Universitatea Politehnica din București
Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor
AMIA
Temă de cercetare 1
Comunicarea și procesul de comunicare în organizație
Coordonator Anca Alexandra Purcărea
Masterand
Oana Elena Cojocaru
Grupa 1
2015
Cuprins
1. Introducere
2. Istoria și evoluția noțiunii de comunicare și a sistemului
de comunicare
3. Definiţii ale comunicării
4. Particularităţile comunicării
5. Procesul de comunicare
6. Elementele procesului de comunicare
7. Tipologia comunicării
8. Concluzii
9. Bibliografie
1. Introducere
Pornind de la adevărul economic potrivit căruia „primul instrument al
omului în procesul de socializare este comunicarea” abordez în această lucrare
elementele fundamentale ale comunicării în general.
Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea
de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise
ș.a. între una sau mai multe persoane, numiți interlocutori, sau mai formal,
emițător și receptor.
Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni,
mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt
interdependente. Fără comunicare și limbaj ,noi ca ființe ce interacționăm și
relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul
comunicării,am avea o existență inutilă.
Este un proces dinamic, aflat într-o permanentă
transformare. Societatea există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și
este văzută ca un proces care implică participare din partea membrilor unei
societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și diverse, dintre care ne vom opri
la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care este de fapt o formă
a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de indivizi și poate avea o
formă subiectivă, care are ca scop manipularea opiniei publice, și forma
obiectivă, care dorește simpla informare a persoanelor.
Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept
relativ nou, care s-a dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință
directă a apariției noilor forme de transmitere a informațiilor, fie prin unde
radiofonice, fie prin imagini pe micul ecran.
2. Istoria și evoluția noțiunii de comunicare și a sistemului de comunicare
Comunicarea interumană constituie un obiect de studiu cu o importanţă
mult mai mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman.
Pătrunderea şi înţelegerea sistemului de comunicare deschid şi înlesnesc drumul
cunoaşterii personale şi a celor din jur, fiind în măsură să clarifice ierarhizarea
oamenilor în societate după anumite criterii de valoare.
Istoria şi evoluţia studierii sistemului de comunicare interumană au
cunoscut mai multe perioade principale, aproximativ delimitate: • perioada
clasică (500 î.e.n. - 400 e.n.); • perioada Evului mediu şi a Renaşterii (400 -
1600); • perioada modernă (1600 - 1900); la aceasta se adaugă, bineînţeles,
perioada contemporană.
În secolul al XIX-lea literatura în domeniul comunicării este destul de
săracă. Reţinem totuşi contribuţia în sfera transmiterii mesajului – cum ar fi cea
a lui Henry Innes, cu lucrarea sa „The Rhetorical Class Book” (1834) – sau în
sfera dentologiei, ca de exemplu, cartea lui John Stewart Mill, „On Liberty of
Thought and Discussion” (1859) sau cea a lui Herbert Spencer, „Philosophy of
Style” (1871). Evoluţia teoriei sistemului de comunicare umană parcurge deci
o perioadă de peste 2000 de ani, pentru a intra în secolul nostru cu o serie de
necunoscute şi încă dintre cele mai esenţiale: cum acţionează stările emoţionale
asupra comunicării; raportul care se formează între raţiune şi comportament;
motivaţiile şi interdependenţele acestora cu comunicarea. Toate aceste subiecte
nepătrunse asteaptă încă a fi elucidate, pentru o mai bună cunoaştere de sine şi
pentru ca acţiunile raţionale să prevaleze asupra manifestărilor primare ale
comportamentului uman.
3. Definiţii ale comunicării
Dicţionarele franceze dau explicaţii diferite termenului comunicare,
dar sensul lor este convergent în a da termenului semnificaţia de “ punere în
comun” .
Există trei semnificaţii, trei explicaţii date de Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române pentru termenul comunicare: 1. înştiinţare, aducere la
cunoştiinţă; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectivităţi; 3.
prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.
Dicţionarul enciclopedic oferă termenului “comunicare” o definiţie
deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen
este folosit. Comunicarea este definită ca fiind:
„1. înştiinţare, ştire, veste, aducere la cunoştiinţa părţilor dintr-un
proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea
exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste
acte, în limita unor termene care curg obisnuit de la data comunicării.
2. Prezentare într-un cerc de specialişti, a unei lucrări ştiinţifice.
3. Mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor,
realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei
informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament
individual sau de grup”. Există comunicare când un sistem, o sursă
influenţează stările sau acţiunile altui sistem ţinta şi receptorul alegând dintre
semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu
receptorul.
Comunicarea are trei dimensiuni:
1. O transmitere de informaţii, o difuzare concretizată prin două aspect:
a. informarea, fiind făcută de oameni, apare ca o producere de
sens, cu un pronunţat caracter subiectiv.
b. informarea este concomitent şi o co-producere de sens, urmare a
relaţiei dintre receptor şi emitent. Informaţia este produsă de un emitent, însă
pentru ca ceea ce se transmite să devină informaţie şi pentru receptor se impune
şi intervenţia acestuia, în acest context relaţional apare problema interpretării.
2. O relaţie - "a comunica" înseamnă a intra în relaţie cu cineva”. În
fiecare proces de comunicare există în acelaşi timp o transmitere de informaţii
şi o relaţie, dar acestea au ponderi diferite în funcţie de specificul comunicării.
3. O situaţie, în sensul că acelaşi mesaj are semnificaţii diferite în
funcţie de situaţia dată. Situaţia este denumită situaţie comunicaţională şi
poate avea mai multe dimensiuni: a. dimensiunea personală, prin prisma căreia
trebuie luat în considerare faptul că oamenii sunt diferiţi („ eu nu sunt
celălalt"); b. dimensiunea socială, care indică faptul că, deşi oameni sunt
diferiţi, ei au şi elemente comune („eu nu sunt celălalt, dar am câteva puncte
comune cu celălalt").
Situaţia se determină în funcţie de trei elemente :
- situaţia este provocată sau nu;
- situaţia este simetrică sau asimetrică;
- situaţia este conflictuală sau nu .
Important aici este şi contextul spaţio-temporal, întrucât locurile nu
sunt neutre (nu este acelaşi lucru dacă îmi întâlnesc superiorul în biroul său
sau în barul de vizavi).
4. Particularităţile comunicării
Din analiza tuturor definiţiilor date comunicării putem identifica câteva
din particularităţile acesteia:
• comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu
ceilalţi, în mediul în care evoluează;
• în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte
realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea
exteriorizată (acţiunile verbale şi neverbale observabile de către interlocutori),
metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea
(comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior);
• orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are
loc într-un anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care
se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;
• procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că
orice comunicare odată iniţiată are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă
persoanele implicate în proces;
• procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată
transmis un mesaj, el nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar.
• în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o
sfera mai mare de cuprindere;
• semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii
actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;
• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din
urmă fiind mai semnificativ.
5. Procesul de comunicare
A fost imaginat în mod diferit de teoreticieni, dând naştere mai multor
teorii ale comunicării.
A. Karl Buhler defineşte comunicarea "un proces prin care un emiţător
transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a
produce asupra receptorului anumite efecte".
Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică
reprezentată de un anume tip de relaţie dezvoltată de relaţia emiţător-mesaj-
receptor. Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost
propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea "Die Sprachtheorie"
(figura nr.4.1.).
Feed-back
Figura nr. 4.1.
B. Ulterior, Roman Jakobson, urmărind schema lui Karl Buhler,
dezvoltă structura procesului de comunicare, adaugându-i încă trei
componente: cod, canal, referent (figura nr.4.2.). Relaţia de comunicare se
realizează astfel: emiţătorul transmite un mesaj întrun anumit cod (limbaj)
către receptor, care va iniţia o acţiune de decodare a mesajului ce i-a fost
transmis. Acest mesaj este constituit într-un anume cod care trebuie să fie
comun celor doi parteneri aflaţi în contact. Între emiţător şi receptor are astfel
loc un transfer care realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia
pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor. Atât emiţătorul, cât
şi receptorul sunt entităţi orientate către un scop. Emiţătorul are scopul de a
oferi, receptorul are scopul de a primi.
Mesaj
Emițător Receptor
Potrivit acestei scheme transmiterea mesajului se realizează într-un
anume cod. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă.
Astfel, în vreme ce mesajul se caracterizează prin coerenţă, cursivitate,
claritate, fiind determinat de loc, de timp, de starea psihică a emiţătorului,
codul e fix, invariabil, abstract, redus la un număr destul de mic de semne.
REFERENT
EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR
CANAL
COD
Figura nr. 4.2.
C. La rândul lor J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten şi G.W.Noomen realizează un
"model fundamental al procesului de comunicare" (figura nr.4.3.)
x y x+z x'--------------------------------------------------------------------codare
emiţător decodare
canal efect
receptor zgomot de fond
Figura nr. 4.3.
Pentru citirea acestuia, autorii menţionaţi oferă urmatoarea
explicaţie: dacă un emiţător doreşte şi transmite informaţia (x) unui receptor,
informaţia trebuie să fie inteligibilă. Pentru a se face înţeles, oral sau în scris, el
trebuie să-şi codeze mesajul, să folosească coduri.
Odată codat, mesajul este transpus în semnale (y) care pot străbate
canalul spre receptor.
Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l
interpreteze (x'). Comunicarea poate fi îngreunată de un surplus nerelevant de
informaţie (z) sau de zgomotul de fond. Reuşita în comunicare implică într-o
măsură oarecare izomorfismul dintre (x) si (x'), receptorul acordă mesajului o
semnificaţie (x') care e aceiaşi ca şi pentru emiţător (x-x'). Acelaşi model indică
însă obstacolele ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot
interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond.
D. Teoria standard, a lui Shannon & Weaver (modelul micului telegrafist,
modelul liniar al comunicării) - demonstrează că mesajul circulă într-o manieră
liniară. Este un model matematic, informaţia fiind considerată o cantitate
măsurabilă. Autorii nu sunt interesaţi de conţinutul acesteia3. Mecanismul de
funcţionare a acestui model pleacă de la premiza că emitentul poate fi o persoană
sau o maşină. El produce un mesaj. Acest mesaj este trimis prin intermediul
aparatului telefonic care transformă mesajul în semnal electric. Prin intermediul
unui canal (cablu telefonic sau telegrafic) mesajul va fi primit de receptor cu
ajutorul unui alt aparat telefonic care va reconstitui mesajul (vocea), îl va
decoda.
Codificare decodificare
canal
mesaj
Codificare decodificare
Figura nr. 4.4.
Preocuparea celor doi a fost legată doar de ceea ce putea deforma sau
întrerupe mesajul (figura nr.4.4.). Aceasta se dorea să reprezinte o teorie
generală a comunicării, aplicabilă la orice (situaţia de faţă în faţă, media de masă
etc.). Însă acest lucru ar fi fost abuziv, întrucât autorii în cadrul prezentei teorii
nu vorbesc decât de telegraf şi telefon şi nu iau în considerare şi alte canale de
comunicare.
EMITENT RECEPTOR
În activitatea de comunicare este important să se ţină cont de sensul
mesajului, deci de intenţiile emitentului.
E. Norbert Wiener - realizează o abordare a comunicării din punct de
vedere sistemic 4. Wiener a fost militar în timpul celui de-al doilea război
mondial şi a observat fenomenul de recul al tunurilor. De aici a dedus că felul în
care mesajul este transmis va avea un impact asupra receptorului. Importantă
este retroacţiunea (feed-back-ul). Teoria lui Wiener va constitui fundamentul
ciberneticii. Procesul circular al retroacţiunii (figura nr.4.5.) permite acţiunii să-
şi atingă scopul, principiu aplicabil în orice domeniu: mâna care duce furculi ţa
la gură, piciorul care apasă pedala de frână, pasa jucătorului de fotbal etc.
EMITENT mesaj RECEPTOR
Aspect circular
Feed-back
Figura nr. 4.5.
F. Şcoala de la Palo Alto (California): „ Totul este comunicare"
Şcoala de la Palo Alto îşi trage numele de la oraşul american situat la sud de San
Francisco, unde s-au întâlnit mai mulţi cercetători (Bateson, Watzlawick, Haley,
Don Jackson) ale căror cercetări pot fi reunite în acelaşi curent de gândire.
Acestă abordarea respinge modelul lui Shannon şi Weaver, considerat nepotrivit
în raport cu ştiinţele sociale, fiind aplicabil doar în domeniul tehnic. Proveniţi
din domenii foarte diferite (psihiatrie, etnologie, sociologie, psihologie), aceşti
cercetători sunt împotriva modelului liniar, verbal şi conştient al lui Shannon şi
dezvoltă o teorie mai globală, care introduce axioma: "nu putem să nu
comunicăm". Orice individ trăieşte într-un ansamblu de reguli pe care le
utilizează obligatoriu în cadrul comunicării sale. Disocierea mesajului verbal
conştient de contextul său (nivel sonor, timp de vorbire, apropierea de
interlocutor etc.) este deci imposibilă, comunicarea verbală şi cea non-verbală
formând un tot unitar. În acest model emitentul şi receptorul comunică în acelaşi
timp, comunicarea nu mai este liniară.
6. Elementele procesului de comunicare
Analiza unei singure componente (un gest sau un cuvânt) nu prezintă
nici un interes, întrucât nu permite reconstituirea întregii semnificaţii a
comunicării. Cercetarea trebuie deci să ţină cont de această complexitate, de
această circularitate şi de context pentru a putea avansa întelegerea procesului de
comunicare (figura nr.5.1.).
Figura nr.5.1.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are
câteva elemente structurale caracteristice :
• existenţa a cel putin doi parteneri (Emiţător şi Receptor) între care se
stabileşte o anumită relaţie;
• capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod,
cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces
de comunicare partenerii “joacă” pe rând rolul de emiţător şi receptor);
• existenţa unui canal de transmitere a mesajului, a feed-back-ului,
a acţiunii de codificare şi de decodificare a mesajului.
Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de
interdependenţă ce exist ă între elementele structurale enumerate mai sus. Orice
proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază
comunicarea, emitentul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul.
Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare,
datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea,
presupune existenţa unor canale de transmitere, este influenţat de dependenţa
modului de recepţionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale
emitentului şi destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc
comunicarea.
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, neverbal sau
paraverbal. Se impune o prezentare succintă a fiecăruia din aceste concepte.
Astfel, limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.
Limbajul neverbal este limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât
cuvântul (gesturi, mimică etc.). Limbajul paraverbal este o formă a limbajului
neverbal, o formă vocală reprezentată de tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul
de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile
verbale. În cadrul procesului de comunicare realizat de fiecare individ,
ponderea cea mai importantă o deţ ine, în mod surprinzător, limbajul neverbal,
datorită faptului că acest tip de comunicare este deosebit de subtil şi de
complex, având un grad redus de conştientizare. Limbajul neverbal este urmat
de cel paraverbal şi apoi de către limbajul verbal.
Feedback-ul în cadrul acestui oricărui model de comunicare este procesul
de verificare a mesajelor, a întelegerii corecte a semnificaţiei lor. Pentru obţinere
feedback-ului de la primitorul mesajului în cazul comunicării orale se foloseşte
chestionarea şi parafraza. Calea cea mai utilizată de a avea confirmarea că
mesajul transmis a fost înteles corect este totuşi întrebarea. Indivizii au tendinţa
de a pune întrebări pentru a verifica modul în care a fost recepţionat mesajul de
către receptor.
Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de
mesaje. Există două tipuri de canale de comunicare:
1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice
dintr-o organizaţie;
2. canale neformale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes
personal.
Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate
mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare:
telefon, fax, calculator, telex, mijloace audio-video.
Mediul comunicării este influenţat de modalităţile de comunicare; există
mediu oral sau mediu scris.
Filtrele, zgomotele, barierele reprezintă perturbaţiile ce pot interveni
în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o
asemenea intensitate încât între acestea şi mesajul primit să existe diferenţe
vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură internă - factori fiziologici, perceptivi,
semantici, factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură externă -
care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică
puternică, întreruperi succesive ale procesului de comunicare).
În procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce
fidelitatea sau eficien ţa transferului de mesaj. În funcţie de caracteristicile
pe care le au, barierele pot fi clasificate în bariere de limbaj, bariere de
mediu, bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului, bariere de
concepţie.
Leonard Saules, de la Grand School of Business- Universitatea
Columbia, consideră că în procesul de comunicare există urmatoarele
bariere de limbaj:
• aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;
• cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregatire şi
experienţă;
• starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce acesta
aude;
• ideile preconcepute şi rutina influenţeaza receptivitatea;
• dificultăţi de exprimare;
• utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.
Barierele de mediu sunt reprezentate de:
• climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată);
• folosirea de suporţi informaţionali necorespunzători;
• climatul locului de muncă poate determina angajaţii să-şi
ascundă gândurile adevarate pentru că le este frică să spună ceea
ce gândesc.
Poziția emițătorului și receptorului în comunicare poate,de asemenea,
constitui o barieră datorită:
• imaginii pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi
despre interlocutor;
• caracterizării diferite de către emiţător şi receptor a situaţiei în
care are loc comunicarea
• sentimentelor şi intenţiilor cu care interlocutorii participă la
comunicare.
O ultimă categorie o constituie barierele de concepţie, acestea fiind
reprezentate de:
• existenţa presupunerilor;
• exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;
• lipsa de atenţie în receptarea mesajului;
• concluzii grăbite asupra mesajului;
• lipsa de interes a receptorului faţa de mesaj;
• rutina în procesul de comunicare.
Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea
procesului de comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva
aspecte ce trebuie luate în considerare pentru înlăturarea lor:
- planificarea comunicării;
- determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;
- alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;
- clarificarea ideilor înaintea comunicării;
- folosirea unui limbaj adecvat.
7. Tipologia comunicării
În funcţie de criteriul luat în considerare distingem mai multe forme ale
comunicării.
I. Un prim criteriu are în vedere modalitatea sau tehnica de transmitere a
mesajului. Potrivit acestuia în practica comercială regăsim :
- o comunicare directă , situaţie în care mesajul este transmis prin mijloace
primare: cuvânt, gest, mimică;
- o comunicare indirectă, situaţie în care se folosesc tehnici secundare de
comunicare: scriere, tipăritură, semnale transmise prin cablu etc. În cadrul
comunicării indirecte distingem:
• comunicarea imprimată (presa, reviste)
• comunicare înregistrată (film, disc, bandă)
• comunicare prin fir
• comunicare radiofonică
II. În funcţie de modul de realizare a procesului de comunicare, în funcţie de
relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii, putem identifica:
- comunicarea ascendentă, realizată de la nivelele inferioare către cele
superioare ale unei organizaţii;
- comunicarea descendentă, întâlnită atunci când fluxurile informaţionale se
realizează de la nivelele superioare către cele inferioare.
III. În funcţie de modul natura activitătii economice desfăsurate:
a. Comunicarea comercială (sau marketingul) constituită de:
• publicitate;
• marketing direct;
• promovare;
• relaţii publice.
b. Comunicarea internă cuprinde:
• acţiunile ce au drept scop informarea personalului;
• acţiunile care vizează crearea de relaţii verticale în ambele sensuri
şi orizontale în interiorul firmei, precum şi facilitarea circulaţiei informaţiei;
• acţiunile care urmăresc obţinerea unei participări, a unei implicări,
a unei dinamizări a personalului
c. Comunicarea financiară are ca obiect gestiunea informaţiei
şi a relaţiilor cu parteneri de tipul acţionarilor, presei financiare, băncilor,
analiştilor financiari etc.
Comunicarea „corporativă" sau „instituţională": are ca principal obiectiv promovarea
imaginii întreprinderii şi nu a unei componente particulare a acesteia vizavi de unii
parteneri ce sunt în funcţie de natura întreprinderii:
reprezentanţii puteri publice; presă sau chiar marele public.
Alte tipuri de comunicare. În unele cazuri este necesară abordarea unor
aspecte specifice, privind un public anume, cu metode specifice. Anglo-
saxonii includ în cadrul acestei categorii:
• lobbying-ul (grupurile de presiune)
• comunicarea business-to-business.
Lobbying- ul este o tehnică de comunicare ce vizează decidenţii (politici,
instituţionali), pentru a-i sensibiliza în sensul intereselor particulare ale
anumitor grupuri profesionale şi pentru a încerca să influenţeze evoluţia
cadrului juridic al sectorului respectiv.
IV. În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei există
următoarele tipuri de comunicare:
1. Comunicarea intrapersonală. În cazul acestui tip de comunicare emiţătorul
şi receptorul sunt “indiscernabili”. Ea este privită ca fiind forma de consiliere a
individului uman cu sine însuşi, atunci când ascultă "vocea interioar ă". Prin
intermediul acestui tip de comunicare individul se cunoaşte şi se judecă pe sine, se
întreabă şi răspunde, gândeşte, analizează şi reflectează, evaluează decizii sau repetă
mesajele destinate altora. Deşi nu presupune existenţ a unor comunicatori distincţi,
dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de
comunicare. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal
nu presupune codificarea şi decodificarea mesajelor, întrucât ele nu trebuie să
străbată un spaţiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional şi subiectiv.
2. Comunicarea interpersonală. Aceasta presupune prezenţa a cel puţin doi
participanţi în comunicare. Prin intermediul acesteia se urmăreşte influenţarea
opiniilor, atitudinile şi credinţele oamenilor. Obiectivele comunicării interpersonale
sunt următoarele:
a. persuadarea interlocutorului;
b. autocunoaşterea: presupune dirijarea interacţiunii cu partenerii de
comunicare în aşa fel încât să-i determine să ne destăinuie constatările pe care le-
au făcut în legătură cu trăsăturile şi manifestările noastre;
c. descoperirea lumii exterioare: cunoştinţele noastre despre lume provin din
multe alte surse, schimbul de informaţii cu interlocutorii umani direcţi ocupând,
din acest punct de vedere, un loc destul de modest;
d.stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane:
William Schutz afirmă că printre factorii ce determină comportamentul nostru
comunicaţional se numără şi aşa numitele "nevoi interpersonale". - Prima este
nevoia de incluziune care se manifestă sub forma aspiraţiei de a obţine de la
ceilalţi recunoaşterea valorii proprii. - A doua nevoie interpersonală este nevoia de
control, expresie a dorinţei de a impune celorlalţi voinţa noastră, de a-i conduce
ori măcar influenţa, pe faţă sau din umbră - A treia este nevoia de afecţiune. Unii
oameni sunt calzi şi prietenoşi în toate relaţiile lor, chiar şi în cele cu totul
pasagere. Ei aşteaptă un comportament asemănător şi din partea celorlalţi,
deoarece nevoia lor de afecţiune e mai mare decât a altora.
e. ajutorarea semenilor reprezintă motivaţia şi obiectivul unei clase bogate
de comunicări interpersonale. Poţi ajuta pe cineva sfătuindu-l bine, consolându-l
într-un moment greu, acordându-i asistenţă profesională etc.
f.jocul şi distracţia implică şi ele o comunicare interpersonală.
Aparent marginal şi frivol, jocul ocupă în viaţa omului şi a omenirii un loc
mult mai important decât consimte să-i acorde opinia comună.
O trăsătură specifică a comunicării interpersonale este importanţa
retroacţiunii, dată fiind promptitudinea răspunsului ce caracterizează acest tip de
comunicare. Chiar dacă nu îmbracă o formă verbală, replicile sunt aici, de regulă,
imediate.
Un tip aparte de conexiune inversă îl reprezintă autofeed-back-ul. Faptul că,
atunci când vorbim, ne auzim vorbind, iar când scriem, avem în faţa ochilor rândurile
redactate anterior creează condiţii pentru ajustarea pe parcurs a diverşilor parametri
ai comunicării, de la cei vocali (tonul, volumul, înălţimea glasului, ritmul vorbirii,
acurateţea pronunţiei etc.) sau vizuali (caligrafie, ortografie), până la aspecte de
conţinut (claritatea ideilor, logica argumentării etc.).
3. Comunicarea de grup este o altă ipostază a comunicării interpersonale, ce presupune
mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt
considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile zise "mici", cu cel mult zece
participanţi, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu este grevată de nici un fel
de îngrădiri. Când numărul membrilor creşte peste această valoare, grupul are tendinţa să se
fragmenteze în subgrupuri, care, deşi rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici
între oricare dintre participanţi. În genere, formarea grupurilor este urmarea dorinţei de
cooperare în vederea atingerii unui ţel comun. Comunicarea de grup cel mai mult studiată este
cea din cadrul echipelor de profesionişti angajaţi într-un proiect comun. Modalităţile optime
de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea soluţ iilor,
identificarea, selectarea şi testarea acestora fac obiectul unor cercetări amănunţite, având drept
scop prioritar eficientizarea grupurilor de lucru. O atenţie deosebită se acordă comunicării în
cadrul şedinţelor de brainstorming.
4. Comunicarea publică implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de
receptori. În legătură cu acest tip de comunicare au fost elaborate mai multe teorii:
a. Teoria acţională, supranumită şi a "ţintei", absolutizează rolul emiţătorului,
afirmând că succesul comunicării depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul jucând
rolul unui simplu receptacul pasiv.
b. Teoria interacţională sau a "ping-pong-ului" recunoaşte rolul interlocutorului. Se ia
drept punct de plecare observaţia că o trăsătură esenţială a comunicării este caracterul ei
cooperativ. Profesorul spaniol Jose Aranguren formulează explicit o condiţie: "Comunicarea
este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns".
c. Teoria tranzacţională sau "a spiralei". Aprofundarea, în ultimele decenii, a
cercetărilor privind comunicarea non-verbală a condus la o nouă schimbare de perspectivă.
Odată cu recunoaşterea valorii comunicative a comportamentului, nu se mai poate vorbi de
asumarea alternativă a rolurilor de emiţător şi de receptor, ci de două fluxuri informaţionale
continue şi simultane, orientate în sensuri contrare, ca în sistemul telegrafic duplex.
Ipoteticului schimb de acţiuni şi reacţiuni i se substituie acum ideea concomitenţei
sistematice a "replicilor".
5. Comunicarea de masă presupune prezenţa obligatorie a gate-keeper-ului. El se
prezintă ca un producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi.
Deşi îmbracă forme dintre cele mai variate acest tip de comunicare se caracterizează în toate
cazurile printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului, incomplet şi mult întârziat comparativ cu
cel din domeniile comunicării interpersonale sau publice. Există, fireşte posibilitatea unei
conexiuni inverse prin poşta redacţiei, telefoanele puse la dispoziţia publicului etc.
8. Concluzii
Procesul de comunicare ia naștere ca urmare a relației de interdependență ce există
între elementele structurale enumerate mai sus.
Ce particularități are un proces de comunicare?
1. rol – de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți în mediul în care evoluează;
2. obiectiv – urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;
3. stratificare - tripla dimensiune:
- comunicarea exteriorizată;
- metacomunicarea;
- intracomunicarea;
4. caracteristici:
• se desfășoară într-un context;
• caracter dinamic;
• caracter ireversibil;
• în situații de criză procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă
mai mare de cuprindere;
• semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de
comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj;
9. Bibliografie
1. Costel Nistor , ”Comunicare in afaceri”, Editura Europlus , Galati , 2010
2. Voiculescu Dan – “Negocierea, formă de comunicare în relaţiile interumane”,
Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1991
3. Şoproni Luminiţa – “Comunicare şi negociere în afaceri”, Editura Universităţii din
Oradea, 2002
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare