100
Revista BOGDANIA, revistă de creație și cultură este
fondată și editată de Asociația cultural-umanitară
Bogdania din Focșani. Apare o dată la două luni.
ISSN 2343-8061; ISSN-L 2343-8061
REDACȚIA REVISTEI BOGDANIA
Ionel N. MARIN
(Președinte Asociația cultural-umanitară Bogdania)
Redactor şef
Editori seniori: Nicolae Vasile; Vasile Groza
Redactori: Geo Călugăru, George Terziu, Michaela
Al. Orescu, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu,
Adrian Nicolae Popescu, Corneliu Cristescu.
Secretar de redacţie: Simona Mateev
Membri de onoare:
Acad. Valeriu D. Cotea
Prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE (SUA) -
cercetător științific, matematician, scriitor, membru al
Academiei Americano-Române de Științe și Arte
Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA) - membru
titular USR şi al Academiei Româno-Americane de
Ştiinţe şi Arte; pictor, sculptor.
GHEORGHE A. STROIA, scriitor, membru ARA.
Adresa redacţiei: Focşani, Strada
Contemporanul nr.28, cod 620065, jud. Vrancea
Telefon mobil: 0752862369.
Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-mail:
În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în
mod direct, conform legilor în vigoare, de conţinutul
materialelor publicate. Textele nu se înapoiază.
Vă așteptăm alături de noi!
Abonamente și comenzi pentru achiziționarea revistei
se fac la tf. 0752862369 și adresa de e-mail:
Vă rugăm să sprijiniți proiectele Asociației Cultural-
umanitare BOGDANIA, oferind 2% (Declarația 230),
Asociaţiei Cultural-umanitare Bogdania:
Cont RO11BRMA0999100047750380, Banca
Românească, Agenția Focșani; CIF- 29080784.
Tipărit la: S.C. YMAGECENTER S.R.L.
PREȚ – 15 lei
Nr. 59-60, mai-iunie 2019
Cuprins
1. Ionel Marin: Rev. Bogdania la ceas de sărbătoare - 3
2. Aprecieri din ţară şi din străinătate despre revista de
creaţie şi cultură Bogdania – 4
3. Victor Ravini: Jumătăţi de adevăruri despre traci la
Herodot – 14
4. Ben Todică:Pământul strămoşesc este altarul ţării–19
5. Maria Filipoiu: Taina scrisului - Însufleţirea cuvân-
tului –20
6. Poezii de Mihai Eminescu –22
7. Această ţară de vis de Nichita Stănescu –24
8. Ovidiu Ţuţuianu: Mihai Eminescu şi matematica –24
9. Dr. Stelian Gomboş: Eseul Sinceritatea – 27
10. Gheorghe Şindrilă: Prof. univ. Constantin Popovici,
întemeietor de şcoală şi mare patriot – 29
11. Beatrice Kiseleff: Remember- Mihail Grămescu – 34
12. Nicolae Mătcaş: Mama lui Ilie Ilaşcu –35
13. Alexandru Florin Ţene: Eseul Cele două valenţe ale
eroilor –36
14. Florin Smarandache:…Să schimbi lumea numai cu
puterea gândului –38
15. Nicolae Vasile: Elemente de sistemism în istoria
neamului românesc –39
16. Ionel Marin: Nicolae Vasile la 65 de ani, pag. 40
17. Geo Călugăru: Ionel Marin - 65. Cu gândul la ecoul
viu al umbrei de timp – 42
18. Pe aripile poeziei cu: Vasile Groza, Ionel Marin,
George Călin şi Lucian Blaga –47
19. Medalion liric: Cristian P. Bălan, Alexandru Florin
Ţene, Nicolae Rotaru, Maria Clopotaru, Silviu
Sticea, Elena Armenescu, Cornel Balaban, Corneliu
Cristescu, Daniela Voicu, Constantin T. Craifaleanu,
Dumitru Buţoi, Mărioara Nedea, Genoveva Mateev,
Ioan Raţiu, Silvia Butnaru, Ioan Vasile Indricău,
Marilena Stănescu, Claudia Bota, Geni Duţă,
Pompiliu Creţu, Oana-Diana Renea, George Terziu,
Silvana Tcacenco, Magda Băcescu, Ionel Sima,
Elena Cojocaru Ion, Irina Mihalca, Apostu
Panaitache Vultureanu, Hristache Lungu – 51
20. Psalmii iubirii cu poetul Dumitru Ichim – 65
21. Aforisme, maxime, cugetări: Florentin Smarandache,
Ion C. Ştefan – 66
22. Sonete de Michaela Al. Orescu – 68
23. Proză: Horia Crios, Victor Ravini, Angela Burtea,
Mihail Grămescu – 69
24. Poezii, poveşti pentru copii: Grigore Vieru, Ionela
Minciunescu, Voican Gabriela – 72
25. Cronici literare, recenzii, comentarii semnate de:
Corneliu Cristescu, Geo Călugăru, Mihaela Mariana
Cazimirovici, Vasile Tărâţeanu, Dan Şalapa, Emilia
Stroe Ţene, Antoaneta Rădoi, Cleopatra Luca şi
Constantin Marin – 75
26. Din creațiile tinerilor premiați la Festivalul de
creație literară Bogdania: Scoppel Carla Francesca,
Mandea Andrei – 97
27. Evenimente culturale – 102-109: Despre Festivalul-
concurs internaţional Bogdania, ediţia a VIII-a,
2019; Câştigătorii Concursului pentru elevi,
Bogdania, ediţia I-a, Focşani, 2019; Cronica Literar
Ing..; Lansare Ligya Diaconescu; Triplă sărb. în ziua
de 9 mai 2019; Expoziţia de artă contemp. Semn
28. Semnal editorial – 110
Coperta – Lansare revista Bogdania la Muzeul Trepte de
istorie al Ateneului Popular din mun. Focşani
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
3
Editorial
Ionel MARIN
REVISTA BOGDANIA – LA CEAS DE
SĂRBĂTOARE
Revista de creaţie şi cultură “BOGDANIA”
a făcut primii paşi către dumneavoastră, în luna
februarie 2013, pe Net și primul număr tipărit a
fost în luna mai 2013, acum şapte ani.
Revista de creaţie şi cultură “BOGDANIA”
apare sub egida Asociaţiei cultural-umanitare
”BOGDANIA” din Focşani și este o publicaţie
pentru inima şi sufletul românilor de pretutindeni.
Fondată de poetul Ionel MARIN și primul număr
tipărit a fost în luna mai 2013, acum şapte ani.
Pornind de la faptul că: unde există cărți, reviste
de cultură există vise și speranțe. Speranțele prin
muncă, creație, dăruire și cultură asigură și viitor,
un viitor onest, plăcut și luminos. Ne-am propus
de la început să promovăm ”dulcea povară” a
scrisului românesc. O revistă de cultură trebuie să
prezinte adevărul, să ne lumineze interiorul și
viața, să alunge ura, frica, amărăciunea,
desnădejdia, aroganța, răutatea și viciile zilnice
ce ne otrăvesc, întunecă traiul și conștiința.
Poporul român, oamenii de litere, de cultură,
artiștii au calități deosebite și tocmai aceste
calități, valori ale neamului românesc trebuiesc
scoase în evidență și răspândite pe întreg
mapamondul. Ce poate fi mai frumos decât să
absorbi lumina cărților, revistelor serioase care să
ne ajute la înflorirea treptelor vieții cotidiene.
Pornind de la rostul și sensul vieții am ajuns la
concluzia că actul de cultură are un rol
important în construirea altarului tainic din
suflet, în desăvârșirea spirituală a omului. Cu
certitudine doar Adevărul și Iubirea ne vor
asigura veșnicia. Poeții, artiștii, toți scriitorii,
jurnaliștii răspândesc binele, frumosul,
normalitatea. Din nefericire sunt prea mulți care
reduc din frumusețea darului Dumnezeiesc și în
loc să deschidă ferestrele iubirii ne ”aruncă”
cioburi de vise otrăvite, taie, uneori, cu rea
voință, aripile inocente ale idealului uman. Prin
comunicare, reală comuniune, dialog constructiv,
prin educație și cultură ne vom putea înălța
deasupra crizelor profunde în care a întrat
societatea umană. Deviza revistei Bogdania de
la început a fost și va rămâne: diversitate în
conținut și formă, originalitate și calitate. Acum, la împlinirea a şapte ani de la primul
număr tipărit al revistei Bogdania facem un
bilanț și o mobilizare care să ne ducă spre
împlinirea dezideratelor stabilite inițial.
Prin deosebitul colectiv redacţional şi prin dvs.,
colaboratori permanenţi ori ocazionali, am dat un
plus de afirmare a valorilor literaturii și culturii
române contemporane. Cu fiecare număr de
revistă am urcat noi trepte spre răspândirea
valorilor autentice, a talentelor românilor din
întreaga ţară precum şi din diaspora românească.
Fără lumina raţiunii, înţelepciune, dăruire și
iubire nu putem însănătoși seva cea sfântă a
României. De cultivăm ”buruieni” nu putem
culege decât suferință și răutate. Oamenii
valoroși, faptele de ispravă, actele de cultură
benefice trebuiesc înmulțite spre folosul vieţii
noastre, pentru creşterea bogăţiei spirituale dar şi
a calităţii traiului zilnic. Numai uniţi și prin
onestitate și competență vom învinge!
În paginile Revistei “Bogdania” am cuprins
pe lângă: poezie, proză, eseuri, articole de istorie,
comentarii critice, aniversări, comemorări,
interviuri, artă, teatru, traduceri, evenimente
culturale şi rubricile debut şi literatură pentru
copii, care să stimuleze creaţia literară la tineri şi
să crească respectul faţă de limba şi cultura
română.
În cei şapte ani de apariție neîntreruptă
revista Bogdania a cuprins în paginile ei
personalități ale culturii naționale, precum și
creatori de mare valoare din: SUA, Canada,
Australia, din țări ale Europei. Cu bucurie
amintesc pe: Acad. Cristian Petru Bălan, Prof.
univ. Florentin Smarandache, Prof. dr. Dumitru
Buhai, Ioan Miclău, Octavian Curpaș, Melania
Rusu Caragioiu, Ben Todică, Luca Cipolla,
Nicolae Mătcaș, Dumitru Ichim, Vasile
Tărâțeanu, Victor Ravini, Vavila Popovici și alți
români de mare valoare literară și culturală din
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
4
străinătate, care ne onorează cu creații de mare
ținută artistică și morală. Primiţi felicitări pentru
modul în care promovaţi și răspândiţi în lume
cultura și tradițiile neamului românesc.
Din țară apreciez strădania și implicarea
deosebită, în creșterea prestigiului revistei
Bogdania, în mod deosebit pe: Prof. univ.
Nicolae Vasile, Dr. Michaela Orescu, Dr. ing.
Ovidiu Țuțuianu, Corneliu Cristescu, toți scriitori
membri ai valorosului Cenaclul ”Literar ing.” din
București. De asemeni s-au remarcat scriitorii:
Vasile Groza, Elena Armenescu, Geo Călugăru,
Al Florin Ţene, Anghel Hotu, Maria Filipoiu,
Florian Laurențiu Stoica, George Stroia, Doina
Bârcă, Andreea Cojocaru (Ion), Adrian Nicolae
Popescu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Ioan
Indricău, Mărioara Nedea, Simona Mateev,
Lucian Gruia, Mihai Antonescu, Dan Lupescu și
lista poate continua cu multe alte exemple,
demne de laudă.
”Lista scriitorilor publicați în fiecare număr
este destul de bogată, materialele variate și bine
conturate. Este o încântare să lecturezi revista
Bogdania!” afirma de curând distinsa scriitoare
Maria Niculescu din București. O bună parte
dintre aceștia au primit, în cadrul Festivalului
național Bogdania, premii și Diplome de
excelență din partea revistei Bogdania, din partea
Asociației cultural-umanitară ”BOGDANIA”.
În revistă au fost publicați, în fiecare număr,
tineri creatori din țară și străinătate care au
fost premiați la cele şapte ediții ale Festivalului
național de creație literară BOGDANIA și vom
continua cu această rubrică. Din acest an am dat
o nouă dimensiune Festivalului de creație literară
BOGDANIA, devenind un Festival
internaţional dedicat tuturor românilor cu
talent literar din lume.
Aș evidenția în mod deosebit, dintre liceeni,
studenți, tineri profesori pe: Benea Simona,
Borcan Cristian, Ciobanu Marina (Chișinău),
Perți Mădălina, Pârvu Bianca Andreea, Hotca
Marian, Rusu Irina, George Nicolae Stroia,
Cătălin Acatrinei, Buruiană Alexandra, Schoppel
Carla Francesca, Șaramet Cristina, Negură Luiza,
Petrache Mihaela, Muntean Emilia, Martin
Fabian, Andrei Tudor, Daria Paulopol-Necula,
Bratu Ana-Maria, Andreea State, Petcu
Alexandru și mulți alții.
În luna iulie 2019 vom desfășura Festivitatea
de premiere a Ediției a VIII-a a Festivalului -
Concurs internațional de creație literară
Bogdania. Pe toate meridianele globului
pământesc există români talentați, iubitori de
limba și cultura română. Îi consider ca pe frații și
surorile noastre de aici, din România. Frăția se
manifestă în primul rând prin atașament și simțire
față de tot ce-i românesc!
Într-u adevăr, înțelepciune şi frumuseţe
sufletească să urmăm pilda înaintașilor spre
creșterea prestigiului și clădirii unui viitor
luminos tuturor românilor și lumii întregi. Numai
împreună, prin muncă și iubire, putem transforma
România dintr-o țară ”vlăguită”, într-o pasăre
măiastră a infinitului uman.
La ceas aniversar aduc mulțumiri călduroase
colectivului redacțional, tuturor colaboratorilor,
susținătorilor și cititorilor revistei Bogdania. Vă
doresc succese în realizarea proiectelor, multă
sănătate și mari bucurii sufleteşti.
LA MULȚI ȘI LUMINOȘI ANI DVS. și
REVISTEI DE CULTURĂ BOGDANIA!
Ionel MARIN, Redactor șef
Aprecieri din țară și străinătate despre revista
de creație și cultură Bogdania
Șapte ani de apariție pe hârtie a revistei de
creaţie şi cultură Bogdania
În luna mai a.c. se împlinesc şapte ani de când
revista “Bogdania“, editată de cunoscutul scriitor
și editor Ionel Marin, revistă ce iniţial a apărut
trimestrial şi din ianuarie 2015 odată la două luni
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
5
este o adevărată pagină de aur pe firmamentul
revuistic al țării.
Datorită profesionalismului scriitorului
Ionel Marin, care are o experienţă de-o viaţă în
domeniul redacţional, această revistă se
înfăţişează în faţa cititorilor săi în condiţii
estetice, stilistice şi de conţinut de excepţie, fiind
aşteptată cu nerăbdare şi având aprecieri din
partea cititorilor și a celor care publică în paginile
acesteia.
În paginile acestei reviste semnează
scriitori cunoscuți din ţară şi străinătate, membri
LSR şi USR etc.
Remarcăm personalitățile din caseta
tehnică a REVISTEI BOGDANIA Ionel N.
MARIN (Președinte Asociația cultural-umanitară
Bogdania) Redactor şef Editori seniori: Nicolae
Vasile; Vasile Groza Redactori: Geo Călugăru,
George Terziu, Michaela Al. Orescu, Năstase
Marin, Nicolae Octavian Lupu, Adrian Nicolae
Popescu, Corneliu Cristescu. Secretar de redacţie:
Simona Mateev Membri de onoare: Acad.
Valeriu D. Cotea Prof. univ. dr. Florentin
SMARANDACHE (SUA) - cercetător științific,
matematician, scriitor, membru al Academiei
Americano-Române de Științe și Arte Prof.
CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA) - membru
titular USR şi al Academiei Româno-Americane
de Ştiinţe şi Arte; pictor, sculptor. GHEORGHE
A. STROIA, scriitor, membru ARA. Despre
aceste personalități pot spune ceea ce scria
Juliana Mallart:” Discreţia este arta
rafinamentului în acţiune. Expresia nemijlocită a
unei personalităţi distinse. “
Această revistă promovează istoria
literaturi române ce se scrie din mers, dar și studii
de istorie a neamului nostru.
În condiţiile fenomenului de globalizare,
când multe din creaţiile neamului nostru vor
dispărea, sau trec în umbra uitării, astfel de
publicaţii devin tezaurul culturii noastre la care se
vor raporta urmaşii noştri.
Citind ultimul număr al revistei
BOGDANIA mi-am adus aminte de zicerea lui
Emil Cioran: “Nu locuim într-o ţară, locuim
într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic
altceva. “
În condițiile fenomenului de globalizare
revista BOGDANIA rămâne un martor pentru
generațiile viitoare ale neamului de pe teritoriul
Carpato-Danubiano-Pontic.
Cu ocazia sărbătoririi a șapte ani de
apariție pe hârtie a revistei BOGDANIA îi dorim
viață lungă, conducerii ei și colaboratorilor
sănătate, inspirație și mulți ani în folosul culturii
naționale.
Alexandru Florin Ţene, Președintele național al
Ligii Scriitorilor Români, Membru ARA
Pentru a evita o încărcătură emoţională puternică,
mă voi axa, în comentariul meu, pe latura
culturală a acestei reviste. Mai întâi, remarc
diversitatea tematică prezentă în paginile sale. În
al doilea rând, subliniez calitatea producţiilor
literare, aspect care concurează cu cele mai
prestigioase reviste din spaţiul cultural românesc
din prezent. În al treilea rând, menţionez
personalităţile de prestigiu care publică în
paginile sale. În al patrulea rând, relev extensia
revistei peste hotare atât cu diverse producţii
literare cât şi cu unele traduceri semnificative.
Totodată, colectivul redacţional a păstrat măsura
cuvenită privind adaptarea sa la diverse
evenimente culturale, aniversare, comemorative
etc. Indiferent de ceea ce vor crede cititorii
acestei reviste, nu pot să nu remarc efortul demn
de toată lauda pe care-l face redactorul-şef pentru
a asigura nu numai apariţia la timp a acesteia, dar
şi păstrarea unei stachete de înalt nivel în ceea ce
priveşte ansamblul editorial.
De asemenea există un echilibru cumpătat între
diversele genuri literare, astfel încât în paginile
acestei prestigioase reviste să-şi găsească loc
fiecare gen în parte.
Exigenţa colectivului redacţional privind calitatea
materialelor publicate este pe deplin răsplătită cu
aprecieri dintre cele mai semnificative din partea
diverselor categorii de cititori.
Închei această succintă prezentare cu urări de
”viaţă lungă” atât pentru cei care se ocupă
nemijlocit cu apariţia sa cât şi pentru revista
în sine. Cu cele mai înalte aprecieri,
Prof. H. Anghel (București)
Revista „BOGDANIA" - Brand al Literaturii
și Culturii Românești
Publicația Revista Bogdania, ce aniversează 7
ani de la înființare, ajungând la nr.59-60, a
devenit un brand al creației culturale, datorită
muncii neobosite a scriitorului Ionel Marin -
Președinte fondator al Asociației Cultural-
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
6
umanitară „Bogdania" și a echipei editoriale
care a promovat prin publicare, creații literare ale
scriitorilor aflați la nivel înalt pe scara valorică și
a încurajat tinere talente, aspirante la titlul de
scriitor, prin mediatizarea anuală a Festivalului
Național de Creație Literară „Bogdania" ajuns
la Ediția VIII/2019.
Valoarea publicației este conferită de
diversitatea subiectelor abordate în paginile ei, de
importanță socio-culturală, de către autori
dedicați scrisului, prin prioritizare valorică la
aniversări și comemorări literare, ca o contribuție
la dezvoltarea culturii naționale, prin recenzii,
cronici și comentarii literare la volumele
vrednicilor scriitori, precum și semnale editoriale
de noi apariții publicistice.
Omagii și elogii ale scriitorilor contemporani
pentru titanii literaturii române, sunt dovezi de
prețuire și recunoștință, datorate înaintașilor,
ocupând pagini de interes major în paginile
publicației culturale „Bogdania".
Demne de semnalat sunt subiectele dedicate
sărbătorilor naționale, istorice, culturale și
sociale, cu articole informative și creații literare
ale scriitorilor inspirați de evenimente: „Ziua
Mondială a Poeziei", „Ziua Națională a Limbii
Române", „Ziua Națională a României", „Ziua
Internațională a Femeii (mamei)" și altele, ocazii
cu care au fost publicate: eseuri, exegeze și
creații lirice.
Subiecte de larg interes pentru cultura
națională sunt și articolele în proză sau poezie, cu
temă religioasă, în care se sunt evocate tradiții și
ritualuri străbune, perpetuate în decursul timpului
și reactualizate la sărbătorile creștine sau
populare, ca moștenire pentru generația în
formare și generațiile următoare.
Fiind un promotor al acestora, prin
mediatizarea articolelor lirice din cărțile
„Tradiții creștine și ritualuri populare
românești" și „Expreșii populare și trăiri
proverbiale" (Editura Punct/Paideia - 2008), a
căror autor sunt, în calitate de colaborator al
prestigioasei publicații culturale „Bogdania", îi
transmit mulțumiri și recunoștință, Directorului
editorial Ionel Marin, pentru publicarea creațiilor
mele în majoritatea numerelor editate, pe teme
istorice, patriotice, aniversare, sociale și nu în
ultimul rând pe teme de tradiții și ritualuri din
cărțile publicate, contribuție pentru care am fost
recompensată cu „DIPLOMĂ DE
EXCELENȚĂ - ASOCIAȚIA CULTURALĂ
BOGDANIA"/2015, pentru poezie și
promovarea tradițiilor populare românești". Felicit pe Președintele fondator Ionel Marin și
pe întreaga echipă editorială a publicației
culturale „Bogdania", pentru publicarea a mii de
articole de la sute de cititori în cele 34 de numere,
editate într-o formă grafică de excepție, dorindu-
le inspirație și abnegație la realizarea altor zeci de
numere, spre aniversarea multor ani cu două
cifre, precum și finalizarea proiectelor culturale
organizate de ASOCIAȚIA CULTURALĂ
„BOGDANIA". Așa să vă ajute Dumnezeu!
Poeta Maria Filipoiu, București
Revista „BOGDANIA" – la 7 ani
Revista de creaţie şi cultură „BOGDANIA"
împlineşte în luna mai şapte ani de existenţă şi
activitate neîntreruptă. Acest moment aniversar
îmi oferă prilejul de a înfăţişa succint realizările
sale, cu totul deosebite şi a privi cu încredere în
viitor. Prin urmare este vorba despre 60 de
apariţii , peste 5.000 de materiale diverse în 3.600
de pagini, implicând în realizarea lor, circa 2.500
de nume ale unor personalităţi de prim rang ale
culturii naţionale dar şi nume în curs de afirmare,
meritând a fi cunoscute şi încurajate. Este vorba
despre elevi şi studenţi, acoperind în materialele
create, aproape tot ceea ce înseamnă cunoaştere
şi educaţie, cultura educaţiei fiind preocuparea de
bază a conducerii revistei. Prin aceasta din urmă,
vizându-se şi cizelarea caracterului.
Editoriale – dau un singur exemplu – Ionel N.
Marin „Școala - templu al cunoaşterii şi
educaţiei"; Subiecte cu tematică vizând istoria
naţională dar şi universală "Analize ale unora din
creaţiile jurnalistice ale lui Mihai Eminescu"
Evocarea unor evenimente şi personalităţi istorice
româneşti dar şi străine" Medalioane lirice
cuprinzând numeroşi poeţi contemporani dar şi
din "clasicii literaturii române"; Fragmente din
creaţia în proză a multor scriitori români din ţară
şi din diaspora românească dar şi din creaţiile
tinerilor participanţi la Festivalul-concurs
naţional de creaţie literară „BOGDANIA" . Iată
câteva exemplificări, reliefând bogăţia şi
diversitatea abordărilor participanţilor la
concursuri, recenzii, cronici literare, eseuri,
poveşti şi poezii pentru copii; jurnale de
călătorie, interviuri, teatru pentru copii, noutăţi
editoriale, evenimente culturale şi alte rubrici.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
7
Am mai putea continua dar ne oprim aici, spre a
ne trage sufletul pentru continuarea maratonului
în care ne-am angrenat.
Revistei „BOGDANIA" La mulţi, rodnici şi
strălucitori ani!
Geo Călugăru, Membru USR
Revista Bogdania este una din cele mai
frumoase, bogate și serioase reviste apărută acum
trei ani și care, așa cum spuneam la înființarea ei,
va parcurge o traiectorie ascendentă și de mare
necesitate în vremurile actuale. Îl cunosc
personal, destul de bine pe Ionel MARIN,
fondatorul și redactorul șef al revistei și sunt
convins, deși face mari sacrificii, va duce munca
până la capăt, cu dăruire și dragoste prietenească
pentru afirmarea valorilor literaturii și culturii
române. Felicitări și viață lungă înainte!”
Multă sănătate, fericire și mari succese prezente
și viitoare! Cu aceiași sinceră stimă,
Acad. Cristian Petru BĂLAN (SUA)
Revista Bogdania din Focșani este serioasă, de
mare valoare literară și culturală, pe scurt este
excelentă! Dă-i Doamne, sănătate, inspirație
divină confratelui meu, Ionel MARIN, cel care
osârdește cu dăruire exemplară întru neam, limbă
și țară. Cu frățietate,
Acad. Vasile Tărâțeanu (Ucraina)
”Într-o perioadă în care multe publicaţii fac
mişcarea inversă, adică nu mai apar în forma
tipărită ci păstrează doar varianta electronică,
Revista BOGDANIA, condusă de către scriitorul
Ionel Marin, reuşeşte să se impună sub ambele
forme. Publică literatură de calitate, organizează
concursuri, oferă un cadru de dezbateri regional,
naţional sau chiar internaţional şi, foarte
important pentru mediul cultural, apare la timpul
programat”. ”Revista Bogdania se prezintă ca o
revistă de nivel naţional, atât prin prezentare, cât
şi nivelul calitativ al textelor. Excelentă! La cote
calitative tot mai ridicate. LA MULȚI ANI!
Prof. univ. Nicolae VASILE (BUCUREȘTI)
Revista Bogdania este... o poveste frumoasă a
unui vis, ce a înflorit într-o grădină cu vise, ce a
dăruit unui Om, o familie adevărată, cu mulți
confrați care gândesc, simt și acționează la fel. O
familie valoroasă, puternică, de bună-credință,
ce-și ridică visele până dincolo de stele. Acestei
familii - revista de creație BOGDANIA - îi
spunem din suflet la mulți ani! Să îți fie drumul
lin către înălțimi, către inimile dornice de frumos
ale românilor! Rămâi la fel de tânără, de
proaspătă, de curată, fără umbrele vicioase ale
vremurilor! LA MULȚI ANI! întru credință,
viață lungă și NEMURIRE!
Poet, prozator, critic literar, membru
corespondent ARA Gheorghe A. Stroia
(ADJUD)
Stimate Domnule Redactor şef Ing. Ionel
MARIN vă adresez aceste rânduri, în mod
special, spre a vă mulțumi pentru prezentarea
revistei „BOGDANIA”, pe care o conduceți și o
realizați cu deosebit efort, dar și cu dragoste și cu
o grafică superbă.
Vă admir pentru dăruirea și competența cu care
acționați ca revista „BOGDANIA” să apară la
timp cu paginile având o tematică diversificată,
oferind materiale interesante pe care cititorul o
parcurge găsind în ele o hrană sufletească.
Cu aleasă prețuire Prof. univ. Andrei Pogany
(Timișoara)
Revista Bogdania – Fondată de Ing. Scriitor şi
poet, Ionel Marin în anul 2013 luna februarie, în
cadrul Asociaţiei Cultural-umanitară
BOGDANIA din Focşani, trăieşte intensiv. Acest
încă, copil al culturii şi creaţiei literare şi
ştiinţifice din ţara noastră, se dezvoltă pe zi ce
trece. O seamă de personalităţi interne şi
internaţionale colaborează cu revista venind cu
lucrări de valoare în domeniul ştiinţei, artei,
istoriei, etc... menite să informeze publicul cititor
şi colegii de breaslă despre noutăţi în aceste
domenii. Prioritate au tinerii, dar și elevii, care
bat la poarta afirmărilor în creaţia literară şi nu
numai. Pentru ei a fost inițiat, de către poetul
Ionel MARIN, Festivalul Național de Creaţie
Literară ”BOGDANIA” (poezie, proză şi eseuri),
ajuns în acest an, 2017, la ediția a VI-a. Constant
publică în paginile revistei cele mai reuşite
creaţii. Organizează cu multă dăruire activități
culturale, precum a fost și spectacolul de teatru
de la Ateneul Popular din Focşani cu piesa de
teatru ,,PĂLĂRIERUL” de Vasile Groza pe
muzica lui Mihai Constantinescu, urmată de
lansarea de carte ,,TEATRU PENTRU COPII”
de acelaşi autor şi acordarea de autografe copiilor
care au făcut ca sala Ateneului să fie
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
8
neîncăpătoare. Îl apreciez și stimez pe Ionel
Marin, ca scriitor, publicist serios dar și ca un om
de o deosebită finețe și omenie. Sănătate și mult
succes în continuare! La mulți ani revistei
Bogdania!
Scriitor Vasile Groza (București)
Revista Bogdania, o oază de cultură, devenită
deja tradiţie, din ce în ce mai valoroasă, din ce în
ce mai curată, o bucurie sinceră prin fiecare
apariţie a sa. Harnicul său fondator şi Redactor
şef IONEL MARIN merită elogii pentru
tenacitatea, vivacitatea şi perseverenţa
demersurilor sale, de apreciat şi prin talentul cu
care ştie să promoveze cultura, să se aplece
asupra nevoilor culturale ale tinerei generaţii, să
încurajeze scrisul, ce poate deveni - pentru mulţi
vrânceni - un modus vivendi! Felicitările noastre
şi Lectură plăcută, publicului său cititor!
(Redacţia Armonii Culturale)
Domnule Ionel MARIN vă felicit pentru
această nouă realizare, revista Bogdania este o
mărturie în timp asupra semnelor de lumină pe
care cultura şi civilizaţia românească le
generează necontenit. Felicitări! Toate cele bune!
Dan Lupescu, dir. Direcția Jud. de Cultură Gorj,
director Revista LAMURA - Craiova
Distinse poet şi mare domn, Ionel Marin, sunt
onorat de postarea versurilor mele în paginile
„Bogdaniei" ce cu pertinenţă şi competenţă o
păstoriţi. Mulţumesc pentru cuvintele deosebite
adresate mie, pentru care vă acord întreaga,
neştirbita mea consideraţiune!
Cu preţuire, Poet Vasile Popovici
Mulţumesc pentru tot ceea ce faci! Îţi
mulţumesc mult, Ionele, pentru revistă!
FELICITĂRI pentru excelenta realizare a ei! Cu
efortul tău, fizic şi financiar, dar şi cu talentul şi
dragostea ta faţă de cititori şi cultura românească.
BOGDANIA creşte tot mai mult şi mai
frumos, în elita revistelor româneşti de
cultură. Ai reuşit să atragi atâtea personalităţi ale
culturii şi literaturii române, atât din ţară cât şi
din străinătate şi acest fapt îmi umple sufletul de
bucurie. Şi ... de ce nu, de mândrie, că sunt şi eu
un colaborator, cu un strop de scriitură. Îţi doresc,
în continuare, ţie şi revistei dragi BOGDANIA,
multe succese pentru cultura românească!
De asemenea, îţi transmit felicitări şi pentru
ediţia a V-a a Festivalului Bogdania, 2016, ţinut
la Bucureşti, cu un juriu de excepţie! Ce bine că
ai ajuns acolo! Mai la vedere, mai aproape de
centru! Tare mult aş vrea să afle de acest
eveniment şi autorităţile din Focşani (care n-au
catadicsit să participe la ediţiile precedente ale
acestui Concurs şi Festival). Mă bucur din suflet
de acest mare succes al tău. De fapt, de la prima
ediţie am prevăzut că această acţiune a ta,
conjugată cu apariţia revistei Bogdania, vor face
tradiţie culturală în Vrancea (de care vor fi
nevoiţi să ţină seama şi culturnicii vrânceni) Şi, te
felicit din tot sufletul pentru numărul (iulie-
august) al revistei Bogdania! Pentru articolul pe
care l-ai scris referitor la Limba Română, pentru
selecţia valoroasă de autori, pentru modul de
prezentare, într-un cuvânt Bogdania se prezintă
ca o revistă de nivel naţional, atât prin prezentare,
cât şi nivelul calitativ al textelor. Mulţumesc
pentru revistă! Excelentă! La cote calitative tot
mai ridicate. Felicitări pentru articolul de fond!
Mi-a alinat sufletul şi, sper că este un balsam
sufletesc pentru toţi cititorii care iubesc România
şi pe români. Cu toate problemele pe care le am,
mă voi strădui să scriu noi articole… Doamne-
ajută pe mai departe! Mulți ani de apariții
editoriale! Scriitor Năstase Marin (Galați)
Vă mulțumesc mult, domnule Ionel Marin,
pentru publicarea mea în revista Bogdania,
revistă dragă mie, pe care o prețuiesc și de care
vorbesc cu drag. Numai bine dvs. și colectivului
redacțional! Poet Stan M. Andrei (Tecuci)
Felicitări pentru realizarea revistei Bogdania,
pentru constanta pasiune editorială Menținem
legătura. Succese și numai bine tuturor! Vă
doresc sănătate, putere de muncă, de creație,
iubirea să-nflorească și să ne lumineze viața. LA
MULȚI ANI!
Prof. univ. dr. Florentin Smarandache (SUA)
Stimate d-le redactor-sef Ionel Marin,
Vă multumesc din suflet pentru revista Bogdania,
revistă îndrăgită, mai ales pentru frumoasa
găzduire. În ceea ce priveşte mulţumirile şi
urările, cred că marele patriot român care sunteţi
şi care respiraţi cu simţirea României reîntregite
şi a neamului, dvs., în primul rând, le meritaţi cu
prisosinţă. Drept care vi le restitui cu drag.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
9
Mii de mulţumiri că existaţi şi ne ţineţi împreună
sub tricolor! Traiască revista şi să ajungem şi la
70 de ani ai ei!
Ce ne-am face fără Dvs. şi dragostea dvs. de
istorie, neam, Ţară, frumos şi sublim?
Să vă dea bunul Dumnezeu sănătate, viaţă lungă
Dvs. şi revistei, oameni cu inima ca a Dvs. în
preajmă! Caldă îmbrăţişare! Tot respectul şi
recunoştinţa,
Nicolae Mătcaș (Chişinău)
„Bogdania” a îmbrăcat hlamidă strălucitoare,
în numele sfintei treimi. Un efort întreit al
fondatorului, coordonatorului, al truditorului
acestei publicaţii literare. Bucurie, deopotrivă,
pentru colaboratorii, prietenii şi cititorii fideli.
Şi pentru că suntem sub semnul triadei, să ne
amintim, deopotrivă că în deschiderea corolei
slăvitului an 2017, suntem determinaţi, ca buni
creştini ce suntem, să conştientizăm că se
împlinesc trei veacuri de la plecarea pe cărările
veşniciei celei preacurate a unui martir creştin,
pre numele său, Antim Ivireanul (1650-1716).
Cu îndreptăţire, cuvenindu-se a cinsti, în fapt, în
acest an, şi-ntotdeauna, memoria tuturor
martirilor neamului strămoşesc. Şi în semn de
neuitare, să ne însuşim cele „trei fapte bune ale
blagosloveniei”, atât de evlavios şi cucernic
explicate de preaînvăţatul Antim Ivireanul:
credinţa („fiinţa celor nădăjduite şi lucrurilor
celor ce nu se văd dovediri”, nădejdea (prin
„dumnezeiască strălucire”) şi dragostea (temeiul
şi vârful tuturor bunătăţilor, care uneşte”).
Aşadar, tuturor colaboratorilor acestei frumoase
reviste, la ceas de sărbătoare, să îmbrăţişăm
îndemnul Sfântului Antim Ivireanul, cu multă
credinţă, nădejde şi dragoste nestrămutată faţă de
trecutul nostru, evidenţiind nobleţea, inteligența
și toate valorile lăsate nouă moştenire de
înaintaşii noştri traco-daco-geţii; să facem astfel
încât vârful peniţei noastre să fie înmuiat în
jertfelnicia de veacuri întru verticalitate, adevăr şi
frumuseţe sufletească.
Doresc revistei viaţă lungă, acumularea de
condeie tinere, recunoaştere naţională şi
internaţională!
Scriitoare Livia Ciupercă (Iași)
Revista Bogdania…e clar pentru cel care
o atinge dacă răsfoieşte o revistă sau mângâie
creştetul firav al unei copile ce prinde a zâmbi tot
mai cald, înfrumuseţându-şi drumul către
senectute. Pavăză a copilăriei şi a maturizării
acesteia, poetul Ionel Marin reuşeşte să ţină
sus stindardul vieţii culturale focşănene,
făcându-l să fluture până dincolo de hotarele
ţării.
Rampă de lansare sau de confirmare a
talentului, festivalul anual cu acelaşi nume, ce se
desfăşoară la începutul verii nu face altceva decât
să descopere şi să atragă noi valori, transformând
mai apoi în colaboratori şi prieteni diferitele şi
ineditele forme ale exprimării în cuvinte. Cu
certitudine avem cu ce susţine spusele noastre,
numărându-ne printre laureaţii acestui festival!
La mulţi ani, viaţă lungă revistei
Bogdania, sănătate tuturor autorilor ce şi-au
înscris numele în paginile ei de-a lungul
timpului, putere de muncă realizatorului şi
colectivului redacţional! Din frumoasa
Bucovină, ocrotiţi de spiritul întâiului voeievod
moldav ce-şi doarme somnul de veci în vechea
urbe a Rădăuţilor, în mănăstirea care-i poartă cu
astăzi numele, Mănăstirea Bogdana; vă
îmbrăţişăm pe toţi cu drag şi vă transmitem
gândul nostru curat la ceas aniversar!
Poet Adrian Popescu, Rădăuți (Suceava)
Stimate Domnule Ionel Marin,
Frumosa urare , însotită de îndemnul cu adevărat
frățesc, de apropiere între noi, patriotismul
românesc ce ar trebui să ne unească! Ce minunat
ar fi de-am fi mai buni și mai calzi sufletește, căci
și Mântuitorul ne-a arătat că numai așa suntem cu
adevărat Creștini. Dumneata esti un om deosebit,
pentru care nu pot avea decât admirație și respect.
Această revistă, care vă onorează, dar și va cere
mult efort și sacrificiu, va trebui să constitue
pentru fiecare dintre noi un exemplu și făclia ce
poate călăuzi, adevarata OMENIE! Acum sunt în
Franta, la familia fiicei mele, de unde vă doresc,
tot ce-i mai frumos și bun, Dv. și
tuturor celor ce vă înconjoară!
La multi ani, frumoși și buni, Dumneavoastră,
revistei Bogdania și întregii lumi.
Prof.univ. Țiclete Gheorghe (București)
Distinse dle Ionel Marin,
Vă expediez și eu 10 sonete pentru revista pe care
o zidiţi întru slava poeziei și a frumosului, a
neamului și a plaiului, nu înainte de a vă ura
multă sănătate, noroc și inspiratie pe potrivă.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
10
Cu alese sentimente de recunoștință,
Prof univ Nicolae Mătcaș (Chișinău)
Nu pot avea decât cuvinte de laudă la adresa
minunaților, entuziaștilor scriitori şi oameni
de cultură, realizatori ai revistei Bogdania şi
în primul rând fondatorului şi redactor şef,
poetul Ionel MARIN din Focşani. Dumnealui realizează evenimente culturale de
seamă, cu răsunet viu în lumea celor ce prețuiesc
și înnobilează Cuvântul, exemplificate prin
festivaluri, concursuri de creație literară, poezii
de calitate, eseuri, poveşti şi povestiri pentru
toate vârstele, debut literar, teatru, interviuri,
comemorări, aniversări şi alte evenimente
culturale din ţară. Este deosebită această revistă,
deosebiți oamenii aceștia frumoși la suflet care se
dăruie și dăruiesc din bogăția înțelepciunii
domniilor lor, îngemănând talentul cu ideea, cu
gândurile și cu visele, pregătite să zboare spre
împlinire, pentru a ne îmbogăți sufletul și a ni-l
însenina , pentru a aduce un plus, o tentă de
culoare și aromă imensei flori ce se află în
grădina lui Dumnezeu, CULTURA, stropind-o,
spre nemurire, cu apa vie a ființei lor.
Felicitări și mii de mulțumiri tuturor acelor
oameni de bine care ne informează prin
materiale succinte și la obiect, abordând variate,
interesante subiecte din variate domenii de
activitate: artă, cultură, știință, religie, istorie,
minunaților prieteni de suflet ce, cu talent și
dăruire de sine, înnobilează CUVÂNTUL,
invitându-ne spre o lume frumoasă, luminoasă,
bogată, bună, arătându-ne, cu arară bunăvoință,
căile ce duc spre aceasta, aducându-ne aminte
că, pentru a fi demni de această lume, trebuie să
ne păstrăm acele calități pe care și Dumnezeu le
agreează: hărnicia, dărnicia, cinstea, bunătatea,
caritatea, devotamentul, sacrificiul, cum frumos
spune domnul Ionel Marin când vorbește despre
sacrificiu, eroi și eroism… Da, eroii trebuie
slăviți, o merită cu prisosință, iar noi ar trebui să
le urmăm exemplul! Lista scriitorilor publicați în
fiecare număr este destul de bogată, materialele
variate și bine conturate. Este o încântare să
lecturezi revista Bogdania!
Felicitări și La mulți ani revistei și tuturor
oamenilor de bine!
Poeta Maria Niculescu (BUCUREȘTI)
Revista de creaţie şi cultură BOGDANIA,
fondată de poetul creştin şi patriot Ionel MARIN,
a împlinit cinci ani de existenţă tipărită. De la
apariţia ei în peisajul literar al Vrancei, revista a
crescut în valoare de la număr la număr graţie
căutărilor neobosite ale fondatorului ei de a aduce
în paginile publicaţiei semnături ale unor poeţi,
prozatori, critici literari, profesori, oameni de
ştiinţă şi de condei recunoscuţi, apreciaţi şi
aşteptaţi de publicul cititor.
Este o revistă care se citeşte cu plăcere, pentru că
în scrisul celor care contribuie la facerea ei găsim
şi regăsim fapte de viaţă care ne încălzesc
sufletul, idei şi aspiraţii nobile pentru care
militează autorii.
În calitate de colaborator, fie şi ocazional, urarea
mea pentru BOGDANIA şi fondatorul ei este de
viaţă cât mai lungă, încărcată de bucurii.
Jurnalist Radu BORCEA (Focșani)
Efigia care marchează mișcarea literară din
jurul revistei de creație și cultură Bogdania este
cea a poetului și fondatorului ei, Ionel MARIN,
autor a multor volume de poezie, personalitate
lucidă și onestă, bogată sufletește și generoasă,
model de frumusețe spirituală și artistică. Cu
fiecare număr tipărit revista Bogdania, vine cu
noutăți, prezintă articole și creații valoroase
ale scriitorilor din țară și din străinătate. Este
o revistă de cultură serioasă, primitoare și care
promovează, permanent și tinere condeie.
Felicitări colectivului redacțional, în primul
rând domnului Ionel Marin! LA MULȚI ANI! Dr. Michaela Al ORESCU (București)
Revista ”Bogdania”, revistă de creație și cultură
fondată în anul 2013, editată de Asociația
Cultural-umanitară ”Bogdania” din Focșani,
județul Vrancea. O revistă cu nume inspirat, de
rezonanță istorică, în care sunt prezentate o
multitudine de materiale a căror diversitate dau
un conținut solid și incitant, celor 100 de pagini,
între coperte color, policromie.
Sunt de apreciat strădaniile unui om cu suflet
mare Ing. Ionel N. Marin, și colectivului de
redacție, de a edita această revistă în contextul
în care alte multe publicații au încetat din
p(v)iață… Îi felicit sincer pe realizatori și
colaboratori deopotrivă pentru vocația și spiritul
autentic românesc transmis nouă tuturora, ca un
semn că, dincolo de depărtarea topografică și
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
11
(a)normalitatea specifică tranziției, actul de
cultură este cel ce unește și responsabilizează
pentru a fi și mai puternici.
Dumitru Buțoi – Director Revista Luceafărul de
Vest din Timișoara
Stimate domnule Ionel Marin,
Vă mulțumesc pentru revista Bogdania. Vă
felicit pentru articolele dv., pentru materialele
publicate și, în genere, pentru ținuta deosebită a
revistei. Succes în continuare!
Profesor Gh. Bucur (Tulcea)
Mult Stimate Maestre, Ionel Marin,
Nici nu vă puteți închipui ce bucuroși am fost
noi, mica pleiadă de poeți din Montreal, care am
apărut în Revista ,,Bogdania”, despre care toți
spun-adevărul - că este frumoasă. Iar dacă un
poet și cititorul exprimă acest calificativ
care iese spontan din inimă, atunci înseamnă că
s-au exprimat admirativ. Exemplu, D-na Milena
Munteanu din Toronto, și mulți alții, se înțelege
că și eu....Cu mulțumiri și deosebită stimă,
Melania Rusu Caragioiu
Excelență,
Calde felicitari si cele mai vii multumiri pentru
noul numar al revistei BOGDANIA.
Am recitit cu mare interes totul, inclusiv versurile
Dnei Lucia Silvia Podeanu. Cele mai bune urari,
Diplomat Valeriu TUDOR
Va multumesc, stimate domn Ionel Marin, pentru
revista Bogdania si publicare.
Felicitari pentru aniversarea a cinci ani de la
aparitia acestei minunate reviste! Ganduri
minunate, de bine! La multi ani frumosi si
creativi! Cu respect si pretuire,
Poeta Irina Lucia Mihalca
Stimate domnule Marin,
Am primit revista Bogdania. Vă mulţumesc şi vă
felicit pentru conţinutul bogat al acesteia, pentru
calitatea producţiilor literare şi pentru consistenţa
sărbătoririi celui pe care mi-am permis să-l
numesc "enciclopedicul Mihai Eminescu"!.
După cunoştinţa mea puţine reviste din Bucureşti
şi din ţară se ridică la nivelul atins de publicaţia
Dv. Cu speranţa că vom îmbunătăţi continuu
colaborarea noastră mă înclin admirativ în faţa
eforturile multiple depuse de Dv. şi
colaboratorii, pentru menţinerea aprinsă a acestei
"făclii de creaţie şi cultură" ce o doresc să
lumineze de durată în "întunecimea" vremilor
actuale! LA MULȚI ANI!
Dr. Ing. Ovidiu Țuțuianu (București)
Cu toții apreciem strădaniile Dv în domeniul
culturii și încercăm să contribuim printr-o
colaborare tot mai fructuoasă la creșterea
prestigiului național al revistei pe care o
conduceți și căreia îi urăm LA MULȚI ANI!
Cenaclul ”Literar Ing.” (București)
Stimate domnule Ionel Marin!
Superbă revistă! Mulțumiri și felicitări în același
timp. Este o plăcere să citesc revista Bogdania.
LA MULȚI ANI!
Vă îmbrățișează, cu deosebită recunoștință,
Scriitorul, cineastul Ben Todică (Australia)
Stimate Domnule Redactor șef IONEL MARIN,
Vǎ exprim, prin aceste rînduri, alesele mele
mulţumiri pentru aprecierea poeziilor pe care
respectuos vi le-am remis şi pentru bunǎvoinţa
publicǎrii uneia dintre ele în prestigioasa revistǎ
de culturǎ pe care o conduceţi. Am luat abia
astazi cunoștință de aceasta publicare, ce îmi face
mare bucurie şi onoare. În aceste vremuri, în care
cultura este atît de vitregitǎ şi condiţia scriitorului
atît de precarǎ, mai puţin din punctul de vedere al
resurselor creative, astfel de impresionante
aprecieri şi calde recompensǎri sînt adevǎrate
guri de oxigen care alinǎ şi fortificǎ sufletul şi
mintea pentru continuarea cu încredere a
drumului literar şi existenţial. Nu este mai mare
satisfacţie pentru un scriitor decît aceea de
a şti cǎ lucrǎrile sale sint apreciate și ajung la
cunoştinţa unui numǎr cît mai mare de
cititori.
Vǎ exprim aleasa mea recunoştinţǎ, calde urǎri de
bine, sǎnǎtate şi putere în continuarea și
dezvoltarea importantelor proiecte culturale prin
care susţineti promovarea culturii române.
Cu respect și deosebită prețuire,
Poet Dragos Niculescu
Multţumesc şi eu pentru publicarea în revistă şi
mai ales pentru prietenia spirituală. Mă înclin în
fata omului care face să apară această revistă, ştiu
bine câtă dăruire de timp, suflet şi forţă este aici.
LA MULȚI ANI! Cu stimă şi preţuire,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
12
Prof. Agafia Drăgan (Focşani)
Stimate d-le Ionel Marin,Vă mulţumesc şi mă
simt onorată că mă aveţi aproape de lungul şir al
celor care vă citesc şi vă apreciază. Vă doresc
mult succes în continuare şi Bogdania cu numele
ei frumos să strălucească şi în viitor.
Elena Buica – Buni (Canada)
Bună ziua, stimate domnule Ionel Marin!
Am rămas cu amintiri minunate de la Adjud. Sunt
foarte fericit că v-am cunoscut, pe dvs. şi pe toţi
prietenii de acolo.
Am parcurs numărul revistei BOGDANIA pe
care mi l-aţi dăruit, şi am rămas impresionat de
calitatea materialelor şi de fiorul de patriotism
care străbate conţinutul lor. Vă îndemn să
continuaţi activitatea revistei. Merită orice
sacrificiu! (Doresc să mă abonez). Felicitări!
Succese şi numai bine tuturor! Cu preţuire,
Florin T. Roman (Arad)
La mulți ani cu sănătate și bucurii! Vă mulțumesc
pentru încrederea acordată, prin publicarea
articolelor mele în paginile revistei ”Bogdania”,
revistă pe care o conduceți cu responsabilitate și
pasiune! Multe împliniri şi realizări deosebite
întregului colectiv redacțional! LA MULŢI ANI!
Angela Burtea (Brăila)
Fie ca Marea Sărbătoare a Naşterii Domnului să
vă lumineze sufletul ca, mergând după rază, să vă
găsiţi şi linişte, şi sănătate, şi bucurii de fiecare zi
fără de care nici o existenţă nu e întreagă, şi
soarele iubirii din partea celor dragi, şi cale
dreaptă scrisului românesc pe care-l slujiţi cu
patimă de rob fericit! La Multi Ani!
Paula Romanescu (Bucureşti)
Stimate domnule Ionel Marin,
Vă mulţumesc din suflet pentru cadou. Mă simt
onorat şi foarte recunoscător pentru munca pe
care o depuneţi şi atentia pe care o acordaţi
lucrărilor noastre la revista Bogdania şi în mod
special pentru diploma acordată. O voi aşeza cu
grijă alături de trofeele mele de-o viaţă.
Aţi adus momente de sărbătoare şi bucurie în
casa noastră şi în comunitatea română din
Australia. Munca nu e in zadar!
Cu stimă şi recunoştinţă,
Ben Todica şi familia (Melbourne-Australia)
Stimate Domnule Redactor-șef,
La îndemnul unui prieten, am descoperit, spre
marea mea bucurie, preocuparea d-voastră pentru
promovarea literaturii române și a tot ceea ce
înseamnă artă și cultură, atât prin acțiunile
asociației pe care o conduceți, dar, mai ales, prin
revista „Bogdania”, al cărui colaborator aș dori
să devin, dacă articolele mele corespund
exigențelor și politicii editoriale a colectivului de
redacție.
Pentru început, vă propun o evocare a unuia
dintre cei mai promițători critici și istorici literari,
dacă nu cel mai talentat din generația deceniului
al IX-lea al secolului trecut, care, din nefericire, a
trecut în lumea celor drepți la doar 36 de ani, fără
a mai reuși să publice ultimul volum din „Istoria
poeziei românești” (apărut, totuși, prin grija
criticului Nicolae Manolescu, magistrul său).
Multă sănătate și putere de muncă în
realizarea proiectului d-voastră, demn de
admirat, de a promova literatura română
actuală și pe creatorii ei! LA MULȚI ANI!
Prof NICOLAE DINA (Alexandria)
Bună dimineața, domnul Marin!
Vă mulțumesc mult pentru dar, am citit și
numărul anterior on line, este o bucurie că există
asemenea reviste culturale în tot haosul acesta
existențial...
Și pentru că celebrăm Ziua Poeziei în fiecare zi,
răspund și eu gestului Dvs. cu... poezie!
Toate gândurile bune!
Claudia Muntean (Bucureşti)
La mulți ani! Zile frumoase și putere de muncă la
frumoasa revistă pe care o conduceți!
Mulțumesc pentru cadoul literar! O încântare,
pentru mine! Felicitări! Cu stimă,
Rodica Magdan (Bucuresti)
Un trio românesc, eminescian, Ionel Marin, Ioan
Miclău şi Ben Todică, în slujba culturii şi
dumnezăiescului, omenescului, din spațiul
mioritic românesc, un trio căruia eu trebuie să
mulțumesc cu sinceritate pentru, că prețuiesc
fiecare apariţie în parte şi valoarea autentică a
revistei BOGDANIA.
Mulțumesc la toți pentrucă au remarcat în mine
un om între oameni pentru oameni. Nu credeam
ca vreodată să fiu ceea ce sunt laudă de zestre, în
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
13
sufletul vostru albastru şi al nostru "laudator
temporis acti". Cu bine,
Pavel Rătundeanu-Ferghete (Ciubăncuţa)
Vă mulțumesc. Mă simt onorat să fiu de aceeași
parte a baricadei ca și dumneavoastră și iluștrii
colaboratori ai revistei Bogdania. Felicitări!
Victor RAVINI (Franţa)
Am primit și citit cu bucurie publicația Dvs.
Dumnezeu să vă ajute să puteți s-o duceți mulți
ani înainte la același nivel sau chiar mai înalt,
fiindcă aveți un cuvânt greu de spus în cultura
română și nu numai!
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Stimate și prețuit Domn Ionel Marin,
Doresc să vă mulțumesc pentru primirea revistei
BOGDANIA, o publicație excepțională, unde
publică personalități de marcă ale vieții culturale,
științifice, social-politice din țară și de
pretutindeni.
Personal, mă simt onorat că am fost publicat în
revista dvs. şi vă mulţumesc din suflet.
Atașez 12 poezii cu trimitere la Poetul Național,
Mihai Eminescu. Multă sănătate, succese dvs. şi
colectivului redacţional. Revistei de cultură
Bogdania, un călduros LA MULŢI ANI!
Cu drag și prietenie,
Prof. Ioan Vasile Indricău (Timişoara)
Revista Bogdania este o revistă interesantă,
valoroasă în ce privește complexitatea și
calitatea materialelor cuprinse între copertele
sale. Toate felicitările pentru cei care trudesc
pentru aducerea în lumina tiparului a acestei
publicații atât de necesare pentru ”consumatorii”
de literatură. Mult succes și cât mai multe
apariții. Toate gândurile frumoase,
Valentina Becart Bisog
Draga mea, revistă Bogdania, ai văzut lumina
zilei la sfârșitul lunii februarie 2013, sub egida
Asociației Cultural Umanitare,cu același nume
fermecător, plin de sens ca și al tău, fără pretenții
de vedetă...de carton...dar stilată, cu articole de
clasă, elegantă, condusă de un colectiv de oameni
deosebiți, pregătită să cucerești un loc de cinste
în inimi prin „dulcea povară a scrisului
românesc”, teren propice pentru afirmarea
talentelor din România și a românilor de ori unde
viața, voile și nevoile, i-au purtat. Număr de
număr, an de an ți-ai atins țelurile și chiar mai
mult, cu dragoste față de acest tărâm mirific
românesc, cu înțelepciune ghidată de cel ce-ți
este tată, domnul poet IONEL MARIN, cu
suflet mare, plin de bunătate și iubire pentru tine
și pentru tot ce există sub soare, dar mai ales
pentru glia strămoșească și pentru tinerii acestei
țări. În acest an, când împlinești șapte ani de
existență, când numele tău este rostit cu uimire,
cu aprecieri pozitive, cu dragoste, în toate
colțurile lumii, când tinerii participă la concursuri
sub egida ta, când paginile tale debordează de
patriotism, de valori promovate, de frumos și de
bine, tot ce pot să fac e să-ți spun că te iubesc și
îți doresc viață lungă, înfloritoare, pentru binele
acestui neam, pentru cultură, pentru că ne ești
necesară ca unui însetat ,izvorul cu apă vie al
cunoașterii! La mulți ani, Bogdania!
Genoveva-Simona Mateev (Odobeşti)
Stimate d-le redactor-sef Ionel Marin,
Întorcându-vă toată dragostea, deschiderea şi
disponibilitatea dumneavoastră faâî de mine, vă
doresc, să aveţi parte, în continuare, de:
binecuvantare dumnezeiască, de bucurie
cerească, de mângâiere spirituală, de sănătate,
trupească şi sufletească, de linişte interioară, de
bunătate lăuntrică, de împlinire materială şi de
răsplata duhovnicească!...
Anul următor să vă aducă: de la Dumnezeu
sfinţire, desăvârşire şi mântuire iar de la oameni
aleasă, bogată şi rodnică (con)vieţuire!...
Să vă bucuraţi, permanent, în viaţa
dumneavoastră, de mângâierile dumnezeieşti şi
de întâlnirile / împărtăşirile, comunionale,
omeneşti!...Din parte-mi, aşadar, vă doresc: viaţă
veşnică de la Dumnezeu şi viaţă frumoasă de la
semenii sau fraţii noştrii - oamenii!...
Să ajungeţi: cu pletele albe ca florile dalbe, senini
şi fericiti precum copiii şi nepoţii,
bucuroşi/împliniţi precum bunicii, luminaţi şi
curaţi precum zăpada şi, viguroşi, optimişti ori
pozitivi precum bradul încărcat de Crăciun!...
Dvs. şi REVISTEI BOGDANIA, un sincer şi
călduros "La Mulţi, Buni şi Binecuvântaţi Ani!"
Doamne ajută-ne!
Cu aleasă preţuire şi deosebită consideraţie,
Stelian Gombos (Bucureşti)
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
14
Victor Ravini (Suedia)
Jumătăți de adevăruri despre traci la Herodot
Jumătățile de adevăruri sunt cea mai eficace
dezinformare. Herodot spune adevărul și numai
adevărul, însă nu întreg adevărul. Nu a cunoscut
adevărul în toată complexitatea lui. Observațiile
lui despre traci sunt fragmentare și incomplete,
iar uneori inexacte, astfel încât strămoșii noștri
sunt puși într-o lumină falsă. Vă invit să
restabilim adevărul.
Înainte de a supune acest eseu atenției
dumneavoastră, am cerut părerea unui fost coleg
de facultate despre mica mea analiză. Nu părerea
oricui, ci a lui Simion Dănilă, cel care a tradus
operele complete ale lui Nietzsche în 15 volume
(ediție critică), plus că a scris cărți de cercetare
lingvistică, istorie literară și câte a mai scris. A
fost omagiat în Contemporanul nr 5/2018 și într-
un volum omagial. Redau un fragment din mailul
primit de la el: „Profesorului nostru Ștefan
Munteanu, dacă mai trăia (…), i-ar fi plăcut
investigația ta, fiindcă îl preocupa din Herodot
exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale
despre traco-daco-geți.”
Putem începe investigația cu un fragment din
ce a spus regretatul George Pruteanu în eseul
JUMĂTĂŢI (Herodot şi Guizot):
«Iată ce spune Herodot în Cartea a IV-a a
istoriilor sale, în paragraful 93 (citez [zice
George Pruteanu] după ediţia de la Ed. Ştiinţifică,
din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef):
"Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci". Urmând o
sugestie a lui Adrian Marino, să mergem însă mai
departe. Ajungem la Cartea a V-a. Ce zice
Herodot acolo? La început, tot lucruri bune şi
plăcute; citez din paragraful 3: "După indieni,
neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea
o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar
fi, după părerea mea, de neînfrânt". Aici, însă, se
termină jumătățile care se citează de regulă spre a
ne auto-flata. Să citim ce scrie istoricul de acum
2500 de ani mai jos: "Dar unirea lor e cu
neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea
sunt ei slabi". Simțiți cum bate pârdalnicul de
Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi?
Şi stați, că n-ați auzit încă toată cealaltă
"jumătate". În paragraful 6 al Cărții a V-a, zice
așa, pardon: "La ei, la traci, trândăvia este un
lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e
îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe
urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de
viață". Nu prea ne mai place, aşa e? Şi dacă mai
citim, tot în paragraful 6 din Cartea a V-a, că "La
traci există următoarea rânduială: își vând copiii
pentru a fi duși peste hotare", chiar că, din
lăudător al străbunilor, Herodot devine parcă
primul "denigrator" (în slujba cine-știe-căror
agenturi) al neamului nostru şi al tranziției
noastre dinspre of spre aoleu. Eu [George
Pruteanu] n-am timp să comentez, ci doar v-am
supus judecății ambele jumătăți ale observațiilor
sale nepărtinitoare.»
Aici se încheie fragmentul din eseul lui
George Pruteanu. Dânsul, Adrian Marino,
profesorul meu Ștefan Munteanu și noi toți
românii suntem intrigați de aceste citate
denigratoare din Herodot. De acolo de unde este
acum, George Pruteanu ne îndeamnă și ne
călăuzește să facem ceea ce ne-a spus să facem:
să judecăm împreună jumătățile de observații ale
lui Herodot. Vom compara datele lui Herodot
despre traci (Istorii, vol 2, cartea 5, paragrafele 3-
10) cu ceea ce știm despre alți indoeuropeni și
vom vedea din ce context istoric au fost
desprinse, ca să știm cum era în realitate
societatea tracilor. Vom cunoaște ceea ce nu a
cunoscut Herodot și vom înțelege tracii noștri cu
totul altfel decât până acum.
Se știe că structura tuturor societăților
indoeuropene, din Islanda până în India,
mitologiile, principiile etice și obiceiurile lor sunt
surprinzător de asemănătoare. Lumea
indoeuropenilor era împărțită în trei categorii
sociale. Fiecare clasă socială își avea zeii săi
protectori, ce serveau ca model de comportare în
viață.
1. Elita din vârful piramidei sociale erau regii
și sacerdoții. Cum au fost la noi Burebista și
Deceneu. Zei de rangul unu: Zeus (Jupiter),
Apollon și Mercur (Hermes), numit la germani
Wotan, la scandinavi Odin, la indieni Vișnu.
2. Elita de rangul doi erau clasa războinicilor,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
15
nobilimea: Marte (Ares), în nord Thor, în India
Indra. Primele două funcții sociale erau rezervate
bărbaților și nu au divinități feminine.
3. Baza largă a piramidei sociale, clasa
producătorilor: Hefaistos (Vulcan) sau cuplul de
agricultori Frej și Freja din mitologia nordică. În
această categorie au fost plasate divinitățile
popoarelor subjugate: zeițele cele mai importante
din matriarhat, asimilate ca soții sau fiice ale
zeilor din primele două categorii, cât și zeitățile
agriculturii, fertilității, dragostei, plăcerilor,
fericirii, vieții de familie, bunăstării. Funcțiile
zeităților feminine arată că rolul femeii în
societate era doar pentru producție materială și
reproducție demografică.
Herodot nu avea o viziune profundă și
atotcuprinzătoare asupra structurii piramidale a
societății tracilor și a obiceiurilor acestora, n-avea
cum să știe că în cadrul fiecărei caste căsătoria se
făcea după reguli stricte, altele decât la greci:
1. Regii traci, ca toți regii indoeuropeni, se
căsătoreau cu fiice de regi, ca garanție a unor
alianțe politice, obicei rămas până în vremuri
destul de recente. Soția îi era oferită de către tatăl
ei, într-un ritual solemn, cu o ceremonie sacră.
2. Războinicii, în vremurile preistorice, se
căsătoreau prin răpire. Ca în legenda răpirii
sabinelor. În vremurile istorice, vremea în care
scria Herodot, războinicii traci, deveniți mari
proprietari de pământuri, nu mai răpeau femeile,
ci le cumpărau.
3. În clasa producătorilor, dacă aveau avere,
mariajul era un contract economic, aranjat de
părinți. Indoeuropenii care nu aveau avere se
însurau după cum le plăcea lor, fără să mai țină
cont de părinți. Numai la aceștia putea fi vorba de
sentimente reciproce și unire liber consimțită.
Numai fetele lipsite de orice avere aveau
„libertatea să se unească cu cine le place”,
pentru a folosi cuvintele lui Herodot, care nu știe
prea bine despre cine e vorba și generalizează.
Înarmați cu aceste cunoștințe de mai sus, ca
instrumente de lucru, putem trece la analiza
informațiilor lui Herodot, care au fost considerate
ca denigratoare pentru strămoșii noștri. Pentru
textul lui Herodot, mă sprijin pe eseul lui George
Pruteanu și pe ediția bilingvă din 1850 a
traducerii în franceză făcută de elenistul Pierre-
Henri Larcher (1726 - 1812). Vom vedea că
informațiile lui Herodot, oricât de incomplete ar
fi, sunt întru totul favorabile tracilor și nouă. Le
comprim și le cursivez.
Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe
Marte, Bacus și Diana. Deci: se referă la rangul
doi, războinicii cu Marte și la rangul trei,
producătorii cu Bacus și Diana.
Dar numai regii îl onorează în principal pe
Mercur, din care se cred descendenți și nu jură
decât pe el. Știm de la Cezar (De bello gallico),
că la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus
spune că germanii de asemenea îl adorau în
primul rând pe Mercur, căruia îi aduceau jertfe
omenești (Deorum maxime Mercurium colunt,
cui certis diebus humanis quoque hostiis litare
fas habent). Faptul că regii traci, gali, germani și
vikingi îl adoră pe Mercur poate fi o dovadă a
unei comunități de valori morale între aceste
popoare. Acest paragraf exprimă cu cea mai mare
claritate că societatea tracilor era structurată după
același model ca societatea și mitologia tuturor
popoarelor indoeuropene, cu aceleași valori
morale universale, valabile din Islanda până în
India.
Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor
este cel mai mare; dacă ar avea o singură
conducere şi ar fi uniți în cuget, ei ar fi de
neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i
chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi.
Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl
ocupă. Din moment ce au nume diferite după
cantoane, înseamnă că sunt triburi diferite,
fiecare cu regele său. În paragrafele următoare,
Herodot precizează că unele triburi trace aveau
obiceiuri și credințe total diferite de ale altor
triburi. Aceasta face explicabilă dificultatea de
unitate a triburilor trace. Lipsa de unitate a
triburilor trace nu este unică în epocă. La fel era
la germani, la gali și la alte popoare de atunci.
Galii au luptat alături de Cezar împotriva altor
gali. Triburi germane au ajutat romanii să învingă
alte triburi germane.
Istoricii n-au consemnat daci, geți sau traci
care să se fi aliat cu dușmanii externi împotriva
altora din neamul lor. Chiar dacă tracii nu erau
uniți, ei nu s-au războit între ei, ca galii, germanii
sau grecii. O unire atât de extinsă cum au obținut
Burebista și Decebal, nu au mai reușit nici galii și
nici germanii, iar o unire atât de fulgerătoare cum
a realizat Mihai Viteazul n-a mai făcut nicio altă
națiune din Europa, până la Unirea făcută sub
Cuza. Toate sursele antice comparate duc la
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
16
concluzii în favoarea strămoșilor noștri mai mult
decât a altora.
Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt
aproape aceleași peste tot, cu excepția geților
(Γετέων), a trausilor (Τραυσῶν) și a celor ce
locuiesc mai sus de crestonieni (Κρηστωναίων).
Reținem informația extrem de importantă: cu
excepția geților. Întrucât geții, trausii și ceilalți au
alte legi și alte obiceiuri decât tracii, însemnă că
nu sunt traci. Geții se deosebesc de traci, deci nu
sunt indoeuropeni și nu pot fi nici „prototraci”,
cum sunt numiți uneori, ci pot fi anteriori tracilor.
Herodot îi amestecă pe geți și pe alții printre
traci, la fel cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi,
estonieni, letoni și lituanieni, cu germanii, din
cauza unei relative comunități de teritoriu.
Herodot V.IV vorbește de imortalitatea
geților, dar nu și a tracilor. Nicio mitologie
indoeuropeană nu promitea nemurirea.
Deosebirea pe care o face Herodot între geți (care
aveau credința în imortalitate) și traci (care nu
aveau această credință) confirmă că geții nu erau
indoeuropeni. Erau deci pre-indoeuropeni.
Despre credința în imortalitate a geților mai sunt
și alte informații, pe care Herodot le-a înțeles
cum le-a înțeles el, din perspectiva pragmatică a
negustorilor greci, ce se pricepeau la bani mai
mult decât la nemurirea sufletului, pe care o
priveau ca o bizarerie.
Cât despre obiceiurile trausilor, ele se
aseamănă perfect cu obiceiurile celorlalți traci,
cu excepție în ce privește copiii nou-născuți și
morții. Când se naște la ei un copil, rudele lui,
așezate în jurul lui, fac o enumerare a tuturor
relelor la care e supusă natura umană și se
vaietă de soarta neplăcută pe care o va suporta
în timpul vieții. Iar când careva moare, ei
manifestează veselie în timp ce îl pun în pământ
și se bucură de fericirea lui că a fost eliberat de o
mulțime de rele. Aici trebuie să fim foarte atenți
și să nu facem generalizări pripite: nu toți tracii
aveau acest obicei, ci numai trausii.
Herodot V.V: La cei ce locuiesc mai sus de
crestonieni, fiecare particular are mai multe
femei. Așadar numai la particularii de acolo, iar
nu și la tracii din alte părți, era obiceiul cu mai
multe femei. Și regele Filip al II-lea al
Macedoniei vecine avea mai multe femei. Cezar
a scris că Ariovist avea două neveste (Duae
fuerunt Ariovisti uxores). Despre britoni, din
Britania, Cezar scrie: Uxores habent deni
duodenique inter se communes et maxime fratres
cum fratribus parentesque cum liberis (Neveste
au câte zece, douăsprezece, în comun, mai ales
între frați, tați și copii). Herodot nu menționează
promiscuitate sau incest la traci. Dacă ar fi fost,
s-ar fi aflat și ar fi spus.
Când unul dintre ei (particularii ce locuiau
mai sus de crestonieni) moare, se ivesc mari
contestații între femeile lui pentru a ști care
dintre ele îl iubea mai mult, iar anturajul lor se
interesează cu vivacitate în această dispută.
Aceea în favoarea căreia se pronunță o judecată
așa de onorabilă primește elogiile tuturor. Apoi,
cea mai apropiată rudă a ei o ucide pe
mormântul soțului ei și o îngroapă cu el.
Celelalte femei sunt foarte necăjite de această
preferință, care pentru ele este un mare afront. În
India erau arse toate nevestele defunctului. Acest
obicei, monstruos pentru noi, dar de mare cinste
în India, s-a menținut acolo până acum aproape
două sute de ani, când l-au interzis englezii. Se
pare că s-ar fi continuat pe ascuns. Joseph
Campbell consemnează un ritual funerar, la care
toate nevestele defunctului s-au îmbrăcat cu ce
aveau mai de valoare, s-au coafat special și s-au
grăbit să nu întârzie la ceremonia îngropării lor
de vii.
Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu
particularii din paragraful anterior, care puteau
cumpăra mai multe neveste, ci numai cei săraci)
au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie
duși în afara țării. Să comparăm cu situația la
alte popoare, contemporane cu tracii sau chiar în
vremuri mai apropiate de noi. În Roma antică,
tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii. Soția
sa avea statutul juridic de copil adoptat, iar soțul
o putea vinde ca pe orice copil. Legea nu
permitea ca un cetățean al Romei să cumpere
libertatea unui concetățean, așa că fiii, fiicele sau
soția erau vânduți unora din afara Romei. Este de
remarcat similitudinea dintre felul cum era
reglementată vânzarea copiilor la traci și la
romani, numai către străini. Legea dată de
Romulus la întemeierea Romei, clar explicată și
aplicată în tribunal de către juristul Ulpianus (170
- 223 d.Hr.), a fost preluată în codul împăratului
Iustinian (527 - 565 d.Hr.) și prevedea că fiul
adult al unui cetățean liber, indiferent de vârstă,
de situația sa materială acumulată prin merite
proprii și orice funcții înalte ar fi căpătat, față de
tatăl său era nu o persoană, ci un lucru, ca un
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
17
obiect neînsuflețit sau ca un animal domestic, pe
care tatăl putea, după bunul plac, să-l ucidă sau
să-l vândă ca sclav, absolut legal. Dacă fiul își
câștiga libertatea de la noul său stăpân, revenea în
proprietatea tatălui său. Acesta avea dreptul să-l
vândă de trei ori, iar fiul abia după a treia
eliberare (trina mancipatio) putea să își capete
libertatea definitivă față de tatăl său. Situația
fiului unui cetățean roman liber era mai precară
decât a sclavilor, care, odată eliberați, nu puteau
recădea în sclavie. Situația fiicelor sau a soției nu
putea fi mai bună decât a fiilor. În Dreptul
Roman, orice om liber, chiar senator sau general
triumfător, nu se putea sustrage de la legea care îi
dădea tatălui său dreptul de viață și de moarte
asupra lui. Știm de la Edward Gibbon, că
asemenea cazuri erau destul de frecvente în
Imperiul Roman și că „un tată își pedepsea după
bunul plac copiii săi, pentru vinovății reale sau
imaginare, să fie biciuiți, să fie încarcerați sau
exilați, să fie trimiși la munci forțate, în lanțuri, la
fel ca și cei mai de jos dintre sclavi.” Situația
copiilor la tracii nu era cu nimic mai vitregă, ci
poate mai bună decât a copiilor din orice familie
din întregul Imperiu Roman.
Putem înțelege de la Herodot că tracii făceau
un fel de contracte pentru export de forță de
muncă. La fel se făcea în toată Europa chiar și în
vremuri destul de recente. Familia recrutului
pentru războaiele regilor Franței sau ai altor țări
primea o pungă de bani, ca o compensație
avantajoasă pentru că rămâneau cu unul mai
puțin la muncile câmpului. Compania Indiilor
Orientale din Suedia (1731 - 1813) recruta
marinari și dădea părinților tânărului o pungă de
galbeni. Tracii își vindeau copiii acum două
milenii și jumătate, desigur în speranța unei vieți
mai bune pentru copii, însă elvețienii au vândut,
în secolul al XIX-lea și al XX-lea, sute de mii de
copiii elvețieni, din părinți elvețieni sadea. Copii
vânduți de proprii lor părinți sau răpiți în mod
legal de către statul elvețian pentru a fi vânduți ca
sclavi plasați la alți elvețieni, industriași sau la
familii particulare. Sclavii din antichitate aveau
anumite drepturi legiferate, dar copiii elvețieni nu
aveau niciun fel de drepturi. Unii dintre acești
copii încă mai trăiesc și au depus mărturii despre
bestialitățile și abuzurile sexuale la care au fost
supuși în propria lor țară, de către compatrioți, de
aceeași religie creștină. Pe vremea lui Herodot,
exportul de copii traci era floare la ureche pe
lângă mârșăviile Elveției contemporane.
Tracii nu veghează asupra fiicelor lor și le
lasă libertatea să se unească cu cine le place.
Informația se poate referi numai la clasa
producătorilor fără avere. Așadar cei mai săraci
aveau o mentalitate comparabilă cu a lumii
civilizate de azi.
Dar ei își păzesc cu strășnicie femeile și le
cumpără scump de la părinții lor. Este vorba de
clasa de rangul întâi, regi, regișori, preoți și
rangul doi, războinici adică nobilii, aristocrați.
Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca
trândăvia, nimic mai onorabil decât războiul și
jaful, nimic mai umilitor decât munca câmpului.
Foarte importante precizări. Aici e vorba de
rangul doi, războinicii (cu Marte), care trăiau din
jefuirea celor de rangul trei (cu Bacus și Diana),
adică agricultorii, pe care îi disprețuiau și îi
umileau. La fel trăiau aristocrații în Galia lui
Cezar, la germanii lui Tacitus, la vikingi sau la
perși și în India, din războaie inter-tribale și
disprețuiau pe cei din categoria a treia, a
agricultorilor. Disprețul elitelor sociale din
diferite țări europene față de țărani, nu a dispărut
nici în zilele noastre.
Trec peste paragraful VIII cu funeraliile la cei
bogați, din care rezultă că nu toți tracii aveau
aceleași ritualuri funerare. Herodot nu vorbește și
de ritualurile funerare ale tracilor săraci, nu le
cunoștea, deși aceștia puteau fi mai numeroși.
Herodot X spune că: albinele umpleau
teritoriul de la nord de Dunăre. Se știe din multe
alte surse că dacii aveau albine și vindeau miere
negustorilor greci. Și totuși Herodot se îndoia de
valabilitatea acestei informații, contrazisă de o
altă informație, cum că albinele nu puteau
suporta frigul de la nord de Dunăre. Această
inadvertență pune sub semnul întrebării
seriozitatea informatorilor săi greci despre clima
la nord de Dunăre.
Informația lui Herodot asupra albinelor este
corectă, deși e exprimată bombastic (albinele
umpleau teritoriul). El se îndoiește de
valabilitatea acesteia, dând crezare informației
false pe care o primise, că albinele nu puteau
suporta frigul de la nord de Dunăre. Cum putea
el să înțeleagă fenomenele sau aspectele sociale,
religioase și morale ale tracilor, ce sunt mult mai
abstracte decât albinele și frigul? Vedem cât de
incomplete și chiar inexacte sunt cunoștințele lui
Herodot, încât el însuși contestă informația
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
18
corectă, dar exagerată, pe care o primise despre
albine. Se vede cât de limitate și în afara
contextului real erau informațiile lui Herodot,
uneori false.
Herodot face confuzii între datele ce se referă
la o categorie socială sau alta a tracilor. Dintr-un
aspect, ce era specific unei singure clase sociale,
grecii au făcut generalizări nejustificate asupra
tuturor tracilor. Războiul și jaful era onorabil
numai pentru războinici și pentru regi. Nu putea
fi onorabil și pentru cei jefuiți, din categoria
producătorilor, care erau majoritatea societății.
Când nu era război, războinicii trândăveau.
Numai războinicii și regii considerau munca
câmpului umilitoare. Aceeași mentalitate era la
toate popoarele indoeuropene. Nu toți tracii își
vindeau copiii, ci numai cei mai săraci, care
făceau export de forță de muncă, așa cum se
făcea la Roma și cum s-a făcut în multe țări
occidentale chiar în vremuri moderne, recente,
contemporane cu noi. Nu toți tracii își cumpărau
nevestele și le păzeau cu strășnicie, ci numai cei
bogați, dintr-un singur trib tracic. Nu toți tracii își
lăsau fetele să se unească cu cine le plăcea lor, ci
numai cei care nu aveau nicio avere. Cei mai
săraci erau moderni sau emancipați avant la
lettre.
În concluzie, Herodot ne ajută să știm că
strămoșii noștri traci aveau o societate elitistă,
temeinic alcătuită, clar structurată ierarhic și
piramidal, consfințită prin religie și aveau
aceleași valori morale ca toate popoarele
indoeuropene de atunci, din nordul Europei până
în India. Fiecare clasă socială își avea modelul
său etic în zeii săi protectori, care inspirau
virtuțile acelei clase sociale și justificau acțiunile
tracilor. Principiile lor etice erau unanim valabile
în întreaga lume indoeuropeană a acelor vremuri.
Nu avem motive să ne rușinăm de strămoșii
noștri. Erau cel puțin la fel de virtuoși și de
onorabili ca toți indoeuropenii.
Am constatat aici împreună că mărturiile lui
Herodot nicidecum nu sunt spre rușinea tracilor
sau a noastră, ci doar sunt incomplete. Strămoșii
noștri alcătuiau o societate la fel de strict
structurată ca a tuturor popoarelor indoeuropene
de atunci. Grecii nu puteau înțelege corect
moravurile din societatea tracilor, care era clădită
pe alte criterii etice decât ale lor. Societatea și
mitologia greacă nu aveau o structură la fel de
clară ca a tracilor sau a altor indoeuropeni, ci
aveau un amestec de cultură indoeuropeană, cu
puternice influențe din afară, de prin Orientul
Apropiat, aspect pe care îl prezintă și limba
greacă veche. Modelul de elitism indoeuropean al
tracilor, de neînțeles pentru Herodot, era realism
politic. Elitismul indoeuropean, în care era educat
Alexandru Macedon, a răsturnat democrația
greacă și s-a impus în întreaga lume elenizată, cât
și în istoria ulterioară a tuturor popoarelor din
Europa. Ideea grecilor cu democrația ar fi bună,
însă Istoriei nu îi plac ideile bune.
Mă simt dator să aduc un omagiu înaintașilor
noștri, printre care profesorul meu Ștefan
Munteanu, George Pruteanu, Adrian Marino și
tuturor celor pe care i-a „preocupat din Herodot
exact ceea nouă nu ne convenea din istoriile sale
despre traco-daco-geți.” Nu ne convenea, pentru
că în școli s-a predat așa cum s-a predat. Acum,
când atât eu cât și dumneavoastră știm ceea ce
știm, problema rămâne cum se va preda de acum
înainte în școli despre tracii lui Herodot? Cum
transmitem cunoștințele noastre despre strămoși
și despre identitatea noastră ca români, la
generația tânără? Cum ne facem datoria față de
străbuni și față de strănepoți? Eu am încercat aici
să-mi fac datoria pe cât am putut, pentru
restabilirea unui adevăr istoric. Dacă eu am putut
așa de puțin, oricine altcineva va putea cu atât
mai mult și mai bine. E rândul altora, mai tineri și
mai competenți, să facă ce știu ei și ce le spune
inima că trebuie făcut pentru identitatea și
demnitatea lor, cât și pentru demnitatea urmașilor
lor. Sunt sigur că fiecare dintre noi își va face
datoria pe cât va putea mai bine. Știind cât mai
bine din cine ne tragem, vom ști mai bine cine
suntem. Vor ști și străinii cine suntem și cum să
ne privească.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
19
Ben TODICĂ (Australia)
Pământul strămoşesc este altarul ţării
Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au
hrănit dintotdeauna. Iconiţa este simbolul în care
am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie
teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate.
Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor
sfinte, în buzunărelul copiilor şi în sufletul meu.
Mi-a salvat viaţa de mai multe ori.
Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu
mergea că aşa era în comunism, BISERICA ERA
UN MUZEU! Dar în acest muzeu, în sufletul
mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se
vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era
membru de partid (ca să nu-şi piardă serviciul)
dar seara înainte de culcare mama ne punea să
spunem; Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau
întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia
să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru, şi
de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi al tuturor
lucrurilor. Când s-a pensionat tata partidul
comunist nu a mai avut nevoie de el şi l-a
abandonat ca pe mulţi alţii, apoi a venit revoluţia
şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi
murit de frig, de foame şi de singurătate.
Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din
principiu; se consideră ŞTIINŢE EXACTE (adică
limitate) fără să recunoască că toate descoperirile
sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu
EL. Această pretindere este ca şi cum: copilaşul
care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un
părinte invizibil (grotească atitudine), dar din
aroganţă, necunoştinţă, mai intenţionat, cei din
ţară (specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli
ICONIŢELE, (când acestea ar trebui să fie liantul
înţelepciunii, busola învăţămintelor şi al ştiinţelor
– cheia pentru om), duşi fiind de nas de interesele
egoiste sau intens orchestrate din AFARĂ – de
alţi specialişti.
Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i
cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i
identitatea!
Omul s-a deşteptat când s-a descoperit pe sine (a
realizat că realizează) şi prin sine, (prin chipul şi
asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut
CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA,
IMAGINEA.
„Simbolul credinţei“ nu ne impune ci ne invită la
a cunoaşte, ne invită la împărtăşire iar rolul
bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija
– pentru că Dumnezeu dialoghează cu fiecare în
parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe
religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât
mai departe de Dumnezeu, să creeze confuzie
între el şi ADEVĂR – să manipuleze:
„Dumnezeu mi-a spus să vă spun…“ Nici eu nu
cred într-un astfel de dumnezeu!
Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe
costumele naţionale şi toate simbolurile de
tradiţie românească s-au născut din suspinele
strămoşilor noştri, care nu fac altceva decât a-l
întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne
aduce cât mai aproape de ei, de EL, DE IUBIRE
şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru
că el e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi
PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al FIULUI
şi al SFÂNTULUI DUH, AMIN!
Iisus şi Tatăl, Credinţa şi Speranţa, au rămas
secretul fericirii mele.
De-a lungul vieţii am înfruntat tot felul de jivine
şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei, ca
să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum
foloseşti muşchiul copacilor ca să te orientezi,
pentru a-ţi găsi calea. În faţa prăpastiei adânci,
pentru a trece, am folosit-o ca punte.
Când văd ICOANA, văd pe acasă, văd linişte,
văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară
este ca şi cum, cineva ar tăia toţi copacii
pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA
– pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL
UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI! Diavolul îţi pune în
mână o busolă electronică şi-ţi spune:
Instrucţiunile sunt în cutie. Îţi trebuiesc doar
baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi
până să te dezmeticeşti te transformi în
ROBOTEL. Roboţelul unei societăţi artificiale
care se uită doar înainte. Ţi-ar place să trăieşti
într-o societate care te învaţă doar să exişti şi care
neglijează responsabilitatea pentru părinţii şi
copii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut
ei şi în asta doreşti să creadă şi copiii tăi. Cum
poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru
credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
20
permanent, ca şi credinţa generaţii şi generaţii au
luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru
fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi
liniştea nu sunt cadouri, sunt rezultatul unei
munci continue. Nu le lăsaţi să dispară. Nu
renunţaţi la ICONIŢE. România e o luptă
continuă!
Eu călătoream în jurul Australiei, prin 1985, într-
o maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km
fără oprire. În acea vreme era o performanţă
tehnologică. Deci, eram în concediu. La un
moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300
de km şi mai aveam o sută până la următoarea
staţie de benzină. Afară erau 52 de grade Celsius
şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul
ardea. Asfaltul prăjea fiecare strop de sudoare ce-
l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat
benzina, „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu
chiar în cantitatea asta“, şi pe urmă am realizat că
în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj
pentru serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi
fiind un produs nou, băieţii (fără experienţă) au
dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de
cald, devenisem nervos, şi mă gândeam la
scheletele maşinilor şi al animalelor ce le
întâlneşti destul de frecvent de-a lungul traseului,
abandonate pe marginea drumului de proprietari
şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră
cu benzină, de rezervă, în portbagaj. Eram la trei
mii de km de Melbourne. Nu erau telefoane
mobile pe acea vreme şi cum mă frământam iată
că apare o maşinuţă care venea din Victoria, care
îmi oferea un bidonaş cu 4l de benzină (oamenii
au o calitate deosebită din născare: se ajută la
greu), pentru care omul nu vrea bani şi îmi
urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am
răcorit un pic. Pun benzina şi mai conduc vreo 40
de km după care mă aflu din nou în aceeaşi
situaţie. Era de acum ora patru spre seară.
Începuse zăpuşeala. La vreo sută de metri se
vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat
de soare, se vedeau câteva vaci uscate. Mă
gândeam de acum la mama şi tata în România şi
la soarta care ne-a adus atât de departe unii de
alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă
usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Mi-
era de acu sete. Apa se terminase. Doamne,
Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva?
Ştiu ce urmează în astfel de situaţii din auzite: îşi
pierzi conştiinţa, delirezi etc. Deschid bordul să
caut ceva de scris. Să scriu părinţilor mei şi să le
spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor
celor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii. Tot
căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu
fiul. O iconiţă argintie de 4 pe 5 cm pe care am
primit-o la catedrala din Timişoara împreună cu
un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă
întrerupe. E un Jep. Opreşte, şi din el coboară un
grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă
şoferul. „Am rămas fără benzină“. „Mare noroc
ai că de obicei pe aici nu trece nimeni cu zilele şi
dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din
Adelaide la gară la 50 de km de ferma noastră
puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot
să scot benzină din Jep dar am să mă întorc la
fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi aduc o
canistră şi mergi cu Dumnezeu.“ E ATÂT DE
IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR
PE LUME.
Şcoala nu este o BASTILIE cu pereţi goi şi reci,
nu este o crescătorie de găini unde important e
produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în
mod egal – fără ierarhi în cunoştinţe şi materii.
Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în
care se predă religia. Sigur materia Religie este
cea mai complexă şi neînţeleasă dintre toate. Cea
mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de
ea. Le este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e
învăluită în istorie şi mister, e cheia tuturor în
mod egal. Ea e cheia spre Dumnezeu.
Nu trebuie să predaţi religie în şcoli ca să aveţi o
iconiţă pe un perete împreună cu bustul lui
Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte
din tezaurul nostru spiritual. Dacă suntem treji nu
trebuie să ne fie frică de ea. E doar o cheie. Şi ce
cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!
Maria FILIPOIU
Taina scrisului - Însufleţirea cuvântului
Motto:
„Scrisul este glasul inimii din taina sufletului cu reverberații în conștiința
cititorului. Scrisul creativ este însuflețit de spiritul gândului și răstignit de
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
21
codeier pe crucea destinului, spre veșnicirea cuvântului haric din
înzestrarea Divinității.”
Scrisul a fost inventat din dorința de
comunicare, iar perfecționarea lui a necesitat o
evoluție perpetuă în secole și chiar milenii, din
paleolitic (30.000 – 10.000 de ani) până în
neolitic - mileniul VII î.Hr. Pe teritoriul
României cel mai vechi scris a fost descoperit de
arheologi în „Tăblițele de la Tărtăria" (Județul
Alba), datând din anii 5.500 – 4.000 de ani î.Hr.
(3 tăblițe de lut) Cele mai mediatizate
reprezentări din începutul scrierii - o prescriere în
ideogramă (semn-cuvânt) sunt în simboluri
grafice și picturale, astrale și pământene, dăltuite
în piatră, fiind cea mai rezistentă degradării prin
timp.
Primele scrieri au fost descoperite în Egiptul
antic, în perioada fanariotă, scrierea hieroglifică
(prin semne grafice și imagini) și continuând în
perioada dinastiilor cu scrierea hieratică (prin
litere), folosită în comunicări religioase, până la
scrierea cursivă - perioada ptolomeică și romană.
Cea mai veche inscripție de pe Terra a fost
descoperită în China, pe carapacea unei broaște
țestoase, înainte cu 6 600 ani î.Hr.
În Europa cele mai timpurii inscripții sunt
grecești, datând din perioada (770-750 î.Hr.) în
alfabetul fenician, din care au derivat alfabetul
latin și alfabetul chirilic, folosite și astăzi, iar
primele scrieri literare, care s-au păstrat până în
prezent sunt Eliada și Odiseea, ale poetului antic
- Homer, dovezi incontestabile a păstrării
informației scrise.
Născută cu numele Popa Maria pe pieptișul unui
munte, într-o zonă mitologică „Țara Luanei" din
Subcarpații de Curbură (Văvăluci-Bozioru-
Buzău) cu obiective turistice renumite în vestigii
rupestre, aș putea spune că am învățat, încă din
perioada preșcolară, scrierea ideografică de pe
pereții grotelor - lăcașurile strămoșilor mei și L-
am întâlnit pe Dumnezeu în Biserica din stâncă
(Aluniș-Colți), despre care s-au scris multe
monografii.
Pe plaiurile natale am auzit pentru prima dată
legendele comorilor dacice ascunse în Dealul
Tocitorilor (la câteva sute de metri de locuința
natală), prin grai-viu, chiar de la localnicii care
au explorat locurile cu stihii ce s-au năpustit
asupra lor când au fost deranjate. Mărturisitor a
fost unchiul Gavrilă Sergentul (cumnatul bunicii
mele materne) din Scăieni-Bozioru-Buzău în
prima jumătate a secolului XX.
De la bunicii materni, din neamul Filipoilor, am
învățat taina scrisului în buchea cărții și prețuirea
valorilor tradiționale ce s-au conturat în pasiunea
colecționarului de folclor și etnologie, obținând
din prima participare la un concurs de tradiții
difuzat de Televiziunea Română - Departamentul
Cultură, Premiul pentru originalitate acordat de
scriitorul George Pruteanu în emisiunea moderată
de Ioana Drăgan (după Revoluția din Decembrie
1989). De atunci am început să-mi revizuiesc
jurnalul de tradiții, completându-l în repetate
rânduri pe câteva sute de pagini, publicate în
două cărți la Editura Paideia - București, ce-au
fost distribuite prin rețeaua de librării din toată
țara (2008): „Tradiții creștine și ritualuri populare
românești” și „Expresii populare și trăiri
proverbiale”. Au fost urmate de participări în zeci
de antologii literare și volume colective
însumând peste 90 până în prezent, participări la
concursuri literare și colaborări cu peste 30
reviste de cultură, obținând peste 25 de premii și
diplome pentru creații literare. O altă temă
îndrăgită a fost cea patriotică, publicând în anul
2015: „Ecouri Străbune - omagii și memorii în
poeme”, „În Zodia Poeziei” și „Cinstire
înaintașilor - în memoria personalităților
dispărute” (antologie de coordonator).
În anul 2016 am publicat antologia de
coordonator „Literatura de ieri, de azi și de
mâine” (vol.I). Anul 2017 a fost cel mai rodnic,
publicând două antologii de coordonator „Versuri
pentru Eminescu” și „Literatura de ieri, de azi și
de mâine - vol.II”, dar cel mai mare răsunet l-a
avut volumul de autor „La Poarta Divinității”, cu
prefață și aprecieri critice de criticul literar Horia
Gârbea, lansat la Târgul Internațional
„Gaudeamus 2017” și publicat în peste 3.000 de
exemplare, comercializate prin Librăria Coresi și
site-ul Amazon.
În Anul Centenarului Marii Uniri - 2018 am
lucrat la un volum de publicistică istorico-
literară: „Recurs la Unire - Centenarului Marii
Uniri”, ce urmează să vadă lumina tiparului la
Editura Libris-Editorial, fiind comercializat pe
site-ul Librăria Libris. Va fi lansat la T. I.
Gaudeamus 2018. Tot în 2018 va fi publicată
antologia de coordonator „Marea Unire Culturală
- Centenarului Unirii”. În prezent redactez un
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
22
volum de sonete și rondeluri creștine „Pelerin la
Templul Cerului”, iar proiectele pentru viitor sunt
multe, din care îmi doresc să le finalizez pe cele
mai importante, cât îmi îngăduie calea destinului
acestei vieți. Traversând prin era informațională,
când se scrie mult și despre orice, necesitatea
diversității tematice mobilizează truditorii
condeiului pe ogorul cuvântului, spre rodirea lui
în conștiința publică, iar creația literară este
criteriul de selecție a informației ce merită să
dăinuie prin timp, dar maratonul selectiv nu este,
totdeauna, cel corect.
Împătimitul de scris nu poate supraviețui altfel,
pentru că „scriitorul care nu mai poate să scrie
este profund nefericit.” (Mircea Cărtărescu)
Pasiunea pentru scris s-a născut din dorința
cititorului de-a întâlni în cărți sămânța
informațională, scriitorul fiind, mai întâi, un
devorator de lectură prin care mobilizează
conexiunile neuronale spre creativitate - logica
îndemnului eminescian: „Citește. Numai citind
mereu, creierul tău va deveni un laborator
nesfârșit de idei și imagini.” Motivația pentru
creație se transmite, psihanalitic, din cel de-al
treilea ochi al demiurgului: „Dară ochiu-nchis
afară, înlăuntru se deșteaptă.” (Mihai
Eminescu).
Produsul final din concepția ideatică fiind cartea,
autorul care i-a dat viață o poartă în sufletul său
prin labirintul vieții și o duce în veșnicie ca pe
dorul ce-l desparte de fiii biologici spre o
confesiune prin altă dimensiune spațio-
teporală: „Carte –/ Sora mea cea bună,/ Din ce
sfântă-mpreunare/ (…) Când –/ Pe-aceeaşi cale
dreaptă –/ Ne trezirăm împreună,/ Mână-n
mână…//” (Ion Minulescu, „Rânduri pentru o
carte”)
Tributară unei sentințe divine, pe deplin asumată,
ca o efigie a Cuvântului botezat în cristelnița
lacrimilor și răstignit pe crucea destinului, închei
eseul autobiografic reamintind
„Taina Cuvântului vrând să o deslușesc,
Îmi duc rugăciune în altar sufletesc.
Cu ochiul minții aprind făclie în gând,
Pe jurnal să pot zări condei lăcrimând.”
Mihai EMINESCU
Ca o făclie…
Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o
barcă.
Nimica nu oprește a gândurilor grabă,
Din când în când în cale-i pe sine se
întreabă:
La ce folos că timpul și spațiul străbate
Și ce folos că vecinic râvnind singurătate,
El de nimic în lume viața-i n-o s-o lege,
Că-nțelegând deșertu-i, problema-i n-o-
nțelege...
Ce caută talentu-i în șirele s-arate?
Cum luna se ivește sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va
spune,
Pădurile și luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de
ori.
O, capete pripite, în colbul trist al școlii,
Cetiți în foliante ce roase sunt de molii
Și viața, frumuseța, al patimei nesaț
Nu din viața însăși din cărți le învățați.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastră
lume.
Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu aceleași gândiri să le tot
rumegi
Și sarcina de gânduri s-o porți ca pe un
gheb,
Astfel ades în taina durerii mă întreb...
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici
bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
23
Am fost un creier bolnav ș-o inimă de
rând.
Demult de vorbe goale nici voi să mai
ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i
mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E șirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărți,
Cari privesc viața din mii de mii de părți
Și scrise în credința că lumea tot se
schimbă
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de
limbă.
Nu-i foliant în lume din care să înveți
Ca viața preț să aibă și moartea s-aibă
preț...
Și de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Și nici să pot de somnul pământului s -
adorm.
Pustie, sură, rece și fără înțeles...
Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,
Nu sunt la înălțime și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc
minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândouă una.
Să țin numai la ceva oricât ar fi de mic...
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred
nimic.
În manta nepăsării mă-nfășor dar și tac
Și zilele vieți-mi în șiruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc să treacă
Iar ele ochii-albaștri asupra mea și-i
pleacă,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii ș -a genunii,
Icoanele frumoase și dulci a slăbiciunii
Ca flori cu veștejite și triste frumuseți:
Uitarea le usucă sărmanele vieți...
Ș-apoi!? Ce-mi pasă!? Fost-am în lume
poate unic
Ce fără să știu unde pe-a lumii valuri
lunec?
Mulțimea nu se naște decât spre a muri...
Rușine-i al ei număr cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare
Neatinși de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâția câți fură cu putință:
Numele lor e nimeni, nimic a lor ființă.
Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de
sine însuși,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-și aude
plânsu-și
Ș-a doua zi nu știe nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem mișcării prime, al vieții primul
colț.
Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolți,
Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,
A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.
O, genii, ce cu umbra pământul îl sfințiți
Trecând atât de singuri prin secolii robiți,
Sunteți ca acei medici miloși și blânzi în
viață
Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de
față.
Oricui sunteți prieteni, dar orișicui îi pare
Că numai pentru dânsul ați fost în lumea
mare.
În orice veac trăirăți neîncetățeniți,
Și totuși nici într-unul străini nu o să fiți,
Căci lamura vieții ați strâns-o cu-ngrijire
Și dându-i acea haină de neîmbătrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de
crește,
În dreapta-vă oglindă de-a pururi se
găsește.
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne
Repaosă în raza gândirii cei eterne.
Iar adevărul, ca și păcatul mumii Eve,
De față-i pretutindeni și pururea aieve.
Cărţile
Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.
De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș fi iubit atât - cât te iubesc?
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
24
Căci tot ce simt, de este rău sau bine,
- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.
Cu tine da... Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg:
Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg;
Mai am pe-un înțelept... cu-acela iară
Problema morții lumii o dezleg;
Ș-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru, care viu mă ține...
Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.
El e modest și totuși foarte mare.
Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie
La nebunii - tot înțelept îmi pare.
Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.
Nici el nu vrea să-l știe orișicare,
Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață
Și decât tine mult mai mult mă-nvață!
Nichita STĂNESCU
Această ţară de vis
Când se va sfârşi asfaltul drumului
trupul meu si trupul tău se vor face asfalt
ca să nu rămână necălătorită
aceasta ţară de vis.
Când vor cădea frunzele pomului,
când se va vesteji iarba câmpului,
pletele mele si pletele tale
se vor aşterne pe câmpuri
ca sa nu rămână înfrigurata
aceasta tara de vis.
Când vor seca izvoarele
si când ploile vor pleca în sus
eu si cu tine ne vom tine de mâna
si vom plânge, vom plânge
ca sa nu rămână văduvită de tristeţe
aceasta tara de vis.
Când vor muri câinii,
când vor pieri caii,
când iepurii vor fi mâncaţi
de gura morţii,
când ciorile negre
si pescăruşii albi
vor fi mistuiţi în guşa aerului,
eu si cu tine vom fi
câine si cal
iepure si cioara,
dar mai ales vom fi
pescăruşul cel alb
ca să nu rămână
fără diadema de carne vie
aceasta ţară de vis.
Ovidiu ŢUŢUIANU
Mihai Eminescu şi matematica
Ioan Slavici mărturisea că ideea de predilecţie a
lui Eminescu era: „tot ce are viaţă e insolaţiune,
aşa că fără matematică diferenţială nu suntem în
stare să pătrundem adevărata fire a
lucrurilor”[1]. Poetul însuşi a ţinut să precizeze
că „Adevărul nu resultă din deduceri logice
decât numai în matematică” [ 2/Mss.2264,f.405].
În anul 1993 a apărut la Editura Academiei
Române volumul al XV-lea din „Operele lui
Mihai Eminescu”, sub îngrijirea lui Petru Creţia
şi Dimitrie Vatamaniuc [3]. Textele din acest
volum sunt împărţite în trei părţi:
Fragmentarium, Addenda (texte neincluse în
volumele I-XIV şi XVI ale ediţiei1993) şi Texte
scrise în primăvara şi vara anului 1883. La
rândul lor, textele din Fragmentarium sunt
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
25
împărţite şi ele în trei secțiuni: I.Texte originale;
II.Note de curs. Note de lectură. Excerpte;
III.Transcrieri.
Mai ales în prima secţiune se găsesc expuneri
teoretice, comentarii şi reflecţii cu privire la
matematică, astronomie, fizică şi ştiinţele naturii.
În textele scrise în primăvara şi vara anului
1883, poetul foloseşte un limbaj de maximă
concentrare, adesea criptic. Textele respective pot
prezenta importanţă şi interes pentru şcoala
matematică românească, deoarece în aceste
însemnări Eminescu „matematizează” cele mai
variate domenii ale activităţii umane. El afirmă
că „Matematica este limba universală, limba de
formule, adică de fracţiuni ale celor trei unităţi:
timp, spaţiu şi mişcare” şi în concluzie că
„Matematica este o abstracţiune a mecanicii”.
În capitolul Educaţie şi învăţământ sunt
însemnări despre „operaţii aritmetice”, efectuate
după modelul timpului. La paginile 177 şi 178
găsim operaţii de adunare, scădere, înmulţire şi
împărţire. Un exemplu se dă în fig.1.
Poetului nu-i sunt străine nici „fracţiunile
(fracţiile), multiplicarea fracţiilor, fracţii
echivalente, operaţii cu fracţii, ridicarea la putere
sau extragerea unei rădăcini cubice. O atenţie
specială îi acordă cifrei 1 (Rolul lui 1 în şirul
numerelor naturale; Reprezentarea lui 1 cu
ajutorul fracţiilor; 1 abstract şi concret).
Referindu-se la cifra 1, Eminescu consideră că
“Cine a zis 1, a zis toată seria infinită a
numerelor”. În concepţia sa “Algebra n-a putut
să se ivească decât după ce literele au fost
descărcate de rolul de-a însemna numere
concrete”.
În capitolul Elemente de calcul diferenţial,
ocupându-se de raportul dintre “finit” şi “infinit”,
face o serie de însemnări caracteristice
profunzimii gândirii sale, cum ar fi:
*“Orice mărime finită faţă cu infinitul este zero.
De aceea sentimentul de adâncă nimicnicie care
ne cuprinde faţă cu Universul”;
*„O mărime concretă adunată c-o mărime
infinită dă o mărime infinită”;
*“O mărime concretă din care se scade o
mărime infinită dă un rest negativ în infinit”;
*„O mărime concretă multiplicată c-o mărime
infinită creşte în progresiunea mărimii infinite”;
*„O mărime concretă divizată printr-o mărime
infinită dă zero”.
În Teoria ecuaţiunii interpretează fenomenele
umane prin ecuaţii matematice astfel:
*“Orice moment din viaţa universului e
ecuaţiunea momentului următor”;
*“Orice moment din prezent e ecuaţiunea
momentului trecut”;
*“Nu cunoaştem decât raporturi dintre finit şi
finit-ecuaţiunea”;
*„ecuaţiunea fizică: frumuseţea”;
*„ecuaţiunea socială: echitatea”;
*„ecuaţiunea psihologică: lupta şi economia”;
*„ecuaţiunea intelectuală: omilateralitatea,
cultura”;
*„ecuaţiunea comercială: preţul fix”;
*„ecuaţiunea comercială: dobânda legală”.
Influenţa matematicii în gândirea
eminesciană mai poate fi ilustrată în următoarele
versuri:
„Iar colo batrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n
coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
[...]
Universul fără margini e în degetul cel mic,
Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o
dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. [...]
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, [...]
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu
cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul.
[...]
Unul e în toţi; tot astfel precum una e în toate;
De asupra tuturora se ridică cine poate.”
(“Scrisoarea I”)[4/ p.100]
“Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau
morţi”[...]
(“Lumea îmi părea o cifră...”)[5/ p.148-149]
“Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n
infinit”[...]
(“Scrisoarea II” )[4/ p.104]
“Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de
sfere,
Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere”.
(“Scrisoarea V”) [4/ p.118]
Sfera în universul Poetului este infinită, cubul
este finit. Poezia Glossă [4/ p.145] seamănă cu o
demonstraţie matematică, în care trecutul
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
26
exprimă ipoteza, viitorul este concluzia, iar
zădărnicia este demonstraţia.
“Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate”.
Există în arta poetică mici poeme de formă fixă:
sonetul, rondelul şi trioletul în care matematica
joacă un rol fix. Eminescu s-a înscris şi în rândul
celor mai mari sonetişti, inclusiv cu
arhicunoscutul sonet “Veneţia” (“S-a stins viaţa
falnicei Veneţii…”) [4/ p.149]. Acesta este un mic
poem de 14 versuri de aceeaşi măsură, cu versuri
de 11 silabe; cele 14 versuri alcătuiesc 4 strofe,
primele două fiind catrene şi ultimele terţine [6].
Catrenele au numai două rime, aceleaşi în ambele
strofe (versul 1 cu 4, 6 şi 7; versul 2 cu 3, 5 şi 8);
terţinele au de asemenea două rime (versul 9 cu
11 şi 13; versul 10 cu 12 şi 14).
Şi pentru că studiul operelor marilor figuri ale
omenirii poate conduce la descoperirea diverselor
enigme criptice, rezolvabile pe baza matematicii,
iată un exemplu incitant pentru eminescologi.
Este vorba de primele patru versuri ale poeziei
Cu mâne zilele-ţi adaogi [4/ p.118]:
“Cu mâne zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi”.
Observăm că primele două versuri reprezintă
diferenţa dintre „mâine” şi „ieri”. Al treilea vers
dă semnul egal, iar versul al patrulea este tocmai
„azi”. Apelăm la faimosul şir al lui Fibonacci: 1,
1, 2, 3, 5, 8, 13, 21,...în care, începând cu al
treilea termen, fiecare rezultă din suma celor doi
termeni dinaintea lui (de exemplu 8 este suma
dintre 3 şi 5).
Leonardo (Pisano Bogollo) /Fibonacci
(1170-1250)
Considerând trei termeni consecutivi (de exemplu
5, 8, 13) şi denumindu-i: „ieri”, „azi”, „mâine”,
relaţia dintre ei se închide, în mod surprinzător,
perfect: mâine – ieri = azi sau 13 – 5 = 8 [7].
Şi nu în ultimul rând, Eminescu ne uimeşte cu
abordarea filosofică a faimoasei teoreme a lui
Pitagora-“Într-un triunghi dreptunghic, suma
pătratelor catetelor este egală cu pătratul
ipotenuzei” - denumită peiorativ în Franţa şi
unele regiuni din Germania drept “puntea
măgarilor”, deoarece constituia o condiţie strictă
pentru promovarea în prima clasă de liceu [8].
Iată cum o face în proza Archaeus [5, p..495-
504]”: “E ştiut că regula pitagoreică din
geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea
măgarilor pe care trebuie să treci în orice
cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe
lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este
esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi
nimic mai departe. Lumea în sine rămâne un
problem înlăuntrul căruia se rătăceşte câte-o
rază slabă, câte-o fulgerătură pe care
cugetătorul adânc o-ncremeneşte pe hârtie, pe
care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea
rezonanţă lungă care face să vezi într-adevăr că
lumea şi viaţa sunt un vis”.
Bibliografie
[1] Călinescu,G. - Viaţa lui Mihai Eminescu.
Editura pentru literatură, 1966
[2] Eminescu, M.- Cugetări (sub îngrijirea lui
Marin Bucur). Editura Albatros, 1979
[3] Eminescu, M.- Opere, vol. XV (sub îngrijirea
lui Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc). Editura
Academiei Române, 1993
[4] Eminescu, M. - Poezii, proză literară (sub
îngrijirea lui Petru Creţia). Vol.I, Editura Cartea
Românească, 1978
[5] Eminescu, M.- Poezii, proză literară (sub
îngrijirea lui Petru Creţia). Vol.II, Editura Cartea
Românască, 1978
[6] Boncescu, M., Teler, M.- Eminescu şi
matematica în metaforă. [www.anul
matematicii.ro/ 02. apr.2012]
[7] *** - Eminescu şi matematica.
[www.colecţie-ştiinţe.ro/15.ian.2012]
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
27
[8] Ţuţuianu,O.- Mihai Eminescu spirit
enciclopedic. Editura RAWEX COMS,
Bucureşti, 2015
Dr. Stelian Gomboș
Sinceritatea…
Urmare din Nr. 57-58, martie-aprilie 2019
Omul sincer de asemenea nu se ruşinează să
arate iubirea sa, şi copiilor, tovarăşului de viaţă,
rudelor, colegilor, prietenilor, străinilor, nu se
ruşinează să îşi arate uneori şi vulnerabilitatea în
faţa unei iubiri neîmpărtăşite. Omul care iubeşte
sincer, necondiţionat se sacrifică aproape
întotdeauna pe altarul iubirii, uneori doar dăruind
iubirea, neprimind nimic în schimb!...
Altfel spus, un om sincer este un om pe
faţa căruia poţi privi ca într-o oglindă sufletul
său, îi poţi vedea în ochi orice trăire, este un om
care nu încearcă să pară fericit atunci când
sufletul lui plânge din cauza unei tristeţi, a unei
deziluzii, a unei pierderi, a unei dureri, care îşi
lasă lacrimile să-i curgă şiroaie pe obraz, când
simte că nu mai poate merge singur pe drumul
vieţii, când simte că a obosit sub greutatea
poverilor sale, când simte că fără ajutor din
partea unui semen şi a lui Dumnezeu nu mai
poate merge înainte pe drumul vieţii, nu mai
poate să îşi care în spinare crucea spirituală care i
se pare atât de grea parcă ar fi de plumb. Un om
sincer nu îşi ascunde neputinţa, un om sincer nu
se ruşinează să strige după ajutor, nu se ruşinează
să fie văzut îngenuncheat şi slab în faţa
greutăţilor vieţii, nu se ruşinează să ceară un sfat
de la cineva mai înţelept ca el!...
Deci, un om sincer este un om pe faţa
căruia vezi însă şi bucuria pe care o are în suflet,
când se simte iubit, când se simte acceptat şi cu
bune şi cu rele, care se bucură pentru orice lucru
simplu, care se bucură să meargă cu picioarele
goale prin iarba mângâiată de rouă cristalină, care
se bucură când primeşte în dar un zâmbet o
îmbrăţişare sinceră, care dăruieşte la rândul lui,
celor din jur zâmbete şi îmbrăţişări sincere, care
dăruieşte celor din jur iubirea lui sinceră,
necondiţionată.
Adică, omul sincer este un om cu pace în
suflet un om care nu se teme că i se vor descoperi
unele minciuni, unele vicleşuguri, este un om
care nu are nimic urât de ascuns este un om care
are conştiinţa curată care poate pune liniştit capul
pe pernă, fiindcă ştie că prin faptele sale nu a
pricinuit niciun rău nimănui. ”Orice şmecherie,
orice înşelăciune este descoperită şi în cele din
urmă aduce pagubă; orice situaţie este mai puţin
primejdioasă, dacă omul se situează pe terenul
sincerităţii”. (Honore Balzac)
Aşadar, omul sincer mulţumeşte lui
Dumnezeu din toată inima sa pentru talanţii cu
care a fost înzestrat, mulţumeşte din inimă celor
care l-au ajutat când a avut nevoie de sprijin,
mulţumirea lui este sinceră şi curată şi nu de
formă şi nu va uita niciodată binele făcut, va
răsplăti la rândul lui acest ajutor când i se va cere
sprijin, omul sincer nu este un om linguşitor care
să laude pe cineva pentru a intra în graţiile lui,
omul sincer dacă nu crede în ceea ce spune se
abţine să se comporte altfel de cum gândeşte şi
simte.
În altă ordine de idei, un om sincer îţi
poate fi cel mai bun prieten, pentru că în ochii lui
te vezi exact aşa cum eşti, pentru că acesta
niciodată nu te va minţi frumos pentru a-ţi hrăni
mândria ta, îţi va spune sincer ce apreciază la tine
şi ce nu-i place la tine şi va şti să îţi arate
greşelile sau defectele fără să te jignească, fără să
te umilească, fără să te facă să te simţi prost, ci
astfel de prieten te ajută să te cunoşti mai bine, te
ajută să vrei să îţi îndrepţi greşelile, te ajută să te
simţi iubit cu adevărat, pentru că un astfel de
prieten te acceptă exact aşa cum eşti şi cu plusuri
şi cu minusuri. Un astfel de prieten este un om
care întotdeauna se roagă lui Dumnezeu să îl
lumineze mereu cum să procedeze atunci când
vrea să te atenţioneze că eşti pe un drum greşit şi
şă conştientizezi că îţi vrea binele şi nu răul.
Sfântul Cuvios Paisie Aghiorîtul spunea că:
,,Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun
mari „adevăruri”, care însă nu corespund cu
realitatea. Cuvintele dulci şi marile adevăruri au
valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind
rădăcină numai în oamenii binevoitori şi în cei
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
28
cei care au minte curată…. adevărul este adevăr,
dar dacă vreodată spui adevărul fără
discernământ, acesta nu mai este adevăr…. Cel
ce are mult discernământ, are dragoste nobilă,
jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel
amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte
cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin
cuvintele sale dulci, precum medicamentele
amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.’’
Un prieten sincer se va bucura împreună
cu tine în momentele fericite ale vieţii tale, se va
bucura de împlinirile şi succesele tale şi va
plânge împreună cu tine atunci când viaţa îţi mai
dă câte o palmă, ca să mai înveţi unele lecţii. Un
om sincer îşi va împlini promisiunile faţă de tine,
niciodată nu te va lăsa baltă atunci când te-a
asigurat că îţi va fi alături. Îţi va spune sincer cât
poate să stea alături de tine, cât poate să sacrifice
din timpul său, cât poate să fie dispus să
dăruiască, un prieten sincer va impune anumite
reguli în relaţia de prietenie, va spune de la
început ce poate să tolereze şi ce nu poate, ce
aşteaptă şi ce nu aşteaptă de la prietenia sa cu
tine.
Prin urmare, omul sincer va oferi
încredere, respect, iubire, fidelitate, loialitate, şi
va dori ca măcar încrederea şi respectul să fie
reciproce!...
Trebuie, aşadar, să admirăm curajul unui
om de a fi sincer într-o lume în care falsitatea,
minciuna, viclenia sunt la ele acasă. Ca să fii
sincer trebuie să ai curajul să lupţi pentru ca
adevărul să învingă întotdeauna, chiar dacă ai de
înfruntat multe greutăţi, chiar dacă îţi faci mulţi
duşmani şi chiar dacă îţi pricinuieşti mult rău ţie
însăţi/ însuţi. Ca să rămâi sincer trebuie să lupţi
din răsputeri cu minciuna care acaparează tot mai
mult sufletele oamenilor din jurul tău. Trebuie să
ai curaj să rămâi congruient cu tine însuţi, să ai
curaj să arunci orice mască de pe chipul şi din
sufletul tău, deşi eşti tentat să devii actor ce joacă
roluri de falsitate şi viclenie cu un mare talent, să
ai curajul să împlineşti ceea ce ai promis ori
făgăduit, să ai curajul să te descoperi aşa cum eşti
cu bune şi cu rele, să ai curaj să îţi doreşti să fii
din nou copil, copil cu inima sinceră şi
nevinovată.
Un om sincer este un om sensibil, un om
cu suflet de copil, fiindcă copiii sunt sinceri, fără
viclenie în suflet, au sufletul pur şi curat. Iar
Dumnezeu iubeşte oamenii sinceri, fiindcă tare îi
sunt urâcioase minciuna şi viclenia.
Omul sincer preferă să fie ironizat, vorbit
pe la spate decât să-şi încalce principiul în care
crede şi după care se ghidează în viaţă, cel de a
iubi întotdeauna adevărul şi de a fi de partea
acestuia, mereu şi neîncetat!...
Cu alte cuvinte, deci, un om sincer se
cercetează mereu pe el însuşi, mereu conştiinţa sa
va fi judecătorul său obiectiv care îl va atenţiona
să nu se iubească prea mult pe sine, fiindcă nu e
un om desăvârşit, este omul a cărui conştiinţă
strigă la el aşa cum spunea Părintele Arsenie
Boca şi îl pâraşte înaintea lui Dumnezeu şi
înaintea lui de toate fărădelegile făcute. Suntem
din ce în ce mai numeroşi cei care nici măcar
faţă în faţă cu conştiinţa noastră, nu ne mai
conştientizam slăbiciunile, nu ne mai
conştientizam murdăria şi mizeria noastră
sufletească şi toată viaţa noastră este o scenă pe
care noi suntem nişte actori talentaţi, căutând să
jucăm roluri false şi viclene.
Aşa, după cum am mai spus, suntem din
ce în ce mai mulţi cei care credem că sinceritatea
nu este o virtute, ci este slăbiciune, în viaţa
noastră domnind cu mare cinste, viclenia şi
falsitatea. Este şi mai rău când de multe ori trăind
printre actori talentaţi care joacă roluri de
viclenie, falsitate, ipocrizie, te molipseşti de
dorinţa de a deveni şi tu un actor talentat, care să
ştie cum să poarte diferite măşti pe chip şi în
suflet. Nu mai eşti congruent cu tine însuţi, nu
mai poţi să îţi menţii direcţia ta indiferent de
exterior.
De aceea, trebuie să fii destul de întărit şi
de puternic ca să poţi să fii şi să rămâi
întotdeauna tu însăţi/ însuţi şi să nu asculţi de cei
care te învaţă să nu mai fii sincer, argumentând
că, în ziua de azi, sinceritatea nu (mai) este o
calitate, este un defect, care te învaţă să îţi
ascunzi gândurile şi sentimentele, să spui că eşti
fericit chiar dacă eşti nefericit, care te învaţă că a
fi sincer înseamnă să suferi, fiindcă punându-ţi
sufletul pe tavă în faţa semenilor tăi poţi fi umilit,
ironizat, invidiat, bârfit ori clevetit.
Şi, totusi, eu unul cred că sinceritatea este
o mare calitate, este o mare virtute!...
Altfel spus, cred că sinceritatea este
oglinda sufletului nostru, sinceritatea te ajută să
ai un interior frumos, te ajută să te bucuri de o
curăţenie sufletească, te ajută să ai o casă a
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
29
sufletului de sticlă în care poate privi orişicine,
fiindcă aşa cum spunea Părintele Arhimandrit
Teofil Părăian te ,,poţi prezenta oriunde şi
oricând cu ceea ce eşti, cu interiorul tău şi cu
exteriorul tău, pentru că viaţa din exterior este o
proiectare a vieţii din interior. Aşa că dacă ai o
aşezare bună sufletească, proiectezi şi în afară
ceea ce ai înăuntru şi este excepţional.’’
Adevărul (la pachet cu sinceritatea) este
afirmarea dragostei lui Dumnezeu în noi,
adevărul este Iubire, adevărul este Viaţa. Şi de
aceeea să ne rugăm Bunului Dumnezeu să
conştientizăm importanţa cunoaşterii şi ancorarea
în Adevărul Divin şi păstrarea descoperirii lui în
curăţie de inimă şi în sfinţenie, pentru a ne
învrednici de viaţa veşnică, prin credinţa în
Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a spus că El
este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Adevărul este
Medicul cel Bun. El ne vindecă sufletele şi
trupurile, redându-ne sănătatea, bucuria şi
fericirea divină, el ne aduce binecuvântare, el ne
ajută să îl avem mereu pe Iisus Hristos în inima
noastră, el ne ajută să ne îndepărtăm de cel rău,
care este împăratul minciunii, ipocriziei,
făţărniciei şi al vicleniei!...
În concluzie şi încheiere, voi evidenţia
faptul că, omul de cultură, intelectualul şi
gânditorul Ernest Bernea afirmă că “viaţa noastră
este plină de contradicţii şi de sensuri denaturate.
În lupta de toate zilele, sinceritatea este luată
drept prostie, aşa după cum şiretenia şi ipocrizia
sunt luate drept inteligenţă.
Se socoteşte om inteligent omul şiret,
omul care ştie a păcăli şi exploata pe fratele său,
în timp ce acela se mişcă sincer faţă de sine şi
faţă de alţii, acela care are inocenţa florilor este
socotit prost. De ce? Pentru că în lupta ce se dă
între oameni, acesta din urmă este un învins, este
o victimă.
Aici este în fond o mare iluzie care îi
hrăneşte pe cei ce se cred mai „deştepţi”,
încercând să fure vieţii plăceri şi rosturi
personale. Cine vrea să ascundă, să lucreze în
întuneric, nu creează, nu câştigă nimic, ci
dimpotrivă. Iluzia se naşte din sensul material al
luptei lor, nu din cel spiritual.
Totul în lumea aceasta se descoperă, totul
se petrece la câmp deschis, acolo unde lumina
cade masiv şi vertical. Ascunzişurile nu duc la
biruinţă, ci numai la propria înşelare a celor ce le
ştiu şi le folosesc; ele arată cât de slabi şi
temători sunt aceşti oameni dacă le este frică de
adevăr.
Sinceritatea are tăria luminii şi rodnicia apelor
revărsate. Totul trebuie împlinit fără înconjur,
fără păcatul înşelăciunii, fără rătăcirea dinainte
hotărâtă. Omul sincer loveşte lucrurile în inima
lor şi le cucereşte. Omul este tare prin această
atitudine directă. După cum inteligenţa este
cuprindere largă a vieţii, este înţelegere până în
sensul moral al cuvântului, tot astfel sinceritatea
este depăşire, este dăruire, este puritate şi lumină
care taie în trupul masiv al întunericului.
Sinceritatea este o mare forţă morală, cale
sigură în câştigarea binelui, căutat atât de trudnic
de către noi toţi!...”
(Cf. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate,
Editura Anastasia, 1995, pp. 58-59).
Da, într-adevăr, sinceritatea este una din
florile rare ale vieţii; este o sarcină teribil de grea,
ce presupune maximum de responsabilitate. De
aceea omul iresponsabil nu poate ajunge la
sinceritate, oricât s-ar strădui.
Drept urmare, sinceritatea în viaţa
creştinului este utilă în multe aspecte ale vieţii.
Dacă în loc de sinceritate am pune de exemplu,
puritate, sau curăţenie accentuată a inimii,
aceasta ar însemna că în acea inimă să nu mai
existe nici o doză de ceva rău, necurat, murder,
mizerabil sau impur.
Apoi, ca rezultat sau efect, acest lucru s-ar
răsfrânge în vorbirea persoanei respective, în
atitudinea sa şi în comportamentul lui, care
(re)acţionează cu puritate în aproape toate
aspectele vieţii de zi cu zi. Din această
comportare va lipsi, viclenia, prefăcătoria şi
minciuna precum şi alte lucruri ca vorbirea de
rău, defăimarea, blamarea, bârfa, lucruri care
produc, generează şi provoacă atâta rău
aproapelui!...
Profesor Universitar Constantin C. Popovici
întemeietor de şcoală, om de cultură şi mare
patriot
(Material recuperat de prof. dr. ing. Gheorghe
Sindilă, după decesul autorului)
1.Lecƫia de patriotism. Începutul formării ca
intelectual tehnic al profesorului Constantin C.
Popovici a coincis cu formarea statului naƫional
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
30
unitar român, România Mare. Actul istoric al
Unirii celei Mari, de la 1 Decembrie 1918, a fost
consecinƫa firească a năzuinƫei neîntrerupte a
românilor din toate provinciile româneşti şi a
imenselor jertfe pe care le-au făcut de-a lungul
îndelungatei lor istorii pe aceste meleaguri
uimitor de frumoase, suficient de bogate şi
permanent râvnite de toƫi vecinii ce i-au fost
hărăziƫi de Dumnezeu.
Cred că este important
de subliniat faptul că tânărul
Constantin C. Popovici, în
vârstă de 22 de ani, intra în
1921 pe porƫile unei facultăƫi de
mare prestigiu în România
acelor ani, prestigiu care se
menƫine şi astăzi, după mai bine
de 80 de ani, Facultatea de
Electomecanică din Timişoara,
chiar în primul an de la
înfiinƫarea ei.
Dacă la această constatare, se mai adaugă un corp
profesoral de excepƫie (să amintim numai de
reputatul matematician Traian Lalescu) şi nu în
ultimul rând un student ambiƫios, exigent,
ordonat şi dotat excelent intelectual, vom avea
măsura nivelului de calificare profesională în
ingineria electromecanică a absolventului
Constantin C. Popovici, în anul 1925.
La această temeinică pregătire
profesională, dar cu o anume tentă de
aprofundare a domeniului metalurgic, cred că au
contribuit efectuarea practicilor studenƫeşti şi
vizitele de documentare la Reşiƫa, Hunedoara,
Călan, Arad sau Cugir, adevărate citadele ale
construcƫiilor de maşini din România acelor
vremuri, centre influenƫate într-o oarecare măsură
de progresul industrial al Europei occidentale.
Instruindu-se şi trăind din plin cinci ani
frumoşi din tinereƫe, la Timişoara, unde
amestecul de minorităƫi naƫionale era o realitate,
alături de majoritarii români convieƫuind, ca şi
astăzi, minoritari germani, sârbi, croaƫi, maghiari,
evrei, polonezi, cehi etc. Provenind dintr-o
familie în care iubirea aproapelui şi frica de
Dumnezeu stăteau la baza educaƫiei în primii „cei
şapte ani de acasă” (provenea din comuna
Mânjina, judeƫul Galaƫi, tatăl său fiind un preot
sărac într-o parohie şi mai săracă), tănărul inginer
Constantin C. Popovici, cu firea lui
comunicativă, nu cunoştea xenofobismul
(proliferat de unii la acea vreme), fiind animat de
sentimente de toleranƫă etnică şi religioasă, dar şi
de dreptate şi respect necondiƫionat pentru
adevărul istoric, acela al continuităƫii de milenii
pe aceste meleaguri ale moşilor şi strămoşilor
naƫiei române.
Atât de mult l-a marcat, pentru toată viaƫa,
perioada de studenƫie petrecută la Timişoara,
încât, ori de câte ori avea ocazia, se referea la ea.
Îmi aduc aminte cum povestea, cu vocea lui caldă
şi bine cântărită, despre numeroasele călătorii din
munƫii Banatului, munƫii Apuseni sau munƫii
Făgăraşului, căutând cu predilecƫie cătunele
pierdute pe coaste de munte, călcate doar de
pasul omenesc şi copita oii, spunea regretatul
profesor, unde poluarea naturii şi a istoriei este
incomparabil mai mică decât în aşezările mari
aflate sub incidenƫa industrializării, cu efectele ei
nu numai pozitive.
Cu acest profil profesional şi moral,
proaspătul absolvent de excepƫie al Facultăƫii de
Electomecanică din Timişoara, ajunge în anul
1927 cu o bursă de specializare în Anglia la
Universitatea din Sheffield. Am subliniat ajunge,
deoarece după o destăinuire a profesorului la un
„pahar de vorbă” cu rugămintea de totală
discreƫie (pe care am respectat-o 40 de ani),
destinaƫia Anglia era pentru colegul şi prietenul
său Inginerul Alexandru Rău (ilustru specialist de
mai târziu în metalurgie), iar a sa era în
Germania. Puternice interese de familie,
favorabile tânarului inginer Alexandru Rău care
vizau specializarea în Germania, au găsit un
sprijin necondiƫionat la inginerul Constantin
Popovici, dovada unei adevărate prietenii, încât
rocada specializării s-a realizat.
Prima surpriză pe pământ englezesc a
constat în aceea că Facultatea de Metalurgie din
cadrul Universităƫii din Sheffield, nerecunoscând
diploma de inginer din România, nu a fost de
acord cu statutul de specializare, ci cu cel de
studii universitare. Si, astfel, inginerul
electromecanic Constantin Popovici, devine,
pentru a doua oară, student, între anii 1927 –
1930, în Anglia, la univeristatea menƫionată. Se
înƫelege, din cele relatate despre perioada
Timişoara, că proaspătul student – inginer,
depăşea cu mult, prin vârstă dar şi prin nivelul
cunoştiinƫelor profesionale şi de cultură generală,
vârsta şi pregătirea noilor colegi de studenƫie.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
31
A doua, şi poate mai dureroasă surpriză, a
constat în aceea că s-a dovedit, din numeroase
situaƫii trăite în Anglia acelor vremuri, că la
nivelul opiniei publice, şi chiar în mediul
universitar, nu se prea cunoştea nimic despre
România. În acest context, fiind student cu un
statut mai special, a fost solicitat să ƫină o
prelegere, în faƫa studenƫilor şi a corpului
profesoral, despre industria fierului din România.
Desigur că tema nu îl depăşea pe excepƫionalul
inginer electromecanic format în citadela
industriei româneşti din acea vreme, dar
constatarea făcută, că o mare parte din auditoriu,
ştia că „România este pe undeva pe lângă Paris”
ROMÂNUL, inginer Constantin Popovici a
transformat prelegerea amintită într-o veritabilă
lecƫie de istorie naƫională a românilor. Ajutându-
se de o hartă mare a Europei tânărul patriot
român, studentul – inginer Constantin Popovici,
un cunoscător şi iubitor pătimaş al istoriei
românilor, scrisă de marele nostru istoric
Xenopol, a marcat cu o cretă albă pe harta
Europei limitele statului geto – dacic al lui
Burebista de pe la anii 50 î.d.Hr., care depăşea cu
mult limitele României Mari din 1918 şi cu atât
mai mult ale României de azi. Au defilat apoi
prin mintea auditoriului englez, însufleƫită
imaginativ de mintea şi sufletul tânărului mare
român Constantin Popovici, ctitori de naƫie
română, viteazul rege Decebal şi ilustrul împărat
roman Traian, apoi cei 1000 de ani de năvăliri
barbare. Cronologic au fost amintiƫi migratori
barbari din prima perioadă a năvălirilor (270 –
660); goƫii lui Atanaric, de origine germanică,
migratori de pe tărmurile Mării Baltice către
ƫarmurile Mării Negre, cu al lor fabulos tezaur de
la Pietroasa Buzăului; hunii lui Atilla, cu goana
lor după aur, hoarde migratoare de rasă
mongolică de prin stepele ruseşti, de o cruzime
neînchipuită; gepizii lui Ardaric, coborâtori de la
izvoarele Vistului şi rătăcitori vremelnici prin
câmpia Tisei; avarii conduşi de vestitul Baian,
hoarde de gintă hunică originari din măruntaiele
Asiei, stabiliƫi vremelnic în câmpia Panonică,
până la nimicirea puterii lor de Carol cel Mare,
regele francilor; slavii, originari o parte din
pădurile şi mlaştinile de pe Vistula şi Nistru şi
altă parte din îndoitura Mării Negre, între Nistru
şi Nipru, cei care au avut o înrâurire pâna la
slavonizare a naƫiilor ce ne înconjurau, dar care
nu au alterat fondul de bază al latinităƫii noastre;
bulgarii, popor de rasă finică, înrudiƫi cu hunii şi
avarii, migratori din regiunule de lângă Volga, cu
vestitul rege Crum, cuceritorul Sofiei şi cu marea
lor înrâurire asupra noastră, prin creştinismul de
tip slavon.
Este deosebit de important de sesizat, a
precizat tânărul inginer - student Constantin
Popovici, auditoriului englez (referindu-se la
atenƫionarea făcută de Xenopol) că, în lungul
răstimp de 1400 de ani (500 î.d.Hr. – 900 d.Hr.,
care marchează sfârşitul primei perioade a
năvălirilor barbare) s-a derulat un şir de fapte
însemnate care au contribuit la închegarea
naƫionalităƫii române. Astfel, această nouă
individualitate istorică a apărut în trei etape. În
prima etapă, resturile agatârşilor şi sciƫilor
aşezaƫi, popoare mai vechi din trunchiul tracic,
care au locuit pe pământul vechii Dacii înainte de
cucerirea romană, au fost asimilate de geƫi şi de
daci, populaƫie mai tânără din acelaşi trunchi
tracic. În a doua etapă, pe aceast viguros trunchi
geto – dacic, s-a altoit puternicul şi absorbantul
vlăstar al rasei latine, cu înrâurirea benefică şi
hotărâtoare de limbă, de cultură, de deschiderea
către lume, de civilizaƫie în general. În a treia
etapă, peste această fericită şi reuşită îmbinare de
rase tracică şi latină, populaƫia daco – romană
rezultată, suferă în prima perioadă a năvălirilor
barbare, anumite influenƫe nesemnificative, cu
excepƫia celei slavone, dar nici ea, nu a reuşit să
schimbe puternicul caracter latin, încheindu-de
acest proces cu formarea unei populaƫii de gintă
latină care este poporul român. Tânărul
conferenƫiar român, inginerul Constantin
Popovici a subliniat că pentru problema
continuităƫii românilor pe aceste meleaguri, este
foarte importantă realitatea istorică a faptului că
în a doua perioadă a navălirilor barbare, începând
cu ungurii (anul 900) şi sfârşind cu tătarii (anul
1290), năvălitorii au întâlnit rezistenƫa unei
populaƫii româneşti bine organizată în cnezate şi
voievodate, chiar dacă unele dintre aceste
formaƫiuni statale erau la acea vreme vasale
împărăƫiei bulgare. A urmat apoi o trecere în
revistă a popoarelor migratoare care s-au abătut
asupra teritoriilor locuite de români, în
cronologia anilor, din a doua perioadă a
navălirilor, scoƫând în evidenƫă, cât timpul i-a
îngăduit, particularităƫile năvălirilor şi înrâurirea
avută asupra populaƫiei româneşti. Au fost
amintiƫi mai întâi ungurii, popor de rasă
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
32
mongolă, care întreceau în cruzime pe strămoşii
lor huni. Aflaƫi pe la anii 830 înspre Nipru şi
Carpaƫii moldoveneşti, sunt împinşi de pecenegi
şi trec în Panonia, sub regele Arpad, primul rege
din prima lor dinastie, şi apoi în centrul Daciei
Traiane, sub regele Ştefan cel Sfânt (1210), care
supune ducatul lui Kean şi ƫara Bârsei din acele
locuri. Au urmat pecenegii, popor de rasă
mongolă, din câmpiile dintre Nistru şi Dunăre,
care încep de pe la anul 970 incursiunile asupra
imperiului Bizantin, la sud de Dunăre. Între anii
1083 – 1096 fiind alungaƫi de împăratul Isac
Angelul, câteva pâlcuri care mai rămâseseră în
nordul Dunări, se retrag în Transilvania şi sunt
desemnaƫi sub numele de Bessi. A venit apoi
rândul cumanilor, care par a fi un trib peceneg,
ajuns pe la 1057 la conducerea neamului lor,
după repetatele înfrângeri suferite din partea
bizantinilor. Aceştia se găseau la acea dată In
toata Moldova şi ƫara Muntenească, până chiar
dincolo de Olt. Ajutorul dat de cumani
francezilor împotriva Bizantului în anul 1239, se
dovedeşte a fi fatal nomazilor. Marea lor
majoritate fiind angajaƫi în luptele din sudul
Dunării, sunt atacaƫi şi bătuƫi crunt de năvălitorii
tătari în nordul Dunării. O parte din ei trec
Dunărea la fraƫii lor plecaƫi în campania amintită,
iar o parte se adăpostesc în Transilvania.
Prezentarea a 1000 de ani de migraƫii, s-a
încheiat cu năvălirea tătarilor lui Gingis Han,
ultimul neam de barbari originari din Mongolia,
care încep pe la anul 1206 acƫiunea nu de
cucerire, ci de distrugere a lumii înconjurătoare,
lovind întâi China şi apoi Asia apuseană. Sub
conducerea lui Batu Han, tătarii pătrund prin
ştirbitura Uralilor dinspre Marea Caspică,
continuând prădarea şi măcelul In Rusia, înecând
Polonia în sânge şi dând foc Cracoviai. Ei bat
apoi pe germani şi se reped asupra Ungariei şi de
aici, în Transilvania.
Preazentarea de către Inginerul
Constantin C. Popovici a istoriei românilor, a
continuat cu descălacarea ƫărilor româneşti din
afara triunghiului carpatin, traducând tuturor
cuvântul „descălecare”.
După precizarea că întemeierea celorlalte
două ƫări române, Muntenia şi Moldova, s-a
datorat unor nobili români coborâƫi din
Transilvania (ƫara Făgăraşului şi respectiv ƫara
Maramureşului), s-au perindat prin mintea
auditoriului englezi bravii domnitori români,
munteni şi moldoveni: Mirecea cel Bătrân, Vlad
Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul,
apărători ai cerştinătăƫii şi ai civilizaƫiei Europei
centrale şi apusene, împotriva pericolului
otoman. Plecând de la firul acestei constatări
făcute de tânărul inginer Constantin C. Popovici,
fiind şi eu un pasionat al istoriei, am găsit în
Istoria Românilor, scrisă de Xenopol următorul
pasaj: „La această dărăpănare înceată, dar
continuă a puterii turceşti, românii au luat poate
cea mai strălucită parte, şi în această jertfă, deşi
necunoscută, făcută de ei întru apărarea culturii
europene, stă rolul ce l-au jucat, alăturea de
tovarăşii lor de luptă, în istoria universală a
neamurilor civilizate. Apărarea culturii,
moştenită în apus de la romani şi de la elini fu
înceredinƫată de destin, în răsărit, tot unui popor
de viƫă romană”.
Sunt convins că atunci, pentru prima dată
în viaƫa lor, foarte mulƫi participanƫi la interesanta
expunere făcută de tânărul inginer român, au
înƫeles însemnătatea marilor bătălii de la Cossova
(1389), sau Nicopole (1396) împotriva turcilor, în
care s-au implicat din plin şi cu sacrificii imense
românii sub Mircea cel Bătrân – izbânda
strălucită împotriva sultanului Mohamed al II lea
cuceritorul Constantinopolului, a românilor sub
Vlad Ţepeş, (1462) în oştirea căruia au fost
chemaƫi să lupte până şi copii de la 12 ani în sus;
cei 47 de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi
aproape tot atâtea lupte ale românilor cu turcii,
printre care cele de la Podul Înalt (1457), sau
Războieni (1476), sunt repere ale vitejiei şi
sacrificiului de care au dat dovadă oamenii acelor
timpuri şi locuri; sau marea încleştare cu turcii,
de la Călugăreni, sau Prima Unire, fapte de mare
importanƫă şi cutezanƫă ale lui Mihai Viteazul,
domnul celor trei peceƫi (Muntenia, Moldova,
Transilvania).
Prezentarea marilor momente din istoria
mult încercatului popor român a continuat cu
actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 care a condus
la formarea Principatelor Unite sub conducerea
domnitorului român Alexandru Ioan Cuza; apoi
cu războiul de Independenƫă de la 1877, cu actele
de vitejie neîntâlnită la asaltul redutelor turceşti
Plevna, Griviƫa sau Smârdan, când oştile
româneşti s-au acoperit de glorie în scuturarea
definitivă a jugului otoman.
Succesiunea marilor evenimente istorice
s-a încheiat cu actul Unirii celei Mari de la 1
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
33
Decembrie 1918, încununare a imenselor
sacrificii ale românilor în primul război mondial
când întreaga Europă a aflat că la Mărăşeşti sau
Oituz, românii au demonstrat nemƫilor, chiar şi cu
patul armei că „pe aici nu se trece”.
Nu trebuie uitat, a subliniat vorbitorul, că
româniii dând atât de mult tribut de sânge şi de
bogăƫii materiale de-a lungul frământatei lor
istorii, nu au putut progresa la fel de mult şi în
acelaşi ritm cu alte popoare care au beneficiat
direct sau indirect de sacrificiul lor, aflaƫi atât pe
meleagurile româneşti la răscrucea de drumuri
comerciale şi de importante interese strategice
dintre estul şi vestul, dintre nordul şi sudul a
vaste regiuni ale Pământului.
Cât despre realităƫiile industriale ale
României şi despre eforturile ei de reconstrucƫie
şi modernizare în scurta perioadă istorică de la
1918 şî până în 1928 (anul conferinƫei n.n), a
încheiat inginerul Constantin C. Popovici, acum,
după ce aƫi aflat câte ceva din zbuciumată ei
istorieşi ştiƫi mai exact pe unde se află pe harta
Europei şi cine suntem noi românii ca origine de
neam, cu îngăduinƫa dumneavoastră într-o altă
expunere.
Semnificaƫia gestului de transformare a
unei conferinƫe despre Industria fierului în
România, într-o conferinƫă de istorie a românilor,
ne conduce către descoperirea caracteristicii de
adevărat patriotism a românului Profesor Inginer
Constantin C. Popovici.
Profesorul Constantin C. Popovici mi-a
mărturisit că după această memorabilă conferinƫă,
colegii şi profesorii de la Facultatea de
Metalurgie din Sheffield, îl priveau cu alƫi ochi.
Până atunci ei au cunoscut ce înseamnă a fi
student român sau specialist român. Acum aveau
o imagine mai completă, cunoscând ce înseamnă
a fi român.
2. Dacă eşti cu adevărat bun, eşti bun
oricând. La foarte puƫin timp după actul
naƫionalizării industriei (1948) şi cu puƫin timp
înaintea declanşării prigoanei împotriva elitei
intelectualităƫii româneşti (1950), povestea
profesorul Constantin Popovici, într-o seară fiind,
acasă în Bucureşti pe strada Alexandrina, soneria
a sunat mai lung ca de obicei. Uitându-mă pe
fereastră am văzut în faƫă casei o maşină neagră
tipică celor folosite de Siguranƫă Statului
(Securitate). Eram oarecum la curent cu
atmosfera generală şi în cadrul ei cu numeroasele
arestări din ultima vreme, la care căzuseră
victime persoane cu funcƫii de conducere din aşa-
zisul „vechiul regim” şi mai ştiam că nu se dă
nici o explicaƫie pentru ce motiv erai „ridicat” şi
unde erai dus, de foarte multe ori fără întoarcere.
Fost director general al Uzinelor Malaxa în
timpul ocupaƫiei germane (deşi nu aveam nimic
pe conştiinƫă şi deci a-mi reproşa ceva), aveam
pregătită îmbrăcămite mai groasă pentru locuri
mai întunecoase şi mai umede. Deschizând uşa
de la intrare, au apărut în prag doi bărbaƫi cu
alură atletică, îmbrăcaƫi în haine de piele de
culoare închisă şi cu pălării caracteristice de
„profesionişti”. După formala întrebare dacă sunt
eu Inginerul Constantin C. Popovici, fostul
director general al Uzinelor Malaxa şi după
răspunsul meu afirmativ, mi-au spus scurt să-i
urmez. Fiind convins că mi-a sosit şi mie
„rândul”, i-am rugat sa-mi permită a-mi lua
îmbrăcăminte mai groasă. Răspunsul venind
prompt, că nu este nevoie, prin minte, oricât de
optimist aş fi fost, mi-a trecut gândul negru că se
va merge pe soluƫii rapide şi radicale pentru care
îmbrăcămintea nu are nici o importanƫă. Mi-am
pus totuşi cravata, mi-am îmbrăcat haina şi
luându-mi „la revedere” de la familie, i-am urmat
pe cei doi la maşină. Locuind în zona Arcului de
Triumf, am ajuns extrem de repede în Piaƫa
Victoriei, maşina, spre surprinderea mea, oprind
în faƫa clădirii Preşedinƫiei Consiliului de
Miniştrii. A doua surpriză a fost aceea că am fost
invitat să cobor şi să-i urmez în clădire, la intrare
spunându-mi chiar „după dumneavoastră
domnule director general”. În sala în care am
intrat, nu era foarte multă lume, unele persoane
fiindu-mi cunoscute din activitatea tehnică şi
economică în calitatea pe care o avusesem pe o
perioadă de timp destul de lungă. Atmosfera era
totuşi rece. Chiar şi privirile nu se căutau, nici
vorbă de salutări sau discuƫii. Toƫi erau într-o
stare de aşteptare încordată. Cred că toƫi, ca şi
mine nu ştiau pentru ce au fost aduşi acolo. La un
moment dat, o uşă laterală a sălii de conferinƫe în
care ne aflam, s-a deschis şi, însoƫit de câƫiva
colaboratori, a apărut, chiar secretarul general al
Partidului Muncitorec Român, Gheorghe
Gheorghiu – Dej. După o foarte scurtă prezentare
a situaƫiei în care ƫara se afla după război şi a
necesităƫii ce se impunea de a se trece rapid la
reconstrucƫie şi dezvoltare, cu sprijinul
neprecupeƫit şi dezinteresat al Uniunii Sovietice
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
34
(„expresie consacrată”), a trecut la fondul
problemei. A arătat că s-a hotărât de comun acord
între părƫile interesate (romănă şi sovietică) să se
înfiinƫeze societăƫi mixte de colaborare
economico – idustrială româno – sovietice,
SOVROM – urile. Conducerea superioară de
partid şi de stat, a spus vorbitorul, a hotărât ca,
din partea română, în conducerea acestor societăƫi
mixte, să participe în calitate de consilieri, cei
chemaƫi în acea sală de conferinƫe. „Repartizarea
Dumneavoastră pe diferite profiluri de activitate,
a continuat Gheorghe Gheorghiu – Dej, se va
face acum, chiau aici. A dat să plece, dar s-a
întors brusc şi a întrebat dacă are cineva ceva de
spus. M-am uitat în sală, povestea prof.
Constantin Popovici, nimeni nu a scos un cuvânt,
nimeni nu a schiƫat vreun gest. Am ridicat două
degete ca un elev disciplinat şi dându-mi-se
cuvântul, m-am ridicat şi am spus: „Nu aş vrea să
fie cumva o confuzie şi să fiu ulterior acuzat că
nu am sesizat la timp acest lucru. Eu sunt inginer
Constantin Popovici, fostul director general al
Uzinelor Malaxa”. Gheorghe Gheorghiu – Dej m-
a privit atent şi a spus: „Ştim cine sunteƫi şi nu
este vorba de nici o confuzie, sunteƫi un foarte
bun specialist şi conducător tehnic, muncitorii au
numai cuvinte de laudă la adresa Dumneavoastră
şi mai ştim, că atunci când aƫi primit postul de
director general, aƫi precizat, să nu vi se ceară,
indiferent cine ar fi, să acƫionaƫi împotriva
conştiinƫei de om, împotriva concepƫiei de
specialist şi împotriva sentimentului patriotic de
român. De un asemenea om avem nevoie şi
astăzi”.
3. În loc de încheiere...
Profesorul Constantin Popovici ne-a
învăƫat şi a demonstrat prin forƫa exemplului
personal al întregii sale vieƫi, ce este omenia, ce
înseamnă pasiunea pentru excelenƫă profesională,
imensa responsabilitate socială a oamenilor şcolii
şi, nu în ultimul rând, ce înseamnă dragostea de
ƫară, cu bucuriile şi durerile ei. Nu putem
omagiind-l să-i cinstim mai bine memoria acestui
titan al sufletului şi al minƫii româneşti, decât prin
strădania noastră de a-i urma exemplul, noi cei
care am avut imensul privilegiu dat de
Dumnezeu, de a-i fi fost prin preajmă, şi prin noi,
cei ce ne vor urma peste vremi şi vremi.
Continuitatea nu este o vorbă goală, ea
reprezintă acea înnodare tainică a momentelor
din trecut şi viitor printr-un prezent continuu.
Cultul înaintaşilor nu se poate manifesta practic,
decât în măsura în care înaintaşii au avut un cult
pentru generaƫia viitoare, trăind şi acƫionând în
acest sens. El se bazează pe respectul reciproc
între generaƫii şi pe înƫelegerea la justa valoare a
acestui concept de continuitate, care, în final, se
bazează pe conceptul de solidaritate umană şi
deci pe cel iubire a aproapelui.
Se spune că uitarea este scrisă în legile
omeneşti. Fie ca peste ani şi ani, sfidând această
lege, să nu fie uitat profesorul inginer Constantin
Popovici, care, după cuvintele de adio rostite de
profesorul Gheorghe Manea, „cu modestie a
deschis porƫile vieƫii şi tot cu modestie le-a
închis”.
Unul din cei care s-au străduit a-i fi discipol,
Prof. Univ. Dr. Ing. Aurel Brăgaru
Universitatea Politehnica din Bucureşti, Membru
al Comisiei de Inventică a Academiei Române
Beatrice KISELEFF
REMEMBER - MIHAIL GRĂMESCU
Cu ocazia comemorării a cinci ani de la
trecerea în neființă (13 mai 2014) a lui Mihail
Grămescu (1951-2014), membru al Uniunii
Scriitorilor din România (1990), a apărut volumul
VIII de Opere complete. Autorul a editat în
timpul vieții 14 volume de proză, poezie și
teatru, dintre care unu, Comunicare prin
juxtapunere apăruse numai în format electronic.
Tot în format electronic au apărut, în timpul vieții
lui, și două volume de reeditări (Aporisticon și
Phreeria). Toate aceste cărți editate în timpul
vieții, constitue conținutul primelor 6 volume din
Opere complete. Volumele VII și VIII conțin
texte apărute doar în publicații diferite și unele
care nu au apărut nicăieri.
Tradus în franceză, maghiară, sârbă, rusă,
germană, engleză , textele lui au apărut în reviste
și antologii străine (Antares, Franța; Gradina,
Iugoslavia; Povestiri SF, antologie în limba
maghiară ș.a.)
Membru fondator al mai multor cenacluri
literare (Pi, Solaris, ProspectArt și cel care-i
poartă numele și astăzi, de la Clubul Înțelepților).
Răsplătit cu numeroase premii, în țară și în
străinătate: Premiul pentru poezie Târgoviște
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
35
(1977), Premiul Usr (1978), Premiul revistei
Știință și tehnică (1982), Premiul SocCon,
Moscova (1989), Premiul Radio Contact (1990),
Premiul SESF Euro-Con, Franța, de încurajare
(1990) ș.a.
Mare iubitor de cultură a ajutat și îndrumat
numeroși scriitori, care s-au afirmat în urma
îndemnului său.
În ultimii trei ani dinainte de moarte, a înființat,
la Radio Shalom, emisiunea Portret de autor,
care funcționează și astăzi, preluată de Camelia
Pantazi Tudor care-i continuă ideea.
A fost un perfecționist, în toate domeniile
pe care le-a abordat s-a clasat printre cei mai
buni: a practicat în prima tinerețe boxul, era un
bun șahist ajungând la titlul de candidat de
maestru, s-a remarcat și în domeniul Bridge-ului.
Mare iubitor al muzicii clasice, al picturii. Din
copilărie a fost atras de filosofie, mitologie,
etnografie, tradiții...
Și câteva aprecieri:
Alexandru Mironov, vorbind despre revista
Antares, Franța, care a publicat câteva din
capodoperele „noului val”, între care și Cântecul
libelungilor și Nike ale lui Mihail Grămescu,
sublinia că revista Antares îl numește„unul
dintre cei mai reprezentativi tineri scriitori
europeni” (Alexandru Mironov, Un produs
cultural de export, JSF nr.36).
Bătrânii spun când moare un om, se
stinge o stea în cer. În cazul lui Mihail
Grămescu, unul dintre cei mai talentați scriitori
ai SF&F pe care i-a produs literatura română
în ultimii 40 de ani, cred că mai corect ar fi să
se spună că s-a stins o întreagă constelație și
parcă tot nu ar fi de ajuns (din volumul: Oameni
pe care i-am cunoscut în minunata lume a
imaginarului, de Aurel Cărășel, Ed. Pavcon,
2017).
Există o coerență trans-literară între toate
scrierile lui Mihail Grămescu întocmai cum
există una extra-literară în destinul lor, din ce
în ce mai lipsit de ecourile meritate literar. La
30 de ani de la debut, într-o integrare a tuturor
volumelor sale, coerența constă în lumile
imaginare ale autorului, stilul său unic și
conexiunea hermetică între textele (de)
Aporisticon și cele care compun volumele
următoare.
Prețuit și contestat, dispărut la o vârstă
când mai putea da lucrări menite să-i
rotunjească opera și să i-o pună mai eficient în
lumină, Mihail Grămescu lasă amintirea unei
figuri emblematice a fandomului românesc din
faza aurorală, cea mai activă și mai plină de
promisiuni. Dar meritul său fundamental se
leagă de înnoirea reală, necesară și de o
manieră spectaculoasă în genul nostru pândit
periodic de rutină.
(Mircea Opriță. Un lider al Fandomului.
Enciclopedia anticipației românești, Portrete
exemplare, vol I).
Nicolae MĂTCAȘ
Mama lui Ilie Ilașcu
Mama lui Ilie Ilașcu
pogoară direct din tragódiile ántice.
”Doamne,
parc-aud cum trosnesc în urechi-mi,
zdrobite, la Alba, de roata călăului,
oasele Horii;
parc-aud sfârâind la dogoarea coroanei batjocurii
din Timișoara
carnea lui Doja;
parc-aud cum și-ndeamnă, în fața sultanului,
voievodul,
feciorii:
”Creștinul nu plânge în fața păgânului!
Doar un cap retezat este-n stare să spele ponoslul
unui cap aplecat.
Fruntea sus, Brâncoveni!”;
parc-aud plumbul greu cum se-nfige hain
în chiar inima Mareșalului.
Doamne,
că ești mare și milostiv,
ocrotește-mi copilul de furia zbirilor;
bărbătează-i ortacii din cușca satanei;
‘nțelepțește-mi-l, Doamne, în clipe de cumpănă;
dă-i, Doamne, putere în ceas de osândă”.
Mama lui Ilie Ilașcu
e soră cu mama lui Horia,
cu mama lui Doja,
cu mama lui Brâncoveanu,
cu mama Mareșalului.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
36
”Ilie,
nu carecumva, maicăi, să cazi în genunchi
în fața păgânilor!
În spatele tău stau o Țară și-un neam.
Să nu uiți, măicuței, că suntem români,
că numai o Țară ne-a dat Dumnezeu
cu nume din rai și preasfânt: România.
Cu Dumnezeu, înainte!”
Mama lui Ilie Ilașcu din Taxobenii Orheiului
pășește în nemurire.
*La 9 decembrie 1994, un tribunal ilegal din așa-
numita „Republică Sovietică Nistreană” a
pronunțat sentința în procesul unui grup de 5
patrioți români (cunoscut sub numele de „grupul
Ilașcu”), care, în timpul războiului ruso-
moldovenesc din 1992, dezlănțuit de forțele
separatiste ale lui Igor Smirnov susținute de către
Armata a 14-a rusă de ocupație, au luptat pentru
independența și integritatea Republicii Moldova.
Au fost acuzați de acte de terorism și de
subminare a temeliei „Republicii Nistrene”.
**Ilie Ilașcu - la moarte prin împușcare, Petru
Godiac la 2, Alexandru Leșco la 12, Andrei
Ivanțoc și Tudor Petrov-Popa - la câte 15 ani de
detenție fiecare. Un alt membru al grupului,
Valeriu Garbuz, care fusese deținut inițial, s-a
dovedit a fi un securist infiltrat, care a relatat
amănunțit autorităților separatiste despre
activitatea membrilor grupului și a recunoscut
acuzațiile ce li se aduceau, a fost eliberat de sub
arest până la începutul procesului. Blamat de
colegii de luptă și de celulă, cu frica-n sân pentru
viața sa, s-a refugiat în Rusia.
Alexandru Florin ȚENE
Cele două valenţe ale eroilor
-Eseu-
Inițiativa scriitorului Puiu Răducanu de a
recupera într-o carte/album imaginile
monumentelor dedicate eroilor de pe teritoriul
țării noastre este salutară. Un astfel de gest este
echivalentul unui monument al pioșeniei
dedicate sacrificiului suprem pe care l-au făcut
compatrioții noștrii pentru a apăra ființa națiunii
noastre.
“Transpirația“ intelectuală de strângere a
imaginilor și a datelor despre astfel de
monumente este una de cercetare și documentare,
echivalentă cu strădania specialistului ce se
sacrifică printr-o muncă acribică pentru realizarea
unui ideal.
Despre eroi s-au scris multe pagini. Însă
despre cele două valenţe ale lor, s-a spus mai
puţin. În acest context cele două valențe sunt:
eroism pentru partea în numele și idealului pentru
care luptă, și criminal în accepțiunea
adversarului.
Se cunoaşte faptul că esenţa istoriei,
spunea Gertrude Himmelfarb, constă în
consemnarea marilor evenimente ale vieţii
publice şi a influenţei lor asupra oamenilor de
rând, dar şi, adaug eu,eroul din tabăra adversă
este perceput criminal pentru cealaltă parte. Tot
în acest context mai există o zicală românească
care spune că nimeni nu este profet în satul lui.
Toate aceste idei converg spre ceea ce spunea
Ducele de Conde, contemporan al Regelui Louis
XIV că: Nici un om nu este un erou în ochii
valetului său, fapt ce l-a făcut pe Hegel să-i
amplifice sensul: Nici un om nu este un erou în
ochii valetului său, nu deoarece primul nu este
un erou, ci deoarece celălalt este valet.
Hegel în Fenomenologia minţii subliniază
faptul că eroii sunt indivizii universal-istorici,
considerându-i ca fiind instrumente decisive ale
evoluţiei istorice. Din păcate, trebuie să aduc o
mică rectificare le ce scria Hegel, eroii sunt
instrumente decisive în evoluţia părţii din care
fac parte şi sunt percepuţi de adversari ca
instrumente involutive. Decebal, eroul nostru
legendar, a fost pentru romani un duşman care,
printre altele, a fost o frână în civilizarea
barbarilor din Dacia.
Eroilor, pe care îi proslăvim şi unii au
ajuns chiar sfinţi în Calendarul ortodox, nu putem
să le acordăm imunitate în privinţa capacităţii de
comportament imoral. Unii dintre ei au călcat în
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
37
picioare ”multe flori inocente”, cum scria Hegel,
au zdrobit multe lucruri în drumul lor, pentru aşi
ajunge ţelul. Să nu uităm grozăviile făcute de
Ştefan cel Mare, care alături de luptele sale
antiotomane (Vaslui, Podul Înalt, Valea Albă,
Războieni, etc), a tăiat capete nevinovate după un
judeţ superficial şi hotărâri luate la mânie.Pentru
noi domnitorul Moldovei anilor 1470 este un
erou naţional, dar pentru ungurii care stăpâneau
cetatea Chilia cucerită de Ştefan la 23-25 ianuarie
1465 este un criminal care a tăiat multe capete.La
fel a fost socotit şi de locuitorii oraşului Baia
care, în urma focului pus de Ştefan şi oastea sa,
au pierit în foc odată cu casele lor. Există un
proverb românesc: Scopul scuză mijloacele.
Scopul lui Ştefan cel Mare era independenţa
Moldovei şi suzeranitatea ei.
În aceaşi situaţie a fost Vlad Ţepeş, dar şi
Avram Iancu care, deşi, stăruia pentru împăcarea
dintre revoluţionarii români şi cei maghiari a
luptat, totuşi împotriva trupelor revoluţionare
maghiare. Dacă pentru românii din Transilvania
el a fost un luptător revoluţionar democrat, pentru
nobilii maghiari şi, chiar printre revoluţionarii
maghiari, a fost considerat un trădător şi chiar
criminal. Lenin, Stalin, Ana Pauker, Dej, Luca,
Chişinevski, Ceauşescu şi majoritatea liderilor
comunişti au fost criminali în adevăratul sens al
cuvântului, dar în timpul vieţii au fost consideraţi
eroi, datorită politicii de inversare a valorilor.
Despre eroi Hegel spunea că ei sunt
vulnerabili la năpastele care se abat asupra lor. Ei
mor în tinereţe, ca Alexandru, ca Avram Iancu,
sau sunt ucişi, ca Cezar, ca Tudor Vladimirescu,
ca Lăpuşneanu, Codreanu, etc.
Se pare că acest tip de erou, individual
universal-istoric, aparţine trecutului. Ei apar, în
condiţiile statului modern şi al Uniunii Europene,
în condiţii necivilizate. Aceştia sunt consideraţi
terorişti. Situaţia aceasta o întâlnim în Anglia, în
Palestina, dar şi în Spania. Luptătorii basci sunt
eroi pentru o parte din populaţia Ţării Bascilor,
dar criminali pentru restul Europei unite şi
civilizate. Aceştia sunt antieroi care posedă un
oarecare atribut vag care ţine de eroism. Ei sunt,
cel puţin, individualităţi anonime apărute din
masa de oameni obişnuiţi.
Astăzi, termenul de om obişnuit poate fi un
termen contestabil-termenii corecţi în sens strict
politic sunt poporul de rând şi masele anonime.
Se observă, în contextual europenizării şi al
fenomenului globalizării, că aceşti oameni de
rând, anonimi ameninţă să disloce nu numai
indivizi universali ca Napoleon, să zicem ,,ci
toate figurile elitiste, termen care în conotaţia sa
actuală, include regi,preşedinţi, aristocraţi, cât şi
lideri ai clasei muncitoare-toţi cei care se
desprind de masele anonime pur şi simplu
datorită faptului că nu sunt anonimi, că posedă
identităţi pregnante, care pot fi lesne recunoscute
ca aparţinând numai fiecăruia dintre ei. Se
observă că nu numai figurile de elită sunt
înfierate, ci şi temele elitiste-marile evenimente
ale istoriei în care eroii joacă în în mod necesar
roluri proeminente, şi faptele şi ideile şi cărţile
genial (vezi situaţia lui Eminescu). Istoria văzută
de sus este înlocuită treptat de istoria văzută de
jos, o istorie a oamenilor obişnuiţi angrenaţi în
activităţi cotidiene.
În locul eroilor neamurilor apar neamurile pe post
de fapte eroice. Tratarea cu suspiciune a istoriei
elitiste duce la excluderea unor figuri,
evenimente şi idei de seamă care au determinat
de facto cursul istoriei, pentru a nu leza spiritul şi
mândria naţională a celeilalte părţi, azi inclusă în
Uniunea Europeană. În lipsa voinţei, în lipsa
indivizilor, eroii lipsesc şi ei. Dar lipsesc totodată
şi răufăcătorii. După ce am trăit afirmarea
libertăţii în decembrie 1989, mi-am dat seama că
în evenimente adevărat mari nu lipsesc nici eroii,
nici răufăcătorii, nici criminalii, nici valeţii şi nici
profeţi. În lipsa libertăţii şi a voinţei, virtutea,
eroismul şi viciul nu pot exista. Iar în lipsa
virtuţii şi a viciului, nu poate fi vorba de eroii din
oglinda răufăcătorilor din tabăra adversă. Nu
poate exista decât poporul de rând care nu
recunoaşte eroi şi răufăcători-doar marile
evenimente istorice.
În concluzie, istoricii trebuie să accepte
ideea că măreţia, geniul, eroii, unicitatea există
cu adevărat, că este de dorit ca oamenii să
preţuiască aceste calităţi şi să şi le dorească, iar
naţiunile să respecte valorile istoriei popoarelor
chiar dacă, uneori, le-a fost potrivnice. Să accepte
că există adevăruri care nu ţin seamă de
deosebirile dintre rase, clase, sexe, şi că toţi
oamenii pot cunoaşte aceste adevăruri şi pot fi
edificaţi de ele. Lucrarea lui Puiu Răducanu mi-a
adus aminte de filozoful grec Platon, care spunea:
”Nu există om atât de laș, pe care iubirea să nu-l
transforme în erou. “
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
38
Florentin Smarandache
…Să schimbi lumea numai
cu puterea gândului…
În luna iulie 2016 am participat la două
conferințe internaționale (Conferința
Internațională de Fuziune, Heidelberg, Germania;
Congresul Mondial de Inteligență
Computațională, Vancouver, Canada),
prezentând șase lucrări: aplicații ale Teoriei
DezertSmarandache și, respectiv, aplicații ale
mulțimii și logicii neutrosofice. Se discută acum
la Conferințele Internaționale despre Internet of
Things (Internetul Lucrurilor), ca o generalizare a
Internetului de Computere, adică nu doar
ordinatoarele conectate între ele, ci și alte
obiecte: vehiculele care transmit semnale
electr(on)ice unele către altele și orice obiecte
(frigidere comunicând între ele, camere video,
telefoane etc.). Încă în stadiu incipient, acest
Internet al Lucrurilor se dezvoltă rapid. Este greu
de ținut pasul cu explozia științifică. Te simți
mic, depășit de o realitate (…fantastică!),
neputincios, gata să abandonezi.
Trebuiesc făcute eforturi disperate pentru a te
informa și, apoi, a mări sau a contribui, măcar
câte puțin, la minunile lumii. Cum va arăta
societatea peste un mileniu? Probabil, nici nu ne
putem imagina! Ni s-ar părea ireal… să ne
conducă… obiectele… Am extras sintagme din
prelegerile audiate: - baze de date mari [big data]
părtinitoare și redundante; - optimizare
neurodinamică; - funcții obiective
multimodulare; - tipărire 3D; - științe sociale
cantitative; - discursuri conceptuale; -
metodologie comparată; - sisteme inteligente
asemănătoare creierului; - complexe fizice
cibernetice; - programare dinamică adaptivă; -
interacțiunea om-robot; - sisteme complexe; -
inteligență de grup (swarm intelligence); -
modelarea comportamentului colectiv; - predicția
distribuției datelor care se schimbă rapid; -
expresivitatea și aproximarea datelor incerte;
- sisteme fizice interconectate; - sisteme
fizico-cibernetice tolerante la greșeli; - modelare
rară (sparse modelling) în învățarea statistică; -
programare genetică; - swarm robotics (roi de
roboți): grup de roboți, autoorganizați și
acționând în mod colectiv (fără control din afară),
având încredere între ei; - meta-euristica
optimizării coloniei de furnici (Marco Dorigo); -
rețele de sensori (fără fir); - optimizare multi-
obiectivă; - algoritmi evoluționari, multi-
obiectivi; - spații cu dimensionalitate neliniară; -
modele pentru baze de date imprecise; -
distribuții posibilistice (Teoria Posibilistică
DuboisPrade); - agregarea reprezintărilor
incertitudinii; - rețele neurale recurente; -
învățare supravegheată și nesupravegheată a
mașinilor; - sensori de înaltă dimensiune; - teorii
fizice în lumi multiple. Electronica și Cibernetica
injectate peste tot. Automatizare. Control.
Conectivitate.
Vehicule comunicând cu alte vehicule (mașini
vorbind, interacționând cu trenuri, autobuze și
chiar cu biciclete!). Vehicule comunicând cu
infrastructura. Dispozitive inteligente. Sisteme
bazate pe multisenzori în sprijinul șoferilor,
gospodinelor, agricultorilor. Robotizare în toate
domeniile. Salturi mari în știință (de la
specializare la supraspecializare și ultra-
specializare). Schimbări rapide în date. Servicii
bazate pe web și folosind clouds. Trenuri
electrice fara vatmani. Unelte fără fir și bazate pe
consum eficient de energie (smart energy).
Sisteme de securitate: supravegheri video și
audio, controlul accesului, detectarea intrușilor,
alarme automate de incendiu, monitorizare de la
distanță. …Să schimbi lumea numai cu puterea
gândului… „Viitorul începe astăzi”, se spune în
reclamele tehnice. Cred că am putea extinde
butada la: „Viitorul a început în trecut”… Am
rămas meditând la tehnologii și supertehnologii
în curs de implementare. Science Fiction
transformat în Realitate!
Florentin Smarandache, volumul Viitorul a
început în trecut, Editura Mingir, Suceava, 2016
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
39
Nicolae VASILE
Elemente de sistemism în istoria neamului
românesc
Există în istoria neamului românesc elemente
evidente de sistemism, involuntare, acestea
apărând înaintea teoriei sistemelor în sine.
Mihai Eminescu este cel care, din lumea
transcendentală, reprezintă partea de dorințe a
neamului, unele mai implicite, altele mai
explicite. Acestea apar în multe dintre scrierile
sale literare sau istorice, dar cel mai frumos și
mai clar sunt exprimate poetic, în poezia:
„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Ca un declarat adept al lui Schopenhauer,
Eminescu nu se oprește la nivelul dorințelor, ci
continuă, la nivelul voinței. Astfel, el trece și în
zona ansamblului logic (lumea deciziilor) și în
lumea acțiunilor pentru propășirea neamului, prin
influențarea mediului politic, folosind ca
elemente de căi și mijloace creația sa jurnalistică 1. În această direcție, el a fost susținut de către
Titu Maiorescu. Lumea percepțiilor a fost
reprezentată în contemporaneitatea marelui poet
de către Ion Luca Caragiale, iar partea de dorințe
din lumea reală, precum și cea mai mare parte din
lumea acțiunilor, prin căi și mijloace, a venit din
partea Regelui Carol I.
A fost o epocă glorioasă a poporului român, deși,
dacă este privită la nivelul micro, cea din piesele
de teatru ale lui Caragiale, au fost destul de multe
neajunsuri și atunci. Acestea nu fac obiectul de
studiu al sistemismului.
Un rol major în clarificarea țintelor
transcendentale provenite din dorințele lui Mihai
Eminescu l-a avut marele istoric Nicolae Iorga,
cel care a inițiat procesul de mitificare al poetului
național.
O analiză mai aprofundată a creației geniului
nației române, prin metodele interdisciplinare,
specifice epistemologiei moderne, nu este o
blasfemie, ci un demers normal, care cred că ar fi
fost și pe placul său, având în vedere că i-au
plăcut incursiunile prin științele exacte, având
chiar niște premoniții uimitoare legate de ceea ce
ulterior avea să se cheme teoria cuantică a
1 Nicolae VASILE: Analiza epistemologică a creației
jurnalistice a lui Mihai Eminescu, Cronica Timpului, Nr. 21, Octombrie, 2016, pag.12.
luminii. Mihai Eminescu a fost fascinat de fizică
și matematică, fiind conștient de o evoluție
convergentă a științelor exacte și a celor umaniste
într-un viitor când acestea se vor sprijini reciproc
într-o transdisciplinaritate eficientă.
Această analiză cuprinde, pe lângă Teoria
sistemelor, și alte teorii, precum Teoria entropiei
și Teoria constructală.
Teoria Entropiei a fost introdusă pentru prima
dată în termodinamică, de către Rudolf Julius
Emanuel Clausius (n. 2 ianuarie 1822 – d. 24
august 1888) a fost un fizician și matematician
german care este considerat fondatorul
termodinamicii, în lucrarea Clausius, R. (1865).
The Mechanical Theory of Heat – with its
Applications to the Steam Engine and to Physical
Properties of Bodies. London: John van Voorst, 1
Paternoster Row. MDCCCLXVII.
Extinderea noțiunii la alte domenii a început-o
Nicholas Georgescu-Roegen - (născut Nicolae
Georgescu, pseudonimul Roegen reprezintă Ne
Geor inversat, utilizat ca un retronim) - (n. 4
februarie 1906 - d. 30 octombrie 1994) a fost un
matematician, statistician, pedagog și economist
american de origine română, părintele teoriei
bioeconomice, o teorie care prezintă un mod
revoluționar de a vedea economia, în lucrarea
The Entropy Law and the Economic Process,
Cambridge, Mass.: Harvard University Press
1971.
Teoria constructală a fost introdusă de către,
Adrian Bejan (n. 24 septembrie 1948, Galați,
România), care s-a stabilit în Statele Unite la
vârsta de 19 ani, în lucrarea A. Bejan and S.
Lorente, The constructal law and the
thermodynamics of flow systems with
configuration, Int. J. Heat Mass Transfer, 47,
2004, pp. 3203–3214.
doi:10.1016/j.ijheatmasstransfer.2004.02.007,
care face o extensie a teoriei mecanice a curgerii
în alte domenii tehnice, economice și umaniste.
Ideea vine încă din antichitate, când Heraclit din
Efes (n. cca. 535 î.Hr. - d. 475 î.Hr.), cunoscut ca
"Obscurul" (Skoteinos), filozof grec presocratic,
spunea că totul este "într-un flux", după cum
spune aforismul "Panta rei", ce-i este atribuit,
“totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”. De
asemenea el a devenit cunoscut pentru afirmația:
"Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași
râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul
nu mai sunt la fel”.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
40
Nicolae VASILE la 65 de ani
Prof. univ. dr. ing. Nicolae Vasile s-a născut la
data de 16 iunie 1954 în localitatea Ludești, jud.
Dâmbovița şi este un valoros om de ştiinţă şi
cultură. Prin muncă asiduă, talent şi multă dăruire
a devenit, după absolvirea în anul 1978 a
Institutului Politehnic București, Facultatea de
Electrotehnică, inginer, cercetător, inventator, o
personalitate marcantă a științei românești
contemporane. Este membru titular al Academiei
de Științe Tehnice din România.
Și-a desfășurat activitatea la Institutul de
Cercetări și Proiectări Electrotehnice-ICPE
București, unde în perioada 1992-2005 a ocupat
poziția de director general.
În cercetarea aplicativă a dezvoltat
servomotoarele sincrone cu magneți permanenți,
denumite și servomotoare fără perii, de la modele
experimentale și prototipuri la producția
industrială de serie, iar cercetarea
fundamentală a dezvoltat primele aplicații ale
metodei elementului de frontieră în domeniul
electrotehnicii, pentru calculul distribuției
câmpului magnetic în servomotoarele cu magneți
permanenți.
A condus, ca director de proiect, 27 proiecte de
cercetare și a lucrat ca expert în alte 19. A
introdus în fabricație la ICPE București,
Electrotehnica București, IFMA București
diverse produse electrotehnice precum
servomotoare, traductoare, micromotoare,
actuatoare pentru roboți industriali, mașini unelte,
aviație, urmărind în special avantajele utilizării
magneților permanenți.
A avut burse de studiu la universități de prestigiu
din străinătate, precum:
Universitatea Southampton, Anglia, prof. Carlos
Alberto Brebbia, în domeniul metodei
elementului de frontieră în electrotehnică, în anul
1985, Institutul de Tehnologie New Jersey,
Newark, SUA, prof. Raj Patrap Misra, în
domeniul fiabilității componentelor electrice, în
anul 1987, Institutul de Tehnologii Industriale și
Automatizări Milano, Italia, prof. Francesco
Jovane, în domeniul acționarilor cu motoare
lineare, în anul 1995. În anul 1998 a absolvit un
curs de management la Fundația germană Hans
Seidel, în domeniul managementului.
A înregistrat 26 brevete, 1 în Germania restul în
România dintre care: Patent DD-259724-
A5,1988. Synchronmachine mit Dauermagneten;
Brevet nr. 99782. Motor cu magneți permanenți
cilindrici ecranat; Brevet nr. 104836. Motor
sincron cu magneți permanenți; Brevet nr.
109407. Motor fără perii cu intrefier axial și rotor
disc; Brevet nr. 112324. Procedeu de realizare a
mașinilor electrice; Brevet nr. 110104. Metoda
pentru pornirea motoarelor sincrone cu magneți
permanenți; Brevet nr. 103276. Ansamblu de
bobine de reactanță toroidale; Brevet nr. 103275.
Circuit magnetic cu miez din fier.
Din anul 1990 este şi Profesor universitar, mai
întâi la Universitatea Politehnică din București și
în prezent la Universitatea ”Valahia” din
Târgoviște.
A predat cursurile: la Universitatea Politehnica
București: Mașini electrice speciale, Traductoare
electrice, Circuite magnetice cu magneți
permanenți, Sisteme electrice autonome, Piața
produselor electrice, iar la Universitatea
Valahia din Târgoviște: Tehnologia mașinilor și
aparatelor electrice, Strategia economică a
inovării, Dezvoltare durabilă, Managementul
proiectelor.
A fost conducător științific de doctorate la
Universitatea Politehnica București din 1998
până în 2010, iar după aceea, și în prezent,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
41
desfășoară această activitate la Universitatea
Valahia din Târgoviște.
Are o bogată activitate științifică publicând peste
30 de cărți tehnice, în edituri din România,
Germania și Italia, și peste 200 de lucrări în
reviste de specialitate și manifestări științifice din
țară și străinătate, dintre care: Motoare sincrone
cu magneți permanenți și reluctanță variabilă,
Editura Tehnică, București, 1983; Topics in
boundary element research. Applications in the
analysis and design of electrical machines,
Springer Verlag, 1990 (Editor C. A. Brebbia);
Motoare sincrone fără perii, Editura Tehnică,
București, 1990; The ripple forces in the
permanent magnet synchronous linear motors,
ITIA, Milano,1996; Conversia electromecanică a
energiei, Editura Tehnică, București,1999;
Servomotoare electrice,Vol.I și II, Editura
ELECTRA, București, 2003; Surse regenerabile
de energie, CHIMINFORM DATA, București,
2004; The magnetic field and steady state of flux
barrier reluctance synchronous motors, Rev.
Roum. Sci.Techn.Bucarest, Nr.3,Vol.24,1979;
Magnetic field and parameters computation in
disk brushless servomotors using the 3-D
boundary element method, Boundary Element
Technology Conference, MIT Cambridge, USA,
June, 1986; Calculation of the magnetic field and
parameters of the synchronous motors with
ceramic permanent magnets using the boundary
element method, Engineering Analysis,
No.3,1987, Southampton, U.K.; Energia-
Probleme actuale, Editura Electra, București,
2007; Ingineria Electrică-Probleme actuale,
Editura Electra, București, 2010; Ingineria
Electrică-Probleme de piață, Editura Electra,
București, 2011; Epistemologie-Perspectiva
interdisciplinară, Editura BIBLIOTHECA,
Târgoviște, 2011.
Domnul Nicolae Vasile are și o bogată activitate
publicistică în domeniul disciplinelor umaniste.
A publicat 19 cărți, dintre care: Punctul de
sprijin, Roman, Editura Mediamira, Cluj-Napoca,
2000, Echilibrul marinarinarului, Roman,
Editura AGIR, Bucureşti, 2006, Reinventarea
omului, Eseu, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2011, Omul ciclic, Poezie, Editura AGIR,
Bucureşti, 2013, Taxa lui Caron, Poezie, Editura
Editgraph, Buzău, 2014, Universul ciclic, Poezie,
Editura Laurent, București, 2015, Românul ciclic,
Eseuri, Editura Arefeana, București, 2015,
Dominoul iubirii, Roman, Editura Inspirescu,
Satu Mare, 2015, Dominoul iubirii. Raiul,
Roman, Editura Arefeana, București, 2016,
Sistemismul, Filozofie, Editura Favorit,
București, 2017, Grădina Domnului, Poezie,
Editura Amanda Edit, București, 2017, Ioșca,
Sică și Mitică, Teatru, Editura Bibliotheca,
Târgoviște, 2017, Zâna și Viața, Roman, Editura
Arefeana, București, 2017, Clubul, Roman,
Editura Arefeana, București, 2018, Citadela
perpetuă, Filozofie, Editura Neverland,
București, 2019.
Cărțile de beletristică au devenit un balsam
pentru inimă, emană gânduri de lumină ce
înfloresc în sufletul uman și deci sunt benefice
oricărui om mai ales în această perioadă de criză
morală și de identitate umană. Am avut onoarea
şi bucuria să particip la mai multe lansări de carte
marca Nicolae Vasile şi afirm că toate au fost de
excepţie, de mare ţinută literară. Domnia sa este
scriitorul care în luna aprilie 2013 a înfiinţat şi
conduce Cenaclul “Literar ing”, cu multă
pasiune, exigenţă şi prietenie literară. Tot de
atunci, editează revista cu același nume,
supliment literar al Revistei Univers Ingineresc.
Numeroşi scriitori au lansat cărți, printre care şi
eu, la sediul AGIR, cu sprijinul domniei sale, şi
am simțit căldura membrilor acestei grupări
literare.
Din anul 2014 face parte din colegiul redacţional
al revistei de creaţie şi cultură Bogdania şi a
contribuit permanent la ridicarea prestigiului
acesteia. În prezent este Editor Senior şi vom
continua frumoasa colaborare de până acum.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
42
În anii 2015-2017 Nicolae Vasile a fost gazda, la
sediul AGIR din Bucureşti, a Festivalului –
concurs național de creație literară Bogdania,
organizat de Asociaţia cultural-umanitară
Bogdania, în parteneriat cu Cenaclul “Literar
ing”.
În subconștientul românului de excepţie Nicolae
Vasile, există Raiul, o comoară din care muguri
de lumină înfloresc, ne cuprinde, crescând valuri
de iubiri și nebănuite speranţe. Este o fiinţă
adorabilă, un caracter desăvârşit, dedicat cu toată
fiinţa propăşirii şi renaşterii neamului românesc.
Deşi a realizat o vastă şi diversificată operă, este
modest şi foarte respectuos cu semenii. Iubeşte:
copii, florile, animalele, artele şi tot cei frumos.
Din anul 2015 este Președintele Juriului
Festivalului – concurs național de creație literară
Bogdania, organizat de Asociaţia cultural-
umanitară Bogdania din Focşani, de către
scriitorul Ionel Marin, preşedintele Asociaţiei.
Personal, colectivul redacţional al revistei
Bogdania, prietenii din Vrancea și toți românii,
vă urează maestre, dragă domnule Nicolae
Vasile: sănătate, putere de creaţie, noi realizări
artistice, bucurii sufleteşti deosebite şi împlinirea
tuturor dorinţelor.
LA MULȚI, BINECUVÂNTAŢI, RODNICI ŞI
FERICIŢI ANI!
Scriitor Ionel Marin
Ionel MARIN – 65. Cu gândul la ecoul viu al
umbrei de timp
Ionel Neculai MARIN, poet, eseist, publicist,
editor și promotor cultural, s-a născut la 02 iulie
1954 în comuna Suraia, judeţul Vrancea.
Apreciind corect că, împlinind 65 de ani, a sosit
timpul să dea seama, ce-a făcut cu talantul, pe
care i l-a dăruit Dumnezeu, scriitorul Ionel
MARIN şi-a strâns, asemenea unui înţelept
gospodar, dovedind o exigentă selecţie, poezii
publicate, până în prezent din cele 13 volume.
Volume publicate:
* Constelații, Editura ”Sogent”, Focșani, 1997
* Prinţul astral, Editura „Andrew” - Focşani,
2006; poezii. (ediţie bilingvă română-italiană).
* Inimă stea în devenire Editura „Sinteze” -
Galaţi, 2007; poezii.
* Crâmpei de veşnicie, Editura „Andrew” -
Focşani, 2007; poeme (bilingvă: română-italiană)
* Crinul din inimă, Editura „Andrew” - Focşani,
2007; poeme
* Nestinse amurguri, Editura „Pax Aura Mundi” -
Galaţi, 2008; poezii
* Inima stea în devenire - ediţia a II-a Editura
„Olimpias” - Galaţi, 2008; poezii (ediţie bilingvă
română-engleză)
* Crinul din inimă - ediţia a II-a Editura
„Fundaţia Culturală Antares” - Galaţi, 2008;
poeme
* Punţi spre iubire. Editura „SemnE” - Bucureşti,
2009; poezii
* Printre ani, lacrima netimpului, Editura „Pax
Aura Mundi”- Galaţi, 2010
* Picături de timp, Editura „Armonii Culturale”,
Adjud, 2011, poezii
* Dincolo de coline albastre, Editura „Armonii
Culturale”, Adjud, 2013
* În constelația ființei. Opera Omnia, Editura
”Emma”, 2014
* În memoria netimpului, Editura ”Rafet”,
Râmnicu Sărat, 2016, poezii
* În constelația ființei. Opera Omnia, ediția a II-
a, Editura ”Bogdania”, Focșani, 2018
* Patrie, credință, regăsire, eseuri, Editura
Bogdania, 2018
Două dintre acestea, ”Prinţul astral” şi ”Crâmpei
de veşnicie” traduse în italiană de Molinu C.
Ştefan, iar volumul Inima, stea în devenire, ediţia
a doua, tradus şi în engleză de poeta Angela
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
43
Cioltan Zainea. Toate alcătuiesc volumul
antologic ”În constelaţia fiinţei”, a cărui a doua
ediţie, adăugită, apărută la Editura Bogdania,
semnifică, în fapt – Opera Omnia - o cunună
inestimabilă, pe deplin meritată.
Cam tot ceea ce a scris până acum, poetul Ionel
MARIN este un elogiu, profund motivat, adus
măreţiei fiinţei umane: ”Scânteie din steaua
nemuritoare/ Mister adânc în Constelaţia fiinţei”.
Acest moto limpezeşte câteva nobile intenţii
urmărite de autor, prin adâncirea, pe cont propriu,
în mirifica, dar uneori, şi tenebroasa alcătuire a
acestei constelaţii a fiinţei: ”Ca să ne rămână
ecoul viu al …umbrei de timp” (amintirea ca a
doua viaţă), care prin forţa de a imagina a
autorului, să probeze că: ”Poartă aripi ale viselor
şi se prinde/ De porţile divine, nădăjduind, să
redevină acel călător astral care a fost, când
Dumnezeu l-a creat în acel timp primordial al
Facerii lumii. Numai astfel, crede poetul Ionel
MARIN – prin iubire de frumos şi adevăr/ Poate
înflori (artistul) ca mărgăritar al lumii/ vom putea
să trăim frumos fiecare respiraţie a zilei”.
Pentru poetul nostru, viaţa, acest dar suprem, nu
poate fi decât această ”ardere sfântă, freamăt
divin”. Această stare de graţie îl susţine ”în
zborul către spirala galaxiilor, zămislind punţi
spre lumină spre lumina neînserată: (omul, ardere
sfântă).
Nu exagerez cu nimic, afirmând că ne aflăm în
faţa unei mari poezii prin care se anticipează, în
spaţiul literaturii, legăturile visului de astăzi cu
abordările pragmatic de mâine, aşa cum numai un
poet vizionar poate imagina metamorfoza visului
artistic într-o realitate, obţinută datorită nivelului
la care a ajuns ştiinţa. Adevăratul sens al vieţii şi
creaţiei sale, poetul Ionel MARIN îl simte şi îl
înţelege profund numai prin legătura de neclintit
cu tradiţia, aceasta însemnând: ”Paşii timpului se
aud, se simt…Doinele, baladele, cântecele curg/
Pe corzi de lumină şi de aripi”. Piscul cel mai
înalt al iubirii şi vrerii noastre este, trebuie să fie
Patria, însăşi leagănul vieţii şi raţiunii noastre de
a fi: ”Everestul nostru este România şi/ s-ar
răzvrăti în noi strămoşii/ de n-am urca noi
Constelaţii” (Constelaţii, p11).
Cu multă plăcere am scris şi despre volumul de
eseuri ”Patrie, credință, regăsire” scos la
Editura Bogdania, anul trecut.
Domnul Ionel MARIN este Redactorul şef al
Revistei de creaţie şi cultură Bogdania care a
împlinit şapte ani de existenţă tipărită în luna mai
2019. De asemenea prin toate ediţiile
Festivalului- concurs de creaţie literară Bogdania
a promovat şi promovează tinerii creatori români
din ţară şi din diaspora românească. La câteva
ediţii am avut plăcerea şi bucuria să fac parte din
juriu şi să apreciez lăudativ Asociaţia cultural-
umanitară Bogdania, pe preşedintele fondator şi
executiv, scriitorul Ionel MARIN.
Câteva aprecieri critice (selectiv)
Ionel MARIN - „Prinţul astral”, Editura
Andrew, 2006
Prinţul astral, o carte născută dintr-un suflet
coborât de pe culmi de cântec şi dureri, dintr-o
suferinţă enigmatică de care toţi avem atâta
nevoie. O scânteie din divinitatea lui Dumnezeu,
pe care poetul Ionel Marin a multiplicat-o până la
înalta credinţă de a se topi în rugă. (Vasile S.
Ghican, Tecuciul cultural nr.8/2006)
Inima stea în devenire sau „frenezia materiei”
Ionel Marin pare a fi poetul energiilor mentale şi
emoţiilor pozitive, cu simţul necontrafăcut al
mesajelor optimiste, de largheţe şi simţire
patriotică autentică.
Consideră scrisul un demers catarsic, aşa cum
exact observă şi Valeria Tăicuţu. Exaltarea este a
bucuriei existenţei în fiinţă, retorica, patosul îi
sunt contopite în discurs şi generozitatea este a
unui spirit apolinic, solar. Este incredibilă
absenţa totală a angoasei, a disperărilor. O astfel
de lirică nu poate fi minoră, deoarece aparţine
simţirii. Simplitatea expresiei este compensată de
plinătatea limpede a mesajului şi a emoţiei
înfiorate. (Eugen Evu, Revista Provincia
Corvina, Anul XII.nr.11(48) , 2008)
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
44
Ionel Marin: „Nestinse amurguri”
Poezia lui Ionel Marin este o perpetuă căutare de
simboluri pure, de spaţii paradigmatice, de iubiri
nestinse, de prieteni adevăraţi, de vibraţii şi
emoţii cognitive, producând stări de vrajă
ademenitoare. Tensiunea lirică se realizează prin
avalanşa de metafore, când plasticizate, când
revelatorii, în sensul siajului înfiorat de gest şi
gând. (Victor Sterom, Revista „Viaţa de
pretutindeni”, Nr.6/10/oct.2008)
Stările celeste ale poetului Ionel Marin
Poetul a intrat în acea zonă spaţială şi atemporală
în care spiritul său se manifestă plenar, având
acele stări celeste pe care ni le dorim cu toţii.
Pentru că toţi dorim să intrăm în Nirvana sau în
Eden, deşi nu ştim unde sunt aceste teritorii
necunoscute, nu ştim cum se poate intra în ele şi
mai ales, cum se trăieşte în ele. Ionel Marin ne
spune simplu că acest teritoriu se află în noi, în
Sinele nostru. … „IONEL MARIN - un poet
hieratic, prin structura sa sufletească, prin
concepţii, prin năzuinţe, prin poemele sale
cosmice inundate de LUMINĂ şi IUBIRE, dar nu
în ultimul rând, prin faptele sale nobile, de ardere
pe altarul Culturii”…
(Năstase Marin, Revista Esteu nr. 4-5-6/2008)
Ionel Marin – Punţi spre iubire
Versurile poetului Ionel Marin au câştigat
lapidaritate şi profunzime: ”Cuiburi cosmice
/Scutură pe acoperişuri /Roua din icoane”:
”Neantul pătrunde ascuns /Prin rănile memoriei”:
”Ninge cu fulgii tristeţii” Unele strofe pot fi
considerate poezii scurte, gen haiku: ”Uitarea de
sine, /În liniştea rugăciunii /Înmuguresc
cuvintele…”
(Lucian Gruia, Revista Noua Provincia
Corvina, Anul XII nr.14(51)/15(52)/2009).
Drumeţ spre steaua iubirii
Rostirea poetului e una molcomă şi simplă, căci
măreţia universului numai aşa poate fi cuprinsă şi
înţeleasă, iar cuvintele vin dintr-o bună însuşire a
minunii ce o poartă în ele.
Ionel Marin nu forţează limitele limbajului, nu e
preocupat de suplimentare tuşe aduse mesajului
iniţial. Între text şi simţire, nici o vamă nu se
interpune. E aici, mai mult decât o Convenţie, e
matricea unei tehnici conţinătoare nativ,
nicidecum însuşite…
(Mihai Antonescu, Revista de cultură„
Meandre” nr.1-2/2008).
O lume de vise flămânde într-un crâmpei de
nemurire
Fără convenţionalisme şi artificiozităţi de sezon,
(cine mai are aminte de ele ?) poezia lui Ionel
Marin se prelinge simplu, firesc, limpede,
despodobită de voaluri, precum a doua zi
mireasa…Parcă obsedat de clipele veşniciei,
poetul pluteşte precum ”fiorul pe viori de timp”
în peregrinarea sa spre Patria cea veşnică. Prin
”lanuri de zori” care se topesc în ”lacrimi de
petale”, drumul său izvorăşte din sine şi continuă
prin sine spre Marele Sine în care se topesc toate.
De acolo de unde survine fiinţa, din acel Da-sein,
cerul îi coboară în suflet. Poetul poartă în sânge
”zboruri astrale”. ”Să iubim, să rodim, să
rămânem” acesta ar fi rostul fiinţei, temeiul
sfintei moşteniri ancestrale.
(Cezarina Adamescu, Oglinda literară nr.
64/aprilie 2007).
Poezia lui Ionel Marin - simbol şi lumină –
dubla raţiune a universului său poetic
Fiecare carte a poetului vrâncean este un nou
experiment, nu atât gândit, cât simţit, nu atât nou
construit, cât reinventat. Percepţia cititorului
trebuie să fie pe măsură: inspirată şi inspirând
lumină. Poate, tocmai de aceea, poetul Ionel
Marin este un poet astral, care iubeşte cerul şi ştie
să-şi înalţe, de fiecare dată, mâinile în rugăciune.
O rugăciune murmurată, silenţioasă, umilă, aşa
cum este - de altfel – întreaga-i existenţă.
(Gheorghe A. Stroia în prefaţa vol. ”Picături de
timp”)
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
45
Ionel Marin – trepte spre lumină
În central lumii sale lăuntrice, poetul caută
introspective, lumina din interiorul sufletului şi
prin rugăciune, lumina din exterior, lumina
divină. Ionel Marin percepe frumuseţea lumii
devenită transparentă prin credinţă, aşa cum
propăvăduia părintele Stăniloaie. Meditaţia
asupra sinelui, relevă caracterul nemuritor al
sufletului: “Sinele, nu-i doar scânteia unei clipe,/
pulsul unui ecou pierdut/ în neantul uitării,/ poate
fi şi făclia drumurilor eterne…” (Dreaptă
socotinţă - Printre ani, lacrima netimpului)…Cu
fiecare carte, Ionel Marin, urcă noi trepte spre
lumină. (Lucian Gruia, Revista Apollon,
nr.4(47), 2014)
Ionel Marin- „Axiomatica unui destin trans-
format în punte peste veacuri ”
În poezia lui Ionel Marin, netimpul (neantul) este
expansiv – „vrea” să înghită totul. Ca într-o
veritabilă teorie a relativităţii, timpul se dilată.
Clipa căpătă „dimensiunile” veşniciei – cu atât
mai nesfârşită, cu cât durerile existenţiale ale
Eului devin mai mari. „Umbra” de lumină,
sufletul poetului tinde să-şi însuşească veşnicia
clipei, ca pe un bun personal, confiscând astfel
moartea, prin durerile căreia se va mântui,
devenind o părticică din astrala sete de lumină a
muritorului. Cine altcineva, decât sufletul
poetului îndrăgostit de lumină, transformat în
lumină, „reînviat” de undeva dincolo de
marginile timpului, din miezul unei stele
fierbinţi? Aceasta este starea poetică a lui Ionel
Marin. (Gheorghe A. Stroia, în „Petale din
cuvinte”, volum de critică literară)
În constelația ființei, autor Ionel Marin, Edit.
Emma, 2015
…O colosală sete de lumină, înțelegând prin
simbolul luminii apropierea de absolut, de
adevărul suprem și urcarea treptelor către
perfecțiunea trăirilor umane, a sentimentelor care
se îngemănează într-o aspirație spre totalitate,
spre spectacolul cosmic la care poetul râvnește în
permanență…(Ion Croitoru, Revista Bogdania,
nr. 7/2014)
,,Pleoapele umede ale clipei”
Poetul Ionel Marin aşează în ochiul vremii şi al
vremuirii lui, partea dinspre văzut, trăit şi îndurat
a unui suflet mult răbdător, dublând-o şi cu un
talent aparte, fapt remarcat de unii critici şi
cronicari ai fenomenului literar contemporan.
Astfel, distinsul Gheorghe A. Stroia spune în
prefaţa pe care i-o întocmeşte autorului la
volumul „Picături de Timp”, Editura Armonii
Culturale, Adjud, 2011 – volum despre care şi
noi ne vom ocupa în cele ce urmează – că, cităm:
„Poezia lui Ionel Marin denotă demnitate, curaj,
un enorm spirit de sacrificiu, fiind dublată de un
militantism propriu şi valoros prin care se
motivează importanţa alegerilor corecte făcute în
viaţă şi îndreptarea erorilor, atâta timp cât acest
lucru mai este (încă) posibil.
(Mihai Antonescu, Revista Bogdania nr. 13-
14/2015)
„DINCOLO DE COLINE ALBASTRE”,
autor Ionel MARIN - UN CREZ PE DEPLIN
ASUMAT
…Scrisă cu toate verbele folosite la persoana I,
poezia domnului Ionel Marin este a maximei
implicări și asumări, de o totală credibilitate: „Te
privesc/Îți îmbrățișez inima,...Aștern
doruri.../Scriu cu aripile ființei/Versuri ce poate
trec în ecouri vii/Izvoare de amintiri să
devină,/Ploi nestinse de iubiri.” („Liber în poem”,
p.11). Concluzia, ca rezultat al evaluării unor
experiențe de viață, în variile sale întruchipări,
aici, în spațiul relației tainice a autorului cu
Dumnezeu, care își pune amprenta pe majoritatea
poeziilor care alcătuiesc acest volum de care
poetul ne ține aproape, să putem descifra taina de
„Dincolo de vise și de noi”, cu a cărei
reproducere voi pune punct comentariului meu,
nu înainte de a remarca, chipul ales în care poetul
își împlinește o triplă datorie: față de Dumnezeu,
față de sine și față de semeni”…
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
46
(Geo CĂLUGĂRU, Revista Bogdania nr. 15-
16/2015)
Despre volumul ”În memoria netimpului”,
Editura Rafet, 2016
…Poetul Ionel MARIN vine dintr-un alt veac,
arzând în pași fermi cuvinte după cuvinte,
imagini după imagini, explorând metafora până
dincoace de umbrele tăcerilor. Apoi se
confesează într-un lirism aparte, lumii.
Poetul este un filozof, aruncă strigătul visare în
mijlocul mulțimii, pentru aducere aminte.
Vorbește cu detașare despre viață, despre
umanitate, într-un timp revolut. Ne trimite în
căutarea memoriei netimpului pentru a ne găsi
liniștea și umanitatea din noi. Apelând la
copilăria noastră, ne îndreaptă vertical gândul
către mamă, către sat, către tot cei mai frumos
depozitat în memoria secundelor uitate. Suspendă
cu bună știință timpul, între două lumi, unde
uneori poposim să adăpăm emoția cu mirarea
singurătății.
Poetul Ionel Marin trebuie citit cu semnul
întrebării în dimineți de rouă, unde glasul răsună
ca un bucium între milenii (Constantin
MARAFET- În memoria netimpului, Editura
Rafet, 2016)
…„Şi noi locului ne ţinem - aici am fost, aici
rămânem“
Foarte atent şi rezonând la ceea ce devin,
tot mai evidente astăzi şi anume că, România este
din ce în ce mai aproape de dezastru, moral, în
primul rând, şi pasivă la ceea ce se întâmplă în
interiorul său dar şi în apropierea sa, cele ce
spune, cu maximă îngrijorare, scriitorul Ionel
Marin, sună a avertisment, a urgenţă maximă:
„Dacă nu vom învăţa să ne preţuim valorile
naţionale, să ne iubim Patria şi limba română, ne
vom afunda şi mai mult în nefericire şi
înstrăinare.“ Atent la actualul context şi tendinţe,
ce nu mai ţin seama de cât de greu şi cu câte
sacrificii ne-am câştigat lucrurile cele mai de
preţ, independenţa şi identitatea naţională,
afirmă, cu maximă convingere: „A fi european,
om planetar nu poate exclude apartenenţa la un
popor, la o istorie de milenii. Noi suntem români
şi trebuie să ne mobilizăm şi să slujim cu
devotement neamul românesc.“ Concluzia este a
celui ce simte şi ştie dar care are şi demnitatea de
a o spune răspicat: „De aceea CULTURA trebuie
să ne înveţe să trăim în armonie, echilibru şi
dragoste”.
(Geo Călugăru - din prefața volumului „Patrie,
credință, regăsire”.
PULSUL ISTORIEI ÎN CONȘTIINȚA
SCRIITORULUI
…Ca un scriitor devotat pasiunii, Ionel Marin
venerează limba română ca pe o regină: „Regina
graiului străbun, limba română, moştenitoarea
limbii dace, a rămas şi va fi întotdeauna lumina
sufletului românesc. Limba română este hrana
cea vie, lăsată de Dumnezeu, românilor şi
urmaşilor lor, pe veşnicie.”
Cartea de eseuri a scriitorului Ionel Marin -
„Patrie, credință, regăsire”, publicată în anul
Centenarului Marii Uniri 2018, poate fi un
îndreptar istorico-literar, util cititorilor interesați
de istoria și cultura neamului românesc, spre
documentare și îmbogățire spirituală, a cărei
analiză o închei cu îndemnul arghezian: „Carte
frumoasă, cinste cui te-a scris!”
(Maria Filipoiu despre vol. „Patrie, credință,
regăsire”, autor Ionel Marin, Edit. Bogdania,
Focșani, 2018).
Mă bucur că şi nu întâmplător, mă întâlnesc în
spaţiul acestei vieţi cu poetul Ionel MARIN.
Acum şi dincolo de cei 65 de ani pe care-i
împlineşte în curând, Dumnezeu să-i dăruiască
viaţă lungă cu sănătate, realizări deosebite,
împlinirea dorinţelor şi să continue, prin
Bogdania, să slujească cultura şi poporul român.
LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI!
Prof. Geo CĂLUGĂRU, membru USR
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
47
Pe aripile Poeziei - poeme
VASILE GROZA
ANOTIMPURILE POEZIEI
Poezia n-are timp
Este a lumii zeiţă
Singurul ei anotimp
E-atunci când e iubită
Ea nu are nici hotare
E în beznă o lumină
Dacă lumea-i trecătoare –
Poezia e (divină) eternă.
Poezia e un cântec
Fără flaut, strune, tobe,
Poezia e-un descântec
Ce-i în suflet, nu în vorbe!
Poezia-i o comoară
Pe pământ în ape-n aer.
Cum o pasăre ea zboară
Ridicându-se la cer.
Poezia e o viaţă
Ce-i născută din trăiri
Ea-i puterea ce te-nalţă
A rămâne-n nemuriri!
DORUL LA ROMÂNI
Mi-e dor de ciocârlia noastră
De dorul dorului de-acasă.
Privesc cum plouă pe fereastră
Şi o tristeţe dulce mă apasă.
Din nori un fulger se porneşte
În noapte vrând să mă privească.
E dorul mamei, care nu mai este
Şi tare-aş vrea să mă-ntâlnească.
Mi-e dor de hornul de pe casă
Când fumega iarna pe ger
Şi ne picta pe cer dragostea noastră.
Mi-e dor iubirii, sărutul să i-l cer!
Dorul e o comoară mare la români
Şi îl avem oriunde-am fi
Acasă-n vârf de munte, printre străini,
Şi-ar suferi şi ei de-această boală dacă-aş şti!
Dorul e o dorinţă mare la români,
Ce-l ţinem în inimă şi în dicţionar
Şi vrem să-l dăruim şi-acelora străini,
Ce-l folosesc destul de rar.
Şi e păcat să nu devină „DOR UNIVERSAL”!
Dorul te face să-i iubeşti pe cei de-acasă
Când eşti plecat pe marea-nvolburată
Şi nu te laşi învins de gânduri ce te-apasă
Dorul e speranţa, ce nu moare niciodată!
O SINGURĂ INIMĂ
Ele nu sunt gemene
Au un trup ce a fost rupt
Cum să nu se-asemene
Aşa au fost dintru început.
Precum pruncul nou născut
Conceput în pântece
La lumină a ieşit
Astăzi „AU” de suferit
Vremurile-s vitrege!
Nu poţi Prutul să-l împarţi
Într-o parte şi altă parte
Cum doi fraţi să îi desparţi?
Precum ziua e de noapte.
Patria e România
Ea a fost şi ea va fi
Martor stă istoria
De la începutul lumii.
România-i o cetate
Şi aşa mereu va fi
O singură inimă-i bate
Doar în piepturi de români.
Astâmpăraţi poftele voastre
Pentru a nu ne uni
Basarabia ni-e frate
„Cine sabia o scoate
De sabie va pieri!”
Ionel MARIN
Clepsidra miraculoasă
Din clepsidra fără margini curge,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
48
Povestea fascinantă a timpului…
În forme miraculoase, peste spații,
Incredibile lasă răni nevindecabile,
Oamenilor, planetei lor, pluriversului…
Destinul Terrei, soarta ne grăbește,
Lăsând cicatrici peste tot și toate.
Tic tacul meu, al tău, al nostru,
Nu intră niciodată în criză, zboară,
Trece precum un tren fără controlor,
Prin tunelurile tinereții, străbătând,
Stații de lumină și de-ntuneric.
Nimeni dintre noi nu-l putem opri!
Dumnezeu poate orice și oricând:
Croi, modifica, lărgi, curăța,
Dizolva, binecuvânta, înflori,
Arcul de timp, dăruindu-ne,
Prin aripile Sale razele iubirilor,
Îmbrățișarea zâmbetului divin.
Clepsidra miraculoasă ne cheamă,
Pe toți către calea ce aduce inimilor,
Cerul înstelat și mugurii luminii,
Rodul binecuvântat al…veșniciei
În spațiul dintre cuvinte
Ce este în spațiul dintre cuvinte?
Putem rămâne în raza unei clipe de lumină?
Ce-i viața, cine dirijează nesfârșitul?...
Întrebări, mari și multe întrebări,
Însă puţine răspunsuri putem da!
Cu certitudine există cineva, ceva mai presus de
noi,
O privire, o cale, unde spre care tindem…
Un cer din interior și unul de deasupra
Primește, trimite norii visării, fiori ai zborului,
Lumina vieții, ispite și încercări.
Prin zâmbet inima înflorește, sufletul,
Se înalță prin bucuria regăsirii.
Dăruind vei primi răsplata înzecit, emoții,
Lumină lină din făclia sacră a zilei.
Mergând pe cărarea Luminii Sale, vei străluci,
Vor crește fructele dulci ale virtuților,
Și nici noaptea nu te vei rătăci în întuneric.
Îmbrățișând clipele sfințite, adevărul,
Și nu egoismul, răutatea, fărădelegea, în noi
Se va revărsa din belșug picuri de lumină,
Raze, semne și împliniri de dorințe.
Fără dreptate, pace și ascultare lumea-i,
Urâtă, searbădă, bolnavă și…tulburată,
Asemenea spațiului dintre cuvinte ucigătoare…
În spațiul dintre cuvinte, dintre noi, să lăsăm,
Doar punțile înțelegerii, armoniei și iubirii.
În memoria netimpului
Din palmele Mirelui ceresc curg,
Clipele, fascinația netimpului…
Fericiți cei milostivi, blânzi, drepți,
Că peste ei vor poposi aripile cerului.
Pe poteci de lumină vor merge,
Către nesfârșitul viorilor de netimp.
Boabele de mărgăritar, din inima curată,
Vor rodi în grădina gliei părintești.
Cu talantul primit în dar, ce-am făcut?
L-am înmulțit, l-ai înmulțit cât trebuie?
Sub clopote de lumină, prin arderea de sine,
Ne purificăm, vindeca, mântui,
Torțele dragostei rodind…fericire.
Trudă, veghe, priveghere, neuitare,
Dăruire din…comoara interioară.
Nu reteza zborul viselor,
Prinde cu mâna răsăritul zorilor,
Tandrețea, prietenia, frăția să devină
Freamăt zilnic într-u bucurie…
Ispitele, himere, iluzii, patimi, răni,
Vor umple traista zilnică a destinului.
Timpul nu îmbătrânește!
Însă Omul prin labirintul anotimpurilor,
Străbate căi ireversibile, misterioase…
Numai Iubirea…înflorește etern!
Un vis albastru, nelumesc, coboară,
Cortina grea a netimpului.
Viața umană este scena unei piese de teatru,
Omul un actor, mai bun, mai rău, o poveste…
Fiecare putând deveni îngrijitor priceput,
În livada înflorită a iubirii, a speranței…
Împreună putem învinge călăii,
Vânzătorii de tristețe, de boli…
Ca să domnească peste veacuri și veacuri,
Adevărul, armonia, echilibrul.
Nu Omul este stăpânul vieții!
În memoria netimpului Cuvintele sfinte
Vor lumina pașii văzuți și nevăzuți…
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
49
George CĂLIN
Ne pierdem în noi...
ne pierdem tăcuţi într-o Lume pustie
printre lacrimi,
printre zboruri frânte,
coborând matinal în noi...
ne ridicăm în Amurguri plânse,
ne-abandonăm neputincioşi
în Simfonii mute de dor –
Simfoniile nopţilor de Dragoste...
trupurile descătuşate din Iubire
se scaldă în roua zorilor
născându-ne mai puri,
mai îndrăgostiţi,
pierduţi prin Timpul ce ne macină
în umărul drept al Clepsidrei...
ne regăsim răniţi de spadele amintirilor –
picături de fericire ce scaldă
soldaţii războaielor necunoscute
învingători,
învinşi,
amară şi dulce melodie a Vieţii,
răsfrântă din vise ne-mplinite...
Timpul desenează pete de Curcubeu,
Lumea se prăbuşeşte în jurul nostru
ne pierdem iarăşi în noi,
vibrând de Iubire...
Suflet însetat de Iubire
suflet însetat de Iubire, atât de efemer,
născut în ritmul unui cântec de Toamnă –
Simfonie târzie – izvor de Lumină al nopţilor
ivit dintr-o lacrimă de Speranţă
ascunsă într-o pagină de Viaţă,
aşeză-mă cântec în murmurul buzelor tale...
suflet însetat de Iubire, plutind în aer
împovărat cu Primăvara viselor neîmplinite,
cu lacrimi de fericire,
cu dulceaţa primului sărut,
lăcrimează-mă în căuşul palmelor tale...
suflet însetat de Iubire,
scăldat în râul amintirilor
fără de durerile Trecutului,
poartă-mi ascuns printre ruginii de întuneric,
în peştera cea adâncă a inimii,
pe covoare de frunze,
chipul nevăzut al unei singure Femei...
suflet însetat de Iubire,
ce curgi din azi în mâine
sub pleoape înlăcrimate,
rescrie povestea Vieţii mele,
împletindu-mi visele în flacăra inimii
răspândindu-le, în Amurg, prin Univers...
suflet însetat de Iubire,
plânge-mi cu lacrimi de cireş Eternitatea...
Lucian BLAGA
(9 mai 1895-6 mai 1961)
Veniţi după mine, tovarăşi!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.
C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.
Veniţi mai aproape! - Şi cel care are
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
50
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!
Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu braţul de fier.
Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce e templu şi-altar!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! Că mâne-o să mor,
dar vă las moştenire
superbul meu craniu, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! - Veniţi după mine,
tovarăşi!
Suprema ardere
Ard molcom lumânările
de ceară în sfeşnice.
un tâlc s-alege sibilin
prin umbrele veşnice.
Pe vetre şi în capiste
ş-atâta jeraticul.
S-aprinde ambra pentru zei,
şi mirtul, sălbaticul.
Şi arde untdelemnul în
opăitul cu toartele,
pentru vieţi ce vor veni,
dar şi pentru moartele.
Dacă lumina ar cânta
vărsându-şi puzderia
noi am vedea cum cântecul
consuma materia.
Lumina raiului
Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!
Balada fiului pierdut
Cade din tărie luna
pe pământ sub chip de brumă.
Zvonul stins prin noapte rece
îl auzi, din moarte, mumă?
Lung, pe fusul tău de vrajă
firul stelei se mai toarce.
Oare ce-i? - S-aude pasul
fiului care se-ntoarce?
Sau e plopul care-și lasă
frunza galbenă deodată?
(Îl auzi, din moarte, mumă?)
Cade-i lui coroana toată.
Frunze una peste alta
în troian - inel s-așază.
Fiul tău cu-ntreg troianul,
aiurind, se-ncoronează.
S-a întors risipitorul.
(Îl auzi, din moarte, mumă?)
A sosit și pleacă iarăși.
Umblă-n brumă ca pe lună.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
51
MEDALION LIRIC
Acad. Cristian Petru BĂLAN
EMINESCU binecuvântând ROMÂNIA
Mihai Gură de Aur și Soare-al României,
Reîncarnează-ți trupul cu spiritu-i titanic,
Și vino să-ntinzi mâna peste cuprinsul gliei
Și binecântează-ți Țara cu focul tău năvalnic
Cerând lui Dumnezeu ce L-ai slăvit în versuri,
Să sfarăme blestemul de veacuri, ce ne-apasă,
Adus de toți păgânii prin crime și perversuri,
Să resfințească Țara măreață și frumoasă,
Să spulbere tiranii și hoții cu cazieruri
Astfel ne mângâi soarta dând binecuvântare,
Iar cerul să te-asculte când ochii-nalți spre ceruri
Statuia Eminescu binecuvântând România
realizată de Prof. Cristian Petru BĂLAN
Alexandru Florin ŢENE
Aşteptare
Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,
Mic voievodat la marginea Oltului,
Primăvara în roua căzută din frunze,
Case din lemn îşi spală ferestrele,
Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.
Când trifoiul decide vara,
Când pentru răcirea fontelor solare
De la brâul zilei
Mama aduce apă de la fântână
În cumpenele doniţelor de fag,
Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,
Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt
Care merge spre casa
Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,
Găteşte sub cumpăna zilei
Pentru întoarcerea mea abia licărind,
Un dor al ei.
II
Şi seminţele trec în neştire peste arătură
Şi-n neştire brazdele rămân grele,
Iar pâinea a crescut peste mejdină,
Mirosind a ploaie măruntă.
Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,
Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.
Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări
Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor
deşteptări.
III
Tata despică inima nucului,
Tata despică inima mielului
Şi focul umple ograda de umbre,
Focul mielului se varsă-n pământ.
Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,
Împărţindu-ne din feliile inimii
Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,
Şi sevele nucului se preling în brazdă,
Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
52
În micul voievodat de la marginea râului
Seninul are la rădăcină fântâna,
Frunzele legănându-se mă cheamă
Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.
Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei
Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci
Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,
Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei
Copil
Ca mine în rugăciunile mamei.
IV
Coloane de dealuri cu ferestre,
Satul ca o licărire suie,
Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă
Sub soare via îşi fierbe mustul
Şi Oltul macină în turbine lumina,
Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,
Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,
Tata ciopleşte carul
Pentru întoarcerea mea acasă.
Nicolae ROTARU
SUFLET ŞI TRUP
Sufletul meu
e un rotund de aer,
un glas transparent
cu cratere uscate
în care-şi fac culcuş
norii ploilor de foc,
trupul meu, aşijderea
rotund şi casant,
aer îngheţat şi vâscos
se topeşte încet
eră cu eră
până la ultima
glaciaţiune condamnată
la încălzire globală…
SUNT LA ŢARĂ
Care încărcate cu dureri
scârţâie pe uliţele luncii,
faptul mi-aminteşte de-acel ieri,
când ne răvăşeam în joc noi, pruncii.
Dinspre colectivă sau colhoz,
după moda de import din est,
se-ntorceau ai mei în viaţa roz
ca-ntr-un somn de moarte, un protest.
Pe rotundul mesei, sub polatră
un ceaun cu zeamă şi, rotundă,
galben-aburindă, idolatră,
mămăliga visele-mi inundă.
Dinspre manualul ros de pagini
o istorie stâlcită, suferindă,
duce către astăzi vechi paragini
ca un chip uitat într-o oglindă.
Răvăşit de brize şi viforniţi,
sarea humei simt cum se topeşte,
populând cu alb bătrâne solniţi
pentr-un prânz ce trece bătrâneşte.
Sunt la ţară şi aud pe drum
cum se scurg pădurile ucise,
care noi cu cai putere-acum
trec prin somn cu monştri fără vise!
Maria Studza Clopotaru
AU ÎNFLORIT SALCÂMII, MAMĂ!
Au înflorit salcâmii, mamă
și parc-au înflorit
de ziua ta
din sânul florilor suav
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
53
zvâcnește roua-nmiresmată
prin pletele luminii se răsfiră
iubiri polenizate-n vânt
e atâta frumusețe mamă
de parcă este
Raiul pe Pământ
când îți vorbesc de Rai
profană
îți intuiesc surâsul îngeresc
dar mintea-mi uneori se-ntreabă
pe-acolo bate vântul
este noapte
iar florile se trec
sunt vii
au apărut cireșe coapte
nu am să strig
mi-e dor
să nu te doară
chiar dacă fire nevăzute
ne leagă ancestral în ADN-eu
prin coduri de lumină
curg tăcute
în lanțul de iubire curcubeu
au înflorit salcâmii
mamă
de ziua ta
ei înfloresc mereu
și-n orice floare-i chipul tău
și-n orice chip e Dumnezeu
Silviu STICEA (Franta)
E PREA TÂRZIU
Este prea târziu, de tine nu mai pot să fug;
Mi-ai fost și muză, și cuvânt de învățătură,
Și în umbra ta de taină, mi-am zidit un jug
Să te doresc pe-ascuns la mine-n bătătură.
Mi-ai pătruns rărunchii ca vârful unui spin,
Cu vene alambicate, la braț o să te strâng;
Mi te sorbeam în mine, suspin după suspin,
Dar am văzut că-n viață și clipele te plâng!
De-atunci, răscolesc prin mine tot mai des;
Într-un vârtej de apă în cercuri largi de vânt.
Când amintirile reci îmi curg haotic, în exces,
Aproape de genune, mă străduiesc să cânt.
Acum e prea târziu, de tine nu mai pot să fug;
În brațe rătăcite, te pierd, te caut și te strâng,
Prin vămile iubirii, mă furișez bătrân transfug,
Recitând versuri albe, durerea să mi-o înfrâng.
PRIN SPAȚII SIDERALE
Iubito, te-am sădit adânc în palmă
Să fii, în suflet, floarea mea de stei,
În ea să se răsfrângă-o rază calmă,
Surâsuri de copii în jocul dragostei.
*
Privind în nopțile senine Carul Mare,
Vom strânge aștrii în buchet de flori;
Vom dezgoli din gândurile amare...
Și vom zbura sub soare, printre nori.
Din norii albaștri, adunați în claie...
Voi împleti îmbrățișări înmiresmate
Și, timid, să îți adun cosițele bălaie,
Să te sărut, apoi, pe buze parfumate.
În drumul nostru prin spații siderale,
Să mă topesc în ochii tăi plini de mister,
Îngerii să ne cânte în coruri ancestrale,
Să se deschidă, în lumină, porțile la Cer.
Elena ARMENESCU
De nu iubeşti
Fără iubire viaţa ar fi un tragic absurd
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
54
Şi primăvara tristă, golită de culoare
Neatingerea crimă, iar om nesurâzând
E splendoarea care-n orice clipă moare.
De nu iubeşti urcuşul, mângâiat de vânt
De nu ţi-e drag amurgul, cântul de chitară
Şi nu iubeşti lumina ca pe darul cel sfânt
Nu mai eşti om ci vreasc ori piatră funerară.
De nu iubeşti cu patimi, până la uitare
Simfonia slavei revărsată pe pământ,
Nu te străbat triluri în răsărit de soare
Sub cireşul împovărat de alb, înfiorând…
De n-ai udat cu o fierbinte lacrimă pământul
Când clopotul în hohot trezește pe strămoşi
De nu arzi când doruri te cheamă, e înfrântul
Eşti strigoiul ce colindă printre impetuoși.
Cornel BALABAN
Romanţa
Când trec pe strada de demult
Se şterge timpul ca un fard
Şi la Boema îl ascult
Pe Leonard
Speranţe, visuri şi dureri
În cântece de neuitat
Veneau aici ca nicăeri
Dar le-am uitat.
Adorm în pace mari iubiri
Pe care-abia le pomenim
Şi-mpovăraţi de amintiri
Îmbătrânim, îmbătrânim.
Doar visătorii au un drum
Unde rămâne-nmiresmat
Al Bucureştilor parfum
De altădat.
Corneliu CRISTESCU
VISUL UNEI DIMINEŢI DE IARNĂ
Dimineaţa a început ca un fapt banal,
Dar, la un moment dat, ceva părea ireal,
S-a-ntâmplat ceva, aparent, fenomenal....
Aşa cum se întâmplă mai toate,
Ceva între vis şi realitate.....
Se făcea că zburam în plină viteză,
Către o ţintă definită prin antiteză,
Când, deodată, s-a frânt o aripă, pare,
E adevărat că mă apropiam de aterizare...
În plină viteză, dar fără nici un semnal,
Fiinţa-mi se agita precum o barca la mal,
Şi iarăşi chinul meu creşte, durează,
Fiinţa-mi disperă, în zbor balansează,
În acea dimineaţă,
Între moarte şi viaţă!
Se părea că o aripă-n zbor mi s-a rupt,
Şi-apoi, deodată, am căzut la pământ!
Deşi Soarele, pentru lume, răsărise din nou,
În sufletul meu chinuit, nu mai avea un ecou.
Părea, dimpotrivă, că începe o veşnică noapte,
În jur auzeam, din când în când, ceva şoapte,
Tic-tacul din inimă era mereu măsurat,
Cu cel din ecran analizat, comparat.
Era o dimineaţă apăsătoare şi fără sfârşit,
Credeam că va dura un chinuitor infinit.
Oare ce am făcut rău şi ce am greşit,
De nimeni şi de nimic nu am fost prevenit.
Poate am greşit şi am fost chiar lăsat,
Altfel cum de nu am fost avertizat?
Sau poate, neatent, m-a luat valul
Şi n-am fost capabil să descifrez semnalul.
Pentru că, am uitat ca să spun,
Aveam şi eu în suflet câte ceva bun.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
55
Inima mea avea patru aripi prin care zburam,
Păsările mă invidiau pentru ce puteam şi aveam.
Căci ele aveau aripi doar câte două
Şi nu puteau ca să zboare când plouă.
Iar eu cu trei aripi chiar mai pot încă zbura,
Asta dacă vreuna din ele nu are, poate, ceva.
Când clipa divină sosi, atunci s-a decis,
Şi oameni minune prin gestul precis,
Schimbară destinu-mi, întorcându-mă-n viaţă;
Mă simt renăscut din acea dimineaţă!
Pare că-s altul, cu o schimbare pe faţă,
Dumnezeu îmi mai da încă-o şansă la viaţă!
Când m-am trezit, eram într-un pat special,
Cu aparate cu fire şi senzori, un pat de spital!
Şi-atuncea tot visul l-am revăzut şi chiar
memorat,
Dar, tot ce credeam că e-un vis, s-a şi întâmplat!
De fapt, am primit încă-o viaţă, zic bine,
Pentru că doar Dumnezeu are viaţă în sine!
Şi trebuie acum să mă bucur de ea,
Pentru că inima mea mai poate zbura.
Mai pot încă trăi o viaţă chiar fericită,
Pentru că inima mea este doar ...rănită!
Dovada rămâne prin ce în urmă-a lăsat,
O aripă frântă şi inima rănită cu-adevărat!
Probabil că anii cei ultimi încep să se cearnă,
Urmare a unui vis dintr-o dimineaţă de iarnă.
Daniela VOICU
Despre tine
Voi arde în palmele tale
un foc ce mistuie fiinţa-mi
Şi din cenuşă nu voi renaşte doar eu,
ne vom naşte
amândoi contopindu-ne
Iubirea
***
Frigul nu poate
să îngheţe un foc ce arde de mii de ani
de generaţii
în noi
***
Întunericul te va orbi mai mult decât
Lumina de care ţi-e teamă
e o lumină violet
şi suflet simplu
***
Ţi-e teamă
ştiu
ai vrea să fugi fără a privi peste umărul gol
peste sufletul plin
peste privirea mea
undeva te regăseşti…
CONSTANTIN T. CRAIFALEANU
Coteștiul meu
Coteștiul meu, plai de baladă,
Dar și de vise, și de dor,
Când nostalgiei mă las pradă,
La tine-mi fuge gându-n zbor...
Coteștiul meu de dinainte
De-a apărea eu pe pământ,
Cu-ale strămoșilor morminte
De lângă vechiul lăcaș sfânt,
Coteștiul meu din vremi trecute,
Coteștiul meu din povestiri,
Coteștiul clipelor plăcute,
Dar și-a unor nenorociri,
Coteștiul viilor vestite
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
56
Și-al pricepuților vieri
Din vechi familii renumite
De foști moșneni și de boieri,
Coteștiul unde Geografia
Istorii vechi a zămislit,
Coteștiul unde Poezia
În poame dulci s-a cuibărit...
Coteștiului de altădată,
Dar și aceluia de azi,
Cu câte-o lacrimă curată
Curgându-mi tainic pe obraz,
Închin modesta mea lucrare
Despre strămoșii mei Botești,
Mândru fiind, nevoie mare,
Că am origini și-n Cotești!
Dumitru BUŢOI
Dor de părinţi
Plecarea lor
în lumea de apoi
Amurg înfrânt
La margine de zare
Neliniştea din rouă
şi seceta de ploi
la ora amintirii
e tot ce mă mai doare,
când trec prin somnul meu
nălucile furtunii
nemângâiat rămân
ca salcia
pe malul unui râu
tresar şi iar adorm
cu tâmpla pe buzele fântânii
mi-e sufletul
incendiat de dor
când scriu,
în nopţile polare
singurătatea mă sfâşie
şi-ncătuşat de-a pururi
în lacrimi şi cuvânt
poetul solitar curge izvor de apă vie
în căutarea părinţilor
ce-au fost şi numai sunt!
Mărioara NEDEA
Răspândire
În jurul meu plesnesc nemuguri.
Vin fluturi să depună ouă,
în cupe destrămând săruturi,
în fiecare zi din două
Rodesc pe frunte-n arbitrare
vitralii roase de speranţe,
lămâi cu lacrimi de mirare
şi icnete vibrând în clanţe.
Adulmec lipii coapte-n spuza
unui abulic răsărit,
ce-mi arde şi-mi deschide bluza
sub sânul copt şi răzvrătit.
Mi te topeşti în lumânare.
Tămâie, smirnă, neiubire.
Sunt tâmpla ta de-ascet îmi moare,
Un fluture răspândind uimire.
Genoveva Simona MATEEV
PRIVEȘTE-O ÎN OCHI!
Privește-o în ochi,
dincolo de liniște relativă
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
57
o s-o vezi precum primăvara,
dospind vise și așteptând
să traduci în cuvinte
tot ce nu poate spune.
Privește-o în ochi,
i-a-nflorit fericirea, iar
doruri și dulci așteptări
sunt prinse-n vârtejul
pornit din adâncuri,
- de când beată de tine,
templu înalță la unic zeu.
Privește-o în ochi,
e ceva de femeie
nebună îndrăgostită
ce cuprinsă de aprigă
sete plutește-n derivă,
zăgazul s-a rupt iar ea
se revarsă ca un torent.
Privește-o în ochi
- în timp ce se mistuie
de dor, de extaz, de iubire,
-izvorăște dulcele
cânt al bucuriei
primenind veșnicia.
RĂSARE SOARELE
Din suflet
o epifanie,
sunetul lumii
departe de ceruri
a luat-o în direcția
tărâmului corbilor.
Cu întuneric nesfârșit
seamănă confuzie,
licantropi ucigași
au ajuns în punctul critic.
Iubirea-i trosnește
dând calcule peste cap
se adună
din ce în ce mai mulți
treziți
țes cu lumină
noul design,
flori păsări ierburi,
oameni
în armonie cu pământul
într-o dimineață
totul se va schimba…
Ioan RAŢIU
Rondel pentru Brâncuşi
O clipă nesfârşeşte Coloana ta, Brâncuşi,
În zborul dintre lacrimi, să vadă pescăruşi?
Istoria Tăcerii nu se termină-acuşi,
Dacă la Masa-ţi sfântă fac roată cei supuşi…
Din fibra cea mai simplă, Maestre ce făcuşi…
Plecaşi cu rugăciunea spre marele urcuş?
O clipă nesfârşeşte Coloana ta, Brâncuşi,
În zborul dintre lacrimi, să vadă pescăruşi!
Măiastra ta mai ştie cum trece un arcus
Pe Poarta-mbrăţişării sărutul încă nu-şi
Revine din splendoarea copiilor seduşi…
Se face toamnă-n ţară, vin fulgii şi totuşi
O clipă nesfârşeşte Coloana ta, Brâncuşi?
Silvia BUTNARU (Germania)
În amintirea unui poet
lui Octavian Voicu
„Eu sunt, tu eşti, El este! ”
e-un vers dintr-o poveste-
poetul, a plecat spre stele
ducând un gând la ele
un gând de plecăciune
când nu mai ai ce spune,
când nu mai ai putere,
când nu mai ai ce cere,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
58
„carafa cu lacrimi de vie”
e rătăcită, cine mai ştie?!
cu-un fir sfinţit de busuioc
să vindece orbul pe loc,
- O, Doamne!
vederea Ta atrăgând germinări,
Te vom urma cu toţii până-n lungile zări,
„Eu sunt, tu eşti, El este! ”
În gândul nostru cu iz de poveste.
Ioan Vasile INDRICĂU
Moment nostalgic
Unde ești țăran român,
Unde-i pământul și casa,
Plugul furca sapa coasa,
Peste care-ai fost stăpân ?
Unde ești, unde te-ai dus –
Iată, se-mprimăvărează –
În sat erai om de vază
Și-ai plecat înspre Apus...
Azi lucrezi în țări străine,
Pe puți îți vinzi puterea
Iar acas’ ai tăi, muierea,
Se gândesc numai la tine.
În an vii de două ori,
De Paște și de Crăciun,
Să te bucuri de-un ceas bun,
Să petreci de Sărbători.
Ieși pe ulițe prin sat
Și vezi case părăsite
Și vezi garduri prăbușite...
Pentru că mulți au plecat.
Satu-i trist și părăsit
Fără popă, fără școală...
Biserica este goală,
Clopotele-au ruginit.
N-are nimeni vreo găină,
Nicio vacă nicio capră,
Numai niște câini ce latră
Aiurea la vreo jivină.
Nu tu doctor, dispensar –
Poți muri numai să vrei...
Ce dacă-i mileniul trei ?
Pe-aici totul e-n zadar!
Cei rămași, cam șase-șapte,
Au supermarket în sat
Și se duc la cumpărat
Pită Ouă Clisă Lapte...
........................................
Unde ești țăran român?
Uite, iar e Primăvară...
Și tu te muncești pe-afară
Slugă la boier străin...
Marilena STĂNESCU
ȚĂRANUL
La hotar de veac aprins, care-a curs făr-a lui
vrere,
Un țăran veghează brazda în durere și tăcere;
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
59
Moștenirea sa de-o viață, e-o bucată de pământ,
Ce-a muncit-o frânt pe glie, fie ploaie, fie vânt...
Mâinile îi sunt asprite, fața-i arsă de sudoare
Și în frământat de pâine, râde bucuros la soare.
Se mai ceartă cu țărâna și se-nchină în fața ei,
Fruntea-i plină de broboane și din ochi îi sar
scântei.
Umerii la ceas de seară se-ndoaie în plină vară,
Când plugarul sub opincă se încarcă cu-o povară.
Apele au curs pe dealuri și-au săpat veacul în
stâncă,
Fața lui, brazdă de jertfe, se mai luminează încă...
Omule ce strălucești, făr-avea pe cap cunună,
Îți îndoi genunchii-n rugă peste glia ta străbună.
TÂRZIU ÎN NOAPTE
Când noaptea se revarsă peste lume
Și stele se aprind pe cer făclii,
Eu las hazardul să mă-ndrume
Și la fereastra te aștept să vii...
O taină-i așteptarea când îți caut
O umbră rătăcită în lumină,
Când murmurul duios al unui flaut
Voia iubirea să-și închină...
Pe-o stradă pustiită, un simplu călător,
Condus de-un felinar în noapte,
Recită-n gând același rol nemuritor
Strivit de dorul trist ce îl desparte...
Iar somnul dulce dinspre zori,
Îmi poartă gându-n depărtări,
Spre locul unde, uneori,
Mă rătăceam în dulce sărutări...
A fost o zi, sau poate două,
Un colț desprins din paradis,
Când cerul plin de Lună nouă
Își împletea iubirea-ntr-un vis...
Iubire cu parfum de ambră și de meri,
În anotimp de flori plin de lumină,
Când noi, maturi, dar încă tineri,
Ne vom lega în dragoste divină.
Claudia BOTA
Pe Eminescu nimeni nu-l poate lua din noi
Tu cel care ești suflet din sufletul neamului meu,
De-a pururi Lumină izvorâtă din cântul cel greu.
De vor ieși din peșteri adâncite chiar mulți șerpoi,
Pe Eminescu nimeni nu-l poate lua nimeni din
noi.
Nici marea, nici pământul și nici vântul nu-l pot
lua
Nici teama, nici rușinea, căci el este steaua ce s-
a-nălțat
Român dintre români, cuvântul său în inimă
mereu elogiat
Noi cei de ieri și cei de azi de-a pururi fiii noștri
nu te-au uitat.
Răsărind în acest pământ divin încercat și scăldat
în lacrimi,
Geniu al cuvântului izvorât într-o lume a unei
alte dimensiuni,
Divinul tău străbate lumina prin cerul senin și
clar a unei inimi
Jertfindu-se pentru al său popor și-n versul său
cel clar ne va doini.
Geni DUŢĂ
Au crescut…
Au crescut frunzele în pomi
Dar pe ei îi sugrumă iedera…
Aşa e legea,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
60
aşa e firea…
Sărută apa izvorului
Şi poartă-i clarul albastru
În palmele strânse.
E ultimul drum
Sau poate ni se pare…
Oricum, dă-mi mâna:
Iată, acolo
Se vede lumina…
Răsărit
Ochii mei peste icoane,
Clipa părăsită au uitat.
Cu noaptea legată de suflet,
Mi-am strâns iubirea pe trup
Şi-am plecat.
Durerea
Pescăruşul în urmă o strigase
Cu ţipătul de rană peste mare…
Şi fruntea mea, cuprinsă-n lanţ,
De cântecul de moarte, doare…
Întunericul ucis mă cheamă
Trupul meu, zălog să-l las…
Pompiliu CREŢU
File de vreme
Dau filele vremii în urmă
în nopţi răscolite de vise
când somnu-agitat ţi se curmă
trezindu-ţi trăirile apuse.
Pe gene cad perle de lacrimi
în mine se zbuciumă gânduri,
se macină-n piept multe patimi
şi vin amintiri…rânduri, rânduri…
Cu ochii închişi vezi aievea
iubiri renăscute, şi timpul
se-ntoarce în vremea aceea
când freamătă-alăturarea trupul,
Ce-odat a vibrat împreună
cu zbuciumul tău din adâncuri
şi parcă te mângâie o mână
pe sufletul ars de trecuturi…
Pe cer strălucesc candelabre
aprinse de-al patimii dor,
doar sufletul plânge-n tenebre
pierdut sub un strat de răzor…
şi-aprinde-o dorinţă fierbinte,
în inimă creşte-o văpaie
şi arde mocnit…ca-înainte!.
Oana-Diana RENEA
Gândul meu
Gândul meu nu moare.
A pornit să zboare
ca un val pe mare;
pescăruş ţipând,
dorul meu plângând.
Stropii reci se sparg,
se întorc în larg
şi se strâng în val,
se izbesc de mal.
Gândul meu nu poate
să se piardă-n noapte;
se-ntoarce mereu,
cum îi cer doar eu.
Scrisoare către amintiri
Iubitul meu de-atâta de departe,
Îţi scriu, acum, de dincolo de moarte,
De dincolo de ţipăt şi tăcere
Şi tot ce s-ar putea numi durere.
Îţi scriu şi pun şi inima şi trupul
Şi despărţirea, dar şi începutul
Şi gândurile rele şi-amintiri plăcute
Şi clipele ce-au stat să ne sărute.
Şi strâng şi plâns amar şi gândul bun
Şi într-un plic de vise ţi le pun
Şi scriu adresa: Timpul ce-a trecut,
Spre tot ce-a fost şi tot ce am pierdut.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
61
George TERZIU
Femeii pirogravate
În vreme ce mestecam limbajul de lemn,
Şi ronţăiam cuvinte trase în ciocolată
Mi-a intrat în gând, ca un ţipăt subţire
Numita femeie pirogravată
Faţa ei, misterul oglinzii uitate
Clinchenind furişata privirii părere
Aşa mi se arata numită făptura:
Ana are mere.
Am uita să vă spun o cheamă Ana
Ce contează a cărui Manole
Dacă ştie cât fac patru + patru
Şi face bine gulaş cu bob de fasole
Acum, la terminarea poemului, vă îndemn
Să vă pirogravaţi o femeie
În sufletul vostru de lemn.
EXISTĂ PRIETENIE LITERARĂ!
Între revista Cervantes şi Bogdania există o
prietenie literară care poate adduce acum, dar şi
în viitor o revigorare a nebănuitelor gânduri de
colaborare/success, care bântuie lumea
literară.De aceea ne vom prezenta împreună la
Târgul de carte Bookfest şi vom arăta că
împreună putem face mai mult şi mai bine!
George Terziu şi Ing. Ionel MARIN, managerii
celor două reviste.
Silvana Andrada TCACENCO
RĂTĂCIREA ÎN ZADAR
Cad picături de dor
Din cerul incolor,
Nori transparenți în haos,
Al clipelor adaos
Măsoară calculat,
Tot ceea ce-am uitat Revine,
Năpraznice destine
Fac legea nevorbită
Mă simt dezamăgită
De infinit,
De parcă l-am iubit,
Poate și el se-ntreabă
De unde-atâta grabă
În oameni ce dispar,
De unde-atât zadar?
Durerile nefaste
Fac stelele albastre
Să pară împietrite,
Chiar proaspăt răsărite
Împart lumina trist
La singurul exist
Ce divizat mai arde
În proaspete miliarde,
Nu m-am născut să gem,
Cel necurat blestem
Mă face uneori
Să cad precum fiori
Peste durere,
Sunt trestiile prea grele
Să se frângă
Iar eu în izbucnirea mea nătângă Iubesc
Cu nebunia celui omenesc.
Calm timpul încurcat în ițe
Își tunde dalbele șuvițe,
Se-ncurcă în gândiri astrale,
Direcțiile orizontale
Îl strâng cu mătura minciunii,
Gustul amar al mătrăgunii
Rămâne să salveze lumea,
Culpabilă, deșertăciunea
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
62
Își caută în mine vis,
Nu știe că ea l-a ucis...
Cerceii ploii strălucesc
În ochii tăi când părăsesc
Împărăția ta, în care,
Cresc pui nevinovați de soare,
Cuprinde-mă ca pe o lege,
Nu vor fi doi a înțelege
Ceea ce sunt
Iar umbrele de pe pământ
Se sting când tu ridici privirea,
Hai să ucidem nemurirea
Cea imposibil de atins,
Tot ce a fost de stins s-a stins,
Doar noi mai suntem felinar
Al rătăcirii în zadar.
Magda BĂCESCU
Iubesc
Iubesc sărutul tălpii tale
Când mângâie pământul meu bătătorit
De-atâta dor şi-atâta jale
De-atât de mult iubit dorit.
Iubesc iubirea palmei tale
Când mângâie obrazul meu arid
De-atâtea ploin de-atâtea lacrimi amare
De-atât de mult vis ne-mplinit.
Iubesc sărutul buzei tale
Ce mângâie azi trupu-mi ostenit
De-atâta drum şi-atâta cale
De-atât de mult răstimp încremenit.
Iubesc iubirea-nlănţuirii tale
Când mângâie-al meu suflet încărcat
Cu-atâtea grele haine ancestrale
Şi-atât de mult pustiu încercănat.
Iubesc prea mult azi toate ale tale
Ce mângâie fiinţa mea de lut
De-atâta dragoste şi-atâta adorare
De-atât de mult iubit, am renăscut.
Ionel SIMA
Nostalgie
Mai vin din când în când la voi
Prin flacăra din lumânare...
Nostalgic privesc drumul scurs
Şi pe iubiții din cea cale.
Mai vin din când în când la voi
Prin lumânarea ce-o aprindeţi...
De pe pământu-acela drag
Am amintirile în ,,sânge’’
Şi, pretutindenea în jur
De când eram copil de ţâţă
Până l-acel al meu apus
Toate-s cu mine, nu-s țărână.
Se joacă amintirile în juru-mi
Parcă-s copiii răsfăţaţi!...
Aici, sunt eu, desprins din carne,
În alt mod materializat.
De fapt, când am plecat spre-acolo
Pentru structura-n care sunteţi,
Plecat-am că eram tot singur
Prin veşnicia dintre timpuri.
Am coborât pe-acel Pământ
Pentru grădina de la voi,
Pentru soţie (soţul meu) şi copii
Şi viaţa vie... Ce drag soi!
Aici, cu amintiri trăiesc
Ce le-am cules din lumea voastră.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
63
Cu ele-n veşnicie merg...
Şi-astfel, mă simt mereu acasă.
Elena Andreea Cojocaru (Ion)
LEGATE DE PICIOARE
Tremură gândurile rătăcite-n fum, în lacrima rece
a tăcerii,
cade cenușă din văzduh peste cuvântul pătat
de credința iubirii.
S-a rupt privirea când vântul a urlat fără dinți
spre razele amintirii,
nu știu cum, dar s-au simțit legate de picioare.
Suspinele s-au făcut rând la margine de gând,
nimicul a rămas flămând tot așteptând
să-și lase aripile-n jos un sfânt.
Boabele de rouă dulce s-au acrit,
doar semințele din ele ar mai fi rodit
dacă ar fi fugit.
Nu știu cum, dar s-au simțit legate de picioare.
Irina Lucia MIHALCA
În urma noastră
Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor
din oglinzile de-argint.
Peste ţărmurile mării,
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă-i de vis,
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre.
Durerea cercului
îşi caută lumina rotundă,
blocată în lupta
născută din dragoste şi pasiune.
Într-o mare de suspine,
rochia mea neagră ca noaptea
te bântuie din nou,
corabie plutind hieratic
dincolo de orizont,
în căutarea unui port
unde să-şi ancoreze sufletul.
Prin inflexiunile vântului,
sunetul dorului tău
a pătruns aici,
uimitor precum misterul
căutării braţelor tale
prin mare
şi-atingerii mâinilor noastre.
În urma noastră încă vibrează
dansul cântecului, viaţa.
Acesta nu e capătul drumului,
doar reîntoarcea
la inocenţă
va deschide Poarta Luminii.
Sculptura SALVATORUL (Un bărbat salvează
un copil de la înec), realizată excelent de
Prof. Cristian Petru Bălan (SUA)
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
64
Apostu Panaitache Vultureanu
Încrederea
Lăsaţi rugăciunile
să se înalţe
la cer.
Împodobiţi-le cu raze de soare
de zâmbete
de credinţă.
Încrederea este totul.
Încrederea în lumina
sufletului.
Strop de lumină
Strângeţi lumina
în pocale
şi beţi-o
ca pe ultima împărtăşanie.
Veţi simţi
curăţenia ei-
şi farmecul infinitului.
Sfânt e cel
ce a sorbit
un strop de lumină.
Hristache LUNGU
Sisifică-i povara mea
La optzeci de ierni plus una
Am dorit să fiu vioi,
Să văd cum păşeşte luna
Peste munţi şi peste văi.
Când eşti tânăr şi frumos,
Eşti iubit, eşti floare rară,
Când ajungi la bătrâneţe
Pentru toţi eşti o povară.
Bătrâneţea este dură
În singurătatea ei…
Dinţii nu mai sunt în gură,
Muşchii nu mai sunt de stei…
O porneşti greoi şi-agale
Nu mai eşti la unison.
Tremuri, te opreşti din cale
Asta-i boala Parkinson.
Merg cu gândul către tine
Şi mă bucur ca un prunc…
Mă întrebi în ce văioagă
Boala asta s-o arunc?
Şi nimic nu dau deoparte…
Sisifică-i povara mea…
Aşa îmi este scris în Carte:
S-o port atât cât pot umbla.
Testament
Pe ogorul literar
Eu de-acum nu mai ar.
Las ogoru-n grija voastră,
Să-l munciţi cu drag şi spor,
Pentru voi şi viitor.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
65
Psalmii iubirii însufleţiţi de poetul
Dumitru ICHIM (Kitchener, Ontario)
PSALM CÂND MIRELE-I APROAPE
Bun frate-s cu grăunțul ce-Ți poartă-n noapte
zorii,
Chiar de m-adormi sub țărnă, chiar de mă strigi
făină;
Al tău întreg e cerul, ai mei doar triști cocorii,
Învrednici-m-ar seara să-Ți văd lumina lină.
Dar și cu vântu-s frate când scrisu-i duh pe apă,
Dă-mi liniștea din freamăt să Te alint pe frunte!
Ce grea mi-e străinia scurmându-mi lut sub
grapă,
Da' -Ți încropii coliba din izvodiri mărunte.
Stai, timp din straiul nunții, apus din vin mă beie!
Ca Tine, către Tine, știu brațelor întinsul,
Se despletește-n teamă noian de curcubeie
Dă-mi ochilor și gurii spre-ați soarbe necuprinsul,
Nu m-alunga Iubire, de stricăciune iartă,
Pe foc zvârlindu-Ți iadul ce-a vrut să ne
despartă!
PSALM CÂND MIRELE-I DEPARTE
Complice nu-i arcușul ce-a mângâiat vioara,
Că aur înverzit-a-n roș tiv pe nori văzduhul?
Mai ai cumva vreun înger la pană ca secara
Spre-a-mi aminti de lupta ce-a cam uitat-o duhul?
Ca Tine sunt de singur, de ce cărarea-i ruptă?
Vreau Tu să-mi bați, nu frica s-o tot ascult prin
ușă.
Din pâinea Ta chiar câinii lumina Ți-o înfruptă.
Aripă? Nu! Vreau brațul, strâns împrejur -
pănușă!
Fă primul pas, că mie îmi cere puntea moarte!
Nu-nchipuire sfântă, fi-mi buzelor merindă!
Lăstunii-s tot aprilul aproapelui-departe,
Mă ia și fugi cu mine prin codrii-n somn de
ghindă!
Fecioarele, din zece, nici una nu-i nebună,
Că am ulei la toate ca să le torn în strună!
PSALM LA ÎNDELUNGA RĂBDARE-A
IUBIRII
Sunt gara ce-altădată avea în față linii,
Nimic schimbat de vreme la țiglă și la geamuri,
Precum Cain de jertfă, n-am miel, ci doar ciulinii
Pe care-i iartă rozul croind epitalamuri.
Și Tu, la fel de singur? Cât m-ai strigat în noapte:
''Stai, nu dormi, măslinii ca pâine mă frământă,
Și-i frig, și-mi este frică de șaptezeci ori șapte,
Prin care om e drumul de-ntors în Cartea Sfântă?''
Nici Tatăl nu-Ți primise singurătatea-n cupă,
Că-i mirosea amara, prin duh, argintăria;
Fărădelegii, legea otrava i-o destupă,
Dar eu, cu zvânt de lacrimi, cui să-i plătesc
chiria?
- Când aripa-i rănită la ce folos e cerul?
Și mi-a răspuns Iubirea: - ''Răbdarea e misterul!''
PSALM VINDECĂTOR DE TIMP
Chiar plinul din plinire e-un minus, de exemplu.
Nu soarele în Vineri Ți-a cugetat eclipsa?
De-i praf pe clanța ușii, și singur ești în templu,
Cerc aurit în juru-Ți, nu-mi simți alături lipsa?
Eu Îți zăresc în toate întredeschisul ușii,
Ești muntelui - urcușul, tristețe-n firul ierbii.
Să nu Te văd tragi iute perdelele pănușii,
Cresc cețuri peste iezer,din duhul lui bând cerbii,
Și de-ntreb marea? Muge! Iar floarea-arată
nodul!
De-n palme mai porți urme din prima-mi
mângâiere
De ce nu-mi vindeci timpul trăgând spre cer
năvodul?
Mi-e frică de-ntuneric, dar mai mult de tăcere.
Fă cum ți-a zis sutașul! Zi orișice! 's supusul!
Și-am să tresalt în nufăr să-Ți sorb pe ape spusul.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
66
Aforisme, maxime, cugetări
Florentin Smarandache (SUA)
*Homo religiosus ne caracterizează pe toți [se
afirma într-un muzeu]; deci… și pe cei ateiști?
*Fiecare țară are câte ceva special și toate țările
la un loc, au multe părți similare. Societățile
converg una către alta - după care diverg din nou.
*M-am adaptat la stilul de viață american…
rapid, schimbător… muncă enormă pentru a
rezista… organizat, programat ca un robot cu
agendă zilnică… spre a te menține la nivel…
*N-ai timp de pierdut timpul (!)
*Luptă permanentă și din ce în ce mai dură în
fiecare domeniu de cercetare. Atacuri sub
centură, pe care să le parezi…
*Trăire tumultoasă, agitată, grăbită, nesigură…
Și tot mai mult în gând, vorbind cu tine însuți.
Viața noastră reală e mai mult… virtuală!
*Dacă nu întâmpini opoziție, înseamnă că nu ești
pe drumul bun. Cu cât ai mai multă opoziție, cu
atât drumul e mai important.
*Când ai colegi, prieteni, sau colaboratori care te-
așteaptă în străinătate, te simți în siguranță.
*În orice țară mergi să vizitezi, trebuie să respecți
legile acelor țări – îți plac sau nu.
*Înveți de la fiecare națiune, cultură, și religie,
câte ceva care să te călăuzească în viață. Cu cât
mai multe cunoașteri căpătate, cu atât mai
controversat devii!
*Viață rapidă, n-am timp să respir, evenimentele
se succed tumultos unul după altul. Rămân în
urmă cu jurnalul.
*De ce călătoresc, de-aia aș mai călători. Prin
aeroporturi mă simt ca acasă…
*Ca întotdeauna, când introduci ceva nou (mai
ales dacă-i total opus prezentului), oamenii sunt
refractari, rămânând în rutina (inerția) trecutului
și refuzând – uneori violent – noul.
Dr. Mohammed Alshumrani m-a întrebat,
când am conferențiat la Universitatea Regele
Abdulaziz din Arabia Saudita:
- Dacă rămâneai în România, ai mai fi putut
introduce, dezvolta și răspândi la nivel
internațional logica neutrosofică?
… Este, de fapt, o întrebare pe care mi-am pus-o
și eu de nenumărate ori…
ION C. ȘTEFAN
Dacă omul de știință descoperă un adevăr prin
cercetare, literatului i se dezvăluie prin
sensibilitate; deosebirea constă în faptul că la
primul rațiunea și munca preced cunoașterea, pe
când la celălalt ele vin simultan s-o
perfecționeze.
Adevărata știință nu se bazează decât pe
experiența generațiilor succesive.
*Asociația dintre diverse cunoștințe, care duce la
apariția unor idei noi, este prima operație
creatoare care se petrece în laboratorul minții.
*Orice idee bună poate fi completată și
continuată de un alt om. Calitatea și cantitatea
cunoștințelor, felul de a le comunica și maniera
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
67
cum o faci duc la transmiterea lor temeinică spre
tineret.
*Nu există nici un adevăr prestabilit o dată pentru
totdeauna; schimbarea concepției noastre asupra
lui se face în funcție de datele noi care apar.
*Știința de mâine se va extinde dincolo de
hotarele celei de azi.
*Estetica este legătura de ansamblu între știință și
artă.
*A reconstitui realitatea nu înseamnă a o copia, ci
a-i reliefa mecanismele de bază.
*Însușirea intelectuală cea mai importantă a unui
om este capacitatea sa de a-și pune oricând în
practică cunoștințele acumulate.
*Sensul înțelegerii din urmă este hotarul dintre
viață și moarte.
*Cât de plină de proiecte, de miresme, de sunete
și de culori era o clipă de odinioară?
(Din volumul Aripi spre nemurire, de Ion C.
Ștefan, în curs de apariție la Editura Semne)
Maxime despre viaţă şi fericire
În definitiv, nu anii din viaţă sunt cei care
contează, ci viaţa din anii tăi. - Abraham Lincoln
Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi
cum ai trăi la infinit. - Gandhi
Din când în când este bine să te opreşti din
urmărirea fericirii şi să te mulțumești să fii fericit.
– Guillaume Apollinaire
Succesul nu este cheia fericirii. Fericirea este
cheia succesului. Dacă îţi place ce faci, vei avea
succes. – Michael Neil
Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa... Unul - de a
crede că nu există miracole. Altul - de a crede că
totul este un miracol. - Albert Einstein
Omul fericit este acela care stăpâneşte şi munca,
şi dragostea. - Sigmund Freud
Fericirea este viaţa activă. - George Călinescu
Secretul nefericirii stă în timpul pe care-l ai de
pierdut, întrebându-te dacă eşti fericit sau nu.
Remediul este ocupaţia. - G. B. Shaw
Viaţa este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ţi
menţine echilibrul trebuie să continui să mergi
înainte. - Albert Einstein
Dacă omul şi-ar aminti mereu de fragilitatea lui,
ar învăţa să fie modest. – Emil Cioran
Nu poţi trăi pe piscuri la nesfârşit. Viaţa nu e
toată un concert de Bach. Uneori ai vrea să mai
auzi o romanţă banală sau tărăboiul unui jazz.–
Ion Vinea
Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea.
– Nicolae Iorga
Ceea ce crezi tu că este adevărat devine realitatea
însăşi. - Robert T. Kiyosaki
Succesul înseamnă să devii ceea ce îţi doreşti. -
Wallace D. Wattles
Cel care nu îşi învinge zilnic teama nu a învăţat
încă sensul vieţii. – Ralph Waldo Emerson
Pentru a-ţi asigura o stare bună de sănătate
mănâncă puţin, respiră adânc, fii moderat şi
menţine-ţi un interes în viaţă. - William Londen
Dă unui om sănătate şi un ţel de urmat şi nu se va
opri o clipă să se întrebe dacă este fericit sau nu.
– George Bernard Shaw
Să îţi doreşti să fii sănătos este o parte din
sănătate. – Seneca
Cel mai neaşteptat lucru care ni se întâmplă în
viaţă este că îmbătrânim. – Tolstoi
Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci
pentru alţii, rămâne pentru eternitate. - Albert
Einstein
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
68
Sonete
Dr. Michaela Al ORESCU
CONSTELAŢIEI ORION
Din energie, totul s-a născut
când împăcată chimic şi-n culori,
a risipit în haos mii de sori,
explozie de lumină şi-nceput...
Şi viaţa-n setea ei, a tot crescut
sorbind această forţă, în vâltori,
pe care-a preschimbat-o în comori,
cât Timpu-n calea lui a străbătut...
Adulmecând tot noi puteri, ‘nălţat-a
serii de obeliscuri, muninata
triadă-n piramide, ca un zvon
ce se ridică de pe tot Pământul
să-nalţe-un imn, în slăvi, lui ORION
ce ne-a trimis cândva, în dar, CUVÂNTUL!
CIUDATA FĂPTURĂ
Adânca vechime credea că din cer
venit-am, trimişi de-o planetă străină
s-aducem pe Terra o lume senină
înscrisă în veşnicul vieţii mister.
Şi albi uriaşi, coborâţi din eter,
într-o lume abia răsărind, genuină,
de groază, pitită în vizuină,
sub fulgerul verii, sub lama de ger;
Din regn animalic, croit-am o fiinţă
genetic salvată din grea neputinţă,
‘nălţând-o alături şi demnă de zei...
Divin şi creaţie, o dublă natură,
iubirea şi lupta impus-au temei,
nedemnă şi-naltă, ciudata făptură...
CUM, OARE-I CU PUTINŢĂ
O ASEMENEA CĂDERE?
Picior de rai fusese coroana înstâncată
De creste-mpădurite, rănind cu vârfuri, cerul
A lor întunecime hrănindu-le misterul
Ce-nconjurat-a lumea-n adâncuri aruncată.
Sub razele-i, seninul îi mângâia odată
Întinderi verzi, stropite-n culori, precum eterul
Puzderia-i de stele, sclipind în efemerul
Ce cosmosul petrece pe a timpului roată.
Sub glie, pietre scumpe şi aur, ori izvoare,
Lucind ca diamante, se revărsau în soare,
Pe când albine blonde, în lanuri zumzăiau...
Ce s-a-ntâmplat cu neamul de uriaşi, din basme?
Erau stăpâni pe zare-n coliba-n ce trăiau
De-s prăbuşiţi în tină şi-n iscusite casne?
UNIRE ŞI NU FĂRÂMIŢARE
Pelasgului imperiu, inima
Din Dacia, a răsunat în lume,
Atlantic suflu înflorind anume,
Din prăbuşire, viaţa-a o salva!
Un alt imperiu Burebista-ntins-a,
Străvechile-aşezări să le adune,
Credinţelor şi limbilor comune,
Precum chiar Herodot în cronici scris-a!
În România ramilor, urmaşe,
Infame neamuri, năvălind vrăjmaşe,
Au sfâşiat din patru zări, pământul!
Şi astăzi, renegaţii tot mai vor,
Uitându-şi neamul, răscolesc mormântul
Strămoşilor care-i blesteamă-n cor...
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
69
Proză
Horia CRIOS
HANUL DE LA DUZII DUMITRANEI
Paşii mă purtau singuri în afara satului, acolo
unde tânjeam să-mi găsesc o mică parte din anii
copilăriei. Nu exista loc pe unde picioarele mele
desculţe să nu fi călcat. Nu există colţ de pădure
pe unde să nu fi fost. Şi, închipuiţi-vă: toate m-au
cunoscut, toate m-au chemat, pe toate le-am
auzit, la toate le-am răspuns. Vântul apleca
vârfurile semeţe ale salcâmilor, mai-mai să le
rupă. Vedeam forţele dezlănţuite ale Naturii cum
îşi aleargă, într-un galop nebun,
telegarii. Şuierul furtunii, zgomotul crengilor
rupte şi al picăturilor de ploaie îmi dau senzaţia
că ascult un marş funebru interpretat de
mulţimea frunzelor ce joacă-n aer. Valuri de nori
negri prăvălesc asupra pământului fulgere şi
tunete ca pe nişte furii ale zeilor. Seara, târziu,
m-am întors la Baba Leca, vărul meu, cu
imaginea ruinelor unui han vechi stăruindu-mi în
minte…
E mult de-atunci. Satul care astăzi se află
înspre miază–noapte, la răscrucea drumurilor
spre Târgovişte şi spre Zimnicea, se risipea în
Silişte, lângă apa Milcovăţ; porţiunea dinspre
cătun se chema Olaru. Drumul care ducea spre
Zimnicea ocolea pe la Puţul Costii, urca în sat,
apoi, pe un podeţ din lemn, se abătea prin faţa
hanului de la Duzii Dumitranei şi se pierdea în
păduri, către Buzulina şi apa Glavaciocului.
Hanul era în câmp, mult departe de casele
oamenilor, lângă marginea râuşorului îngust vara,
dezlănţuit şi plin de verdeaţă primăvara şi
toamna. Ploile îi împingeau apele până în
marginea drumului, dar avea grijă să nu treacă
prispa ce şi-o făcuse, ori să intre la han. Acolo el
nu avea ce căuta. Doar apele sale tăcute, negre,
pline de lintiţă şi şovar, stăteau martore tăcute
tuturor întâmplărilor ce se petreceau aici. La han
lumea venea şi pleca. Se opreau căruţe cu
coviltir, trase de boi mici, slăbănogi, pricăjiţi ca
şi rumânii ce-i mânau. Aceştia, necăjiţii împinşi
de groaza colectivizării, mergeau cu grâul şi
porumbul tocmai la Giurgiu ori la Bucureşti.
Zdrobiţi de oboseala drumului greu şi lung,
oamenii şi dobitoacele se odihneau sub duzi. O
mână de coceni uscaţi azvârliţi boulenilor şi o
pâine amară şi neagră ca pământul, făcută din
secară şi neghină, ostoia foamea iar apa stingea
setea. Aceştia nu stăteau mult. Zăboveau mai
mult negustorii care veneau în trapul cailor,
opreau scurt, intrau în han, loveau cu coada
biciului în masă şi cereau o jumătate de vin.
Slugile stăteau la căruţe. După ce termina,
stăpânul înhăţa un pahar între cleştii degetelor şi
mergea la ei, îndemnându-i să bea şi să se
pregătească de plecare. Umbrele flăcărilor ne
luminau chipurile…Doamne, am plecat
flăcăoandru şi m-am întors bătrân. Am venit
acolo unde mi-au murit visele, unde o parte dintre
strămoşii mei au descălecat prima oară, au aprins
focuri şi au ars vatra satului. Furat de gânduri nici
n-am observat că Baba Leca depăna povestea
copilăriei mele, până astăseară nimănui ştiută…
Victor RAVINI
Sunteţi surd (fragment)
Nu am înțeles niciodată cum pot fi unii oameni
atât de proști — oricâte studii superioare, talente
sau funcții înalte ar avea — încât să facă rău
altora fără niciun motiv, doar din plăcerea de a
face rău. Ca și cum a face rău ar putea fi o
plăcere. Dacă alte plăceri nu au… Descreierați ca
Isbășescu psihopatul sau ca mulți alții cu un ego
deformat, care se cred că ar fi ceea ce nu sunt, nu
se văd pe ei înșiși în oglindă și nu văd nici pe ce
lume trăiesc. Desigur că au ei motivele lor
lăuntrice, psihice, inconștiente, ca invidia,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
70
frustrările, nenorocirile din copilărie, complexele
de inferioritate sau ce boală o fi în capul lor sec,
însă nu au vreun motiv concret, adică vreun
beneficiu palpabil. Nu le folosește la nimic. Ba
chiar dimpotrivă, le dăunează, pentru că faptele
rele ricoșează și se răsfrâng asupra făptașului.
Există un fel de echilibru ecologic în societate, o
ecuație a binelui și răului. Filozoful stoic
Musonius Rufus spunea că: dacă faci răul cu
plăcere, plăcerea trece și răul rămâne, iar dacă
faci binele cu durere, durerea trece și binele
rămâne. Desigur că așa este, mai ales în teorie.
Asta cam sună a înțelepciune de trei parale și
miroase ca catehismul din biserica catolică. Însă
practica ne învață mult mai multe. Toți cei care
mi-au făcut rău, răul lor s-a întors spre binele
meu, iar ei au turbat. Unii s-au sufocat de mânie,
a colcăit în ei otrava acumulată la creieri și au
crăpat. Le-a plesnit ceva la bibilică sau au făcut
infarct. Când cineva ne face rău, trebuie să îl
nimicim ca pe o libarcă. Metoda cea mai simplă
și mai eficace este să îi întoarcem spatele și să îl
lăsăm să cadă — sau să îl ajutăm să cadă — prin
propria lui greutate, ca la luptele japoneze sumo.
Să continue cu țambalul până se poticnește și se
prăbușește. El va crede că ori nu știm, ori că nu
ne pasă, ori că l-am iertat. Așa e și creștinește, să
iertăm. Însă, cel ce face răul nu se comportă
creștinește, nu se încadrează în paradigma
creștină și nu suportă să îl iertăm sau să nu ne
pese. El vrea să ne vadă suferind de răul pe care
ni l-a făcut. Sadismul e singura lui satisfacție, să
se hrănească cu otrăvuri. Otrava e pentru el mai
dulce ca mierea. Ca acel papă din Evul Mediu, ce
se hrănea cu mici doze progresive de otravă, ca
să devină imun. Omul rău, văzând că noi nu
suferim, va suferi el în locul nostru. Și va suferi
cu mult mai mult decât a vrut el să suferim noi.
Asta îl va măcina zi și noapte, toate nopțile lui.
Se va gândi numai la noi, și la altceva nu se mai
gândește. Ori crapă de la început, dintr-un șoc,
ori se mistuie cu încetul, la foc moale. Faptele
rele se întorc ca un bumerang. Nu e nevoie să
scoatem cuțitul la ei. Indiferența ucide mai sigur
decât orice armă și nu lasă dovezi juridice. Le
vine lor vremea! Mulțumesc din inimă celor ce
mi-au făcut rău, așa cum mulțumeam din inimă
partidului, când cântam la cor. La ce le-au folosit
nemernicilor ăia acele coruri?
Pe de altă parte, când am făcut bine cuiva, nu mi-
am auzit mulțumiri. Niciodată. Făcând bine
altora, mi-am bătut singur cuie în talpă. Le-am
făcut binele nu ca să aștept vreo recunoștință, ci
fiindcă așa e bine, să facem bine la toți. Dar nici
nu m-am așteptat să îmi devină dușmani și să mă
lovească pe la spate. Dacă nu au putut să mă
atace fățiș, mi-am auzit calomnii sau mi-au făcut
denunțuri mincinoase la Securitate. Sau denunțuri
adevărate. Un vecin din bloc și-a vândut
apartamentul la Stat și aștepta să-i dea pașaportul,
ca să emigreze legal. Nimeni dintre sumedenia
lui de prieteni nu voia să-l primească să locuiască
la ei, fiindcă era „contagios politic”. Nu s-a dus
să locuiască la părinții săi, pentru că ei nu-l
puteau duce cu mașina, cum îl duceam eu prin tot
Bucureștiul pe la prietenii de care își lua rămas
bun. L-am primit și a locuit la mine cu soția și
copilul trei săptămâni, masă și casă gratuit. Drept
mulțumire m-a turnat la Securitate că locuia la
mine și m-am pomenit cu perchiziție de la
Securitate, ca să mă prindă în flagrant delict că îl
găzduiam. Am scăpat ca prin urechile acului, dar
asta e altă poveste.
Vorba lui Nichita Stănescu: „Nu mor caii când
vor câinii.” Cei cărora le făcusem bine, nu au
suportat că le-am făcut bine. Faci cuiva bine și nu
te iartă. Nu te iartă că l-ai ajutat și astfel s-a simțit
inferior ție. De la tot felul de canalii mi s-au tras
tot felul de necazuri. Le mulțumesc. Ei sunt cine
sunt ei, acolo unde or fi acum, iar eu sunt aici
unde sunt și sunt cel ce sunt. Însă eu nu îi urăsc,
ci am toată compasiunea pentru astfel de oameni,
fiindcă așa sunt ei, slabi la cuget și nefericiți. Nu
e vina lor că nu sunt întregi la cap. Așa au fost
oamenii dintotdeauna. Știm de la Plutarch,
din Viețile paralele, că la greci și la romani, cei
mai destoinici dintre ei, al căror nume a rămas în
istorie, pentru că au făcut cel mai mare bine
tuturor celorlalți compatrioți, care au scăpat
patria de la vreo invazie, au biruit în războaie de
apărare sau de cucerire sau au săvârșit alte fapte
bune pentru ai lor, au fost acuzați ca trădători de
patrie și condamnați la moarte ori expulzați din
patrie prin hotărâri unanime sau au fost
înjunghiați mișelește. Unii au fot nevoiți să fugă
în străinătate, ca să scape de răutatea și
nerecunoștința celor cărora le făcuseră bine.
Nu s-a schimbat nimic, de mii de ani. Nu homo
sapiens a inventat nerecunoștința. Nerecunoștința
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
71
nu este un fenomen social, ci zoologic. Sunt câini
care mușcă mâna celui ce le dă să mănânce.
Nerecunoscători sunt și șerpii.
Angela BURTEA
Pensionara Se sculase de dimineață, fiindcă ceasul
biologic funcționa cu exactitate, iar statul
îndelungat în pat ar fi mirosit a lene sau boală, ori
ea nu era nici leneșă și nici nu acuza vreo durere
într-atât de mare, încât să se facă una cu patul.
Printr-o mișcare lentă, își coborî picioarele la
marginea patului, se frecă ușor la ochi și privi
prin sticla curată și strălucitoare a ferestrei, care
se afla la 50 de centimetri de ea. Răsărise soarele
de câteva minute și-și cobora razele într-o
mângâiere suavă, atingând și fereastra de la etajul
trei, în spatele căreia perechea de ochi albaștri se
clătea în baia de lumină.
În ziua aceea de septembrie, în cea dintâi
zi a toamnei, programul ei nu mai semăna cu
programul anului trecut și nici cu cel de-acum 42
de ani. Era altceva. Era nou, era un alt început, pe
care și-l grăbise singură într-o clipă de
deznădejde, într-un minut de cumpănă
sentimentală, într-o oră de maximă analiză
interioară. Nu regreta, ci părea doar nostalgică
după un timp care expirase prea repede, atât de
repede încât nu-i simțise iuțeala și rapacitatea cu
care-i furase tinerețea, anii, viața.
În aceeași lentoare, îndepărtă perdeaua și
deschise larg fereastra. Aerul plăcut, cu iz de
frunză ruginie și bănuți de tufănică, o determină
să zâmbească și să respire îndelung, ca și când o
clipă de insuficiență respiratorie pusese stăpânire
pe dânsa. O dată… și-ncă o dată! Tresări! O
lacrimă se prelinse din ochii ușor obosiți, ascunși
în spatele lentilelor, căci de vreo doi ani se făcuse
soră bună și cu ochelarii.
Cafeaua! Nu-i grabă! își spuse zâmbind,
timp în care mâna-i fină, dar cu pielea ușor
încrețită, se îndreptă spre aparatul de
radio, prietenul cel vechi și statornic. O fracțiune
de secundă își privi palmele. Le întoarse când pe
față, când pe dos. Erau tot ale ei, dar atât de
diferite! Timpul le transformase, n-o avantaja! Or
fi devenit ele mai îndemânatice, dar și mai
trudite! Recunoștea, nu avusese întotdeauna grijă
de ele, nu și le protejase îndeajuns, căci traiul
scump ceruse sacrificiu ori ea nu se împotrivise
niciodată muncilor domestice. Tot privindu-le, se
întrebă în mare taină: Oare peste câte alte mâini
au poposit mâinile mele, spre a conduce stiloul
sau creionul în scrierea literelor și cifrelor în cei
42 de ani?
Și nu s-a sfiit niciodată să-și așeze mâna
peste sutele de mâini mici și fragile, curate și cu
unghii îngrijite ori peste cele care văzuseră mai
rar apa și săpunul sau peste cele cu pielea arsă și
aspră datorită muncii fizice la care fuseseră
supuse, fără voia lor. Oare ce vor fi făcând acum
acele multe perechi de mâini, peste care,
odinioară, mâinile mele au încercat să croiască
drum? se gândi ea.
Câți ochi n-o priviseră de-a lungul anilor,
câte urechi nu-i furaseră cuvintele, câte inimi nu
ticăiseră întru iubire, câte minți nu se
deschiseseră sub lumina și ocrotirea ei, dar câte
mâini nu fuseseră întinse spre ea și câte glasuri
nu se auziseră șoptind ori strigând: Doamna, vă
rog, veniți și la mine! Doamna, nu-mi iese litera
asta! Doamna, stiloul nu-mi mai scrie/ vârful
creionului s-a rupt! Doamna, Mircea m-a tras de
codițe! Doamna, vă iubesc, dar mi-e dor de
mama…
Amintiri, amintiri, amintiri! Multe
năvăliseră la ușa sufletului ei în dimineața aceea
de septembrie. Și câte n-ar fi avut să aștearnă pe
hârtie! Nu, nu venise timpul, era prea devreme,
nici nu se uscase tușul pe noua decizie, mai avea
de așteptat.
Pe furiș, de parcă ar fi privit-o întreaga
clasă, își șterse o pârdalnică de lacrimă. Dispari!
își spuse cu glas ferm. De câte ori nu lăcrimase și
la școală, de câte ori inima ei de mamă nu fusese
frântă de durere ori de bucurie! Doamne, câte nu
adunase în sufletul ei!
Acum, nimic nu mai putea fi schimbat,
hotărârea rămânea definitivă. Nu regret, nu mă
jelesc, nu strig! Esenin! șopti ea, atât cât să-și
audă cuvintele ca pe-o binecuvântare, după care
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
72
continuă ușor îndârjit: Te-am trăit sau te-am visat
doar, viață?
*
La braț cu nostalgia, înțelegea că, pentru
prima dată în viață, nimic nu o mai zorea, că
acele ceasornicului se mișcau blând, iar ticăitul
său nu-i precipita mișcările, ci, din contră, o
acompania plăcut. În sunetul ceasului deșteptător
și-al știrilor de tot felul își bău și cafeaua. Calm,
stând relaxată în fotoliul din modestul său balcon,
savură licoarea aromată și atât de binefăcătoare.
Zâmbi unui gând frumos, dădu să se ridice spre
a-și verifica mapa școlară, apoi se reașeză,
spunându-și: Gata! Atât a fost! De-acum trebuie
să mă grăbesc încet, căci au grijă ei, anii, să-mi
grăbească trecerea! De azi, sunt pensionară!
Mihail GRĂMESCU
UCIGAȘUL DE FLUTURI
Îmbrăcat într-un combinezon negru, cu arma
spânzurindu-i pe după umăr cu țeava fumigenă în
spate, intra în curte, cu un aer nepăsător, Ucigaşul
de Fluturi. Are ţinută sportivă şi figura aspră. Nu
fumează, nu bea, rumegă chewing-gum şi
priveşte apatic spre femeia ce completează
formularele. După ce îşi încearcă arma, îşi
îndeasă pe ochi masca şi porneşte cu paşi mari
peste bulgării negri. Scuipă guma în lături şi
striveşte sub tălpile bocancilor aripile palpitând
încă. Arma îi fumegă pe umăr, şi fluturi învinşi se
scutură din nori: mii, milioane, miliarde poate,
desfrunzin-du-se înfrânți în risipirile multicolore
de curcubee de polen de aripi amare, în vreme ce
eroul îşi poartă bocancii atletic peste victimele
holocaustului, neînduioşat nici de plânsul culorii
perfide, nici de dramaticul declin neputincios al
elanului de zbor în pulberea tirană, nici de în-
frângerea palidă a luminii din înalt. Ucigaşul
zdrobeşte nemilos generaţiile zborului, când
arma-i fumegă pe umăr, criminală. Încă o clipă, şi
marea de zbor s-a năruit în covor VIU sub paşii
grei, şi Ucigaşul de Fluturi se poate întoarce la
clădirea albă, la femeia contabilizând moartea,
pentru a primi semnătură pe actul care confirmă
lipsitul de glorie măcel de zbor, pe care îşi
încasează solda. Trecând prin curte, un fluture
mare cât o batistă i se așază ca aruncat de vânt,
pe umăr, și Ucigașul îl apucă delicat între
degetele înmănuşate în piele, atacată albicios de
fumul morţii, şi petala de VIS se prăbuşeşte
otrăvită de mâna îmbibată de ură. Zbor şi crimă,
Icar şi eşec. Ucigaşul, dezabuzat va strivi cu
călcâiul Copilul Înaltului apus, şi drumul îi va fi
aşternut înainte şi înapoi de covorul triumfal de
aripi pâlpâind, peste care el, impasibil şi crud, își
poartă gloria fără glorie ca pe nimic mai firesc
zdrobind, colțuros, greoi: mascat, cu arma pe
umăr fumegând continuu spre a răspunde prompt
solicitărilor de pretutindeni. Oricine va forma
numărul desemnat de biroul de informaţii sub
numele conspirativ .„Deparazitare” va primi în
timp operativ vizita unei dube discrete ce-l va
lăsa la poartă, în combinezonul lui negru, mascat,
cu arma la umăr, pe Ucigaşul de Fluturi.
Poezii, poveşti pentru copiii
Grigore VIERU
Casa părintească
Ascultaţi-mă, surori, pe mine,
Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:
E păcat, nu-i drept şi nu e bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.
Bani ne-ar trebui la fiecare,
Toţi avem copii şi vremea-i grea.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
73
Însă cum să vinzi fereastra oare,
Cea la care maica te-aştepta?!
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
O vom da şi vor schimba lăcată
Şi vor pune şi ferestre noi.
Şi trecând pe lângă ea vreodată,
Va privi ca la străini la noi.
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
Vom pleca şi noi cândva din viaţă
Şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea dragă,
Cine are grijă azi de ea.
Ionela MINCIUNESCU
În Ograda lui moş Lică
În ograda lui moş Lică
Stau şi le privesc o clipă,
Găinuşa cea roşcată
Un ou a lăsat sub șatră
Şi cântă neîncetat
Cu cocoşul: cotcodac.
Porcuşorul guiţ, guiţ, guiţ
A mâncat şi stă întins.
Iat-o şi pe vaca muu
- Eu aş vrea să dorm acu
Lapte bun să pregătesc
Pentru cei ce îl poftesc.
Pisicuţa cea şireată
Stă la pândă dup-o roată.
Iară Rex apărătorul
Îşi aştepta osciorul.
O răţuşcă chiar hazlie
Pe lac face gălăgie.
Iar căluţul pe la prânz
Se juca cu al său mânz.
Sunt familii diferite
Însă sunt domesticite.
Albinuţele
Un roi din stup a plecat,
Drept spre câmpul înmiresmat.
Zborul lor din floare-n floare,
A dus la polenizare.
Dansul lor a stabilit,
Că aici e de muncit
Iau nectar din floricele
Și din el prepară miere.
Sunt atât de mititele
Dar au o armă la ele,
Nu încercați să le atacați,
Că riscați să fiți mușcați!
Gata, albinuțele umplură,
Fagurii din bătătură.
Doar o clipă ce au stat,
Puișorii le-au chemat.
Chiriaşi la mine acasă
Sunt aşa de bucuroasă
Să am chiriaşi în casă.
Rândunele costumate;
Parcă–n frac sunt îmbrăcate.
Nici bine nu au venit
Cuib rapid şi-au construit,
Şi de la balconul lui,
S-au ivit vreo patru pui.
Cât a fost vara de lungă,
N-au stat nicio secundă.
Îi aşteptă o provocare,
Ce poate să-i coste tare.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
74
Vor pleca cât mai departe
Unde frigul, nu răzbate,
Și vor face cale întoarsă,
Tot la cuibul de acasă.
Voican Gabriela
Mama (fragment)
Trupul semizeului căzu în cercuri de apa
în adâncurile mării până la porţile închise ale
Atlantidei. Cine era el? O biată stea rătăcită
desprinsă din coada nemărginită a unei comete
universale ce se hrănea cu sângele a generaţii
întregi de muritori ? Sau nici măcar atât?
Umbrele păsărilor de oţel ale lui Mars se
reflectau neclare şi la fel de ameninţătoare în
fluiditatea translucidă a Nilului existenţial, în
timp ce el simţea cum Poseidon îi îmbrăţişează
trupul, iar Anubis se agăţa cu lăcomie de ba-ul şi
ka-ul lui. Ochii bărbatului se dilatară , iar în
iluzia ameţitoare a adâncurilor ar fi jurat că le
vede pe Artemis şi Athena apropiindu-se de
el.”Ce mari v-aţi făcut!” încercă el să
bolborosească în timp ce apa sărată îi invada
nările şi cavitatea bucală.” Ce face mama?” vru el
să întrebe, dar gura îi amorţi, iar o durere
puternică îi sfâşîe abdomenul şi vintrele
zdrobindu-i fără milă măruntaiele. Cădea, cădea
în propriul său abis fără s-o mai poată vedea pe
Geea măcar odată.
Cele două zeiţe zâmbiră „Nu-ţi fie frică
George! Am venit să te luăm acasă .” Brusc
durerea istovitoare dispăru, la fel şi apa şi
Poseidon şi Anubis şi cele două prezenţe divine,
iar el redeveni copil. Aceeași căscioară, aceeaşi
plopi, aceleaşi trei vreascuri încă ard gemând pe
vatră, în colţurile întunecate ale odăii se ascund
aceeaşi zmei , acelaşi fus sta jos neridicat de
nimeni, e acelaşi loc ca acum nouă luni. George
se aşeză-ngenunchi şi sărută cu dor podeaua
tocită şi aproape putrezită din cauza ploii ce se
scurgea din pod. Lacrimile i se prelingeau
fierbinţi şi neiertătoare pe obrajii lui bătuţi de
vânt şi arşi de soare. Îi auzea bătăile inimii,
rugăminţile, rugăciunile către Dumnezeu, auzea
poveştile surorilor sale.
”Acum te-ntorci tu, Niculae ?” păru că se
aude vocea lui Moromete de undeva de prin
odaie . O durere insuportabilă îi cuprinse întreg
trupul ca o spasma chinuitoare ce-i storcea până
şi creierii. Simţea că însuşi Universul îi bătea
piroaie ruginite în fiecare celulă a corpului
răstignindu-l la poalele propriilor sale păcate.
„Unde eşti mama?”, dar trupul liniştii morbide se
întindea inert prin colţurile desacralizate ale
altarului existenţial. Deşi soarele apusese, steaua
cu cinci colturi, pentagrama ezoterică a sufletului
matern nu mai voia să strălucească, lăsând astfel
cetatea Betleemului în întuneric. În penumbra
criptei apărute ca din neat în mijlocul căscioarei,
salcâmii fremătau într-un dor veşnic „O mamă
dulce, mamă!”.
George inspiră adânc, iar durerea
sfâşietoare reîncepu să-i zdrobească măruntaiele.
Steaua apusese , toamna venise, Atlantida se
pierduse definitiv în apele lui Poseidon, iar
Persefona se întorsese în Tartarul lui Hades
părăsind din nou lumea muritorilor, dar nu doar
şase luni ca de obicei, ci de data asta pentru
totdeauna.
***
Cei trei scafandrii ieşiră la suprafaţă, iar ceilalți
patru colegi de pe punte îi ajutară să urce din nou
la bordul vasului.
-Marea Caspică rămâne în continuare
marea mea dragoste, râse unul dintre scafandrii
scoţându-şi masca şi mânuşile de neopren.
Ceilalţi bărbați râseră şi începură să povestească
ce văzuseră în adâncuri.
-Aţi găsit ceva? îi întrerupse femeia ieşind
val-vârtej din cabina vasului. Linişte! Bărbaţii
tăcură, iar cei trei scafandrii se uitară unii la alţii
parcă implorându-se unul pe celălalt să găsească
o soluţie. Ce răspuns să-i dea? Ce să-i spună?
Rămăşiţele avionului erau încă acolo, la fel ca
acum trei luni, la fel ca acum un an, la fel ca
acum 76 de ani. Cum să-i spună că bunicul ei
fusese de fapt pilot pe un IAR 80? Cum să-i
explice că nu fusese niciodată un simplu
muncitor pe un vapor comercial? Cum să-i spună
că Gheorghe fusese un erou, că luptase şi-şi
dăduse viaţa pentru ţară? Cum să-i spună toate
astea ? Oare avea femeia asta atee să înţeleagă
jertfa şi credinţa bunicului ei? Toţi şapte se
temeau că aceasta va smulge din pântecele mării
oasele străvezii ale pilotului şi le va arunca într-
un cavou rece şi pustiu. De ce tot încerca să-i
tulbure veşnicia?
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
75
Cronici literare, recenzii, comentarii
Dr. Ing. Corneliu CRISTESCU
despre cartea: „APROAPE DE DUMNEZEU”,
Autor: Titi TURCOIU, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2018.
După câte ştiu, această carte este cea de a
treia din seria celor care, pentru autor, vizează cu
adevărat „apropierea de Dumnezeu”, pe care
domnul profesor universitar doctor inginer le-a
scris din inima şi mintea inginerului cercetător,
mereu căutător al adevărurile fundamentale.
Prima carte din serie, intitulată
„Particula lui Dumnezeu”, publicată în anul
2013, când domnul profesor era, încă, membru
activ al Cercului Scriitorilor Ingineri din AGIR,
a fost o revelaţie pentru mine, deoarece inginerul,
omul de ştiinţă, specialistul în motoare termice,
descoperă un fapt esenţial, şi anume: „particula
lui Dumnezeu”, care este chiar sufletul omului,
prin care omul devine „dual”, adică materie şi
suflet în acelaşi timp.
Dar, despre această carte am scris o mică
recenzie în numărul. 18-19, noiembrie-
decembrie, 2015, al revistei BOGDANIA:
A urmat, apoi, a doua carte din serie,
intitulată „Pe drum dumnezeiesc”, pe care am
primit-o în manuscris, mai bine zis un draft
electronic, care a permis o lecturare facilă şi
rapidă.
După ce a descoperit „particula lui
Dumnezeu”, autorul a ales şi calea către Domnul,
pentru că numai Dumnezeu este Calea, Adevărul
şi Viaţa!
În această carte, autorul recunoaşte că
drumul nu-i uşor, dar găseşte şi explicaţia:
„Îngust şi lung e drumul către Dumnezeu,
Păşesc pe el tăcut şi-ngândurat,
Mă-npiedic des, mă poticnesc mereu,
Păcatele sunt multe şi-ncurcă-un
necurat!”
Sufletul trebuie îngrijit, întreţinut, cultivat
şi curăţit, prin biserică, unde oamenii participă la
Liturghie, la Spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie
care este legământul de iubire între Dumnezeu şi
oameni, iar: „Contactul permanent cu
Dumnezeu,/Se face rugându-te mereu”, spune
poetul.
Dar, la un moment dat, sufletul îşi ia
zborul:
„Sufletul omului,
particula lui Dumnezeu,
zboară la Stăpân,
când oamenii viaţa-şi depun”.
Desigur, în mâinile Domnului..., iar mai
departe:
„Sufletu-i duh/Şi zboară-n văzduh”, „Ca
pe Planeta Sufletelor să ajungă.”,
Toate acestea, pentru că:
„Învierea este suprema minune
făcută de Dumnezeu cu Fiul,
ca să sporească credinţa în lume”.
Cu siguranţă că şi această a doua carte ar
merita o analiză mai detaliată, pentru a evidenţia
şi alte aspecte/idei/concepte deosebite şi
înălţătoare pentru fiinţa umană, dar, spaţiul fiind
limitat, ne limităm la cele scrise, care oferă,
împreună cu cele ce urmează, o imagine „in
integrum” asupra gândirii/concepţiei poetului.
Poate altă dată...
Dar să revenim la cartea a treia din serie, care
reprezintă, de fapt, obiectul analizei noastre, care
îl plasează pe autor mai „Aproape de
Dumnezeu”.
Dacă primele două cărţi surprind prin tematica
abordată, prin unghiul propriu de vedere al
autorului, chiar prin originaliatea ideilor şi
conceptelor, această a treia carte conturează
emblematic această „trilogie” de excepţie în
literatura noastră. Ea cuprinde o serie de aspecte
al vieţii, raportate continuu la divinitate, un fel de
„ceartă cu marile şi micile teme” ale existenţei
umane, aşa cum zicea un alt mare poet-inginer,
de asemenea profesor universitar doctor inginer
de la Universitatea POLIEHNICA din Bucureşti,
l-am numit pe domnul Corneliu BERBENTE, un
foarte cunoscut poet şi epigramist de excepţie.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
76
Acest al treilea volum surprinde, în mod plăcut,
printr-o„Ars poetica”, pe care o calific, spre
desăvârşire, unde prozodia este la ea acasă,
volumul dovedindu-se un argument convingător
de susţinere/evidenţiere a maturităţii scriitoriceşti
a autorului.
Asumându-şi, integral, cunoştinţele ştiinţifice şi
nepunându-le în antiteză, cum fac unii, cu cele
teologice, în poezia care dă şi numele volumului,
autorul împleteşte de minune aceste ştiinţe
complementare, şi nu antagonice, creând o
imagine cosmogonică de o frumuseţe rară, pe
care un filolog de meserie nu ar putea s-o creeze,
ci doar un inginer-om de ştiinţă cu talent literar
[p.7 ]:
„Visam să zbor în spaţiu cosmic,
Cu sufletul, căci trupu-i greu,
Şi că m-apropii fin, atomic,
De Bunul nostru Dumnezeu”
Autorul are un scop precis, relevant, în acest vis,
şi anume.
„Să-mi caut sursa mea divină:
Prea Bunul nostru Dumnezeu”
Finalul poeziei/visului este cât se poate de
omenesc, aducându-i nedumerire şi dezamăgire
[p.7 ]:
„Cântând, cocoşii m-au trezit,
Din visul meu de căutare,
Nedumerit, dezamăgit,
Că tot pe Terra sunt, se pare (!?)”
Asupra timpului, autorul rămâne clar cu o viziune
ştiinţifică [p.8]:
„Din infinitul minus vine,
În infinitul plus se duce,
Iar punctul zero-i la răscruce,
Când ai venit, cândva, pe lume”.
Pentru autor anul este doar o unitate de măsură a
timpului [p.9], ca, de altfel, şi luna [p. 11], şi ziua
[p. 15], deoarece: „Plăcută e lumina zilei”, dar şi
noaptea, pentru că [p.17]:
„În noapte se pot naşte prunci,
Cu strigăt de venit pe lume,
Un dar al Domnului, atunci,
Când şi părinţii-au fapte bune.”
Ora, secunda şi chiar viaţa însăşi, în viziunea
autorului, sunt unităţi de măsură a timpului.
Ce este viaţa dacă nu sinteza temporală a
existenţei umane, fiind timpul înregistrat între
naştere şi moarte, dar atât de frumos redată de
autor [p. 21]:
„Ieri născut sau poate azi,
Timpu-nregistrează totul,
Cam de când începi să arzi,
Până când se stinge focul.”
Autorul arată că, deşi tot o viaţă au şi cei buni şi
cei răi, totuşi trebuie avut în vedere ce alege
Dumnezeu [p. 21]:
„Tot o viaţă e numită
Şi la bun şi la cel rău,
Dar, pe-aceea mântuită,
O alege Dumnezeu (!?)”
Dar timpul ne şi transformă, dacă avem noroc,
ajungem să îmbătrânim, cu toate că [p. 21]:
„Mai vrem să fim tot în putere,
Dar energia se consumă,
Doar pe mişcările lejere,
Făcute iute cu-ani în urmă”
Nu scapă analizei autorului nici virtuţile omeneşti
[p. 23]: iubirea de Dumnezeu şi de apropiaţi,
cinstea, dreptatea, dar şi nădejdea în Dumnezeu
[p. 23]:
„Şi cu credinţă-nfloritoare,
Să îl slăvim pe Dumnezeu.”
Dar, „Neascultarea-i boală veche/Datând de la
Adam şi Eva”, care: „N-a(u) ascultat!S-a(u) dus
cu tihna,/.../Pierzând şi Raiul şi odihna,” [p. 24].
Chiar şi „Răbdarea pare a fi virtute”, dar care :
„Doar prin credinţă se ascute”, de aceea trebuie
să fim consecvenţi [p. 26]:
„Şi sigur, mântuire,
Răbdare până la sfârşit,
Tu Doamne dă-ne-o-nzecit
Ca pe un dar născut din fire...”
Această primă parte a cărţii, cea mai valoroasă,
de altfel, îl înalţă spiritual pe autor, dar şi pe noi
cititorii, care am avut răbdarea şi dorinţa de a o
parcurge, pentru că noi suntem adevăraţii
beneficiari ai acestui demers intelectual, filozofic
şi religios.
Partea a doua, intitulată: „Ai mei”, începe cu o
„Rugăciune”către Domnul, rugându-l ca, pentru
ai lui, să le dea minte [p. 31]: „Să gândească
pozitiv,/Să Te-adore doar pe Tine”.
Autorul continuă cu o serie de poezii adresate:
copiilor, nepoţilor, surorilor, cumnaţilor, dar şi
vietăţilor de pe lângă casă: căţei, pisici etc.
Capitolul se termină cu „Ultima dorinţă” a
poetului, care, în esenţă, cere [p. 55]:
„Să lăsaţi pe Dumnezeu/Să mă judece mereu”.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
77
A treia parte, sugestiv intitulată: „La mânăstiri”,
abordează o serie de aspecte specifice:
mânăstirile cunoscute, funcţii, ucenicia, clopotul,
dar şi florile de cireş şi de păpădie, realizând,
astfel, o imagine specifică vieţii şi ambientului
monahal.
În a patra parte, intitulată „Energia şi oboseala”,
omul de ştiinţă iese în evidenţă, dar o anumită
oboseală, generată de vârstă şi de boală, pune
stăpânire pe autor, care, conştient de acestea, zice
[p. 78]:
„Nu aş lăsa medicamentul,
Cel alopat, prescris de medici,
Dar mă bazez pe stimulentul
Lui Dumnezeu, adus de clerici”.
Poetul abordează şi alte aspecte ale vieţii:
mângâierile mamei, deşertăciunile vieţii,
sărbătorile, iarna, viscolul, meteo etc., toate
acestea având un ecou special în mintea şi inima
poetului.
Ultima parte, intitulată: „La senectute”,
reprezintă o culegere de catrene şi epigrame care
ilustrează spiritul de observaţie, umorul şi verva
autorului, de altfel, un cunoscut epigramist,
antologat în peste 20 de volume editate de
personalităţi cunoscute şi 2 cărţi personale de
epigrame.
Pe lângă cărţile de specialitate inginerească, mai
nou, domnul Titi TURCOIU a scris şi o serie de
cărţi cu tematică bisericească şi chiar a ctitorit
biserici..
Domnul Titi TURCOIU este membru al
Cenaclului Epigramiştilor "Cincinat Pavelescu"
din Bucureşti, din anul 1980 şi membru fondator
al Uniunii Epigramiştilor din România, din 1994.
Cu această carte de vizită, dar mai cu seamă cu
cele prezentate mai sus, ne aşteptăm din partea
autorului să ne ofere alte noi cărţi frumoase, iar
trilogia, de care am vorbit, să devină tetralogie şi
chiar mai mult decât atât...
NOTĂ:
În recenziile şi cronicile pe care le semnez,
folosesc titlurile ştiinţifice personale şi ale
scriitorilor ingineri menţionaţi/recenzaţi tocmai
ca să subliniez profesiile de bază, care, dublate de
pasiunea pentru literatură, să rezulte mai pregnant
viziunea specifică şi originală a acestora.
Prof. Geo CĂLUGĂRU
Strâmtori între lacrimi, autor Aura Dan,
Editura Amanda Edit, Bucureşti, 2018
Pentru tine cititorule, cu stimă, prietenie şi drag
Nu pot trece cu vederea atenţionarea,
perfect motivată a autoarei: „Cine mă citeşte, mă
va cunoaşte; Cine mă cunoaşte, mă va înţelege;
Cine mă înţelege, îşi va dori să mă citească!“
Scriitoarea găseşte şi ne oferă un motto
adecvat, sub tâlcul căruia descoperim firele din
care este urzită ţesătura romanului său
„Strâmtori între lacrimi“, apărut la Editura
Amanda Edit, cu puţin timp în urmă.
„Daţi-mi o prejudecată şi voi mişca
lumea din loc“. Cronica unei morţi anunţate –
Gabriel Garcia Marquez.
Romanul se deschide cu vizita de
dimineaţă a echipei medicale, într-o rezervă, cu
două paturi dintr-un spital (sanatoriu) de boli
nervoase. Facem cunoştinţă cu cele două femei
ocupate ale rezervei: doamna Ştefănescu „adusă
la sanatoriu de copii, acasă incomodă şi era greu
de îngrijit. Ea refuza orice contact cu lumea
exterioară. Nu vorbea, nu se mişca. Tot ce făcea
era să respire.“
Cealaltă femeie – ne spune autoarea, între
două vârste, părea să fie ceva mai zdravănă la
minte decât doamna Ştefănescu. Frământă între
degete un colţ de bluză şi îşi muşcă neîncetat
buza de jos ca şi cum ar da să plângă şi să râdă,
în acelaşi timp. Avea o ţinere de minte marcată
de sincope, când nu mai îşi amintea numele şi, de
multe ori, spunea că este x sau y, ca mai apoi, să-
şi amintească şi să nu mai fabuleze. Starea de
sănătate mintală a celor ajunşi în asemenea
sanatorii de îngrijire şi tratament este, atât de
grav zdruncinată iar manifestările
comportamentale, atât de imprevizibile şi bizare,
încât şi, numai oglindirea lor, efectuată de un
scriitor înzestrat cu har şi talent, cu o necomună
forţă de a o exprima, cu o sensibilitate a
percepţiei, devenită sieşi o povară prin care
reuşeşte să cunoască şi să înţeleagă acest infern,
care ajuns în pagină de carte şi, de aici, la cel ce
vrea şi poate să cunoască şi să înţeleagă, e ceea
ce am descoperit, parcurgând conţinutul acestui
roman şi, totodată, că autoarea Aura Dan are
capacitatea, dovedită mai ales în acest roman, de
a filtra totul prin propria gândire şi simţire, la
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
78
care se adaugă fascinanta împletire a prozei cu
poezia, care nu are cum să nu-şi atingă efectul
scontat. Treptat şi în doze, bine înlănţuite
autoarea ne introduce în mulţimea de întâmplări
care au adus-o pe Elena, una din personajele de
prim plan ale acestui roman dar şi pe alţii, ale
căror vieţi se intersectează cu cea a Elenei şi a
celor din familia sa sau apropiate de aceasta. Or
cât era de bolnavă, Elena ştia rândurile scrise în
ziarul despre care era vorba şi le putea reproduce
fără greşeală. Este vorba de o nenorocire
petrecută, într-un sat din Moldova, unde au avut
loc două incidente dramatice. Un incendiu a
mistuit casa şi, odată cu ea, toate acareturile
familiei Panait. Două persoane au fost găsite
carbonizate. Peste câteva ore, alături de tren,
care se afla pe o latură a satului, s-a găsit
cadavrul unui bărbat de 30-35 de ani. Accidentul
s-a petrecut, probabil, din cauza neatenţiei la
trecere peste linii când trenul îşi parcurgea traseul
stabilit. Aşa suna ştirea din ziar, la care se adaugă
ceea ce îi spune Elena lui Ştefan, care se oferise
s-o ajute să demonstreze că nu e vinovată de cele
menţionate în ziar: „Eu am pus foc! Eu am ars, şi
Ion a murit...Şi ce dacă!.. Se întâmplă şi la case
mai mari, darmite la un beţiv ordinar cum era el!
S-a întors cu faţa spre uşă, indiferentă. După cum
vom descoperi mai departe, aceste fabulaţii ale
minţii rătăcite a Elenei, nu-s provocate de forţe
malefice supranaturale şi nici expresia unei
pedepse divine, din cine ştie ce motive, de nimeni
cunoscute, ci de nişte semeni răi, până la stadiu
de suboameni, adevăraţi demoni. În ciuda
fabulaţiilor Elenei, medicul care o îngrijea îşi dă
seama că «femeia spune adevăruri, doar că-s
încurcate cum iţele războiului de ţesut». Este
motivul pentru care continuă s-o asculte răbdător.
Bun psiholog, medicul încearcă să discearnă între
fabulaţie şi adevăr, în spusele Elenei, când
concluzionează, motivat, afirm eu, spunând:
„Doamne ce harababură e în mintea ei. De fapt,
cred că ea a fost martoră la multe evenimente din
viaţa celor despre care povesteşte şi, de aceia tot
încurcă, însă cu puţină atenţie, cu puţină voinţă,
o să o înţeleg. Toate o pot ajuta pe biata
femeie!“, gândea medicul. De data asta medicul a
constatat că femeia intrase în pielea ei, chiar dacă
avea 17 ani.
- Ce ţi-ai dori, Elena? Spune el.
- Să uit totul!, a zis ea şi... a adormit
imediat. Se pare că, şi aşa rezultă din răspunsul
Elenei, că uitarea este sau ar putea fi un remediu,
la o minte bolnavă. O altă învăţăminte preţioasă,
care dă roade este aceea că pentru a te putea
acomoda cu un bolnav psihic, trebuie să vorbeşti
şi să acţionezi calm, cu blândeţe şi dragoste. Un
mod de manifestare ale bolii mintale este discuţia
celui în cauză, aici, a Elenei cu fantasmele
trecutului.
Cuvintele pe care, ţiganca i le-a spus lui
Anemar când i-a ghicit în palmă, aceasta le-a
uitat, era prea mică să creadă-n ghicitori şi
proorociri dar şi le-a amintit autoarea, care a
folosit o parte din cele spuse de ţigancă în
formularea titlului acestui roman:
„-La moartea mă-tii, nu o să fii cu ea şi
vei plânge mult... toată viaţa ta are strâmtori
între lacrimi!“ Şi, într-adevăr, aşa s-a desfăşurat
o mare parte din drama vieţii aceste Anemar, care
a ajuns într-o casă de prostituate al cărei patron
era Giani, un ţigan mic de statură şi gras, o brută,
în toată puterea cuvântului. O obliga să se culce
cu 3-4 bărbaţi pe zi, mulţi bădărani şi, în mare
suferinţă la capitolul igienă, făcându-i viaţa un
calvar. Avid de bani, cât mai mulţi, Giani îşi
propune s-o vândă cuiva pe o sumă fabuloasă. A
fost uimită când, în camera ei a intrat un bărbat
tânăr, aspectuos şi manierat, care nu i-a pretins
nimic din ceea ce îi ceruseră cei de până atunci.
Neştiindu-i numele şi fiindu-i jenă să-l întrebe, i-
a zis în gândul său, generalul. În noua ipostază în
care se afla, în inima sa încolţea încrederea.
Pentru a câştiga cât mai mulţi bani, Giani o
vindea cu ora. De câte ori venea generalul, pentru
Anemar era sărbătoare. O adevărată enciclopedie
„generalul“ o uimeşte şi ea se îndrăgosteşte de
acest om, o adevărată mană cerească. Anemar,
citind Biblia, ajunge să înţeleagă că viaţa, chiar şi
sub puterea lui Giani, merită trăită. Foarte
impresionantă nevoia de identitate proprie a
individului, aici, cea a Anemar: „Eu, aşa sunt,
aşa mă cheamă, chiar dacă mi se impune un alt
nume, un alt comportament, o altă soartă, o altă
identitate. Vreau să fiu eu şi cam atât...“
Ioana Crăciun, soţia avocatului Alex
Crăciun, căutând-o pe Elena Panait, mama
Aneimar, ajunge la sanatoriu în care aceasta era
internată şi era sub îngrijirea doctorului Pârvan.
Aceasta află de la doctor în ce împrejurări a fost
adusă acolo şi că, mintea ei e aproape total
pierdută. La rugămintea Ioanei, doctorul o
conduce în încăperea rezervată Elenei Panait.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
79
Aceasta avea privirea pierdută şi tăcea. Ce vedea
Elena, nu mai Dumnezeu ştia.
Într-o exprimare extrem de concentrată,
scriitoarea Aura Dan înfăţişează cauzele care au
adus-o într-o asemenea stare de degradare
mintală pe Elena, mama Ioanei Crăciu, după
numele soţului său, avocatul Alex Crăciun. Elena
şi-a trăit viaţa, care i-a fost distrusă între două
violuri suportate la o vârstă fragedă, înfăptuite de
doi nemernici Ion Vasile şi Radu.
Când a ajuns acasă, Ioana a povestit
familiei despre ce aflase la sanatoriu şi l-au
chemat imediat pe Vlad. Acesta trăia cu Elena
Panait, în urmă cu mai mulţi ani o miraculoasă
poveste de dragoste, deşi Vlad era căsătorit cu
Maia şi avea şi copil. Rezultatul acelei iubiri
interzise, Anemar, dispărută în condiţii suspecte.
Vlad s-a dus la sanatoriu şi providenţa a făcut ca
momentul ei de luciditate să fie mai lung şi să-şi
amintească amândoi, acele clipe de neuitat. Vlad
îi promite că va pune în mişcare relaţiile înalte pe
care le are, o va găsi pe Anemar şi va avea grijă
de viaţa ei. Din păcate, durata de luciditate se
epuizase şi Elena revenise la starea ei obişnuită,
care era fără salvare, adevăr care, aflat de la
medicul ce-i purta de grijă, l-a îndurerat profund.
După un timp oarecare, „generalul“ a
ieşit din peisaj şi Anemar a beneficiat de a doua
şansă. Un cunoscut politician, între două vârste, îi
propune să-l însoţească, de ziua sa, la petrecerea
ce urma să aibă loc, pe fiul său de douăzeci de
ani şi, crezând că ar fi apucat-o pe o cale greşită,
să-l iniţieze, în adevărata şi naturala artă a
amorului şi, în caz că rămâne însărcinată, fiul
său, Paul Sorescu o va lua de soţie. Mircea
Sorescu se dovedeşte a fi un adevărat om de
caracter şi-o introduce în familia sa, în care e
preţuită de toţi ca un adevărat membru al
acesteia. Anemar îi relatează lui Mircea Sorescu
tot ce trăise, calvarul de până atunci. Politicianul
răsuflă uşurat când îşi dă seama că fiul său se
iubea cu fata din casă, Nora şi, deci nu se
întâmplase ce credea el. Mircea o preţuieşte aşa
de mult încât de ziua Aneimar, îi face cadou o
maşină. La o ieşire de plăcere cu maşinile,
undeva la munte, Paul şi mama sa păţesc, din
cauza maladiei vitezei, un accident greu soldat cu
decesul lui Paul la locul accidentului, soţia
politicanului la rându-i grav rănită, abia reuşeşte
să smulgă soţului promisiunea că se va căsători
cu Anemar şi că va avea grijă de ea până la
sfârşitul vieţi. Dar cum viaţa e plină de
neprevăzut, după ce, prin relaţiile pe care le avea,
distruge lăcaşul lui Giani, cel atât de rău famat iar
Giani este arestat şi trimis la puşcărie. Mircea, la
puţină vreme, după ce răzbunase calvarul trăit de
Anemar, devenită soţia lui, este la rându-i,
cercetat de poliţie, în vederea condamnării pentru
acte de corupţie, pe care, după câteva luni, cât
durase ancheta, reuşise, la rându-i, să-şi
dovedească nevinovăţia, prezentând, printr-un
avocat corect şi care-şi cunoştea bine meseria,
actele, ce-i dovedeau nevinovăţia. Anemar şi
Mircea, în pofida diferenţei de vârstă, datorită
sprijinului proniei divine, au avut copii, doi băieţi
şi două fete. Într-un cuvânt au avut parte de
răsplată divină care nu se compară cu nimic, ce
nu ţine de omnipotenţa şi atotiubirea, ce-i dă
lumină solară.
Finalul romanului, pe care-l reproduc,
este pecetea inconfundabilă a unui talent, cu
adevărat dăruit de Dumnezeu: „Doar El, aşa mai
mare cum era, mi-a fost în toţi cei aproape 60 de
ani, tot ce înseamnă pentru mine viaţa. Doar cu
el am fost iubiţi, doar cu el am fost părinţi, doar
cu el bunici şi străbunici. Doar cu el! Mircea al
meu, doar al meu... Fără Mircea timpul nu mai e
timp şi nu mai are timp. Mi-am pus pe noptieră
una dintre lumânările care-i ardeau la căpătâi,
tubul cu pilule pentru dormit cu care-şi alina el
nopţile, cartea cu poezii care mi-a fost gazdă în
vremea de tristeţe, caietele care poartă între
coperte întreaga-mi viaţa şi o cală...
O altă carte importantă a poetului Constantin
Kapitza – „NĂLUCI“, Editura Beta, 2018
N-am nici o îndoială, când mă aplec
asupra unui volum de poezii, purtând semnătura
Constantin Kapitza, că mă va întâmpina
constant, în conţinutul lor, transfigurat artistic,
evident, crezul său de la care nu se abate, şi
anume că, poezia trebuie să-i facă pe oameni mai
buni şi mai sinceri cu ei înșiși, cu lumea şi cu
viaţa. Este una din condiţiile majore de perenităţii
lor, aceea de a ne semnala trecerea, prin ceea ce
lăsăm în urma noastră, după harul cu care ne-a
înzestrat Dumnezeu, pe fiecare dintre noi, har
care trebuie neîncetat fructificat. Se ştie că
poezia, de-a lungul timpului a fost definită în fel
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
80
şi chip, dar analiza creaţiei lirice a poetului
Constantin Kapitza ne arată că el consideră ca
fiind foarte importante ideia şi metafora. Altfel –
mai crede el – nu e poezie.
Înzestrat cu o acuitate a simţurilor,
necomună, poetul aude „apa, moleculele/se
ciocnesc, se resping“ şi vede, în acest fenomen o
potolire „a setei“ care are efect, într-o „ploaie
rostogolindu-se/ în realitatea nedisperată, ne
linişteşte“ într-un alt context, este zadarnică.
Pomii şi-au pierdut frunzele şi Kapitza simte,
fiind parte a naturii că „sub patul de frunze,
bâtrâneţea/ (cea a copacilor), în frânturi de ani
se cicatrizează/ pe vârsta mea“. O presimţire
lăuntrică îl determină să afle ce-l interesează şi
dacă şi cât este de real: „M-aş întreba, nu este
departe ameninţarea/ cu regăsirea fiinţei mele, a
suflării/ pe frânghia vieţii?“ Şi, reactivat, ca
urmare a stării de sănătate precare, acel instinct al
supravieţuirii, în care Eminescu găsea însăşi
misterul naşterii, vieţii, afirma în „Scrisoarea a II-
a“ – închipuind Facerea lumii, când: „De atunci
negura eternă se desface în fâşii, / De atunci
răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi
pierdute/Vin din sure văi de chaos pe cărări
necunoscute/ Şi în roiuri luminoase isvorând din
infinit,/ sunt atrase în viaţă de un dor
nemărginit.“
Acest „dor nemărginit“ îl determină să se
agaţe de viaţă şi să creadă că va merge mai
departe: „Mai este un răgaz, stărui/ ca un om
udat de ploi şi nins de zăpezi/ să stau pe
marginea topaganului,/ Să simt rostogolirile
sorţii.“ (Întrebare, p. 95)
Sunt surprins, cât de poetic şi de limpede
ne convinge poetul Kapitza că suntem o aşchie
din univers şi prin urmare, ne sunt identice toate
însuşirile întregului din care provin: „...Pentru
nimic mă dezlănţuiesc/spre un etaj al cerului,
mai tânăr,/ şi nu te voi părăsi, iubită,/ joaca de-a
viaţa este un cuib/al adormirii, fără gunoaie,
/fără hrană, dar cu multă lumină./Pentru nimic
nu mă părăsesc,/ nu te părăsesc, lasă-mă să-ţi
arăt/ saltul în nepieire, căci suntem/
recomandarea lui Dumnezeu.“ (Cosmosul din
mine, p. 94). Foarte interesantă raportarea la
viitor ca la o necunoscută, să rămână, ca atare,
pentru totdeauna. Dacă „ştim ce a fost (din cărţi,
documente, mărturii de tot felul), ce a mai rămas
din trecut“ (şi poate fi cunoscut nemijlocit), în
schimb „Mănuşa viitorului nu poate fi găsită“ de
ce, pentru că, cei avizaţi, „căutătorii de tăbliţe,
cu semne săpate în aur, / au rătăcit drumul.“ Şi,
nu se mai poate face nimic? Nu, deoarece
„oricare drum se deschide/ ca un evantai“ şi nu
ştie pe care s-o apuce şi din această cauză „şi
convoaiele de năzuinţe/ nu se vor întâlni
vreodată“ (Mănuşa viitorului, p. 96).
O superbă personificare a abstracţiei
noţiuni numite TIMP, metamorfozată, în atât de
concreta vreme, încât s-o putem atribui (pe
vremea noastră), a cărui acţiune este similară cu
cea a abstractului TIMP: „Aburii beţiilor mele
încă/plutesc, aşa că trebuie să mă căutaţi/prin
cârciumile demolate/de unul, Vreme, privit/prin
mucegaiul zidurilor, pământului/ce străluceşte în
sticlele vieţii. Sunt meniţi să biruie acţiunea
demolatoare a timpului, zeităţilor sau
întemeietorii deveniţi legende: „Zeul Bucur
(întemeietorul Bucureştiului) priveşte peste
Vreme,/oile i s-au pierdut, merii şi-au pierdut
gustul/pe Limbile noastre europene, /tot aşa
grădinile dispar, /fug înspăimântate/cu iarba
galbenă a memoriei.“ Poetul se substituie lui
Vreme – şi vorbind la persoana I, se prezintă ca
întemeietor al unul alt necesar început: „Am
plecat, Vreme, plin de secrete/ m-aproprii de foc,
ard (purificare prin ardere spre a fi posibilă o
altă întemeiere)/ca să-ncolţească netulburat/ şi
pieptu-mi să strălucească/peste o inimă nouă,/
martoră a ce va veni/ din năluci.“ Căci, aşa cum
ne spune Eminescu „Vis al morţii eterne e viaţa
lumii întregi“- nălucă, nălucire – vis- viaţă
acesta e lanţul de unde începe viaţa spre a
ajunge năluca şi a fi, în final, acel „dor
nemărginit“, chemând, irezistibil din „sure văi
de chaos“ colonii de lumi pierdute, ce nu se pot
împotrivi acestui acel „dor nemărginit“. Încă o
dovadă de maturitate creatoare, de rafinată
gândire filosofică a poetului Constantin Kapitza,
găsitor de „cuvinte potrivite“ şi pentru astfel de
rafinate incursiuni în farmecul „condei de minuni
a lumii“. Ar fi încă multe se spus dar mă opresc
aici.
Mihaela-Mariana Cazimirovici
despre vol. Legenda sufletului meu,
autor poetul Ion Lucian Coliţă, Editura
Topoexim, București
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
81
Cu volumul „Legenda sufletului meu”,
publicat în anul 2018, poetul Ion Lucian Coliță își
însemnează clar locul propriei existențe poetice.
Practic, un jurnal de o intimitate
copleșitoare, această colecție, de o mare bogăție
prin sentimentele adunate din inimă, este
dedicată, în principiu, familiei sale, prietenilor și
celor pe care-i admiră sau nu, vieții și căsniciilor,
dar și, apropiindu-se filosofic, de „maifrumos”,
destin, mister și sacralitate.
Aparent, suferința s-a infiltrat insidios în
viața sa, însă o privește cu mult curaj și o
desființează bărbătește, hotărând cu siguranță-n
suflet: „[...] am să lupt să nu cedez/” (Am suferit
destul..., p. 157), fortificat prin credință și
rugăciune: „O, Doamne, Dumnezeul meu,/ Mai
dă-mi o șansă peste toate –/ (În pragul disperării,
p. 158).
Volum de mare întindere, însumând mult
peste 500 de pagini, „Legenda sufletului meu”
conturează, în esență, destinul autorului său: îi
reconstruiește viața pe hârtie. Abordarea se
păstrează, așa cum era de așteptat de la un iubitor
de filosofie, în această zonă, îngemănarea ei cu
poezia fiind evidentă.
Constructiv, deși rima îi rămâne mai mereu
prietenă, ritmul nu este căutat; versurile unei
strofe alternează, în general, ca număr, adunându-
se câte patru, cinci, șase sau chiar mai multe,
preponderente fiind totuși catrenele.
Muzicalitatea unui suflet, care se descoperă
cu multă căldură în fața semenilor săi și cu un
zâmbet mereu prezent pe chip, nu poate să îi
așeze soarta decât pe drumul speranței. Provoacă,
astfel, prin titluri precum: „Eu cred că încă voi
trăi”, „Eu sper din nou...”, „Speranțe capitale”,
poetul călcând discret, însă cu inima deschisă
spre viitor.
Nimic nu-l oprește: nici suferința, nici
durerea, ba dimpotrivă, acestea-i sunt aliate în
crearea unui drum, în continuare, spre viață, în
față cu lumina unui suflet călit.
Și nu se pierde în vertijul evenimentelor, ci
caută soluții, iar principala forță dătătoare de sevă
fiind însăși poezia.
Felicit autorul, mulțumindu-i pentru poezia
de la pagina 370, pe care mi-a dedicat-o.
(Ion Lucian Coliță, Legenda sufletului meu –
o poveste aparte – poezii, Editura Topoexim,
București, 2018, 541 p.)
Acad. Vasile TĂRÂŢEANU
“Umbra Curcubeului în Simfonii mute de
dor...”
Prin toate demersurile sale literare,
George Călin, ne convinge că are darul de a crea
poezii, pe care le scaldă într-o caldă lumină, într-
o undă de vibraţie şi trăire, născută din metafora
rară care trezeşte în noi emoţia, simţirea în
frumos şi armonie... Poetul ne înnobilează suptil
de la prima şi până la ultima pagină a noului său
volum de poeme „Umbra curcubeului”.
În toată creaţia sa literară, poetul se
destăinuie cu o mare nobleţe, se adresează suav şi
cu candoare sufletului nostru, poeziile sale devin
o adevărată oază de linişte, o insulă paradisiacă
uitată printre valurile mărilor lumii, o binefacere
pentru cei însetaţi de frumos, de calm, de acele
valori date omului din vremurile dintâi ale facerii
sale. în sufletele noastre: „se zbat păsări fără de
zbor, / păsări cu aripile arzânde, / picurate cu vise
ciuntite / fără de prejudecăţi absurde, / respectând
vechile cutume moştenite, / care au trecut proba
Timpului...”
Poemele sale au o muzicalitate
liniştitoare, sunt de o aleasă bonomie, scrisă într-
un grai domol, liniştitor. E o raritate ca în această
epocă a vitezei, care ne dă senzaţia de vârtej, să
întâlneşti un poet care se aşează „pe marginea
clipei” pentru a adăsta să fie vizitat de imagini
poetice rare, pline de farmec şi emoţie, pentru a
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
82
le prinde în vârful condeiului şi a le dărui cu
generozitate iubitorilor de cuvânt scris, ca în
poemul „e vremea pentru Lumină...”: „ploi de
lacrimi spală tăcute, / un şir de gânduri / peste
filele sufletului ei, / o poveste despre oameni noi,
/ ce pot atinge vise albastre, / ascunse în tăceri /
înveşnicite în cuvinte... // mi-e frig, aici, / la tine /
în suflet, / norii îmi străpung retina, /
împodobindu-ţi inima cu minuni / mă cocoloşesc
/ gol, / în tine, / om matur, / luptând pentru
Iubire,/ cântându-ţi imnuri de slavă...”
Frumuseţea poeziei lui George Călin, prin
spiritul său solar, ne reconstruieşte fiinţa
interioară, ne re-împrospătează sentimentele
nobile, pierdute „prin Timpul ce nemacină”, ca în
poemul „plăsmuindu-mi aripi perechi...” pe care
îmi permit să-l redau în întregime: “uită-mă gol
într-o ploaie de fluturi, / dojenindu-mă-n Amurg /
cu ploi de Curcubeu înlăcrimat, / pulsează-mi
prin vene / vise de Înger, / dispărând goală / în
umbrele nopţii...// priveşte-mă cum ard / în
dansul flăcărilor / pierdut printre flori de cireş,/
colindând învoluburat de fum / prin trupul tău /
otrăvit/ de licoarea Timpului...// strecoară-mă-n
sufletul tău,/ înaripează-mă/ cu aripi de Iubire,/
aşează-mă-n rama inimii tale,/ destrămându-mi
gândurile rele,/ în culcuşul aripilor/ de Înger
proscris...// şi mă alintă,/ topindu-mi dorul de
tine,/ amăgindu-mă / cu şoaptele-ţi de Înger/
răsuflând prin ploile de stele,/ alunecându-mă –
pulbere albastră-n trup, / plăsmuindu-mi aripi
perechi / spre a cuprinde zborul / ce te-nvăluie...//
într-un inevitabil târziu, / răstălmăcindu-ţi
amintirile sterpe, / uită-mă definitiv / pe scara
Cerului – umbră frântă / din lumina arderii, /
risipindu-mi cenuşa descătuşării / din tine...”
Când ai terminat de citit unele dintre
poemele lui George Călin, din acest nou volum
„Umbra curcubeului”, ai impresia că ai ieşit de la
Sfânta Liturghie, din acel loc de unde poeziile
sale îşi trag seva şi pleacă spre inimile noastre,
încălzindu-ne cu efemeritate sufetul văduvit de
„frumuseţea clipei ce trece cu greutate prin a
timpului pulbere amară”... Prin miezul fierbinte
al tăcerii, poetul ne îndeamnă să păzim rânduiala
şi legile lui Dumnezeu care sunt scrise în
Evanghelie şi flămânzi să ne-nfruptăm,
luminându-ne cu trupul Cuvântului sfânt: „în
mijlocul Timpului stingher / cerem
Plăsmuitorului de vise / mai multă Lumină – /
strop nemeritat de fericire / ce trece prin noi, /
întristându-ne visul / visul pângărit, / întinat de
patimi / negură-ntunecoasă, / stavilă născută / din
păcătuire...” (o lacrimă târzie...)
Poezia lui George Călin este, întotdeauna
un eveniment, un spectacol de culoare, romanţă,
cântec şi dans, toate îngemănate în lacrimile de
cristal ale unui suflet care nu poate şi nu ştie să se
exprime altfel: “am oprit Clepsidra Timpului, /
încercând să-ţi sărut lacrimile, / în Amurgul
înroşit / al unei noi zile, / sorbindu-le o fărâmă de
rouă / prăvălită-ntr-un adânc Abis / al nopţilor
adunate / între filele Vieţii... // mi-am deschis /
fereastra sufletului / fremătând pe fiecare petală /
de Timp / de dorul dorului de tine, / fremătând
fără de Sfârşit, / fremătând fără de Început, /
asemeni frunzelor hoinare / prinse-ntre degetele
nevăzute / ale viselor, / pornind într-un vârtej /
spre nicăieri...” (am oprit Clepsidra Timpului...)
Un vârtej plin de dragoste, într-o iubire
curată şi sinceră, aproape nepământeană, unele
secvenţe amintind de Hyperion-ul eminescian,
altele de Zburătorul lui Heliade Rădulescu: “ne
pierdem tăcuţi / într-o Lume pustie / printre
lacrimi, / printre zboruri frânte, / coborând
matinal / în noi... // ne ridicăm / în Amurguri
plânse, / ne-abandonăm neputincioşi / în Simfonii
mute de dor – / Simfoniile nopţilor de Dragoste...
// trupurile descătuşate / din Iubire / se scaldă în
roua zorilor / născându-ne mai puri, / mai
îndrăgostiţi, / pierduţi prin Timpul / ce ne macină
/ în umărul drept / al Clepsidrei... // ne regăsim /
răniţi de spadele amintirilor – / picături de
fericire ce scaldă / soldaţii războaielor
necunoscute / învingători, / învinşi, / amară şi
dulce melodie a Vieţii, / răsfrântă din vise ne-
mplinite... // Timpul / desenează / pete de
Curcubeu, / Lumea // se prăbuşeşte / în jurul
nostru / ne pierdem iarăşi / în noi, / vibrând de
Iubire...” (ne pierdem în noi...)
O creaţie poetică plină de stări şi senzaţii
noi, un joc al vieţii şi al morţii, cu energii abisale,
ce trimit oscilant cititorul într-o călătorie în raiul
liniştii sau în infernul lacrimilor tulburi: “sunt
pierdut / într-o piaţă a Morţii,/ abandonat din
visul/ de Iubire,/ conjugând verbul „a trăi”...//un
Înger misterios,/ rătăcit la margine de zare, / îmi
pictează cu o singură aripă / amintirile în nuanţe /
de Toamnă, / izgonindu-mă / pe drumul Vieţii
/fără de capăt...” (prăfuindu-mi visele-mi
deşarte...)
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
83
Cărţile ui George Călin ne aduc „pe
pervazul sufetului” lectură mai mult decât
agreabilă, un răgaz de analiză a umanităţii
noastre şi a direcţiei către care se îndreaptă
aceasta în contemporaneitate: “îţi şoptesc
netulburat cântecul / sufletului meu înlăcrimat – /
murmur de Iubire / în ritmul surâsului melodios /
al Timpului – / umbră colorată – / vâlvătaie de
cerneală, / de purpură – / neplânsă-n lacrimă, /
domolită-n durerile Amurgului... // vibrează în
noi / Simfonia Iubirii, / arsura nisipului fierbinte /
al deşertului / prin care însinguraţi ne rătăcim, /
tu – / Primăvară a inimii mele, / eu – / Toamnă
târzie a Vieţii tale / mângâietoare lacrimi / ale
necruţătorului Timp...” (la margine de Timp...)
Prin acest nou volum de poeme „Umbra
curcubeului”, George Călin ne propune o nouă
aventură în explorarea grădinii veşnice a
sufletului, o grădină în care anotimpurile se
împletesc – fără a-şi pierde individualitatea, în
care cerul capătă contur boreal – fără a uita să fie
de un albastru-senin şi peste care Timpul nu trece
niciodată!
Dan ŞALAPA
”Căutând după mere. Un dialog amical” de
Ben Todică şi Pavel Rătundeanu-Ferghete
Căutând după fericire
CĂUTÂND DUPĂ MERE, subintitulată
“Un dialog amical”, cartea lui Ben Todică şi
Pavel Rătundeanu-Ferghete este invitaţie spre
întoarcerea la izvoarele Facerii, la armonizarea cu
scânteia Bing bang-ului, cu ceea ce poate fi mai
exponenţial şi mai înălţător din ceea ce este,
materie sau spirit. O dorinţă, o vrere, un proiect
magistral al celor doi în faţa unei realităţi
inexorabile, însă: mintea noastră nu poate
cuprinde decât la nivelul a ceea ce vedem, auzim,
pipăim, gustăm, dar şi ceea ce iubim, gândim,
scriem, pictăm, cântăm... Trupul nostru este
trecător, slab, incapabil să facă faţă unui efort atât
de îndelungat, solicitant de energie vitală... Poate
revelaţia să ne mai rezerve ceva, dar câţi dintre
noi sunt sortiţi unei astfel de experienţe? Şi-apoi,
câţi dintre cei care au/primesc astfel de haruri
sunt... crezuţi, urmaţi, de noi, ceilalţi, iar
adevărurile şi mesajele exprimate de ei, sunt
puse în practică, adoptate ca modus vivendi
îndeobşte...?
Mărul este “planta pierdută”, înţelegem
analogic din spusele lui Ben Todică, în carte,
mărul căpătând, astfel, conotaţia fructului ce
caută să re-înlocuiască “plantele răufăcătoare”, ce
au dus şi duc la degringolada omului
contemporan - orgoliul, desfrâul, avariţia sau,
mai simplu, cum o generalizează acelaşi autor,
materialismul. Ori, Pavel Rătundeanu-Ferghete,
argumentează la un moment dat Ben Todică, este
acel ferment care, prin viaţa sa simplă, în
mijlocul unei naturii mai departe de pervertirea
civilizaţiei urbane, el locuind undeva, într-un sat
din Ardeal, el şi-a păstrat acel arhaism funciar, îşi
reclamă identitatea din rădăcini ancestrale,
vorbeşte şi gândeşte în termeni atât de neobişnuiţi
limbajelor actuale, academic sau jurnalistic, diurn
sau ştiinţific etc. încât nu poţi nici să-l respingi,
nici să-l adopţi imediat, pentru oricare dintre
variante având nevoie de timp de acomodare, să
zicem, de obişnuire cu stilul acesta multi-
arborescent, domol, dar nicidecum slab,
tumultuos, alteori, dar deloc dărâmător. Este un
stil nici moralist, nici doct, nu este nici laic, nici
religios, are accente de slavă atât a “lumii reale”,
contingente, dar se simte în el şi atingerea
metafizicului tandru şi neexpus cu ostentaţie sau
cu dorinţa de a fi remarcat. Pavel Rătundeanu-
Ferghete iubeşte nu pentru a fi iubit, el iubeşte
pentru a se apropia şi mai mult de Iubire, iar cu
cât se apropie de ea, cu atât îi este teamă că ea
fuge de el. Ardeleanul nostru intră în ceea ce
putem numi sindromul orizontului, acea linie din
depărtare, ca un miraj, ca o dulce chemare, căreia
vrei să-i atingi lumina, să-i împlineşti chemarea,
dar cu cât te apropii de el, cu atât el se mută pe
culmea dealului următor, ori pe creasta muntelui,
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
84
ori pe valurile din depărtare, ori pe linia fierbinte
a dunelor din aproapele-departele ce se
prefigurează în faţă...
Ben Todică a simţit nu doar nevoia lui
Pavel Rătundeanu-Ferghete de a se confesa spre
a se elibera de sindromul acesta, sindrom benefic,
dacă ni se permite oximoronul, anume acela al
unei iubiri de aproapele său, contemporan sau
ascendent, bogat sau sărac, umil sau infatuat, şi-l
aţâţă spre dialog, îl provoacă spre direcţiile unde
se simte bine confratele de dialog, dar mai ales îl
stârneşte să vorbească despre el şi lumea lui
arhaică, conservată în faţa asaltului contemporan
pervertitor. Şi-l mai solicită spre satisfacția
acestuia, să vorbească despre genialitate şi spirit,
despre românism şi fundamente identitare ale
spaţiului strămoşesc ardelenesc şi românesc. Iar
Pavel Rătundeanu-Ferghete o face fără infatuare
şi fără premeditarea intelectualului căzut rob
metaforelor sforăitoare, de salon literar, de
cenaclu săptămânal aspirând la glorii literare
instantanee. Şi, cu toate acestea, vorbele lui, ale
acestui Pavel, al cărui nume poate deveni
substantiv comun desemnând sinceritatea
creatorului arhaic şi necesitatea racordării
fiecăruia dintre noi la izvoarele naturii ca
izbucuri ale naturaleţii neprefăcute,
nealchimizate, chimizate sau adititivate,
regeneratoare, totodată, la rândul ei, acest Pavel,
spuneam, vorbeşte despre Eminescu, despre
Creangă, despre alţi mari gânditori şi creatori de
operă cu certă tentă de nemurire, în termeni de
sfinţi, de fondatori/creatori de limbă, sens şi
matrice românească, în primul rând, şi universală,
acolo unde este cazul. La fel, el vorbeşte despre
satul românesc, despre acea lume pierdută,
parţial, dar care ar mai putea fi salvată. Cum? Se
pare că soluţiile ne cam lipsesc, dar dialogul Ben-
Pavel ne poate inspira, însă ne paşte, oarecum,
utopia. Satul românesc contemporan reclădit,
reinventat, repus în rosturile sale pare deja o
cetate-stat platoniciană, „Ideal pierdut în noaptea
unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în
basme şi vorbea în poezii”, ca să ilustrăm cu
primele două versuri din “Venere şi madonă”,
poem eminescian. “Şi eu sunt Pavel!”, am putea
striga, totuşi, calchiind un slogan ce făcea
trimitere la solidaritate în faţa terorii ca practică a
societăţii contemporane devenită opresivă şi
violentă, îndepărtată cu sau fără voie de la
standardele acelei naturi umane iniţiale, acum
pierdute, din păcate... Strigăm pentru că ideea lui
Pavel este ademenitoare, chiar dacă posibilă doar
într-o dimensiune supra-omenească, după datele
cu care putem lucra, azi, şi fizic şi mental...
Nu este, însă, dialogul dintre cei doi
protagonişti, dialogul unei nostalgii iremediabile,
de esenţă romantică, după un spaţiu-timp pierdut,
nici cel a unei plângeri pe “ruinurile” nici ale
acelei, nici ale vreunei alte Târgovişte, ca în
cazul lui Vasile Cârlova, nici ale lui Grigore
Alexandrescu, în “Adio. La Târgovişte”, şi nici
inspirată după “O noapte pe ruinele Târgoviştei”
de Ion Heliade Rădulescu, este cartea unei
retrospective asupra unei societăţi şi a
evoluţiei/involuţiei acesteia, paralel cu
evoluţia/involuţia fiecăruia dintre partenerii de
dialog; cartea se constituie, persuasiv şi energic,
într-o încercare de diagnoză a societăţii româneşti
contemporane prin prisma şi a unei paralele cu
direcţiile trasate în cultura noastră de mari spirite
tutelare, laice, artistice, ştiinţifice ori religioase.
Protagoniştii dialogului îşi asumă rolul de
analişti şi, deopotrivă, vizionari, dar nu caută să
impună rezultatele la care ajung ci doar să le
împărtăşească, fie bilateral, ei între ei, la început,
fie, prin publicarea lor, apoi, supunându-le
judecăţii noastre, ale cititorilor. Cu siguranţă,
însă, efectul lecturii este unul de retrezire, de
invitare la o autoanaliză personală şi de raportare
a ei la evidenţele realităţii contemporane. Este un
refresh pe care, dacă ne inspirăm din sinceritatea
ce transcede din textul cărţii, avem datoria să ni-l
însuşim şi să-i urmăm direcţia regeneratoare
spirituală.
“Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi
conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un
organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a
considera natura din jur ca moartă, le-a permis să
o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte
destinul ca parte din noi. Eşti însurat cu natura,
cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele.
Le simţi. Le înţelegi”, îi spune Ben lui Pavel, la
un moment dat, cu admiraţie, dar şi cu o undă de
nostalgie, poate de invidie confrăţească, de
înţeles, altfel, în această relaţie iţită din nevoia
unei comunicări internaute, cei doi neîntâlnindu-
se practic, faţă în faţă deloc, pe parcursul
elaborării acestei cărţi. Cartea este un dialog sui
generis, o formă modernă (sic!) de scriere a unei
opere în coautorat. De altfel, acest gen de dialog,
care se adaugă celor clasice, de la grecii antici la
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
85
interviu şi focus grup, de la dialogul faţă în faţă la
cel radiofonic sau cel televizat, apoi de la
conversaţia simplă la marea conversaţie, aceea
între mari autori, mari cărţi ori mari idei. Ben şi
Pavel adaptează câte ceva din toate astea, pe cale
internaută, scurtând distanţa geografică prin
computere şi gadget-uri, şi pe cea de
compatibilitate ideatică prin sinceritate şi
argumentaţie baleind suav între arhaic şi
academic, între admiraţie şi principialitate.
Rezultatul este o carte densă, ca o miere
polifloră, aşa cum sunt şi merele pădureţe, până
la urmă, ale căror forme, gust, arome sunt diferite
foarte mult de cele ale brand-urilor de mall şi
super-market, ca să nu mai vorbim de răspândirea
lor pe piaţă, ele fiind rare, ici, colo, pe la margine
ori în desimea pădurii, şi contrazicând total
regulile economiei de piaţă oferindu-se... gratis,
pe ramurile merilor pădureţi nefiind niciun preţ
atârnat, niciun discount afişat ori vreun slogan
publicitar ademenitor.
Cartea lui Ben şi Pavel este un fruct
dulce-amar, greu inscriptibil unui gen literar –
este, oricum, unul aflat la început de drum în
scriitura contemporană – dar care se poate
degusta pe îndelete cu răbdare şi deschidere.
Avem în el şi ştiinţă, şi religie, şi sat şi oraş, şi
poezie şi descrieri, şi mărire şi decădere, şi înger
şi demon, şi flori şi mărăcini, un amalgam
nepremeditat, dar reieşit din adaosurile fiecăruia
cu o fineţe de ceasornicar elveţian sau de scrib de
la curtea faraonului... Este, desigur, urmare
firească a două spirite nu neapărat gemene, ba
chiar contradictorii ca formaţie intelectuală şi
profesională, dar care s-au omogenizat spre
găsirea albiei comune a unui dialog-fluviu,
modest supraintitulat de autori “un dialog
amical”. Gândind, însă, la alte asemenea
dialoguri “amicale”, cum fost-au cele dintre
Eminescu şi Creangă, în “bojdeuca din Ţicău”,
ori între Slavici şi Caragiale, la “Capşa”, în
Bucureşti, între Mircea Eliade şi Ioan Petru
Culianu, ca să dăm doar aceste sumare trei
exemple, înţelegem “amiciţia” dincolo de vreun
sens superfluu, peiorativ, de şuetă la o bere şi-un
mic. Este, aşadar, conversaţia profundă, mascată
de o conjunctură cotidiană, o dedublare a omului
responsabil în faţa partenerului de dialog spre o
supunere reciprocă vizavi de exerciţiul strălucitor
al minţii şi al sufletului, un fel de mărturie contra
mărturie, împreună partenerii de dialog depunând
dublă-mărturie despre ce este mai bun şi mai
frumos în Om, iar asta, spre desăvârşirea unei căi
de acces la dimensiunea, calitatea umană
următoare.
Acest fel de a scrie, ajutat de tehnologia
I.T, o corespondenţă instantanee, se extrage - o,
tempora! - din corespondenţa epistolară cu vechi
state în cultura universală, în care intermediarul
între protagonişti era plicul şi foaia de hârtie
scrisă de mână, cu tocul şi peniţa, călimara şi
sigiliul, apoi poştalionul, diligenţa, poştaşul, după
care arhivarea şi publicarea fie de către autori fie
de către moştenitorii corespondenţei ori de către
vreun cercetător, editor interesat etc. Anul trecut,
la Editura Singur s-a publicat sub semnătura lui
Ştefan-Doru Dăncuş şi Dorinei Şişu un volum
asemănător, o corespondenţă între cei doi,
intitulat “Jurnalul pacientului englez &
confidenta irlandeză”. Este cartea unui dialog
privind desprinderea de spaţiul natal,
înstrăinarea, cum i se mai spune, amândoi autorii
fiind personajele unor exiluri autoimpuse, Ştefan-
Doru Dăncuş, în Anglia, iar Dorina Şişu, cu ceva
mai mult timp înaintea primului, în Irlanda.
Rezultatul, o carte ce se citeşte cu mare interes,
viaţa văzută ca străini într-o lume nouă, “străină”
lor, şi cu care încearcă să empatizeze. Desigur,
motivaţia dialogului acesta diferă de cea a lui
Ben şi Pavel, dar “reţeta” scrierii amândurora
este asemănătoare. Iar exemplele, desigur, se mai
pot da. Genul, aşadar, proliferează, literatura
îmbogăţindu-se la subgenul epistolar cu astfel de
produse incitante, abordând viaţa şi sensul
umanului prin mijloace de expresie novative, de
bun augur, cel puţin în cele două cazuri aici
amintite de noi.
Fericirea după care umblă, aparent hai-
hui, Pavel Rătundeanu-Ferghete, secondat de Ben
Todică, ca un ressoineur, un alter-ego al acestuia,
stârnindu-l şi îmboldindu-l cu idei desprinse din
ideile lui, ori cu altele, ale altor gânditori, ori ale
sale, presărate la momentul cel mai potrivit spre a
deschide punţi spre o altă zonă a dialogului, Ben
Todică alimentează cu ştiinţă şi iubire nevoia lui
Pavel Rătundeanu-Ferghete de a-şi afla fericirea
pe care, tot timpul, are senzaţia că o tot scapă din
mână şi din suflet... De fapt, amândoi, îşi găsesc
fericirea dialogând, spunându-şi gândurile,
sentimentele, percepţiile, ideile şi... nefericirile.
Iar alături de ei, şi noi, dând pagină după pagină
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
86
acest tom suculent ca o cale spre fericirea care,
nu-i aşa, înseamnă exact acest mod de a o căuta!
Ca spirite ce înţeleg “cercul strâmt” în
care “viaţa se petrece”, cei doi autori converg
spre un rezultat pe care Ben Todică îl punctează
devastator de simplu ca ecuaţie a existenţei, sub
care şi cartea, şi dialogul lor se înscriu: “Pentru
noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e
mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o
lume de natură sintactică. Că tot universul nostru
e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori,
fete, iubire, fericire, lumină, întuneric etc.) şi cu
toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l
înţelegem, să dăm sens vieţii, dar în acelaşi timp,
prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura,
fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio
consideraţie. Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de
plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în
aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te
întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm?”
Nu-i relativismul acesta (şi) sursa acelui
benefic “sindrom al orizontului”, de care
vorbeam ceva mai înainte?
EMILIA STROE ȚENE despre: MITUL
CĂLĂTORIEI OGLINDIT ÎN VOLUMUL
ANTOLOGIC „PUTEREA MAGICĂ A
GÂNDULUI”, AL SCRIITOAREI ROMÂNO
- CANADIENE ELENA BUICĂ-BUNI
Volumul intitulat „Puterea magică a gândului”,
antologie de autor, apărut la editura ,,Armonii
Culturale” 2018, conține nouă capitole și este o
încântare de-a dreptul. Tematica variază de la
capitol la capitol, dar am putea găsi un numitor
comun ideilor avansate și anume: demersul
scrisului. El constituie de fapt, subiectul și titlul
Capitolului ÎI. Aflăm astfel, că o nevoie
interioară de ,, a cunoaște, a înțelege și a plămădi
viață din magma cuvântului” o călăuzește pe
Buni când trece la scris, dar această nevoie
internă se cuplează și cu o ,, emoție aleasă ‘’ , ce
conferă ansamblului grandoarea și liniștea unei
catedrale. Acest spațiu prin care călătorește
autoarea este spațiul cuvintelor; ele se înlănțuie
permanent, unele mai în față altele mai în spate,
dar peste tot întâlnim numai cuvinte, asemenea
unei scări pe care acestea urcă sau coboară.
Ne amintim fără să vrem, de scară văzută de
Avraam în vis, pe care urcau și coborau îngeri.
Altfel spus, cuvintele sunt adevărați îngeri
călăuzitori; cuvintele- îngeri se așază pe hârtie,
formând opera de artă, cu existența materială și
spirituală deopotrivă. Aceste cuvinte -îngeri sunt
în egală măsură lumină, imagine și muzică.
Scrisul este pentru Elena Buică-Buni ,, un mod
de a exista “ singurul de fapt, care îi definește
,,bunăstarea sufleteasca ”, creator al unui timp și
spațiu ce zboară dincolo de clipă și mai ales,,
zâmbind vieții”. Fiind vorba de timp, adică de
eternitate, Buni aduce în discuție și imaginea
clipei, care transcende această eternitate. Ea ne
poartă cu gândul la fermecătoarele versuri
eminesciene: ,,Din orice clipă trecătoare / Ast
adevăr îl înțeleg, / Că sprijină vecia-ntreagă/ Și-
nvârte universu-ntreg” (Cu mâne zilele-ți
adaogi).
Clipa este și picurul, stropul de lumină pe care tot
scrisul îl aduce, pentru că el izvorăște din
,,bucuria curată și înălțătoare “, dintr-un suflet
frumos și pur, generator de ,,lumină prin cuvânt”.
Buni ne conduce spre citate biblice: ,,La început
era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și
Dumnezeu era Cuvântul… Întru El era viață și
viață era lumina oamenilor “ (Ioan-cap.I :1-4). Și:
,,A zis Dumnezeu:< să fie lumina !> și a fost
lumina “ ( Facerea cap. I:3)
Lumina blândă a cuvântului dăruiește iubire,
preamărește ,, miracolul vieții”, devenind ,,un act
liric al unei mărturisiri de credință.” Spațiul
scrisului, spațiul literar este un spațiu al
împlinirilor, al reveriei și al magiei.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
87
Gândul, ne spune Buni, este susținut de o putere
nelimitată și este una din ,,marile taine ale
Universului”. ,,Gândurile călătoresc în Univers
cu viteză mai mare decât cea a luminii”. Așadar
motive platoniciene și imagini eminesciene
transpar în eseurile lui Buni, gândindu-ne la
poemul La steaua: ,,La steaua care-a răsărit /E-o
cale atât de lungă, /Că mii de ani i-au trebuit
/Luminii să ne-ajungă.”
Cuplurile antitetice: vizibil/invizibil,
lumina/întuneric, aproape/departe refac imaginea
întregului, după un model mitic, acela în care
contrariile se întâlnesc iar din unirea lor reiese
armonia, viața cea nouă.
Ființa umană este duală, ne asigură autoarea în
eseul intitulat „Dualitatea ființei umane”, eseu
presărat cu citate sublime din savantul și filozoful
francez Blaise Pascal, care a dat poate, cea mai
frumoasă ,,definiție” a omului: ,,L’homme n’est
qu’un roseau, mais c’est un roseau pensant.”
(Omul nu este decât o trestie, dar o trestie
gânditoare). Această dualitate înlătură monotonia
și stimulează creativitatea. Funcția limbajului,
aceea de comunicare, cea mai veche, este dublată
și de funcția estetică în cazul scrisului literar și
subiectiv. Buni este împotriva imitației sterile sau
a scrisului abject: ,, Scrisul îți cere să ai puterea
de a ocoli locurile bătătorite, stereotipiile
verbale”…. el este pentru Buni și va rămâne până
ce va trece hotarele acestei vieți ,,o permanentă, o
stare de frumusețe sufletească, un exercițiu
spiritual, un spectacol al luminii”. Născut din
entuziasm, scrisul lui Buni este în același timp un
elogiu adus lucrurilor simple, căci ,, simplitatea e
născătoare de prospețime, de frumusețe”.
Scrisul dă sens vieții, care este un permanent test,
un axis mundi la care ființa umană învață a se
raporta. Dar până ce aceasta nu se va raporta la
sine și la divinitate, ea nu va înțelege nimic din
,,sensul giratoriu al vieții, care, mai devreme sau
mai târziu, ne aduce de unde am plecat”. ,, Ne
trezim ca într-un sens giratoriu cu multe
răspântii, care ne obligă să acordăm prioritate
tuturor clipelor ce se perindă prin viață noastră “
(Sensul giratoriu al vieții). Buni face din spațiu
timp și invers. Putem vorbi despre un adevărat
mit al călătoriei în scrierile sale: călătorie în
spațiu, călătorie în timp, dar și în imaginar.
Călătoria sa în spațiu făcută atât în țară de
origine, România, cât și în cea adoptivă, Canada,
este cuprinsă în eseurile din
Capitolul IV-„Evocări” și Capitolul VI-„Din
lumea canadiană”. Călătoria în timp este
zugrăvită mai ales în Capitolul V-„Momente
remarcabile ale istoriei”, dar și în alte eseuri din
Evocări: „Mi-e dor de primăvară românească”,
„Pofta de viață de altădată”, „Ecoul amintirilor
din școală”, dar și în Capitolul VII-„Universul
copilăriei mele”. Impresionante sunt eseurile
următoare: „Eroii nu mor niciodată”; „Șarja de la
Prunaru”; „Onoarea mai presus de viață” din
Capitolul V „Momente remarcabile ale istoriei”.
De asemenea, în capitolul VI: „Din lumea
canadian”, emoționează eseurile: „Sufletul din
iile românești”, „Onestitate”, Reîntâlnirea cu
mitul Niagara. Definitorii pentru crezul artistic și
spiritual al lui Buni rămân Capitolul ÎI-
„Demersul scrisului” și Capitolul III-„Elogiul
limbii române”, adevărate călătorii în imaginar.
În „Demersul scrisului”, Buni ne asigură că ,,
bucuria revelației pe care ne-o dă scrisul nu poate
fi suprimată nici de rațiune, nici de lupta pentru
realizări materiale. “ Buni rămâne neclintită în
credința sa ,, în puterea cuvântului și în
împlinirea vieții prin logos”. „Scrisul ca mod de a
exista” ne aduce în față un autoportret în care ,,
un duh arhaic, semn de prețuire al strămoșilor” se
îmbină cu ,, o pală de romantism”, de care nu s-a
putut scutura total”, nutrind convingerea că ,,
romantismul înnobilează, umanizează”.
Preocupată și de opiniile cititorilor, pe care îi
consideră parteneri ai scrisului său, Buni se
gândește la ecoul frazelor așternute pe hârtie, la
emoția care a îndemnat-o să le noteze și atunci, în
ciuda unui ușor scepticism legat de valoarea
acestora, își regăsește optimismul și starea de
bine: ,,indiferent cât loc vor ocupa în viitor
scrierile mele, știu că acum ele îmi creează
momente de bucurie deplină, o bucurie rotundă a
împlinirii.”
În „Exercițiu de imaginați” autoarea și-i
imaginează pe Eminescu, Veronica Micle,
Caragiale, Creangă în lumea de azi: ,,Pe Ion
Creangă îl văd purtând blugi și îmbrăcându-se de
la magazinele second-hand, ca o replică dată
scorțoșilor care strălucesc pe dinafară și sunt
nulități pe dinăuntru. (…) ,, Pe Eminescu îl văd
tânăr, păstrându-și frumoasa înfățișare, cu ținută
vestimentară îngrijită, cu o sănătate viguroasă,
ziarist, la fel de îndrăgostit de Veronica, devenită
soție. Ar scrie poezii în noi forme în care
strălucește genialitatea”.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
88
„File din literatura română” conține eseuri de o
mare delicatețe sufletească dedicate unor scriitori
despre care s-a scris insuficient. Primul eseu
intitulat Veronica Micle: cea mai frumoasă
poveste de iubire a literaturii române realizează
portretul Veronicăi Micle din punct de vedere al
muzei eminesciene, ,,îngerul blond”, dar și al
femeii-mame care și-a crescut și educat foarte
frumos cele două fete ale sale, apoi din punct de
vedere al poetei care a fost și despre care
Maiorescu a zis că este un nedemn epigon
eminescian. Eseul denotă obiectivitate, dar și
lirism, adică stilul acela inconfundabil a lui Buni,
în care totul merge sau se topește în lumină, o
lumină diafană, create dintr-o scară de cuvinte.
Iată cum comentează Buni povestea de iubire
dintre Eminescu și Veronica Micle: ,, Și astfel, în
curtea bisericii Sfântul Ioan din Văratec, își
doarme somnul de veci cea mai frumoasă și mai
cultă femeie a vremii ei, muza poetului geniu,
Mihai Eminescu, departe de mormântul acestuia
pentru care și-a jertfit viața din iubire fără
margini. Dar ei sunt legați pe vecie prin iubire,
căci prin această dovadă supremă a Veronicăi, ea
s-a legat de Eminescu și în cer. Iubirea lor va trăi
veșnic și pe pământ prin cei care se apropie cu
dragoste și căldură de poeziile lor. Ei au creat cea
mai frumoasă poveste de iubire a literaturii
române. “ Despre poeți mai puțin cunoscuți
precum O. Iosif, D. Anghel, Otilia Cazimir,
Panait Cerna, Buni are gânduri sincere de
apreciere, încercând să le schițeze un portret care
să-i facă pe cititori să le citească opera. Eseurile:
„Povestea Mărțișorului: Casă memorială Tudor
Arghezi” și „Emil Gârleanu: Graiul celor care nu
cuvântă” au în comun prețuirea autoarei față de
lumea măruntă a gâzelor sau a animalelor ce
constituie unul din universurile literare ale celor
doi scriitori. Povestea Mărțișorului este o evocare
a Casei memoriale a lui Arghezi, a construcției
sale, a numelui, a dragostei poetului pentru locul
acela înconjurat de verdeață, de flori, de gaze, de
Zdreanță însuși. Povestirile lui Emil Gârleanu,
pline de gingășie și sensibilitate pentru universul
gazelor, plantelor și animalelor constituie pentru
Buni, în momentele în care o apasă ,,cenușiul
cotidian” , un argument de a le recitii și de a
resimți ,, vibrația vieții”.În fața marilor scriitori și
poeți ai literaturii rămâne, Buni spune : ,,Îmi plec
fruntea”. În volumul Despre scriitori și scrierile
lor, Buni redefinește artistul, creatorul de cuvinte,
printr-o imagine ce ne amintește de poemul
Farurile, al lui Charles Baudelaire: ,,Scriitorii
sunt flăcări vii care ard pentru semenii lor cu
flacăra de sine. Ei pot face lumina în lume.”
Despre scrierile sale, Buni spune că sunt
asemenea unui ,,ierbar” în care a pus la păstrat
,,imagini pentru viitor”. Călătoria lui Buni în
imaginar include și unele eseuri cu tematică
moralizatoare, pagini desprinse parcă din
Caracterele lui La Bruyere: Ucigătoarea ura,
„Viclenia umană”, „Invidia și invidioșii”,
„Clevetitorii”. Buni nu se oprește la aceste
portrete negative, ea aduce pata sa specifică de
lumina și culoare, în eseurile: „Ce e iubirea ?”
Femeia, cheia vieții”, „Dacă dragoste nu e, nimic
nu e”. Pornind de la Epistola Sfântului Apostol
Pavel către Corinteni care dă și titlul eseului
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, Buni
menționează mai multe tipuri de iubire și
conchide: ,,Dragostea este cel mai frumos dar pe
care ni l-a dat Dumnezeu”.
Putem spune că nu numai gândul are o ,,putere
magică, “ ci și sufletul, care este înzestrat cu
capacitatea de a iubi și de a trăi frumos prin
iubire și prin raportarea la divinitate. Buni face o
comparație între om și stea. Această i se
potrivește de minune: ,,Omul este ca o stea care
se naște și va arde atât câtă lumina a acumulat”
(Sensul giratoriu al vieții). Sau altfel spus:,, Le
style, c’est l’homme” (Buffon)
ANTONETA RĂDOI
LUCEAFĂR din LUCEAFĂR,
cartea unui român autentic
Neforcoș Călmățui,
pe numele lui real Ion
Forcoș, originar din
satul Călmățui, județul
Galați, la prima lui
apariție editorială cu
acest volum, intitulat
simbolistic-îndrăzneț
Luceafăr din
Luceafăr, apărut la
Editura AmandA Edit,
Bucureşti, 2018, este preocupat, ca mulți alții, de
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
89
problematica acestui neam, de zbaterea în care s-
a tot aflat și în care se află încă, parcă, mai abitir
ca niciodată, țara noastră, România, în acest
început de secol, XXI, problematică ce stârnește
în el revoltă, speranță, credință, trăiri care-l fac să
fie, când o apă limpede precum cristalul, duios-
unduit curgând la vale, adăpând, în trecerea sa,
pământul însetat, -cititorul-, și fericindu-l cu
măreția incantațiilor poetice, când o apă
tumultuoasă, clocotindă, șuvoi ce se revarsă
precum o cascadă înspumată, -atingându-l la
suflet pe cititorul care gândește, simte, suferă,
lăcrimează de durerea neîmplinirilor sau se
revoltă, asemenea lui, a autorului-, coordonator
epic fiindu-i însuși Luceafărul poeziei românești,
(după spusele sale, și îl putem crede, căci și el,
Eminescu, a fost la fel, când tandru, mângâind cu
metafore sublime, precum verdele ierbii cu rouă
dimineața-n zori, când tumultuos, șfichiuind cu
biciul cuvântului, mai ales în ceea ce privește
tematica românului oropsit de stăpânire ori supus
opresiunilor vremii sale), în credincioșie, putere,
dăruire, iubire, avându-i drept călăuză pe
strămoși, atât pe cei din vechime, pe marii eroi ai
neamului, -cărora le închină imnuri-, cât și pe cei
mai apropiați, mai din zilele noastre, unii chiar
rubedenii foarte apropiate lui, cum ar fi bunicul, -
care a căzut la Mărășești, dându-și viața pentru
patria română-, a cărui amintire o evocă și a cărui
memorie și jertfă o cinstește, dedicându-i un
delicat poem, precum și pe Zamolxis, părintele
spiritual al acestui neam, pe care-l evocă încă de
la începutul volumului, parafrazându-i, sublim,
spusele: ”…Și acum în amintirea ce i-o port de-
atâta timp/Îmi cobor mai des sclipirea peste țara-i
s-o colind,/România cea de astăzi, din același
vechi popor/Căreia-i spunea Zamolxis -Țara mea
de la izvor”. …Țara mea de la izvor, absolut
dumnezeiesc!!!... Căci, da, țara noastră, România,
este o țară binecuvântată de Însuși Izvorul
binecuvântărilor, Izvorul Vieții, Izvorul ce-i
dă…respirație, care îi dă suflu de viață, Izvorul
care ne-a adus pe noi în existență şi ne-a aşezat
aici, pe acest minunat tărâm încărcat de istorie,
încărcat de cultură, încărcat de bogății naturale
cât și spirituale fără egal în lume.
În poeziile lui, Neforcoș Călmățui redă tot felul
de situații de viață, printr-o revărsare de suflet, cu
o trăire profundă, dând viață personajelor sale, iar
tu, citind, ai, parcă, în fața ochilor desfășurarea în
sine a faptelor. Descriptiv-filmică este scena
luptei strămoșilor, cât și mijloacele folosite,
amintindu-ne, printre altele, de falxul dacic, acea
armă, desigur, primitivă, dar foarte...eficace:
”Ți-amintești acea-ncleștare, cea mai mare din
istorii/A armatelor ne-nvinse, îmbătate de mărire
și-nsetate de noi glorii/Unde falxul crunt, cel
dacic, coasa morții-ngrozitoare/Toca nesfârșite
șiruri strânse-n legiuni romane/Ce curgeau fără-
ncetare, armată după armată/Cum curg fluviile-n
mare, spre a fi de Daci tocată?!!”
Aici, dar și în alte evocări, ce abundă în
conținutul creațiilor sale, vom descoperi că
Neforcoș redă cum nu se poate mai elocvent
puterea de luptă, cât și dăruirea strămoșilor noștri
de a-și apăra pământul strămoșesc cu sfântă
demnitate, cu toate armele din dotare și cu...
propriul sacrificiu. E o zbatere, o mare durere ce
emană din străfundul sufletului lui când redă
povestirea unui unchi, care-i depănase o poveste,
amintind de suferința mamei unchiului și-a celor
șase copilași ai ei, care fuseseră nevoiți să ducă
greul când stâlpul casei a fost luat pe front și nu
se mai întorsese, și-apoi nenorocirea urmată de-o
alta, foametea:”Că-n sat mai rămăsese doar copii
şi femei/Greuși-arar câte-un bărbat, nevolnic, mai
vedeai/Că toți primise ordin să meargă la
război/Și ajutor să ceri, cuiva, nu mai
găseai/Zilnic, cu biata mamă, plângeam a
neputință/Pe lângă boi, nepoate, și jug, plug și
căruță//Și după toate astea, veni și sărăcia/Cum
nu mai cunoscuse vreodată România/O secetă
cumplită pământu-a pârjolit/Și niciun fir de iarbă,
pe câmp, n-a mai crescut/Așa a fost destinul,
care-a lovit în noi/Nici țara iar întreagă, nici tatăl
înapoi!...”. Iată ce relevantă dezamăgire!!
Românii fuseseră înșelați în așteptarea lor
promisă la încheierea armistițiului. Teritoriile
promise, care însemnau reîntregirea neamului,
care ar fi însemnat ”România dodoloață”, nu le
recâștigaseră, (pentru că Tratatele de Pace au fost
jucate la ruleta înţelegerii lacome a mai-marilor
lumii), dar milioane de vieții fuseseră sacrificate.
Și câtă jale, câte văduve și câți orfani, câți
mutilați de război!! Câtă sărăcire!! Apoi urmă, ca
un destin nemilos, foametea! O, Doamne!!
Autorul este plin de revoltă și arde ca un foc viu
când este vorba ca acestui popor din care se trage
să nu-i fie recunoscută primordialitatea și
nașterea din el a celorlalte neamuri ale
pământului. Auziți-l: ”Mi-s gândurile vulturi,
peste veacuri…/Scormonesc eternitatea/să
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
90
descopăr începutul lumii și pornirea vremii…”,
și, mai departe: ”Nici un neam nu-și are seva ca
românu-n neam de neam/De la începutul lumii,
de la-ntâiul înger Ram/Când au pogorât din ceruri
în Carpați, la Apolovraci/Îngerii blonzi, Arienii,
veghetori de Daci și Baci”. Și cât de tandru redă
participarea a înșiși Îngerilor la datul acestui
neam, la botezul lui și la crearea sfintei limbi
române: ”Îngerii a căror nume au sfințit vatra și
glia/Cu botezul nemuririi, și numind-o
RAMANIA!”/ Miluindu-ne cu graiul Doinei/ și
cu Slova Slavei/În cetatea de lumină, în cetatea
Ramidavei/Îngeri ce-au cântat Balada neamului
în limba Priscă/Arhaica limbă Dacă, ce-n
vorbirea Europei și a lumii coexistă/Ca o
mărturie clară ce sfințește al meu neam/Că nu
suntem fii ai Romei, ci ai Îngerului RAM!”.
De asemeni, vorbește cu emoție aparte despre
legământul lui Dumnezeu făcut cu acest neam,
despre identitatea lui, despre menirea ce ni s-a-
ncredințat, despre credința românului în
Dumnezeul Atotputernic și în puternicia
neamului românesc: ”De la început de lume de
când avem legământul/ Ne-am păstrat identitatea,
vatra, graiul și cuvântul,/ Precursori ai omenirii,
diriguitori ai sorții / Ni s-a-ncredințat pecetea
creației, Floarea vieții…”.
Revoltat de nedreptatea ce i s-a făcut poporului
român în istorie, autorul atrage atenția că…a sosit
vremea restaurării drepturilor ancestrale revărsate
asupra acestui neam dacic, aducând, iată…câte
argumente, care nu sunt o doină de jale, nu sunt o
plângere neputincioasă a unui fricos, ci un
îndemn la aducere-aminte a ceea ce au fost
strămoșii noștri și, totodată, o strigare la re-
trezirea neamului: ”E timpu-a pune punct şi-a
face rânduială/Istoriei neclare, printr-un profund
recurs,/Şi-a cere Europei, public, să scoată la
iveală/Identitatea ce de veacuri ne-a
ascuns!...//…Că suntem unicul și cel mai vechi
popor/C-avem în ADN-uri Act de Identitate!...”.
Sufocat de propagarea mondială a minciunii și a
nedreptății ce i s-a făcut acestei seminții dacice,
de-a lungul epocilor parcurse, autorul ne propune
și insistă, răspicat cerându-ne, să ne trezim și să
arătăm lumii cine suntem: ”Știm ce suntem și ce-
am fost dintotdeauna, /În noi spiritul cel
strămoșesc re-nvie/Să terminăm odată cu falsul și
minciuna/Și să redăm, reală, istoria României. Și
aduce argumente: Noi Tracii, Geţii, Dacii
adevăraţi/Am fost aici de la-nceput de lume,/De-
acelaşi grai şi-aceeași doină legănaţi”. Am fost
aici de la-nceput de lume, de-același grai și-
aceeași doină legănați”. Câtă frumusețe
stilistică!!
Atâtea motivații și-atâtea argumente punândune-
n față, ne îndeamnă să luptăm pentru restabilirea
dreptului nostru ancestral, și, totodată, ne promite
să lupte și el, nu cu barda sau cu spada, asemeni
strămoșilor săi, sau cu arma nucleară ce amenință
evul nostru, ci e convins că doar cuvântul este
puterea ce va repune în drepturi acest neam
binecuvântat de Dumnezeul omenirii și că
adevărul va triumfa: ”Şi vom lupta ca țara asta re-
născută/În noi, din viţa nobilă, nepieritoare/Să o
păstrăm în vatra-i veşnică şi sfântă/Ca cel mai
drept popor dintre popoare!”. Și crede că: ”…Mai
tari și mai puternici vom reveni în lume…”, și că
„...Am fost unici, suntem unici, spirit viu
nealterat/ Spirit care definește neamul cel
adevărat/Neam de neam de Dac, cel care-i chiar
de Dumnezeu creat!”. Știm ce-am fost, spune
răspicat, autorul: ”Că rădăcina-n glie adâncă ni-i
și sacră/ Și mărturie clară cum că românii-s
cei /Ce cultul Dacilor de mii de ani îl poartă/ În
vatra-n care încă, se tot nasc pui de lei”. Şi, iată
evocare: ”Hani, sultani, stăpâni ai lumii, cu
coroane strălucinde/Ce-au venit să ne înghită
limbă, ţară şi pământ/ I-am miluit cu prohodul
morţii şi cu dulci colinde/Arătându-le tăria, cea
de neam, de neînfrânt/Dându-le glorii în ceruri şi
pământ pentru morminte”! Sublim!!
În poezia sa, Neforcoş abordează genuri diferite,
situaţii diferite, trăiri diferite. Într-o formă hazlie,
de român hâtru, expune taxa pe junghi: ”A venit
aseară, noaptea/…În persoană, doamna
Moartea…”. El o ia la chestionat, stau, așadar, la
vorbe, el tot întrebând-o ce caută, cine-a trimis-o,
taman în toiul nopții, iar ea: ”Ea-mi răspunse: -
Măi, băiete,/Vreau să ştii, să-nţelegi bine!/M-a
trimis urgent ANAFul/De la taxe şi bugete/Cum
că ai cam dat de dracul/Fiindcă faci...
evaziune!//…Dispunând fraudulos, de
....junghiuri şi de dureri,/Fără să plăteşti vreo taxă
pe asemenea plăceri!...”.
Desigur, cum altfel, consacră imnuri și iubirii,
acestui simțământ unic al datului omenesc. Iată o
odă în care prozodia este la ea acasă,
este…regină: ”Dragostea inimii mele ce în vis şi-
n gând îmi stai/Vino să-ţi arăt splendoarea unui
colţ superb de rai,/Te aştept pe înserate sus pe-o
margine de deal,/Vino s-admirăm natura şi-al ei
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
91
spectacol regal/De sub streaşina pădurii, sub a
teilor obroc,/Pe-un divan cu multă nalbă garnisit
cu maci de foc!//Eu te-aştept...”. Un regal
absolut dedicat persoanei iubite, de ziua ei:
”Acum când este ziua ta /Aș vrea să-ți dărui de-aș
putea /...Cu brațul trandafiri, lalele/Bujori și crini
și lăcrămioare/Și luna de pe cer cu stele/Și toate
razele de soare!...”, și câte altele…
Nu e uitată nici poezia, căreia, tandru, i se dedică:
”Poezie, poezie/Elixir îmbătător,/Cânt suprem de
ciocârlie/Și balsam sufletelor,//Versul tău sublim
îl suie/ Pe poetul creator/În a ta împărăție/Și-l
face nemuritor!”.
Dar cu ce profunzime utilizează epitetele,
personificarea chiar, cântându-i vieții, și cât de
tandru o pregătește pentru...”plecarea” lui. Un
regal, o revărsare de suflet, câtă putere de
exprimare în poezia Iubitei mele, VIAŢA:”Sper
că n-ai să plângi, iubito, dac-o să mă duc la
noapte/C-o doamnă ce mă invită într-o lume
mai... aparte,…//…Sper că n-ai să plângi, iubito,
că m-am lăsat amăgit...///A venit tiptil în şoapte,
mi-a vorbit cu dulce murmur/Şi mi-a fost atât de-
aproape, m-a ţinut pe după umăr/Apoi...m-a
purtat pe braţe, pe alei de catifea/Prin grădini cu
flori de aur şi de-argint, iubita mea!...„.Ce frumos
creionat, ce frumos îndulcit acest gând al plecării
din viață!
În scriitura sa, Neforcoș e uneori trist, alteori
revoltat, uneori copleșit de-a dreptul de aduceri
aminte, dar e, adesea, șugubăț și scrie zglobiu.
Descriind o vizită făcută Mării Nordului, în
vremea refluxului, redă, de fapt, o dezamăgire
de-a sa, pusă-n versuri zburdalnice, ca să-i treacă
supărarea, fiindcă el crezuse că altceva însemna
refluxul, poate soare, lumini, îndrăgostiți,
pescăruși, poate niște sirene, acele amante tăcute
ale mării, de care se-ndrăgostesc poeții și cu care-
mpart tainice săruturi, cine știe, dar dezamăgirea
lui e atât de mare că n-a găsit nimic din toate
astea, şi-i revoltat de purtarea mării, de
zbuciumul ei neasemuit, și-o face pe biata mare
de râs, ținând în frâu, bine de tot, de astă dată,
ritmul și rima: ”Duminică după masă/Am ieşit
toți la plimbare,/Fiind o zi călduroasă/ Am zis: să
mergem la mare/Şi-am votat, da, fiecare.//Am
pornit la drumeţie/Într-o stare radioasă/Dar, n-a
fost mult să ne ţie/Fiindc-am dat de-o
nasulie,/Marea nu era acasă,/Albia-i era
pustie!/Am trăit dezamăgirea/ Unui sentiment
frivol,/Marea era-n fundul gol...”, și, mai departe,
poetul ne povestește întreaga tărășenie, descriind
totala sa dezamăgire, dar și a celorlalți prezenți la
promenadă în ziua de 20 iulie 2015, pe când el
tocmai făcuse o vizită în Marea Britanie.
Nu-s iertați nici politicienii. În acest sens, scrie
niște versuri, exprimându-și obida, inspirându-
se, foarte probabil, din Coșbuc, pe care-l și
parafrazează la finalul poeziei: ”Ruşine, pleavă
imbecilă,/ Şi trădători de neam şi ţară/Poporului
îi este silă/ De stirpea voastră ordinară,//E-
aproape ziua-n care voi /Cu toţii veţi da
socoteală,/Când cei săraci, flămânzi şi goi/Vor
face-o nouă rânduială./ I-aproape ziua aceea
când/ Nu vă vor mai putea răbda/Când foamea îi
va răscula/"Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/Nici în
mormânt!!!".
Nu uită să-l ia în tărbacă pe ”Johănnică, șase
case”, distinsul nostru prezident, care, după cum
se știe, când a fost întrebat în campania electorală
despre cum și-a construit cele 6 case, a răspuns
simplu: ”din meditații” (la matematică, dacă-mi
aduc bine aminte, dar eu cred că, mai degrabă, le-
a obținut din...meditații și i le-a trimis...”duhul
sfânt”!!; iertat să-mi fie!!). Auziți: ”Oau, ce bună
trebuşoară/Cum nu te-ai gândit,române/ Dacă
vrei să câştigi bine/Să dai lecţii de ... vioară/Să
câștigi şi bani şi pâine/Şi ici-colo o
căscioară!//…Încet, molcom –Pas cu pas-/Ai să
vezi cum an de an/ Punând tainic ban pe ban/Poţi
construi un oraş”.(Notă: Pas cu pas, fiind cartea
publicată de al nostru prezident, Klaus Johannis,
la nicio săptămână de la înscăunare!!).
În Tupeu politic se ia de plagiatori. Stihurile sunt,
de fapt, un comentariu la lozinca unui fost prim-
minstru plagiator: ”Dacă eşti obedient,/În viaţă, şi
insistent/Nu contează cum, ce clase,/De ai şcoala
lui Năstase/Sau un plagiat ilustru/ Poţi fi lesne
prim-ministru” (aici e vorba despre Viorel
Ponta). Dar îi ia în ascuțișul condeiului și pe cei
cu ”pensiile nesimțite”, pe care le vor încasa cei
care au dormit câte 4 ani (un mandat) în
Parlament: ”…Dorm, visându-şi recom...pensii
/Cât mai mari şi speciale!!!”, pensii pe care și le-
au votat singuri, fără să ne întrebe dacă suntem
sau nu, noi norodul, de acord, sau dacă ele,
”pensiile nesimțite” sunt raportate la PIB-ul
României la ora actuală.
Apoi, schimbând, din nou, registrul, plângerile de
pe urmă: ”Sub apăsarea grelelor poveri/De-o
bună vreme-am oboist/Şi văd, şi simt că nu mai
am puteri,/Şi sănătatea mi s-a şubrezit!…”,și, mai
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
92
spre ultima parte a cărții, vine cu o frământare
duioasă: ”Ni-i cerul vieţii mai puţin senin,/Şi
sentimentu-nsingurării ne apasă,/Ne suspectăm
întrebător, ca doi străini,/De parcă chiriaşi am fi-
n a noastră casă!”. Și-o constatare și mai
dureroasă: ”Ni-s inimile-n noi, ca pietrele de
moară,/Strivind ce-a fost frumos odinioară!...”.
La Neforcoș, stările au culmi, unele de urcuș
deplin, când sufletul e-n gât, dând să iasă afară,
de bucurie sau... de revoltă, dar au și căderi, au
poticniri, poate din prea multă tristețe, din prea
multă suferință acumulată, când sufletul devine
melancolic, când sufletu-i mâhnit și când totul
devine de-un tragism shakespearean și, prin
urmare, la fel sunt exprimate aceste stări și în
poezia lui, iar eu am fost uimită, parcurgând
manuscrisul, cum de uneori e atât de aproape de
perfecțiunea creației sale, cu ritm, rimă, cu toate
figurile de stil, cu metrica foarte bine măsurată a
versului, cu tot ce-i trebuie întru obținerea unui
poem sublim, iar alteori e-n pană de inspirație și
parcă stă chircit, pus la colț, de parcă s-ar fi sfădit
cumplit cu Muza și-acum ea îi plătește polițe,
făcându-l knock-out, ori jucându-i feste,
înecându-i corăbiile, mai exact tăindu-i metrica,
încetinindu-i ori mărindu-i ritmul și rima,
lipsindu-l de elemente specifice de stil. Fiindcă,
năstrușnica, ea-l înalță, sus, sus, dăruindu-i
dumnezeire de vers, dar tot ea-i dă bastoane peste
condei, îi rupe vârful, îi ascunde ascuțitoarea și-l
aruncă-n șchiopătări metrice, (nu multe, dar
suficiente cât să nu mai știi să-l situezi undeva),
iar el, dezorientat, amețit, înciudat, uneori parcă
nu-și găsește locul…Noroc că nu-l ține mult
starea asta! Se repliază, dă la pace cu Muza, îi
duce flori, i le-așează la picioare, i se-nchină
îngenunchind înaintea ei, iar ea, fericită de-
ngenunchere, de subjugarea poetului din el, îi
redă datul, și, astfel, el își ia condeiul, și-l ascute
și, inspirat, pornește la drum, așezând versul într-
o minunată curgere poetică.
După ce le spune pe toate, expunând toate
obidele, toate zdroabele unui timp trecut sau
prezent, cu gândul la viitor, un viitor pe care pare
că-l întrevede luminos, se declară fericit, prin
gura Eminescului, aducând un elogiu faptului că
este aparținător acestui neam: ”-…sunt ferice-n
țara lui cu munți și mare/Ce cu dragostea mea
toată îi dau dulce sărutare/Și-o mângâi ca pe-o
minune, îmbătată de plăcere/Fiindcă-i țara ce-a
dat lumii, mii de ani lapte și miere!”. Din întreaga
creaţie, deducem clar că...autorul iubeşte
România!
Ei bine, lucrarea, recunosc, mi-a dat ceva bătăi de
cap, dar, trecând peste micile poticniri din
anumite stihuri, (pe care-a ținut morțiș să și le
păstreze intacte!), m-a și incitat la scris, fiindcă
toată această avalanșă de argumente certe aduse
în favoarea acestui neam, -pe care lumea încă-l
vrea batjocorit și îngenuncheat-, tonul apăsat dat
metaforei în verset, te determină, ca român, să te
revolți dimpreună cu autorul și/sau să fii mândru
că ești român și, totodată, să iei și tu taurul de
coarne, așa cum face el, autorul, care, printr-o
multitudine de fantastice metafore în care și-a
îmbrăcat mâhnirea, revolta, iubirea, elogiu de
neam și țară, ajutat de focul emanat din adânc de
suflet de dac adevărat, care-și pune, iată, la bătaie
întreg arsenalul stilistic, uneori de-o frumusețe și-
o curgere maiestuoasă, melodioasă, alteori ca un
adevărat războinic dac, care-și ia falxul, -acea
armă dacică puțin cunoscută nouă, celor de azi-,
taie, (cu cuvântul, evident), fără milă dușmanii,
și-apucând stindardul, acel lup dacic, spaima
dușmanului, îl înalță ca să le-arate el tuturor cine
suntem, de fapt, și ce rost avem în această lume:
”Noi, TRACII, GEȚII, DACII, am fost aici de la-
nceput de lume”, ”de-același grai și-aceeași doină
legănați”, ”daci nemuritori”, ”viță nobilă,
nepieritoare”, c-avem ”în ADN-uri ACT de
IDENTITATE” ”să curățăm România de goange
și tăuni”, ”de ipocrizie”, ”să terminăm odată cu
falsul și minciuna” și ”să redăm, reală, istoria
României”, …”să dovedim lumii”….căci ”se
impune”…să demonstrăm grabnic că ”suntem
urmașii strămoșilor umanității”, ”să repunem
națiunea ”română” cu IDENTITATEA sa”, să
anihilăm, așadar, minciuna și să scoatem
ADEVĂRUL-adevărat despre noi la iveală, odată
pentru totdeauna să arătăm lumii că suntem și
vom fi în veac popor și neam binecuvântat de
Dumnezeu. Bravo Neforcoș! În volumul tău de
debut, ai făcut o fantastică apologetică neamului
din care te tragi, iar eu sunt mândră că astfel de
oameni, cu un suflet atât de legat de țara aceasta,
atât de dăruiți, încă există și se exprimă liber! Tot
ce a pus în vers autorul, a fost pus din convingere
și din trăire absolută. Transpunerea în vers e ca și
cum ar fi faptă, ca și cum ar fi împlinire, iar tu,
cititorul, vezi cum, parcă, își scoate sufletul și și-l
pune pe tavă, te face să să uiți cât ai fost oropsit
de viață și/sau de dușmani și să privești
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
93
încrezător înainte! Căci cuvintele lui au esență,
au substanță, au metaforă...clară, au nerv și, da,
au și...prozodie, iar când vorbește despre poporul
român, de străbunii daci, când vorbește despre
țara lui, a noastră, România, autorul e un vulcan
în erupție și-atunci metaforele curg de la sine și
sunt de-o frumusețe de vis. Veți găsi din belșug
în poeziile sale, de le veți citi, şi vă-ndemn să-l
citiţi, fiindcă vă veți umple de acel dat ce ne-a
fost încredințat ca un dar divin, pe care-l
moștenim din moși-strămoși, poate prin părintele
nostru spiritual, Zamolxis, poate de mai de
dinaintea lui, dar pe care-l vom duce, demni, mai
departe, din generație în generație, prin Iisus
Christos, izbăvitorul acestui neam, și îl vom lăsa
Testament urmașilor și urmașilor-urmașilor
noștri!
Cleopatra LUCA
MIHAIL GRĂMESCU : „Peisaj lunar” – un
singur exemplu din marea operă
În martie 2019, a apărut la Editura Tracus
Arte, în condiții excelente, volumul Vlll, Texte
inedite 2, din „Opere complete” de Mihail
Grămescu, sub îngrijirea doamnei Beatrice
Alexandra Kiseleff, mama scriitorului.
Cu această ocazie, îmi exprim tot respectul față
de domnia sa pentru corectitudinea textelor
reproduse, pentru promptitudinea cercetătoarei și
totodată pentru munca depusă în a transcrie ce a
creat în proză sau în versuri scriitorul și
jurnalistul Mihail Grămescu. Desigur, vor mai
apărea și alte volume.
Am constatat două trăsături evidente ale acestui
domn al scrisului românesc în beletristică ori în
jurnalistică în ultima jumătate de secol:
inteligența creatoare și cultura exhaustivă. Din
aceste caracteristici derivă prolificitatea și
multitudinea aspectelor abordate, ușurința cu care
a pătruns în cele mai diferite colțuri ale
cunoașterii, de la întunericul Nopții și structura
„animalelor superioare Amoebei Nyctofobiensis,
strămoșul atavic malign din adâncurile structurii
vieții” (Amoeba Nyctofobiensis, pp 5-15) la
diferite note de călătorie (vezi „Arheologie
secretă”, pp 23-26), la incursiunile în literatura
neamului sau în cea universală ori în mitologie,
istorie, religie, știință, politică, psihologie,
botanică, zoologie, astronomie, medicină, teatru,
film etc, etc. Evadarea în science fiction era
necesară într-o perioadă în care se ocolea
realitatea dură, prea dură pentru oamenii corecți.
O altă trăsătură a scriitorului Mihail Grămescu
este evidentă în spiritul de observație, punerea în
valoare a oricărui amănunt din viața cotidiană. El
transforma în cuvânt ceea ce vedea, auzea și
simțea. Trecea totul prin filtrul simțirii personale
și rezulta proză beletristică, reportaj literar,
articol de ziar, poezie...
M-am oprit la o singură lectură ca să spun câteva
cuvinte, dar am străbătut sute de pagini foarte
interesante, excepționale, scrise cu un condei
sigur și rapid. De ce am ales textul intitulat
„Peisaj lunar”? Poate pentru că am observat
durerea scriitorului sesizând diferența dintre noi
și alții, dintre românesc și neromânesc. Pentru
acest paralelism inegal a avut nevoie de ceva
inedit ieșit în cale într-o împrejurare oarecare,
inventat, în mare parte.
Ca să devină credibil în ceea ce transmite
scriitorul pornește de la o definiție a operei de
artă pe care o cotează drept „o comunicare foarte
specială a cărei informație <<înghețată>> este
destinată să se transforme în context prin
caracterul unic al mesajului repetat ( pentru a fi
receptat, comprehendat – cuvântul îi aparține – și
contemplat ) BLOCÂND, de fapt, fluxul firesc al
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
94
informației și scoțându-l pe spectator din lumea
reală și <<actuală>> spre un spațiu de referință
<<etern>>, deci depășit istoric, anacronic.”
Tot ceea ce va nara în continuare se încadrează în
definiția dată. Este vorba despre „două
instantanee luate, la un interval de nouă zile unul
de altul, într-un oraș din Germania, într-un parc.
Dar ce parc!” Cele două poze au fost realizate:
una la ducere spre Anglia și alta la întoarcere,
trecând printr-un oraș din sudul Germaniei, care
putea fi „și Munchen-ul”, ca aspect situându-se
sub nivelul celor din Austria, „a cărei grandoare,
vieneză mai ales, îmi produsese un sentiment de
umilință. Aici, în Germania, nu era decât
opulență burgheză și modernitate – nu acea
măreție imperială zdrobitoare.” De asemenea,
„prețurile ne impuneau respect”, așa că doi inși
„nu ne-am putut permite decât o pungă de cartofi
pai prăjiți, la un McDonald`s, și o bere pe care
am împărțit-o între noi.” În plimbarea lor prin
oraș, au pătruns într-un parc „imens ca un
hipodrom. Numai încercând să străbatem spațiul
viran, cu gazon scurt, aveam să realizăm
adevărata amploare a locului. Ne-a luat mai bine
de jumătate de oră până să ajungem în partea
cealaltă, la aleea cu tei care înconjura ovalul
pustiu ca de aeroport părăsit. (...) Nu, nu eram în
Europpa – eram pe Lună, pe Marte, pe altă
planetă, în alt univers în care curățenia și simetria
unei Ordini prestabilite, Divine, își lăsaseră
amprenta pe întreaga natură – fiecare construcție
avea o noimă și ansamblul era Opera unui
Arhitect fantastic.”
Ceea ce i-a atras atenția în mod special a fost o
statuie „amplasată pe un soclu de cinci-șase ori
mai înalt decât statura unui om, ca o pistă titanică
pentru măreția zeiței de deasupra. ZEIȚA cu
LEU. O formă masivă de piatră neagră, atât de
uriașă încât, pentru a intra în imagine, am fost
obligați să ne îndepărtăm la vreo 50 de metri de
ea. Arborii seculari care o încadrează par două
tufișuri la picioarele ei.
Fotograful amator semnalează ce a surprins pe
pelicula fotografică într-o zi din a treia decadă a
lunii august: „Zeița (Hera, Junona, nu? Era
simbolizată cu leu – Zeița cu Leu a mitologiei
greco-romane) purta o spadă lată la brâu,
veșmânt clasic, și o cunună de laur ca o aură în
mâna stângă deasupra capului. Leul îi venea până
la șold – și exista o proporționalitate absconsă în
grupul sculptural care, acum, îmi inspiră, poate, o
sugestie de CATEDRALĂ – zeiță cu leu între
brațele purtătoare ale templului antic. Leul, cu
gura deschisă și coama învolburată, stă pe toate
cele patru picioare, într-un echilibru stabil, calm,
puternic, de BISERICĂ TRIUMFALISTĂ.”
La întoarcere, excursioniștii răzlețiți de restul
grupului, mai trec încă o dată prin „parcul cel
straniu ca un hipodrom părăsit” și fac într-o zi
mohorâtă de septembrie o altă fotografie aceleiași
Zeițe cu Leu, poză „mai puțin realizată tehnic
decât prima.”Peste ani, cele două imagini sunt
supuse studiului sub lupă deoarece fuseseră luate
de la mare distanță. Ce credeți că observă
bărbatul care el însuși le executase în anul 1994,
la distanță de nouă zile? Zeița cu Leu era
surprinsă ÎN ALTĂ POZIȚIE: „mâna cu cununa
de laur atârnă pe lângă faldurile togii, iar leul stă
cu o labă ridicată, în mers – au făcut un pas
înainte?”
„Pe soclul de piatră, ca o tribună spre Veșnicie,
Biserica Triumfătoare este, din nou, militantă,
într-un marș către Eternitate, fluturând coama
leului și hainele de piatră ale Zeiței.”
„Și care dintre cele două ipostaze era mai înainte
în timp? – se întreabă scriitorul. Dacă le-am
încurcat, și ordinea lor era, de fapt, invers –
prima dintre poze fiind a doua? Care era
desfășurarea corectă a cadrelor în evenimentul
acestei schimbări de poziție a unei statui din
fotografiile unui loc în care, aproape sigur, nu voi
mai avea acces niciodată?”
Când a intrat naratorul în science fiction? ne
întrebăm noi. Când în puținul timp cât aveau
excursioniștii să viziteze multele obiective doi
dintre ei s-au întors într-un loc arid, asemănător
spațiului de pe lună? Sau atunci când se încearcă
explicarea unei „DUBLĂRI a experiențelor și
evenimentelor cu care, parcă, un spirit al Lumii
ne încearcă perspicacitatea?” Când explică un vis
premonitoriu prin „ruina, ruina întregii mele
vieți?...” Când într-una din fotografii leul, simbol
al puterii germanice, fiara de lângă zeiță, simbol
al Germaniei, devine activ? Când este explicată
dubla înfățișare a clădirii în fața căreia este plasat
grupul statuar? – dintr-o parte are aspectul unei
clădiri anoste, „ternă, cenușie, de o robustețe
dreptunghiulară placidă, din altă parte, ca un
templu cu colonade dorice, un monumental
edificiu în stil antic”? Poate sunt cele două fețe
ale Germaniei înainte de reunificare? Sau imediat
după? Leul, fiara de lângă Zeiță, simbol al
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
95
măreției germane are altă atitudine? „Au făcut un
pas înainte?” Da. Poate, așa.
Cert este că textul are contur bine retușat. Oricâtă
ariditate va fi exprimat peisajul german arătat
europenilor călători spre alte zări, acesta își avea
personalitatea lui. Nimic nu-l va determina pe leu
(simbolic, ferește) să încremenească într-o
anumită poziție. El se mișcă în pas săltat. Își
determină Zeița să-și schimbe atitudinea... Da,
Germania începea să-și revină atunci, în 1994. Și,
pe mai departe, și-a tot revenit...
Proza „Peisaj lunar” a fost scrisă în 8 august
1996, la București și a fost plasată de autorul
însuși, Mihail Grămescu, în volumul prezentat la
Editura Aramis, care a rămas needitat.
Constantin Marin
ÎNDREPTAR DE TERAPIE DIVINĂ
(breviar sufletesc)
Se cuvin, cred, trei cuvinte, în ceea ce privește
cartea pe care o avem în vedere: bucurie,
recunoștință, îmbărbătare. Bucurie – pentru că o
asemenea carte este echivalent cu un colet, primit
pe adresa personală; recunoștință – pentru că este
un semn de la Dumnezeu, care este Părintele
iubit, adorat, care niciodată nu își uită copiii si le
trimite cadouri; îmbărbătare – deoarece ,,coletul”
cuprinde sfaturi practice pentru viaţa cea de
fiecare zi a unui creștin.
Autorii acestei frumoase isprăvi duhovnicești
sunt doamna Cezarina Adamescu, părintele
Radu Botiș si Constantin Vlaicu. ,,Nici o
întâlnire între prieteni nu poate fi mai temeinică
decât aceea dintre copertele unei cărţi. Ea conferă
trăinicie simţămintelor si bucuria dăruirii totale.
Locașul spiritual al cărţii este acoperământul ales
astăzi pentru a ne împărtăși
gândurile, cuvintele, sentimentele. Este un
acoperiș pentru rugă”, motivează doamna
Cezarina Adamescu demersul care a stat la
realizarea acestei cărţi.
,,Îndreptar de terapie divină – breviar
sufletesc” constituie un sprijin de folos pentru
fiecare dintre noi, care acceptăm întru totul că
Mântuitorul Iisus Hristos a coborât din slava
cerească, luând chip de rob, pentru ca omenirea
să fie reabilitată si absolvită de păcatul
neascultării protopărinţilor noștri”, spune doamna
profesoară Sorina-Mihaela Botiș, în debutul
lucrării.
Urmează un interludiu, prin poezia părintelui
Radu Botiș, Vorbește – Clipele se scurg:
Vorbește, Doamne, clipele se scurg / Si cerul
parcă-i mai sărac de stele. / Par zilele adeseori
mai grele, / C’nd totul se învesmântă în amurg.
// Vorbește, Doamne, vremea e puţină. / Cărarea
sengustează tot mai mult – / As vrea cât mai e
timp s-ascult / Cereasca simfonie în surdină. // Si
de-as mai vrea să mă răsfăţ o vreme / Cu lumea
pironită-n pământesc, / Adumi aminte de-un
tărâm ceresc, / Lipsit de înguste, sumbre teoreme.
// Nu înceta, Prea Bune, să-mi vorbești, / În astă
lume atât de trecătoare, / Cuprinsă-n cea din urmă
încercare / Pierzaniei, în lucruri nefirești.
Si tot Sfinţia Sa ne invită să ne reamintim
cuvintele Mântuitorului: ,,Eu sunt scăparea ta, eu
sunt pacea si viaţa ta. Vino lângă Mine, pentru a
găsi odihnă sufletului tău, lasă cele trecătoare si
nu te gândi decât la veșnicie”.
Pentru aceasta ,,Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu
si păzește-l cu credinţă”. De asemenea, ,,Fii drept
si smerit înaintea lui Dumnezeu, fiul meu!”, ne
îndeamnă părintele-coautor al acestui Îndreptar
de terapie divină. O ,,armă” de foarte mare
eficienţă, în lupta cu patimile izvorâte din lăcașul
inimii, cea
pofticioasă si grabnică în toate, este răbdarea.
Însă, ne este amintit faptul că ,,Cel care caută să
fugă de supunere, acela fuge de harul lui
Dumnezeu; deprinde-te, deci, cu ascultarea si cu
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
96
înfrânarea poftelor, dacă voiești să nu fi plecat
trupului si sângelui.
Luptă-te împotriva ta însuţi si nu îngădui ca
mândria să-si înfigă în sufletul tău ghearele. De
ce te plângi, când știi că ești vinovat de muncile
iadului si ai primit iertarea doar prin bunătatea
Domnului si prin iubirea Lui fără de margini” (...)
Între reflecţiile creștine, părintele Radu Botiș
strecoară câte o poezie, precum cea pe care o
cităm integral: Mă rog... ,,Mă rog. / Șoptiri de
stele-mi spun / Că dincolo, o lume / Se înalţă vie
cu alt nume / Încrezător, mă rog. // Mă rog. / Pe-
un drum ceresc răsar / Noi bucurii fără hotar / Si
îngerii sfioși pășesc / Prin raiul cel dumnezeiesc,
/ Încrezător, mă rog. // Mă rog. / Un imn ocrotitor
/ Scoboară-n glas înălţător, / Fiinţa-ntreagă
luminând / Vroirea Celui Blând, / Încrezător, mă
rog”. Si o Confesiune: ,,As vrea, Doamne, să-Ţi
cânt / Să Te încânt, / Eu, călător efemer pe
pământ. / Uneori, îmi lipsesc sentimente / Curate,
/ Iubirea de frate, rostu’ de adevăr / Ori dreptate. /
Doream să-Ţi spun / De multă vreme, însă acum /
Lucru curat m-a cercetat / Cu al Tău sfat. / Voi
lăcrima în rugăciune, / Gest de căinţă pentru
puţinele bune. // Acestea sunt. / Trăind, să renasc
prin Cuvânt”.
Ne lăsăm conduși, în continuare, de părintele
Radu Botiș, pentru a parcurge capitolul intitulat
,,Modelul sfinţilor”, care începe cu un îndemn
ferm: ,,Lasă deșertăciunile lumești si vino după
Iisus” si apoi, continuând cu atenţionarea ,,Fii
smerit!” ,,Oare de ce ne pasă ce ne spune altul
despre felul si chipul în care se judecă lucrurile?
Cel căruia îi vorbește Cuvântul (Cel) Veșnic,
acela cunoaște lumina. Toate vin de la acest
Cuvânt atoatestăpânitor; El este începătorul
tuturor, El vorbește înlăuntrul nostru, fără de El
nu poate fi înţelepciune, nu poate fi judecată
dreaptă”.
Unii dintre noi s-au întrebat, probabil, în vreun
moment sau altul, dificil, din propriile vieţi:
,,Care este rostul necazurilor?” Răspunsul îl
descoperim în acest Îndreptar de terapie
divină: ,,Folositoare sunt necazurile si
încercările, pentru că adesea ele îmbunătăţesc
inima omului, făcându-l să știe că el este un
străin si un călător pe pământ, si nu trebuie să-si
pună nădejdea în nici o creatură de pe acest
pământ. Credinţa permanentă trebuie să rămână
în Dumnezeu, căci lumea aceasta este plină doar
de răutăţi si de fărădelegi”.
De mare ajutor sunt faptele făcute din iubire:
,,Trebuie să suferim unii pentru alţii, să ne
mângâiem si să ne ajutăm la nevoie, să ne
învăţăm între noi, povăţuindu-ne unii pe alţii”.
Cei cărora le place singurătatea si tăcerea sunt
povăţuiţi: ,,Caută vremea potrivită, ca să te
gândești la tine însuţi si să-ţi îndreptezi mintea
către binefacerile lui Dumnezeu”. Si mai util este
ceea ce trebuie să practicăm în fiecare zi: ,,Să îţi
aduci aminte că trebuie să mori”, astfel încât ,,În
tot ceea ce faci si ce gândești trebuie să lucrezi în
ASA fel încât să fii pregătit în permanenţă pentru
întâlnirea cu Dreptul Judecător”.
Partea a doua a Îndreptarului... cuprinde o
prezentare impresionantă a activităţii literare a
doamnei Cezarina Adamescu. Cităm din
reflecţiile spirituale ale domniei sale: ,,Gestul cel
mai rotund: acela al împreunării palmelor în
rugăciune”; ,,Drumul sfinţeniei nu admite...
popasuri”; ,,Fără să-si piardă din transcendenţă,
Dumnezeu se apropie neînchipuit de mult de tine.
Îl poţi descoperi mergând alături de tine pe
stradă, în ochii unui copil, în durerile unui
bolnav, în neputinţele unui vârstnic, în lacrima
unei mame...”; ,,Mi-ai incendiat inima cu o
lumânare sfinţită”; ,,Si-atunci am înţeles: nici o
cruce, în afară de a mea, nu mi se potrivea pe
spinare”; ,,O virtute de admirat: discreţia
desăvârșită”; ,,Spiritul necultivat devine lesne
«pârloagă»”; ,,Nu m-am rugat. Azi am lipsit de la
întâlnirea pe care mi-a dat-o Iisus”. Paginile cu
caracter memorialistic sunt emoţionante, prin
autenticitatea lor transferată dinspre cea care le-a
trăit spre cititor. Ele alternează cu paginile de
reflecţii, gânduri si meditaţii creștine, ce exprimă
metamorfoza continuă, ascendentă, a doamnei
Cezarina Adamescu.
Din mulţimea de poezii, ce poartă semnătura sa,
prezentăm câteva: ,,Stea de dimineaţă – În drum
spre veșnicie / Tu ne conduci, Marie. // Ești stea
de dimineaţă / Pe calea fără ceaţă. // Ești aurora
care / Vestește mândrul Soare. // În noaptea ce
se-ngână / Tu ne conduci de mână. // A dimineţii
Astră. / Tu ești Lumina noastră”; ,,Există răni –
Există răni vindecătoare / Există răni peste
pârjolul rănii / Din care te ridici întrebătoare / Si-
n mâini ţi se aprind pe rând mătănii. // Există răni
făcute de lumină / Ce îţi colindă-n carne si în
sânge / Există răni ce te albesc de vină /
Balsamuri peste ochiul care plânge. / Există răni
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
97
pe care le poţi duce, / Există răni făcute de o
cruce...”.
Constantin Vlaicu este un ziarist cu o intensă
activitate publicistică în revistele on-line si pe
hârtie. Dar si autor/coautor al volumelor Străjer
la porţile pădurii; Mehadia – vatră de istorie
milenară; Iosif Coriolan Buracu – o legendă vie;
Oameni de seamă ai Banatului.
Este, de asemenea, colaborator la reviste
românești care apar în străinătate. Din grupajul
intitulat ,,Florilegiul gândirii – bijuterii sufletești”
cităm: ,,Negreșit, gesturile sunt o oglindă a
sufletului! Mai mult – gestul sincer si delicat
reliefează o anume nobleţe sufletească, ce nu
poate sălășlui decât în fiinţe cu dragoste pentru
aproape si pentru Dumnezeu. Să aflăm cu toţii
bucuria de a oferi daruri semenilor noștri si
satisfacţia oferită de fapta bună, ca o încununare,
sau o împlinire a fiinţei umane, raportate la
misiunea vieţii, dată de Dumnezeu!”; ,,Peste
toate, suntem sclavii timpului si întotdeauna am
fost adeptul acestui principiu, că Dumnezeu, cu
ajutorul timpului, stăpânește totul si toate”.
Îndreptar de terapie divină se constituie ca o
ofrandă adusă lui Dumnezeu de către cei trei
,,truditori” literar-duhovnicești, cu ajutorul
cuvântului care revigorează.
DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI
PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL
DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA,
Schoppel Carla Francesca
Doctorand an III, Facultatea de Filosofie,
Universitatea din Bucureşti
PREMII OBŢINUTE:
Menţiune la Concursul de Creaţie Literară „Ion
Creangă”, Bojdeuca Iaşi, 2010.
Menţiune la Concursul Literar „Aripi de dor”,
Ediţia a-VI-a 2011.
Menţiune la Concursul Internaţional de Poezie şi
Eseuri „Toamna bacoviană 130”, 2011.
Premiu special la Festivalul Internaţional de
Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a-
VI-a, 2011.
Menţiune la Festivalul Naţional de Creaţie
Poetică „George Ţârnea”, Ediţia a-V-a , Râmnicu
Vâlcea, 2011.
Menţiune la Concursul Naţional „Ion Creangă”
de Creaţie Literară, Secţiunea Poveşti, ediţia a-
XX-a, Iaşi, 8 aprilie 2012.
Premiul Galeriilor Anticariat „D. Grumăzescu“ la
Concursul Naţional „Ion Creangă” de creaţie
literară, secţiunea poveşti, Ediţia a-XXI-a. Iaşi,
aprilie 2013.
Premiul III la Concursul de Poezie „Andrei
Mureşanu” 2013, Braşov, secţiunea adulţi.
Mențiune la Festivalul Național de Poezie „Ion
Sângereanu”, ediția a II-a, Ocna Mureș, 2013.
Premiul I la Concursul de Creație Literară
„Lirismograf”, Sibiu, 2014.
Locul III Concursul de proză scurtă
„Peregrinări”, ediţia a-V-a, organizată de Centrul
de Promovare Itaca, Dublin, 2014.
Menţiune Concurs „Ars Poetica 2014”, secţiunea
poezie.
Premiul Revistei Zona Literară Iaşi la Festivalul
Naţional de literatură „Rezonanţe Udeştene”,
ediţia XX, 2015.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
98
Premiul I la Concursul „Andrei Mureşanu”,
2015, Casa Mureşenilor, Braşov.
Premiul Revistei Contact Internaţional Iaşi, la
Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”,
ediţia XLVII-a, 2015.
Premiul III la Concursul de proză scurtă
„Peregrinări”, Dublin, 2015.
Menţiune la Festivalul Naţional de Poezie
„Costache Conachi”, ediţia a VII-a, Tecuci, 2015.
Menţiune la „Premiile Ars Poetica”, 2015,
secţiunea poezie.
Premiul Muzeului Naţional al Literaturii Române
Iaşi la Concursul Naţional de Poveşti de la
Bojdeucă, 2016.
Premiu I, secțiunea poezie, la Festivalul-concurs
Naţional de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a
V-a, 2016.
Premiul Virgil Bulat pentru poezie la Festivalul
Naţional de Creaţie Literară „Vox Napocensis”,
ediţie jubiliară, Cluj, 2016.
Premiul Alexandru Vlad pentru proză, la
Festivalul Naţional de Creaţie Literară „Vox
Napocensis”, ediţie jubiliară, Cluj, 2016.
Premiul III la Concursul „Alexandru
Macedonski, ediţia IV, secţiunea Poezie
debutanţi, 2017.
Premiul I la Concursul literar Lirismograf,
secţiunea proză, Sibiu 2017.
Premiul Editurii 24 de ore şi al Revistei
Simpozion, secţiunea manuscris, Concursul
Naţional de poezie „Porni Luceafărul, 2017.
Premiul special la Festivalul Internaţional de
Poezie „Renata Vejereanu”, ediţia a IV+a, 2017.
Premiul pentru poezie la Concursul Naţional de
Poezie „Octavian Goga”, Cluj, 2017.
Marele Premiu Petru Poantă, Festivalul Literar
Vox Napocensis, ediţia a XVI-a, Cluj, 2017.
Premiul pentru volum de debut pentru Rădăcini
acvatice, la Festivalul concurs naţional de poezie
„Virgil Carianopol”, Caracal, 2018.
Marele Premiu (Trofeul Bogdania), la Festivalul-
concurs naţional de creaţie literară „Bogdania”,
ediţia a VI-a, 2017.
Magul de pe Insula Su (fragment)
Până la vârsta de 10 ani, Cansun a dus o viaţă
fantomatică, undeva în interiorul unei lumi care
nu o primea. Străzile Tarkanului erau mereu
pline, iar pieţele sale mari, cu negustori şi tâlhari
murdari îi dădeau impresia că zarurile au fost
aruncate pentru toţi, mai puţin pentru sine. Cu
toţii roiau încă dinainte de răsărit, tărăgănând
roabe cu peşti proaspeţi. Strigau despre plăcinte
calde cu tot felul de umpluturi şi dulciuri cu
zemuri lipicioase. Ţesăturile fluturau până la apus
pe sârme, ca nişte ape colorate. Cei care treceau
în fugă pe străzile labirintice riscau decapitarea,
dar nimeni în afară de ea nu stătea pe margine să
vadă spectacolul acestor furnici bizare. Lumea lor
era undeva sub sârme şi falduri de mătase, în
praful unui oraş care îi ţinea pe toţi ocupaţi.
Cu siguranţă, înaintea naşterii sale, Moira a uitat
să apară. Socoteam că era liberă să îşi aleagă
destinul. Eu însumi, ca un ţesător de sorţi, mă
găseam zilnic imaginând scenariul de viaţă al
celorlalţi. Uneori mă transpuneam în acele
scenarii banale. Eram pe rând ba negustorul de la
capătul străzii, îmbrăcat mereu în violet, cu
şalvarii ca o pereche de omizi multicolore, ba
soţia lui cu clopoţei la glezne, veselă de parcă
zeii îi dăduseră numai din butoiul cu sorţi bune.
Alteori mă imaginam tânărul care cară în miez de
noapte peştii împuţiţi, mânuindu-i ca pe nişte
licurici solzoşi ce strălucesc sub luna palidă a
oraşului. Zile şi nopţi de imaginat s-au tot scurs,
iar eu rămâneam cel din afară, care îşi caută setul
de obiceiuri, tabieturi banale sau mecanisme care
să se potrivească zimţilor din mecanismul
celorlalţi, al lumii. Şi de fiecare dată priveam la
Cansun ca într-o oglindă în care până atunci nu
mă recunoscusem.
Cu o săptămână înaintea evenimentului care avea
să îmi hotărască viaţa, obişnuiam să mă plimb
vreme de câteva ore dintr-un capăt în altul al
plajei.
Şi Cansun surâdea, era atât de departe şi ea, în
plimbările acelea departe de plesnitul sacoşelor şi
de pantofii lăcuiţi care roiau la ora aceea în burta
oraşului. Simţeam că ceva îi dizolvă câte puţin
veşmântul translucid care ani la rând au făcut-o
invizibilă pentru lume. Se plictisise şi de străzi
pietruite, şi de tramvaie, totul părea nepotrivit în
acel iulie care demola cu căldura viaţa
localnicilor. Oamenii se topeau pe picioare,
călcâiele lor făceau găuri mici pe trotuare, dar noi
ne purtam singuratici siluetele fantomatice, de
parcă parcurgeam un singur labirint, pe acela
interior.
Cansun rămânea cu bărbia mereu îndreptată spre
înălţimi. Mâini fără de trup fluturau uşile
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
99
balcoanelor, totul era numai un oftat, un pufnit de
căldură, nici mirosul de transpiraţie sau de peşte
nu se mai simţea pe aici. Într-atât ne obişnuise
canicula să respirăm ca nişte peşti prin vaporii de
transpiraţie ai trupurilor noastre ca nişte acvarii
ambulante.
În această perioadă a anului oraşul părea că se
subţiază. Cu toţi oamenii umblând ca stafiile în
haine vaporoase, cu discuţiile care se ţeseau liber
la colţuri, despre vreme şi micile nemulţumiri sau
bucurii ale vieţii, oraşul devenea o casă un pic
mai mare decât apartamentul ei, în care toată
lumea vorbea cu toată lumea. Dar Cansun era
aici, trăgând de fiecare zi ca de un clopot care să-
i anunţe învierea, câte puţin.
În general, Cansun era cât se poate de organizată,
aproape enervant de organizată. Ca un mecanism
perfect construit, zilele ei începeau cu ritualuri,
ca să se termine cu altele. Invidiam asta la ea,
gândind că unicul meu obicei era să trăiesc viaţa
din umbra ei. Părea că împlinirea acestor ritualuri
e unicul scop zilnic, că seara, când bifează în
agendă cele 5-6 lucruri destinate acelei zile, pune
capul pe perna brodată cu ciucurei şi că îşi
aşteaptă moartea. În taină. Biblioteca extinsă o
sufoca. Noaptea, personajele pluteau toate în
încăpere, râzând de plictisul care organiza în cele
mai mici amănunte viaţa tinerei cu ochi negri.
În fantasmagoriile mele, cavaleri pe cai negri
veneau să răpească feminitatea nedescoperită.
Zmei şi balauri cu şapte capete îşi înfigeau visele
în fruntea ei nesărutată. Visam suflete pulsând
viaţă fără de moarte în pântecele tuturor celor
care şi-au găsit soarta. Dimineaţa mă găsea cu
ochii pe tavanul înalt al camerei, revenind treptat
din fantasmagoriile nopţii. Aşa se întâmplase şi
în ziua aceea de sfârşit de iulie.
Îşi făcea loc printre turişti, împlinind de acum un
nou ritual spre terasa la care lucra. Aţipi pe
nesimţite pe un maldăr de perne, pentru a se trezi
după câteva ore, înspăimântată. La capătul
picioarelor ei, o siluetă pe care o ştia din visele ei
incerte, privea spre ea. Nu şi-au spus nimic.
Cansun a închis ochii şi s-a gândit că tot ce
văzuse nu era decât pâcla încă nedizolvată a
viselor de vară, simple halucinaţii dulci. Dar
privirea aceea nu o putea şterge nici dacă venea
din depărtările ţărmurilor onirice.
Am văzut atunci în ea camaradul care să-mi
însoţească paşii. Voiam să nu mai bântui printre
cele lumeşti şi să cunosc puţin mai mult decât
ceea ce reuşeam să văd printre perdelele ei sau în
fereastra propriei mele imaginaţii. Cansun clipea
leneş şi vedeam că mă re-cunoaşte. Ne-am ridicat
şi am spulberat nisipul în urma caftanelor noastre
subţiri, alungindu-ne umbrele până le-am mutat
în apa adâncă a mării Ilkay.
Cansun n-a spus nimic, şi nici eu nu socoteam că
e oportun să spun ceva. Totuşi, ne deplasam prin
apă de parcă era unicul mediu făcut pentru noi,
un dans al vieţii fără cuvânt. Valurile să ne fi tot
ţinut în derivă. Priveam la mal ca prin periscop şi
ne vedeam neliniştile şi rănile sugrumate de
nostalgii.
- Ia-mă, Ilkay, spunea Cansun, şi du-mă la
prinţul din amintirea viselor mele!
Mă strângeam ca o nervură uscată auzind-o cu
vocea gâtuită. Toate femeile pe care le-am însoţit
vreodată se perindau înaintea pleoapelor mele.
Brune, blonde, goale, surâdeau şi îşi strângeau
buzele în convuslii, mă huiduiau între dinţi că le-
am abandonat. Numai Cansun rămânea
credincioasă legendelor locului, aşteptându-mă
fără să ştie că eu sunt călăuza speranţelor sale.
Marea Ilkay se întindea leneşă pe câte un val,
complice şi tăcută.
- Vino, Cansun! o trăgeam spre mine şi-i
spălam cu valurile oglinda ochilor obosiţi.
Cansun adormea din când în când. Încleştată pe
braţele mele străvezii, se dizolva printre peşti şi
valuri, lua formă de abur, ne nimfă, de val.
Prezentul îmi era în sfârşit prelnic, totul se
ştergea în urmă şi îmi dezvăluia minunata lume
nouă a îndrăgostirii.
Am plutit aşa îngânduraţi, fiecare cu propriile
imperii imaginare, până când timpul s-a
destrămat, iar spaţiul nu era decât masa asta
vâscoasă din care ne despleteam şi noi, ca un val.
Ea privea la ceruri hipnotizată de delicioase
paralizări, eu mă aflam consternat la linia
veşmintelor care ne despărţeau.
Visam că o furtună se abătuse asupra corabiei pe
care navigam demult spre Tarkan. Aveam
încărcate lăzi cu merinde, bunătăţi dulci şi
lipicioase comandate degrabă de prinţesele
Tarkanului. Furtuna îşi trimise ploile în noaptea
aceea, tocmai după câteva săptămâni de navigare
lină. În numai câteva ceasuri, nemiloase, cerurile
au oferit mării lăzile noastre cu fructe uscate,
baclavale şi rahat turcesc făcut de cei mai iscusiţi
cofetari. Eu pluteam în derivă implorând zeii să
mă dea înapoi uscatului.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
100
Curând, înalte cupole de culoarea nopţii se
ridicau din faldurile mării albastre. Pescăruşii se
supuneau vântului, nisipurile se lăsau purtate de
răsuflarea uşoară a cerului neobosit. Când priveai
la oraşul de pe mare, cum sclipea în soarele după-
amiezii, nu puteai întoarce privirea spre alte zări.
Luminos şi fermecător, părea o barcă neobişnuită
care călăreşte neînfricată Majestatea sa, Marea.
Abia naufragiasem pe Insula Su, despre care mai
târziu am aflat că înseamnă „apă”. Într-adevăr,
insula aceasta m-a făcut să mă pierd în ea ca într-
o apă. M-am înecat şi m-am lăsat cuprins de
tenebrele sale, uitându-l cu totul pe omul simplu
care eram până atunci. Chiar şi aşa, odată ajuns în
acest oraş, am răsuflat uşurat. Am mulţumit
aceluiaşi cer, care acum se arcuia deasupra mea,
senin ca o frunte de înţelept.
Mă simţeam pierdut, fără o identitate anume.
Personajele se încolăceau în jurul vertebrelor
mele şi nu mai ştiam cine eram. Soarele atârna
dintre câţiva nori lăţoşi. Părea să bată ora 16,
fiindcă era bine proptit şi strălucitor, împânzind
totul în calea sa cu aurul căldurii. În depărtare
auzeam clopoţei şi clinchete. Se întrezăreau
muşuroaie de siluete ciudate, roind necontenit
printre străzile înguste ale acestui oraş curios. Mă
temeam să mă apropii. Oare ce limbă se vorbea
după zidurile acestui oraş?
Am îndrăznit să mă ridic din nisipul care mă
înghiţise ca un mormânt. În păr mi se cuibăriseră
micuţi crabi, ca nişte bigudiuri roşii.
…………………………………………………...
Mandea Andrei
Data nașterii: 30
August 1997
Profesie: Student
Studii: 2016 - prezent: Universitatea
Alexandru Ioan Cuza, Iași
Facultatea de Matematică
2012 – 2016: Liceul Teoretic ,,Mircea
Eliade” Galați
Specializare: Științe ale naturii
Activitate literară: Premiul II Secţiunea
Eseu la Festivalul – Concurs Naţional de
Creaţie Literară Bogdania, Focșani; 2018
Festivalul – Concurs Naţional de Creaţie
Literară ,,Bogdania”, Bucureşti; Premiul
III Secţiunea Eseu, 2015;
Concursul Naţional de Creaţie Literară şi
Eseu ,,Mihai Eminescu”, Slobozia;
Premiul III Secţiunea Eseu, 2015;
Concursul Naţional de Creaţie Literară şi
Eseu ,,Mihai Eminescu”, Slobozia;
Premiul II Secţiunea Eseu, Premiul III
Secţiunea Poezie, 2014.
Juriul Festivalului naţional Bogdania pe scena
Ateneului Popular ,,Mr. Gheorghe Pastia”
din Focşani, 2018
ARTA POETICĂ BARBIANĂ
O CĂLĂTORIE ÎN SPIRIT MATEMATIC
SPRE NEANTUL UNOR LUMI
,,MAI PURE” Abordarea totalitară care amăgeşte încă
unele condeie critice nu are sorţi să fie realizată
azi decât în teorie şi nu există, atunci, altă şansă
decât resemnarea la un demers parţial, din ce în
ce mai parţial, constrângere impusă mai ales de
obscuritatea esenţei poetice. În astfel de cazuri,
pentru a trece de hăţişurile dense ale unei sintaxe
poetice nemaiîntâlnite în literatura română, orice
nou comentator ar trebui să se gândească la cum
să pătrundă în universul imaginar al poetului
celui mai încărcat de critică, cu ce intinerarii noi
ar trebui să străbată şi înarmat cu ce instrumente
ar trebui să fie pentru a ajunge la capătul
drumului interpretărilor sale. Aşadar, ceea ce s-a
numit ,,obscuritatea” poeziei lui Ion Barbu
provine fie din obligaţia la activitate şi colaborare
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
101
pe care o impune cititorului ei, fie din sintetismul
stilului pe care îl foloseşte.
Ion Barbu aparţine perioadei interbelice,
reprezentând o direcţie literară originală:
ermetismul, aşa cum Lucian Blaga este
reprezentant al expresionismului, după cum
Vasile Voiculescu este miticul sau după cum
George Bacovia este simbolistul de excepţie.
Ermetismul este definit de criticul literar Eugen
Lovinescu drept ,,o tendinţă de refulare a
lirismului, fie prin abstracţia fondului, fie prin
simple mijloace de expresie reţinută, discretă sau,
de-a dreptul şi voluntar, torturată, eliptică, cu
asociaţii de idei strict personale ce transformă
poezia într-un joc de cuvinte încrucişate”.
Originea sistemului barbian o constituie, pe
de o parte, scrierile lui Platon care, în dialogul
,,Timaios”, identifică cele cinci poliedre regulate
existente în spaţiu: cub, tetraedru, octaedru,
icosaedru şi dodecaedru. Toate acestea se pot
construi cu ajutorul unor combinaţii de
triunghiuri simple, iar fiecare poliedru astfel
obţinut poate fi circumscris perfect într-o sferă,
aceasta atingându-i doar vârfurile. Astfel, fascinat
de aceste fapte, Ion Barbu şi-a imaginat fiinţa
umană ca o entitate care parcurge în existenţa sa
un drum ascendent, asemănător acestor ,,cristale
perfecte”: de la existenţa cea mai simplă,
normală, binecunoscută a cubului, cu şase feţe
pătratice, la forma fină a dodecaedrului cu
doisprezece feţe pentagonale. Pe lângă aceste
ideologii, în crearea propriului univers liric, Ion
Barbu înţelege reformele poetice ale lui Poe şi
Rimbaud, precum şi încercarea acestora de a
„purifica” sufletul romantic al poeziei. Totodată,
poetul român încearcă să depăşească stadiul
descriptiv al poeziei, vizând o anume
generalitate, care să-i asigure posibilităţi de
exprimare multiple.
Creaţiile lui Ion Barbu evoluează iniţial
către esenţializare, incluzând teme şi motive
literare specifice: mitul oglinzii, principiul
fundamental de mimesis, de reflectare poetică a
lumii, spiritualitatea cosmică, în ,,Ritmuri pentru
nunţile necesare”, ierarhia divină şi cosmică a
,,roatelor interioare” ale erosului, treptele
reflectării poetice, în ,,Timbru”, precum și jocul
de cuvinte, în ,,Uvedenrove”. Toate aceste
proprietăţi conturează în ,,Jocul secund” o
topografie a lumii ideale, esenţializate, a
cuvintelor şi a simbolurilor, dar și o structură
poetică cu o perfecţiune deplină a formelor.
Opera litarară ,,Din ceas, dedus…” apare
ca o inscripţie de prevenire la intrarea peşterii
care duce în apele adânci ale ,,Jocului secund”,
asemeni celebrei sintagme ,,lăsaţi orice speranţă
voi, ce intraţi aici” de pe poarta ,,Infernului” lui
Dante. Într-adevăr, din cauza formulării ei
criptice, această poezie îl descurajează pe
cititorul care încearcă să abordeze creaţia literară
nemijlocit. Astfel că, analiza unei arte poetice
precum ,,Din ceas, dedus...” poate arunca o
lumină semnificativă asupra volumului de
maturitate al poetului care, după cum afirma
Andrei Bodiu în monografia sa, ,,are rolul şi
rostul de a sintetiza o experienţă poetică (...)
dominată de aspiraţia absolutului şi materializată
prin ideea de a crea lumi posibile”. Ideea
fundamentală se refera la faptul că arta e un joc
secund, mai pur, care porneşte din viaţă, dintr-o
trăire, dar nu se confundă cu aceasta,
constituindu-se ca univers secund, posibil. Acest
univers se ridică pe anularea, pe „înecarea”
celuilalt, deci nu poate fi, cu alte cuvinte, o copie
a lui, ci are un sens propriu, intern care-l
jusitifică.
Conform statutului de ars poetica, tema
poeziei o constituie creaţia, prin ideea unei lumi
purificate, a autocunoaşterii şi a săvârşirii actului
intelectual ca afectivitate lirică. Motivele literare
sunt reprezentate de ,,oglindă”, care oferă
imaginea ideală a lumii, cântecul orfic, prin care
lumea se rematerializează, dar şi de prezența
apei, aceasta fiind matricea vieţii. Semnificativ
apare de această dată faptul că în ambele strofe
ale poemului nu există niciun predicat, poetul
cufundându-se în participii tocmai pentru a crea
acel efect de suspendare al temporalităţii. Totul
fiind, după cum sugerează şi titlul poemului prin
reluare incipitului, ,,Din ceas, dedus...”, unde
substantivul „ceas” aparţine câmpului semantic al
timpului neclintit, fără curgere.
Lecturând primele versuri ale poemului,
„Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/
Intrată prin oglindă în mântuit azur, (...)”, se pot
descifra următoarele concepte: materia brută a
acestui model e ,,adâncul calmei creste”, adică
esenţa piscurilor intelectului, transpusă prin
oglindire în spirit, în ,,mântuit azur”, locul în care
se formează imaginea Soarelui în apă, a Sinelui.
Aşadar, viziunea lui Barbu despre lume, fiind
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
102
mediată de o viziune asupra poeziei, universul
imaginar se construiește pe baza metaforei
oglinzii în care se reflectă adâncul acestei ,,calme
creste”. Numai că imaginea obținută nu este doar
rezultatul unei corespondenţe translucide între
două spaţii, muntele şi varianta sa rasturnată, ci
implică o secțiune, element străin în orice
reprezentare de tip clasic. După cum notează şi
Andrei Bodiu, cele două cuvinte ,,oglindă” şi
,,tâind” sunt esenţiale, ,,primul pentru că naşte
senzaţia reflectării, iar al doilea pentru că, de
fapt, exprimă ruptura”. Lumea posibilă pe care îşi
propune să o construiască subiectivitatea lirică se
zideşte, în aceste condiţii, pe fisura dintre real şi
imaginar şi, oricât de mult ar părea că cele două
seamănă fără cusur, universul secund, descris ca
joc ,,mai pur”, încetează a mai fi o copie a
realităţii, deşi părea că îşi găsise punctul iniţial în
ea: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme
creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ În grupurile
apei, un joc secund, mai pur”. Materialitatea
lumii se dizolvă prin această sublimare a
esenţelor, prin transformarea sferei concretului în
eteric, imaterial. Metafora ,,cirezilor agreste” ar
putea fi rezultatul acestei distilări, modul în care
se purifică materia de elementele ce o fixeaza în
dimensiunile cunoscute, dătătoare de gravitaţie
extremă. ,,Grupurile apei” semnifică tocmai
tendinţa de ascensiune în sferele înalte ale
vibraţiilor materiei, în non-timpul şi non-spațiul
unui dom atemporal iluzoriu.
Pe de altă parte, relația de opoziție dintre
nadir și presupusul zenit creează un orizont de
așteptare conform căruia cele două lumi ar avea
naturi similare. Abia adjectivul ,,latent” deschide
calea spre o interpretare a universului imaginar ca
posibilitate, astfel încât, dacă prima strofă
prezintă principul nașterii lumii secunde, ce-a de-
a doua înfățișează acțiunea poetică. Căci rostul
poetului se vădeștea abia atunci când istovește
cântecul, adică în momentul când secătuiește
poezia de energiile care o leagă de realitatea
adevărată. În acest demers, truda poetului devine,
cumva, supraomenească, ascunsă: ,,Și cântec
istovește: ascuns, cum numai marea/ Meduzele
când plimbă sub clopotele verzi”. Tot în ultimele
versuri apare construcția obscură, ermetică din
punct de vedere sintactic, prin elidarea unui
predicat care trebuie ,,dedus”…
***************************************
Evenimente culturale
Festivalul - Concurs internaţional de creaţie
literară „BOGDANIA”, Ed. a VIII-a, 2019,
organizat de Asociaţia Cultural-umanitară
”BOGDANIA” din Focşani, judeţul Vrancea,
aduce la cunoştinţă următoarele:
Până pe data de 20 mai 2019 se primesc creaţiile
literare (poezie, proză scurtă şi eseu), la adresele:
a) E-mail: [email protected], cu
menţiunea ”Pentru concurs”.
b) Poştă: Asociaţia Cultural-umanitară
”BOGDANIA”, FOCŞANI, Str. Contemporanul
nr. 28, Cod 620065, judeţul Vrancea, cu
menţiunea „Pentru concurs” în câte 2 exemplare.
Textele vor purta un motto, care se va regăsi şi pe
un plic închis, cuprinzând date despre autor
(nume, prenume, data naşterii, profesia, adresa de
corespondenţă, telefonul, precum şi o scurtă
prezentare a activităţii literare).
Textele să fie dactilografiate în Word, Times
New Roman 12 pct., spaţiere un rând, cu
diacritice şi să nu depăşească 5 pagini A4 pentru
fiecare gen literar, într-un singur document în
format .doc sau .docx la adresa de e-mail:
Corectarea textelor se va face de către un juriu
format din 5 (cinci) personalităţi: critici literari,
scriitori și oameni de cultură români. Se va
întocmi o fişă de participare pentru fiecare
concurent.
Juriul Festivalului Bogdania pentru ediția a
VIII-a, iulie 2019 este format din:
1. Prof. univ. Nicolae VASILE, scriitor,
preşedintele Cenaclului „Literar Ing.” şi al
juriului.
2. Ionel MARIN, poet, preşedintele
Asociaţiei cultural-umanitare Bogdania,
redactor șef al revistei de creaţie şi cultură
Bogdania.
3. Ben TODICĂ (Australia), scriitor, editor,
jurnalist, cineast, regizor, producător Tv.
4. Geo CĂLUGĂRU, poet, prozator, critic
literar, membru USR.
5. Vasile GROZA, poet, prozator, dramaturg,
membru USR.
În urma evaluării fiecărei creaţii se va stabili în
mod corect şi obiectiv, pe bază de note,
concurenţii câştigători pe secţiuni.
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
103
Premianţii vor fi anunţaţi în data de 20 iunie
2019, prin e-mail şi telefonic.
Se vor acorda câte trei Premii pentru fiecare
secţiune şi în funcție de calitatea textelor,
diplome speciale din partea revistei de cultură
Bogdania şi a partenerilor.
Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj,
indiferent de secţiunea la care a participat i se va
acorda ”TROFEUL „BOGDANIA”, 2019.
De asemenea vor fi acordate Diplome de
excelenţă şi premii speciale.
Festivitatea de premiere se va ţine la începutul
lunii iulie 2019, în locaţia ce va fi făcută public şi
cunoscută dvs. cu cel puţin 10 zile înainte.
La această ediție Asociația cultural-umanitară
BOGDANIA are ca parteneri:
1. Cenaclul ”Literar Ing.” din București
condus de Prof. univ. Nicolae VASILE
2. Fundaţia Literar-Istorică ”STOIKA”,
preşedinte Florian Laurenţiu Stoica
3. Asociația Cultural Artistică ”JOC” -
B.M.R. din Bucureşti, preşedinte doamna
Magda BĂCESCU
4. Societatea pentru cultură şi Literatură
Română în Bucovina, preşedinte Prof.
Carmen Andronachi
Parteneri media: Revista de creație și cultură
Bogdania, redactor şef Ionel Marin; Suplimentul
”Literar Ing.” al publicaţiei UNIVERS
INGINERESC, redactor şef Nicolae VASILE;
Revista ”Independența Română-Independența
prin cultură”, director Florian Laurenţiu Stoica;
Revista internaţională de cultură Cervantes,
director George Terziu; Revista Armonii
Culturale, redactor şef Gheorghe A. Stroia;
revista Cronica Timpului, director general Doru
Dinu Glăvan, red.şef Rodica Subţirelu.
Relaţii suplimentare:
e-mail: [email protected];
Mobil: 0752862369; 0728217492;
Preşedintele Asociaţiei cultural-umanitare
Bogdania din municipiul Focşani
Scriitor Ionel MARIN
Câştigătorii Concursului de creaţie literară
pentru elevi ,,BOGDANIA”, ediţia I-a, 2019.
Festivitatea de premiere va fi la Biblioteca
municipală Adjud în ziua de 01 iunie 2019,
ora. 11.00
În anii anteriori mai mulţi elevi de Şcoală
Gimnazială din ţară au fost premiaţi în cadrul
Festivalului-concurs naţional de creaţie
literară Bogdania, la secţiunea pentru copii.
De aceea Asociaţia Cultural-umanitară
”BOGDANIA” din municipiul Focşani şi revista
de cultură ”BOGDANIA” a considerat ca util şi
benefic să organizeze, un concurs de creaţie
literară numai pentru elevi de vârsta 7-15 ani.
Partenerii la această primă ediţie sunt:
Biblioteca judeţeană ”Duiliu Zamfirescu”
din Focşani Manager general d-na
Margareta Tătăruș;
Biblioteca municipală Adjud, Manager Prof. Tatiana Valea
Revista de creaţie şi cultură Bogdania din Focşani, redactor şef Ionel MARIN
Revista şi Editura Armonii Culturale din
Adjud, Director Gheorghe A. Stroia
Şcoala Gimnazială ”Principele Radu” din
Adjud, Directoare Prof. Mihaela Valeria
Armencea
Juriul Concursului literar ”BOGDANIA” este
format din scriitorii:
1. Ionel MARIN, Preşedintele Asociaţiei
culturale Bogdania, preşedinte juriu
2. Genoveva Simona Mateev din Odobeşti
3. Prof. Angela Burtea din Brăila
În urma evaluării fiecărui concurent, sunt
premiaţi următorii elevi:
Secţiunea I. Clasele I-IV; I - Alexandra-Elena DOGARU, clasa a IV-a,
Şcoala Gimnazială ”Mihail Armencea” din
Adjud, cu domiciliul în com. Urecheşti, jud.
Bacău
II - Maria BUŢOI, clasa a III-a, Şcoala
Gimnazială Nr. 79, Bucureşti
III - Andrada BANU, clasa a III-a, Şcoala
Gimnazială din Jitia, jud. Vrancea
MENŢIUNI:
- Andreea PĂUN, clasa a III-a, Şcoala
Gimnazială din Jitia, jud. Vrancea
- Corina PĂUN, clasa a III-a, Şcoala
Gimnazială din Jitia, jud. Vrancea
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
104
- Andreea IVAN, clasa a III-a, Şcoala
Gimnazială Homocea, jud. Vrancea
Secţiunea a-II-a Clasele V-VIII;
I - Horia-David MUNTEANU, clasa a VIII-a
Colegiul naţional Iaşi
II - Alexia Maria MIRITESCU, clasa a VII-a,
Şcoala Gimnazială Herăstrău, Bucureşti
III - Nicoleta FLORESCU, clasa a VII-a,
Şcoala Gimnazială ”Aurelian Stanciu”, oraş
Salcea, jud. Suceava
Prin Concursul Bogdania am urmărit să stimulăm
interesul pentru creaţia literară la elevi de Şcoală
Gimnazială. Prima ediţie s-a desfăşurat în bune
condiţii şi cu siguranţă în viitoarele ediţii vor fi şi
mai mulţi participanţi. Cu certitudine festivitatea
de premiere, lansarea Revistei de creaţie şi
cultură Bogdania Nr. 59-60, mai –iunie 2019, cu
prilejul împlinirii a şapte ani de existenţă tipărită
şi programul artistic vor încânta pe toţi cei
prezenţi în ziua de 01 iunie 2019.
Felicitări premianţilor dar şi tuturor elevilor care
au trimis creaţii la Concurs.
Mulţumiri colaboratorilor, membrilor juriului
care au notat cu exigenţă şi obiectivitate fiecare
creaţie în parte, Profesorilor, învăţătorilor
îndrumători şi nu în ultimul rând părinţilor care
se ocupă îndeaproape de cultivarea dragostei faţă
de limba română. Vă aşteptăm cu drag! Intrarea
este liberă!
Preşedintele Asoc. cultural-umanitare Bogdania,
Scriitor Ionel MARIN
Cercul Scriitorilor Ingineri „LITERAR ING”,
Bucureşti, România. Cronica evenimentului
din 15 aprilie 2019
Şedinţa din luna aprilie a Cercului Scriitorilor
Ingineri LITERAR ING, s-a desfăşurat pe data
de 15 aprilie 2019, în sala mică din AGIR
Bucureşti, locul obişnuit al întâlnirilor noastre
literare.
De la început, domnul Nicolae VASILE,
preşedintele cenaclului LITERAR ING, a
menţionat că ordinea de zi anunţată prin e-mail se
menţine integral şi a atenţionat asupra utilizării
timpului.
În principiu, ordinea de zi a cuprins trei părţi, şi
anume: sărbătorirea celor şase ani de activitate a
cenaclului, lecturi libere ale celor prezenţi şi o
lansare de carte a unui membru al cenaclului.
I. În prima parte, domnul Nicolae
VASILE, preşedintele cenaclului LITERAR ING
a trecut în revistă activitatea Cercului Scriitorilor
Ingineri LITERAR ING în cei şase ani de la
înfiinţare. Principalele acţiuni au constat în
întâlniri periodice, lună de lună, fără
întrerupere, iar activităţile principale au constat
în: lecturi libere, de regulă, pe anumite teme,
lansări de carte ale unora dintre membrii
cercului şi publicarea în diferite reviste la care
se colaborează.
Cea mai importantă publicaţie, la care membrii
cercului şi-au adus contribuţia, este reprezentată
de suplimentul literar LITERAR ING, al
publicaţiei UNIVERS INGINERESC, care este
un bilunar de opinie şi informare al AGIR.
Suplimentul literar are o apariţie trimestrială,
până în prezent apărând, deja, 24 de numere.
Suplimentul apare sub îngrijirea unui colectiv de
redacţie format din: domnul Ioan GANEA-
CHRISTU, tehnoredactor, doamna Cornelia
POPESCU, corector şi domnul Nicolae VASILE
în calitate de redactor-şef. Domnul Ioan
GANEA-CHRISTU a prezentat o mapă completă
cu cele 24 de numere apărute până în prezent, în
format A3 color.
Domnul Nicolae VASILE a subliniat faptul că
membrii cercului AGIR colaborează şi la alte
reviste culturale din ţară, printre care revistele:
BOGDANIA din Focşani, GÂNDUL
ANONIMULUI (reprezentată de domnul
Gheorghe INDRE) şi AMPRENTA
SUFLETULUI (reprezentată de domnul Costin
GAVRILESCU), CONVORBIRI LITERAR-
ARTISTICE (reprezentată de doamna Antoneta
RĂDOI), ANTIM (reprezentată de domnul
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
105
Valenntin RĂDULESCU), IDEPENDENŢA
ROMÂNĂ-Independenţa prin cultură
(reprezentată de doamna Doina BÂRCĂ) şi
CRONICA TIMPULUI (reprezentată de domnul
Nicolae VASILE), toate din Bucureşti, CRONOS
din Constanţa, LUCEAFĂRUL DE VEST din
Timişoara şi altele.
Domnul Nicolae VASILE a făcut o menţiune
specială privind colaborarea deosebit de strânsă,
pe multiple planuri, cu Asociaţia şi revista
BOGDANIA din Focşani, condusă de poetul şi
publicistul Ionel MARIN, un om devotat
scrisului, culturii şi sufletului românesc.
Domnul Corneliu CRISTESCU a menționat că o
serie de membri ai cercului sunt abonaţi la revista
BOGDANIA şi publică periodic poezie, proză,
eseuri, recenzii şi cronici literare. În acest sens, a
prezentat ultimul număr apărut (nr. 57-58,
martie-aprilie, 2019), solicitat de cei prezenţi.
Despre publicaţiile pe care le reprezintă, au mai
luat cuvântul: domnul Gheorghe INDRE, domnul
Valentin RĂDULESCU, doamna Doina
BÂRCĂ, doamna Antoneta RĂDOI, şi alţii.
Vorbitorii au subliniat buna colaborare dintre
membri Cercului Scriitorilor Ingineri LITERAR
ING din AGIR şi publicaţiile menţionate şi
felicită membri cercului la împlinirea celor şase
ani de activitate.
II În partea a doua, a avut loc o sesiune
de lecturi libere a recentelor creaţii poetice,
unele dedicate Sfântului Paşte, ce urmează a fi
sărbătorit curând. În acest sens, a fost remarcată
şi aplaudată intervenția doamnei inginer
Constanţa CRISTESCU, care a recitat poezia
domnului Corneliu CRISTESCU, intitulată
„Paştele la ţară”, precum şi poezia „Vine
Paştele”, recitată de doamna Doina BÂRCĂ,
dedicată aceluiaşi eveniment, împreună
producând o emulaţie specifică marilor sărbători.
creștine.
În intervenţia sa, domnul Ovidiu ŢUŢUIANU a
insistat asupra calităţii producţiunilor noastre
literare, care ar trebui să fie cel puţin comparabile
cu cele ale revistelor şi cenaclurilor literare foarte
cunoscute, să fie abordate teme majore şi să ne
gândim la reeditarea dicţionarului intitulat
INGINERI SCRIITORI ŞI PUBLICIŞTI apărut
în anul 2018, la împlinirea a 5 ani de activitate
De asemenea, dânsul fiind şi compozitor, a
reiterat ideea de a împleti mai puternic poezia cu
muzica, activitate care a condus la realizarea a
circa 10-12 cântece pe versuri ale colegilor
noştri, muzica aparţinând domnului Ovidiu
ŢUŢUIANU. În încheiere, a recitat o poezie care
are în acrostih evenimentul de azi: „La cea de a
şasea aniversare”, desigur, a cenaclului
LITERAR ING.
Au mai luat cuvântul şi au recitat: domnul Florin
GRIGORIU, domnul profesor Ion IONESCU,
domnul Gheorghe POPESCU, domnul Geo
CĂLUGĂRU, domnul George Terziu şi alţii.
III: În partea a treia, a fost o lansare de
carte. Este vorba de cartea domnului Horia
CRIOS, intitulată: „BEZMETIC PRIN TIMP”,
o carte interesantă, cu un titlu provocator
Domnul Nicolae VASILE a făcut o prezentare
succintă a cărţii, pe care o apreciază mult şi o
consideră o revelaţie, recomandând-o celor
prezenţi, că vor avea mult de câştigat, cartea
putând fi considerată ca volum de poezii, ori de
filozofie, ori un jurnal, ori o antologie, ea având
multe faţete.
Domnul Liviu ZAMFIRESCU consideră cartea
un fel de tabletă, parte a unei trilogii. Autorul
pare a fi un răzvrătit, un adevărat bijutier, scrisul
tulburător, profund, personajul său fiind un fel de
Codin al lui Panait Istrati, consideră domnul
Liviu ZAMFIRESCU.
Domnul Geo CĂLUGĂRU consideră că, citirea
acestei cărţi, a fost un privilegiu pentru dânsul,
deoarece cartea are o densitate mare de trăire,
chiar până la limita incandescenţei. Autorul
înţelege sensul înalt al literaturii şi este clar că
spiritul creaţiei vine de sus, deoarece o operă
literară este o împletire dintre slova de sus şi
slova creatorului, adică prin inspiraţie şi efort
personal se poate realiza o operă de referinţă.
Gestaţia celui de al doilea volum, de aproape 7
ani de la primul, a dus la această densitate de
trăiri, care cuprinde 31 de compilaţii, 24 de
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
106
eseuri, alte zeci de căutări, De remarcat
originalitatea scrisului, dar crede că cele mai
bune texte încă nu le-a scris, dar a câştigat lupta
cu propria inerţie. În final, domnul Geo
CĂLUGĂRU felicită editura AMANDA EDIT
care a demonstrat încă o dată că, prin calitatea
cărţilor, se respectă şi este apreciată.
Doamna Doina BÂRCĂ consideră cartea
interesantă, dar autorul concepe întâmplări
bizare, cu un scris incisiv, textele fiind o
permanentă excursie între viitor şi prezent,
sentimentul şi sensibilitatea domină durerea, dar
a descoperit latura fericirii, regăsită în natură şi în
dorul de primăvară.
Domnul Florin GRIGORIU, care deşi nu a citit
volumul II, în discuţie, ştie din primul volum că
autorul, care scrie şi teatru, este un bun prozator,
scrie corect, cu subiect şi predicat, are substanţă,
iar frazele sunt bine scrise şi conturează bine
subiectul abordat.
Domnul Valentin RĂDULESCU remarcă seria
de portrete realizate de autor, de unde trage
concluzia că acesta putea să se facă şi pictor, dar,
în scris, surprinde esenţialul. Autorul pare un
suflet inocent, dar are multe de spus, fiind şi
dramaturg. Împreună cu autorul, cu ani în urmă,
au fost puse bazele cenaclului ANTIM, care
produce şi astăzi publicaţia cu acelaşi nume.
La rândul său, domnul Ioan RAŢIU felicită, mai
întâi, cercul scriitorilor ingineri care reuşesc de 6
ani să continue această activitate literară
remarcabilă, cu rezultate deosebite publicate în
reviste.
În ceea ce priveşte cartea lansată, domnul Ioan
RAŢIU consideră că autorul, domnul Horia
CRIOS este un scriitor autentic şi valoros, ştie să
vadă lumea în care trăieşte, de unde se vede că s-
a format la şcoala realismului istoric. În carte
abundă o mulţime de sensuri triple, de genul:
densitate verbală, esenţializare şi lumini; sau:
oameni, fapte şi implicare; sau: clipa, calea şi
adevărul.
În final, recomandă celor prezenţi să-şi facă timp
de lectură, pentru că merită.
Doamna Antoneta RĂDOI, redactor-şef al
frumoasei şi interesantei reviste CONVORBIRI
LITERAR-ARTISTICE, dă citire, spre
exemplificare, unei scrieri din cartea domnului
Horia CRIOS, intitulată: „Salomeea”, poveste
convingătoare, primită cu aplauze de cei
prezenţă.
În final, a luat cuvântul autorul cărţii, domnul
Horia CRIOS, care a mulţumit celor prezenţi de
participare şi celor care au luat cuvântul pentru
aprecieri şi cuvintele frumoase care s-au spus.
Domnul Nicolae VASILE mulţumeşte de
participare la şedinţă şi, pentru că se apropie
marele eveniment al creştinătăţii, ÎNVIEREA
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
107
DOMNULUI, urează tuturor: „PAŞTE
FERICIT!”.
A consemnat,
Dr. ing. Corneliu CRISTESCU
Mesajul revistei Bogdania la împlinirea a şase
ani de la înfiinţare a Cercului Scriitorilor
Ingineri LITERAR ING.
Încă de la început domnul Nicolae VASILE,
conducătorul cenaclului şi redactorul şef al
suplimentului LITERAR ING, al publicaţiei
UNIVERS INGINERESC, a dat un imbold
puternic afirmării în literatura şi cultura română a
scriitorilor ingineri din Bucureşti şi din ţară.
Activitatea strălucită, permanentă şi de mare
ţinută a atras excelente aprecieri şi colaboratori
remarcabili din ţară şi diaspora românească.
Exemplul strălucit al Prof. univ. Nicolae
VASILE, excepţional om de ştiinţă şi de cultură,
caracter desăvârşit a influenţat pozitiv legăturile
între membrii cenaclului dar şi cu numeroase
Asociaţii, reviste şi scriitori din România.
Din anul 2015, am venit cu plăcere şi mult drag
la sediul AGIR, la unele şedinţe ale cenaclului.
Am lansat într-o atmosferă caldă, prietenească,
antologia Aripi spre zbor, câteva cărţi personale
dar am participat şi la diferite evenimente şi
lansări de carte ale membrilor cenaclului
LITERAR ING. Asociaţia culturală Bogdania în parteneriat cu
cenaclul LITERAR ING. a organizat şi derulat la
sediul AGIR, trei ediţii ale Festivalului-concurs
naţional de creaţie literară Bogdania. Am avut
onoarea şi bucuria să ofer, în cadrul festivităţii de
premiere, premii celor mai buni tineri creatori dar
şi diplome de excelenţă unor membri ai
cenaclului şi altor personalităţi ale literaturii şi
culturii din ţară şi din lume.
Domnul Nicolae Vasile a fost preşedintele
Juriului la ultimile patru ediţii şi pentru valoarea
cărţilor a primit, din partea revistei Bogdania,
Premii pentru poezie şi roman. Pot spune, fără
exagerare că cenaclul LITERAR ING. este o
făclie aprinsă a culturii române, un liant excelent
între scriitori, o lumină benefică şi necesară în
vremurile noastre. Apreciez strădania, implicarea
şi ajutorul primit de la domniile voastre şi vă urez
s-aveţi în continuare realizări literare deosebite,
sănătate şi numai bucurii.
LA MULŢI, RODNICI ŞI FRUMOŞI ANI!
Vă îmbrățișează, cu prietenie şi recunoştinţă,
Ionel MARIN, redactor şef revista Bogdania
LIGYA DIACONESCU - lansare de carte-
ANTOLOGIA -SCRIITORI ROMÂNI LA
ÎNCEPUT DE MILENIU lll- în cadrul
SEZĂTORII - "2019 - Anul satului românesc
și al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin
Moisescu", LA BUNEŞTI – VÂLCEA
Împreuna cu Biblioteca Județeană ANTIM
IVIREANUL - Rm.Valcea, reprezentată de
scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR, TV ETALON,
reprezentata de director ADRIAN CHERASCU
şi CARMEN OLESCU - realizator, în colaborare
cu Biblioteca Bunești, ELEVII ŞI CADRELE
DIDACTICE DIRECTORUL ŞCOLII
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
108
GENERALE BUNEŞTI, reprezentanții Primăriei
Bunești, incisiv primarul - VIOREL RADI,
solista de muzică populară TATIANA
MARCOIANU, redactorul STARPRESS
ANDRADA-VICTORIA DIACONESCU şi
Alexandru Ilinca, cel ce se autointitulează
"ultimul opincar din Oltenia" și spune că menirea
lui nu e să vândă, ci să ducă povestea mai
departe.
Totodată am lansat şi Antologiile IUBIREA,
ETERNA POVESTE, ANTOLOGIA-
SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI, ANTOLOGIA
BILINGVĂ, ROMÂNĂ-TURCĂ realizare de
LIGYA DIACONESCU, sub egida Revistei
internaţionale STARPRESS dar şi revista
SALONULUI LITERAR GUTENBERG -
ARAD (dăruită de omul de cultură FLORICA
CANDEA).
Triplă sărbătoare în ziua de 9 mai 2019.
În majoritatea localităţilor patriei în ziua de 09
mai 2019 s-a sărbătorit: Ziua Independenței de
Stat a României, Ziua Europei și Ziua
Victoriei Coaliției Națiunilor Unite în Cel de-
al Doilea Război Mondial. În Focşani acest
important eveniment s-a desfăşurat în faţa
Monumentului Independenţei, ridicat în memoria
soldaților putneni căzuți în Războiul de
Independență.
În anii 1877–1878, România a participat la
Războiul Ruso-Turc, în urma căruia, la data de
9/21 mai 1877, ne-am obținut independența față
de Imperiul Otoman. Mihail Kogălniceanu,
în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților
a proclamat independența României: "Suntem
independenţi, suntem naţiune de sine
stătătoare." A doua zi, 10/22 mai, Senatul a
votat proclamația de independență, iar acest act a
căpătat putere de lege prin semnarea lui de către
principele Carol I. Guvernul român a hotărât
încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma
fiind direcționată către bugetul apărării. Marele
cartier general român a hotărât pe 11 iulie să
răspundă cererilor rușilor și să faciliteze
concentrarea de trupe țariste la Plevna prin
trimiterea unei brigăzi de infanterie și a alteia de
cavalerie la Nicopol. Pe 16 iunie primele unități
române au traversat Dunărea și controlul orașului
Nicopol a fost preluat în întregime de români, iar
la Plevna să se constituie o singură grupare ruso-
română numită „Armata de vest”, pusă sub
comanda principelui Carol I. Până pe 25 august,
trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest.
În această zi, consiliul de război aliat a hotărât ca
să fie lansat un al treilea asalt asupra Plevnei pe
30 august 1877.
După istoricele lupte de la Plevna, Rahova şi
Vidin, cu pierderi însemnate de ambele părţi
aflate în luptă, România şi-a consfinţit
independenţa. Atacul redutei Griviţa va rămâne o
pildă înălţătoare de curaj şi bărbăţie a ostaşilor
români, al căror eroism i-a impresionat pe
corespondenţii de presă străini, care au relatat
despre vitejia acestora. Soldatul Parpală
Constantin, din Regimentul 9 Dorobanţi, rănit
grav, în momentul când a căzut la pământ, a
strigat: "Să trăiască România!". Prin cucerirea
Plevnei, după aproape cinci luni de lupte
crâncene, s-a încheiat cea mai grea etapă a
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
109
războiului, iar victoria finală a armatelor române
şi ruse devenise sigură şi iminentă. Trupele aliate
au capturat peste patruzeci şi cinci de mii de
prizonieri turci. După căderea Plevnei, s-a trecut
la cucerirea Vidinului, după ce izbânda de la
Rahova aparţinuse în întregime armatei române.
La 15 ianuarie 1878, artileria română de pe
ambele maluri ale Dunării a început un
bombardament puternic asupra Cetăţii Vidin. La
22 ianuarie s-a încheiat un armistiţiu între Rusia
şi Turcia, în urma căruia, la 11 februarie 1878,
Izzat-Paşa a primit de la Constantinopol ordinul
de a preda armatei române cetăţile Vidin şi
Belogragic. La 12 februarie, trupele române au
intrat în Vidin. Era pentru prima dată de la
zidirea acestei cetăţi când în interiorul ei
pătrundea o armată străină. Ocuparea Vidinului şi
Belogragicului au constituit cele din urmă acte de
război ale trupelor române în această campanie.
Acţiunile militare din zona Vidin încheie în mod
glorios şirul luptelor seculare purtate de oştile
române împotriva ocupanţilor otomani.
Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul
Otoman a fost semnat la San Stefano pe 3 martie
1878. În urma acestui tratat a fost
creat Principatul Bulgariei și recunoscută inde-
pendența României, Muntenegrului şi Serbiei.
Glorie eternă eroilor neamului românesc!
Monumentul Independenţei din Focşani
În perioada anilor 1939-1945 a avut loc Al
Doilea Război Mondial, un război global care a
implicat marea majoritate a țărilor lumii -
inclusiv toate marile puteri - care au format
două alianțe militare opuse: Aliații și Axa. A fost
cel mai întins război din istorie, și a implicat
direct mai mult de 100 de milioane de oameni din
peste 30 de țări. România a avut o contribuţie
importantă la obţinerea victoriei finale, prin actul
de la 23 August 1944. Sacrificiile şi pierderile au
fost imense şi în noaptea zilei de 8 mai 1945, au
încetat luptele, Berlinul capitulând în faşa
armatelor ruse. De aceea pe 09 mai se
sărbătoreşte victoria Coaliției Națiunilor Unite
în Cel de-al Doilea Război Mondial.
La data de 9 mai este marcată, în fiecare an, Ziua
Europei, care este cunoscută şi sub numele de
”Ziua Schuman”. Ministrul francez de externe,
Robert Schuman, propunea la 9 mai 1950, în
cadrul unui discurs, la cinci ani de la încheierea
celui de-Al Doilea Război Mondial, plasarea
producţiei de cărbune şi oţel sub controlul unei
autorităţi comune, pentru a se controla în acest fel
producţia de armament şi posibilitatea ca un
viitor conflict militar să poată fi evitat, potrivit
europa.eu. Această propunere venită din partea
ministrului francez de externe este considerată a
fi piatra de temelie a Uniunii Europene.
Programul ceremoniei a fost următorul:
comandantul Garnizoanei Focșani, la ora 11:00 a
dat onorul militar Prefectului jud. Vrancea,
SORIN HORNEA. S-a intonat Imnul Național al
României și Imnul Uniunii Europene de către
Muzica Militară a Garnizoanei Focșani.
Preotul militar al Garnizoanei Focșani a oficiat
serviciul religios de pomeniere al eroilor;
Despre evenimente au susținut alocuțiuni:
prefectul județului Vrancea, vicepreședintele
Consiliului Județean Vrancea, care a dat curs
mesajului preşedintelui Consiliului Judeţean
Vrancea, domnul Marian OPRIŞAN și Valentin
Cristi MISĂILĂ, primarul municipiului Focșani.
A urmat ceremonia de depunere a coroanelor de
flori de către reprezentanții instituțiilor locale şi
la final defilarea Gărzii de onoare.
Ionel MARIN
Bogdania…………………………………………………………………...........An VII, Nr. 59-60/2019
110
Expoziţia de artă contemporană Semn, la
Galeriile de Artă Focșani
9 mai – 9 iunie 2019.
Centrul Cultural Vrancea, sub egida
Consiliului Judeţean Vrancea, a organizat cu
ocazia sărbătoririi zilei de 9 mai – Ziua
Independenţei de Stat a României, Ziua Europei
şi Ziua Victoriei, expoziţia de artă
contemporană Semn, la Galeriile de Artă
Focșani, începând cu data de 09 mai 2019.
Expoziţia va fi prezentată de criticul de artă prof.
dr. Constantin Prut. Curator este prof. dr. Liviu
Nedelcu, managerul Centrului Cultural Vrancea.
Pe simezele vor expune artiștii: Ilie Boca, Mihai
Chiuaru, Gabriela Culic, Darie Dup, Ion
Ghigorescu, Cosmin Haiaş, Mălina Ionescu,
Bogdan Mateiaş, Andreea Medar, Florin
Mihai, Liviu Nedelcu, Dan Perjovschi, Florica
Prevenda, Patricia Teodorescu, Napoleon
Tiron, Aurel Vlad, Gheorghe Zărnescu.
La vernisaj, Ziua de 9 Mai va fi omagiată şi
printr-o audiţie muzicală, susţinută de către elevii
clasei de Pian: Andreea Dragomir, Bogdan
Logodinschi şi Ioana Buzăianu ai Şcolii Populare
de Artă Focşani, profesor îndrumător Antoaneta
Iozefina Ciobanu.
Vă invităm să vă bucuraţi sufletul şi privirea la
Galeriile de Artă din Focșani, în perioada
09.05.-09.06.2019.
Ionel MARIN