, sunt sau pot fi conectate cu
ușurință la transportul în comun existent.
Inclusiv zonele periferice, cum ar fi Pădurea
Lacu Sărat (Brăila) și Lacul Vânători (Galați),
sunt în prezent conectate la rețeaua de
transport public.
LOCUIREA ȘI DENSITATEA
Densificarea continuă a mediului construit
poate afecta negativ și pe termen lung spațiile
verzi din orașe (Pauleit et al., 2005). Mai mulți
autori au sugerat că densitatea clădirilor și a
oamenilor trebuie să fie proporțională cu
suprafața spațiilor verzi, la nivel local (e.g.
cartier) sau al întregului oraș (e.g. Bamfird,
2003; Searle, 2007; Mulholland et al., 2007).
Această relație ar trebui să fie o compensare a
lipsei grădinilor private din locuințele
colective – ipoteza compensării (engl.
compensation hypothesis; Maat și de Vreis,
2006). Dovezi empirice arată însă faptul că
64
mediul urban dens nu este neapărat asociat
cu frecvența mare a vizitelor în parcurilor
din oraș (Maat și de Vreis, 2006; Syme et al.,
2001; Grose, 2009), ci cu utilizarea altor tipuri
de spații verzi de lângă oraș sau din regiune
(Maat și de Vreis, 2006; Aguiléra et al., 2009;
Holden, 2007; Limtanakool et al., 2006;
Naess, 2005; Smith, 1980; Giles-Corti et al.,
2005).
Cea mai mare parte din țesutul construit al
Galațiului este de tip ortogonal și (parțial)
linear; iar o parte a acestuia este țesut
proiectat și omogen, în zonele construite pre-
1990. Zona de nord (și parțial cea de vest) este
caracterizată de țesut spontan, neomogen și
destructurat, dar situația este mai puțin gravă
decât în Brăila. Alte probleme ale acestei părți
sunt starea negativă a fondului construit (e.g.
Țiglina 1 – blocuri construite în perioada 1960-
1961). Corelarea cu parcurile și grădinile este
inexistentă pentru zonele construite în
perioada comunistă în Galați, din cauza
proiectării.
În Brăila, situația ar fi identică dacă nu ar
exista Parcul Monument. Cea mai mare parte
din țesutul acesteia este de tip radial-
concentric, mai ales în centru – unde este și
relativ omogen în comparație cu restul
orașului, unde este neomogen. Totuși, zonele
dense de locuit nu conțin parcuri de mari
dimensiuni.
Chiar și așa, ipoteza lui Maat și Vreis nu se
aplică în cazul studiului de față deoarece
parcurile nu există (i.e. cele mai mari de 20
ha).
ANALIZA SOCIALĂ
În majoritatea țărilor europene axate pe
sectorul terțiar și puternic urbanizate,
numărul persoanelor în vârstă și al celor cu
nevoi speciale (e.g. persoane cu dezabilități,
cele din azile, sau șomerii) a crescut foarte
mult. Această realitate necesită
infrastructură specială, iar anumite aspecte
ale urbanității (e.g. traficul auto intens) devin
o problemă. Ținând cont de acestea,
necesitatea spațiilor verzi – nu doar păduri
urbane sau parcuri – crește, deși probabil că
procesul în România va fi mai încet.
În cazul Brăila-Galați, această necesitate este
valabila si va deveni, probabil, mai puternică
în viitor. Deși în cele două orașe există spații
verzi la nivelul locuințelor individuale (i.e.
grădini private) și spații verzi de mici
dimensiuni în interiorul ansamblurilor de
locuințe colective, sunt necesare spații verzi
de dimensiuni mari pentru a compensa
această lipsă. Mai mult, o problemă majoră
este dată de faptul că multe orașe, inclusiv
Brăila și Galați, au devenit mai compacte, în
ciuda nevoii populației de a avea cât mai
multe spații verzi.
O serie de studii arată că diverse categorii
sociale – copiii, adolescenții, părinții,
pensionarii, sau persoanele cu venituri mai
mari sau mai mici – percep în moduri diferit
spațiile verzi, rezultând în expectanțe
diferite în ceea ce privește funcția parcurilor
sau a altor zone verzi (Seeland et al., 2009;
Barbosa et al., 2007; James et al., 2009;
Hillsdon et al., 2006; Mäkinen et al., 2008).
Astfel, o abordare universală în planificarea
spațiilor verzi, mai ales în interiorul zonelor
urbane dense, ar putea fi greu sau imposibil
de realizat (Byrne și Sipe, 2010). Mai mult,
singura posibilitate viabilă în contextul
românesc o reprezintă scăderea populației
(vezi Mace et al., 2007), singura metodă de
dezvoltare a unor spații verzi mari în interiorul
Galațiului și Brăilei.
Un studiu sociologic făcut în Galați relevă că o
parte din nemulțumirea populației din oraș se
referă la spațiile verzi insuficiente, deși
această percepție este valabilă mai puțin
65
pentru populația din locuințele colective
(Pamfil et al., 2010).
În cele din urmă, de obicei cartierele sărace
sau cele pentru minorități nu conțin multe
spații publice, mai ales verzi (Pincetl, 2003).
Dacă aceste arii ar fi dotate cu zone
recreaționale ar putea avea beneficii precum
sănătate fizică și mintală mai bună, sau un
capital social mai stabil. Există o corelație
pozitivă între sărăcie, statutul minoritar,
obezitate și sănătate și factorii locali care
descurajează prezența parcurilor și a
activității fizice (ibidem).
CORELAREA CU ALTE ELEMENTE
URBANE CONSTRUITE – CULTURA ȘI
EDUCAȚIA
În Galați, alți factori care pot influența spațiile
verzi sunt cele 19 facultăți și 2 universități, cu
un total de 21.000 de studenți din oraș sau din
exterior (PIDU Galați, 2009). De asemenea,
există șapte cinematografe, trei teatre, trei
case de cultură și o bibliotecă publică
(ibidem). Pentru Brăila, sunt prezente mai
multe muzee, teatre și festivaluri, dar și
câteva facultăți și secții ale unor universități
din alte orașe (actualizare PUG Brăila, 2012).
Pentru elementele culturale, cel mai mare
potențial de corelare funcțională se află în
zonele centrale ale ambelor orașe – teatre,
biblioteci și muzee. De asemenea, sunt
prezente mai multe scuaruri din secolul XIX,
cum ar fi Parcul Mihai Eminescu din Galați
(1881; 0,44 ha). Astfel, sistemul de parcuri și
păduri propus aici ar putea fi corelat cu partea
de creativitate urbană, mai ales dacă se ține
cont de potențialul de conversie funcțională
descris în continuare.
ZONE CU POTENȚIAL
În ceea ce privește potențialul natural,
Hellmund și Smith (2006, p. 236) consideră că
există patru elemente indispensabile pentru
funcționarea ecologică:
1. câteva zone majore de vegetație;
2. conectivitatea între aceste zone;
3. CV de-a lungul apelor curgătoare;
4. bucăți de natură răspândite într-o
matrice mai puțin naturală.
În cazul de față, zonele naturale majore sunt
malul sudic al Siretului, malul estic al Dunării,
Pădurea Basca dintre Galați și Brăila și zonele
Lacul Sărat și Insula Harapu din sudul Brăilei.
Pentru punctul doi sugerat de Hellmund și
Smith, conectivitatea dintre aceste elemente
este aproape completă, ținând cont de faptul
că Pădurea Basca și malul estic al Dunării sunt
totodată coridoare verzi – lipsește doar o
legătură între ultimele două elemente
enumerate. În final, elementele dispersate
despre care cei doi autori vorbesc sunt rare în
acest teritoriu; excepție fac Lacul Vânători și
Pădurea Brateș din nordul Galațiului. La o
scară și mai mică se pot lua în considerare și
elementele verzi individuale și cu suprafețe
mici din interiorul celor două orașe.
În ceea ce privește oportunitățile industriale
și militare, parcurile, pădurile urbane și CV
pot beneficia de terenurile abandonate sau
degradate, care pot fi transformate în noduri
ale sistemului prin conversie funcțională.
Astfel, Galați și Brăila pot trece parțial în era
postindustrială; însă această integrare în
sistem ar trebui făcută eliminând în totalitate
funcționarea sau istoricul terenurilor
industriale dezafectate (Hellmund și Smith,
2006). În Brăila există câteva puncte de acest
tip, mai ales în zona portuară; acestea pot fi
convertite, dar nu neapărat în zone verzi, ci în
funcțiuni culturale, de exemplu. În acest mod,
s-ar crea o legătură funcțională cu elemente
66
ale industriilor creative ce ar putea fi
amplasate aici..
Totodată, deși în Galați nu am identificat
astfel de oportunități în zona centrală a
orașului37, în anul 2002, primăria orașului avea
planificată crearea unei perdele de protecție
între combinatul siderurgic și zona de locuit
din vestul acestuia, despărțite de Lacul
Cătușa. Pentru aceasta, au fost scoase din
circuitul agricol 34,81 ha de terenuri
dezafectate; cu un total de 80 ha, această
perdea ar trebuia să fie împădurită până în
2004, conform planurilor din 2002 (PLDDG,
2002). Dacă ar fi realizată, ar putea contribui
la conectivitatea între zonele naturale majore,
în acest caz între zona Siretului și Lacul
Vânători.
FIG. 5.2 – ZONA BALTA MOARTĂ, GALAȚI
(Google Earth, 2012)
Deci legate de aceste oportunități de
conversie sunt cele spațiale. Acestea sunt
terenuri pe care se pot amplasa noi parcuri
sau pe care cele existente se pot extinde. În
37 Singura oportunitate ar putea să fie Penitenciarul Galați, care se află în zona veche a orașului, în nordul Parcului Rizer.
interiorul Galațiului, ultima variantă nu este
plauzibilă din cauza lipsei de spațiu. Însă în
Brăila, Parcul Monument ar putea fi extins în
partea de vest (deși ar risca fragmentarea), iar
Grădina Publică în partea de est, prin
conversia unor depozite. Tot în oraș, parcul
Brăilița, deși se află total între calea ferată,
poate fi extins peste zonele agricole din
nordul său (deși acestea reprezintă terenuri
private).
Revenind la Galați, cea mai mare oportunitate
o reprezintă zona sudică – Balta Moartă.
Acest teren este liber în prezent, deși în ultimii
10 ani a pierdut din suprafață (fig. 5.2). Este
alăturat unei necropole protejate și cartierului
Micro 20. Suprafața totală este de 43 ha; dacă
banda transportatoare de minereu nu
constituie o barieră (fizică sau vizuală), acesta
ar putea fi extins cu încă 58 ha până la Siret. În
cele din urmă, făcând parte din lunca râului, o
parte din teren este inundabilă.
De asemenea, o altă posibilitate de realizare a
unui parc este zona vestică Micro 13 și 39C,
sau extinderea Parcului Cloșca în sud,
eliminând stațiile de tratare a apei acum
părăsite (aproximativ 18 ha) și contribuind la
restructurarea falezei (fig. 5.3).
FIG. 5.3 – ZONA DE FALEZĂ GALAȚI
Pentru potențialul cultural-istoric, în cele
două orașe sunt prezente mai multe grădini
cu valoare istorică, mai ales Grădina Publică
67
din Brăila (1857) și Grădina Publică din Galați
(1842). Acestea se află în zone centrale sau
vechi ale orașelor și pot fi conectate prin CV.
Într-adevăr, mai ales în Brăila, conectivitatea
dintre acestea este mare și ușor de realizat,
ținând cont de existența câtorva astfel de
legături verzi – plantații de aliniament (e.g.
str. Mihai Eminescu, pietonizată). În Galați,
situația este chiar și mai pozitivă: cartierul
Traian, o zonă istorică și întinsă a orașului,
este dotată cu pomi de aliniament în peste 18
străzi (aproximativ 9 km în total). Revenind în
Brăila, aceasta are două inele verzi, care sunt
de fapt singurele CV din cele două orașe,
ținând seama de lățimea aleilor acestora (60 și
25 m; fig. 5.4).
FIG. 5.4 – ALEE ÎN BD-UL INDEPENDENȚEI, BRĂILA
(Google Earth, 2012)
În concluzie, zonele cu potențial pot fi
clasificate astfel:
zone cu potențial ecologic;
zone cu potențial de conversie
funcțională;
zone cu potențial spațial (i.e.
extinderea sau amplasarea de noi
parcuri sau păduri);
elemente și zone cu potențial cultural-
istoric;
BIODIVERSITATEA
Biodiversitatea de aici este influențată de trei
arii majore (fig. 5.5):
1. zona de stepă din vest;
2. Delta Dunării;
3. Balta mică a Brăilei.
4. Habitatele pot fi terestre și acvatice.
Cele terestre sunt pot conține păduri
(salcie, plopi albi și negri, ulmi,
frasini), tufărișuri și pajiști de luncă și
de stepă. Fauna acestora constă în
mamifere, amfibieni și reptile.
Habitatele acvatice sunt cele date de
lacuri, mlaștini, Siret și Dunăre,
conținând mai multe tipuri de alge și
pești (Stan et al., 2011).
FIG. 5.5 – SISTEMUL BIPOLAR GALAȚI-BRĂILA ȘI
CELE TREI ARII DE INFLUENȚĂ ASUPRA
BIODIVERSITĂȚII
Totodată, Balta mică a Brăilei are cea mai
mare influență asupra biodiversității,
datorită bogăției faunei și florei și apropierii.
Formată din șapte insule inundabile (inclusiv
Insula Harapu) de 17,5 ha în total, accesul aici
este limitat și indirect. Aria este protejată
datorită celor peste 1000 de specii de
animale și plante, dintre care câteva zeci sunt
pe lista directivelor europene. Există 19 tipuri
de habitate (e.g. păduri de sălcii, zăvoaie cu
plopi, mlaștini, sau pajiști umede)38. 20% din
38 http://www.bmb.ro/
68
suprafața ariei este antropizată (în mod
limitat), existând mai multe locuri de
campare39.
39 http://www.bmb.ro/index_files/Page567.htm
5.2. ANALIZA S.W.O.T.
PU
NC
TE
TA
RI (
S)
grădini publice cu valoare cultural-istorică (Grădina Mare, Brăila);
CV în Braila (bd-ul A. I. Cuza, bd-ul Independenței);
CV parțiale în centrul Brăilei (străzile: Rubinilor, Campiniu, Ana Aslan,
Golești, Călărașilor, Panait Istrati etc.) și zona centrală a Galațiului –
cartierul tot Traian;
faleze existente sau cu potențial de amenajare;
prezența apei (Dunărea, Siretul Lacul Sărat, Lacul Cătușa, Lacul Brateș);
corelare cu transportul public;
potențial de facilitare a biodiversității prin prezența elementelor naturale
de mari dimensiuni, conectate parțial: zone împădurite (sudul Brăilei,
malurile Dunării, malul sudic al Siretului, Balta mică a Brăilei, pădurea
Basca dintre Galați și Brăila); influența deltei Dunării (aprox. 55 km
depărtare);
zone libere pentru parcuri noi: Balta Moartă, Micro 13B (Galați);
PU
NC
TE
SL
AB
E (W
)
insuficiența parcurilor (Galați: 0,17 m2/loc; Brăila: 3,7 m2/loc);
distanțe mari între zonele de locuit și elementele verzi;
gradul slab de echipare al parcurilor;
degradarea fizică (e.g. vegetație îmbătrânită) și amenajarea precară a
vegetației (excepții: Grădina Publică, Galați și stațiunea Lacul Sărat);
lipsa monitorizării elementelor verzi (utilizatori: număr, tip, frecvență etc.);
fragmentarea unor păduri (p. Basca și p. Lacul Sărat);
lipsa unei strategii verzi și a studiilor de specialitate legate de subiect;
populația deservită de parcuri și grădini este mică (r = 500m: Galați: 11,8%;
Brăila: 6%);
lipsa cadastrului spațiilor verzi;
în Galați, zonele dense de locuit nu conțin parcuri;
OP
OR
TU
NIT
ĂȚ
I (O
)
introducerea elementelor construite cu valoare cultural-istorică în sistem;
posibilitate de corelare cu industriile creative în centrele ambelor orașe;
posibilitatea de conversie funcțională a industriei din zona centrală a
Brăilei;
situri Natura 2000;
zona metropolitană Dunărea de jos
cooperarea dintre cele două orașe pe planul spațiilor verzi;
facilitarea biodiversității prin apropierea față de Delta Dunării;
crearea unui departament specializat în planificarea și managementul
spații verzi;
70
AM
EN
INȚ
ĂR
I (T
)
favorizarea bunului privat în defavoarea beneficiilor comune;
neimplicarea populației din clasele sociale inferioare, care de obicei au un
grad scăzut de implicare civică (valabil cel puțin pentru S.U.A.; Troutman,
2004);
conservarea spațiilor publice de către populația locală, deoarece îl pot
considera spațiu privat, al lor și nu îl vor invadat;
lipsa fondurilor;
interesul scăzut al autorităților;
erori sau lipsuri în managementul făcut de autorități;
neintegrarea acestui sistem într-un sistem mai amplu de spații verzi care
cuprinde și celelalte elemente și relații;
poluarea Dunării;
schimbări climatice (afectarea vegetației);
apariția activităților recreaționale pe malul drept al Dunării și dereglarea
ecosistemelor;
presiunea dezvoltării urbane: expansiune spațială urbană în locațiile cu
potențial de amenajare a unor parcuri noi sau extindere a celor existente;
amplasarea Galațiului și Brăilei în județe diferite, amenințând cooperarea.
71
5.3. CONCLUZIILE ANALIZEI
PRACTICE: DIAGNOSTICUL
În conformitate cu ipoteza din introducere,
problemele identificate pot fi grupate pe mai
multe paliere și sunt legate de cantitate și
calitate. Situația spațiilor verzi din Galați și
Brăila este în cea mai mare parte negativă,
ținând cont de caracteristicile evaluate;
revenind, problemele pot fi grupate în trei
categorii: suficiență, calitate și funcționare.
Tot în registrul stării interne, oportunitățile
identificate sunt de patru tipuri: zone cu
potențial ecologic; zone cu potențial de
conversie funcțională; zone cu potențial
spațial (i.e. extinderea sau amplasarea de noi
parcuri sau păduri); elemente și zone cu
potențial cultural-istoric.
Cel mai important factor este legat de
numărul și suprafața parcurilor, care
contribuie la indicatorul suprafață spații
verzi/locuitor (Brăila: 19 mp/loc.; Galați
mp/loc.). Totodată, distribuția spațială
problematică are ca efect distanțele foarte
mari între zonele de locuit și parcuri, facilitând
inechitatea mai ales în Galați.
Degradarea fizică, parte a calității, se referă
parțial la gradul de antropizare al fiecărui
element analizat, dar mai ales la aspecte
precum securitatea interna a parcurilor și
grădinilor (care este aproape inexistentă) și
condiția fizică negativă a acestora (e.g.
vegetație necontrolată și învechită). În final,
calitatea slabă a dotărilor și a întreținerii
constatate este corelată pozitiv și cu gradul
scăzut de echipare al parcurilor. De
asemenea, fragmentarea pădurilor și
amenajările precare ale multor parcuri și
grădini publice sunt alte două probleme
legate de calitatea spațiilor.
Ultima categorie – funcționarea – se referă în
principal la influența dezvoltării urbane
spațiale, care este necontrolată, generând
probleme (i.e. ocuparea spațiilor verzi (actuale
și posibile) de către clădiri sau alte elemente
urbane. Totodată, cele mai multe elemente
sunt monofuncționale, afectând echilibrul
unui eventual sistem. În ultimul rând, gradul
de corelare al parcurilor și pădurilor cu restul
mediului urban este relativ slab.
Cauzele probabile ale acestor constatări pot fi
interesul scăzut al autorităților și/sau lipsa
fondurilor pentru diverse acțiuni (e.g.
întreținere), dar și factori precum planificarea
(nonstrategică) și proiectarea, care conduc la
probleme legate de funcționalitate și
insuficiență, mai ales.
Dacă situația actuală va continua, cele trei
categorii de probleme se pot agrava. Mai
mult, se pot pierde oportunitățile actuale
(e.g. prin ocuparea terenurilor cu potențial de
extindere sau realizare de noi elemente);
conflictul public-privat se poate accentua,
mai ales prin operațiuni de conversie
funcțională a spațiilor verzi actuale.
CAPITOLUL 6
STRATEGIE PENTRU PARCURILE ȘI PĂDURILE URBANE
Restructurarea spațială a sistemului de față presupune două direcții de acțiune:
1. dezvoltare extensivă (i.e. ocuparea terenurilor libere) pentru noile elemente necesare;
acestea din urmă sunt adiacent perimetrale (i.e. amplasate în continuarea zonelor construite
existente), pentru a nu crea probleme legate de accesibilitate;
2. dezvoltare extensivă, pentru majoritatea coridoarelor verzi care ar trebui amplasate în
spații deja construite și greu de modificat (i.e. lărgirea străzilor).
CUVINTE-CHEIE: problemă _ conflict _ oportunitate _ nevoie
6.1 OPORTUNITĂȚI, STRATEGII
ȘI PROGRAME SOCIALE
Oportunitățile sociale oferite de prezența
parcurilor în mediul urban pot fi grupate pe
baza a patru categorii: dezvoltare personală,
locuri de muncă, sănătate fizică și capital
social.
1_ Parcurile pot fi o sursă de dezvoltare
personală, mai ales pentru copii, ajutând la
identificarea și consolidarea abilităților,
cunoștințelor și aptitudinilor acestora.
Parcurile pot oferi programe specifice care
acoperă unul sau mai multe din cele patru
domenii de bază ale dezvoltării copiilor: fizic,
intelectual, emoțional și social. De exemplu,
Parcul Garfield din Chicago are un program
orientat către populația tânără din zonă.
Această inițiativă (Garfield Park Conservatory
Alliance) este bazată pe designul
horticultural făcut de elevi, care în acest mod
își exersează abilitățile mintale și
creativitatea, stabilind de comun acord
modelele de design și bugetul alocat. Acest
program mai este asociat atât cu alte
programe universitare care pregătesc
absolvenți de liceu pe mai multe paliere
(dezvoltarea abilităților personale și sociale și
pregătirea pentru locul de muncă), căt și cu
departamentul forței de muncă al orașului,
pentru angajarea tinerilor ucenici ca artiști
(Walker, 2004). Un alt exemplu este
programul social al Central Park, New York.
Aici există legături cu școlile și comunitatea
locală pentru a asigura informații referitoare
la sănătatea fizică, cum ar fi anumite principii
ale funcționării anatomice. Acestea sunt
aplicate prin diverse cursuri și aplicații practice
(e.g. antrenament fizic; Walker, 2004).
2_ Alte oportunități oferite de parcuri prin
intermediul programelor și parteneriatelor
sunt locurile de muncă (temporare sau de
durată mare), deoarece parcurile și pădurile
urbane necesită întreținere permanentă, iar
majoritatea tipurilor de slujbe din acest
domeniu nu necesită pregătire specială.
3_ După cum am văzut în capitolul 2, parcurile
sunt un mod eficient și ieftin de menținere a
sănătății fizice și mintale. Programul Hearts
73
N Parks40 a apărut în anul 2000 ca urmare a
unui parteneriat între Institutul Național de
Sănătate (al S.U.A.) și Asociația Națională a
Recreației și Parcurilor (S.U.A.). În prezent,
programul asigură tabere de vară în centre
speciale de petrecere a timpului liber în
parcurile urbane, informații referitoare la
mâncarea sănătoasă și programe after-
school, fiind un program adresat oricărei
categorii de vârstă.
4_ A patra categorie pe care parcurile urbane
o pot conține ca oportunitate este capitalul
social. Spațiile verzi, mai ales parcurile locale
de cartier, pot ajuta la formarea și întărirea
relațiilor interpersonale, în primul rând prin
oferirea unui spațiu public în care oamenii se
pot aduna. Acest capital social – adică
legăturile dintre oameni – este bazat pe
cooperare, iar parcurile pot fi suportul acestei
cooperări formată din transmiterea
informațiilor, valorilor, standardelor și
expectanțelor între membrii comunității (e.g.
probleme politice sau acțiuni colective).
Capitalul social este esențial în funcționarea
mediului urban, deoarece anumite probleme,
cum ar fi delicvența sau dezordinea, pot fi
reduse în prezența eficienței41 capitalului
social, chiar și în comunitățile sărace
(Sampson et al., 1997). Tot în aceste
comunități sărace, mai ales cele bazate pe
locuire colectivă, apare tendința de a socializa
în parcurile din apropiere, dacă există (Coley
et al., 1997; Kuo et al., 1998), iar eficiența
capitalului social este direct proporțională cu
evaluarea pozitivă a calității vieții (Kweon et
al., 1998). Un bun exemplu al efectului
capitalului social este Parcul Prospect din New
York (Brooklyn) și al comitetului format din
reprezentanți ai comunităților din jurul
parcului, având ca scop reprezentarea și
40 http://www.nhlbi.nih.gov/health/prof/heart/obesity/hrt_n_pk/index.htm 41 Eficiența capitalului social se referă la conexiunile dintre oameni și capacitatea acestora de a se asocia și coopera în atingerea unui obiectiv comun (Walker, 2004).
promovarea intereselor acestora și
organizând diverse evenimente (e.g.
festivaluri), proiecte (e.g. curățenie) și
programe (e.g. diminuarea problemelor
rasiale)42.
Revenind la exemplul parcului Garfield din
Chicago, se pare că strategia și programele
comunitare au avut ca efect sporirea
numărului de vizitatori, dar într-un mod
diferit de cel așteptat inițial. Expectanțele au
fost ca numărul de vizitatori să crească doar
pe anumite perioade de timp, cum ar fi
expozițiile de flori sau alte evenimente
specifice, însă efectul a fost o creștere
generală inclusiv în zilele obișnuite, dublând
media anuală. Cine? Cum? De ce? Ce? Acestea
au fost cele patru întrebări formulate de
echipa de management a parcului pentru a
înțelege mai bine utilizatorii, stabilind astfel
(Walker, 2004):
tipurile specifice de utilizatori care locuiesc în
apropierea parcului, dar și grupurile care nu
frecventează parcul;
modul în care parcul este folosit, identificând
astfel facilitățile sub- și supra-utilizate;
motivele pentru care anumite grupuri
frecventează sau nu parcul;
trăsăturile parcului care sunt importante
pentru utilizatori.
De asemenea, nu doar parcurile individuale
pot avea strategii sau programe sociale. De
exemplu, sistemul de parcuri din Portland43
(S.U.A.) are parteneriate cu ONG-uri,
corporații și instituții publice și private. Prin
intermediul Departamentului de Recreație și
Parcuri Portland, parcurile au facilități și
programe cu mai multe districte școlare,
colaborări cu agenții regionale pentru apă,
parcuri și mediu în achiziția terenurilor, având
totodată și programe de voluntariat pentru
diverse activități (e.g. întreținere).
42 http://www.prospectpark.org/ 43 http://www.portlandonline.com/parks/
74
6.2. STRATEGIE PENTRU
SISTEMUL DE PARCURI ȘI
PĂDURI GALAȚI-BRĂILA
De ce este nevoie de o strategie pentru
parcuri și păduri în Galați și Brăila? Una din
cele mai importante categorii de cauze ale
problemelor identificate a fost planificarea;
prin urmare, planificarea strategică poate fi
o soluție prin oferirea unui cadru general de
rezolvare a problemelor actuale și evitarea
celor viitoare, ținând cont de cele două
principii majore identificate: durabilitatea și
abordarea sistemică. În acest sens, conform
lui Rahmatian (1985), pașii pentru rezolvarea
problemelor și luarea deciziilor sunt:
1. identificarea problemei;
2. identificarea unor soluții;
3. evaluarea soluțiilor și selecția celei
mai bune soluții;
4. implementarea;
5. monitorizarea.
Strategia de față presupune punctele 2-5
propuse de Rahmatian. În același timp,
datorită complexității și a duratei strategiei
am decis împărțirea acesteia în trei etape a
câte cinci ani fiecare.
Intrând în detaliu, Ahern (1995, 2007) oferă
patru tipuri de strategii spațiale pentru zonele
verzi urbane:
STRATEGIE CÂND? CUM?
1. protectivă
mediul existent
suportă
intervenții
durabile
(elementul verde
și spațiul din jur)
acțiuni
preventive de
conservare a
funcționării
spațiului verde
înainte de
dezvoltarea
urbană
2. defensivă
spațiile verzi sunt
fragmentate și
izolate
acțiuni de
apărare și
control al
elementelor
verzi care sunt
afectate de
urbanizare
3. ofensivă
spațiile verzi sunt
fragmentate și
izolate
restaurarea
elementelor
fragmentate;
se face pe baza
unui plan
prestabilit
4. oportunistică
elemente care
pot fi valorificate
recunoașterea
potențialului;
restructurarea
elementelor
pentru a
asigura
serviciile
ecologice
Rezultatele acestei strategii ar trebui să fie
valorificarea potențialului, rezolvarea
problemelor și anticiparea. Prin urmare,
strategia defensivă și cea oportunistică sunt
cele mai adecvate pentru SGB (însă ar trebui
folosite și indicațiile celorlaltor două tipuri de
strategii):
1. defensiva ar trebui să constea în
defragmentarea parcurilor și pădurilor
prin coridoare verzi și unelte
administrative;
2. conform analizei situației existente,
oportunitățile de aici sunt de patru
tipuri: spațiale (terenuri libere pentru
amplasarea CV și a unor parcuri noi și
prezența elementelor verzi din afara
celor două orașe), sau planificarea
spațiilor verzi înaintea dezvoltării
urbane rezultă în ghidarea ultimei în
afara zonelor adecvate pentru
sistemul verde (Forman și Collinge,
1997; Hellmund și Smith, 2006, p.
210); funcționale: posibilitatea de
conversie funcțională; ecologice: cele
patru elemente indispensabile pentru
funcționarea ecologică (Hellmund și
Smith, 2006, p. 236); culturale:
corelarea cu zonele istorice din Galați
și Brăila.
75
STANDARDE DE PLANIFICARE?
Revenind la capitolul 4, standardele de
proiectare promovate prin mecanismele
administrative sunt problematice, după cum
voi explica în continuare. În planificarea unui
sistem de spații verzi (în acest caz parcuri și
păduri urbane) sunt necesare considerarea
factorilor sociali subiectivi și diverși (Byrne și
Sipe, 2010): preferințele și tendințele
recreaționale, modul de viață și
caracteristicile demografice, toate indiferent
de textura densității în care aceștia trăiesc.
Pentru fiecare clasă socială ar trebui aflate
precondițiile de utilizare a parcurilor și
pădurilor (e.g. proximitate, securitate, dotări)
pe baza dimensiunilor teoretice ale acestora.
Reluând, abordarea pe baza standardelor
este considerată metoda tradițională,
promovată prin legislație și/sau politici.
Aceasta presupune aplicarea unor reguli în
orice situație dată, chiar dacă uneori
administrația nu poate respecta propriile
standarde. Chiar și așa, un sistem de spații
verzi trebuie să fie bazat pe o textură urbană
verde funcționabilă (Bilgili și Gökyer, 2012),
iar anumiți autori (e.g. Haq, 2011) consideră
că o condiție pentru ca spațiile verzi să fie
considerate durabile trebuie să fie prezente în
mod uniform pe toată suprafața orașului și să
aibă o arie care satisface cerințele locuitorilor.
Nevoile umane sunt deci cele care vor impune
adaptarea sistemului actual? Sunt sau nu
necesare texturile verzi uniforme? Aceste
întrebări pot fi lămurite doar prin anchete
sociologice ample.
O nouă metodă de planificare a parcurilor
(sau a altor spații verzi) este evaluarea
nevoilor (engl. needs assessment), care ia în
considerare diferențele dintre oameni, în
special nevoile acestora legate de natură44
44 Legea nr. 215/2001 privind administrația publică prevede consultarea locuitorilor pentru soluționarea problemelor importante.
(Harnik, 2009). Nevoile, alături de numărul de
utilizatori și preferințe, sunt componente ale
dimensiunii utilizatorilor propusă de Byrne și
Sipe (2010), incluse în dimensiunea
funcționării în lucrarea de față. Deși scopul
acestei lucrări nu este rezolvarea problemelor
de detaliu (e.g. proiectarea efectivă a unui
parc), explicarea acestei metode este
necesară pentru a justifica o parte din cadrul
general, bazat pe dimensiuni multiple, de
realizare a acestui sistem verde. Față de
standarde – un parc la 20.000 de locuitori sau
distanța minimă până la parc de 500 m -,
abordarea bazată pe nevoi ia în considerare
aspecte sociale (e.g. indicatori demografici) și
fizice (e.g. caracterul ecologic al terenului)
pentru arealul în care parcul va fi amplasat sau
îmbunătățit. Prin urmare, distribuția spațială
a parcurilor nu ar trebui să fie uniformă,
după cum consideră Haq (valabil și pentru
alte tipuri de spații verzi, dar nu numai);
acest rezultat este o urmare a calculului
bazat pe nevoile populației locale (Lucy,
1981; Smoyer-Tomic et al., 2004). De
asemenea, mai este necesară luarea în calcul
a preferințelor specifice, cum ar fi modul de
petrecere a tipului liber – frecvența, durata și
activitățile recreaționale. Astfel, se pot afla
caracteristicile necesare parcului, sau dacă
acesta mai este necesar într-o anumită zonă.
Totodată, se poate calcula, dacă este posibil,
populația viitoare a zonei și emiterea unor
predicții (e.g. legate de numărul locuitorilor) și
se pot evalua nevoile viitorilor locuitori (Chen
et al., 2003; Cichetti et al., 1972; Glover și
Prideaux, 2008).
Această metodă de planificare este bazată pe
datele obținute din recensământuri și (pentru
predicții cât mai corecte) pe alte tipuri de date
statistice: sondaje, observații ale
participanților, cercetări focus-group, date
etnografice și evaluări detaliate ale parcurilor
existente. Metoda nevoilor este însă mai
costisitoare, deși doar inițial; prin estimările
76
mai exacte care vor afecta anumite variabile
ale parcului (e.g. suprafața, designul,
facilitățile) se pot economisi resurse, de la
bani până la spațiu. Mai mult, această
metodă este eficientă în zonele de locuit care
vor suferi densificări și în care nu există
posibilitatea creării sau extinderii spațiilor
verzi. Operațiunile de cumpărare și demolare
a clădirilor pentru a face loc parcurilor sunt
deja comune în China, însă nu și în Europa sau
America.
O metodă pentru măsurarea bunurilor
nonconsumabile este metoda evaluării
contingente45 – MEC (contingent valuation
method; Mitchell și Carson, 1989, 1995).
Aceasta reprezintă o abordare empirică
bazată pe studii în care participanții sunt
întrebați cât ar plăti pentru un bun (ipotetic
sau real). Astfel se poate afla direcția și
intensitatea sau stabilitatea preferințelor
locuitorilor (Lockwood et al., 1996). Această
abordare a fost aplicată, de exemplu, pentru
implementarea unei taxe de intrare într-un
parc din Napoli (Willis, 2003). Răspunsurile
participanților sunt legate de anumite
variabile – valoarea monetară a bunului,
statutul economic, nivelul de educație și al
expectanțelor de folosire a acelui bun. În cazul
parcurilor, contează și proximitatea. Este
recomandat ca MEC să fie aplicată înainte de
luarea deciziilor de planificare.
În același timp, stilul de viață – în special
comportamentele pe care le cuprinde – poate
fi măsurat pe baza unui sistem de categorisire
care include 62 de tipuri de stiluri de viață –
PRIZM (Claritas, 1999). Această unealtă a fost
dezvoltată de sociologi și demografi pentru a
45 CONTINGÉNT, -Ă I. adj. care poate să fie sau să nu fie, să se producă sau nu; întâmplător, accidental, fortuit. II. s. n. 1. totalitatea tinerilor născuți în același an și luați în evidența organelor militare. ◊ totalitatea elevilor și studenților (aproximativ) de aceeași vârstă care intră și parcurg împreună aceeași treaptă de învățământ. 2. grup omogen de oameni. 3. plafon cantitativ ori valoric al importului sau exportului unor mărfuri într-o anumită perioadă. (< fr. contingent, lat. contingens). Marele dicționar de neologisme, 2000.
evalua comportamentele economice (Weiss,
1988, 2000), însă poate fi folosită și pentru
obținerea altor tipuri de rezultate.
77
6.3. MONITORIZAREA
Monitorizarea SGB poate fi făcută pe baza
uneltelor oferite de Egedy46 (2008). Acesta
propune 32 de indicatori legați de majoritatea
dimensiunilor propuse în această lucrare. În
ceea ce privește monitorizarea factorilor
externi complecși și greu de anticipat (care
sunt totodată foarte rar incluși în procesul de
monitorizare), există cel puțin trei procese
care pot afecta SGB (James, 2008):
1. schimbarea climatică, prin creșterea
temperaturii, scăderea frecvenței și
cantității de precipitații etc.; poate avea
ca efect dispariția anumitor specii de
plante;
2. schimbările tehnologice: producția de
energie bazată pe resurse convenționale
își va atinge apogeul în perioada 2015-
2020, după care va urma o scădere; în
lipsa alternativelor, pot să apară probleme
în toate aspectele vieții umane. Soluția
spațiilor verzi urbane la această problemă
poate fi asigurarea autonomiei hranei prin
agricultura urbană (e.g. plantarea de pomi
fructiferi, ca în orașul Totnes din Marea
Britanie).
3. schimbările demografice naționale:
studiile arată că în România o persoană
din șapte are vârsta sub 15 ani, iar o
persoană din cinci are peste 60 de ani. De
asemenea, cea mai mare categorie de
vârstă este segmentul 20-45 de ani
(Rotariu și Mezei, 2012). Totodată,
schimbările demografice pot influența
orientările valorice (și implicit atitudinea)
oamenilor (Gavreliuc, 2012); prin urmare,
monitorizarea acestor factori în mod
constant este necesară. Identificarea
nevoilor și cererilor locuitorilor se bazează
pe analiza structurii demografice; se face
46 Instrumentele sunt disponibile gratuit la adresa: http://www.ioer.de/greenkeys/Greenkeys_Tools/toolbox/monitor_sys.htm (vizitat pe 17.08.2012)
prin chestionare sau consultații. Ajută la
redefinirea standardelor și normelor
legate de calitate și cantitate. Egedy
(2008) mai oferă un chestionar de
evaluare a percepției legate de spațiile
verzi47.
În cele din urmă, pentru a justifica toate
tipurile de costuri, fiecare parc ar trebui să
evalueze constant cel puțin următoarele
variabile (Harnik, 2006):
numărul de utilizatori;
preferințele utilizatorilor referitoare la
parc;
satisfacția utilizatorilor.
FIG. 6.1 – CONTINUUMUL TEMPORAL ÎN RELAȚIE
CU NEVOILE PENTRU SPAȚIILE VERZI URBANE
PROBLEMA ATITUDINILOR ECOLOGI-
CE
Atitudinea este un concept psihologic care
implică trei componente obligatorii: cogniție
(cunoașterea obiectului către care se
formează atitudinea), afectivitate și
comportament (e.g. a fi în natură sau a o
proteja). Măsurarea primelor două
componente poate prezice, în anumite limite,
comportamentul, care este finalitatea
atitudinii. De exemplu, aflarea (1)
informațiilor pe care o persoană le are despre
parcurile urbane și (2) a emoțiilor pe care
acestea i le generează (e.g. frică) poate
prezice comportamentul cel mai probabil - în
47 http://www.ioer.de/greenkeys/Greenkeys_Tools/toolbox/public.htm (vizitat pe 17.08.2012)
78
acest caz evitarea parcurilor (sau doar a unui
parc anume). Informațiile referitoare la spații
verzi pot fi abstracte (e.g. parcurile sunt bune
pentru sănătatea fizică) sau concrete (e.g.
Parcul din apropiere este periculos. Sora mea
a fost atacată de două ori acolo).
Atitudinea este influențată de mai mulți
factori: statutul socio-economic,
predispozițiile comportamentale date de
personalitate, sau mediul cultural, iar
evaluarea atitudinii este recomandată în
planificarea urbană (Kaiser et al., 1999).
Cercetările ar trebui făcute la nivel local (e.g.
cartier), gradul de universalitate al atitudinilor
fiind foarte mic (Nistor, 2009).
În acest sens, Maloney și Ward (1973, 1975)
oferă un instrument de măsurare a atitudinilor
ecologice, iar o variantă mai nouă a fost
făcută de Balram și Dragićević (2005) pentru
mediul urban. Folosind un chestionar de
evaluare prin elemente semantice (e.g.
opțiuni bun-rău) sau Likert (e.g. opțiuni acord-
dezacord), autorii au integrat variabile ca
venitul, educația, vârsta, sexul, sau gradul de
preocupare pentru mediul natural (p. 153).
Cea mai mare parte din problemele actuale
ale mediului natural este un rezultat al
acțiunilor umane (Steg și Vlek, 2009); se pare
că această tendință a consumului nelimitat
este preferată în detrimentul consumului
limitat, verde, în ciuda avansului tehnologic.
Astfel, acel comportament pro-mediu este
acel comportament care afectează negativ
mediul într-o măsură cât mai mică, sau chiar îi
aduce beneficii (ibidem). În mare există:
unul sau mai multe comportamente
care, dacă ar fi schimbate, ar putea
avea efecte negative minime asupra
mediului;
factori care declanșează aceste
comportamente, dar și factori care
inhibă schimbarea comportamentală;
aplicarea unor măsuri de schimbare a
cauzelor comportamentelor prin
schimbarea atitudinii, care vor
schimba comportamentul.
De multe ori, reducerea consumului este cea
mai eficientă acțiune ecologică, în comparație
cu reciclarea sau refolosirea produselor. Există
variabile interindividuale care ghidează
comportamentul față de natură – statutul
economic, confortul, efortul etc. Astfel, pot să
apară mai multe direcții sau atitudini (uneori
contradictorii) față de mediul natural; după
cum explică Steg și Vlek, o persoană poate
recurge la comportamente de reciclare și
totodată folosi un mijloc de transport foarte
poluant. Prin urmare, atitudinea față de
natură poate fi considerată multidimensională
și flexibilă. Această ultimă calitate permite nu
doar integrarea atitudinilor în strategia pentru
SGB, ci și oferirea unor informații generale
care ar putea ghida o acțiune eventuală de
schimbare a comportamentului anti-mediu
voluntar sau involuntar.
În acest sens, investigarea informațiilor pe
care oamenii le au despre mediu are un scop
dublu:
1. aflarea preferințelor și nevoilor
referitoare la spațiile verzi, care se
reflectă mai departe în luarea unor
decizii adecvate de către
administrație (e.g. lărgirea unui
parc);
2. educarea populației, în cazul în care
informațiile (și implicit atitudinea)
față de natura din orașe sunt
negative.
Punctul doi este esențial; cercetările arată că
oamenii nu știu ce tipuri de comportamente și
produse afectează mediul, dar nici care sunt
efectele pozitive ale naturii asupra propriei
persoane (Steg și Vlek, 2009). În acest sens,
intervențiile de tranziție a atitudinii negative
79
sau indiferente către pro-natură pot fi făcute
prin două tipuri de intervenții strategice
(ibidem):
1. informaționale: schimbarea
informațiilor, normelor și motivației
(economice, sociale, morale și
afective); se realizează prin creșterea
nivelului conștientizării efectului
sinelui asupra mediului și oferirea
unor alternative comportamentale.
Prin campanii și suport social se pot
obține rezultate pozitive, deoarece se
consideră că dobândirea de noi
informații rezultă în schimbarea
atitudinii și deci a comportamentului.
2. Structurale: se realizează prin
schimbarea factorilor contextuali – în
principal, (1) calitatea și cantitatea
(e.g. acțiunile anti-mediu sunt
realizate cu greutate, sau sunt chiar
imposibile) și factori care țin de
legislație, implicând pedeapsă și
recompensă.
În România, valorile legate de natură nu au
fost investigate într-un mod complex, mai
ales la nivel local. Există însă date referitoare
la evoluția, în perioada 1993-2006, a valorilor
materialiste către cele postmaterialiste.
Acestea din urmă cuprind, printre altele,
tendințe ecololgice (Voicu, 2010, p. 276-277).
Sunt însă aceste tendințe naționale valabile
aici? Dacă da, în ce măsură?
În final, ținând cont de importanța mare a
luării în considerare a factorilor subiectivi (i.e.
nevoile și preferințele populației deservite de
parc), acest studiu și propunerea vor trebui să
ofere soluții cât mai generale și adaptabile,
prin metode specifice (e.g. mai multe
scenarii); deși luarea în calcul a acestor factori
este necesară, evaluarea și folosirea acestora
nu poate fi realizată în cadrul acestei lucrări
din cauza lipsei datelor din acest domeniu.
Pe baza analizei și a propunerilor lui Ahern
(1995, 2007), strategia (pe 15 ani) începe prin
alcătuirea unei viziuni și misiuni, care vor fi
ulterior suportul unui sistem de obiective.
80
6.4. VIZIUNEA
Sistemul de parcuri și păduri urbane este
funcționabil; cantitatea și calitatea
elementelor verzi sunt adecvate cerințelor din
anul 2027. Datorită rezervelor de teren făcute
în perioada 2012-2015, influența negativă a
dezvoltării urbane a fost minimă, iar conflictul
public-privat a fost stopat prin împiedicarea
conversiei funcționale. Astfel, parcurile vechi
sunt extinse conform noilor necesități, iar
parcurile noi realizate în ultimii cinci ani
contribuie la echilibrarea și completarea
sistemului. Elementele verzi sunt conectate
cu restul activităților din oraș, fiind totodată
spații multifuncționale. Funcția influențează
gradul de echipare și activitățile interne ale
parcurilor și pădurilor.
De asemenea, echitatea – accesul egal la
spațiile verzi – este o realitate, iar
accesibilitatea către acestea este mare.
Conexiunile dintre elementele punctuale se
fac prin coridoare verzi principale și
secundare, iar Galați și Brăila sunt legate prin
cel mai mare coridor verde din sistem;
cooperarea dintre cele două orașe constă în
gestionarea în comun a acestuia, pe lângă
gestionarea individuală internă.
Biodiversitatea este influențată de Balta mică
a Brăilei, care este legată de restul sistemului
verde tot prin coridoare verzi. Totodată,
există trei zone naturale cu grad scăzut de
antropizare care facilitează această
biodiversitate a patrimoniului natural din
apropierea celor două orașe. Cele două faleze
sunt utilizate și reamenajate adecvat, fiind
singurele elemente care au funcție estetică,
pe lângă recreație.
6.5. MISIUNEA
Primul pas necesar în realizarea sistemului
este creșterea cantității. Această direcție de
acțiune presupune extinderea spațiilor
existente, crearea altora noi și creșterea
accesibilității. Pentru primele două acțiuni
sunt necesare achiziționarea unor terenuri
de rezervă, realizarea cadastrelor și
eliminarea posibilității de conversie
funcțională a parcurilor sau pădurilor
existente. Aceste trei acțiuni sunt prioritare și
ar trebui realizate în primii trei ani. În ceea ce
privește accesibilitatea, aceasta poate crește
prin corelarea spațiilor verzi cu transportul
public, conectarea zonelor de locuit prin
coridoare verzi și amplasarea de noi parcuri
tot în aceste spații.
În al doilea rând, pentru îmbunătățirea
calității sunt necesare acțiuni de echipare și
dotare cu activități alese după funcție. Pentru
amplificarea securității sunt necesare acțiuni
de dotare cu echipament și personal
specializat, creșterea vizibilității și a gradului
de informare (e.g. panouri). De asemenea,
defragmentarea pădurilor presupune
eliminarea barierelor fizice și completarea
masei lemnoase, dar și protejarea zonelor cu
potențial de fragmentare. Această ultimă
acțiune, împreună cu plantarea speciilor
optime, este corelată și cu acțiunile de
creștere a cantității. Totodată, renovarea
falezelor și utilizarea malului estic al Dunării și
a celui sudic al Siretului sunt făcute prin
acțiuni de replantare și dotare adecvată, însă
păstrând un grad minim de antropizare în
zonele naturale.
În ultimul rând, aspectele legate de
funcționare necesită trei direcții de acțiune:
cooperare, utilizare și sistematizare.
Cooperarea constă în relaționarea
elementelor interne prin alianțe și în mod
administrativ, centralizat, și cooperarea
81
metropolitană prin crearea unei alianțe între
Galați, Brăila și (eventual) localități învecinate.
Utilizarea constă în integrarea unor
elemente construite în sistem (e.g. dotări
culturale) și promovarea acestora prin diverse
mijloace. În cele din urmă, sistematizarea va fi
făcută prin atribuirea mai multor funcții
fiecărui element, ierarhizarea elementelor
după gradul de influență și suprafață (local,
municipal, regional și exterior/interior) și
realizarea coridoarelor verzi (care sunt
corelate cu acțiuni descrise anterior).
6.6. SISTEMUL DE OBIECTIVE ȘI
DIRECȚII DE ACȚIUNE
Revenind la propunerile lui Ahern (1995, 2007),
obiectivele strategice referitoare la
coridoarele verzi pot fi grupate după tipologia
acestora, care este dată de multifuncționalitate:
obiective legate de biodiversitate,
managementul apelor, recreaționale, protecția
patrimoniului cultural etc. Deși aceste obiective
se referă doar la CV (nu neapărat urbane), sunt
valabile și pentru alte tipuri de spații verzi. Cu
toate acestea, gruparea pe baza funcției poate fi
problematică (în sensul de omisivă), iar pentru
SGB este mai adecvată o grupare pe baza
problemelor din faza de analiză.
De asemenea, deoarece această strategie se
referă la parcuri și păduri, nu la tot mediul
natural, nu am inclus obiective legate de poluare
sau alte tipuri de spații verzi (e.g. înverzirea
unităților de învățământ; Tamoutseli, 2008).
Am grupat obiectivele pe baza celor trei
dimensiuni identificate în cap. 4, însă de data
aceasta funcționarea se referă la sistem în
ansamblul său, nu la funcționarea internă a
elementelor. În același timp, obiectivele
secundare – influențate de problemele
identificate și de viziune – sunt ierarhizare
parțial în raport cu timpul și înlănțuirea
finalitate-mijloc48 (engl. ends-means chain;
Rahmatian, 1985). Astfel, direcțiile de acțiune
propuse pot fi considerate mijloacele de
realizare ale obiectivelor secundare.
Toate cele trei obiective principale ar trebui
începute simultan; în acest mod, primele
subobiective ale obiectivelor principale sunt
prioritare, iar direcțiile de acțiune ale acestora
ar trebui întreprinse primele.
48 MIJLOC – ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui obiectiv.
OBIECTIVE PRINCIPALE OBIECTIVE SECUNDARE DIRECȚII DE ACȚIUNE DURATĂ
(ani)
COSTURI
(5 = foarte
mari)
ACTORI (pu
= public; pr
= privat)
1. CALITATEA ÎMBUNĂTĂȚITĂ A
PARCURILOR ȘI PĂDURILOR
1.1. INTREȚINERE ADECVATĂ dotarea cu personal specializat 1 **/*** pu-pr
alegerea unui mod de gestionare în funcție de suprafață și funcție 1 * pu
1.2. ECHIPARE ADECVATĂ
crearea de echipamente specifice pentru persoanele cu dezabilități fizice 1 * pu-pr
dotarea cu alte echipamente specializate 1 ** pu-pr
crearea de panouri informaționale 1 * pu-pr
1.3. STRUCTURĂ FIZICĂ ȘI DESIGN ADECVAT
utilizarea abordărilor peisagere 9 **** pu-pr
realizarea coridoarelor verzi beneficiind de topografia locală - pu
creșterea varietății vegetației 15 **** pu-pr
crearea sau valorificarea relațiilor cu apa 15 *** pu
suplimentarea masei lemnoase a parcurilor 15 **** pu-pr
plantarea speciilor optime 15 * pu-pr
1.4. SECURITATE SPORITĂ
dotarea cu personal specializat 1 ** pu-pr
dotarea cu echipamente specializate 1 ** pu-pr
creșterea vizibilității 3 *** pu
crearea de panouri informaționale 1 * pu-pr
1.5. ACTIVITĂȚI ADECVATE corelarea activităților cu funcția fiecărui element verde 1 * pu
eliminarea activităților disfuncționale 3 ** pu
1.6. PĂDURI DEFRAGMENTATE eliminarea barierelor fizice 15 ***** pu
protejarea zonelor cu potențial de fragmentare 15 ** pu
2. PARCURI ŞI PĂDURI SUFICIENTE
2.1. RESRSE PROTEJATE ȘI VALORIFICATE
realizarea cadastrelor parcurilor și pădurilor existente 5 **** pu
puncte strategice: evaluarea posibilităților de amplasare a noilor parcuri și coridoare 2 ** pu
delimitarea și protejarea zonelor valoroase d.p.d.v. ecologic 1 * pu
protejarea terenurilor-rezervă și a spațiilor verzi existente prin legislație 1 * pu
păstrarea caracterului (semi)natural al pădurilor 1 * pu
ocrotirea arborilor 1 * pu
ocrotirea malului vestic al Dunării (pentru a promova biodiversitatea) 1 * pu
achiziționări de terenuri-rezervă pentru punctele strategice 5 *** pu
2.2. ACCESIBILITATE SPORITĂ corelarea elementelor verzi cu transportul public 2 *** pu
alegerea traseelor coridoarelor verzi în funcție de zonele de locuit 1 * pu
2.3. ACOPERIRE ECHITABILĂ
amplasarea parcurilor noi în zonele dens locuite 15 *** pu
amplasarea parcurilor noi în zonele fără acoperire - pu
realizarea unor puncte comunitare49 care pot fi gestionate de locuitori - pu
2.4. ELEMENTE NOI SAU EXTINSE
realizarea unor parcuri noi 15 ***** pu-pr
extinderea elementelor existente 15 ***** pu
realizarea CV principale (n minim = 5; km = 30) 3 **** pu-pr
realizarea CV secundare (n minim = 20; km = 25) 9 ***** pu-pr
extinderea CV în teritoriul metropolitan și regional 15 **** pu
suplimentarea masei lemnoase a cv (n = 3 100 pomi) 2 **** pu-pr
completarea masei lemnoase a pădurilor defragmentate (12,2 ha) 15 **** pu-pr
3. SISTEM FUNCȚIONAL
3.1. SPAȚII MULTIFUNCȚIONALE ȘI IERARHIZATE
atribuirea uneia sau mai multor funcții fiecărui element verde din sistem 1 * pu
stabilirea dotărilor și echipamentelor după funcție 1 * pu
realizarea managementului după funcție - pu
ierarhizarea elementelor după prezența în intra- sau extra-vilan 1 * pu
împărțirea elementelor pe trei niveluri: metropolitan, municipal și local 1 * pu
3.2. ELEMENTE CORELATE CU RESTUL SPAȚIULUI URBAN
crearea unor departamente specializate pentru managementul spațiilor verzi 1 ** pu
corelarea cu un eventual sistem de pietonale din zonele centrale 15 ** pu
stabilirea traseelor CV luând în considerare elemente cu valoare cultural-istorică - pu
includerea piețelor agro-alimentare în sistem 1 * pu
3.3. COOPERARE ÎNTRE ELEMENTELE SISTEMULUI realizarea unor alianțe între parcuri din cele două orașe separat 15 * pu
realizarea unei alianțe la nivel metropolitan 3 * pu
3.4. UTILIZARE AMPLIFICATĂ ȘI STABILĂ
promovare prin mass-media și Internet 15 ** pu
crearea de programe sau parteneriate cu școlile 5 * pu
crearea de programe sau parteneriate cu artiștii locali 5 * pu-pr
crearea de parteneriate cu diverse asociații și organizații ecologice 5 * pu-pr
campanii pro-ecologice 15 ** pu-pr
49 grădini comunitare sau spații de joacă pentru copii
VARIANTĂ DE SOLUȚIONARE
6.7. PREZENTAREA UNOR DE-
TALII ALE SOLUȚIEI DIN
PROIECTUL DE DIPLOMĂ
Aceste ultime două subcapitole descriu detalii
care nu au fost incluse în partea principală a
proiectului de diplomă, în format A1.
Strategia detaliată înainte a fost structurată
tot pe baza celor trei dimensiuni din cap. 4.
În termeni spațiali, doar două dintre acestea
pot fi localizate: funcționarea și suficiența. În
ceea ce privește evoluția spațială a SGB, pot fi
folosite patru etape de formare (Wuquiang et
al., 2006):
1. convergență (elemente separate, izolate)
–> dispersarea mai multor elemente
(crearea de noi elemente);
2. dispersare –> formarea relațiilor dintre
elemente;
3. relații –> fuziunea elementelor noi și
vechi;
4. finalizarea rețelei interioare și fuziunea cu
zonele suburbane.
FIG. 6.2 - SCHEMA UNEI EVOLUȚII POSIBILE A
SISTEMELOR VERZI URBANE
(refăcut din Wuquiang et al., 2006, p. 3)
Pentru a rezuma soluția schematică aleasă,
aceasta constă în propunerea a două tipuri de
CV (detaliate în subcapitolul următor), a unor
extinderi de parcuri și păduri și a priorității
acordate funcției ecologice.
În ceea ce privește pădurile, funcționarea
internă a acestora, atunci când sunt pacuri
forestiere (i.e. păduri de agrement),
presupune următoarele componente
(sintetizat din Bell et al., 2005):
1. zona de primire sau tranziție – 5-10% din
totalul suprafeței: are grad mare de
antropizare, acces direct la carosabil (este
de obicei prezentă la periferia pădurii) și
este dotată cu echipamente specifice (e.g.
zone de odihnă).
2. zona de plimbare: reprezintă restul
pădurii, având un grad redus de
antropizare; ar trebui să apară totuși
suprafețe libere pentru jocuri, picnic sau
odihnă prin realizarea unor pajiști de mici
dimensiuni, metodă realizată încă din anii
1950 (fig. 6.3);
3. zona de regenerare: zonă protejată cu
scopul de instalare a noilor generații de
arbori; variază în funcție de specii.
Totodată, cele mai des întâlnite echipamente
în păduri sunt (Bell et al., 2005):
infrastructura (e.g. alei sau platforme
la intrare);
parcările auto;
luminișuri pentru jocuri sau odihnă;
bănci, mese, coșuri de gunoi,
adăposturi etc.
84
FIG. 6.3 – ZONĂ DE PICNIC ÎN PĂDURE, ANII 1950
(Beazley, 1958, p. 200)
În ceea ce privește accesibilitatea internă,
pădurile din Galați și Brăila au o densitate
redusă a arborilor: 200-500 arbori/ha; astfel,
circulația este ușor de facilitat (fig. 6.4).
FIG. 6.4 – ACCESIBILITATEA MICĂ A PĂDURILOR
COMPLET NATURALE (SUS) ÎN COMPARAȚIE CU
PĂDURILE ANTROPIZATE (JOS)
(Bell et al., 2005, p. 178)
În cele din urmă, pentru alegerea celor mai
bune zone din păduri ar trebui luate în calcul
(Bell et al., 2005):
accesul la carosabil;
relieful variat;
prezența apei;
solul – profund, bine drenat, textură
mijlocie – contează pentru că oamenii
care utilizează pădurea pentru
recreație nu au o ținută adecvată;
curenții de aer;
varietatea vegetației;
suprafața de peste 20 ha;
forma non-liniară;
nu ar trebui să suporte mai mult de 50
de vizitatori pe hectar;
85
6.8. UN CORIDOR NUMIT
DORINȚĂ
Plantațiile de aliniament stradal sunt
considerate cea mai simplă formă de CV
(Jim și Chen, 2003) –acestea reprezintă cel
mai comun tip ce CV din SGB, coridoarele
verzi secundare. C principale au lățimi de
peste 15 m, având mai multe rânduri de
copaci. Mai ales în zonele foarte dense (e.g.
microraioanele din Galați), CV secundare pot
fi însoțite de acțiuni de înverzire, cum ar fi
transformarea zidurilor în garduri vii sau a
suprafețelor de beton sau pavaj în spații
plantate (e.g. Dekey, 1997). Dacă rutele CV
sunt imposibil de creat în prezent,
continuitatea acestora ar trebui să fie
asigurată pe termen lung (Jim și Chen, 2003).
CV pot avea ramuri care se extind în cartierele
de locuit, prin străzi sau elemente naturale
liniare (ibidem); pot încorpora instituții și alte
obiective urbane foarte utilizate, mai ales în
centrele istorice din Brăila (parțial, și în
Galați). Totodată, de cele mai multe ori
traseul este amplasat pe infrastructura
existentă, având efecte asupra traficului auto.
Deoarece deplasarea către parc începe de la
ieșirea din locuință, cele mai multe nu vor
avea acces direct la CV. În fine, Li et al. (2005)
arată cele trei mari obstacole în realizarea CV:
1. finanțarea;
2. selecția speciilor de arbori adecvați;
3. spațiul (i.e. lățimea străzii).
La nivel metropolitan, cel mai mare obstacol
în realizarea CV este lipsa coordonării între
autorități sau agenții (Erickson, 2003). Poate fi
acesta un obstacol în funcționarea SGB?
Totodată, CV sunt un concept legat de străzile
sau rutele verzi (engl. greenway50) – acele
50 Conceptul de greenway a evoluat din greenline sau parkway, cele trei fiind sinonime în prezent (Chyi-Yun, 2006). Termenul a apărut în anii 1950 în lucrarea lui Whyte W. H., Securing Open
străzi în care circulațiile blânde au prioritate și
sunt marcate de vegetație (dar nu neapărat).
De asemenea, circulațiile ar trebui să fie cât
mai continue. De-a lungul CV pot fi amplasate
pauze – locuri de așteptat, comunicat,
odihnit, observat etc. Pauzele pot fi create
prin mai multe metode, cum ar fi intrările în
parcuri, scuaruri, grădini, intersecțiile
străzilor, sau de-a lungul traseului prin lărgiri.
În promovarea CV se pare că accesul public
este caracteristica cea mai importantă pentru
a primi suportul și aprobarea locuitorilor; pe
de altă parte, în momentul în care primăriile
doresc realizarea unui CV care conține și
terenuri private, promovarea acestuia are
succes doar dacă este promis actorilor privați
faptul că accesul public va fi limitat sau
interzis (Little, 1990).
Pentru a face diferențierea (vizuală) între CV
secundare și restul străzilor urbane, ar putea fi
create zone de tranziție care să conțină (1)
panouri de informare despre funcția și traseul
CV (cu elementele pe care acesta le conține) și
(2) un pavaj special care să permită infiltrarea
apei în sol. Alte caracteristici și indicații care ar
trebui să fie luate în calcul în realizarea de CV
în sistemul de față:
CV sunt flexibile, putând conecta parcuri
și alte spații verzi, obiective culturale sau
istorice, uneori urmând traseul
elementelor naturale (e.g. râuri, dealuri
sau păduri); potențialul cel mai mare este
în centrele celor două orașe;
ar trebui să fie proiectate ținând cont de
contextul local – rezultă cele două tipuri
de CV, secundare sau principale;
acest tip de formă liniară este foarte
aplicabil în zonele urbane dense. La
nivelul orașului, poate fi creată o rețea de
CV care unesc elementele verzi izolate,
Space for America, descriind spații liniare cu rolul de unire a mai multor spații deschise separate.
86
motivând păstrarea acestora și crearea
altora noi;
pot acționa ca un element de prevenire a
lărgirii carosabilului, prin suport
administrativ;
reprezintă un tip special de spațiu:
vegetație (de aliniament), pavaje de
calitate care fac diferența între CV și alte
tipuri de trasee, lipsa obstacolelor și
separarea fluxurilor de circulație;
CV principale suportă doar circulații
blânde și transport activ51 (Negulescu,
2011) – nu sunt doar străzi verzi cu trotuar
-, iar la intersecția cu circulația auto au
prioritate prin metode specifice;
este recomandată tratarea diferențiată în
funcție de tipul de țesut traversat.
51 Trafic pedestru, cu bicicleta sau cu rolele.
87
TRIMITERI BIBLIOGRAFICE
1. Ackoff, R. L. (1971). Towards a system of systems
concepts. Management Science, 17 (11), 661-671.
2. Aguiléra, A., Wenglenski, S., Proulhac, L. (2009).
Employment suburbanisation, reverse commuting
travel behaviour by residents of the central city in
the Paris metropolitan area. Transportation
Research Part A 43, 685-691.
3. Ahern, J. (1995). Greenway as a planning strategy.
Landscape Urban Planning, 33 (1-3), 131-155.
4. Ahern, J. (2004). Greenways in the USA: theory,
trends and prospects. În Jongman, R., Pungettie, G.
(ed.), Ecological networks and greenways:
concept, design, implementation. Cambridge, U.K.:
Cambridge University Press.
5. Ahern, J. (2007). Green infrastructure for cities: the
spatial dimension. Novotny, V., Brown, P. (ed.),
Cities of the future towards integrated sustainable
water and landscape management, 268-283.
Londra: IWA Publishing.
6. Akbari, H., Pomerantz, M., Taha, H. (2001). Cool
surfaces and shade trees to reduce energy use and
improve air quality in urban areas. Solar Energy, 70
(3), 295-310.
7. AML (2010). AML em Números [Lisbon
Metropolitan Area in Figures].
http://www.aml.pt/index.php?&iLevel1=actividades
&iLevel2=smig&iLevel3=amlnumeros&iContent=in
dex.html [accesat 30.06.2012].
8. Axelsson-Lindgren, C. (1990). Upplevda Skillnader
Mellan Skogsbestand. Rekreations-och
Planeringsaspekter. Stad & Land, 87. Sveriges
Lantbruksuniversitet, Alnarp (în suedeză).
9. Axelsson-Lindgren, C. (1995). Forest aesthetics. În
Hytönen, M. (ed.), Multiple-use forestry in the
Nordic countries, 279–294. METLA, The Finnish
Forest Research Institute.
10. Balram, S., Dragićević, S. (2005). Attitudes toward
urban green spaces: integrating questionnaire
survey and collaborative GIS techniques to improve
attitude measurements. Landcape and Urban
Planning, 71, 147-162.
11. Bamford, G. (2003). A tale of two cities: urban form,
housing densities amenity. În State of Australian
Cities (ed.), Urban Frontiers Program, University of
Western Sydney, Parramatta, 1-18.
12. Barbosa, O., Tratalos, J. A., Armsworth, P. R.,
Davies, R. G. et al. (2007). Who benefits from
access to green space? A case study from Sheffield,
UK. Landscape Urban Planning, 83, 187–195.
13. Barbosa, O., Tratalos, J., Armsworth, P., Davies, R.,
Fuller, R., Johnson, P., Gaston, K. (2007). Who
benefits from access to green space? A case study
from Sheffield, UK. Landscape Urban Planning, 83,
187-195.
14. Barker, G. (1997). A framework for the future:
green networks with multiple uses in around towns
cities. English Nature Research Report Nr. 256.
Peterborough: English Nature.
15. Bartley, M., Blane, D., Montgomery, S. (1997).
Socio-economic determinants of health: health the
life course: why safety nets matter. BMJ, 314, 1194-
1203.
16. Baycan-Levent, T. (2002). Development and
management of green spaces in European cities: A
comparative analysis. Research Memorandum, 25.
17. Baycan-Levent, T., Vreeker, R., Nijkamp, P. (2009).
A Multi-Criteria Evaluation of Green Spaces in
European Cities. European urban and regional
studies, 16 (2), 193-213.
18. Beaumont, J. R., Keys, P. L. (1982). Future Cities:
Spatial Analysis of Energy Issue. New York: John
Wiley.
19. Beazley, E. (1958). Designing for recreation.
Londra: Faber and Faber.
20. Bedimo-Rung, A. L., Mowen, A. J., Cohen, D. A.
(2005). The significance of parks to physical activity
public health: a conceptual model. American
Journal of Preventive Medicine, 28, 159-168.
21. Bell, S., Blom., D. et al. (2005). Design of urban
forests. În Konijnendijk, C. C., Nilsson, K. et al (ed.),
Urban forests and trees, 149-186. New York:
Springer.
22. Berggren-Bärring, A.-M., Grahn, P. (1995).
Grönstrukturens betydelse för användningen. En
jämförande studie av hur människor i barnstugor,
skolor, föreningar, vårdinstitutioner.
23. Bilgili, B. C., Gökyer, E. (2012). Urban green space
system planning. În Özyavuz, M. (ed.), Landscape
Planning, 105-122. Croația: InTech
[www.intechopen.com].
24. Bixler, R.D., Floyd, M.F. (1997). Nature is scary,
disgusting uncomfortable. Environmental
Behavior, 29, 443-467.
25. Blomqvist, L. (2003). Invandrare i tätortsnära natur.
Examensarbeten, 22. Institutionen för skogens
produkter och marknader, SLU, Sveriges
lantbruksuniversitet, Uppsala (în suedeză, abstract
în engleză).
26. Bobster, P. H. (1995). Perception use of a
metropolitan greenway system for recreation.
Landscape Urban Planning, 33, 401-413.
27. Bolitzer B., Netusil, N. R. (2000). The impact of
open spaces on property values in Portland,
Oregon. J. Environ. Manag., 59, 185–193.
88
28. Bolund, P., Hunhammar, S. (1999). Ecosystem
Services in Urban Areas. Ecological Economics, 29
(2), 293-301.
29. Bowman, D. (2009). Commitment, connectivity
and the neighbors: Greenway trail placement in
North Carolina towns. Lucrare de dizertație,
Universitatea Carolinei de Nord.
30. Brasier, A. (2011). Urban Greenways: The Case for
the Selmon Greenway. Graduate School Theses
and Dissertations. Paper 3014.
http://scholarcommons.usf.edu/etd/3014
31. Briffett, C., Sodhi, N., Yuen, B., Kong, L. (2004).
Green corridors the quality of urban life in
Singapore. Proceedings 4th International Urban
Wildlife Symposium, 56-63.
32. Brown, G., Reed, P., Harris, C. (2002). Testing a
place-based theory for environmental evaluation:
An Alaska case study. Applied Geography, 22 (1),
49-77.
33. Brunner, E. (1997). Socio-economic determinants
of health: stress the biology of inequality. BMJ, 314,
1472-1485.
34. Brussard, P.F., Reed, J.M., Tracey, C.R. (1998).
Ecosystem management: what is it really?
Landscape Urban Planning, 40, 9-20.
35. Burgess, J., Harrisson, C. M., Limb, M. (1988).
People, parks the urban green: A study of popular
meanings values for open spaces in the city. Urban
Studies, 25, 455-73.
36. Bussey, S.C. (1996). Public Use, Perceptions and
preferences for urban woodlands in redditch, Ph.D.
Thesis, University of Central England, Birmingham.
37. Butler, C.D., Oluoch-Kosura, W. (2006). Linking
future ecosystem services future human well-
being. Ecology Society, 11 (1), 30.
38. Byrne, J. (2009). Can urban greenspace combat
climate change?: Towards a subtropical cities
research agenda. Australian Planner, 46 (4), 36-43.
39. Byrne, J., Sipe, N. (2010). Green open space
planning for urban consolidation – A review of the
literature best practice. Urban Research Program,
Griffith University, Brisbane.
40. CABE Space (2004). The value of public space: how
high quality parks and public spaces create
economic, social and environmental value. Londra:
CABE Space.
41. Cadenasso, M. L., Pickett, S. T. A. (2008). Urban
principles for ecological alndscape design and
management: scientific fundamentals. Cities and
the Environment, 1 (2), art. 4, 1-14.
42. Campbell, S. (1996). Green cities, growing cities,
just cities?
43. Carles, J., Bernàldez, F., de Lucio, J. (1992). Audio-
visual interactions and soundscape preferences.
Landscape Res., 17, 52–56.
44. Carrow, R. N. (2006). Can we maintain turf to
customers' satisfaction with less water?
Agricultural Water Management, 80 (1-3), 117-131.
45. Caspersen, O. H., Kaae, B. C., Olaffson, A. S.,
Christensen, A. A. (2011). Outputs from the sub-
project GIS-mapping of experience values (KU-
LIFE). Part of the project Economic Growth in Rural
Areas: Innovative deployment of landscape and
cultural resources, 1-34. Universitatea din
Copenhaga.
46. Caspersen, O. H., Konijnendijk, C. C., Olafsson, A.
S. (2006). Green space planning land use: An
assessment of urban regional green structure
planning in Greater Copenhagen. Danish Journal of
Geography, 106 (2), 7-20.
47. Cavnar, M. M., Kirtland, K. A., Evans, M. H., Wilson,
D. K., Williams, J. E., Mixon, G. M., Henderson, K.
A. (2004). Evaluating the quality of recreation
facilities: Developing an assessment tool. Journal of
Park and Recreation Administration, 22, 96-114.
48. Chen, P. P.-S. (1976). The entity-relationship model
– toward a unified view of data. ACM Transactions
on Database Systems, 1 (1), 9-36.
49. Chen, R. J. C., Bloomfield, P., Fu, J. S. (2003). An
evaluation of alternative forecasting methods to
recreation visitation. Journal of Leisure Research,
35, 441-455.
50. Chiesura, A. (2004). The role of urban parks for the
sustainable city. Landscape and Urban Planning,
68, 129–138.
51. Cicchetti, C. J., Smith, V. K., Knetsch, J. L., Patton,
R. A. (1972). Recreation benefit estimation
forecasting: Implications of the identification
problem. Water Resources Research, 8, 840-850.
52. Claritas. (1999). PRIZM cluster snapshots: Getting
to know the 62 Clusters. Ithaca, NY: Claritas
Corporation.
53. Cleugh, H. A., Bui, E. N., Mitchell, V. G., Xu, J.,
Grimmond, C. S. B., Simon, D. A. P. (2005).
Evapotranspiration in urban water balance models:
A methodological framework. MODSIM 2005
International Congress on Modelling and
Simulation. Modelling and Simulation Society of
Australia and New Zealand.
54. Cohen, D., McKenzie, T., Sehgal, A., Williamson, S.,
Golinelli, D., Lurie, N. (2007). Contribution of public
parks to physical activity. American Journal of
Public Health, 97, 509.
55. Cohen, S., Eimicke, W. (1998). Tools for innovators:
creative strategies for managing public sector
organizations. San Francisco, CA: Jossey-Bass.
56. Cohen, S., Emicke, W. (1998). Tools for innovators:
creative strategies for managing public sector
organizations. San Francisco: Jossey-Bass.
89
57. Coles, R. W., Bussey, S. C. (2000). Urban forest
landscapes in the UK – Progressing the social
agenda. Landscape Urban Plan, 52, 181–188.
58. Coley, R. L., Kuo, F. E., Sullivan, W. C. (1997).
Where does community grow? The social context
created by nature in urban public housing.
Environment Behavior, 29 (4), 468–494.
59. Conner, N. (2007). Economic Impacts of Parks on
Surrounding Communities: Findings from New
South Wales. În Bushell, R., Eagles, P. F. J. (ed.),
Tourism Protected Areas: Benefits Beyond
Boundaries, 210-230. Wallingford, UK: CAB
International.
60. Cornelis, J., Hermy, M. (2004). Biodiversity
relationships in urban and suburban parks in
Flanders. Landscape and Urban Planning, 69 (4),
385–401.
61. Costanza, R. (1992). Towards an operational
definition of health. În Costanza, R., Norton, B.,
Haskell, B. D., (ed.), Ecosystem Health – New goals
for ecosystem Management, 239-256. Washington
DC: Inland Press.
62. Costanza, R., Mageau, M., Norton, B., Patten, B.C.
(1998). Predictors of ecosystem health. În Rapport,
D.J., Costanza, R., Epstein, P., Gaudet, C., Levins,
R. (ed.), Ecosystem Health, 140-250. Malden, MA:
Blackwell Science.
63. Costello, L. R. (1993). Urban forestry: a new
perspective. Arborist News, 2, 33–36.
64. Cranz, G. (1978). Changing roles of urban parks:
From pleasure gardens to open space. Landscape
22/23, 9-18.
65. Crompton, J. L. (2000). The impact of parks and
open space on property value and the property tax
base. National Recreation and Park Association
USA.
66. Crompton, J. L. (2001). Perception of how the
presence of greenway trails affects the value of
proximate properties. Journal of Park and
Recreation Administration, 19 (3), 114-132.
67. Csepely-Knorr, L. (2011). The birth of the theory of
urban green systems in Britain and Hungary:
Correspondance between Thomas H. Mawson and
Béla Rerrich concerning urban design principles.
Conferința internațională Horticulture and
Landscape Architecture in Transylvania;
Agriculture and Environment Supplement, 41-53.
68. Cucchiara, R., Prati, A., Benini, L., Farella, E. (2005).
T-Park: ambient intelligence for security in public
parks. În Intelligent Environments, 2005. The IEE
International Workshop on (Ref. No. 2005/11059),
243-251.
69. Dalton, R., Garhck, J., MinshuIl, R. and Robinson, A.
(1973). Networks in Geography. Londra: Phillip.
70. Daly, H. E. (1991). Steady state economics, ed. 2.
Washington, D.C. şi Covelo, CA: Island Press.
71. Dann, B. (2004). Legacies of the Games: Long Term
impacts of the Olympic Gameson Host Cities of
Atlanta and Sydney. Duke University şi The
University of North Carolina.
72. de Poel, E. V., O’Donnell, O., van Doorslaer, E.
(2007). Are Urban Children really healthier?
Tinbergen Institute Discussion Paper, 1-45.
73. De Ridder, K., Lefebre, F. (2004). Benefits of Urban
Green Space (BUGS): Case study in the German
Ruhr area description of the methodology, Part II:
Urban/regional scale, 1-57.
74. Deconinck, M. (1982). Etude de la répartition des
espaces publics de loisir de plein air dans les
agglomérations urbaines: analyse de leur
rayonnement, de leurs fonctions et de leurs
utilisateurs: le cas de l’agglomeration bruxelloise.
Bruxelles: teză Ph.D., Université Libre de Bruxelles
(în franceză).
75. Dekey, M. (1997). The implementations of
community gardeningfor land use and density. J.
Architect. Plan. Res., 14 (2), 126–149.
76. del Saz-Salazar, S., Menendez, L. G. (2007).
Estimating the non-market benefits of an urban
park: Does proximity matter? Land Use Policy, 24
(1), 296-305.
77. del Saz-Salazar, S., Rausell-Köster, P. (2008). A
Double-Hurdle model of urban green areas
valuation: Dealing with zero responses. Landscape
Urban Planning, 84 (3-4) 241-251.
78. Denton, G. F., Berrigan, D., Ballard-Barbash, R.,
Graubard, B. L., Atienza, A. A. (2008). Social and
physical environments of sports and exercise
reported among adults in the American Time Use
Survey. Preventive Medicine, 47 (5), 519-524.
79. DMPU (2009). REOT- Relatório do Estado do
Ordenamento do Território [Report on the State of
Spatial Planning]. http://habitacao.cm-
lisboa.pt/documentos/1238771728D1ySW7zj9Hn25
NA7.pdf [accesat 30.06.2012].
80. Dole, J. (1989). Greenspace 5: Green cities.
Architects’ Journal, 61-69.
81. Drescher, D., Franco-Wills, P. (2001). Assessing
Parks Deficiency in an Urban Environment.
http://proceedings.esri.com/library/userconf/proc9
7/proc97/to500/pap456/p456.htm
82. Driver, B. L., Brown, P. J., Stankey, G. H., Gregoire,
T. G. (1987). the ROS planning system: evolution,
basic concepts, and research needed. Leisure
Sciences, 9, 201-212.
83. Dunn, A. D. (2010). Siting green infrastructure:
Legal policy solutions to alleviate urban poverty
promote healthy communities. Pace Law Faculty
Publications, 559, 1-27.
90
84. Dunnett, N., Swanwick, C., Woolley, H. (2002).
Improving Urban Parks, Play Areas Green Spaces.
Department of Landscape, University of Sheffield;
Department for Transport, Local Government the
Regions: London, 1-217.
85. Dunse, N., White, M., Dehring, C. (2007). Urban
parks, open space residential property values. RICS
Research Paper Series, 7 (8), 1-40.
86. EC (2003). Communication from the Commission to
the Council, The European Parliament the
European Economic Social Committee: A European
Environment Health Strategy COM (2003) 338 final
Brussels, 11.6.2003.
87. Egedy, T. (2008). The role of monitoring and the
greenkeys monitoring system. În Costa, C. S.,
Mathez, J., Edlich, G. B., Hozer, J. (ed.), Urban
green spaces – a key for sustainable cities, 124-128.
Dresden: Leibniz Institute of Ecological and
Regional Development.
88. Eliasson, I. (2000). The use of climate knowledge in
urban planning. Landscape Urban Planning, 48, 31–
44.
89. Erhart, E. (2002). The greenstructure of Vienna.
Viena: Institutul Ludwig Boltzmann pentru
Agricultură Ecologică și Ecologie Aplicată.
90. Erickson, D. L. (2003). Connecting corridors:
implementing metropolitan greenway networks in
North America.În Jongman, R., Pungetti, G. (ed.),
Ecological Networks and Greenways: Concept,
Design, and Implementation, 34-53. Marea
Britanie: Cambridge University Press.
91. Ernstson, H., Sörlin, S., Elmqvist, T. (2008). Social
movements ecosystem services – the role of social
network structure in protecting managing urban
green areas in Stockholm. Ecology Society, 13 (2),
1-27.
92. Evenson, K. R., Herring, A. H., Huston, S. L. (2005).
Evaluating change in physical activity with the
building of a multi-use trail: Research intervention
opportunities. American Journal of Preventative
Medicine, 28, 177-185.
93. Faber-Taylor, A., Kuo, F. E., Sullivan, W. C. (2001).
Coping with ADD. The surprising connection to
green play settings. Environmental Behavior, 33,
54-77.
94. Fabos, J. G. (1991). From Park to Greenways into
the 21st Century. Proceedings from Selected
Educational Sessions, ASLA Annual Meeting.
Kansas City, Missouri.
95. Fabos, J. G. (1991). Fromparks to greenways in the
2lst century. Proc. Landscape/Land Use Planning
Committee of the American Society of Landscape
Architecture’s 1991 Annual Meeting, 1-13.
Washington, D.C.: American Society of Landscape
Architecture.
96. Faizi, M. (2006). The role of urban parks in a
metropolitan city. Environmental Sciences, 12, 29-
34.
97. Flores, A., Pickett, S. T. A., Zipperer, W. C., Pouyat,
R. V., Pirani, R. (1998). Adopting a modern
ecological view of the metropolitan landscape: The
case of a greenspace system for the New York City
region. Landscape and Urban Planning, 39, 295–
308.
98. Florida, R. (2008). Who’s your city? How the
creative economy is making where to live the most
important decision of your life. New York: Basic
Books.
99. Floyd, M. F. (2001). Managing national parks in a
multicultural society: searching for common
ground. George Wright Forum, 18 (3), 41-51.
100. Foglesong, R. E. (1986). Planning the capitalist city.
Princeton: Princeton University Press.
101. Forman, R. T. T. (1995). Land Mosaics: The Ecology
of Landscapes and Regions, p. 632. Cambridge, UK:
Cambridge University Press.
102. Forman, R. T. T., Godron, M. (1986). Landscape
Ecology, p. 619. New York: Wiley, New York.
103. Forman, R. T., Collinge, S. K. (1997). Nature
conserved in changing landscapes with and without
spatial planning. Landscape and Urban Planning,
37, 129–135.
104. Frank, L., Saelens, B., Powell, K., Chapman, J.
(2007). Stepping towards causation: Do built
environments or neighborhood travel preferences
explain physical activity, driving, obesity?, Social
Science & Medicine, 65, 1898-1914
105. Freer-Smith, P. H., Broadmeadow, M. S. J. (1996).
Urban woodland the benefits for local air quality.
Farnham: Arboriculture Advisory Information
Service Research Note.
106. Fuller, R. A., Gaston, K. J. (2009). The Scaling of
Green Space Coverage in European Cities. Biol.
Lett., 5 (3), 352-355.
107. Gagen, E. A. (2004). Making America flesh:
Physicality nationhood in early twentieth-century
education reform. Cultural Geographies, 11, 417-
442.
108. Gandy, M. (2002). Concrete Clay: Reworking
Nature in New York City. Cambridge, MA: The MIT
Press.
109. Gavreliuc, A. (2012). Cercetări asupra tiparelor
valorice și attitudinale. În Rotariu, T., Voineagu, V.
(ed.), Inerție și schimbare, 293-320. Iași: Polirom.
110. Georgi, N. J., Zafiriadis, K. (2006). The impact of
park trees on microclimate in urban areas. Urban
Ecosystems, 9 (3), 195.
111. Gidlöf-Gunnarsson, A., Öhrström, E. (2007). Noise
well-being in urban residential environments: The
potential role of perceived availability to nearby
91
green areas. Landscape Urban Planning, 83, 115–
126.
112. Giles-Corti, B., Broomhall, M.H., Knuiman, M.,
Collins, C., Douglas, K., Ng, K., Lange, A., Donovan,
R.J. (2005). Increasing walking: How important is
distance to attractiveness size of public open
space?. American Journal of Preventative Medicine,
28, 169-176.
113. Givoni, B. (1991). Impact of planted areas on urban
environmental quality: a review. Atmos. Environ.
B.-Urb., 25 (3), 289–299.
114. Glover, P., Prideaux, B. (2008). Using population
projections to identify aspects of future tourism
demand. Advances in Hospitality Leisure, 4, 185-
209.
115. Gobster, P. (2005). Recreation leisure research
from an active living perspective: Taking a second
look at urban trail use data. Leisure Sciences, 27,
367-383.
116. Gobster, P. H. (1988). Urban bicycle trails: Use
patterns user preferences. Trends, 25, 21-25.
117. Gobster, P., Lynne, W.. (2004). The human
dimensions of urban greenways: planning for
recreation and related experiences. Landscape and
Urban Planning, 68, 147-165.
118. Gobster. (1995). Perception use of a metropolitan
greenway system for recreation. Landscape Urban
Planning, 33, 401.
119. Goldenberg, J. L., Roberts, T.-A. (2004). the beast
within the beauty: an existential perspective on the
objectification and condemnation of women. În
Greenberg, J., Koole, S. L., Pyszczynski, T. (ed.),
Handbook of Experimental Existential Psychology,
71-85. New York: Guilford Press.
120. Gordon, P. M., Zizzi, S. J., Pauline, J. (2004). Use of
a community trail among new habitual exercisers:
A preliminary assessment. Prevention of Chronic
Disease, 1, A11.
121. Gordon, P. M., Zizzi, S. J., Pauline, J. (2004). Use of
a community trail among new and habitual
exercisers: a preliminary assessment. Preventing
Chronic Disease, 1 (4), 1-8.
122. Gordon-Larsen, P., Nelson, M. C., Page, P., Popkin,
B. M. (2006). Inequality in the built environment
underlies key health disparities in physical activity
and obesity. Pediatrics, 117 (2), 417-424.
123. Graedel, T. (1994). Industrial Ecology: Definition
and Implementation. În Socolow, R., Andrews, C.,
Berkhout, F., Thomas, V. (ed.), Industrial Ecology
and Global Change, 23-41. Cambridge: Cambridge
University Press.
124. Grahn, P. (1991). Landscapes in our minds: People’s
choice of recreation places in towns. Landscape
Res., 16, 11–19.
125. Grahn, P. (1994). Green structures - The
importance for health of nature areas and parks.
European Regional Planning, 56, 89-112.
126. Grahn, P. (1997). Lekar i skog ger barn identitet
(Plays in the forest gives the child identity). Skog &
Forskning, 1, 52–57.
127. Grahn, P., Stigsdotter, U. (2003). Landscape
Planning and Stress. Urban Forestry & Urban
Greening, 2, 1-18.
128. Grimm, N. B., Grove, J. M., Pickett, S. T. A.,
Redman, C. L. (2000). Integrated approaces to
long-term studies of urban ecological systems.
Bioscience, 50 (7), 571-584.
129. Grimm, N.B., Grove, J.M., Pickett, S.T.A., Redman,
C.L. (2000). Integrated approaches to long-term
studies of urban ecological systems. BioScience,
50, 571–584.
130. Grose, M. (2009). Changing relationships in public
open space private open space in suburbs in south-
western Australia. Landscape Urban Planning, 92,
53-63.
131. Grove, J. M., Cadenasso, M. L., Burch, W. R. et al.
(2006a). Data methods comparing social structure
vegetation structure of urban neighborhoods in
Baltimore, Maryland. Society Natural Resources,
19, 117–136.
132. Grove, J. M., Troy, A.R., O’Neil-Dunne, J. P. M.,
Burch, W. R., Cadenasso, M. L., Pickett, S. T. A.
(2006b). Characterization of households and its
implications for the vegetation of urban
ecosystems. Ecosystems, 9, 578-597.
133. Guite, H., Clark, C., Ackrill, G. (2006). The impact of
the physical urban environment on mental well-
being. Public Health, 120, 1117-1126.
134. Gyssels, G., Poesen, J., Bochet, E., Li, Y. (2005).
Impact of plant roots on the resistance of soils to
erosion by water: A review. Progress in Physical
Geography, 29 (2), 189-217.
135. Haaf, W. T., Bikker, H., Adriaanse, J. D. (2002).
Introduction to the system approach. În Haaf, W.
T., Bikker, H., Adriaanse, J. D. (ed.), Fundamentals
of business engineering and management, 49-81.
Aamsterdam: Delft University.
136. Haggett, P., Cliff, A., Firey, A. (1977). Locational
Analysis in Human Geography, p. 32. New York:
Wiley.
137. Hannon, B. (1994). Sense of place: Geographic
discounting by people, animals, and plants.
Ecological Economics, 10 (2), 157-174.
138. Haq, S. M. A. (2011). Urban green spaces and an
integrative approach to sustainable environment.
Journal of Environmental Protection, 2 (5), 601-
608.
92
139. Harnik, P. (2003). The excellent city park system.
What makes it great and how to get there.
Washington, D.C.: The Trust for Public Land.
140. Harnik, P. (2006). The excellent city park system:
What makes it great how to get there. In Platt, R.
H. (coord.), The humane metropolis: People nature
in the 21st-century city, 47-62. University of
Massachusetts Press.
141. Harnik, P. (2009). Shoehorn parks. Landscape
Architecture Magazine May, 42.
142. Hellmund, P. (1989). Quabbin to Wachusett
Wildlife Corridor study. Cambridge, MA: Harvard
Graduate School of Design.
143. Hellmund, P. C., Smith, D. S. (2006). Designing
greenways. Sustainable landscapes for nature and
people. Washnigton: Island Press.
144. Helms, J. (2002). Forest terminology in relation to
societal change decision making. În Kaennel, D. M.,
Prüller, R. (ed.), Forest terminology: living expert
knowledge. How to get society to understand
forest terminology, 3-6. Proceedings of the
6.03.02/SilvaVoc Group Session at the IUFRO
World Congress 2000, selected contributions on
forest terminology. IUFRO Occasional Paper 14.
IUFRO, Viena.
145. Henriques, J. C. (2009). Urban agriculture and
resilience in Lisbon: The role of the municipal
government. Urban Agriculture, 22, 49-50.
146. Hermy, M., Cornelis, J. (2000). Towards a
monitoring method and a number of multifaceted
and hierarchical biodiversity indicators for urban
and suburban parks. Landscape and Urban
Planning, 49, 149-162.
147. Hillsdon, M., Panter, J., Foster, C., Jones, A. (2006).
The relationship between access quality of urban
green space with population physical activity.
Public Health, 120, 1127-1132.
148. Hillsdona, M., Panter, J., Foster, C., Jones, A.
(2006). The relationship between access quality of
urban green space with population physical
activity. Public Health, 120, 1127–1132.
149. Holden, E. (2007). Achieving Sustainable Mobility:
Everyday Leisure-time Travel in the EU, Ashgate,
Aldershot.
150. Holm, S. (1998). The use and importance of urban
parks. Copenhaga: teză Ph.D., The Royal
Veterinary and Agricultural University.
151. Home,R., Bauer, N., Hunziker, M. (2010). Cultural
Biological Determinants in the Evaluation of Urban
Green Spaces. Environment Behavior, 42 (4), 494–
523.
152. Hope, D., Gries, C., Casagrande, D., Grimm, N. B.,
Redman, C., Martin, C. (2006). Drivers of spatial
variations in plant diversity across the Central
Arizona-Phoenix Ecosystem. Society & Natural
Resources, 19, 101-116.
153. Hope, D., Gries, C., Zhu, W., Fagan, W., Redman,
C., Grimm, N. B., Nelson, A. L., Martin, C., Kinzig,
A. (2003). Socioeconomics drive urban plant
diversity. Proceedings of the National Academy of
Sciences, 100, 8788-8792.
154. Hoskins, I. (2003). The core of the city: Public parks,
respectability civic regulation in Sydney. National
Identities, 5, 7-24.
155. Huang, C.-Y. (2006). Greenway controversies – land
use and implementation issues in urban greenways
planning. Teză masterat. Universitatea Columbia,
S.U.A.
156. Humpel, N., Owen, N., Leslie, E., Marshall, A. L.,
Bauman, A. E., Sallis, J. F. (2004). Associations of
location perceived environmental attributes with
walking in neighbourhoods. American Journal of
Health Promotion, 18, 239-242.
157. Hunt, K., Scott, D., Richardson, S. (2003).
Positioning public recreation and park offerings
using importance-performance analysis. Journal of
Park and Recreation Administration, 21 (3), 1-21.
158. Hunter, I. R. (2003). What do people want from
urban forestry?—The European experience. Urban
Ecosystems, 5, 277–284.
159. Ianoș, I., Tălângă, C. (2005). Geografie urbană și
gepgrafie urbană. București: Credis.
160. Irvine, K. N., Devine-Wright, P., Payne, S. R., Fuller,
R. A., Painter, B., Gaston, K. J. (2009). Green space,
soundscape urban sustainability: An
interdisciplinary, empirical study. Local
Environment, 2, 155–172.
161. Irwin, E., Bockstael, N. (2004). Land use
externalities, open space preservation, urban
sprawl. Regional Science Urban Economics, 34,
705-725.
162. Jackson, L. E. (2003). The relationship of urban
design to human health and condition. Landscape
Urban Planning, 64, 191–200.
163. James, P. (2008). Urban green spaces in the mid
21st century scenarios and trajectories for the
future cityscapes – case study of a north european
city. În Costa, C. S., Mathez, J., Edlich, G. B., Hozer,
J. (ed.), Urban green spaces – a key for sustainable
cities, 116-118. Dresden: Leibniz Institute of
Ecological and Regional Development.
164. James, P., Tzoulas, K., Adams, M. D. (2009).
Towards an integrated understanding of green
space in the European built environment. Urban
Forestry & Urban Greening, 8, 65–75.
165. James, P., Tzoulas, K., Adams, M., Barber, A., Box,
J., Breuste, J., Elmqvist, T., Frith, M., Gordon, C.,
Greening, K. (2009). Towards an integrated
understanding of green space in the European built
93
environment. Urban Forestry & Urban Greening, 8,
65-75.
166. Jensen, F. S. (1995). Forest recreation. În Hytönen,
M. (ed.), Multiple-use forestry in the Nordic
countries, 245–278. Helsinki: METLA, The Finnish
Forest Research Institute.
167. Jim, C. Y., Chen, S. S. (2003). Comprehensive
greenspace planning based on landscape ecology
principles in compact Nanjing city, China.
Landscape Urban Planning, 65, 95-116.
168. Jo, H. K., McPherson, E. G. (2001). Indirect carbon
reduction by residential vegetation and planting
strategies in Chicago, USA. Journal of
Environmental Management, 61 (2), 165-177.
169. Jorgensen, E. (1970). Urban forestry in Canada. În
Proceedings of the 46th International Shade Tree
Conference, 43a–51a. University of Toronto,
Faculty of Forestry, Shade Tree Research
Laboratory, Toronto.
170. Kaczynski, A. T., Potwarka, L. R., Saelens, B. E.
(2008). Association of park size, distance, and
features with physical activity in neighborhood
parks. American Journal of Public Health, 98 (8),
1451-1456.
171. Kahn, M. E. (2006). Green cities: Urban growth the
environment. Washington, D.C.: Brookings
Institution Press, 1-169.
172. Kaiser, F. G., Wolfing, S., Fuhrer, U. (1999).
Enviromental attitude and ecological behaviour.
Journal of Environmental Psychology, 19, 1-19.
173. Kaplan, R., Kaplan, S. (1989). The experience of
nature: a psychological perspective. Cambridge:
Cambridge University Press.
174. Kaplan, S. (1991). Parks for the Future: A
Psychological Perspective. În Sorte, G.J. (ed.),
Parks for the Future. Stad & Land, 85. Alnarp:
Swedish University of Agricultural Sciences.
175. Kellert, R., Wilson, E. O. (1993). The biophilia
hypothesis. Washington DC: Island Press.
176. Kenett, D. Y., Portugali, J. (2012). Population
movement under extreme events. PNAS, 129 (9),
11472–11473.
177. Kim, J., Kaplan, R. (2004). Physical psychological
factors in sense of community. New Urbanist
Kentlands Nearby Orchard Village. Environmental
Behavior, 36, 313-340.
178. Koch, N .E., Jensen, F. S. (1998). Forest recreation
in Denmark – Part IV the preferences of the
population. (în daneză).
179. Konijnendijk, C. C. (1999). Urban forestry in
Europe: a comparative study of concepts, policies
planning for forest conservation, management
development in around major European cities.
Dizertație pentru doctorat, University of Joensuu,
Joensuu.
180. Konijnendijk, C. C. (2010). Green Cities,
Competitive Cities – Promoting the Role of Green
Space in City Branding. Faculty of Life Sciences,
University of Copenhagen, 1-7.
181. Konijnendijk, C. C., Nilsson, K., Randrup, T. B.,
Schipperijn, J. (2005). Urban Forests Trees, 1-525.
Springer, Berlin.
182. Korpela, K. M. (1989). Place-identity as a product of
environmental self-regulation. Journal of
Environmental Psychology, 9, 241-256.
183. Korpela, K. M. (1992). Adolescents’ favourite places
environmental self-regulation. Journal of
Environmental Psychology, 12, 249-258.
184. Korpela, K. M., Hartig, T., Kaiser, F., Fuhrer, U.
(2001). Restorative experience self-regulation in
favourite places. Environmental Behavior, 33, 572–
589.
185. Kuo, F. E., Bacaicoa, M., Sullivan, W. C. (1998).
Transforming inner city landscapes: trees, sense of
place and preference. Environment and Behaviour,
42, 462–483.
186. Kuo, F. E., Coley, R. L., Brunson, L. (1998). Fertile
ground for community: inner-city neighborhood
common spaces. American Journal of Community
Psychology, 26(6): 823–51.
187. Kuo, F.E., Bacaicoa, M., Sullivan, W.C. (1998).
Transforming inner city landscapes: trees, sense of
place preference. Environmental Behavior, 42, 462-
83.
188. Kuo, F.E., Sullivan, W.C. (2001). Aggression
violence in the inner city. Effects of environment
via mental fatigue. Environmental Behavior, 33,
543-571.
189. Kuttler, W. (1993). Stadtklima. În Sukopp, H.,
Wittig, R. (ed.), Stadtökologie (Urban Ecology),
113–153. Stuttgart : G. Fischer Verlag.
190. Lee, C., Moudon, A. (2006). The 3Ds + R:
Quantifying land use urban form correlates of
walking. Transportation Research, partea D 11,
204-215.
191. Levin, S. A. (1998). Ecosystems and the Biosphere
as Complex Adaptive Systems. Ecosystems, 1 (5),
431–436.
192. Lévi-Strauss, C. (1956/1968). Tropice triste.
București: Ed. Științifică; trad. Schileru, E., Pîslaru-
Lukacsik, I. (orig. Tristes tropiques, 1956. Paris:
Plon).
193. Li, F., Wanga, R., Paulussena, J., Liu, X. (2005).
Comprehensive concept planning of urban
greening based on ecological principles: A case
study in Beijing, China. Landscape Urban Planning,
72, 325–336.
194. Liang, Y. (2011). Research on Bicycle Network
Planning of Nanjing in China. Examensarbete i
Hållbar Utveckling, 22, 1-57.
94
195. Likens, G .E. (1992). Excellence in Ecology. 3: The
ecosystem approach: its use and abuse, p. 166.
Germania, Oldendorfr/Luhe: Ecology Institute.
196. Limtanakool, N., Dijst, M., Schwanen, T. (2006).
The influence of socioeconomic characteristics,
land use travel time considerations on mode choice
for medium-and longer-distance trips. Journal of
Transport Geography, 14, 327-341.
197. Lindsey, G. (2003). Sustainability urban greenways:
Indicators in Indianapolis. Journal of the American
Planning Association, 69 (2), 165-180.
198. Lindsey, G., Man, J., Payton, S., Dickson, K. (2004).
Property Values, Recreation Values, Urban
Greenways. Journal of Park Recreation
Administration, 22 (3), 69-90.
199. Lindsey, G., Maraj, M., Kuan, S. (2001). Access,
equity, and urban greenways: an exploratory
investigation. Professional Geographer, 53 (3), 332-
346.
200. Lindsey, G., Nguyen, D. B. L. (2004). Use of
Greenway Trails in Indiana. Journal of Urban
Planning Development, 130, 213-217.
201. Lindsey, G., Yang, J. A., Wilson, J., Alexa, C. (2008).
Urban greenways, trail characteristics and trail use:
implications for design. Journal of Urban Design, 13
(1), 53-79.
202. Linehan, J., Gross, M., Finn, J. (1995). Greenway
planning: developing a landscape ecological
network approach. Landscape and Urban Planning,
33, 179-193.
203. Little, C. E. (1990). Greenways for America. The
Johns Hopkins University Press.
204. Lockwood, M., Tracey, P., Klomp, N. (1996).
Analysing conflict between cultural heritage and
nature conservation in the Australian Alps: A CVM
approach. Journal of Environmental Planning and
Management, 39, 357–370.
205. Lowe, J. C., Morydas, S. (1975). The Geography of
Movement, p. 333. Boston, MA: Houghton-Mifflin.
206. LPAC (London Planning Advisory Committee)
(1992). Open Space in Planning in London. Londra:
Llewelyn-Davies Planning & Environmental Trust
Associates Ltd.
207. Lu, F., Li, Z. (2003). A model of ecosystem health its
application. Ecological Modelling, 170, 55-59.
208. Lucas, O. W. R. (1991). The design of forest
landscapes. Oxford : Forestry Commission, Oxford
University Press.
209. Lucy, W. (1981). Equity planning for local services.
Journal of the American Planning Association, 47,
447-457.
210. Lund, H. G. (2002). Coming to terms with
politicians definitions. În Kaennel, D. M., Prüller, R.
(ed.), Forest terminology: living expert knowledge.
How to get society to understand forest
terminology, 23-44. Proceedings of the
6.03.02/SilvaVoc Group Session at the IUFRO
World Congress 2000, selected contributions on
forest terminology. IUFRO Occasional Paper 14.
IUFRO, Viena.
211. Lundgren, A. E. (1996). Stadsgrönskan: integrerat
eller separerat stadsbyggnadselement? Göteborg:
Chalmers tekniska högskola.
212. Luttik, J. (2000). The value of trees, water and open
space as reflected by house prices in the
Netherlands. Landscape Urban Planning, 48, 161–
167.
213. Luymes, D. T., Tamminga, K. (1995).Integrating
public safety use into planning urban greenways.
Landscape Urban Planning, 33, 391-400.
214. Luymes, D. T., Tamminga, T. (1995). Integrating
public safety and use into planning urban
greenways. Landscape and Urban Planning, 33,
391-400.
215. Luymes, D., Tamminga, K. (1995). Integrating
public safety use into planning urban greenways.
Landscape Urban Planning, 33, 391-400.
216. Maat, K., de Vries, P. (2006). The influence of the
residential environment on green-space travel:
testing the compensation hypothesis',
Environment Planning A 38, 2111-27.
217. Mace, A., Hall, P., Gallent, N. (2007). New East
Manchester: urban renaissance or urban
opportunism? European Planning Studies, 15 (1),
51–65.
218. Machedon, F. (2006). Metodă de analiză
mofrologică a țesuturilor urbane. Ion Mincu:
București.
219. Madaleno, I. M. (2001). Urban agriculture
supportive policies from distant cities: Lisbon
(Portuganl) and Presidente Prodente (Brazil).
Urban Agriculture, 4, 38-39.
220. Mahr, B. (2008). Vienna environmental report, cap.
3, 21-30. Viena: Municipal Department for
Environmental Protection – MA 22.
221. Mäkinen, K., Tyrväinen, L. (2008). Teenage
experiences of public green spaces in suburban
Helsinki. Urban Forestry & Urban Greening,7, 277-
289.
222. Malinow, D. J. (2005). „Make no little plans”: Big
moves for the post-industrial city. Teza masterat
Universitatea Maryland, 2001.
223. Maloney, M. P., Ward, M. P. (1973). Ecology: let’s
hear from people: an objective scale for the
measurement of ecological attitudes and
knowledge. American Psychologist, 28, 583-586.
224. Maloney, M. P., Ward, M. P., Braucht, N. G. (1975).
Psychology in action: a revised scale for the
measurement of ecological attitudes and
knowledge. American Psychologist, 30, 787-790.
95
225. Mann, R. (1973). Rivers in the city, 246. New York:
Praeger.
226. Manning, R. E. (1999). Studies in outdoor
recreation, ed. 2. Corvallis: Oregon State University
Press.
227. Marcus, C. C., Watsky, C. M., Insley, E., Francis, C.
F. (1990). Neighborhood parks. În Marcus, C. C.,
Francis, C. F. (ed.), People Places: Design
Guidelines for Urban Open Space. New York: Van
Nostrand Reinhold.
228. Markman, A. B., Stilwell, H. C. (2001). Role-
governed categories. Journal of Experimental and
Theoretical Artificial Intelligence, 13, 329-358.
229. Marne, P. (2001). Whose public space was it
anyway? Class, gender ethnicity in the creation of
Sefton Stanley Parks, Liverpool: 1875-1872. Social
Cultural Geography, 2, 421-443.
230. Marzluf, J. ( 2008). Urban Ecology: An International
Perspective on the Interaction Between Humans
and Nature. New York: Springer US.
231. Matsuoka, R. H., Kaplan, R. (2008). people needs in
the urban landscape: analysis of landscape and
urban planning contributions. Landscape and
Urban Planning, 84, 7-19.
232. McIntyre, N. E., Knowles-Yales, K., Hope, D. (2000).
Urban ecology as an interdisciplinary field:
Differences in the use of ”urban” between the
social and natural sciences. Urban Ecosystems, 4, 5-
24.
233. McPherson, E. G. (1992). Accounting for benefits
costs of urban greenspace. Landscape Urban
Planning, 22, 41-51.
234. McPherson, E. G. (1994). Energy-saving potential
of trees in Chicago. În McPherson, E. G., Nowak, D.
L., Rowntree, R. A. (ed.), Chicago’s urban forest
ecosystem: results of the Chicago Urban Forest
Climate Project, 95-114. USDA Forest Service
General Technical Report NE-186. Radnor,
Pennsylvania.
235. McPherson, E. G. (1998). Atmospheric carbon
dioxide reduction by Sacramento’s urban forest.
Journal of Arboriculture, 24 (4), 215–223.
236. Mens en Ruimte (1999).
MaatschappelijkeWaardering van Groen en
Landschap. Bruxelles: Ministerie van de Vlaamse
Gemeenschap (în daneză).
237. Merton, R. K. (1949/1967). On theoretical
sociology. Five essays, old and new. New York:
Macmillan Publishing & Co.
238. mfl. organisationer utnyttjar tre städers parkutbud.
Landskapsplanering Rapport, 95, 3. Alnarp:
Sveriges lantbruksuniversitet.
239. Miller, Y., Brown, W. (2005). Determinants of active
leisure for women with young children—an “ethic
of care” prevails. Leisure Sciences, 27, 405-420.
240. Milligan, C., Gatrell, A., Bingley, A. (2003).
Cultivating health: Therapeutic landscapes and
older people in Northern England. Social Science &
Medicine, 58 (9), 1781-1793.
241. Mitchell, R. C., Carson, R. T. (1989). Using surveys
to value public goods: The contingent valuation
method. Resources for the Future. Washington,
D.C.
242. Mitchell, R. C., Carson, R. T. (1995). Current issues
in the design, administration, and analysis of
contingent valuation survey. În Johansson, P.O.,
Kristrom, B., Maller, K.G. (ed.), Current Issues in
Environmental Economics. Manchester University
Press.
243. Moore, R. L., Scott, D. (2004). Place attachment
context: Comparing a park a trail within. Forest
Science, 48, 877-884.
244. Morancho, A. B. (2003). A hedonic valuation of
urban green areas. Landscape Urban Planning, 66,
35–41.
245. More, T., Stevens, T. (2000). Do user fees exclude
low-income people from resource-based
recreation?. Journal of Leisure Research, 32, 341-
357.
246. Mulholland, M., Dewar, D., Plant, L. (2006).
Integrating large shade trees with higher density
development. Conferința Subtropical Cities,
Queensland University of Technology, Brisbane.
247. Naess, P. (2005). Residential location affects travel
behavior—but how why? The case of Copenhagen
metropolitan area. Progress in Planning, 63, 167-
257.
248. Negruțiu, F. (1980). Spații verzi. București: Editura
didactică și pedagogică.
249. Negulescu, M. H. (2011). Mobilitate urbană. Curs
UAUIM, masterat Management urban pentru orașe
competitive, anul I.
250. Newcombe, K., Kalma, J., Aston, A. (1978). The
metabolism of a city: The case of Hong Kong.
Ambio, 7, 3–15.
251. Newton, P. (2001). Urban indicators the
management of cities. Asian Development Bank,
15-36.
252. Nicholls, S. (2001) Measuring the accessibility and
equity of public parks: a case study using GIS.
Managing Leisure, 6 (4), 201–219.
253. Nicholls, S., Shafer, C. (2001). Measuring
Accessibility and Equity in a Local Park System: The
Utility of Geospatial Technologies to Park and
Recreation Professionals. Journal of Park and
Recreation Administration, 19 (4), 102-124.
254. Nielsen, T. S., Hansen, K. B. (2007). Do Green Areas
Affect Health? Results from a Danish Survey on the
Use of Green Areas and Health Indicators. Health &
Place, 13, 839–850.
96
255. Niemelä, J. (1999). Is there a need for a theory of
urban ecology? Urban Ecosystems, 3, 57–65.
256. Nijkamp, P., Schubert, U. (1983). Structural change
in urban systems. Laxenburg, Autria: International
Institute for Applied Systems Analysis, 1-30.
257. Nistor, E. (2009). Psihologie socială și mediu
înconjurător. Exemple aplicative. În Iluț, P. (ed.),
Psihologie socială și sociopsihologie, 124-138. Iași:
Polirom.
258. Nowak, D. J., Crane, D. E., Stevens, J. C., Ibarra, M.
(2002). Brooklyn’s urban forest. Radnor, PA: United
States Department of Agriculture, Forest Service,
North-eastern Forest Experiment Station, General
Technical Report NE-290.
259. NRPA – National Recreation Park Association
(1983). Recreation, park open space standards
guidelines. Ashburn, VA: National Recreation Park
Association.
260. Oğuz, D., Çacki, I. (2010). Changes in leisure
recreational preferences: A case study of Ankara.
Scientific Research Essays, 5 (8), 721-729.
261. Oke, T. R. (1989). The micrometeorology of the
urban forest. Philos. to Roy. Soc. B., 324 (1223),
335–349.
262. Ong, B. L. (2003).Green plot ratio: An
ecologicalmeasure for architecture and urban
planning. Landscape Urban Plann., 63, 197–211.
263. Owen, T. W., Carlson, T. N., Gillies, R. R. (1998). An
assessment of satellite remotely-sensed land cover
parameters in quantitatively describing the climatic
effect of urbanization. International Journal of
Remote Sensing, 19,1663−1681.
264. Pamfil, C., Nica, M., Miroiu, A. (2010). Cercetare
sociologică pentru actualizarea planului urbanistic
general al municipiului Galați. Universitatea de
Arhitectura si Urbanism Bucuresti și CP Consult
Grup s.r.l.
265. Pauleit, S., Duhme, F. (2000). GIS assessment of
Munich’s urban forest structure for urban planning.
Journal of Arboriculture, 26 (3), 133–141.
266. Pauleit, S., Ennos, R., Golding, Y. (2005). Modeling
the nvironmental impacts of urban land use and
land cover change—a study in Merseyside, UK.
Landscape Urban Planning, 71, 295–310.
267. Payne, L., Orsega-Smith, B., Godbey, G., Roy.
(1998). Local parks the health of older adults:
results from an exploratory study. Parks
Recreation, 33 (10), 64-71.
268. Pickett, S. T. A., Burch, W. R. Jr, Dalton, S.,
Foresman, T., Grove, J., Rowntree, R. (1997). A
conceptual framework for the study of human
ecosystems in urban areas. Urban Ecosystems, 1,
185–199.
269. Pickett, S. T. A., Cadenasso, M. L., Grove, J. M.,
Nilon, C. H., Pouyat, R. V., Zipperer, W. C.,
Costanza, R. (2001). Urban ecological systems:
Linking terrestrial ecological, physical,
socioeconomic components of metropolitan areas.
Annual Review of Ecological Systems, 32, 127–157.
270. Pickett, S. T. A., Parker, V. T., Fiedler, P. L. (1992).
The new paradigm in ecology: implications for
conservation biology above the species level. În
Fiedler, P., Jain, S. (ed.), Conservation Biology, The
Theory, and Practice of Nature Conservation,
Preservation Manage, 65-88. New York: Chapman
and Hall.
271. Pincetl, S. (2003). Towards a sustainable Los
Angeles: A nature’s services approach. Los Angeles:
University of Southern California, Centre for
Sustainable Cities.
272. Pitulac, T. (2011). Comunități. În Vlasceanu, L. (ed.),
Sociologie, 132-170. Iași: Polirom.
273. PLDDG (2002). Planul local de dezvoltare durabilã a
municipiului Galați. Primăria Municipiului Galați și
Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă.
274. Pokorny, J. (2001). Dissipation of solar energy in
landscape--controlled by management of water
and vegetation. Renewable Energy, 24 (3-4), 641-
645.
275. Prescott-Allen, R. (1991). Caring for the Earth: A
Strategy for Sustainable Living. IUCN, The World
Conservation Union, United Nation Environmental
Program, Worldwide Fund for Nature, Gland,
Elveția.
276. Quintas, A. V., Curado, M. J. (2010). The
contribution of urban green areas to the quality of
life. CIBIO/Universitatea din Porto.
277. Rahmatian, S. (1985). The hierarchy of objectives:
toward an integrating construct in systems science.
Systems Research, 2 (3), 237-245.
278. Randrup, T. B., Konijnedijk, C., Dobbertin, M. K.,
Prüller, R. (2005). The concept of Urban Forestry in
Europe. În Konijnendijk, C. C., Nilsson, K., Randrup,
T. B., Schipperijn, J. (ed.), Urban Forests Trees, 9-
21. Berlin: Springer.
279. Rapport, D.J., Whitford, W.G. (1992). What is
clinical ecology? În Costanza, R., Norton, B.G.,
Haskell, B. D. (ed.), Ecosystem health, 144-156.
New goals for ecosystem management.
Washington DC: Island Press.
280. Reed, J. A., Arant, C. A., Wells, P., Stevens, K.,
Hagen, S., Harring, H. (2008). A descriptive
examination of the most frequently used activity
settings in 25 community parks using direct
ovservation. Journal of Physical Activity and
Health, 5 (1), S183-195.
281. Rees, W. (2003). Understanding Urban Ecosystems:
An Ecological Economics Perspective.
Understanding Urban Ecosystems, 115-136.
97
282. REIA - Real Estate Industry Australia (2007).
Summary of Property Tax Revenue 2005/06 (ABS
Cat. No. 5506.0).
283. Renema, D., Visser, M., Edelmann, E., Mors, B.
(1999). De wensen van Nederlanders ten aanzien
van natuur en groen in de leefomgeving (The
Wants of the Dutch for Nature and Green in the
Living Environment). Wageningen: DLO-Staring
Centrum.
284. Reneman, D., Visser, M., Edelmann, E., Mors, B.
(1999). Mensenwensen: De wensen van
Nederlanders ten aanzien van natuur en groen in de
leefomgeving. Haga: Reeks Operatie Boomhut nr.
6 (în daneză).
285. Reynolds, K. D., Wolch, J., Byrne, J., Chou, C.-P.,
Feng, G., Weaver, S., Jerrett, M. (2007). Trail
characteristics as correlates of urban trail use.
American Journal of Health Promotion, 21, 335-345.
286. Ribeiro, L., Barão, T. (2006). Greenways for
recreation maintenance of landscape quality: five
case studies in Portugal. Landscape Urban
Planning, 76, 79-97.
287. Romein, A. (2005).leisure in waterfront
redevelopment: an issue of urban planning in
Rotterdam? OTB Research Institute for Housing,
Urban Mobility Studies, 1-8.
288. Rosch, E. (1978). Principles of categorization. În
Rosch, E., Lloyd, B. B. (ed.), Cognition and
Categorization, 27-48. Hillsdale, NJ: Lawrence
Erlbaum.
289. Rosenzweig, R., Blackmar, E. (1992). The Park the
People. Ithaca: Cornell University Press.
290. Rotariu, T., Mezei, E. (2012). Populația României.
Volum, structuri și procese demografice. În Rotariu,
T., Voineagu, V. (ed.), Inerție și schimbare, 17-44.
Iași: Polirom.
291. Rughiniș, C. (2007). Explicația sociologică. Iași:
Polirom.
292. S herer, P.M., 2003. Why America Needs More City
Parks and Open Space, San Francisco: The Trust for
Public Land.
293. Sampson, R. J., Raudenbush, R. W., Felton, E.
(1997). Neighborhoods violent crime: a multilevel
study of collective efficacy. Science, 277, 918–924.
294. Sampson, R. J., Raudenbush, S. W. (2001). Disorder
in urban neighborhoods – Does it lead to crime?
Washington, DC: National Institute of Justice, U.S.
Department of Justice.
295. Sandu, M. (1975). Structuri urbane. Biblioteca IAIM,
București.
296. Sandu, M. (2009). Structuri urbane. Note de curs
UAUIM semenstrul I, Facultatea de Urbanism.
297. Santana, P., Santos, R., Costa, C. (2009). Walkable
Urban Green Spaces: Health Impact Assessment in
Amadora, Portugal. Proceedings REAL CORP 2009
Tagungsband, 22-25 April 2009, Sitges.
http://www.corp.at.
298. Schilling, J. (2010). Towards a greener green space
planning. Urban green Space planning in Lisbon
(Portugal). Trză masterat, Universitatea Lund,
Suedia.
299. Schmithüsen, F., Kazemi, Y., Seeland, K. (1997).
Perceptions attitudes of the population towards
forests their social benefits. Studii făcute în
Germania, Austria și Elveția între 1960 și 1995.
300. Schwartz, M. W. (1997). Conservation in highly
fragmented landscapes. New York: Chapman and
Hall.
301. Scott, D., Munson, W. (1994). Perceived constraints
to park usage among individuals with low incomes.
Journal of Park and Recreation Administration, 12
(4), 79-96.
302. Searle, G. (2007). Sydney’s urban consolidation
experience: power, politics community. Dodson, J.
(ed.), Urban Research Program, Griffith University,
Brisbane, 1-16.
303. Searns, R. M. (1995). The evolution of greenways as
an adaptive urban landscape form. Landscape
Urban Planning, 33, 65-80.
304. Seeland, K., Dübendorfer, S. Hansmann, R. (2009).
Making friends in Zurich's urban forests parks: The
role of public green space for social inclusion of
youths from different cultures. Forest Policy
Economics 11, 10-17.
305. Sherer, P. (2006). The Benefits of Parks: Why
America Needs More City Parks Open Space. San
Francisco: The Trust for Public Land.
306. Smith, S. L. J. (1980). Intervening opportunities
travel to urban recreation centers. Journal of
Leisure Research, 12, 296-308.
307. Smoyer-Tomic, K. E., Hewko, J. N., Hodgson, M. J.
(2004). Spatial accessibility equity of playgrounds
in Edmonton, Canada. The Canadian Geographer,
48, 287-302.
308. Snelgrove, A. G., Michael, J. H., Waliczek, T. M.,
Zajicek, J. M. (2004). Urban greening criminal
behavior: a geographic information system
perspective. HortTechnology, 14 (1), 48-51.
309. Sørensen, M., Andersen, Z. J., Nordsborg, R. B. et
al.(2012). Road Traffic Noise and Incident
Myocardial Infarction: A Prospective Cohort Study.
PLoS ONE, 7 (6), e39283.
310. Stan, A., Pascu, R., Alexandru, M., Ioniță, C. (2011).
Studiu de fundamentare privind sistemul plantat,
peisajul urban și spațiul public. Actualizarea P.U.G.
Brăila. București: Universitatea de Arhitectură și
Urbanism “Ion Mincu”.
311. Stăncioiu, A (2007). Spațiul public: al tuturor, al
nimănui sau al meu? Arhitext, 14 (12), 60-63.
98
312. Steg, L., Vlek, C. (2009). Encouraging pro-
environmental behaviour: an integrative review
and research agenda. Journal of Environmental
Psychology, 29, 309-317.
313. Stenhouse, R. N. (2004). Fragmentation and
internal disturbance of native vegetation reserves
in the Perth metropolitan area, Western Australia.
Landscape and Urban Planning, 68, 389–401.
314. Svedberg, O. (1988a). Arkitekternas århundrade,
Europas arkitektur 1800-talet. Stockholm:
Arkitektur.
315. Svedberg, O. (1988b). Planerarnas århundrade,
Europas arkitektur 1900-talet. Stockholm:
Arkitektur.
316. Svedberg, O. (1989). Stockholmsutställningen 1930
och funktionalismens genombrott,
Funktionalismens bostadsprogram, en
bakgrundsskiss, in Funktionalismens genombrott
och kris. Svenskt bostadsbyggande 1930-80, 7-64.
Stockholm: Arkitekturmuseet.
317. Swanwick, C., Dunnett, N., Woolley, H. (2003).
Nature, role and value of green spaces in towns and
cities: an overview. Built Environment, 29 (2), 94–
106.
318. Syme, G., Fenton, D., Coakes, S. (2001). Lot size,
garden satisfaction local park wetland visitation.
Landscape Urban Planning, 56, 161-170.
319. Taha, H. (1997). Urban climates and heat islands:
Albedo, evapotranspiration, and anthropogenic
heat. Energy and Buildings, 25 (2), 99-103.
320. Takano, T., Nakamura, K., Watanabe, M. (2002).
Urban residential environments senior citizens’
longevity in megacity areas: The importance of
walkable green spaces. J Epidemiol. Community
Health, 56, 913–918.
321. Takano, T., Nakamura, K., Watanabe, M. (2002).
Urban residential environments senior citizens’
longevity in mega-city areas: the importance of
walk-able green space. Journal of Epidemiology
Community Health, 56 (12), 913-916.
322. Takano, T., Nakamura, K., Watanabe, M. (2002).
Urban residential environments and senior citizens’
longevity in megacity areas: The importance of
walkable green spaces. J. Epidemiol. Community
Health, 56, 913–918.
323. Talen, E.(1998). Visualizing fairness: equity maps
for planners. Journal of the American Planning
Association, 64 (1), 22-38.
324. Talen, E., Anselin, L. (1998). Assessing spatial
equity: an evaluation of measures of accessibility to
public playgrounds. Environment and Planning, 30,
595-613.
325. Tamoutseli, K. (2008). Greening school grounds:
schools’contribution to building sustainable cities.
În Costa, C. S., Mathez, J., Edlich, G. B., Hozer, J.
(ed.), Urban green spaces – a key for sustainable
cities, 159-162. Dresden: Leibniz Institute of
Ecological and Regional Development.
326. Tanaka, A., Takano, T., Nakamura, K., Takeuchi, S.
(1996). Health levels influenced by urban
residential conditions in a megacity – Tokyo. Urban
Studies, 33, 879-894.
327. Taylor, D. E. (1999). Central Park as a model for
social control: Urban parks, social class leisure
behavior in Nineteenth-Century America. Journal
of Leisure Research, 31, 420-477.
328. Teodorescu, G. (2010). Climate change impact on
urban ecosystems sustainable development of
cities in Romania. WSEAS Transactions on
Environment Development, 2 (6), 103-112.
329. Thompson, C. (2002). Urban open space in the 21st
century. Landscape Urban Planning, 60, 59-72.
330. Thompson, C. W., Roe, J.,Aspinall, P., Mitchell, R.,
Clow, A., Miller, D. (2010). More green space is
linked to less stress in deprived communities:
Evidence from salivary cortisol patterns. Landscape
Urban Planning, 105 (3), 221–229.
331. Thompson, J. N. (1997). Conserving interaction
biodiversity. În Pickett, S. T. A., Ostfeld, R. S.,
Shachak, M., Likens, G. E. (ed.), The Ecological
Basis of Conservation: Heterogeneity, Ecosystems,
and Biodiversity, 285-293. New York: Chapman and
Hall.
332. Tilman, D. (1997). Biodiversity ecosystem
functioning. În Daily, G.C. (ed.), Nature's services.
Societal dependence on natural ecosystems, 93-
112. Washington DC: Island Press.
333. Toccolini, A., Fumagalli, N., Senes, G. (2006).
Greenways planning in Italy: The Lambro River
Valley greenways system. Landscape Urban
Planning, 76, 98-111.
334. Tomas, S. R., Crompton, J. L., Scott, D. (2003).
Assessing service quality and benefits sought
among zoological park visitors. Journal of Park and
Recreation Administration, 21 (2), 105-124.
335. Tomas, S. R., Scott, D., Crompton, J. L. (2002). An
investigation of the relationships between quality
of service performance, benefits sought,
satisfaction, and future intention to visitamong
visitors to a zoo. Managing Leisure, 7, 239-250.
336. Townsend, M., Maller, C. (2003). Sustaining People
and Places, Proceedings of the Airs, Waters, Places,
265-278. Newcastle, Australia: Transdisciplinary
Conference on Ecosystem Health in Australia.
337. Tratsaert, K. (1998). Stads(v)lucht maakt vrij:
Analyse van de verhuisstromen en een bevraging
van de verhuismotieven en woonwensen van jonge
gezinnen in het Leuvense. Katholieke Universiteit
Leuven: Hoger Instituut voor de Arbeid (în daneză).
99
338. Troped, P. J., Saunders, R. P., Pate, R. R. (2005).
Comparisons between rail trail users non users men
women's patterns of use in a suburban community.
Journal of Physical Activity Health, 2, 169-180.
339. Troped, P. J., Saunders, R. P., Pate, R. R.,
Reininger, B., Ureda, J. R., Thompson, S. J. (2001).
Associations between self-reported objective
physical environmental factors use of a community
rail-trail. Preventative Medicine, 32, 191-200.
340. Troutman, P. (2004). San Diego growth wars: a
critique of public participation in California land use
politics. University of California at San Diego.
ProQuest Doctorals (AAT 3142450).
341. Troy, A. R., Grove, J. M., O'Neil-Dunne, J. P.,
Pickett, S. T., Cadenasso, M. L. (2007). Predicting
opportunities for urban greening on private lands.
Environ. Manage., 40 (3), 394-412.
342. Turner, K., Lefler, L., Freedman, B. (2005). Plant
communities of selected urbanised areas of Halifax,
Nova Scotia, Canada. Landscape Urban Planning,
71, 191-206.
343. Turner, K., Pearce, D., Bateman, I. (1994).
Environmental economics. An elementary
introduction. Wheatsheaf: Harvester.
344. Tyrväinen, L. (1999). Monetary valuation of urban
forest amenities in Finland. Dizertație, Finnish
Forest Research Institute, Research papers 739.
Vantaa: Finnish Forest Research Institute.
345. Tyrväinen, L. (2001). Use valuation of urban forest
amenities in Finland. J. Environ. Manage., 62, 75–
92.
346. Tyrväinen, L., Miettinen, A. (2000). Property prices
urban forest amenities. J. Environ Econ. Manag., 39
(2), 205–223.
347. Tyrväinen, L., Pauleit, S., Seeland, K., de Vries, S.
(2005). Benefits Uses of Urban Forests Trees. În
Urban Forests Trees, 81-114. doi:10.1007/3-540-
27684-X_5 Key: citeulike:3184302
348. Tyrväinen, L., Silvennoinen, H., Kolehmainen, O.
(2003). Can ecological aesthetic values be
combined in urban forest management? Urban for
Urban Green, 1 (3), 135–149.
349. Tzoulas, K., Korpela, K., Venn, S., Ylipelkonen, V.,,
P. Kaźmierczak, A., Niemela, J., James, P. (2007).
Promoting Ecosystem Human Health in Urban
Areas using Green Infrastructure: A Literature
Review. Landscape Urban Planning, 81, 167–178.
350. Ulijaszek, S. J. (1999). Physical activity, lifestyle
health of urban populations. În Schell, L. M.,
Ulijaszek, S. J. (coord.), Urbanism, Health Human
Biology in Industrialised Countries. Cambridge
University Press.
351. Ulrich, R. S. (1984). View through a window may
influence recovery from surgery. Science, 224, 420-
421.
352. Ulrich, R. S. (1993). Biophilia – Biophobia natural
landscapes. În Kellert, R., Wilson, E.O., (ed.), The
biophilia hypothesis. Washington DC: Island Press.
353. UNDP (United Nations Development Programme),
United Nations Environment Programme, World
Bank, and World Resources Institute (2000). World
Resources 2000–2001. Amsterdam: Elsevier
Science
354. United Nations (2001). World Urbanisation
Prospects: The 1999 Revision. New York. Urban
Observatory Statistics Unit.
<http://www.unhabitat.org/habrdd/conditions/worl
d.htm> [accesat pe 05.06.2012].
355. United Nations (2004). World urbanization
prospects: The 2003 revision. New York: United
Nations.
356. UNWCED (UN World Commission on Environment
and Development) (1987). Raport de întâlniri, 1-11.
Tokyo, Japonia.
357. Urban planning the contradictions of sustainable
development. Journal of the American Planning
Association, 62 (3), 296-312.
358. Velarde, M. D., Fry, G., Tveit, M. (2007). Health
effects of viewing landscapes - landscape types in
environmental psychology. Urban Forestry & Urban
Greening, 6, 199-212.
359. Voicu, B. (2011). Valorile și Sociologia Valorilor. În
Vlasceanu, L. (ed.), Sociologie, 249-293. Iași:
Polirom.
360. Walker, B. (2006). A Resilience Approach to
Sustainable Evelopment. CSIRO Sustainable
Ecosystems și The Resilience Alliance.
361. Walker, C. (2004). The Public Value of Urban Parks.
The Wallace Foundation, 1-7.
362. Walmsley, A. (1995). Greenways the making of
urban form. Landscape Urban Planning, 33, 81-127.
363. Weiss, M. J. (1988). The clustering of America. New
York: Tilden Press.
364. Weiss, M. J. (2000). The clustered world: How we
live, what we buy, and what it all means about who
we are. New York: Brown.
365. Wessolek, G. (2008). Sealing of Soils. În Marzluf, J.
(ed.), Urban Ecology; An International Perspective
on the Interaction Between Humans and Nature,
161-179. SUA: Springer.
366. Whitford, V., Ennos A.R., Handley J.F. (2001). City
Form Natural Processes: Indicators for the
Ecological Performance of Urban Areas Their
Application to Merseyside, UK. Landscape Urban
Planning, 20 (2), 91-103.
367. WHO (1948). Preamble to the Constitution of the
World Health Organization as adopted by the
International Health Conference, New York, 19-22
June, 1946; signed on 22 July 1946 by the
representatives of 61 States (Official Records of the
100
World Health Organization, no. 2, p. 100) entered
into force on 7 April 1948.
368. Willis, K. G. (2003). Pricing public parks. Journal of
Environmental Planning and Management, 46 (1),
3–17.
369. Wolch, J., Wilson, J., Fehrenbach, J. (2005). Parks
and park funding in Los Angeles: An equity-
mapping analysis. Urban Geography, 26 (1), 4-35.
370. Wolf, K. L. (2003).Ergonomics of the City: Green
Infrastructure Social Benefits. In Kollin, C. (coord.),
Engineering Green: Proceedings of the 11th
National Urban Forest Conference. Washington
D.C.: American Forests.
371. Wolf, K. L. (2004). Public value of nature:
Economics of urban trees, parks open space. In
Miller, D., Wise, J. A. (coord.), Design with Spirit:
Proceedings of the 35th Annual Conference of the
Environmental Design Research Association.
Edmond, OK.: Environmental Design Research
Association (edra).
372. Wood, R., Handley, J. (1999). Urban waterfront
regeneration in the Mersey Basin, North West
England. Journal of Environmental Planning and
Management, 42, 565–580.
373. Wuqiang, L., Song, S., Wei, L. (2006). Urban spatial
patterns based on the urban green space system: A
strategic plan for Wuhan metropolitan area, P. R.
China. China Shi Song.
374. Yabes, R., Shetter, K., Schneeman, J. (1997). Urban
waterways: Changing historical uses users in a
southwestern desert city. Community Design, 39,
167-185.
375. Young, C. H., Jarvis, J. (2001). A simple method for
predicting the consequences of land management
in urban habitats. Environmental Management, 28
(3), 375–387.
376. Young, T. (1996). Social reform through parks: the
American Civic Association's program for a better
America. Journal of Historical Geography, 22, 460-
472.
377. Zhou, W., Troy, A., Grove, J. M., Jenkins, E. C.
(2009). Can money buy green? Demographic
socioeconomic predictors of lawn-care
expenditures lawn greenness in urban residential
areas. Society Natural Resources, 22, 744–760.
378. Zhou, Y. P. (1999). Establishment of national-
calibre urban landscape areas to usher the new
garden-city of Pudong into the 21st century. Chin.
Lands. Architect., 15 (62), 23–25.
101
ANEXA 1: ANALIZA
NODURILOR
Evaluarea sistemului verde poate fi făcută cu
ajutorul metodelor și teoriilor specifice
analizelor de rețele. În acest sens poate fi
folosită teoria graficului (Haggett et al., 1997),
care permite analiza și optimizarea fluxurilor
de orice tip (economice, sociale, de transport,
electrice etc.). Teoria folosește conectivitatea
rețelei – termen care descrie gradul la care
toate nodurile rețelei sunt conectate -, care
poate fi aflată pe baza a trei variabile:
1. numărul de rețele (din cadrul zonei
analizate);
2. numărul de legături (din cadrul unei
rețele);
3. numărul de noduri :din cadrul unei
rețele).
ANALIZA CONECTIVITĂȚII
Pentru această analiză se poate folosi modelul
gravitației (Sklar și Constanza, 1991), care
evaluează gradul de interacțiune dintre
noduri/elemente. Caracteristici ale
elementelor (e.g. suprafața) sunt variabilele
care determină gradul de interacțiune dintre
două elemente. Se poate astfel afla eficiența
elementelor, dar și accesibilitatea către
acestea. Modelul se folosește de o formulă
matematică pentru a calcula interacțiunea
dintre fiecare pereche de elemente:
Gab = (Na x Nb)/(Dab)2
în care a și b sunt elementele; G este
interacțiunea dintre elemente; N este
valoarea elementului52; D este distanța dintre
noduri (de obicei amplasată în centrul de
52 Această valoare reprezintă de fapt un indice care este calculat în funcție de context. De exemplu, pentru un sistem de parcuri acesta ar constă într-o sumă formată din anumite caracteristici definitorii ale elementelor, cum ar fi suprafața sau valoarea istorică.
greutate, însă depinde de caz; Forman și
Gordon, 1986).
FORMAREA SISTEMULUI
Se poate realiza pe baza unei tipologii de
rețele (fig. A1.1). Tipologia este aleasă în
funcție de anumite caracteristici ale acesteia,
care de regulă sunt motivate economic.
FIG. A1.1 – TIPOLOGII DE REȚELE
(refăcut din Hellmund, 1989)
Dintre modelele prezentate în fig. A1, C este
cel mai puțin costisitor, dar nu neapărat și cel
mai eficient. Modelul C este cel mai ieftin, însă
pentru constructor; există și variante low-cost
pentru utilizatori – modelul E – care se
traduce în costuri minime de deplasare între
două elemente.
FIG. A2.2 – OBIECTIVELE ECONOMICE ALE
TIPOLOGIILOR
Varianta C este formată din noduri terminale
care sunt deservite de o singură conexiune,
aceasta din urmă unindu-se cu alte legături în
102
anumite puncte (dar care nu reprezintă
neapărat noduri) în care au loc dispersii sau
concentrări de fluxuri. Modelul E este un
model C extins în care toate nodurile sunt
direct conectate. O combinație între C și E
este modelul F, în care cele două obiective
economice sunt balansate.
EVALUAREA SISTEMULUI CREAT
Evaluarea variantelor se face pe baza a trei
indici de conectivitate (adaptat din Dalton et
al., 1973; Forman și Gordon, 1986; apud
Linehan et al., 1995):
1. gamma: numărul de conexiuni /
numărul maxim de conexiuni;
2. beta: numărul de conexiuni / numărul
de noduri;
3. raportul costului: 1 – (numărul de
conexiuni / lungimea conexiunilor).
Indicele gamma poate fi considerat procentul
conectivității și poate fi ajustat astfel încât
valorile sale să corespundă mai bine condițiilor
regionale53, astfel încât legăturile care sunt
nefavorabile sau nedorite să fie eliminate
(Linehan et al., 1995, p. 184).
Valorile indicelui beta mai mari de 1 reflectă
un nivel mare al conectivității; 1 reprezintă un
singur circuit, iar valorile mai mici de 1 indică
un model dendrogammatic al rețelei (i.e.
structură de tip arbore).
Spre deosebire de gamma și beta, raportul
costului realități, nu caracteristici abstracte;
cifra sa rezultă din raportul dintre numărul de
legături/elemente din sistem și
distanța/lungimea acestora.
53 Prin termenul de regional autorii se referă la local.
ANEXA 2: INSTRUMENT DE EVALUARE AL PARCURILOR ȘI PĂDURILOR URBANE EXISTENTE DIN GALAȚI-BRĂILA
VARIABILE VALORI
GALAȚI BRĂILA
NUMĂR 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 E1 E2 E3
NUME Pă. Lacul Vânători
P. CFR Gr.
Publică P.
Rizer P.
Cloșca Gr.
Botanică faleza
Balta Moartă
Pă. Brateș Micro
13B-39C
P. Libertății Pă. Lacu
Sărat P.
Monument Bd-ul
Independenței
Bd-ul A. I.
Cuza
Gr. Traian
P. Lacu Dulce
Gr. Poligon
Gr. Mare
faleza Stațiunea
Lacul Sărat P.
Brăilița Pă. Basca
Siret mal nordic
Dunăre mal estic
FUNCȚIE54 R R R, E R, E R R, ED R R R, C-E R R R R R, E R, E R, E R R, E R, E R, E R, S R R, C-E, P R, C-E, P R, C-E, P
TEREN
suprafață (ha) 7,1 5,7 7,6 3 20 21,2 18 41 40 0,88 1,5 103 53 8 4,5 0,85 4,1 0,21 7,5 7,1 33,85 14,4 755 520 aprox. 2800
regim juridic public public public public public public public public public Public public public public public public public public public public public public public Public, privat
public public
posibilitate de extindere
da nu nu nu da nu da da nu Da nu da da (vest) nu nu nu da nu nu Da (sud)
nu nu nu da da
fragmentare nu nu nu nu nu nu da da da da nu da nu da da nu nu nu nu nu nu nu da nu nu
relație cu apa da nu nu nu nu nu da da da nu nu da nu nu nu nu nu nu nu da da nu da da da
ACCESIBILITATE
localizare exterior (N) periferie periferie centru
Micro 17 – Tiglina 1
centru Centru-periferie
Periferie (S)
Periferie (N) Periferie (E)
centru periferie Inel 3 centru centru centru periferie centru centru centru periferie Inel 3
Malul vestic al Dunării, între Galați și Brăila
Sudul Galațiului
Malu estic al Dunării, Jud. Tulcea
UTR 3 10 15 9 31 28 32 39 6 (parțial) 19 14 ? ? ? ? ? ? ? ? ? 55 ? - - -
tip de acces public public public public public public public public public Public public public public public public public public public public public public public Public, privat
public public
relație cu transportul public
da nu da da da da da da da da da da da da da da da da da da da nu nu nu nu
bariere fizice nu nu nu nu nu nu nu nu nu da nu da nu nu nu nu nu nu nu nu nu da da da nu
populația deservită (r = 500m)
- 800 2600 3000 4900 - 12000 - - - 600 - 7500 - -nu 2800 1000 2800 3000 2000 - 1200 - - -
importanță55 ME L MU MU L MU L - L - l L MU MU MU L L L MU MU ME L - - -
UTILIZATORI
tip de utilizare după funcție după funcție
după funcție
după funcție
după funcție
după funcție după funcție
- - - după funcție - după funcție
după funcție după funcție
după funcție
după funcție
după funcție
după funcție
după funcție
după funcție după funcție
- - -
frecvență de utilizare
ocazională (week-end sau sărbători)
zilnică zilnică zilnică zilnică
ocazională (week-end sau sărbători)
zilnică -
ocazională (week-end sau sărbători)
zilnică zilnică
ocazională (week-end sau sărbători)
zilnică zilnică zilnică zilnică zilnică zilnică zilnică zilnică
ocazională (week-end sau sărbători)
zilnică - - -
SECURITATE
zone inundabile nu nu nu nu nu nu nu parțial nu Nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu Parțial (nord și sud)
da da
semnalizare/ informare
- nu nu nu nu nu nu - nu nu nu - nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu - - -
iluminat nocturn - da da da da da da - da da da - da da da da da da da da da nu - - -
personal specializat - nu nu nu nu nu nu - nu nu nu - da nu nu nu nu nu nu nu nu nu - - -
ECOLOGIE
grad de antropizare mic mediu mediu mediu mediu mediu mare mic mic mediu mare mic mediu mare mare mare mare mare mediu mare mediu mediu mic mic mic
biodiversitate mare mică mică mică mică mare mică mică medie mică mică
mare mare mică mică mică mică mică mică mică medie Medie-mare
mare mare mare
VALOARE ISOTRICĂ
nu nu da da nu nu nu nu nu nu nu
nu da da da da nu da da da nu nu nu nu nu
CONDIȚIE
starea vegetației - medie bună medie medie slabă slabă - slabă - bună slabă medie medie medie slabă bună medie medie medie bună slabă - - -
starea echipamentelor
slabă slabă slabă slabă slabă slabă slabă - slabă - bună
slabă slabă slabă slabă medie slabă slabă slabă slabă slabă slabă - - -
COMPOZIȚIE
diversitatea vegetației
mică mică medie medie medie mare mică mică medie mică mică medie medie mică mică mică mică mică medie mică medie mică mare mare mare
diversitatea elementelor minerale sau construite
mică medie mare mare medie mare mare mică mică mică mică mică mare mare mare mare mare mare mare mare mare medie mică mică mică
elemente de design (artă)
nu nu da da da da da nu nu nu da nu da da da da da da da da da nu nu nu nu
DOTĂRI RECREAȚIONALE
nu da da da da da da nu nu nu da nu da da da da da da da da da da nu nu Nu
NUMĂR ELEMENT 1 (GA) 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 1 (BR) 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 E1 E2 E3
54 FUNCȚIE: R = recreație; S = sănătate; C-E = climatice și ecologice; E = estetice; P = protecție inundații; ED = educativă 55 IMPORTANȚĂ: L = locală; MU = municipală; ME = metropolitană
ANEXA 3: ECOSISTEMUL
NATURAL ȘI URBAN
Likens (1992) a definit ecosistemul ca o arie ce
conține organisme, un mediu fizic și interacțiuni
și schimburi între organisme și mediu (Apud
Flores et al., 1998). Conceptul de ecosistem
este valabil atât pentru mediul natural, cât și
pentru cel artificial (Pickett et al., 1992), deși
este folosit cel mai des pentru a descrie
mediul natural. De asemenea, ecosistemele
au o structură – organizarea fizică a
componentelor (biologice sau nonbiologice) –
și o funcție – modul în care componentele
interacționează unele cu altele (Flores et al.,
1998). În prezent sunt deja conturate două
abordări ale ecologiei urbane: ecologia în oraș
(pune în contrast mediul urban și cel natural și
influențele reciproce dintre acestea) și
ecologia orașului (considerarea orașului ca
ecosistem; Gammet et al., 2000).
Serviciile ecosistemului sunt acele aspecte ale
ecosistemului utilizate (activ sau pasiv) pentru a
produce bunăstare (Schilling, 2010, p. 9). Prin
urmare, ecosistemele produc beneficii în
cadrul ecologiei urbane, însă aceste beneficii
nu sunt mereu directe, necesitând procesare
umană. De exemplu, recreația este un serviciu
care apare din combinarea anumitor
elemente din sistemul ecologic natural (e.g.
vegetația) și cel social-uman (e.g. alei). Mai
mult, atunci când procesele ecosistemului (i.e.
interacțiunile din cadrul ecosistemului) sunt
utilizate de oameni, devin servicii (ibidem).
Câteva exemple de servicii oferite de
ecosistem sunt filtrarea aerului, reglarea
microclimatică, reducerea zgomotului urban
(Bolung și Hunhammar, 1999).
Fragmentarea și izolarea spațiilor verzi are ca
efect pierderea sau diminuarea serviciilor
ecosistemului (Schwartz, 1997; Stenhouse,
2004; Young și Jarvis, 2001).
Sistemul socioecologic este format din
interacțiunea dintre factorii sociali, urbani și
naturali (Ernston et al., 2008).
Cadenasso și Pickett (2008) consideră că
există cinci principii ecologice legate de oraș:
1. orașele sunt ecosisteme;
2. orașele sunt eterogene d.p.d.v.
spațial;
3. orașele sunt dinamice;
4. procesele sociale și cele naturale
interacționează în orașe;
5. procesele ecologice funcționează și
sunt importante în oraș.
Primele trei principii sunt legate de structura
și dinamica orașelor, iar ultimele două de
procesele ecologice. Fiecare din cele cinci
principii sunt relaționate anumitor funcții
ecologice care, conform autorilor, pot fi
traduse ulterior în servicii ecologice.
1 _ Pornind de la faptul că ecosistemele
reprezintă interacțiunea dintre complexul biotic
și complexul fizic (Cadenasso și Pickett, 2008),
indiferent de natura acestuia (e.g. sistem
închis sau homeostatic), se poate considera că
orașele sunt ecosisteme prin simplul fapt că
integrează cele două complexe în cadrul lor.
Față de acest sistem ecobiologic, conceptul
de ecosistem uman adaugă alte două
complexe – cel social și cel construit -, cele
patru componente fiind interrelaționate.
Complexul construit reprezintă toate
modificările făcute de oameni asupra
mediului (e.g. clădiri sau modificări ale
terenului); deși acestea reprezintă elemente
fizice56, sunt manipulate de om. Mai mult:
complexul biotic urban poate conține structuri
sociale, deoarece oamenii – fiind entități
organice, biologice – sunt incluși în acest
56 Complexul fizic este format din apă, sol, curenți de aer, lumină, temperatură etc. (Cadenasso și Pickett, 2008)
105
complex. Structuri sociale57 există însă și în
cazul altor organisme, deși într-o formă mai
simplă. Deci ecosistemul uman poate fi
considerat o extensie, un nou strat, sau
metasistem biologic? Orice interacțiune între
sistemul fizic și cel biotic reprezintă un
ecosistem.
Ecosistemele pot fi prezente la mai multe
scări de analiză, pornind de la o parcelă
individuală până la nivelul ariei metropolitane.
Fig. A3.1 – ECOSISTEMUL URBAN
(modificat din Cadenasso și Pickett, 2008)
Interacțiunile dintre cele patru complexe iau
forma fluxurilor de informații, materie,
energie și organisme. Afectarea unei singure
componente va influența funcționarea
celorlalte trei, fiind astfel necesară
considerarea celor patru ca întreg.
2 _ În orice oraș este prezentă o ierarhie de
ecosisteme, deci, ca ți în cazul ecositemelor
biologice-naturale, ecosistemul urban este
caracterizat de eterogenitate pe baza
diferențierii spațiale la diverse scări de
analiză. Eterogenitatea urbană poate fi un
rezultat al proceselor și structurilor sociale și
biofizice, ultimele două afectând la rândul lor
eterogenitatea spațială. În mediul urban,
eterogenitatea poate fi observată pornind de
la unitățile de bază (e.g. parcela), sau alte
unități de organizare (legală sau socială) a
terenului. Factori psiho-comportamentali, ca
57 Structura socială rezultă din variabile precum densitatea, vârsta, sexul, etnia, rasa, statutul economic și stilul de viață (Cadenasso și Pickett, 2008).
mentalitatea și stilul de viață, pot conține
indicatori ai eterogenității pentru că se
reflectă în modificările făcute de oameni
asupra mediului (e.g. întreținerea locuinței și a
terenului, metode de întreținere, densitatea
vegetației, sau preferințele pentru anumite
tipuri de vegetație).
În planificarea și proiectarea urbană, acest
principiu ecologic se poate reflecta în abordări
diferite în funcție de locație și bazate pe
evaluări ale zonei în care se va interveni.
Elementele structurale ale eterogenității
urbane sunt exprimate prin clădiri, vegetație
și suprafețe (artificiale sau naturale). Acestea
reprezintă baza biofizică pe care procesele și
structurile sociale sunt ierarhizate și se
desfăşoară.
Pentru ecosisteme, eterogenitatea este un
factor care, în cazul unei dinamici foarte
active (i.e. schimbări puternice și/sau bruște),
asigură funcționarea viitoare și refacerea
ecosistemului prin varietatea speciilor de
plante și animale (Thompson, 1997).
Totodată, eterogenitatea nu este mereu
observabilă. De exemplu, un plan (din satelit
sau desenat) cu o zonă verde poate conține
același tip de textură, însă de la nivelul solului
se pot observa diferențe mari:
FIG. A3.2 – PERSPECTIVA AERIANĂ VS.
PERSPECTIVA LA NIVELUL SOLULUI (refăcut din
Flores et al., 1998, p. 300)
106
3 _ Dinamismul urban rezultă din schimburile
proceselor și structurilor de orice tip. De
exemplu, ciclul de viață al plantelor, sau
dominația elementelor vegetale de mari
dimensiuni (i.e. copaci), modelează textura
urbană. Acest dinamism vegetal este însă
vizibil nu doar la nivelul texturii, ci și la niveluri
mai detaliate, ca diferențele dintre parcele în
ceea ce privește specia și densitatea plantelor.
Aceste elemente sunt influențate direct de
modul în care vegetația este manipulată,
preferințe și alte caracteristici demografice,
indiferent de regimul juridic al terenului.
Un alt factor al dinamismului este mediul
extern al orașului, cum ar fi schimbarea
climatică sau furtunile, care pot afecta textura
verde.
Totodată, și ecosistemele pot fi dinamice,
deoarece structura și funcționarea acestora se
află în schimbare permanentă. Această
dinamică are două rezultate (Flores et al.,
1998):
succesiunea: schimbarea structurii sau
a compoziției într-o anumită perioadă
de timp (e.g. tranziția de la vegetație
joasă la vegetație înaltă);
perturbarea: poate fi generată de om
sau natură și constă în alterarea
structurii sau compoziției sistemului
(e.g. furtuni sau inundații).
4 _ Natura influențează omul, dar și invers. De
exemplu, biodiversitatea urbană este corelată
cu variabile ca venitul pe locuință sau vârsta
locuinței (Hope et al., 2003, 2006). Astfel,
feedbackul dintre mediul social și cel natural
ar trebui evaluat și monitorizat permanent.
5 _ Serviciile ecologice sunt bazate pe
capacitatea spațiilor verzi urbane de a suporta
biodiversitatea, modifica microclimatul, sau
permite infiltrarea apelor meteorice în sol.
Recommended
