Download pdf - Tema 1 Metodologia Perfection

5/10/2018 Tema 1 Metodologia Perfection - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/tema-1-metodologia-perfection 1/8

Tema I: Introducere în disciplină. Ştiinţa contemporană, cinoşterea umană şicercetarea.

1.1 Obiectul de studiu şi curriculumul disciplinei.1.2 Esenţa, structura şi funcţiile ştiinţei. Principalele trăsături caracteristice

ale ştiinţei contemporane.

1.3 Corelaţia dintre cunoaştere, ştiinţă şi cercetare. Cercetarea ştiinţifică şitipurile ei.

1.4 Metodologia generală a ştiinţei: esenţă, structură, principii şi metodeuniversale. Raportul dintre metodologie, metodă şi metodică.

1.1 Obiectul de studiu şi curriculumul disciplinei.

Obiectul de studiu al disciplinei „ Metodologia cercetărilor economice” constituie

esenţa ştiinţei contemporane, cinoaşterii şi cercetării; componentele medodologieigenerale a ştiinţei şi a metodologiei cercetărilor economice; etapele procesului decercetare în domeniul economic, principiile şi metodele de cercetare.

Temele cursului:Tema I: Introducere în disciplină. Ştiinţa contemporană, cinoşterea umană şicercetarea.Tema II. Metodologia cercetărilor economice: esenţă, funcţii, reguli şi evoluţii.Tema III. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică în domeniul economic.Alegerea temei şi planificarea procesului de cercetare.Tema IV. Documentarea ştiinţifică şi formele ei.Tema V. Cercetarea propriu-zisă. Metode calitative şi cantitative de analiză afenomenelor şi proceselor economice.Tema VI. Redactarea şi susţinerea publică a rezultatelor cercetării ştiinţifice amasteranzilor.

Cursul „ Metodologia cercetărilor economice” are menirea de a contribui laformarea deprinderilor masteranzilor de investigare stiinţifică a fenomenelor economice. În baza cunostinţelor care se predau la acest curs, masteranzii:

- adoptă modelul de învăţare gândind;- însusesc mai temeinic cunostinţele stiinţifice la toate disciplinele;- învăţând să confrunte teoria economică cu practica economică, depăsesc

condiţia de simpli consumatori de cunostinţe, putînd deveni producători decunostinţe stiinţifice noi, creatori de idei, de soluţii şi de decizii eficiente;

- făcînd cunoştinţă cu realitatea economică, cu particularităţile ei, ei vor alegecorect principiile, metodele şi alte componente metodologice de cercetare,conform particularităţilor oricărui fenomen economic, fără de care progresulcunoasterii nu este posibil;

- vor capătă abilităţile unui analist şi cercetător conceptual, veritabil, care săştie să identifice o problemă economică, să-şi aleagă singur metodele şiinstrumentele de investigare şi, în fine, să rezolve problema economică;

1



- vor putea contribui atât la corectarea impreciziilor cunoştinţilor economice,cât şi la sprijinirea mai temeinică a practicii economice;

- asigura succesul carierei lui profesionale şi dezvoltării practicii şi cunoaşteriieconomice;

- alegerea corectă, scrierea şi susţinerea cu succes a tezei de master.

1.2 Esenţa, structura şi funcţiile ştiinţei. Principalele trăsături caracteristiceale ştiinţei contemporane.

Esenţa ştiinţei. Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fiprivit din diferite puncte de vedere:

• bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă aconştiinţei sociale,

• o componentă a culturii spirituale,

• o componentă a forţelor de producţie.Ştiinţa este definită în cele mai diferite formule:

• ştiinţa „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificatede practică”,

• o cunoaştere bazată pe fapte reale care explică şi rezolvăproblemele practice”,

• „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”,

• „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor careguvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează

previziuni ştiinţifice”.Ştiinţa, potrivit Dicţionarului Petit Robert , este definită drept

„cunoaştere exactă, universală şi verificabilă”. Conform Dicţionarului explicativ al Limbii Romîne, ştiinţa reprezintă un

„ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; ansamblude cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”.

Structura ştiinţei. În sistemul ştiinţei pot fi evidenţiate trei grupe mari sausubsisteme ale ştiinţei:

1. ştiinţe umanitare;2. ştiinţe reale;3. ştiinţe tehnice.Toate acestea se deosebesc prin obiectul lor de studiu şi metodele de investigaţieştiinţifică.

În funcţie de obiectul de cercetare, direcţia de dezvoltare şi practica necesară,ştiinţa se poate evidenţia în:

• ştiinţe fundamentale• ştiinţe aplicative

Ştiinţele se dezvoltă permanent, realizându-se treptat procesul de diferenţiere a lor şi apar noi ramuri, cum sunt cibernetica, nano-tehnologia, fizica cuantică, etc.Concomitent , are loc procesul de integrare a ştiinţelor, care rezida în apariţia si

2



dezvoltarea ştiinţelor ce se găsesc la intersecţia altor ştiinţe, acestea ocupând unintermediar. Drept exemplu pot servi biofizica, estetica tehnică,geografiaeconomică, economia serviciilor, biochimia, fizica nucleară, istoria contemporană,etc.

F uncţiile ştiinţei. Pentru a evidenţia şi înţelege funcţiile ştiinţei la etapa actualatrebuie să evidenţiem, în primul rând rolul ştiinţei contemporane. Rolul ştiinţei sesflă în permanentă schimbare. Rolul ştiinţei a sporit treptat în funcţie de evoluţiasocietăţii omeneşti. Ştiinţa a început să se dezvolte odată cu apariţia civilizaţiilor umane. Pe parcursul evoluţiei importanţa ştiinţei s-a schimbat permanent. Începîndcu secolul XIX, de la declanşarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi pînă în prezent,ştiinţa a devenit umportant sector al economiei şi factor de producţie fără de carenu este posibil progresul economic şi social. Multe descoperiri ştiinţifice au fostfăcute în secolul al XX-lea (cinematograful, energia atomica, radioul, televiziunea,

informatica si cibernetica etc.), care au schimbat cardinal nu numai modul de viaţăal oamenilor, dar şi felul de gândire al lor. A crescut numărul descoperirilor ştiinţifice. Daca în perioada 1940-1960, numărul acestora se dubla aproximativla fiecare 10-15 ani, apoi la începutul secolului al XXI-lea el se dublează lafiecare 2-3 ani.

Funcţiile principale ale ştiinţei contemporane sînt:1. Funcţia spirituală, care presupune dezvoltarea spirituală, a modului de gândireal oamenilor. Cercetarea acestei probleme este foarte complicată, deoarece avemde a face cu „sufletul" omului, cu materia lui „cenuşie".2. Funcţia materială, ce prevede participarea ştiinţei la procesul de producere a

bunurilor maleriale.3. Funcţia de dirijare. Cu ajutorul ştiinţei se introduc foarte multe noutăţi însistemul de management, exemplu: dirijarea sistematică.4. Funcţia de apărare. Datorită ştiinţei au fost create diverse tipuri de arme,

printre care şi una dintre cele mai distrugătoare - bomba atomică.5. Funcţia informaţională. Numai datorită ştiinţei se dezvoltă în prezentinternetul, tehnologiile informaţionale, computerizarea activităţii umane etc.6. Funcţia psihologică, care prevede analiza modului de gândire, psihologiei

sociale, raţionalismului social inteligenţei şi comportamentului omului în societate.Actualmente, funcţiile sociale, politice, economice si culturale ale ştiinţei s-auamplificat considerabil. Cu ajutorul ştiinţei se soluţionează multiple probleme alesocietăţii contemporane.

Principalele t ăsături caracteristice ale ştiinţei contemporane sînt:I. Creşterea rolului social al ştiinţei - în prezent nu există nici о sferă de activitateumană, în care să nu fie implicate ştiinţa, care influienţează direc şi permanentomul.

II. Pentru ştiinţa contemporana este specific un mod de gândire sintetic, interactiv,care se manifestă în trei direcţii:- unificarea domeniilor clasice ale ştiinţei şi formarea ştiiţelor de frontieră - chimia

3



fizică, biochimia, biofizica etc;- apariţia unor noi ştiinţe cu profil interactiv (de integrare a investigaţiilor) -semiotica, teoria sistemelor, teoria informaţiei, cibernetica etc, cînd nu este posibilun domeniu făra altul;- interpătrunderea şi influienţa reciprocă a ştiinţelor fundamentale şi cele

aplicative, a ştiinţelor naturii cu cele tehnice şi umanitare.Ш. Creaţia ştiinţifică contemporană integrează în sine trecutul istoric şi perspectiva sa revoluţionară sau evoluţionistă. Pentru a cunoaşte ştiinţa şi realitateacontemporana este necesar a studia evoluţia istorică atît a ştiinţei, teoriilor ei, cît şievoluţia, transformările realităţii, diferitor procese aparte – în veşnică transformarese află şi procesele reale şi cunoştinţele despre ele.IV. A sporit importanţa gândirii teoretice în cunoaştere. Pe de о parte, în ştiinţacontemporana sunt formulate teorii în diferite domenii ale cunoaşterii, iar, pe dealta, sunt înaintate teorii de sinteza, de complexitate înaltă.

V. Are loc matematizarea ştiinţei. În cercetarea ştiinţifică se aplica metodematematice. Matematica se utilizează în toate ramurile ştiinţei: economie, istorie,filologie, filosofie, sociologie, biologie, chimie, fizica etc. Fiecare ştiinţaaparte are matematica sa, metodele specifice de aplicare a matematicii.VI. A crescut importanta ştiinţei aplicative în comparaţie cu cercetarea teoretica.VII. A crescut foarte mult importanta tehnicii moderne pentru dezvoltarea gândiriiştiinţifice, de ea depinzând, în măsură considerabilă, progresul ştiinţei economice.

1.3 Corelaţia dintre cunoaştere, ştiinţă şi cercetare. Cercetarea ştiinţifică şi

tipurile ei.

Cunoaşterea. Încă din antichitatea clasică, Aristotel afirma că toţi oamenii auclădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte. Activitatea de cunoaştere formeazăobiectul unei activităţi speciale de reflecţie – a gnoseologiei, care este ”teoriacunoaşterii”, care studiază capacitatea omului de a cunoaşte.Cunoaşterea, în general, este un proces în cadrul căruia oamenii îşi construiescimagini, noţiuni, concepţii şi teorii despre realitatea înconjurătoare şi, desigur,despre ei înşişi. Toate acestea nu au un scop în sine, ci servesc nevoile practice,ceea ce necesită şi construirea de instrumente şi mijloace de acţiune practică.Cunoaşterea ştiinţifică - formă a cunoaşterii umane în general - are un conţinutcomplex, presupune folosirea unor principii şi metode de cunoaştere, ce permit ocunoaştere veridică. Acest fapt se vede elocvent dacă examinăm conţinutultermenului de epistemologie.În limba greacă, episteme = cunoaştere adevărată, de profunzime, iar logos =ştiinţă. Deci epistemologia nu este altceva decât ştiinţa cunoaşterii. Platon realiza o

delimitare a lui „episteme” de „doxa” care nu era altceva decât cunoaşteresuperficială a faptelor empirice.Obiectul de studiu al epistemologiei (ştiinţa cunoaşterii) nu se rezumă numai

4



la principiile, legile si ipotezele (sub aspectul evoluţiei istorice şi al valorii lor decunoaştere) ci cuprinde şi studiul metodelor de cunoaştere, metodologia cunoaşteriiştiinţifice.Cunoaşterea ştiinţifică diferă de cunoaşterea comună pe mai multe planuri:a) sub aspectul formei : cercetarea ştiinţifică se concretizează şi circulă mai ales

sub forma unor teorii ştiinţifice care explică procesele şi fenomenele şi pot sta la baza prevederii acestora; cunoaşterea comună , în schimb, nu are o argumentareteoretică şi este de fapt o totalitate de cunoştinţe practice, aplicative şi care seînsuşesc şi dezvoltă în procesul muncii, în special pe cale practică, oarecumspontan sub presiunea trebuinţelor;

b) sub aspectul metodei : cercetarea ştiinţifică are o perspectivă metodologică, esteorganizată si elaborată, ea distinge si determină şi proprietăţile calitative alefenomenelor cercetate, conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode care permitînregistrarea, clasificarea, măsurarea tuturor caracteristicilor cantitative. Cercetarea

comună nu ajunge la adevăruri riguroase si controlabile;c) sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor: în timp ce cunoaştereacomună se bazează pe o singură modalitate de verificare a ipotezelor - încercarea,lipsită de rigoare, cercetarea ştiinţifică dispune de criterii, tehnici şi testecomplexe de verificare a adevărului, a ipotezelor sale; are o putere explicativă şi

predictivă mult mai mare şi în creştere;d) sub aspectul limbajului : cercetarea ştiinţifică utilizează nu limbaj specializat, cuun înalt grad de abstractizare, simbolic şi matematic, diferenţiat de la o ştiinţă laalta, cu reguli sintactice, semantice şi pragmatice pentru ridicarea preciziei,obiectivităţii, adevărului şi eficienţei; este un limbaj superior, în mare măsurădeosebit de limbajul obişnuit specific cunoaşterii comune;Cunoaşterea ştiinţifică economică - chiar dacă acum nu garantează absolutrealizarea scopurilor ce îşi propune, este singura cale disponibilă a economistului

pentru a se apropia în mod sigur de scopul fixat, de adevăr, pentru îmbogăţireaacestuia şi lărgirea gamei de mijloace şi modalităţi necesare atingerii lui.

Cunoaşterea ştiinţifică se realizează la două niveluri distincte, dar strâns legatereciproc:

• cunoaşterea empirică rezidă într-o reflectare a obiectelor şi proceselor

studiate de cercetător, de om. Metodele ei specifice de reflectare suntobservaţia şi descrierea. Deşi omului nu-i este proprie doar o cunoaşteresenzorială pură, cunoaşterea empirică are totuşi acest pronunţat caracter (senzorial); culegerea, observarea si descrierea faptelor si datelor conţin inmod evident manifestările exterioare, fenomenale, proprietăţi ale obiectelor şi fenomenelor cunoscute, oricare ar fi acestea. Procesele de cunoaştereempirică se structurează în special în senzaţii, percepţii şi reprezentări.

• cunoaşterea teoretică reprezintă o treaptă superioară de adâncire acunoaşterii prin intermediul gândirii abstracte, realizându-se pătrunderea în

esenţa proceselor şi fenomenelor economice, identificarea legăturilor interne, a cauzelor şi mecanismelor lor de existenţă, a legilor careguvernează. Cunoaşterea teoretică are loc pe baza prelucrării mai adânci a

5



datelor şi cunoştinţelor empirice cu ajutorul analizei şi sintezei, inducţiei şideducţiei. Cunoaşterea teoretică presupune elaborarea de teorii care săexplice procesele si fenomenele economice, cu ajutorul

noţiunilor, categoriilor judecăţilor şi raţionamentelor, al ipotezelor, al altor teoriisau legi, etc.

Cunoaşterea ştiinţifică cere ca o teorie să satisfacă mai multe exigenţeelementare si anume:• să aibă coerenţă logică, adică enunţurile teoretice să se afle în stare decompatibilitate reciprocă;• să fie deductibilă, respectiv enunţurile să decurgă logic unele din altele;• să aibă completitudine (saturaţie), ceea ce reclamă ca teoria ştiinţifică săacopere explicativ întregul domeniu la care se referă, să identifice si să formulezetoate relaţiile esenţiale pe care le implică o bună cunoaştere a unui proces saufenomen economic;

• să fie verificabilă, respectiv orice teorie ştiinţifică să fie legată de practică, deviaţa economică; ea trebuie să fie testabilă, să fie verificabilă pe caleexperimentală, de laborator sau in practică, pe scară largă.

Ştiinţa şi cercetarea se condiţionează reciproc. Nu poateexista ştiinţa fără cercetare, după cum în egală măsură nu sepoate face cercetare ştiinţifică în afara cadrului strict al regulilorştiinţifice.Cercetarea ştiinţifică reprezintă activităţi:

• de investigaţii sistematică şi structurată a diverselor domeniiale realităţii (natura);

• în scopul obţinerii şi validării noilor cunoştinţe (rezultat);

• necesare explicării, anticipării şi transformării ei (finalitate);

Cercetarea ştiinţifică şi tipurile ei.În teoria economică, dar şi în practică în general, în întreaga lume, inclusiv în sferainstituţiilor internaţionale de specialitate, cunoaşterea ştiinţifică (sau cercetarea-dezvoltarea cum mai este denumită), este diferenţiată şi clasificată în trei mari

categorii:1. Cercetarea ştiinţifică fundamentală - o activitate teoretică sau experimentalăfundamentală care are ca scop principal acumularea de noi cunoştinţe privindaspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă învedere o aplicaţie deosebită sau specifică.Ea este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi societăţii şi să asigure astfelnoi deschideri care împing mai departe cunoaşterea ştiinţifică, progresultehnologic, progresul economic şi progresul social.În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală

experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor;2. Cercetarea ştiinţifică aplicativă - o activitate de investigare originală în scopulacumulării de noi cunoştinţe, dar orientată în principal spre un scop sau un obiectiv

6



practic specific. Cercetarea aplicativă, potrivit definiţiei de mai înainte foloseşterezultatele celorlalte forme de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi de dezvoltare),inclusiv cunoştinţele empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor întehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi utilaje, în produse noi, în măsuriconcrete de organizare, de conducere economică, în studierea pieţei, în exporturi

etc.;3. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea tehnologică) - o activitate sistematică încare se folosesc cunoştinţele existente acumulate de pe urma cercetării şi/sau aexperienţei practice în vederea lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şidispozitive, introducerea de noi procedee, sisteme şi servicii sau îmbunătăţireasubstanţială a celor deja existente.

Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare ainformaţiei ştiinţifice. Dintre acestea în cele ce urmează reţinem ca mai importante

următoarele:A. Lucrările cu autoritate ştiinţifică, de consacrare:

• Monografia;• Tratatul;• Manualul;• Enciclopediile si dicţionarele de specialitate;B. Lucrări pre si post-consacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi

formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare:

• Studiul ştiinţific;

• Articolul ştiinţific;• Raportul de cercetare;• Comunicarea ştiinţifică;• Referatul ştiinţific;• Intervenţia ştiinţifică;C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice:

• Eseurile ştiinţifice;• Scrierile de popularizare;• Notele de lectură, comentariile si recenziile.

Teza de doctorat si lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unoradin cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă, totuşi, o categorie specială delucrări .

Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura economică despecialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primareindispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării

producţiei de bunuri şi de servicii în societatea modernă.

1.4 Metodologia generală a ştiinţei: esenţă, structură, principii şi metodeuniversale. Raportul dintre metodologie, metodă şi metodică.

7



Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şilogos care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar întraducere liberă „ ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, aalegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare afenomenului economic. Metodologia este o teorie a metodei - cum

să folosim metodele pentru cunoaştere.Esenţa metodologiei de cercetare ştiinţifică constă întotalitatea de principii, etape, faze, metode, metodici şi instrumente de investigaţie.

Metoda, în greaca veche (methodos), este un cuvânt compus din “meta” = după şi“odos” = cale, drum. Deci, în traducere românească liberă “methodos” înseamnă“după un drum, o cale anume”. Prin acest anume, înţelegem că metoda nu poate fisubiectivă, arbitrară.

Structura metodologiei include următoarele componente:- teoria, filosofia, concepţiile, principiile teoretice, care stau la

baza tuturor investigaţiilor ştiinţifice (vederea generală,concepţiile filosofice, politice, ideologice, morale alecercetătorului);

- activitatea propriu-zis de cercetare şi cunoaştere pe care odesfăşoară cercetătorul;

- rezultatele investigaţiilor, valorificarea, consecinţele acestei

activităţi de cercetare.

Metoda si metodologia văzute din perspectiva teoriei sistemelor includ trei nivele:• nivelul metodei si al metodologiei de maximă generalitate;• nivelul metodei si al metodologiei de graniţă, elaborat pentru mai multe ştiinţe

particulare (metoda experimentală, metoda calculului statistic s.a.);• nivelul metodei si metodologiei specifice, diferite de la o disciplina ştiinţificăla alta.

Metoda include în sine o totalitate de principii, metode universale de maximăgeneralitate, metode sau instrumente de graniţă şi metode sau tehnici specifice,speciale de cercetare.

Metodica este o descriere şi o fundamentare specială a metodelor speciale folositeîn cadrul unei ştiinţe concrete. Exemplu: experimentul este o metodă specială decunoaştere. Procedeele, tehnologia folosirii experimentului sînt propriu-zismetodică.

8