65
1 PSIHODIAGNOZĂ I (ZI, ID) Lector univ. drd. Corina Bogdan I) Obiective v generale: formarea studenţ ilor pentru construirea, aplicarea şi interpretarea psihodiagnostică a testelor psihologice; cunoaşterea tipurilor de probe psihologice; v specifice informaţionale: cunoaşterea teoriilor care permit interpretarea diferitelor teste de aptitudini şi de personalitate, cunoaşterea tehnicilor de construire a testelor psihologice; v specifice operaţionale: formarea capacităţii de a utiliza şi construi un test psihologic prin aplicarea cerinţelor privind calit ăţ ile testelor (calculul fidelit ăţ ii, validit ăţ ii, normarea şi analiza de item); capacitatea de a aplica şi interpreta teste de aptitudini şi de personalitate. II) Conţinut TESTAREA INTELECTULUI 1. Aspecte generale ale psihodiagnozei. Funcţ ii. Istoric al psihodiagnozei. 2. Măsurarea în psihologie. Testul psihologic. 3. Propriet ăţ i psihometrice: fidelitatea. Tipuri de fidelitate. 4. Propriet ăţ i psihometrice: validitatea. Tipuri de validitate. 5. Elaborarea şi construirea testelor. Analiza de item. Teorii ale răspunsului la item. 6. Etalonarea şi reetalonarea testului. Normarea. 7. Măsurarea aptitudinilor. 7.1.Taxonomia aptitudinilor. 7.2.Teste de atenţ ie. 8. Măsurarea aptitudinilor: 8.1.Bateria McQuarrie. 8.2.Teste de memorie. 9. Măsurarea inteligenţei: 9.1.Particularităţi. 9.2.T.A.I. 10. Scalele Wechsler. 10.1.WAIS, 10.2.WISC, 10.3.WPPSI 11. Matricile progresive standard Bibliografie minimal ă A.Anastasi, Psychological Testing, MacMillan, N.Y., 1988 Albu. M. (1998). Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Clusium. M. Minulescu, 2001, Bazele psihodiagnosticului, Editura Titu Maiorescu, Bucureşti Kulcsar, T. (1980). Lecţii practice de psihodiagnostic. Cluj-Napoca: Litografia UBB. Minulescu, 2003, Teorie şi practică în psihodiagnoză. Testarea intelectului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Nicolae Mitrofan, Laurenţiu Mitrofan 2005, Testarea psihologică. Inteligenţa şi aptitudinile, Editura Polirom, Iaşi Ursula Şchiopu, 2004, Introducere în psihodiagnostic, Editura Humanitas, Bucureşti

Curs psihodiagnoza-

  • Upload
    nelutza

  • View
    22.914

  • Download
    18

Embed Size (px)

DESCRIPTION

testare,evaluare si psihodiagnostic

Citation preview

Page 1: Curs psihodiagnoza-

1

PSIHODIAGNOZĂ I (ZI, ID)

Lector univ. drd. Corina Bogdan I) Obiective v generale: formarea studenţilor pentru construirea, aplicarea şi interpretarea

psihodiagnostică a testelor psihologice; cunoaşterea tipurilor de probe psihologice; v specifice informaţionale: cunoaşterea teoriilor care permit interpretarea diferitelor

teste de aptitudini şi de personalitate, cunoaşterea tehnicilor de construire a testelor psihologice;

v specifice operaţionale: formarea capacităţii de a utiliza şi construi un test psihologic prin aplicarea cerinţelor privind calităţile testelor (calculul fidelităţii, validităţii, normarea şi analiza de item); capacitatea de a aplica şi interpreta teste de aptitudini şi de personalitate.

II) Conţinut TESTAREA INTELECTULUI

1. Aspecte generale ale psihodiagnozei. Funcţii. Istoric al psihodiagnozei. 2. Măsurarea în psihologie. Testul psihologic. 3. Proprietăţi psihometrice: fidelitatea. Tipuri de fidelitate. 4. Proprietăţi psihometrice: validitatea. Tipuri de validitate. 5. Elaborarea şi construirea testelor. Analiza de item. Teorii ale răspunsului la item. 6. Etalonarea şi reetalonarea testului. Normarea. 7. Măsurarea aptitudinilor. 7.1.Taxonomia aptitudinilor. 7.2.Teste de atenţie. 8. Măsurarea aptitudinilor: 8.1.Bateria McQuarrie. 8.2.Teste de memorie. 9. Măsurarea inteligenţei: 9.1.Particularităţi. 9.2.T.A.I. 10. Scalele Wechsler. 10.1.WAIS, 10.2.WISC, 10.3.WPPSI 11. Matricile progresive standard

Bibliografie minimală A.Anastasi, Psychological Testing, MacMillan, N.Y., 1988 Albu. M. (1998). Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Clusium. M. Minulescu, 2001, Bazele psihodiagnosticului, Editura Titu Maiorescu, Bucureşti Kulcsar, T. (1980). Lecţii practice de psihodiagnostic. Cluj-Napoca: Litografia UBB. Minulescu, 2003, Teorie şi practică în psihodiagnoză. Testarea intelectului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Nicolae Mitrofan, Laurenţiu Mitrofan 2005, Testarea psihologică. Inteligenţa şi aptitudinile, Editura Polirom, Iaşi Ursula Şchiopu, 2004, Introducere în psihodiagnostic, Editura Humanitas, Bucureşti

Page 2: Curs psihodiagnoza-

2

Tema 1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PSIHODIAGNOZA

Noţiunea de psihodiagnostic

În sens larg psihodiagnosticul este o colecţie de tehnici şi strategii constituite pentru a permite o evaluare sistematică şi realistă a condiţiei psihice – procese, dispoziţii, abilităţi şi aptitudini, trăsături de personalitate, structuri tipologice, structuri relaţionale ale unei persoane sau grup de persoane.

În sens restrâns: utilizarea testelor psihologice în examinarea psihologică Terminologie

Testare psihologică este o procedură folosită în procesul de evaluare; reprezintă procesul de administrare, scorare şi interpretare a testelor psihologice destinat obţinerii unui eşantion de comportament.

Evaluare psihologică se referă la strângerea unor date psihologice integrate cu scopul de a realiza o evaluare psihologică. Această strângere de date este realizată prin utilizarea mai multor procedee precum testarea, intervievarea, studiul de caz, observaţia comportamentului şi a unor aparate şi proceduri de măsurare specifice.

Testul este o procedură sau un instrument utilizat pentru a măsura variabile psihologice (intrument, probă)

În ceea ce priveşte scopul testării, ea, testarea se face doar când există o problemă specifică, suficient de bine definită. Când se face o testare psihologică, se obţin informaţii care să sprijine psihologul în rezolvarea unei probleme prezente (în consiliere, selecţie, psihoterapie, expertiză...)

În testarea psihologică este necesar ca examinatorul să aibă capacitatea a traduce informaţia dată de test în prescripţii cu sens, practice şi adecvate, precum şi de a formula recomandări pentru cel testat. Este necesar să se conceapă strategii specifice în funcţie de tipul de beneficiar care poate fi subiectul însuşi, profesor, pacient, consilier, angajator, medic etc.

Este necesară evitarea unor pericole ale testării şi evaluării, cum ar fi: 1. Invadarea vieţii private a subiectului, 2. Creşterea nivelului de anxietate pentru subiectul examinat, 3. Interpretările greşite, diagnostice eronate datorate unei tendinţe de autoîndeplinire a

perceperii subiective, 4. Decizii pe baza unei singure probe, 5. Imaturitatea şi nesiguranţa emoţională a examinatorului.

Personalitatea psihologului examinator; Trăsături de preferat v sănătate şi siguranţă emoţională; umor; flexibilitate; v abilitatea de a intra în legătură cu oamenii; v interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării rezultatelor

conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv pentru performanţa cantitativă);

v să-şi dezvolte o orientare teoretică compatibilă cu explicarea unui comportament; astfel poate conceptualiza problema prezentă a subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu incoerentă şi bazată pe presupuneri).

Rezultatele testării pot fi influenţate de: v Caracteristici ale testului ca stimul şi anume:

• Conţinutul testului în sine

Page 3: Curs psihodiagnoza-

3

• Formatul testului: viteză, simplitate, manieră de a răspunde • Efecte secvenţale sau de model a unor părţi anterioare ale testului • Caracteristici care ţin de cultură

v Caracteristici ale situaţiei de testare: • Metoda de administrare • Contextul interpersonal; include şi influenţa celui care examinează • Contextul fizic: lumină, zgomot, distractori posibili • Context social: singur, în grup; observat sau nu • Metoda de înregistrare a răspunsurilor

v Caracteristici ale persoanei testate: • Scopuri personale pentru care dă testarea • Stil de răspuns: claritate, apărări şi rezistenţe, dezirabilitate socială • Condiţii fiziologice: oboseală, disabilităţi, condiţia de sănătate • Fluctuaţii de atenţie şi / memorie, distractori interni • Abilitatea de a înţelege instrucţiunile la test şi itemii testului; abilitatea de a citi • Probleme psiho-sociale în înţelegerea testului şi a scopurilor sale • “norocul” întâmplător în ghicirea răspunsului sau dorinţa de a ghici • Abilităţi interpersonale şi atribute caracteristice ale personalităţii (trăsături, motive,

conflicte etc.) Funcţiile psihodiagnozei v Surprindera corectă a trăsăturilor şi capacităţilor psihice individuale, evidenţierea

variabilităţii comportamentale intragrupale: psihodiagnoza diferenţială, individualizată

v Evidenţierea cauzelor care au condus la o anume realitate psihocomportamentală (mai ales în cazul unor destructurări: psihodiagnoza cauzală

v Formularea unui prognostic, anticiparea evoluţiei psiho-comportamentală a subiectului în anumite condiţii

v Utilizarea datelor în consilierea educaţională şi profesională (privind cariera) preum şi în selecţia profesioală

v Utilizarea în consilierea psihologică şi în psihoterapie v Evidenţierea cazurilor de abatere în sens pozitiv / negativ de la graficul dezvoltării

normale v Evaluarea şi validarea unor programe de învăţare şi formare profesională v Formularea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere

Istoric al psihodiagnosticului

Testul psihologic este o invenţie a societăţilor industrializate de tip urban şi a apărut din necesitatea de a economisi timp şi efort în cunoaşterea personalităţii individului. Testul psihologic ne oferă o măsura standardizată a anumitor caracteristici ale omului, relevante pentru societate sau pentru el însuşi.

Iată o serie de întrebări la care poate răspunde testul psihologic: - cât de inteligent este individul? - cât de stabil sau instabil este emoţional? - cât de rapid este în reacţiile lui?

Page 4: Curs psihodiagnoza-

4

- cât de activ sau pasiv este în relaţiile interpersonale? Istoric vorbind, nevoia de teste psihologice a fost presimţită iniţial în principal în

zona educaţională şi clinică. Această nevoie iniţială de a aplica teste se referea mai precis la nevoia unei identificări clare a copiilor cu handicap mental pentru a fi incluşi în clase speciale. Astfel, un medic francez – Esquirol, în 1838, era preocupat în a face distincţia între nebunie şi retardul mental. Nebunia, în sensul clasic al termenului, implică o formă de dezorganizare mintală, cu impact asupra multor planuri de existenţă (maniacul este opus depresivului). Pe de altă parte, retardul mental implică un deficit la nivel intelectual (o întârziere). Esquirol a încercat să găsească nişte criterii prin care să diferenţieze retardul mental faţă de copii normali. Una din concluziile lui Esquirol, care este valabilă şi astăzi, este că folosirea limbajului este cel mai bun criteriu în evaluarea nivelului intelectual. El a încercat să construiască o probă care avea un conţinut verbal.

Un alt medic francez, Seguin, în 1848, a lansat ideea că retardul mental al copiilor ar putea fi ameliorat. El a încercat să contribuie la dezvoltarea copiilor cu handicap mental folosind nişte tehnici de discriminare senzorială sau de dezvoltare a controlului motor. Ex.: placa formelor – cutie în care apar diferite forme din metal şi alături o altă cutie cu decupaje în forma pieselor.

Tot în seccolul XIX, un biolog englez, Fransis Galton s-a ocupat de diferenţele dintre oameni în ceea ce priveşte anumite caracteristici ale individului. El a măsurat o serie de parametri antropometrici, cum ar fi: înălţimea, greutatea, a studiat diferite forme ale feţei, raportul dintre lungimea capului şi trunchi, rapiditatea reacţiilor ş.a.m.d., interesat fiind să vadă care sunt acele caracteristici pe care le moştenim sau care se modifică de-a lungul vieţii şi nu se transmit. Şi el a realizat nişte teste de discriminare senzorială pentru a-i putea depista pe copii cu retard. De exemplu, el a observat că deficienţele mentale foarte grave sunt asociate cu incapacitatea copilului de a simţi adecvat frigul, durerea sau căldura, adică dacă simţurile unui om nu funcţionează bine înseamnă că nu are un nivel de inteligenţă ridicat. Adevărul este undeva la mijloc.

F. Galton mai este cunoscut şi a rămas în istoria psihologiei şi pentru că a fost primul care a încercat să organizeze şi să ordoneze datele măsurătorii pentru a fi semnificative sau pentru a servi unui anumit scop.

Un psiholog american, J.M. Cattell a folosit pentru prima oară noţiunea de test mental (mental test) pentru instrumentele pe care le-a conceput pentru a evalua funcţiile intelectuale. La fel ca şi Galton, el considera că putem cunoaşte inteligenţa subiectului dacă ştim cât de bine sau de ascuţite îi sunt simţurile. Ca atare, el a crezut că măsurarea inteligenţei se face folosind tot tehnici de discriminare senzorială sau de timpi de reacţie.

O altă etapă în în istoria psihodiagnosticului au fost studiile lui Emil Kraepelin. În 1880 a folosit pentru prima dată în evaluarea psihiatrică anumite probe care să măsoare integritatea funcţiilor psihice. Testul Kraepelin – cifre 1-9; subiectul trebuie să facă următorul lucru: dacă prima cifră este mai mică decât a doua trebuie să le adune, şi invers. Acest test măsoară: atenţia, capacitatea vizuală, memoria şi răbdarea şi rezistenţa la monotonie.

În secolul XX, cel care a inventat testul mental în accepţiunea lui modernă, este Alfred Binet, în 1905. Era preocupat şi a fost însărcinat cu discriminarea copiilor cu handicap mental faţă de cei normali. Aspecte prin care Binet se diferenţiază de predecesorii lui: a. A folosit pentru măsurarea inteligenţei nu probe sau nu numai probe senzoriale motorii ci şi probe care se adresau mai direct funcţiilor cognitive superioare, adică judecata,

Page 5: Curs psihodiagnoza-

5

raţionamentul, rezolvarea de probleme, limbajul (ex.: “buturuga mică răstoarnă carul mare”). b. A încercat pentru prima dată să asigure standardizarea şi obiectivitatea măsurătorilor testului. A ajuns la dimensiunea de nivel mental sau vârstă mentală. Vârsta mentală poate fi independentă de cea cronologică a subiectului. Cu alte cuvinte, un copil de 4 ani care rezolvă uşor probe pentru 5 ani este precoce şi are vârsta mentală a celor de 5 ani.

Prima variantă a testului realizată de Binet a fost ulterior îmbunătăţită şi revizuită, de un alt psiholog american, Terman care a folosit pentru prima dată termenul de coeficient de inteligenţă (IQ) exprimat ca un raport între vârsta mentală (adică rezultatul la test) şi vârsta cronologică a subiectului.

În 1917, un psiholog american, Yerkes a încercat să folosească pentru prima dată un test de inteligenţă de grup în cadrul armatei, pentru a recruta, incorpora sau pentru a promova anumite cadre militare. O variantă a testelor folosite de el se mai foloseşte şi astăzi (cuburile Yerkes – cuburile incomplete – urmăreşte reprezentarea spaţială, pentru a rezolva această sarcină, subiectul trebuie să numere şi cuburile care nu se văd). El a compus două variante de test: 1. army alfa – pentru vorbitorii de limba engleză, deci aveau şi itemi verbali; 2. army beta – pentru analfabeţi sau pentru emigranţii care nu cunoţteau limba engleză (fără itemi verbali).

Odată ce probele de inteligenţă s-au răspândit tot mai mult (SUA, America) fiind folosite în scopuri de selecţie profesională, s-a observat că ele nu erau eficiente pentru o bună selecţie pentru că nu vizau decât factorul general inteligenţă sau aptitudine. Atunci au început să apară şi alte categorii de teste suplimentare care să măsoare aptitudinile speciale (de ex.: aptitudini mecanice, aptitudini muzicale /artistice). De-a lungul vremii aceste tipuri de teste s-au dezvoltat foarte mult.

Până acum am discutat despre testele de performanţe. Au început să apară, prin anii 1920, şi alte tipuri de teste pe care astăzi le denumim generic teste de personalitate. De exemplu, aceste teste măsoară stările emoţionale, relaţiile interpersonale, diferite tipuri de motivaţie, interese sau atitudini.

Unii din precusorii acestor teste este G. Jung. El a construit testul de asociere verbală prin care încerca să detecteze complexele individului (încerca să detecteze care sunt acele zone de conflict din viaţa subiectului). Se prezintă subiectului un cuvânt – cuvânt inductor – şi subiectul trebuia să de-a un raspuns rapid şi foarte logic (dacă nu reacţiona repede sau deloc – G. Jung le interpreta). De exemplu: la cuvântul “spital” mulţi subiecţi se blocau pentru că acest cuvânt evoca o suferinţă dureroasă a subiectului sau a cuiva foarte apropiat.

În 1921, a urmat un alt test de personalitate, şi anume testul lui Rorschach. El a elaborat testul petelor de cerneală, un test proiectiv compus din nişte pete de cerneală ambigue (alb/negru şi color). Culoarea este un indicator al reactivităţii emoţionale – de exemplu, daca la roşu subiectul dă răspunsuri bizare, înseamnă că acest stimul l-a atins puternic afectiv.

În afara celor două teste menţionate, s-au dezvoltat foarte mult aşa numitele chestionare de personalitate (self report test). Unul dintre aceste teste îi aparţine psihologului american Robert Woodworth şi a fost realizat tot pentru a folosi în cadrul armatei la recrutare, pentru a-i depista pe cei cu probleme psihiatrice. Practic, acest test este compus dintr-o serie de întrebări care vizează o serie de disfuncţii sau simptome ale subiectului. Aceste tipuri de chestionare sunt folosite şi astăzi în unităţile militare în procesele de recrutare, de incorporare.

Page 6: Curs psihodiagnoza-

6

Folosim aceste teste în mai multe medii: 1. Mediul clinic – cabinetul individual, spitalele. Ele ne pot furniza informaţii despre cât de deteriorat mintal este individul sau care este starea lui emoţională, sau ce tipuri de simptome sau disfuncţii prezintă, sau în ce tip de personalitate se încadrează individul. Din acest punct de vedere, testele psihologice sunt folosite de psiholog nu de psihiatru, ca mijloc diferenţial, adică precizarea unei anumite boli (interviul clinic). 2. Mediul educaţional – tot ceea ce înseamnă psihologie şcolară sau educaţională. De exemplu: v identificarea copiilor cu probleme emoţionale sau intelectuale; v identificarea copiilor supradotaţi ca inteligenţă sau ca alt tip de aptitudini; v pentru orientarea şcolară şi vocaţională, deci pentru consilierea în acest sens (aptitudini

şi interes); v pentru evaluarea dinamicii grupului de şcolari în scopul ameliorării relaţiilor

interpersonale; v cel mai des, pentru evaluarea nivelului de cunoştinţe.

Practic, într-un anumit sens, orice examen pe care-l dăm se adresează acestui tip de teste (memorie, inteligenţă, limbaj). 3. În psihologia muncii şi organizaţională – în procesele de selecţie, recrutare de personal, în ce măsură subiectul trebuie pensionat. Atunci când este vorba de grup – potenţialul de leader sau de stilul managerial, sau pot fi folosite testele pentru a evalua impactul condiţiilor de muncă asupra individului. 4. În psihologia judiciară – de exemplu: în studiul personalităţii criminalului; în studiul efectului detenţiei asupra deţinutului. 5. În psihologia militară – în promovare, în orientarea spre arma adecvată. 6. În cercetare în psihologie – de exemplu: dacă vrei să evaluezi efectele unei variabile asupra grupului experimental, de cele mai multe ori se aplică teste (de ex.: cum influenţează anxietatea memoria – se aplică un test de memorie). 7. În consiliere şi psihoterapie clinică în general (în afara spitalului) – se poate evalua eficienţa unei psihoterapii.

Tema 2. MĂSURAREA ÎN PSIHODIAGNOZĂ Tipuri de statistici în psihodiagnoză

Măsurarea cantitativă în psihologie include trei tipuri de statistici, şi anume: 1. statistici descriptive; 2. statistici inferenţiale; 3. statistici multivariate.

Prin statistică se testează un lot sau un eşantion de populaţie considerate a fi reprezantative pentru întregul ei

1. Statisticile descriptive: grafice, modul de prezentare, de manipulare simplă a datelor (media, mediana, frecventa).

2. Statisticile inferenţiale: permit tragerea unor concluzii referitoare la unul sau mai mulţi indivizi, bazându-se pe datele de eşantion, de lot, de grup de indivizi. Acest tip de statistici se referă la corelaţii, varianta comportamentală, capacitatea de a judeca diferenţele dintre indivizi sau dintre grupurile de indivizi.

3. Statisticile multivariate: sunt utilizate atunci când punem în comparaţie două sau mai multe caracteristici măsurate pe un grup de indivizi, relaţiile dintre interese, valori si gradul de diferenţiere dintre diferitele curbe variaţionale, corelaţii multiple, calcularea regresiilor, calcularea de tip factorial.

Page 7: Curs psihodiagnoza-

7

Aspecte fundamentale în măsurare

Măsurarea este actul prin care se atribuie numere unor “obiecte” psihologice. Mărimea reflectă proprietăţii ale cantităţii Intervalele egale sunt corelate distanţelor egale dintre două puncte pe o scală Zero absolut apare doar în situaţia când este posibil să măsori lipsa de existenţă

Pentru a determina ce tip de măsurare să folosim, trebuie să definim mai întâi nivelul de măsurare, care poate fi: nominal, ordinal, de interval, proporţia. Scalele diferă între ele prin prezenţa sau absenţa a 4 caracteristici: exclusivitatea, ordonarea, echivalenţa, caracterul absolut. Tipuri de scale Nominale: sunt denumite obiectele din cadrul unui grup Ordinale: obiectele sunt rangate în funcţie de mărime De interval: obiectele sunt evaluate în funcţie de mărime şi intervale egale, dar nu există condiţia de zero absolut Raţio: există posibilitatea delimitării situaţiei de zero absolut, non-existenţa Scala de tip nominal

Scalele de tip nominal sunt bazale (atribuirea unui număr pentru o cantitate observată, atribuire făcută în mod arbitrar şi care funcţionează ca o codificare).

Acest tip de scală are o singură calitate, şi anume exclusivitatea (un număr poate fi atribuit doar o singură dată). Nu se pot folosi nici un fel de proceduri matematice. Numărul atribuit unei caracteristici este distinct de altele în sensul că el reprezintă una şi doar acea caracteristică. De exemplu, o caracteristică nominală este "sexul", care poate fi doar feminin sau masculin. Scala de tip ordinal

Scala de tip ordinal reprezintă nivelul ordinal de calcul (înseamnă o anumită rangare în funcţie de o caracteristică). De exemplu, în clinică, severitatea diferitelor simptoame poate fi descrisă, v. DSM IV R, prin ordonare.

Această scală este utilizată în mod curent în teste dacă este cerută autoevaluarea (dacă variabila poate fi descrisă prin termenii precum: "foarte puţin", "mediu", "mult" sau "foarte mult"). Se pot folosi matematici primare. Se pot compara cantitativ termenii de "funcţionare slabă" căruia i se atribuie o valoare, cu termenul de "funcţionare superioară", căruia i se atribuie un alt număr. Nu se pot face operări precum adunare, scădere, înmulţire sau împărţire. Putem compara poziţiile relative ale numerelor legate de un anumit grad de variabilitate. Scala de interval

Scala de interval: avem distante egale între nivelele fixate în scala de interval (de exemplu, termometrul). Normarea la teste se bazează tocmai pe scala de interval. Normarea la teste se face prin: exclusivitate, ordonare, echivalentă (diferenţele dintre numerele atribuite diferitelor nivele sunt egale) şi calculele matematice ce pot fi utilizate (adunare, înmulţire, împărţire, scădere). În măsurarea de tip interval lipsind valoarea lui 0 absolut nu putem cu adevărat multiplica sau împărţi scorurile la măsurile de tip interval deoarece, de exemplu, un scor de 30 la un chestionar, s-ar putea să nu reflecte jumătate din scorul de 60.

Page 8: Curs psihodiagnoza-

8

Scala de raport sau tip proporţie

Scalele de raport pornesc de la cuantificarea foarte precisă a punctului de plecare (punctul zero). Măsurile de tip proporţie sunt relativ rare în ştiinţele comportamentului.

Ne putem baza pe zero absolut numai în măsura în care putem constata absenţa absolută a unei caracteristici. Se pot face orice tip de calcule matematice legate de existenta lui zero absolut.

Testele psihologice sunt instrumente verificate ale căror principale calităţi metrologice sunt: fidelitatea, validitatea şi standardizarea. Aspecte privind distribuţia Frecvenţa distribuţiei: prezintă frecvenţa distribuţei unui scor de-a lungul unei scale Distribuţie normală: o distribuţie simetrică binominală (curba Gauss, sau Bell) Nivel procentual: indică procentul scorurilor aflate dedesuptul unui anumit scor Rang: procentul de scoruri dedesubtul scorului avut în vedere împărţit la numărul total de scoruri Percentile: indică locul pe scală unde cade un scor particular Curba lui Gauss

Rezultatele obţinute de un grup de persoane reprezentative pentru condiţia subiectului testat se repartizează de regulă sub forma curbei lui Gauss ceea ce permite calcularea performanţelor medii şi a dispersiei acestora. Media aritmetică a performanţelor la test este indicele care caracterizează tendinţa centrală a performanţelor acestor persoane, iar studiul variabilităţii rezultatelor (deviaţia standard) permite aprecierea specificului comportamentului acelui grup de persoane (comparativ la un alt grup, cu o aceeaşi medie a performanţelor).

Interpretarea deviaţiei standard se realizează în funcţie de proprietăţile distribuţiei normale: 1 deviaţie în plus şi în minus faţă de medie acoperă relativ 68,26% din rezultate; două deviaţii standard, 95,44%; 3 deviaţii standard acoperă virtual totalitatea rezultatelor, 99,72%.

Concepte cheie implicate în măsurarea psihologică: construct, domeniu de conţinut, grupe contrastante, criteriu, validitatea de aspect, variabilă moderatoare, variabilă mediatoare Construct

Definiţie: un construct este, în genere, o idee construită de experţi pentru a rezuma un grup de fenomene sau de obiecte şi pentru a fi utilizată într-un cadru ştiinţific (teoretic, metodologic sau aplicativ).

Este o abstractizare a unor regularităţi din natură; nu este observabil direct, dar poate fi conectat cu entităţi sau evenimente concrete, observabile.

Constructele psihologice sunt evidenţiate, direct sau indirect, de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate măsurării lor. Un construct psihologic, este “o etichetă aplicată unei grupări de comportamente care covariază”.

Fiecare construct psihologic este fundamentat pe o teorie, care permite descrierea şi predicţia comportamentelor legate de el, în situaţii specifice.

Pentru elaborarea unui test care să îl măsoare, constructului i se asociază o variabilă cantitativă despre care se presupune că se află în relaţie crescătoare cu scorurile testului. Se

Page 9: Curs psihodiagnoza-

9

formulează apoi o serie de afirmaţii referitoare la modul în care se comportă persoanele care au valori mari ale acestei variabile, comparativ cu cele care au valori scăzute.

Comportamentele prin care autorul testului consideră că se manifestă constructul pot fi influenţate de diverse variabile, precum vârsta, sexul, educaţia primită etc. Pentru unele dintre acestea legătura cu constructul poate corespunde unei situaţii reale, observată în populaţia căreia i se adresează testul şi acceptată de teoria care stă la baza constructului. Pentru altele, însă, ea denotă că aceste comportamente nu sunt caracteristice constructului. De asemenea, comportamentele prin care este descris constructul măsurat de test se pot asocia cu comportamente prin care se manifestă alte constructe psihologice, evaluate prin teste existente. Domeniul de conţinut al unui test

Definiţie: prin domeniu de conţinut al unui test se înţelege “mulţimea tuturor comportamentelor care pot fi utilizate pentru a măsura atributul specific sau caracteristica la care se referă testul”.

Definirea domeniului de conţinut este asemănătoare celei de definire a unui construct. Autorul testului, pe baza ideii pe care şi-a format-o despre ceea ce vrea să măsoare, reţine acele comportamente care presupune că ar fi manifestări ale constructului, respectiv, în cazul domeniului de conţinut, expresii ale performanţei sau ale cunoştinţelor subiecţilor. Deosebirea dintre un construct şi un domeniu de conţinut constă numai în gradul de abstractizare implicat şi adesea este dificil de făcut distincţie între ele .

Grupele contrastante

Definiţie: Grupele contrastante sau grupele extreme, reprezintă două loturi de subiecţi care, printr-o variabilă (sau mai multe) au valori diferite extreme, respectiv un grup are valori foarte mari, celălalt valorile foarte mici.

Modul de formare a grupelor contrastante este dependent de numărul variabilelor alese şi de scala pe care acestea sunt măsurate. În cazul unei singure variabile dihotomice, cum este sexul, grupele contrastante corespund celor două valori ale variabilei. Criteriul

Definiţie: Prin criteriu se înţelege "o variabilă pe care încercăm să o prevedem în general cu ajutorul testelor", sau "o măsură acceptată a comportamentului evaluat de test". Criteriul, în aprecierea personalului este "o măsură a nivelului de performanţă exprimată în termeni cantitativi, bazată pe o descriere completă a muncii prestate". Variabila criteriu poate fi unidimensională sau poate fi constituită multidimensional, cu valori cantitative sau / şi calitative.

De exemplu, în cazul “capacităţii manageriale”, din abilitatea de comunicare, capacitatea de organizare (apreciate prin câte un calificativ) şi din sociabilitate, persuasiune şi ambiţie (măsurate cu ajutorul unor scale, deci având valori numerice). Performanţa în muncă este, de asemenea, un criteriu multidimensional. Condiţii de acceptabilitate

Pentru a face posibilă aprecierea corectă a calităţilor testului cercetat, criteriul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie relevant pentru activitatea sau caracteristica la care se referă, deci ordinea subiecţilor determinată pe baza valorilor criteriului să corespundă ordinii reale a acestora în privinţa succesului obţinut în activitatea respectivă sau a mărimii caracteristicii măsurate.

Page 10: Curs psihodiagnoza-

10

Pentru aceasta este necesar ca variabila criteriu să ia valori într-o mulţime total ordonată ori să realizeze o măsurare pe scală ordinală, de interval sau de raport. De obicei se preferă criteriile cu valori cantitative.

2. Să fie fidel, deci să concorde cu diverse evaluări ale performanţelor la care el se referă, făcute la momente diferite şi / sau cu alte instrumente de măsură, similare lui. Verificarea acestei condiţii se poate face cu ajutorul coeficientului de corelaţie.

3. Să fie practic, deci să nu coste mult şi să fie acceptabil pentru cei care doresc să îl utilizeze la luarea deciziilor. Pentru îndeplinirea acestei condiţii. este important ca în criteriu să fie înglobate principalele aspecte care sunt avute în vedere la aprecierea performanţei sau a mărimii caracteristicii măsurate. Identificarea acestora se poate face apelând la supervizori, respectiv la experţi.

4. Să fie exprimat în aceleaşi unităţi sau în unităţi comparabile pentru toate persoanele. De exemplu, dacă valorile variabilei criteriu sunt dependente de vârsta subiecţilor, atunci aceste valori vor fi transformate în cote standardizate, pentru fiecare persoană fiind utilizate în formula de transformare media şi abaterea standard corespunzătoare grupei de vârstă din care aceasta face parte. Obs. Atunci când criteriul este multidimensional, valoarea criteriului pentru fiecare persoană să reflecte atât importanţa diverselor componente, cât şi nivelul individului la fiecare dintre ele. Tipuri de criterii

Anastasi (1954) enumeră câteva criterii utilizate în practica psihologică pentru analizarea validităţii testelor care măsoară constructe. Acestea sunt: 1. Vârsta: se foloseşte drept criteriu pentru testele de inteligenţă, întrucât se consideră că scorurile acestora trebuie să crească pe parcursul copilăriei, până la maturitate. Nu este un criteriu bun pentru testele care măsoară funcţiuni psihice invariabile sau puţin variabile în timp, cum sunt variabilele de personalitate. 2. Cunoştinţele şcolare, exprimate prin note şcolare, rezultate la teste de cunoştinţe ori evaluări făcute de profesori asupra “inteligenţei” elevilor: sunt adesea criterii pentru testele care măsoară aptitudinea şcolară. 3. Performanţele la diverse programe de instruire specială cum sunt cursurile de dactilografie, programare, muzică etc. 4. Performanţa profesională serveşte uneori drept criteriu pentru teste de personalitate. 5. Evaluările făcute de profesori, instructori sau superiori sunt folosite mai mult pentru a obţine informaţii despre alte criterii, cum ar it cunoştinţele şcolare, performanţa la diverse cursuri, reuşita profesională. Au rol de criteriu pentru unele teste care măsoară trăsături psihice, precum anxietatea, onestitatea, originalitatea etc. 6. Rezultatele altor teste se utilizează ca şi criteriu atunci când se urmăreşte să se construiască un test care să măsoare acelaşi lucru ca şi criteriul dar să fie mai uşor de administrat sau - şi de cotat ori să fie mai ieftin. De exemplu, scala Stanford-Binet a servit drept criteriu pentru multe teste de inteligenţă. 7. Grupele contrastante reprezintă de obicei un criteriu multidimensional, care cuprinde aspecte diverse din viaţa zilnică. De exemplu, pentru un test de inteligenţă grupele contrastante pot fi constituite dintr-o clasă de copii proveniţi de la o şcoală de debili mintali şi o clasă de elevi de aceeaşi vârstă dintr-o şcoală obişnuită. Criteriul pe baza căruia s-au format grupele este alcătuit din ansamblul de factori care au determinat cuprinderea copiilor în şcoala ajutătoare. Grupele contrastante se folosesc frecvent ca şi criteriu pentru testele de personalitate. De exemplu, pentru evaluarea unor trăsături legate de activitatea

Page 11: Curs psihodiagnoza-

11

socială se poate forma o grupă de studenţi cu multiple preocupări extraşcolare şi una cu studenţi fără asemenea preocupări. Variabile moderatoare

În termeni generali, o variabilă moderatoare este o variabilă calitativă (de exemplu, sexul, rasa, clasa socială) sau cantitativă (de exemplu, vârsta, anxietatea) care afectează direcţia şi/sau tăria relaţiei dintre o variabilă independentă şi o variabilă dependentă. Unii autori înţeleg prin variabilă moderatoare “o interacţiune între mai multe variabile care influenţează corelaţiile uneia dintre variabile cu alte date”. Variabilă mediatoare

Definiţie: O variabilă U acţionează ca mediator între variabila independentă X şi cea dependentă Y dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii.

1. variaţia valorilor variabilei independente provoacă variaţia valorilor variabilei mediatoare;

2. variaţia valorilor variabilei mediatoare determină variaţia valorilor variabilei dependente;

3. relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este semnificativă, dar devine slabă sau chiar inexistentă atunci când sunt controlate relaţiile dintre variabila independentă şi cea mediatoare şi dintre variabila mediatoare şi cea dependentă. Procedeul statistic: Procedeul aplicat pentru verificarea existenţei efectului mediator

constă în construirea ecuaţiilor de regresie. Testul psihologic Definiţia testului psihologic v 1954, A. Anastasi: "Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi

standardizată a unui eşantion de comportament“, Psychological Testing. v 1961, A. Anastasi subliniază faptul că: "Valoarea psihodiagnostică şi predictivă a

testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului".

v 1966, L.G.Cronbach consideră testul psihologic, sintetic, ca o procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe persoane.

v În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii şi criterii: 1. standardizarea: privind condiţiile de aplicare, administrarea propriu-zisă, cotarea rezultatelor şi interpretarea acestora; 2. obiectivitatea, testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. În context subliniază şi importanţa obiectivităţii de procedură, în înregistrarea rezultatelor şi cotării (Essentials of Psychological Testing).

Tipuri de teste; clasificare v În funcţie de obiectivul urmărit de test sau de bateria din care face parte, testele se pot

clasifica în: teste de achiziţie de cunoştinţe, teste de inteligenţă; teste de aptitudini specifice; teste de atitudini; teste de interese; teste de măsurare a abilităţilor senzorio-motorii; teste de sociabilitate; teste de personalitate; teste de temperament; teste de dezvoltare. Pichot clasifică în două categorii largi: teste de eficienţă (de inteligenţă, aptitudini, cunoştinţe etc.) şi teste de personalitate.

Page 12: Curs psihodiagnoza-

12

v În interiorul diferitelor categorii de teste de aptitudini putem decela clasificări speciale: astfel, pentru testele de inteligenţă, deosebim între testele de inteligenţă generală, testele de inteligenţă tehnică, testele de inteligenţă abstractă; testele de inteligenţă socială etc.

v Testele de atenţie se clasifică în funcţie de specificul calităţii urmărite: teste de concentrare; de stabilitate; de mobilitate; de distributivitate. Testele de aptitudini se clasifică în: teste de aptitudini tehnice; artistice; verbale; organizatorice; pedagogice etc.

v În funcţie de tipul de activitate implicat, sau natura reacţiei subiectului: teste creion - hârtie, teste de performanţă bazate pe coordonarea psihomotorie şi teste verbale (vs. teste nonverbale).

v În funcţie de modul de lucru cu subiectul, teste individuale şi teste colective. v În funcţie de importanţa standardizării timpului de lucru: teste limitate de timp şi teste

fără timp impus. v În funcţie de tipul de răspuns: teste cu răspuns la alegere, teste cu răspuns creat de

subiect (răspuns liber). v În funcţie de tipul de informaţie rezultat: teste sintetice care oferă un rezultat global (de

exemplu cele de Q.I.), teste analitice care permit conturarea profilului psihologic al subiectului conform a diferite dimensiuni.

Calităţi ale testului psihologic

Factorii care îi determină valoarea practică sunt utilitatea, acceptabilitatea, sensibilitatea, caracterul direct, non-reactivitatea, adecvarea generală.

Utilitatea: măsura avantajului practic în utilizarea unui anume instrument. De exemplu, în practica clinică, instrumentul este util în: planificarea intervenţiei, furnizează un feedback adecvat privind eficienţa acesteia. Aspecte ale utilităţii includ: scopul testului, lungimea, abilitatea de a scora, uşurinţa de a realiza interpretări.

Acceptabilitatea include: 1. cât este de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a persoanei testate (limbaj sofisticat, un nivel de lectură mai elevat, abilitatea de a discrimina între diferite stări emoţionale). 2. dacă scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei, utilizarea instrumentului este practic nesemnificativă. Persoana testată trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil (Haynes, 1983) (are sens, prea intruziv).

Sensibilitatea este capacitatea testului de a sesiza schimbările în timp. De exemplu, în consilierea psihologică, sau în terapie este nevoie de teste care să poată detecta schimbările, progresul persoanei testate de-a lungul timpului între şedinţe.

Caracterul direct: capacitatea testului de a reflecta comportamentul real, gândurile sau sentimentele reale ale persoanei. Măsurile directe sunt semne ale problemei, cele indirecte sunt mai ales simboluri ale problemei conducând spre inferenţe indirecte. De exemplu, testele de performanţă sunt considerate directe, în timp ce tehnicile şi testele proiective sunt prin definiţie indirecte. Multe instrumente se situează de-a lungul acestor două extreme, implicând în diferite ponderi caracterul direct. Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor, practic gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic devine decisiv.

Non-reactivitatea este calitatea testului de a nu provoca o anumită reacţie subiectului astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de această reacţie. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu produc o artificializare a răspunsurilor, schimbări reactive.

Page 13: Curs psihodiagnoza-

13

Adecvarea generală a instrumentului, sau măsura în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră; instrumentele care sunt lungi sau complicate în sistemul de scorare, deşi pot să furnizeze informaţie utilă nu pot fi utilizate în mod curent, frecvent pentru că cer prea mult timp. Adecvarea se referă de asemeni şi la fidelitatea şi validitatea informaţiei, obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare

Tema 3. PROPRIETĂŢI PSIHOMETRICE: FIDELITATEA Definiţie

Fidelitatea se referă la măsurarea lipsită de erori. Ea reflectă acurateţea şi stabilitatea scorurilor la test şi poate fi măsurată statistic prin utilizarea coeficientului de corelaţie. Fidelitatea reprezintă tradiţional: “precizia, consistenţa şi stabilitatea măsurării realizate de test". Termenii de “consistenţă” şi “stabilitate” continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor, având sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Standards for Educational and Psychological Tests, 1985, definesc fidelitatea ca fiind “gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile, adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură".

Testele încearcă să măsoare o trăsătură sau caracteristică psihologică utilizând o unitate de măsură care este influenţată de surse de eroare. Scopul măsurării este de a găsi scorul real al persoanei şi a reduce eroarea de măsurare. Eroare standard de estimare, SEE – indică cât de mult, în medie, variază scorul unei persoane de la scorul real al acesteia

Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele cerinţe: • este lipsit de erori de măsură, deci este precis, • orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a acestuia în

situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice persoană sunt independente.

Erorile de măsură sunt aleatoare nu sistematice, deci sunt complet

nepredictibile, indiferent de cunoştinţele pe care le avem despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. Forme de fidelitate

1. metoda test - retest, 2. metoda analizei consistenţei interne; 3. metoda formelor paralele; 4. coeficienţi de fidelitate inter-evaluatori;

Tipuri de coeficienţi conform tipurilor de forme:

A. Coeficienţii de stabilitate - se calculează prin metoda test-retest, corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un interval de timp). Arată cât de stabile sunt scorurile în timp.

B. Coeficienţii de echivalenţă - rezultă din metoda formelor paralele, prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele, administrate aproape în acelaşi timp. Arată cât de asemănătoare sunt cele două instrumente de măsură.

Page 14: Curs psihodiagnoza-

14

C. Coeficienţii consistenţei interne - se calculează în cadrul analizei consistenţei interne, pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o singură dată. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach, coeficientul 3 al lui Guttman şi coeficienţii Kuder- Richardson. Ei indică concordanţa diferitelor părţi ale testului.

D. Coeficienţii de fidelitate inter evaluatori - se calculează pentru teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Ei arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele. Fidelitatea test - retest

Determină dacă scorurile variază în timp; se măsoară prin testarea persoanei în două momente diferite (interval de timp) şi apoi se corelează scorurile obţinute

Problema principală: scorurile sunt influenţate de aspecte are ţin de atât de administare cât şi de persoana testată

Ca urmare, procedura tinde să supraestimeze fidelitatea. Este nevoie de un nivel de corelare de .90 (.80 este un nivel “acceptabil” al corelaţiei)

Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta.

Se procedează astfel: (1) Se administrează testul unui grup de persoane. (2) După un interval de timp se administrează testul, aceloraşi persoane, în aceleaşi condiţii ca şi prima dată. (3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile observate în cele două situaţii. Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului, considerându-se că testul este paralel cu el însuşi, ceea ce înseamnă că între cele două administrări ale sale, scorurile reale ale persoanelor nu s-au schimbat. test-retest

Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte coeficient de stabilitate. Metoda test-retest este utilă atunci când scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile, generale şi specifice, ale persoanelor.

Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două administrări ale testului, ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale.

Fidelitatea determinată prin utilizarea unor forme paralele/ alternative Utilizează de obicei 2 forme diferite ale aceluiaşi test; ambele forme sunt date

tuturor subiecţilor în cadrul aceleiaşi şedinţe, echilibrând administarea ca test prim şi secundar. Dacă nu sunt date în acceaşi zi, se numeşte “forme alternative întârziate”. Sunt corelate cele două scoruri ale aceleiaşi persoane.

Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste, care reprezintă instrumente de măsură paralele, la momente foarte apropiate unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între scorurile observate ale celor două forme. Valoarea calculată se numeşte coeficient de echivalenţă.

Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt variabile aleatoare independente, atunci coeficientul de echivalenţă coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test.

Page 15: Curs psihodiagnoza-

15

Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie metoda înjumătăţirii (split-half). În literatura de specialitate, aceasta este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne. v Metoda înjumătăţirii are următorii paşi:

• Se administrează testul unui lot de persoane. • Se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele. • Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la cele două

jumătăţi. Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte măsurarea

unor caracteristici generale ale persoanelor. Obs. Asemenea caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste.

Fidelitatea Kuder - Richardson

Măsoară statistic consistenţa internă a testului, formula KR estimând care este fidelitatea medie dacă ai administra testul realizând toate tipurile de înjumătăţiri posibile

Un tip special este KR – 20, care realizează acelaşi lucru pentru acele teste unde itemii sunt dihotomici.

Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii testului se referă la acelaşi lucru.

Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale itemilor. Se practică o singură administrare a testului. Pe baza scorurilor le itemilor se calculează de obicei unul dintre următorii coeficienţi:

• coeficientul Alfa (α) al lui Cronbach; • coeficientul Lambda (λ) al lui Guttman; • coeficientul ρ: r20 sau r21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii testului sunt

binari). Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care măsoară o

caracteristică (trăsătură) unidimensională. Indică caracterul omogen al itemilor testului sau scalei acestuia. Coeficienţi de fidelitate inter-evaluatori

În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă, cum sunt testele proiective sau cele de creativitate, scorurile subiecţilor sunt influenţate şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor.

Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi. Eroarea standard de măsurare v Un indice statistic care exprimă fidelitatea v Indică care este influenţa fidelităţii asupra interpretării scorurilor testului: v Cu cât indicele ESM (SEM) este mai mic cu atît este mai mare fidelitate.

Factori care afectează fidelitatea v Numărul de itemi: adăugarea de itemi poate creşte fidelitatea datorită faptului că

se lărgeşte reprezentativitatea domeniului

Page 16: Curs psihodiagnoza-

16

v Formula spearman – Brown poate fi utilizată pentru a estima de câţi itmei ai nevoie pentru a atinge nivelul dorit de fidelitate

v Itemi buni şi itemi slabi: se realizează o analiză de itemi, respectiv o corelare a fiecăruia dintre itemi şi scorul total al testului, sau modul cum sunt încărcaţi de un factor care este asociat testului (trăsătura ţintă)

v Atenuarea, reprezintă gradul de descreştere al fidelităţii datorat erorii de măsurare v Pentru a estima fidelitatea fără nici o eroare de măsurare se poate folosi o statistică

denumită “Corectarea pentru atenuare” (de ex., Corelaţia reală dintre variabile) Coeficient de corelaţie v Calcul statistic care reflectă situaţia în care două variabile sunt corelate

semnificativ, co-variază; dar chiar şi situaţia unei corelaţii puternice nu ne da dreptul să vorbim despre cauzalitate

v Coeficient de corelaţie: reflectă acele puncte care tind sa se grupeze de-a lungul aceleiaşi linii; corelaţia poate fi pozitivă, peste 0, sau negativă, sub zero şi evoluează între + 1 şi – 1

v Nivelul de semnificaţie statistică al unei corelaţii: se caută în tabelul “t” pentru a afla dacă relaţia este determinată de altceva decît şansă, întâmplare...

Tipuri de corelaţii: v Coeficientul de corelaţie prin momentul produselor, Pearson: gradul de variaţie al

unei variabile care poate fi estimat din cunoaşterea celeilalte variabile v Corelaţia rho a lui Spearman: află asocierea dintre două seturi de ranguri; ambele

seturi trebuie să fie dihotomice v Corelaţie biserială: determină relaţia dintre o variabilă continuă şi o variabilă

dihotomică v Corelaţie multiplă: când avem 2 predictori pentru acelaşi criteriu

Sursele de variaţie ale erorii în funcţie de tipul de fidelitate: v test - retest: eşantionarea timpului v forme alternative (aplicare imediată): eşantionarea conţinutului v forme alternative (la interval mai mare de timp): eşantionare timp şi conţinut v împărţirea în două jumătăţi: eşantionarea conţinutului v Kuder-Richardson: eşantionarea conţinutului şi eterogenitatea acestuia v inter evaluatori: diferenţe de caracteristici ale personalităţii evaluatorilor

Interpretarea coeficienţilor de fidelitate

Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte caracteristici egale, este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate. Dar, testul cel mai fidel poate fi cel mai scump sau mai dificil de administrat. Dar, caracteristicile testelor sunt rareori egale.

Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. În selecţia profesională, de pildă, se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0.90.

Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare, nu finale, şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor diferenţe individuale mari.

Page 17: Curs psihodiagnoza-

17

Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane, coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic, chiar cuprins între 0.6 şi 0.7. Dacă, testul se foloseşte pentru compararea persoanelor, una cu alta, coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0.85.

În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care sunt administrate, dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari

Nu este posibil să se specifice un nivel minim care să fie impus coeficienţilor de fidelitate ai tuturor testelor. În practica obişnuită sunt utile următoarele recomandări:

1. Se vor cere nivele înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. În selecţia profesională, de pildă, se vor folosi teste care au coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0,90.

2. Se vor accepta nivele scăzute de fidelitate atunci când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare, nu finale, şi în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor diferenţe individuale mari.

3. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane, coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic, chiar cuprins între 0.6 şi 0.7. Dacă, însă testul se foloseşte pentru compararea persoanelor, una cu alta, coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0.85. Observaţii practice: v Fidelitatea chestionarelor de personalitate şi a celor de interese tinde să fie mai mică

decât cea a testelor cognitive (de cunoştinţe, de inteligenţă, de aptitudini speciale, Aiken, 1994).

v În general, se întâlnesc de obicei coeficienţi de fidelitate cuprinşi între 0.70 şi 0.98 (Guilford, 1965).

v Testele cotate obiectiv care măsoară aptitudini cognitive pot furniza, în loturi eterogene de persoane, coeficienţi de fidelitate mai mari decât 0.8.

v Testele cotate subiectiv care măsoară aptitudini, testele de cunoştinţe şi cele care evaluează performanţe tipice (de exemplu chestionare de personalitate) au, adesea, coeficienţi de fidelitate mai mici decât 0.80 (Traub, 1994).

v Testele standardizate de cunoştinţe au, în general, o fidelitate mare spre moderată. v Testele cu alegere multiplă pot avea o fidelitate mai scăzută. Coeficientul lor de

fidelitate este apropiat de 0.75. v În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia şi situaţia în care

sunt administrate, dar care nu au coeficienţi de fidelitate foarte mari.

Tema 4. PROPRIETĂŢI PSIHOMETRICE: VALIDITATEA Definiţie

Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării propuse de acesta (APA. Standards 1985); gradul în care testul măsoară ceea ce se presupune a măsura

Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine, ci la interpretarea datelor furnizate de el. Dar, pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie

Page 18: Curs psihodiagnoza-

18

îndeplinite două condiţii (Albu, 1995): să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului; măsurările tăcute de test să fie corecte. Întrebări la care răspunde validitatea unui test: v Măsoară testul ceea ce pretinde? v Poate fi utilizat în luarea unor decizii corecte? v Cercetăm aspectele avute în vedere de test suficient de echilibrat? S-a pierdut ceva

important? v Este structura scorului ales consistentă cu structura domeniului asupra căruia

trebuie să producem evaluări sau să facem predicţii? v Ce dovezi există că scorurile noastre semnifică ceea ce interpretăm că ar semnifica

şi, în particular, ca reflectări ale unor caracteristici personale ce au implicaţii plauzibile pentru acţiunea educaţională, de selecţia de personal sau terapeutică?

Standardele APA (1985) propun patru categorii esenţiale de definire a validităţii

denumite cele “patru feţe ale validităţii” şi care în prezent au devenit patru strategii ale validării inferenţelor făcute pe baza scorurilor de test:

1. validitatea conceptuală; 2. validitatea de conţinut; 3. validitatea predictivă; 4. validitatea concurentă.

Faţete ale validităţii v Validitate de conţinut: validitatea itemilor specifici ai testului; include şi validitatea

de aspect (de faţadă) v Validitatea de construct: gradul în care testul relaţionează cu constructul teoretic

subiacent testului v Validitatea de criteriu: abilitatea unui test de a prezice cu acurateţe performanţele

subiectului la un criteriu din viaţa reală

Standardele APA din 1974, subliniază faptul că “validitatea nu se măsoară, ci se deduce”. Manualul testului trebuie să conţină coeficienţii de validitate, dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu se va lua în considerare un singur coeficient ci, prin analiza lor globală, se va aprecia dacă utilizarea testului este “adecvată” sau “nesatisfăcătoare”.

Standardele APA din 1985 modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. Astfel, ele înlocuiesc denumirile - cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele “etichete” atribuite strategiilor de validare: v “dovezi ale validităţii relative la conţinut”, v “dovezi ale validităţii relative la construct” şi v “dovezi ale validităţii relative la criteriu”.

În linii generale, validitatea exprima gradul în care un test măsoară ceea ce îşi

propune să măsoare. La această calitate se mai poate adăuga şi o alta, dacă testul poate fi utilizat în luarea unor decizii corecte. Cu alte cuvinte, dacă noi cunoaştem performanţele unei persoane la un test (predictor), cât de precis vom putea estima ce performanţe profesionale va obţine? Validitatea este definită în termeni operaţionali ca şi corelaţia dintre predictor şi performanţele profesionale ale unui eşantion de indivizi. Rezultatul este cunoscut ca şi coeficient de validitate. Un test poate avea mai mulţi coeficienţi de

Page 19: Curs psihodiagnoza-

19

validitate, în funcţie de numărul de dimensiuni profesionale (calitatea muncii, disciplina, categoria profesională etc.) care corelează cu el.

Guion (1976) distinge două tipuri de validităţi: validităţi în raport cu criteriul (concurentă şi predictivă) prin care se stabileşte relaţia dintre scorurile la test şi cele de la criteriu (profesionale, şcolare etc.) şi validităţi descriptive (de conţinut şi conceptuală) care evaluează sensul intrinsec al scorurilor la test. Validitate de aspect sau de faţadă

Acest tip de validitate nu este de fapt o măsură reală a validităţii, în sens tehnic (în Standardele APA nici nu o include printre celelalte tipuri de validitate). Se referă la aprecierea pe care o fac cei care constituie obiectul testării cu o anumită probă legat de adecvarea acesteia categoriei respective de subiecţi. Un inginer căruia într-un test de vocabular i se includ cuvinte ca “facsimil”, “unicorn”, ”sinapsă ” etc., poate judeca testul respectiv ca nepotrivit profesiei sale. Testul, spunem, în acest caz, nu are validitate de aspect. Validitatea de aspect este importantă pentru că asigură o atitudine pozitivă atât faţă de test cât şi faţă de examenul psihologic. Ea este legată mai mult de motivaţia celui testat decât de aptitudinea măsurată, şi astfel este inclusă ca parte componentă în performanţa generală la examenul psihologic.

La estimarea validităţii de aspect contează în primul rând aprecierile subiecţilor şi în al doilea rând experţii participanţi la construcţia testului. Validitatea de aspect nu face apel la metode psihometrice/ statistice de calcul, ea se bazează pe impresii şi opinii.

Pentru psihologii antrenaţi în activităţi cu caracter aplicativ, construcţia de teste şi validarea lor, reprezintă acţiuni de mare importanţă. În acest domeniu experienţa acumulată este mare, deşi încă nu s-a spus ultimul cuvânt. Validitatea în raport cu criteriul: proiectarea concurentă

Obiectul major al utilizării testelor în industrie este predicţia succesului/ insuccesului într-o anumită profesie. Un test are o valoare predictivă dacă el este capabil să anticipeze realizarea unei performanţe sau însuşirea unor deprinderi de către o persoană sau un lot de persoane. Mai precis, întrebările pe care trebuie să le pună orice psiholog sunt dacă testul măsoară ceea ce pretinde că măsoară şi cât de precis face el acest lucru. Predicţia este condiţionată de validitatea testului, mai precis de paralelismul între rezultatele la test şi cele obţinute în munca profesională. Acest paralelism este estimat cu ajutorul coeficientului de corelaţie. Obiectivitatea testului este deci direct proporţională cu semnificaţia coeficientului de corelaţie dintre test şi criteriul practic. Un test căruia nu-i cunoaştem validitatea constituie o simplă ipoteză. Pentru determinarea validităţii sunt necesare două categorii de date: rezultatele la test şi rezultatele profesionale. (Rezultatele efective în profesiune le numim criteriu).

Validitatea concurentă presupune că noi testăm cu un test persoanele care se află pe un post de muncă şi în paralel cu aceasta solicităm şi datele legate de performanţa lor profesională. Cele două seturi de date sunt supuse calculului de corelaţie pentru a vedea dacă între ele există sau nu o relaţie semnificativă, adică dacă testul are sau nu o valoare predictivă.

Metoda are avantajul că utilizează subiecţi existenţi pe post, deci uşor de grupat şi examinat; dezavantajul rezidă în valoarea predictivă a coeficientului de validitate obţinut. De exemplu, o corelaţie mare între un test de mecanică şi performanţele profesionale nu ne spune nimic legat de faptul dacă aceasta exprimă o aptitudine sau cunoştinţe cu care cel testat a venit să se angajeze sau este rezultatul unei achiziţii la locul de muncă pe care îl

Page 20: Curs psihodiagnoza-

20

deţine. Un alt dezavantaj este şi faptul că persoanele pe care le avem la dispoziţie reprezintă numai o parte din eşantion, al celor care au rezistat în timp la cerinţele postului, nu şi cei care ar fi fost incompetenţi în postul în cauză. Este vorba deci de un lot selecţionat. Validitatea în raport cu criteriul: proiectarea predictivă

Validitatea predictivă este caracterizată prin aceea că între administrarea testului şi obţinerea informaţiilor criteriu se lasă un anumit interval de timp. Astfel, un test de aptitudini mecanice administrat la angajare, este corelat cu performanţele profesionale recoltate după un an; un coeficient de validitate semnificativ va fi astfel un indicator al capacităţii predictive a testului experimentat. De menţionat că în acest caz testul nu este utilizat ca instrument de selecţie decât după ce şi-a dovedit utilitatea (după ce a fost validat). Obişnuit, coeficienţii de validitate, în acest caz, sunt mai realişti, mai apropiaţi de realitate. Coeficientul de validitate v R este coeficientul de validitate; ridicat la pătrat indică varianţia scorurilor la test

explicată de test v De exemplu: dacă r este .80, atunci coeficientul de validitate la pătrat va fii .64 ceea

ce înseamnă că 64% din varianţă poate fi explicată de test Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când coeficientul de

validitate este mare. Valoarea coeficientului de validitate evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la criteriu. v Valoarea coeficientului este influenţată de o serie de factori având în vedere că, de

regulă, mai ales când apelăm la modalitatea predictivă, există o durată de timp între cele două serii de măsurători. În orice caz, două aspecte sunt implicate: 1. natura şi specificul grupului (vârstă, sex, pregătire profesională) 2. caracter omogen sau eterogen al eşantionului (val. coeficientului de corelaţie e mai

mare) v Majoritatea consideră că valoarea corelaţiei trebuie să fie suficient de mare pentru a fi

semnificativă la un prag de 0.01 - 0.05 v În experienţa obţinută, valoarea coeficientului de validitate predictivă al unui test

este cuprinsă între 0 şi 0.60, în majoritatea cazurilor fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford, 1965)

Validitatea de conţinut

Acest tip de validitate se referă la eşantionul de itemi din care este alcă tuit testul (şi eşantionul de comportament evidenţiat de aceşti itemi), dacă reprezintă într-adevăr domeniul (atributul sau însuşirea de personalitate) din care a fost eşantionat. De exemplu, dacă cineva doreşte să selecţioneze dintr-un grup de candidaţi pentru postul de dactilografă, pe câţiva dintre ei, în bateria de teste va include şi unul de dactilografiere. Acest test va fi bine reprezentat de itemi specifici activităţii respective (aptitudinea de dactilografiere). Validitatea de conţinut este determinată de cât de bine materialul testului încorporează un eşantion de itemi conectaţi cu profesia în care este utilizat. Aceasta înseamnă că validitatea de conţinut implică şi o acţiune de apreciere calitativă. Anastasi (1976) subliniază că în analiza validităţii de conţinut a unui test, un prim pas este definirea şi descrierea domeniului de conţinut al acestuia (un test care va măsura memoria de scurta durată, va

Page 21: Curs psihodiagnoza-

21

face apel la acest proces psihic; itemii unui test care va estima capacitatea de analiză şi sinteză a unui poliţist, va avea în vedere secvenţe din activitatea acestora şi axate pe problemele care implică analiza şi sinteza). Următorul demers în studiul validităţii de conţinut, presupune analiza de itemi ai testului. Se elimină itemii care nu se referă la comportamentele cuprinse în domeniul de conţinut la care se referă testul.

În practica psihologică prezentă se obişnuieşte ca proiectarea unor strategii de selecţie să includă şi construirea unor teste cu un conţinut adecvat. Pentru aceasta, ponderea analizei muncii este crescută, în construirea itemilor de test fiind implicate câteva grupuri de experţi care sunt practicanţi ai domeniului respectiv (Landy, 1985). Validitatea de construct

Validitatea de construct a unui test de inteligenţă este în esenţă un răspuns la întrebarea: “Acest grupaj de operaţii (testul) măsoară în realitate acel ceva (construit ipotetic sau abstract) pe care noi îl etichetăm ca inteligenţă?“. De fapt, aceasta este cea mai teoretică definiţie a validităţii întrucât se referă la abstracţiile care definesc structuri, funcţii sau însuşiri psihologice şi nu la predicţia unor criterii externe. O informaţie despre validitatea de construct ne poate fi oferită şi de la corelaţia unui test nou construit cu altul consacrat, despre care ştim că măsoară o anumită calitate.

Validitatea de construct este denumită şi validitate ipotetico-deductivă. Ea este strâns legată de ilustrarea unor comportamente observabile mijlocit sau nemijlocit (comportamentul inteligent al managerului, creativitatea sculptorului, ingeniozitatea pompierului etc.). Adesea întâlnită şi sub denumirea de “validitate conceptuală”, validitatea de construct presupune o descriere cât mai adecvată a constructorului în termeni comportamentali concreţi – explicarea constructorului (Murphy & Davidshofer, 1991). Ea presupune parcurgerea a trei paşi:

1. Se identifică setul de comportamente care au legătură cu constructul măsurat de test.

2. Se identifică constructele, pentru fiecare decizându-se dacă are sau nu vreo legătură cu constructul măsurat de test.

3. Se face o listă de comportamente prin care se manifestă constructele respective. În final, un test pentru a fi valid trebuie să fie fidel. În practică, pentru a valida teoretic un test, se folosesc diferite tehnici şi criterii care

ne ajută să identificăm constructul măsurat de test.

Criterii/proceduri folosite pentru validare: 1. Vârsta/dezvoltarea în timp a subiectului.

De exemplu, testele de inteligenţă pleacă de la ideea implicită că inteligenţa copiilor evoluează în timp, cel puţin până la maturitate, deci orice test de inteligenţă trebuie să arate o creştere a performanţei copiilor pe măsură ce avansează în vârstă. Dacă un test nu relevă o asemenea evoluţie pe vârste, înseamnă că el nu măsoară inteligenţa. Acest criteriu al vârstei nu este valabil şi pentru testele (în special de personalitate) care măsoară trăsături relativ stabile de la o vârstă la alta (temperamentul, agresivitatea, dominanţa etc).

De asemenea, acest criteriu al vârstei este necesar dar nu suficient pentru a valida teoretic un test. Odată cu vârsta copiii cresc şi în înălţime şi în greutate.

În fine, acest criteriu al vârstei nu este universal pentru toate culturile şi societăţile, nici măcar pentru testele de inteligenţă. În societăţile moderne oamenii investesc în instruirea copiilor, în special în abilităţile matematice, pe când într-o societate de tip

Page 22: Curs psihodiagnoza-

22

tradiţional (mediu rural)/primitiv bu există o astfel de cultură numerică – aceşti copii nu vor avea o inteligenţă matematică semnificativ mai mare decât copii mai mici.

2. Corelaţia cu alte teste – este folosită uneori ca dovadă că testul măsoară/atinge aproximativ acelaşi domeniu de comportament ca un alt test mai vechi, dar corelaţia dintre cele două teste nu trebuie să fie prea mare, ci doar moderată pentru că altfel noul test nu-şi are sensul dacă nu ar avea alte avantaje. Exemplu: în general, depresivii prezintă şi un anumit grad de anxietate, dar corelaţia dintre un test de depresie şi unul de anxietate trebuie să fie moderată (nu foarte mare pentru că astfel noul test va măsura de fapt depresia).

3. Analiza factorială – ea ne arată ce factori şi în ce măsură participă ei la rezolvarea

unui test, deci în scorul subiectului. Analiza factorială s-a dezvoltat ca o metodă de a descoperi nişte factori psihologici complecşi, analizând corelaţiile reciproce dintre mai multe teste. De exemplu: aplicăm unor subiecţi 20 de teste dintre care: teste de identificare a antonimelor, teste de vocabular şi teste de completare de fraze (cuvântul care completează logic o frază) După ce subiecţii rezolvă testele, observăm că cele trei teste menţionate corelează

foarte mult între ele şi foarte puţin cu celelalte – deci, între cele trei teste există o legătură, un factor, un construct teoretic care le uneşte, pe care îl putem denumi capacitatea de înţelegere a limbajului sau inteligenţa verbală – factor major pe care-l putem folosi în viitor pentru a descrie într-un mod mai simplu şi mai concis subiecţii.

După ce am identificat un factor, îl putem folosi pentru a putea vedea cât de mult contribuie el la rezolvarea unui test. Această “contribuţie” a factorului în performanţa la test se cheamă validitatea factorială a acelui test vis-à-vis de factorul respectiv.

4. Consistenţa internă – este o metodă de asigurare a validităţii de construct. Se referă la omogenitatea unui test, adică la tendinţa itemilor de a corela între ei sau cu scorul total al subiecţilor. Această metodă se aplică astfel: se aplică noul test pe un lot de subiecţi, apoi se selectează dintre ei două grupuri extreme în funcţie de scop, adică grupul bun şi grupul slab, apoi se analizează fiecare item al testului şi se elimină sau se revizuiesc itemii care nu corelează în aceeaşi direcţie cu performanţa celor două grupuri.

5. Validarea convregentă şi discriminativă – această metodă pleacă de la ideea că

un test are o bună validitate de construct nu numai dacă el corelează mult cu ceea ce ar trebui să coreleze, ci şi dacă nu corelează cu anumite variabile cu care chiar nu trebuie să coreleze. Primul aspect se cheamă validitatea convergentă a unui test, al doilea se cheamă validitatea discriminativă a unui test. Mai concret, un test de abilităţi numerice, de exemplu, are o bună validitate convergentă dacă el corelează mult cu notele la matematică şi are o bună validitate discriminativă dacă el nu corelează semnificativ cu un test de vocabular, să spunem.

Validitatea discriminativă se calculează în special pentru testele de personalitate.

Exemplu: în od normal un test de anxietate n-ar trebui să coreleze mult cu inteligenţa (nu există nici o legătură între ele) bsau între agresivitate şi inteligenţă.

Page 23: Curs psihodiagnoza-

23

6. Metoda experimentală – uneori, pentru a valida un test care pretinde că măsoară o anumită variabilă, putem provoca experimental acea variabilă utilizând un anumit design sau model experimental.

Consideraţii scurte vis-à-vis de problema validităţii în general:

1. Cât de mare trebuie să fie coeficientul de validitate al unui test?

Să fie semnificativ satistic la pragurile acceptate statistic (0,01 – 0,05 – p). De multe ori, dacă vrem să prezicem performanţa unui anumit subiect într-un

domeniu, coeficientul de validitate a testului exprimă prin aşa numita eroare standard a estimării (SEE) – ea ne arată care este marja de eroare în predicţia noastră pe baza testului:

21 xyy rSDSEE −×=

Sdy = abaterea standard a scorurilor la test rxy = coeficientul de validitate predictivă

Dacă un test este incapabil să prezică ceva (performanţa viitoare), rxy ar trebui să fie 0, atunci SEE=SDy. Practic, decât să aplici testul ca să faci o predicţie despre subiect, mai bine ghiceşti.

SEE ne arată de fapt cu cât cresc şansele noastre să prezicem corect evoluţia subiectului în baza scorului la test, faţă de simplul “ghicit”. 2. Prin câte metode trebuie validat un test?

Depinde de natura testului şi de scopul lui. (până acum am discutat despre 12 metode – vezi validitatea de criteriu, validitatea de construct) De exemplu: v dacă avem un test de cunoştinţe este suficient să folosim validitatea de conţinut; v dacă avem un test de aptitudini şi vrem să prezicem evoluţia subiectului trebuie să

foloseşti metoda validării predictive; v dacă vrem să evaluăm starea actuală a subiectului pe o anumită trăsătură, foloseşti

proceduri de validare concurentă (corelezi performanţa la test imediat cu un criteriu disponibil imediat).

3. Când este nevoie să revalidăm un test?

Ori de câte ori acelui test i se aduce o modificare (în natura itemilor ori în instructaj, ori în alte caracteristici) şi, de asemenea, atunci când îl traduci dintr-o altă limbă şi atunci când vrei să-l aplici pe o populaţie diferită de cea pe care a fost validat testul trebuie revalidat. Majoritatea testelor serioase, când fac diferite validări, tind să replice demersurile de validare pe diferite loturi de subiecţi, repetă acest proces de mai multe ori ca să se asigure că acei coeficienţi rămân apropiaţi de la o testare la alta.

Tema 5. ELABORAREA ŞI CONSTRUIREA TESTELOR Etape ale construcţiei testului

1. Conceptualizare 2. Construcţia 3. Experimentarea 4. Analiza de item

Page 24: Curs psihodiagnoza-

24

5. Revizia testului

Pe scurt, prima etapă a proiectării testului debutează cu definirea conceptului care se doreşte a fi măsurat (conceptualizarea testului) Urmează apoi procesul de cupegere şi sau construire a itemilor care intră (potenţial) în structura de conţinut al testului şi despre care se crede că ar defini cel mai bine conceptul studiat (construirea testului). După construirea bazei de itemi se structurează o primă formă ipotetică a testului care va fi administrată unui lot de subiecţi (studiu pilot). Datelor rezultate în urma studiului pilot vor fi analizate realizîndu-se un studiu preliminar de analiză a fiecărui item şi unul global. Procedura statistică utilizată este cunoscută sub denumirea de "analiză de itemi”, ea furnizându-ne informaţii asupra calităţii itemilor testului. În urma acestui demers, unii itemi vor fi revizuiţi, alţii respinşi şi alţii menţinuţi în test/chestionar. Desigur, procesul de analiză de itemi poate include la fel de bine şi studiul consistenţei interne a probei, validitatea şi capacitatea lor discriminativă, nivelul de dificultate al itemilor etc. Pe baza analizei de itemi testul va fi restructurat şi administrat unui lot reprezentativ de subiecţi. Procedura de revizuire va fi repetată periodic din diferite raţiuni legate mai mult de perimarea în timp a versiunii iniţiale a probei.

1. Obiectivul testului: ce va măsura? 2. La ce nevoi reale răspunde testul: ce avantaje se obţin din utilizarea lui? 3. Populaţia ţintă a testului: pentru cine este construit? 4. Conţinutul testului: ce anume aspect psihologic va acoperi testul? 5. Stilul de administrare: cum va fi aministrat? 6. Fomatul itemilor: alegere forţată? alegere multiplă? 7. Construirea unor forme alternative: sunt necesare astfel de forme alternative? 8. Cerinţe de formare: ce tip de profesionişti pot lucra cu testul?

Scalarea v Scalarea semnifică procesul de atribuire de numere în măsurare v Thurstone a fost primul care a subliniat problema; scalele ar trebui dezvoltate în

funcţie de performanţa la test a mai multor subiecţi ; scalarea permite să afirmi că o persoană prezintă în mai mare sau mai mică măsură caracteristica măsurată.

v Scale sumative: când scorurile la itemi sunt totalizate (de ex, un chestionar compus pe baza scalelor Likert)

v Scale comparative: subiectul trebuie să aleagă unul sa altul dintre răspunsuri, deit comparaţie pe perechi

v Scale categoriale: plasarea itemilor în diferite categrii care sunt ulterior scorate diferit

v Scale Guttman: itemii sunt rangaţi secvenţial de la o slabă, la o puternică exprimare a atitudinii sau trăsăturii respective.

Scrierea itemilor

Format dihotomic: pentru fiecare item se oferă 2 răspunsuri posibile (de ex., Adevărat vs. Fals)

Format politomic: mai mult decât o singură alegere pentru fiecare item, punctajul find desemnat numai pentru un anume răspuns

Ceilalţi itemi sunt “distractori” (de ex., în alegerile multiple)

Page 25: Curs psihodiagnoza-

25

Testul pilot este dat spre rezolvare unui număr mic de subiecţi cu scopul de a determina: populaţia corectă, numărul itemilor, calitatea itemilor. Analiza itemilor se realizează în două modalităţi:

1. Gradul de dificultate: la fiecare dintre itemi se calculează proporţia de subiecţi care au reuşit

2. Discrimnarea itemilor: măsoară modul cum corelează itemii individuali cu întregul test, în cadrul unei populaţii definite

Analiza gradului de dificultate şi a capacităţii de discriminare a itemului

Analiza de itemi are ca obiectiv de bază descifrarea mecanismelor cognitive aplicate de subiecţi pentru formularea răspunsurilor la itemi şi verificarea calităţilor itemilor ca instrumente de măsură sau de predicţie. Pe baza analizei de itemi se obţin informaţiile care permit selectarea itemilor care intră în componenţa testului.

Itemii pot fi analizaţi dintr-o dublă perspectivă – cantitativă şi calitativă. Analiza cantitativă se referă la proprietăţile statistice ale itemilor şi este focalizată

în principal pe clarificarea problemelor privind dificultatea şi capacitatea de discriminare a itemilor.

Analiza calitativă se referă în principal la aspecte de conţinut şi de formă incluzând problema evaluării eficienţei procedurilor de redactare şi a validării de conţinut.

Analiza itemilor poate fi rezumată prin următorul algoritm: 1. calculul indicelui de dificultate pentru toţi itemi şi eliminarea celor care sunt

rezolvaţi de toţi subiecţii şi celor nerezolvaţi de nici un subiect; 2. depistarea cauzelor pentru care unii indici de dificultate sunt foarte mari sau foarte

mici şi eliminarea itemilor cu greşeli; 3. în situaţia itemilor cu răspunsuri la alegere, se analizează răspunsurile incorecte şi

se elimină aceia în care unele răspunsuri greşite au fost alese de foarte mulţi sau foarte puţini subiecţi;

4. aplicarea uneia dintre procedurile analizei de itemi în funcţie de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească testul ce se construieşte, respectiv:

5. dacă testul trebuie să discrimineze între două grupe contrastante, respectiv să permită scoruri care diferă mult de la o grupă la opusul ei, se va calcula pentru fiecare item indicele de discriminare, eliminându-se itemii necorespunzători

6. dacă testul trebuie să se comporte într-o manieră prestabilită faţă de un anume criteriu, se vor elimina itemii necorespunzători;

7. se vor elimina itemii cu indicele de dificultate necorespunzător scopului pe care urmează să-l îndeplinească testul. În principiu se vor elimina cei foarte uşori şi foarte dificili. Dacă cerinţa este ca testul să identifice pe cei care prezintă nivele foarte scăzute şi foarte ridicate pentru o anume trăsătură sau facultate, se vor reţine doar aceste tipuri de itemi;

8. se va calcula coeficientul de corelaţie între scorurile testului şi scorurile itemului şi se vor elimina itemii care prezintă corelaţii nesemnificative sau negative.

În continuarea construirii testului pe baza itemilor astfel selectaţi se procedează la

studierea caracteristicilor psihometrice (fidelitate, validitate, dificultate, putere de discriminare), aspectele legate de lungimea testului, tipuri de itemi din care este compus,

Page 26: Curs psihodiagnoza-

26

timpul de rezolvare a testului (inclusiv variante privind standardizarea timpului), costurile administrării testului.

Dificultatea itemului e definită în funcţie de procentul de persoane care răspunde corect la el. În procesul de construire a unui test, motivul principal al analizei dificultăţii este de a alege itemi care au un procent de dificultate adecvat, în aşa fel încât testul să nu constituie nici o dificultate de netrecut pentru majoritatea subiecţilor, nici să nu fie rezolvabil de marea lor majoritate.

a. Pentru diferite loturi de subiecţi, cu caracteristici diferite privind de exemplu vârsta, nivelul de pregătire academică, tipul de pregătire, mediul de provenienţă etc., aceeaşi itemi pot conduce la diferite procente sau ponderi de subiecţi care răspund corect. b. Majoritatea testelor sunt construite cu itemi având grade de dificultate diferite astfel se pune problema asigurării unui nivel de dificultate optim şi a posibilităţii de a compensa inter-itemi gradul de dificultate. c. Nivelul de dificultate recomandabil este .50 (50% reuşită). Cu cât un item se apropie de 0% sau de 100% , cu atât este ineficient în diferenţierea subiecţilor. Itemul trebuie să fie capabil să diferenţieze între toţi cei care îl reuşesc şi cei care nu îl reuşesc pentru a avea valoare de informaţie diferenţială.

De exemplu, pentru gradul de dificultate de 0.5 (50%): Să presupunem că din 100

de persoane, 50 reuşesc şi 50 nu reuşesc să rezolve itemul. Deci itemul ne va da posibilitatea să diferenţiem între fiecare dintre cei care l-au reuşit şi fiecare dintre cei care au eşuat. Deci avem astfel 50 x 50 = 2.500 perechi de comparaţie, sau biţi de informaţie diferenţială. Un item reuşit de .70 (70%) va favoriza 70 x 30 = 2.100 biţi informaţionali. Unul reuşit de .9 (90%) furnizează deci 90 x 10 = 900, iar cel reuşit de 100%, 100 x 0 = 0. Acelaşi lucru este valabil şi pentru itemi mai dificili, pe care îi reuşesc sub 50% dintre subiecţi. Itemii din cadrul unui test tind să intercoreleze. Cu cât este mai omogen testul, cu atât gradul de intercorelare este mai mare. În situaţia extremă în care toţi itemii ar fi perfect intercorelaţi şi toţi ar avea gradul de dificultate .50, aceleaşi 50 de persoane din 100 vor rezolva fiecare dintre itemi. Deci jumătate dintre subiecţi vor avea scoruri perfecte, iar cealaltă jumătate, vor avea un rezultat nul. Deci, datorită intercorelării dintre itemii testului cel mai bine este să fie selectaţi itemi cu nivele de dificultate diferite a căror medie a dificultăţii să fie .50. Cu cât e mai mare nivelul de intercorelare dintre itemi, cu atât mai largă trebuie să fie gama de grade de dificultate a itemilor selectaţi.

În cazul scalelor de interval, procentul de persoane care reuşeşte un item exprimă dificultatea itemilor la nivelul scalei ordinale., ceea ce înseamnă că indică corect rangul şi dificultatea relativă a itemilor.

De exemplu, dacă avem 3 itemi care sunt rezolvaţi respectiv de 30%, 20% şi 10% dintre subiecţii lotului, putem conchide că primul item este cel mai uşor, iar itemul al treilea cel mai dificil, gradul de dificultate crescând de la primul la al treilea. Dar, pentru diferenţe de procentaje egale, nu putem aprecia dacă există şi diferenţe egale în gradul de dificultate între cei trei itemi. Acest lucru ar fi posibil doar în cazul unei distribuţii rectangulare, unde cazurile ar fi uniform distribuite pe tot şirul. Scorurile de tip percentil nu reprezintă unităţi egale, ele diferă în mărime de la centru la extremele distribuţiei.

Page 27: Curs psihodiagnoza-

27

Analiza capacităţii de discriminare a itemilor

Discriminarea itemilor se referă la gradul în care un item diferenţiază corect între subiecţi în ceea ce priveşte comportamentul destinat să-l măsoare. În literatura de specialitate apar peste 50 de indicatori de discriminare care pot fi utilizaţi în construirea diferitelor tipuri de teste, indicatori care, de regulă oferă rezultate relativ asemănătoare. O metodă utilă pentru grupe în general mici cuprinde următoarea procedură. Sunt pretestaţi subiecţii unui lot restrâns (ex. 60 de persoane).

În funcţie de rezultate, subiecţii sunt grupaţi în trei clase. 20 cu scorurile cele mai înalte (clasa de sus, “U” de la upper), 20 cu scorurile cele mai scăzute (clasa de jos, “L”, de la lower), şi 20 cu scoruri intermediare (clasa medie, “M”, de la middle). Pe cele 3 clase se vor verifica itemii testului astfel: Item U M L Dificultatea Discriminarea U+M+L U-L 1 15 9 7 31 8 2 20 20 16 56* 4 3 19 18 9 46 10 4 10 11 16 37 -6* 5 11 13 11 35 0* 6 16 14 9 39 7 7 5 0 0 5* 5 Etc…… v Dificultatea itemului reprezintă suma de reuşite la cele trei clase de subiecţi iar

discriminarea este dată de diferenţa dintre grupele extreme. v În aceste condiţii putem vedea că există 4 itemi care prezintă probleme (*) fie din

perspectiva dificultăţii, itemii 2 şi 7, fie a discriminării, itemii 4 şi 5. Dacă itemul 2 are o dificultate prea mică, 7 este prea dificil, deci trebuiesc excluşi. Itemii 4 şi 5 au dificultate fie negativă, fie nulă, deci vor fi excluşi. De regulă, în situaţia claselor de subiecţi care au aceeaşi dimensiune, itemii cu valoare de discriminare scăzută sunt cei de la 3 puncte în jos.

Indexul de discriminare

Când exprimăm în procente numărul de subiecţi care reuşesc la itemii cuprinşi într-un nou test, o diferenţă de 2% reprezintă indexul de discriminare, indiferent de dimensiunea grupelor. Acest index de discriminare este denumit "Upper-lower discrimination", prescurtat ca “U-L”, “ULI”, sau “ULD” sau pur si simplu “D”. De exemplu, calcului D pornind de la datele anterioare se prezintă astfel:

Item Procentaj de reuşită Index de discriminare Clasa “U” Clasa “L” (diferenţa) 1 75 35 40 2 100 80 20 3 95 45 50 4 50 80 -30 5 55 55 0 6 80 45 35 7 25 0 25 etc.

1. D poate avea o valoare cuprinsă între +100 şi –100.

Page 28: Curs psihodiagnoza-

28

2. Dacă toţi subiecţii clasei “U” reuşesc la item şi nici unul dintre subiecţii clasei “L” nu reuşeşte, D = 100.

3. Dacă nici un subiect din “U” nu reuşeşte şi toţi cei din “L” reuşesc, avem valoarea lui D = 0.

Relaţia dificultate / discriminare

Dacă fie 100% - fie 0% din lot reuşesc la un item, nu apare nici o diferenţă între clasele de subiecţi, deci “D” este 0.

Dacă 50% reuşesc un item, este posibil ca toţi cei din clasa “U” să-l treacă, şi nimeni din clasa “l”, iar “D” va fi 100 – 0 = 100. Dacă 70% reuşesc, maximul valorii pe care o poate lua “D” va fi 60 pentru că “U” 50/50= 100% şi “L” 20/50 = 40%. “D” va fi 100 – 40 = 60.

Pentru majoritatea scopurilor de testare, sunt preferabili itemii cu dificultatea 50%. Indicii de discriminare care favorizează acest nivel de dificultate vor fi adecvaţi pentru selecţie. Relaţia dintre valoarea maximă a lui “D” şi dificultatea itemilor:

Procentul de reuşită la item Valoarea maximă a lui D 100 0 90 20 70 60 50 100 30 60 10 20 0 0

Teoria răspunsului la item T.R.I.

Teoria răspunsului la item a fost denumită şi teoria trăsăturii latente şi teoria curbei caracteristice (TCC). Aspectul fundamental al acestei abordări este faptul că performanţa la item este legată de cantitatea estimată de “trăsătură latentă” a celui care răspunde, reprezentată prin T (theta).

Denumirea de trăsătură latentă se referă la un construct statistic (ceea ce nu implică automat că ar exista o entitate psihologică sau fiziologică corespunzătoare, cu o existenţă independentă).

De exemplu, în testele cognitive, trăsătura latentă este reprezentată de obicei de abilitatea măsurată de test iar scorul total la test este considerat adesea ca reprezentând o estimare iniţială a acestei abilităţi. v Scopul teoriei răspunsului la item este de a elabora metode de estimare a valorii

variabilei latente la subiecţii testaţi şi metode de estimare a caracteristicilor itemilor testului, pe baza răspunsurilor date de subiecţi la itemi.

T.R.I. are la bază următoarele trei postulate:

1. comportamentul unui subiect la un item al unui test poate fi prezisă cu ajutorul unui set de factori, denumiţi trăsături latente (orice construct inobservabil, presupus continuu, despre care o teorie psihologică afirmă că deosebeşte personale între ele poate fi privit ca factor, iar fiecărui factor i se asociază o variabilă cu valori numerice între – infinit şi + infinit, denumită variabilă latentă);

2. putem afirma existenţa unui factor doar după ce se observă că răspunsurile la itemii prin care se doreşte măsurarea constructului, covariază;

Page 29: Curs psihodiagnoza-

29

3. relaţia dintre performanţa la item a subiecţilor şi fiecare dintre trăsăturile care au legătură cu performanţa poate fi descrisă prin câte o funcţie crescătoare denumită funcţie caracteristică a itemului sau curbă caracteristică a itemului. Funcţia indică cum depinde probabilitatea de a răspunde corect la item de nivelul trăsăturii.

O trăsătură nu poate fi nici observată, nici măsurată direct. Evaluarea ei cantitativă

este indirectă, prin intermediul unor variabile observabile (de ex., răspunsul la itemi unui test) despre care se presupune că reprezintă adecvat variabila latentă.

Revizia testului implică inter-validarea, respectiv: administrarea testului unui alt grup de subiecţi pentru a vedea dacă rezultatele sunt similare cu grupul iniţial

Validarea testului reluată după un anume interval de timp, aprox. 10 ani, timp în care se presupune că s-a schi,bat ceva din modul cum funcţionează trăsătura respectivă în populaţia generală.

Prezentarea unui test cuprinde: titlul / denumirea, populaţia ţintă, dreptul de copiere, autorul, editura, existenţa sau nu a unui manual al testului; de asemenea, sunt prezente toate datele tehnici privind experimentarea (analize de item, fidelităţi, procesul de validare şi tipuri de validări de criteriu, etaloane pe diferite populaţii etc.)

Tema 6. ETALONAREA ŞI REETALONAREA TESTULUI Etalonarea testelor – ea reprezintă ultima fază în construcţia unui test şi contribuie cel mai mult la standardizarea acestuia. Este un proces care duce la alcătuirea unor norme/etaloane prin care putem interpreta ulterior scorul subiectului în funcţie de ceilalţi subiecţi din etalon.

Deci, etalonul este un reper care ne arată unde se plasează performanţele unui individ în raport cu ceilalţi. De exemplu, poate obţine un scor sub medie, peste medie sau mediu. De asemenea, etalonul unui test ne ajută să comparăm între ele rezultatele aceluiaşi subiect la teste diferite.

În manualul testului, etalonul trebuie descris în detaliu în ceea ce priveşte: a) populaţia pentru care este valabil b) cum s-a format eşantionul de subiecţi pe care s-a etalonat testul c) câte persoane conţine eşantionul de etalonare d) caracteristicile eşantionului după anumite criterii: sex, rasă, vârstă, localizare geografică sau nivel de instruire e) cât de reprezentativ este eşantionul pentru populaţia ţintă f) data testării eşantionului Procesul de etalonare are următoarele faze:

1. Se defineşte populaţia ţintă căreia îi este destinat testul. De exemplu: toate persoanele între 14 şi 18 ani din Bucureşti; sau întreaga populaţie adultă a României; sau populaţia de electricieni din România etc.

2. Din această populaţie se alege un eşantion pe care se va aplica testul în vederea etalonării. Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru a reprezenta acea populaţie, adică să reflecte cât mai bine populaţia ţintă după anumite criterii relevante, cum ar fi:

Page 30: Curs psihodiagnoza-

30

nivelul de şcolarizare, zona geografică, sexul, vârsta etc. De asemenea, acest eşantion trebuie să fie şi destul de mare pentru a putea reflecta adecvat aceste variabile.

Alcătuirea/formarea unui eşantion se poate face fie prin selecţie aleatoare simplă (fiecare membru al populaţiei are aceeaşi şansă de a fi ales în eşantion), fie prin selecţie aleatoare stratificată pentru eşantioanele mai mici. În această situaţie se grupează membrii populaţiei după câteva variabile importante (de ex, sexul şi vârsta) şi se stabileşte care va trebui să fie compoziţia eşantionului după aceste variabile. Să presupunem că populaţia ţintă conţine 100.000 de subiecţi. Din aceasta noi trebuie să selectăm un eşantion reprezentativ după variabilele sex şi mediul de rezidenţă (mediul urban şi mediul rural). Am obţine 4 clase:

-Clasa 1: bărbaţi – mediu urban: 27.000 (27%) -Clasa 2: bărbaţi – mediu rural: 22.000 (22%) -Clasa 3: femei – mediu urban: 23.000 (23%) -Clasa 4: femei – mediu rural: 28.000 (28%)

Din această populaţie dacă alegem un eşantion de 200 de persoane, acest eşantion

trebuie să respecte aceste proporţii din populaţia ţintă, adică: Clasa 1: 540; Clasa 2: 440; Clasa 3: 460; Clasa 4: 560

De regulă, în alegerea unui eşantion nu se folosesc multe variabile (cel mult 4), deoarece cu cât ai mai multe variabile, cu atât eşantionul trebuie să fie mai numeros. Din fiecare categorie/clasă trebuie să ai cel puţin 300 de inşi. Deci pentru populaţii foarte eterogene (cu multe criterii, cu multe variabile) trebuie să ai un eşantion foarte mare. De aceea, pentru a face economie de bani şi de timp se preferă adesea ca, în locul unor etaloane reprezentative pentru întreaga populaţie a unei ţări, să se stabilească etaloane mai restrânse pentru populaţii. De exemplu, există etaloane numai pentru indivizii cu studii superioare dintr-o anumită zonă geografică, există etaloane pentru populaţia din Transilvania etc. Dacă se constată în urma aplicării testului că un anumit subgrup din eşantion are scoruri semnificative mai mari sau mai mici decât restul eşantionului, atunci se vor face norme numai pentru acel subgrup. De exemplu, la testul Raven – indivizii cu studii superioare scorează mai bine decât indivizii cu studii medii – astfel s-au construit nişte norme valabile numai pentru aceştia.

Anne Anastasi: femeile tind să scoreze mai înalt la testele de inteligenţă decât bărbaţii, pentru că testele de inteligenţă sunt validate după criteriul “performanţe academice”, iar fetele fiind mai conştiincioase, au în medie performanţe mai bune decât băieţii. Dar în ultimul timp există tendinţa de nivelare între femei şi bărbaţi (femeile nu se mai supun atât de mult constrângerilor, programelor şi regimului şcolar, adică tind să devină la fel de non-conformiste ca şi băieţii, ceea ce se repercutează şi asupra notelor lor şcolare). 3. Se aplică testul în aceleaşi condiţii tuturor indivizilor din eşantion. 4. După ce se obţin scorurile brute la teste, ele se transformă şi se ordonează în nişte scale

sau tabele normative care să permită uşor psihologului să aprecieze performanţa viitorilor suiecţi. Acesta este de fapt etalonul final al testului.

Normarea Definiţii

Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un eşantion de subiecţi luat ca model; astfel normele sunt stabilite empiric – prin determinarea

Page 31: Curs psihodiagnoza-

31

comportamentului la test al unui grup reprezentativ pentru populaţia căreia i se adresează proba.

Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul "în raport de" rezultatele populaţiei din care face parte. Locul persoanei în raport de populaţia normativă

Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie de scoruri, rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată. Aceste valori derivate au un scop dublu:

1. precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion; 2. vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite teste.

Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute obţinute de o persană la un test pentru a corespunde celor două scopuri. În general, rezultatele derivate sunt de trei tipuri: norme de vârstă, percentile şi scoruri standard. 1. Normele pe nivele de vârstă

Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia Scalelor de dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora, A. Binet - G. Simon în 1908. Probele individuale sunt grupate pe nivele de vârstă.

De exemplu, probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Rezultatul unui copil la acest test va corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve. Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani, vârsta sa mentală este de 10, deşi cea cronologică este de 8. Este deci cu 2 ani înaintea vârstei sale, realizând performanţele unui copil de 10 ani.

Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test.

În practică, rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Un subiect poate avea reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi, în acelaşi timp, poate să nu reuşească pentru altele probe care sunt sub nivelul său de vârstă.

Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază - nivelul cel mai înalt până la care se pot rezolva testele (mai jos de care toate testele pot fi corect rezolvate). Coeficient de inteligenţă

Pentru a permite o interpretare uniformă, indiferent de subiect sau de vârstă, a fost introdus coeficientul de inteligenţă, Q.I.

Stern şi Kuhlman sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de măsurare care a fost în practică utilizat prima dată pentru scalele Stanford - Binet. Q.I.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică, fracţia fiind multiplicată cu 100. Exemplu v Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică, coeficientul de inteligenţă =

100.

Page 32: Curs psihodiagnoza-

32

v Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100 indică gradul de distanţă faţă de normal; ca şi cel peste 100 care reprezentă avansul faţă de normal.

v Pentru a putea compara direct valorile Q.I. la vârste diferite, deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. Condiţia presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească proporţional cu vârsta.

2. Normele exprimate prin percentile

Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion standard care se situează sub un rezultat dat. Dacă 30% dintre subiecţi rezolvă mai puţin de x itemi corect, acest rezultat neprelucrat, x, va corespunde celui de al 30-lea percentil. Gama de percentile este între 1 şi 99, şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor. Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion standard. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de subiecţi. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile cu valori mai mici decât scorul care ne interesează; se împarte la numărul total de scoruri; se înmulţeşte cu 100. Percentila 50

În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50; P 50, ca măsură a tendinţei centrale. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv realizări deasupra mediei, iar cele sub 50, realizări inferioare. Percentilul 25 şi percentilul 75 sunt denumite primul şi al treilea quartil (sfert) delimitând sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de referinţă. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor avea rangul P 0 şi, respectiv, P 100. Concepte statistice fundamentale v Media - media artimetică a scorurilor (suma scorurilor împărţită la numărul total de

cazuri, N) v Deviaţa standard (SD): măsoară varianţa scorurilor în jurul mediei v Varianţa este reprezentată prin ridicarea la pătrat a SD: suma tuturor scorurilor minus

media. Se ridică la pătrat, se împarte prin N v Scorul Z – se transformă datele în scoruri standardizate pentru a putea realiza astfel

compararea dintre scale v În scorurile Z, media este întotdeauna 0 v Scorul T – un tip specal de distribuţie unde media este 50 iar SD este 10 3. Norme / scoruri standard

Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin transformări nelineare ale rezultatelor brute. z = x – x/σ unde z reprezintă media ; σ reprezintă abaterea standard.

Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau rezultate z. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la abaterea standard a grupului. Orice rezultat brut egal cu media va avea valoarea lui z = 0. Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă. Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul, scorul e negativ.

Page 33: Curs psihodiagnoza-

33

Cotele T Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor sub medie. În cotele T, se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea standard 10. T = 50 + 10/σ(x–x)

Clasele normalizate

Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai multe distribuţii ale rezultatelor brute, mai ales pentru teste de abilităţi, sunt aproape de curba normală a lui Gauss.

Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei normale de distribuţie. Există diferite modalităţi de a normaliza: v Împărţirea acestei curbe în cinci clase normale: v Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale; v Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine) v Împărţirea în 11 clase standardizate.

Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea lotului de

subiecţi în unităţi procentuale egale, respectiv intervale între repere care nu sunt echidistante.

Etalonul constituit 5 clase normalizate are ca procente: 6.7%, 24,2%,38.2%, 24.2% şi 6.7% dintre subiecţii lotului de referinţă. 7 clase normalizate

Etalonul în 7 clase normalizate, 4.8%, 11.1%,21.2%, 25,8%,21,2%,11.1% şi 4.8% Etalonul în nouă clase, staninele, 9 clase normalizate are ca procente: 4.0%.6.6%,

12.1%,17.5%, 19.6%, 7.5%,12.1%,6.6%,4.0%. Etalonul în 11 clase normalizate, de obicei util pentru testele de personalitate:

3.6%,4.5%,7.7%,11.6%,14.6%,16.0%,14.6,11.6%, 7.7%, 4.5%, 3.6%.

Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Când distribuţia reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie, rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi aproape identice. În astfel de situaţii, rezultatele standard şi clasele normalizate vor servi aceluiaşi scop. Distribuţii posibile: v Quartile: distribuţia este divizată în 4 părţi (sfert, quartil) v Decile: distribuţia este divizată în 10 părţi v Stanine: împărţirea distribuţiei în 9 clase standardizate, de a 1 la 9, în care media

este 5 iar SD este 2 v În diferite contexte, distribuţia se poate împărţi în 5, 7, 9, 11 sau 13 clase

standardizate

Page 34: Curs psihodiagnoza-

34

Comparaţii a diferite tipuri de norme: Tip de scor Avantaj Dezavantaj

scor brut Dă un număr precis de puncte obţinute la test Nu poate fi interpretat sau comparat

rang percentil

Este mai uşor înţeles de utilizatori. Nu cere statistici sofisticate. Indică o poziţie relativă a scorurilor în percentile. Mai adecvat pentru datele. fără distribuţie normal (distribuţii asimetrice)

Utilizează unităţi de măsurare ordinale; utilizează deci unităţi inegale de măsurare. Nu permite o tendinţă centrală. Nu poate fi comparat dacă grupele nu sunt similare.Distorsionează mult diferenţele de scor în partea de sus şi de jos a distribuţiei.

stanine Scorurile sunt unitare. Poate fi exprimată tendinţa centrală. Simple şi utile.

Se poate ajunge să nu permită suficiente unităţi de scor pentru a putea să diferenţiezi printre scoruri. Sunt insensibile la diferenţele de mărime din cadrul staninei.

scoruri standard

Derivate din proprietăţile curbei normale. Reflectă diferenţele absolute dintre scoruri. Se poate calcula tendinţa centrală şi corelaţia. Dacă grupele de referinţă sunt echivalente, permit compararea de la test la test.

Inadecvate pentru datele ce nu se grupează conform curbei normale. Sunt dificil de explicat pentru utilizatori.

Tema 7. MĂSURAREA APTITUDINILOR 7.1. Taxonomia aptitudinilor (Edwin Fleishman)

Aptitudini “hard” care sunt în mod normal luate în considerare în analiza muncii şi

care fac subsecvent obiectul interesului pentru specialistul de resurse umane. Cea mai importantă şi autorizată sursă, la nivel internaţional, este taxonomia

aptitudinilor a lui Edwin Fleishman, care este cuprinsă în F-JAS (Fleishman Job Analysis Survey). Această taxonomie stă la baza O*Net (Occupational Network), sistemul american de analiză ocupaţională naţională, ea fiind luată în condiderare în analiza muncii.

Taxonomia Fleishman enumeră şi ia în considerare patru categorii de aptitudini: A. HARD SKILLS

1. Aptitudini cognitive 2. Abilităţi psihomotorii 3. Abilităţi fizice 4. Abilităţile senzoriale

1. APTITUDINILE COGNITIVE Aptitudini verbale

1. Înţelegerea verbala (operaţionalizata ca: Capacitatea de a înţelege informaţii şi idei prezentate oral sau scris).

Page 35: Curs psihodiagnoza-

35

2. Înţelegerea informaţiilor scrise (operaţionalizata ca: Abilitatea de a citi şi de a înţelege informaţii şi idei prezentate în scris.).

3. Exprimarea orala (operaţionalizata ca: Abilitatea de a comunica verbal informaţii şi idei astfel încât sa se faca înţeles de ceilalţi).

4. Exprimarea scrisa (operaţionalizata ca: Abilitatea de a comunica în scris informaţii şi idei astfel încât sa se faca înţeles de ceilalţi).

Aptitudini de elaborare a ideilor şi abilita ţile de raţionament

1. Fluenţa ideilor (operaţionalizata ca: Abilitatea de a veni cu un număr de idei despre o tema data . Se referă la un număr de idei produse şi nu la calitatea, corectitudinea sau creativitatea ideilor).

2. Originalitatea (operaţionalizata ca: Abilitatea de a veni cu idei neobişnuite sau inteligente cu privire la o tema sau situaţie data , sau de a dezvolta modalităţi creative de a rezolva o problema).

3. Sensibilitatea la probleme (operaţionalizata ca: Abilitatea de a spune când ceva este greşit sau este probabil sa mearga prost. Aceasta nu implică rezolvarea de probleme ci doar recunoaştere ca exista o problema ).

4. Raţionamentul deductiv. (operaţionalizata ca: Capacitatea de a aplica reguli generale, la cazuri specificepentru a ajunge la ra spunsuri logice, implică luarea deciziei daca un anumit ra spuns are sens).

5. Raţionamentul inductiv. (operaţionalizat ca: Abilitatea de a combina informaţii separate sau răspunsuri specifice la probleme, pentru a forma reguli generale sau concluzii. Include oferirea unei explicaţii logice a motivului pentru care o serie de evenimente aparent nerelaţionate apar impreună).

6. Ordonarea informaţiei (operaţionalizata ca: Capacitatea de a urma corect o regulă dată sau un set de reguli pentru a aranja lucruri sau acţiuni întro anumită ordine. Lucrurile sau acţiunile pot include numere, litere, cuvinte, imagini, proceduri, propoziţii şi operaţii matematice sau logice).

7. Flexibilitatea în clasificare (operaţionalizată ca: Abilitatea de a produce mai multe reguli, astfel încât fiecare regulă arată cum este grupat (sau combinat) un set de obiecte într-o manieră diferită).

Abilităţi cantitative 1. Raţionamentul matematic. (operaţionalizatăca: Abilitatea de a înţelege şi organiza o

problemă şi apoi de a selecta o metodă matematică sau o formula pentru a rezolva probleme).

2. Raţionament numeric. (operaţionalizata ca: Capacitatea de a aduna, scădea, multiplica sau împărţi rapid şi corect).

Memoria

Memorizarea (operaţionalizata ca: Abilitatea de a-ţi reaminti informaţii ca numere, cuvinte, desene şi proceduri). Abilităţi perceptive

1. Viteza de cuprindere. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a descoperi înţelesul unor informaţii care par sa nu aiba sens sau organizare. Presupune combinarea rapida şi organizarea diferitelor informaţii într-o unitate cu sens).

Page 36: Curs psihodiagnoza-

36

2. Flexibilitatea cuprinderii. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a identifica sau detecta o structura cunoscuta (o figură, un obiect, un cuvânt sau un sunet) care este ascunsa într-un material distractor).

3. Viteza perceptivă (operaţionalizata ca: Abilitatea de a compara rapid şi acurat litere, numere, obiecte, desene sau structuri. Obiectele care urmeaza sa fie comparate pot fi prezentate în acelaşi timp sau unul dupa altul. Aceasta abilitate include de asemenea compararea unui obiect prezent cu un obiect amintit).

Abilitatea spaţiala

1. Organizarea spaţială. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a te descurca într-un spaţiu nou şi de a identifica obiectele pe care le poţi utiliza ca repere).

2. Vizualizare (operaţionalizata ca: Abilitatea de imagina cum va arăta un obiect dupa ce îi va fi schimbata poziţia sau sunt rearanjate şi mutate părţi ale sale).

Atenţia

1. Atenţia selectivă (operaţionalizata ca: Abilitatea de se concentra şi de a nu fi distras în timpul realizării unei sarcini de-a lungul unei perioade de timp).

2. Dozarea timpului (operaţionalizata ca: Abilitatea de a trece de la o activitate la alta sau de a utiliza doua sau mai multe surse de informaţii în acelaşi timp, ca vorbire, sunet, atingere sau alte surse).

2. ABILITĂŢILE PSIHOMOTORII Abilităţi de manipulare fina

1. Fermitatea braţ-mâna. (operaţionalizata ca: Abilitatea de păstra mâna şi braţul ferm în timpul realizării unei mişcări a braţului sau în timp ce braţul şi mâna sunt menţinute într-o poziţie.).

2. Dexteritatea manuală. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a realiza rapid mişcări coordonate ale unei mâini, ale mâinii împreuna cu braţul sau a ambelor mâini pentru a apuca, manipula sau a asambla obiecte.).

3. Dexteritatea degetelor. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a realiza mişcări precis coordonate ale degetelor unei mâini sau a ambelor pentru a apuca, manipula sau a asambla obiecte foarte mici.).

Abilităţi de control al mişcărilor

1. Precizia controlului (operaţionalizata ca: Abilitatea de a face rapid şi în mod repetat mişcări ajustări precise pentru controlul poziţiei exacte a unui aparat sau vehicul).

2. Coordonarea mai multor membre (operaţionalizata ca: Abilitatea de a coordona mişcările a doua sau mai multe membre împreuna (de ex., doua braţe, doua picioare, sau un braţşi un picior) stând jos sau în picioare. Aceasta nu implica realizarea activităţilor în timp ce corpul este în mişcare).

3. Orientarea răspunsului (operaţionalizata ca: Capacitatea de a alege rapid şi corect între doua sau mai multe mişcări în răspuns la doua sau mai multe semnale diferite (lumini, sunete, imagini, etc.). Include viteza cu care este iniţiat răspunsul corect cu mâna, piciorul, sau alte părţi ale corpului).

4. Controlul vitezei (operaţionalizata ca: Abilitatea de a temporiza ajustarea unei mişcări sau unui echipament de control în anticiparea schimbărilor în viteza şi /sau direcţia unui obiect sau scene în mişcare continua ).

Page 37: Curs psihodiagnoza-

37

Timpul de reacţie şi viteză

1. Timpul de reacţie. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a răspunde rapid (cu mâna, degetul sau piciorul) la un stimul (sunet, lumină, imagine, etc.) la apariţia acestuia).

2. Rapiditatea mişcării degetelor încheieturilor. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a mişca rapid, simplu şi repetat degetele, mâinile şi încheieturile).

3. Rapiditatea mişcărilor membrelor (operaţionalizata ca: Abilitatea de a mişca rapid braţele sau picioarele).

3. ABILITĂŢI FIZICE Forţa fizica

1. Forţa statică. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a-şi exercita forţa muşchilor la maximum pentru a ridica, împinge, trage sau căra obiecte).

2. Forţa de propulsie. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a folosi contracţii musculare rapide şi puternice pentru a te propulsa (la o săritura sau la luarea startului în alergare) sau pentru a arunca un obiect).

3. Forţa dinamică. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a exercita forţa musculară, în mod repetat sau continuu. Aceasta implica rezistenţa oboseala musculară).

4. Forţa corpului. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a utiliza muşchi abdominali şi muşchii spatelui pentru a susţine repetat sau continuu corpul făra a obosi).

Rezistenţa

Rezistenţa la oboseala (operaţionalizata ca: Abilitatea de a face efort fizic pe perioade lungi de timp făra a ţi se tăia respiraţia). Flexibilitatea, echilibrul şi coordonarea

1. Nivelul de flexibilitate. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a te întinde, răsuci, întoarce, cu mâna sau cu întreg corpul, pentru a apuca obiecte).

2. Flexibilitatea dinamică. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a răsuci, întoarce, întinde în mod rapid şi repetat corpul şi/sau picioarele).

3. Coordonarea generala a mişcărilor corpului. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a coordona mişcările braţelor, picioarelor şi torsului).

4. Echilibrul corpului. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a păstra sau de a redobândi echilibrul corpului stând într-o poziţie instabilă).

4. ABILITĂŢILE SENZORIALE Abilităţile vizuale

1. Vederea de aproape. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a vedea detaliile obiectelor apropiate de observator).

2. Vederea la distanţă. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a vedea detalii de la distanţă).

3. Discriminarea culorilor. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a detecta diferenţe între culori incluzând luminozitatea şi umbrele).

4. Vederea de noapte. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a vedea în condiţii de luminozitate scăzută).

5. Vederea periferică. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a vedea obiecte sau mişcarea obiectelor situate în alta direcţie faţa de cea pe care este focalizata privirea.).

Page 38: Curs psihodiagnoza-

38

6. Adâncimea percepţiei. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a distinge între câteva obiecte care dintre ele sunt mai apropiate sau mai îndepărtate de observator sau de a estima distanţa între obiect şi observator).

7. Sensibilitatea la lumină. (operaţionalizata ca: Capacitate de a vedea obiectele în condiţii de luminozitate puternică).

Abilitatea auditiva şi de vorbire 1. Sensibilitatea auditivă. (operaţionalizata ca: Capacitatea de a detecta sau a spune

diferenţa între sunete care variaza pe o gama larga a intensităţii). 2. Atenţia auditivă. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a se focaliza pe o singura sursa

informaţionala auditiva în prezenţa altor stimuli distractori). 3. Localizarea sunetelor. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a detecta sursa unui sunet). 4. Recunoaşterea vorbirii. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a identifica şi înţelege

vorbirea unei alte persoane). 5. Claritatea vorbirii. (operaţionalizata ca: Abilitatea de a vorbi clar astfel încât

vorbitorul sa fie înţeles cu uşurinţa de cei din jur).

După cum se poate observa, există un număr impresionant de aptitudini umane ce pot fi descrise ca fiind „hard skills”. Numărul testelor prin care ele pot fi detectate sau măsurate este chiar şi mai impresionant şi nimeni nu este chemat sa le cunoasca pe toate, cu atât mai mult cu cât multe din ele sunt clasificate ca fiind de clasa C. În plus, spre deosebire de chestionarele de personalitate, în testarea aptitudinilor nu exista„vedete” reale, fiind mult mai uşor a se genera de la zero o proba sau baterie de testare suficient de performantă.

Pentru uzul specialistului de resurse umane există compendiile de testare aptitudinală, cel mai cunoscut dintre acestea fiind volumul publicat chiar de Edwin Fleishman, autorul taxonomiei mai sus amintite. Handbook of Human Ablities este, dupa cum o spune şi numele, un compendiu al abilităţilor umane, care conţine lânga fiecare abilitate identificata de Fleishman o lista destul de lunga de teste validate, auditate, cunoscute, acceptate de comunitatea ştiinţifică, ce pot testa respectiva dimensiune. B. SOFT SKILLS

Ceea ce în general este cunoscut sub denominarea de „soft skill” este de obicei nu atât o aptitudine deosebita şi clar definibilă, ci un conglomerat de trăsături de personalitate ce, dacă apar împreună şi cu un efect sinergic, pot contribui decisiv la eficienţa personală şi interpersonală a subiectului evaluat.

De aceea chestionarele care detectează aceste aptitudini intră de obicei în sfera chestionarelor de personalitate. Taxonomia lui Fleishman prevede sub titulatura de „soft skill” un număr de 21 de aptitudini, care toate pot fi detectate, direct sau indirect de mai toate chestionarele consacrate de personalitate. Există de asemenea inventare care le abordează direct. Vom enumera în continuare cele 21 de dimensiuni prevăzute de Edwin Fleishman.

Agreabilitate (abilitatea de a fi plăcut, cu tact şi de ajutor atunci când se colaboreaza cu alte persoane; aceasta abilitate ţine de gradul în care subiectul poate avea un stil interpersonal plăcut).

Flexibilitatea comportamentala (abilitatea de a adapta propriul comportament la circumstanţe schimbătoare în mediul de lucru, aceasta abilitate include dorinţa şi capacitatea de adaptare pentru a fi competitiv la cerinţele mediului de munca sau ale colegilor).

Page 39: Curs psihodiagnoza-

39

Coordonarea (abilitatea de a structura planurile şi timingurile de lucru pentru a coincide cu planurile, stilurile de lucru şi ritmul de lucru ale altora; aceasta abilitate include un management eficient la timpului şi al resurselor şi obiectivul principal este acela al sincroniza rii cu ceilalţi).

Seriozitatea (abilitatea de a fi responsabil şi de a fi perceput de ceilalţi ca o persoana pe care se pot baza; aceasta abilitate presupune a fi disciplinat, conştiincios şi a îndeplini sarcinile aşa cum le aşteapta cei din jur).

Asertivitatea (abilitatea de a exprima propriile idei, convingeri şi opinii cu încredere şi activ; aceasta abilitate include luarea iniţiativei şi verbalizarea activa în lucrul cu ceilalţi).

Negocierea (abilitatea de a face concesii şi de a lucra spre atingerea consensului în vederea rezolva rii conflictelor; aceasta abilitate presupune dorinţa şi abilitatea de a rezolva diferendele şi de a atinge consensul prin obiective şi planuri de acţiune acceptabile de toţi cei implicaţi).

Persuasiunea (abilitatea de a prezenta informaţie în aşa fel încât sa influenţeze opiniile şi acţiunile celorlalţi; aceasta abilitate include utilizarea tacticilor persuasive pentru a modifica stilul de gândire şi comportamentul celor din jur).

Sociabilitatea (abilitatea de a fi activ şi participativ în situaţii sociale; include dorinţa, propensiunea şi capacitatea de a lucra cu alţii şi de a facilita interacţiunile şi schimburile sociale cu ei).

Conformismul social (abilitatea de a adera la regulile, normele şi politicile de comportament social, formale sau subînţelese; implica respectarea standardelor şi normelor sociale în situaţii de munca ).

Sensibilitatea sociala (abilitatea de a face un diagnostic corect al situaţiilor sociale; include capacitatea de a înţelege şi a respecta opiniile şi sentimentele celorlalţi, precum şi evaluarea coerenta a rezultatelor acţiunilor proprii ori ale celor din jur).

Autocontrolul (abilitatea de a rămâne cam şi conştient în situaţii dificile sau stresante; include controlul emoţiilor în faţa unor stimuli iritanţi, neaşteptaţi sau stresanţi).

Încrederea sociala (abilitatea de a demonstra încredere în sine, în circumstanţe sociale, include comunicarea ca tre ceilalţi în timpul interacţiunii sociale a unui nivel optimde încredere în sine şi optimism).

Coachingul (abilitatea de a ajuta la dezvoltarea talentelor şi abilita ţilor celorlalţi; implica instruirea, sfaturile şi asistenţa personala în dezvoltarea potenţialului personal al celorlalţi).

Capacitate analitica conversaţionala (abilitatea de a descoperi informaţii relevante şi importante despre o situaţie prin discuţie, conversaţie sau întreba ri; aceasta abilitate implica uzul logicii pentru înţelegerea corecta a situaţiei şi pentru adresarea ţintita a întreba rilor sulpimentare ca tre cei din jur).

Dorinţa de realizare (abilitatea de a fixa standarde înalte pentru a avea efectele cele mai bune posibil; include capacitatea de a depune un efort personal elevat pentru a satisface obiectivele care sunt privite ca provoca ri personale).

Deschiderea către experienţa (abilitatea de a fi deschis şi curios faţa de noi idei şi noi medii; implica toleranţa în faţa diversita ţii şi în faţa ideilor celorlalţi).

Auto-suficienţa (abilitatea de a lucra într-un mediu nestructurat, lipsit de direcţionare şi supervizare; implicp ga sirea de resurse şi luarea de decizii fără posibilitatea de consultanre a celorlalţi).

Page 40: Curs psihodiagnoza-

40

Perseverenţa (abilitatea de a menţine un nivel optim de efort pâna la completarea sarcinilor de munca; implica energia mentala pentru a rezista muncii pentru o perioada lunga de timp, în ciuda obstacolelor, oboselii, plictiselii şi distragerilor).

Rezistenţa la concluzii pripite (abilitatea de rezista tentaţiei de a lua decizii pâna când toate informaţiile relevante şi importante au fost colectate şi analizate; implica gândire deliberata, controlata şi structurata mai degraba decât luarea pripita şi nestructurata a deciziilor).

Prezentare verbala (abilitatea de a apa ra propriile concluzii şi idei în faţa celorlalţi; implica folosirea logii şi argumentaţiei raţionale în apa rarea propriei poziţii, mai degraba decât folosirea emoţiilor, entuziasmului şi nerăbdării).

Lipsa de descurajare (abilitatea de a reveni rapid la tonusul normal de muncă, la energie, optimism şi entuziasm, dupa situaţii descurajante).

7.2. Teste de atenţie Atenţia este capacitatea de a-ţi mobiliza şi focaliza energia nervoasă asupra unui

anumit obiect sau activitate. Se defineşte prin câţiva parametrii: a. Stabilitatea/concentrarea atenţiei – se referă la capacitatea de a-ţi menţine atenţia

asupra unei sarcini o perioadă de timp, fără a fi distras de stimuli perturbatori; b. Volumul atenţiei – numărul de elemente/stimuli care pot intra simultan în câmpul

atenţiei; c. Mobilitatea atenţiei – este capacitatea de a-ţi comuta atenţia rapid de la un stimul

la altul sau de la o sarcină la alta; d. Distributivitatea atenţiei – capacitatea de a fi simultan atent la două sau mai

multe sarcini diferite. Este important să măsurăm atenţia deoarece atenţia este implicată în orice tip de

activitate umană, iar problemele de atenţie duc la scăderea performanţei subiectului în activitate. Pe de altă parte, indivizii care au această abilitate foarte dezvoltată pot realiza la nivel superior anumite sarcini, inclusiv intelectuale sau care implică anduranţă (răbdare) şi toleranţă la stres.

Disfuncţiile atenţiei, care în limbaj psihiatric se numesc hipoprosexii, se asociază cu diverse tulburări, disfuncţii ale sistemului nervos (leziuni cerebrale, tulburări mentale – ex: în depresie – bradipshie – este foarte lent în tot ceea ce face).

În acelaşi timp, disfuncţiile atenţiei pot indica uneori o stare de stres cronic sau acut, stări de surmenaj sau de oboseală.

Testele de atenţie sunt nişte probe simple în general, care solicită subiectului să identifice un anumit element din câmpul receptiv într-un timp limită. Sunt probe simple pentru că ne interesează în primul rând parametrii atenţiei şi nu procese mentale mai sofisticate, cum ar fi inteligenţa, abilităţi de reprezentare bi şi tridimensionale, etc. Ele se pot aplica individual sau în grup.

O categorie mare de teste de atenţie se numeşte “probe de baraj” pentru că cer

subiectului să bareze/ să taie/ să bifeze nişte elemente în funcţie de instructaj. Astfel de teste sunt: Toulouse-Pieron, Pieron, Puncte, Klazow, 400 de semne, Baraj de litere, Baraj dublu de litere, D2, Baraj dublu de cifre.

Page 41: Curs psihodiagnoza-

41

Testul Kraepelin Obiective: analiza discriminativă perceptivă, studiul atenţiei concentrate, rezistenţă

la monotonie. Relaţia numerică de mărime precum şi calculul aritmetic sunt de nivel elementar şi au o mare pondere în rezultatul psihologic vizat. Ele pot fi un indicativ al gradului de înţelegere verbală a instructajului, de memorare a acestuia şi al eficienţei educaţiei şcolare primite de subiect.

Construcţie: 16, 23, 30 rânduri a câte 22 cifre de la 1 la 9 astfel încât să aibă un interval suficient de mare şi de bine delimitat în care subiectul să treacă rezultatele.

Sarcina subiectului: Să adune cifrele dacă prima e mai mică decât a doua şi să scadă cea de-a doua din prima dacă prima e mai mare. E imposibil un răspuns negativ. Dacă se constată asemenea rezultate există probleme cu înţelegerea instructajului. Tehnica folosită e numită a adiţionării. Durata: Variază în funcţie de scopul urmărit:

- 4-7 minute în laboratorul de psihologie - 5 minute pentru studiul atenţiei concentrate pe termen scurt - 10 minute pentru studiul rezistenţei la monotonie în condiţii de atenţie

concentrată - serii succesive de 3-4 minute, cel puţin 4 serii pentru studiul curbei de oboseală

la atenţia concentrată Se stabileşte numărul de răspunsuri corecte pentru fiecare rând în parte şi în unitatea

de timp (1 minut) psihologul indicând trasarea unei bare verticale în momentul împlinirii minutului. Fiecare răpspuns al subiectului primeşte 1 punct şi apoi se face suma punctajului. Scopul: Urmărirea curbei de performanţă a subiectului. Observaţii: Într-o variantă a testului există numerele 9 şi –9 alăturate pe grilă. În acestă situaţie nu se va efectua calculul. Proba baraj dublu de litere

Obiectiv: Gradul de concentrare Construcţie: Două pagini identice cu câte 25 de rânduri cu 10 cuvinte din care 5-8

au înţeles, iar restul nu au înţeles în limba română. Sarcina subiectului: Este de a bara litera “C” din cuvintele cu înţeles şi litera “S”

din cuvintele fără înţeles; sunt necesare 3-6 barări pe rând. Durata: 15 minute

Interpretare: a.Calitativă: suma răsp. corecte (juste) – suma răsp. greşite suma răsp. corecte (juste) + suma răsp. omise b.Cantitativă: suma răspunsurilor probabile (răsp. corecte probabile existente în primul rând, şir) – suma răspunsurilor omise = suma răspunsurilor corecte.

Şi la acest test, ca şi la testul Kraepelin, este bine să se calculeze nu numai performanţa globală, ci şi performanţa pentru fiecare şir pentru a putea stabili curba performanţei.

Subiecţii introvertiţi, flegmatici, în primul rând, dar şi indivizii care au anumite tendinţe obsesiv-compulsive (perfecţionişti, meticuloşi) – sunt persoane mai lente dar care lucrează foarte corect. Adesea ei nu fac decât ½ din test în 15 minute, dar foarte corect (cu

Page 42: Curs psihodiagnoza-

42

foarte puţine erori), iar indivizii impulsivi, colerici pot parcurge toată proba în cele 15 minute dar cu multe erori (fie bifează unde nu trebuie, fie nu bifează unde trebuie).

Această probă a barajului cu litere duble este considerată mai dificilă şi de aceea nu se foloseşte pe subiecţii cu o funcţionare psihologica mai simplă (sau pe persoane cu deficit mental). Proba ”∑” (sigma)

O altă probă de atenţie, mai complicată, se numeşte proba ”∑” (sigma). Se deosebeşte de celelalte probe de baraj prin faptul că realizarea sarcinii date implică

analiza figurilor date şi nu identificarea unor figuri identice. Prin descomupnerea mentală a figurilor se precizează existenţa modelului dat ce urmează a fi barat. Obiective: -atenţia concentrată perceptivă -analiza perceptivă -capacitatea de descompunere mentală a unei figuri date (în planul reprezentării spaţial-bidimensionale).

Construcţie: Include 300 de figuri compuse şi doar 40 de figuri identice cu modelul dat. Σ ca model este cuprins doar în partea stângă a pătratului ipotetic al figurii.

Sarcina subiectului: Analiza perceptivă cu descompunerea mentală a figurii complexe pentru a fi identificată prezenţa modelului dat.

Instructaj: Se limitează la instructajul şi exerciţiul prgătitor scris. Uneori, în funcţie de nivelul de şcolarizare se reia sau se dublează oral, putându-se oferi şi exemple suplimentare.

Durată: 5-8 minute, variabil în funcţie de vârstă: - 5 minute – subiecţi cu un nivel superior de pregatire, inteligenţă şi cu adulţi, în

general; - 8 minute – subiecţi copii (cam dupa 10-11 ani). Etalon: nu există la nivel naţional, putându-se folosi în interpretare, doar cu valoare

orientativă.

Teste de atenţie distributivă Ele măsoară în primul rând mobilitatea şi volumul atenţiei, adică ne arată cât de

repede eşti în stare să te comuţi de la un stimul la altul în câmpul perceptiv pentru a identifica un element.

O astfel de probă este Testul Rombului (implică mobilitatea şi volumul atenţiei):

Obiectiv: - atenţia distributivă în identificarea unor numere ce lipsesc; - presupune stăpânirea sistemului numeric; aplicabil după 10-11 ani. Construcţie: figură cu formă de romb ce cuprinde numere de la 1 la 70 cu diferenţe de mărime, dispuse aleatoriu în spaţiu. Sarcina subiectului: - identificarea numerelor ce lipsesc din fiecare serie a câte 7 cifre - este important ca psihologul să oblige subiectul să facă întreaga numerotaţie în seria respectivă de 7 cifre. - este obligatoriu ca identificarea numerelor să se facă doar privind rombul; nu se vor tăia, încercui numerele identificate; nu se va urmări cu degetul sau alt obiect. - numerele ientificate se vor nota în ordine în tabelul alăturat. Durata: 7 minute (se scorează fiecare răspuns corect cu 1 punct)

Page 43: Curs psihodiagnoza-

43

Un alt test de atenţie distributive este Testul Platonov. Este un dreptunghi mare în

care sunt introduse aleator nişte numere de la 1-90. Ele sunt scrise cu diferite mărimi (ca să îngreuneze identificarea lor), iar subiectul trebuie să identifice ce numere lipsesc de la 1-10, 11-20, 21-30 etc. Obiectiv - atenţie perceptiv distributivă în identificarea unor numere ce lipsesc. Presupune stăpânirea sistemului numeric şi este aplicabil doar după 10-11 ani. Denumirea se datorează asemănării cu planşa Platonov de identificare a numerelor dispuse aleatoriu fie între 11-50, fie între 1-200.

Construcţie: -figură (un dreptunghi mare) cu numere de la 1-90 dispuse aleatoriu în spaţiu cu format, grosimi şi poziţii diferite.

Sarcina subiectului: identificarea numerelor ce lipsesc din fiecare serie decimală. Cu excepţia seriei decimale 1-10, toate răspunsurile sunt pe poziţiile 7,8,9. Obiectivul este de a obliga subiectul să facă întreaga numerotaţie în seria decimală respectivă.

Durata: -5 minute Proba evidenţiază o multitudine de aspecte psihice de atenţie, percepţie şi voinţă şi este recomndabilă ori de câte ori diagnoza profesională urmăreşte un nivel superior de dezvoltare. Acest test de atenţie care vizează viteza comutării în câmpul perceptiv, este mai complex, mai dificil decât testul Rombului, de aceea se aplică pe subiecţi cu un nivel de dezvoltare aptitudinală mai ridicat. Fiecare răspuns corect primeşte un punct. Răspunsuri corecte: decila număr lipsă 1-10 3

11-20 17 21-30 29 31-40 37 41-50 48 51-60 57 61-70 68 71-80 77 81-90 88

Testul AD - Praga

Test clasic de atenţie distributivă elaborat de Institutul Psihotehnic din Praga, de unde îi şi provine, numele.

Obiective: - măsurare atenţiei distributive în sensul performanţei sale globale şi etapizate. - evaluarea rezistenţei la oboseală psihică prin urmărirea randamentelor obţinute la fiecare faz de testare.

Construcţie: Planşă cu o sută de căsuţe în care se află numere de la 1 la 100 cu caractere mari şi îngroşate dispuse în mod aleatoriu în raport cu întrega planşă; în fiecare căsuţă se află şi câte un număr de format mic şi subţire. A doua pagină de test conţine patru coloane de numere de la 1 la 100, dispuse într-o ordine aleatorie, diferită de cea din planşă, care corespund numerelor îngroşate din planşă; fiecare număr din fiecare coloană are un spaţiu liber alăturat.

Sarcina subiectului: să caute numărul dat pe coloană pe planşă, având format mare şi gros, şi să noteze în dreptul acestuia (de pe coloană) numărul cu format subţire care se află în aceeaşi căsuţă de pe planşă cu cel indicat.

Page 44: Curs psihodiagnoza-

44

Observaţie: coloanele trebuie abordate obligatoriu cu numerele în succesiunea lor tipografică.

Tehnică: Proba se poate desfăşura folosind mai multe sisteme de lucru: 1.un timp integral de probă folosit frecvent în practica diagnostică românească prin

care se cumulează în 20 de min. înteaga probă fără a se analiza evoluţiei tendinţei distributive şi rezistenţa a oboseală a subiectului, sistem care este datorat îndeosebi tendinţei de neimplicare a psihologilor respectivi, etalonările corespunzătoare având o valoare mai mult subiectivă decât pihologică.

2.un timp etapizat conform standardului realizat de creator dar şi de practica internaţională în care proba se realizează în patru secvenţe, fiecare de câte 4 min., între care există 1 min. pauză de relaxare sau/şi abatere a atenţiei subiectului de sarcina dată. -abordarea la fiecare etapă a câte unei coloane distincte, chiar dacă, performanţial, subiectul depăşeşte coloana în timpul dat astfel încât să se poată reprezenta grafic sugestiv evoluţia performaţială şi corespunzător curba de oboseală a subiectului în atenţia distributivă.

Timp: 4 serii de câte 4 minute cu pauză de 1 minunt între fiecare etapă sau 20 minute total, dar ţinând cont de indicaţiile psihologice şi recomandările psihodiagnostice.

Scor: Se notează numărul total de răspunsuri corecte, acesta fiind rezultatul brut. Acesta va fi raportat la etalonul corespunzător. Rezultatul global se raportează la etalonul total. Prin compararea rezultatelor obţinute în fiecare etapă se pot determina rezistenţa la oboseală psihică şi modul în care perioadele de lucru influenţează oboseala psihică, fapt deosebit de semnificativ pentru interpretarea rezultatelor obţinute.

Măsoară rapiditatea, capacitatea de a comuta rapid atenţia de la un stimul la altul.

Aceste teste se folosesc, în primul rând în psihologia muncii pentru selecţia sau clasificarea personalului. În acele profesii care necesită viteză mare de lucru şi/sau concentrare mare a atenţiei şi rezistenţă la monotonie (răbdare) se folosesc des testele de baraj.

Tot în cadrul psihologiei muncii, aceste teste pot fi folosite în evaluări de rutină periodice pentru a surprinde oboseala, surmenajul sau chiar stresul subiectului.

În afară de psihologia muncii, ele se folosesc des şi în psihologia clinică. Testele de atenţie participă la evaluarea funcţiilor cognitive ale subiectului/pacientului. Ele ne pot indica diverse disfuncţii, iar cauzele acestor disfuncţii pot fi clarificate prin alte teste/analize medicale. Ex: bolnavii cu leziuni cerebrale – epilepticii, cei care au avut traumatisme craniene, accidente vasculare au, în general, mari probleme în a rezolva teste simple de atenţie. De asemenea, cei cu retard mental (oligofrenii) au mari dificultăţi de concentrare; depresivii au rezultate slabe din cauza lentorii lor psihomotorii şi de multe ori, maniacalii – inversul depresivului. Anumite cazuri de nevroză obsesivo-compulsivă sunt foarte lenţi, greoi şi perfectionişti – tind să rezolve mai puţini itemi dar mai bine. De aceea este important să stabilim şi curba performanţei la test, pe diferite segmente ale acestuia.

Astfel de teste se aplică şi în psihologia educaţională (şcolară), în special la copii cu performanţe şcolare slabe. Ei sunt distractibili, nu se pot concentra la ore. Atenţia este o funcţie care poate fi îmbunătăţită dacă nu există deficit mental clar/leziuni.

Page 45: Curs psihodiagnoza-

45

Tema 8. BATERIA Mc.QUARRIE

Este realizată în 1925 şi mai este denumită şi bateria de rapiditate perceptivă. Este un test care nu depinde de inteligenţa generală şi nici de cunoştinţele mecanice ale subiectului. De fapt, el reprezintă o baterie de teste (mai multe tipuri de teste) care vizeaza nu numai îndemânarea subiectului şi rapiditatea mişcărilor ci şi gândirea lui tehnică, capacitatea de reprezentare bi şi tridimensională. El este format din 7 subteste. Fiecare subtest este precedat de un exerciţiu.

1. Proba trasaj – este un fel de labirint şi subiectul trebuie să treacă cu creionul prin despărţiturile dintre căsuţele labirintului, fără să ridice ochii după hârtie, timp de un minut. Subiectului i se dă 1 punct pentru fiecare căsuţă prin care a trecut corect.

2. Proba de punctare uşoară (TAPPING) – constă în nişte cerculeţe goale şi sarcina subiectului este de a face cât mai repede câte 3 puncte în fiecare cerc. Această probă vizează rapiditatea şi precizia mişcării, viteza de reacţie. Durata este de 1 minut şi se dă câte 1 punct pentru fiecare cerc în care a pus 3 puncte.

3. Proba de punctare – sunt şiruri de cercuri mai mici şi mai distanţate unele de altele şi subiectul trebuie să introducă câte 1 punct în fiecare, cât mai repede. Această probă măsoară rapiditatea şi precizia unor mişcări sacadate. Durata este de 1 minut. Se consideră numai punctele corecte.

4. Proba reproducere – constă în nişte figuri geometrice formate din linii frânte pe care subiectul trebuie să le reproducă cât mai repede în spaţiul alăturat. Măsoară viteza şi precizia mişcării şi capacitatea de reprezentare, percepţia unei figuri (în plan). Timp: 1 minut.

5. Proba localizare – se dă un pătrat în care sunt înscrise nişte şiruri de litere iar alături se dau nişte pătrate mai mici, care conţin nişte puncte. Subiectul trebuie să spună pentru fiecare punct ce literă îi corespunde din pătratul mare – în funcţie de poziţia literelor din pătratul mare. Măsoară capacitatea de a estima diferenţele şi de a stabili repere în câmpul perceptiv.

6. Proba cărămizii – se prezintă subiectului nişte cărămizi formate dintr-un ansamblu de cărămizi mai mici. Subiectul trebuie să spună câte din cărămizile mari cu căte alte cărămizi mici se ating. Măsoară reprezentarea tridimensională a obiectelor.

7. Proba labirint – constă în nişte labirinturi: linii curbe întretăiate şi subiectul trebuie să găsească locul de unde începe şi unde se termină fiecare, fără a urmari cu creionul. Măsoară concentrarea atenţiei.

INSTRUCŢIUNI: Urmăriţi-mă cu atenţie pe textul dv., în timp ce eu voi citi instrucţiunile cu voce tare. Acesta este un exerciţiu pentru testul “LABIRINT”. Observaţi cum este alcătuit dreptunghiul de mai jos. De la fiecare din cele 10 numere înscrise în pătrăţelele dn stânga pleacă câte o linie întortocheată, cu intenţia de a ajunge într-unul din cele două rânduri de pătrăţele plasate în dreapta dreptunghiului. Când vă voi spune “ÎNCEPEŢI”, dar nu mai devreme, veţi urmări cu ochiul fiecare linie, pornind de la pătratul din care ea începe, până la pătratul din dreapta, la care ajunge. Notaţi apoi, în acest pătrăţel, numărul liniei. Nu vă alarmaţi dacă descoperiţi două linii ce ajung la acelaşi pătrăţel, ci treceţi numărul celei de a doua linie în cel de-al doilea pătrăţel care vă stă la dispoziţie, alături de cel ce a fost deja ocupat. Nu folosiţi creionul pentru a urmări liniile, străduiţi-vă să faceţi aceasta cu ochiul liber. Exerciţiul vă va convinge că procedând astfel, veţi lucra mult mai repede.

Acest gen de baterii se aplică în selecţia de personal pentru profesii tehnice manuale. Factorul de inteligenţă nu este important, totusi, unele probe presupun şi inteligenţă.

Page 46: Curs psihodiagnoza-

46

8.1. Teste de memorie verbală (a cuvintelor) Bontilă o numeşte “memorie auditivă a cuvintelor”, iar Nestor “memoria imediată a cuvinte-lor” (forma A-B), existând diferenţe de tehnică diagnostică. I.M.Nestor mai are o probă de memorie a cuvintelor dar în cadrul aceleia se cere recunoaşterea cuvintelor memorate în cadrul unei liste date (se memorează o listă de 35 de cuvinte făcând parte din 7 categorii distincte de domenii ce trebuie ulterior regăsite într-o listă de 210 de cuvinte diverse; se accentuează deci recunoaşterea şi nu reproducerea a ceea ce s-a memorat). În aceste probe Nestor precum şi la Bontilă se accentuează reproducerea. Obiective - memorarea auditivă verbală a unei serii de cuvinte izolate - reproducere verbal-grafică (în scris) a cuvintelor memorate Construcţie - 30 de cuvinte uzuale, des întâlnite în limbajul cotidian; - Nestor are două serii paralele de testare A-B, considerate ca echivalente experimental şi diag-nostic, fiecare având câte 5 cuvinte din următoarele categorii de cuvinte: animale, plante, obiecte de şcoală, denumiri de oameni, alimente, elemente geografice; succesiunea categoriilor este fixă, seriile fiind astfel foarte asemănătoare din punct de vedere al structurii lor deşi cuvintele sunt diferite. Nu se comunică subiectului existenţa acestor categorii. - Bontilă are cuvinte extrem de diverse, aleatorii grupate şi doar accidental grupabile în cate-gorii; oricum, succesiunea lor este astfel realizată încât să nu favorizeze nici o legătură între ele prin asociere. Tehnică

v nu se indică numărul de cuvinte din listă chiar dacă se solicită de către subiect; nu se permite nici o notare a cuvintelor în timpul audierii listei; se indică sarcina de memorare în vederea reproducerii lor ulterioare;

v se citeşte lista de cuvinte clar, răspicat, accentuând ultima silabă, cu o intonaţie uni-formă, fără a se accentua în mod expres vreun cuvânt; se asigură o linişte totală în încăpere şi nu se permite nici o întrerupere a lecturii; lista trebuie citită cu glas puternic şi clar, nepermiţându-se răgu-şeala sau tusea în timpul acesteia deoarece perturbă procesul de memorare al subiectului. Bontilă indi-că o durată maximă de lectură de 60 de sec., ceea ce înseamnă un cuvânt la 2 secunde; Nestor nu indi-că o durată limită a citirii listei de cuvinte dar solicită să nu se facă pauze prea mari astfel încât subiec-tul să nu poată repeta cuvântul în minte (se recomandă chiar realizarea de exerciţii prealabile de antre-nament pentru încadrarea în timp sau pentru viteza de lectură). Tehnica lecturii listei de cuvinte este decisivă pentru eficienţa probei; indicaţiile tehnice sunt obligatorii, nerespectarea lor anulând de facto întrega probă.

Sarcină : memorarea listei cu cuvinte auzite şi reproducerea în scris a cuvintelor memorate, indiferent de ordinea lor de prezentare din listă - după lectură, Nestor indică trecerea imediată a subiecţilor la reproducere scrisă a listei, ceea ce justifică denumirea dată de el probei de memorie imediată; Bontilă indică 10 sec. ca interval de timp între încheierea lecturii şi începerea reproducerii; intervalul de timp de conservare mnezică poate fi modificat în funcţie de scopul psihologic urmărit prin probă, putându-se trece chiar la conservare pe termen mediu sau lung; - durata de completare a răspunsurilor nu este fixă dar este de aproximativ 3-4 min. având în vedere variabilitatea ridicată a vitezei de scriere între diferiţi subiecţi; aceasta poate duce la o durată de completare a răspunsurilor de la 1 la 5 min.; o durată fixă a

Page 47: Curs psihodiagnoza-

47

răspunsurilor poate transforma proba de memorie în probă de viteză de scriere cu o legătură nedecelabilă cu memoria propriu-zisă Corectare - se acordă 1 punct pentru fiecare cuvânt reprodus - nu se iau în consideraţie ortografia defectuoasă (decât cel mult calitativ, ca indicator al ni-velului real de şcolarizare) şi nici confuziile ce pot proveni din neatenţia audierii sau confuzia sune-telor (la Nestor se admit confuzii ca:ger-cer, munte-multe, barză-varză, bale-vale, bine-bile etc.; la Bontilă nu se dau indicaţii în acest sens dar ele sunt permise) Etalonul confirmă gradul diferit de dificultate a probelor rezultate din construcţia lor specifică (aleatorie sau categorială).

Centilă

Nestor A Nestor B Bontilă

100 24-27 22-24 20-21 50 14-16 13-16 9-11 10 9-12 8-12 6-7

* variantele pe centilă sunt date de categoria de vârstă specifică subiectului Etalonul Nestor este diferenţiat pe sexe, pe când cel Bontilă nu dar global chiar la Nestor nu sunt diferenţe semnificative din punct de vedere al sexului. Rezultă că în timp ce formele A-B Nestor sunt relativ echilibrate şi au o dispersie de tip Gauss, forma Bontilă prezintă o dispersie de tip I. => grad de dificultate mult mai pronunţat la proba Bontilă datorită caracterului aleatoriu al cuvintelor; subietul, cotidian, nu memorează cuvinte izolate complet, ci grupe categoriale de cuvinte sau cuvinte contextuale (propoziţionale). Rezultă că sarcina este ne-obişnuită, improprie pentru subiect la proba Bontilă iar în schimb proba Nestor este facilitată de carac-terul categorial al cuvintelor existente. Rezultă că probele nu sunt echivalente din punct de vedere psihologic şi că utilizarea lor tre-buie să fie făcută în funcţie de obiectivele urmărite şi de nivelul de dezvoltare al aptitudinii urmărite.

Tema 9. MĂSURAREA INTELIGENŢEI 9.1. Particularităţi în testarea individuală a inteligenţei Testarea inteligenţei este o activitate care se realizează de la naştere şi pe tot parcursul vieţii oricărui individ, aceasta în cele mai diferite prestaţii de natură psihologică: imediat după naştere, în perioada preşcolară, şcolară, viaţa profesională, etc. Testarea inteligenţei copilului mic, a preşcolarului, a adultului – mai ales în context clinic – este efectuată cu ajutorul unor probe cu administrare individuală. Apoi, nu trebuie să neglijăm nici faptul că testele de inteligenţă sunt utilizate în conjuncţie cu o mulţime de alte surse de informaţie. Utilizarea testelor de inteligenţă cu administrare individuală prezintă o serie de particularităţi (Hogan, 2003):

Page 48: Curs psihodiagnoza-

48

• Administrare individuală – aceasta presupune prezenţa unui examinator si a unui examinat (subiect). Examinatorul prezintă subiectului testul, item cu item, înregustrând răspunsurile. Totul se desfăşoara printr-o conversaţie (ex. explicarea sensului unui cuvânt), motric (ex. asamblarea unei figuri) etc.

• Solicitarea unei instruiri specializate – este eronată aprecierea că o administrare individuală de teste este un lucru simplu. Examinatorului i se cere multa experienţă, surprinderea unor aspecte mascate, un spirit de observare dezvoltat şi un simţ clinic deosebit.

• Acoperă un evantai foarte larg de vârată şi aptitudinal – de exemplu, un singur test de inteligenţă poate să fie utilizat pentru o categorie de vârstinsă între 3 şi 16 ani sau de la diagnosticarea retardării mentale, până la al supradotării. Aceste probe au reguli clare de start şi stop a testării. De exemplu, pentru un copil de 3 ani se începe examinarea psihologică cu itemul x sau "se opreşte examinarea dacă examinatul a eşuat succesiv de 5 ori în rezolvara probei". Examinatorul terbuie să fie familiarizat cu regulile de administrare a probei, aceasta tocmai în vederea respectării stricte a unui standard de administrare a acesteia.

• Este foarte important ca examinatorul să stabilească o relaţie cu subiectul. Atmosfera de testare trebuie să fie una calmă, prietenoasă, lipsită de tensiuni. Această atmosferă este pregătită un anume timp înainte de începerea testării propriu-zise.

• Testele pentru măsurarea inteligenţei se caracterizează, în cea mai mare măsură prin prin aceea că au o formulă de răspuns liberă, lipsită de constrângerea de timp. Cu mici excepţii, unele din aceste teste presupun alegerea unui răspuns din mai multe posibilităţi oferite.

• Tipic testelor cu administrare individuală este faptul că acestea presupun şi o scorare imediată a răspunsurilor la itemii respectivi. Această restricţie este impusă de existenţa unor reguli limitative de "start" şi "stop" în sarcina de rezolvare a probei în cauză. De pildă unele din astfel de teste solicită un răspuns liber din partea persoanei examinate, ori aceasta impune o intervenţie a examinatorului într-un anumit moment şi cu un scop bine determinat, clarificarea unui răspuns etc. Cotarea imediată este cerută numai pentru anumiţi itemi particulari, nu pentru întreaga probă. Scorurile de performanţă integrală şi raportarea la norme/etalon, este efectuată, obişnuit, după terminarea şedinţei de testare.

• Timpul solicitat de examinarea cu o probă de inteligenţă oscilează în jurul unei ore de administrare a acesteia. Fireşte această regulă nu este una strict limitativă, o examinare se poate încheia după 45 de minute, iar alta după 90 de minute. Totul depinde de cum este administrată proba respectivă (uneori se poate renunţa la anumiţi itemi, altă dată se poate insista mai mult asupra unor răspunsuri,etc.

Testele individuale de măsurare a inteligenţei oferă şi un excelent prilej pentru a

face observaţii. Aceste observaţii sunt independente de sistemul de cotare. Ele privesc mai mult modul de abordare a rezolvării unei probleme, demersul logic în rezolvare, stilul de rezolvare etc. Astfel de observaţii revelatoare a personalităţii individului, sunt consemnate de către examinator, ele fiind incluse în raportul final ca explicatii legate de unele performanţe obţinute.

Page 49: Curs psihodiagnoza-

49

9.2. Testul analitic de inteligenţă (T.A.I.)

A fost elaborat în 1928 de psihologul elveţian Meili. Este o probă de grup, deci se

aplică în grup, pe subiecţi începând cu vârsta de 10-11 ani. Are ca scop nu atât identificarea unui nivel global de inteligenţă, cât mai ales să

surprindă ce aspecte ale inteligenţei sunt mai dezvoltate la individ (inteligenţa abstractă, concretă, inventivă sau analitică).

Testul conţine 6 subteste: 1. Imagini – se prezintă 4 imagini cu aceleaşi personaje şi décor, iar subiectul trebuie

să le aşeze în ordinea logică a succesiunii lor. Acest gen de probe testează capacitatea subiectului de a-şi reprezenta logic susccesiunea unor situaţii şi relaţia cauză-efect. Durata de aplicare este de 5 minute (20 itemi). Se acordă câte un punct pentru fiecare imagine pusâ corect la locul ei.

2. Analogii – durata de aplicare este de 5 minute. Acest gen de probă constă în:

? - se dă a III-a figură, desemnată sub prima şi ne întreabă care figură se desenează în

locul liber; - capacitatea de a stabili analogii între obiecte sau fenomene. 3. Lacune – se prezintă câte o imagine din care lipseşte un element (ex: umbrela –

într-o imagine cu un individ în ploaie). Măsoară cunoaşterea realităţii înconjurătoare, spiritul de observaţie, organizarea perceptivă. Se aplică 5 minute şi se acordă un punct pentru fiecare obiect identificat corect.

4. Cifre – se prezintă subiectului un şir de numere şi el trebuie să completeze fiecare şir cu încă 2 numere, găsind regula de compunere a fiecărui şir. Se acordă 5 minute. Măsoară raţionamentul inductiv – capacitatea de a trece în baza unor elemente concrete la formularea unor legi ale grupului de elemente (4 ; 7 ; 10 ; 13 ; 16 urmează 17 şi 22).

5. Fraze – se dau subiectului nişte serii de câte trei cuvinte şi la fiecare serie subiectul trebuie să realizeze timp de 3 minute cât mai multe fraze sau propoziţii cu acele cuvinte. De ex. : băiat, minge, râu – toate cuvintele intră în frază. Se notează astfel:

a. se acordă 1 punct pentru fiecare propoziţie care conţine cele 3 cuvinte dar este absurdă/ilogică;

b. se acordă 2 puncte pentru fiecare frază cu sens dar banală, obişnuită (« băiatul se joacă cu mingea la râu »);

c. se acordă 3 puncte pentru o frază oarecum simplă, banală dar ceva mai bogată decât cea de dinainte (« băiatul se duce vesel cu mingea la râu ca să se întalnească cu prietenii lui »);

d. se acordă 4 puncte pentru o frază originală, în care cuvintele sunt folosite cu sens figurat (« când se juca cu mingea, băiatul părea că se joacă într-un râu de bucurie »);

Page 50: Curs psihodiagnoza-

50

e. Cvasirepetarea unei idei anterioare se scorează cu 1 punct mai puţin decât ea. Apoi se face suma punctelor şi se raportează la etalon. Măsoară creativitatea verbală,

capacitatea de a manipula categoriile semantice (sensurile cuvintelor). 6. Desene – se dau subiectului nişte serii de figuri care trebuie ansamblate,

combinate. La fiecare serie are 2 minute. Se prezintă cele trei figuri şi subiectul trebuie să găsească cât mai multe combinaţii într-un timp limitat – fără să adauge sau să schimbe nimic.

Se punctează astfel: a. 0 puncte pentru combinaţiile incomplete sau care conţin mai multe elemente, mai

multe figuri; b. se acordă 1 punct pentru simpla aliniere a elementelor; c. se acordă 2 puncte pentru desenul care nu implică numai alinierea figurilor; a. se acordă 3 puncte pentru desenele simetrice dar care au o axă de simetrie

oblică/orizontală;

b. se acordă 4 puncte pentru desene simetrice cu axă verticală sau pentru desenul care reprezintă în mod clar un obiect din realitate;

Un desen care se repetă într-o poziţie diferită se notează cu jumătate din punctajul

figurii originale. Dacă se repetă încă o dată, se acordă un sfert din punctajul original. Măsoară imaginaţia (la nivel grafic), creativitatea grafică, mobilitatea reprezentărilor. În funcţie de punctajele obţinute la fiecare subtest, se poate identifica ce formă de

inteligenţă o are mai dezvoltată: 1. Inteligenţa analitică – dacă obţine scoruri mari la subtestul Cifre şi subtestul

Imagini. Se referă la capacitatea de a analiza situaţiile pentru a surprinde legea/regula de funcţionare.

Page 51: Curs psihodiagnoza-

51

2. Inteligenţa concretă – dacă obţin scoruri mari la subtestul Imagini şi Fraze. Inteligenţa orientată spre lucruri concrete, spirit de observaţie, spirit practic.

3. Inteligenţa inventivă – scoruri mari la Desene şi Fraze. Se referă la gândirea creativă, la productivitate şi originalitate în gândire.

4. Inteligenţa abstractă – scoruri mari la subtestul Desene şi Cifre. Se referă la capacitatea de a opera cu conţinuturi abstracte.

Tema 10. SCALELE DE INTELIGENŢĂ WECHSLER 10.1. Testul W.A.I.S – R

Scala de Inteligenţă pentru Adulţi Wechsler - Revizuită, prima formă: Scala de Inteligenţă Wechsler-Bellevue, 1939 (prima formă revizuită, WAIS, va apare în 1955).

Este un instrument complex, cuprinde seturi de sarcini şi probleme standardizate pentru evaluarea potenţialului persoanei de a realiza un comportament rezolutiv, cu scop şi eficient.

Pentru autor, informaţia obţinută din teste de inteligenţă "este relevantă în măsura în care stabileşte şi reflectă tot ceea ce se poate defini ca şi capacitate generală pentru comportament inteligent." ( D. Wechsler, 1981, Manual WAIS -R)

Referitor la teoria lui Wechsler asupra inteligenţei, nu s-a putut face o distincţie suficient de limpede între ceea ce se descrie în legătură cu ce măsoară testele şi felul în care sunt interpretate ca măsurând, deci felul în care se defineşte inteligenţa. Istoric, tendinţa în definirea inteligenţei a depins de centrarea autorilor pe o unică abilitate, de exemplu, abilitatea de a raţiona abstract, de a învăţa, a se adapta etc., dar s-a ajuns treptat la concluzia că fiecare dintre ele caracterizează secvenţe ale comportamentului uman care poate fi interpretat ca "inteligent" într-un sens sau altul.

În acelaşi timp inteligenţa nu este întotdeauna adaptativă şi nu include întotdeauna gândirea abstractă. Inteligenţa are multe faţete şi este şi multi-determinată.

Pornind de la aceste considerente, D.Wechsler consideră că inteligenţa trebuie înţeleasă ca o funcţie a personalităţii ca întreg şi răspunde la mulţi alţi factori, nonintelectivi, alţii decât cei incluşi în conceptul de abilitatea cognitivă.

Deci, Wechsler porneşte de la conceperea inteligenţei ca parte a personalităţii globale, capacitate complexă a subiectului de a gândi raţional, de a acţiona cu scop şi a relaţiona adecvat cu mediul său. Astfel, inteligenţa este în acelaşi timp energie mentală, aptitudinală, dar şi capacitatea subiectului de a utiliza această energie, ceea ce implică alţi factori aptitudinali şi o puternică contribuţie motivaţională precum şi a altor variabile ale personalităţii în ansamblu.

Prin factor intelectual, Wechsler înţelege, în sens larg, orice influenţă sau agent care contribuie la un anume rezultat; iar în sens restrâns, în psihometrie, se referă la anumite deprinderi cognitive care sunt cuprinse în definirile unor concepte precum gândire abstractă, fluenţă verbală, memorie spaţială etc. Dar ultimele trebuie înţelese ca rechizite pentru comportamentul inteligent (nu ele singure determină comportamentul inteligent pentru că inteligenţa generală implică şi alţi factori).

Wechsler se sprijină în teoria sa pe două tipuri de dovezi provenite din practică:

Page 52: Curs psihodiagnoza-

52

1. Din experienţa acumulată în clinică s-a ajuns la concluzia că indivizi cu scoruri similare nu sunt cu necesitate egali în ceea ce priveşte abilitatea de a face faţă efectiv mediului;

2. Rezultatele studiilor de analiză factorială întotdeauna lasă neexprimat un procent semnificativ din varianţa comportamentului. Aceste dovezi pot fi justificate prin influenţele trăsăturilor de personalitate şi a altor

componente non-intelective precum: anxietatea, persistenţa, conştiinţa scopului, alte dispoziţii conative. Aceşti factori sunt importanţi dar nu se substituie abilităţilor fundamentale. Repere W.A.I.S.

1939, apare în S.U.A. Scala de Inteligenţă Wechsler - Bellevue, destinată vârstelor între 10 - 60 ani. Prima revizie, 1955, nu aduce modificări de structură. Apar doar ameliorări legate de conţinutul probelor, instrucţiunilor de aplicare şi eşantionarea pentru etaloane (1700 adulţi, eşantion reprezentativ pentru populaţia S.U.A.) Această revizie este prima care este denumită W.A.I.S. substituind rapid forma W - B. Ultima revizuire a fost publicată în 1981, W.A.I.S.- R. Unii itemi au fost revizuiţi, la alţii s-a renunţat şi s-au adăugat unii noi. Ordinea de administrare a itemilor a fost adesea modificată pentru a reflecta schimbările în dificultatea itemilor. S-a modificat şi scorarea în la anumiţi itemi. În general se apreciază că aproximativ 80% din itemii variantei moderne WAIS - R sunt reţinuţi din WAIS 1955, intacţi sau cu modificări uşoare. S-a realizat o nouă etalonare.

Valoarea şi utilitatea instrumentului lui Wechsler sunt evidenţiate prin datele din cercetările extinse privind validitatea IQ-ului în diferite arii de comportament (succes academic, vocaţional şi realizare profesională, retardare mentală, factori prenatali şi nutriţionali, etc.).

S-au realizat de asemenea multiple studii de tip analiză factorială, pe diferite grupe de vârstă, identificându-se trei factori de bază:

v un factor denumit "de comprehensiune verbală", v un factor de "organizare perceptivă" v un factor "de memorie" (Cohen, 1957, Matarazzo, 1972, Zimmermann,

1973, Gertin, 1971). De asemenea, studiile confirmă şi posibilitatea de a separa testele din WAIS în

scale verbale şi scale de performanţă. Cercetările indică de asemenea corelaţii substanţiale între WAIS şi Scalele Stanford- Binet.

Testul este destinat persoanelor de la 16 ani în sus şi normele furnizate de autor până la grupa de vârstă 70 - 74. Autorul consideră că rezultatele persoanelor dincolo de această vârstă pot fi raportate la etaloanele grupei existente. Timpul de administrare cere de la 60 la 90 de minute. De obicei se administrează întreg testul într-o singură şedinţă. Pentru subiecţi în vârstă care pot obosi repede şi îşi pierd interesul sunt necesare 2 sau mai multe şedinţe. Materialul pentru W.A.I.S. este o cutie cu:

Caiet: modele aranjare de imagini Caiet: modele pentru cuburi, completare imagini, probleme de aritmetică Cutie cu cuburi

Page 53: Curs psihodiagnoza-

53

Elemente: componente pentru asamblare de obiecte (manechin, mână, profil, elefant) Grilă corecţie pentru testul Cod Foaie de înregistrare a rezultatelor Manual

W.A.I.S. R, cuprinde 11 teste: 6 formează Scala Verbală, 5 Scala de performanţă

Ordinea de prezentare şi administrare pentru subiect este, prin alternare. următoarea: 1. Informaţie 2. Completarea imaginii 3. Serii numere de memorat 4. Aranjarea imaginilor 5. Vocabular 6. Cuburi 7. Aritmetică 8. Asamblarea obiectului 9. Comprehensiune 10. Codare 11. Similitudini

I. Prezentarea scalelor verbale Informaţie

Scala cuprinde 29 de itemi care acoperă o plajă largă de informaţie despre care se presupune că adultul are posibilitatea să o obţină în cultura actuală. Se evită cunoştinţe specializate sau academice. Un item a fost considerat ca eligibil dacă prezenta o frecvenţă a reuşitelor crescătoare odată cu nivelul intelectului.

Ordinea itemilor corespunde celei a dificultăţilor în creştere pentru populaţia generală studiată.

Valoarea testului: dă gradul de extensiea informaţiei generale a subiectului, indicând interesul pe care îl are faţă de lumea din jur. Este unul dintre testele care se menţine bine de-a lungul creşterii în vârstă. Are o corelaţie bună cu nota totală. Corelaţii mai scăzute cu Serii de memorat, sau Cuburile.

Itemii sunt saturaţi de factori sociali şi culturali. Exemple de itemi: 1. Care sunt culorile drapelului românesc? 2. Ce formă are o minge? 15. La ce folosesc hainele? 24. Ce sunt vasele sanguine Serii de numere de memorat

I: prezentate oral, serii de la 3 la 9 numere care trebuie reproduse oral de subiect. II: subiectului i se cere să reproducă alte serii formate de la 2 la 8 numere, dar în

ordinea inversă a citirii. Când subiectul eşuează la două serii consecutive, se întrerupe administrarea. De exemplu: 5 - 8 - 2 şi seria creşte cu câte un număr. Invers, 5 - 8, şi seria creşte cu câte un număr. Există 2 variante pentru prima şi pentru a doua încercare.

Acest tip de probă a fost răspândit pentru scalele de dezvoltare, începând cu scala lui Binet şi reviziile ei, dar şi pentru investigarea psihiatrică.

Are o corelare mai slabă cu celelalte probe de inteligenţă. Este foarte bun pentru evidenţierea nivelelor inferioare: cu excepţia cazurilor cu

tulburări speciale, boli organice, adulţii care nu pot reţine cel puţin 5 cifre în ordine directă şi 3 în ordine inversă sunt în 90% din cazuri debili mental. O dificultate deosebită în rezolvarea probei are o semnificaţie diagnostică. Deficienţele de memorie constituie simptome clinice în unele cazuri de boli organice sau în alte boli. O scădere marcată a memoriei apare adesea ca un prim indiciu.

Testul indică rapid dacă subiectul posedă un minim necesar pentru reuşita bazală în orice tip de activitate. Notele slabe sunt asociate deseori cu deficitele de atenţie (mai ales pentru ordinea inversă), definită ca "lipsă de control mental" în sensul lipsei de concentrare.

Page 54: Curs psihodiagnoza-

54

Rezultatul aplicării depinde de calmul şi atenţia examinatorului. Proba nu se aplică când subiectul este obosit. Poate fi influenţată de factorul auditiv.

Corelaţia cu nivelele superioare de inteligenţă este slabă. Vocabular

Cuprinde 35 de cuvinte de dificultate în creştere care sunt prezentate atât oral cât şi în scris. Subiectul este rugat să definească pe fiecare dintre ele.

Se consideră că din definirea unui cuvânt se poate aprecia gândirea subiectului şi mediul său cultural. Nu se ia în considerare eleganţa stilului. Este dată o listă de criterii care permite notarea răspunsurilor diferite. Înregistrarea se face cuvânt cu cuvânt.

Proba are şi valoare clinică. De exemplu definiri paralogice realizate de schizofreni. Corelaţia cu scala totală este foarte ridicată, la fel cu restul testelor. Performanţa la

test se menţine foarte bine cu vârsta, cu o descreştere la bătrâneţe De exemplu: "a asambla", "domestic", "a genera".

Raţionament aritmetic

14 probleme asemănătoare celor din şcoala elementară; fiecare e prezentată oral; trebuie rezolvată fără utilizarea creionului şi hârtiei.

Testul corelează foarte strâns cu inteligenţa generală. Sunt defavorizaţi mai ales subiecţii care lucrează manual şi / sau sunt analfabeţi. Cunoştinţele cerute nu depăşesc 7 clase.

Combinarea notei obţinute la testul Informaţii şi la Raţionament aritmetic, face posibilă estimarea reuşitei şcolare a subiectului. De asemenea, reacţiile emoţionale şi fluctuaţiile de atenţie pot influenţa negativ rezultatele.

Corelaţiile dintre testul de raţionament aritmetic şi scala completă variază cu vârsta şi prezintă o împrăştiere mare la persoanele vârstnice. Notele descresc cu vârsta.

Sunt daţi timpii limită. După 4 eşecuri consecutive, proba se întrerupe. De exemplu: Câte ore vor fi necesare pentru pe persoană pentru a străbate pe jos 24

kilometri dacă merge cu 3 kilometri pe oră? (timp 30 sec.). Comprehensiune

Există în total 16 itemi ce vizează gândirea cotidiană dar şi abilitatea de a exercita judecăţi sociale în situaţii practice; de asemenea, gradul în care persoana a fost expusă la cultura dominantă. Testele de comprehensiune sunt utilizate în multe scale de inteligenţă.

Clinic sunt utile în diagnoza psihopatiilor, a schizofreniilor (apar răspunsuri bizare sau perverse) şi oferă - având în vedere comportamentul subiectului la teste - informaţii semnificative privind caracteristicile culturale şi sociale.

Itemii nu recurg la cuvinte rare sau dificile. Persoanele cu un vocabular sărac şi cei care nu obişnuiesc să-şi traducă ideile în cuvinte obţin scoruri scăzute.

Testul se menţine bine cu vârsta şi chiar atunci când rezultatele încep să scadă, diminuările de performanţă sunt mai puţin dramatice decât la alte teste.

De exemplu, “De ce spălăm hainele?”, “Ce spune proverbul cu o rândunică nu se face primăvară?” Similarităţi

Page 55: Curs psihodiagnoza-

55

Există în total 14 itemi. Probele specifice solicită abilitatea de a vedea relaţii dintre lucruri şi idei şi de a le categoriza în grupe logice. Măsoară capacitatea de a forma unităţi conceptuale din materialul verbal şi de a exprima aceste concepte în cuvinte.

Este considerată una dintre cele mai bune probe, nu este influenţată de factorul de limbaj, saturată în factorul "g".

Terman sublinia că omul reuşeşte să facă distincţie între asemănările de esenţă şi cele superficiale numai atunci când se apropie de vârsta mentală adultă. Proba face o diferenţă între răspunsuri “superioare” şi cele “inferioare”, notându-le diferit. Persoanele din a doua categorie prezintă o capacitate intelectuală uniformă, dar nu ne putem aştepta la o muncă intelectuală de nivel superior; în timp ce cei din prima categorie par a avea mai multe posibilităţi.

De exemplu: "În ce fel sunt asemănătoare portocala şi banana? 6. "nasturele şi fermoarul"? II. Prezentarea scalelor de performanţă Completarea imaginii

Probele măsoară deschiderea persoanei la detaliile vizuale şi abilitatea dea prinde înţelesul detaliilor într-o imagine completă. De asemenea, performarea la scală cere şi memorie vizuală.

După cuburile Kohs, este considerat cel mai bun test de performanţă. Este util în evaluarea nivelelor de inteligenţă. Performanţa se menţine bine cu vârsta, spre deosebire de majoritatea testelor de performanţă. Principala limită este faptul că face mai greu distincţia între nivelele superioare de inteligenţă pentru că notele au tendinţa să se acumuleze în partea superioară a totalului de distribuţie. Este eficient în depistarea debilităţilor mentale. Aranjarea imaginilor

Probele cer persoanei să evalueze relevanţa socială a situaţiilor prezentate în imagini, să anticipeze consecinţa acţiunilor şi să distingă esenţialul de detaliile irelevante. Intervine de asemenea şi abilitatea de a planifica şi, mai ales, abilitatea dea sesiza o situaţie de ansamblu: înainte de a începe aranjarea subiectul trebuie să înţeleagă aspectul global, ideea generală.

Faptul că imaginile descriu anumite experienţe sociale practice îl apropie de "inteligenţa socială" şi, întra-adevăr, cei care reuşesc la această scală sunt rareori debili mental, chiar dacă au avut rezultate mai slabe la alte scale.

Performanţa nu se menţine cu vârsta. Cuburi

Include o măsură a abilităţii de a analiza abstract figuri vizuale şi a le construi din părţile componente; în esenţă reprezintă o măsură a abilităţii de a manipula relaţiile spaţiale. Reconstituirile imaginilor date se pot face cu ajutorul unor cuburi care au fiecare laturi albe complet, roşii complet şi, pe diagonală albe - roşii.

Testul imaginat de Kohs care considera că proba oferă posibilitatea de a măsura inteligenţa non-verbală. Corelaţia înaltă a testului cu celelalte scale, mai ales cu Comprehensiune, Informaţie şi Vocabular pare a-l plasa în rândul probelor care oferă o măsură a factorului intelectual general.

Proba cere şi analiză calitativă a comportamentului subiectului pentru că se obţin date privind modul cum rezolvă sarcina: modul în care urmăreşte desenul - acordă atenţie întregului sau descompunerii în detalii, atitudinile şi reacţiile emoţionale ( descurajare,

Page 56: Curs psihodiagnoza-

56

abandon, perseverare) dau posibilitatea să distingem într-un anume grad între comportament alert, impulsiv, şi cel reflexiv şi meticulos.

Clinic, cei care prezintă deteriorări mentale, dar şi cei în vârstă au dificultăţi în a rezolva testele mai ales datorită descreşterii capacităţii de sinteză. Acest lucru se observă şi în cazul unor boli mentale.

Performanţele la probă decad cu vârsta (în genere, după 40 de ani, scade treptat performanţa). Asamblarea obiectului

Proba evaluează capacitatea de a recunoaşte o imagine întreagă a unui obiect familiar din grămada de parţi separate prezentate şi de a asambla părţile pentru a reface imaginea obiectului întreg. Include printre calităţi: un simţ al relaţiilor spaţiale, coordonare vizual - motorie, persistenţă.

Patru obiecte trebuie re-asamblate din părţile lor componente. Subiectul primeşte părţile tăiate în aşa fel încât obiectul nu este uşor de ghicit dinainte. Primul exemplu este simplu, un manechin, apoi modelul devine mai complicat şi numărul de bucăţi de reasamblare mai mare (un profil uman, o mână, un elefant).

Analiza calitativă a comportamentului subiectului la probe este importantă pentru diagnoză. De exemplu, debilii mental se folosesc de încercare şi eroare pentru a ajunge la combinarea diferitelor părţi; alţii, incapabili să sesizeze de la început întregul, după un număr de încercări şi erori realizează brusc figura ce trebuie reconstruită; şi un al treilea tip de comportament care sesizează de la început ce anume trebuie reconstruit. Proba are o bună valoare clinică. Cod

Proba măsoară viteza vizual-motorie. Scorurile pot fi afectate de memoria vizuală, de capacitatea de coordonare şi de abilitatea dea învăţa un material nonverbal.

Testele de substituţie precum codul sunt dintre cele mai vechi tipuri de probe psihologice în care se cere asocierea anumitor simboluri cu alte simboluri determinate şi se măsoară aptitudinea prin rapiditatea şi precizia punerii în practică a asocierilor. Pentru persoanele aliterate proba este destul de dificilă, de asemenea clinic, pentru nevrotici sau persoane instabile psihic, mai ales pe fondul dificultăţilor de concentrare şi a reactivităţii emoţionale.

Concepţia lui Wechsler despre Q.I. se reflectă în structura scalelor: prin faptul că scala verbală măsoară mai mult factori intelectivi, iar cea nonverbală, măsoară în principal factori nonintelectivi.

Scala în întregul ei permite definirea unui Q.I verbal şi unui Q.I de performanţă, precum şi a unui Q.I general prin însumarea rezultatelor le cele două serii de teste. Se dispune astfel, spune Wechsler, de o descriere mai nuanţată a subiectului, fie copil, fie adult, rezultatul putând fii utilizat nu numai pentru o etichetare a subiectului, ci pentru a începe şi un demers terapeutic compensator sau de suport în procesul educaţional recuperator. Utilizarea datelor testului WAIS în psihodiagnoza clinică

Scalele WAIS permit posibilitatea de a compara între ele diferitele abilităţi mentale testate. Sunt stabilite modele de asociere între performanţele la probe şi entităţi nosologice.

Page 57: Curs psihodiagnoza-

57

Clinic s-a pus problema în ce măsură putem stabili unele modele de diferenţe între notele la subscale şi entităţi clinice specifice. Autorul a determinat existenţa unor indici, respectiv faptul că o notă slabă la un test pare a fi caracteristică unui tip particular de disfuncţie mentală sau asociată unei stări mentale psihopatologice.

De exemplu, asocierea dintre o notă scăzută la testele de performanţă şi o notă slabă la cuburi, pare a fi caracteristică condiţiei de "deteriorare organică". S-a stabilit că anumite grupe clinice par a avea tendinţa de a avea note scăzute sau ridicate la anumite teste. La testele verbale, obţin note mai ridicate cei cu tulburări organice ale creierului, psihoze şi psiho-nevroze. Cu note mai ridicate la testele de performanţă se relevă psihopatiile şi cei cu debilitate mentală.

S-au stabilit şi modelele ce par a fi caracteristice pentru condiţii mentale precum: maladiile organice ale creierului, schizofrenie, nevroză, psihopatie, debilitate mentală. Indicele de deteriorare mentală

Condiţia în care anumite scale tind să-şi păstreze performanţa în raport cu creşterea în vârstă, iar altele prezintă tendinţa contrară, a făcut posibilă calcularea unui coeficient de deteriorare mentală, folosind notele standard de la 8 teste:

Patru, însumate, reprezintă probele unde vârsta pare să nu aibă influenţă asupra performanţei: Informaţii, Vocabular, Asamblare de obiecte, Completare de imagini.

Se însumează nota de la alte patru, a căror stabilitate cu vârsta scade dramatic, respectiv: Memoria cifrelor, Similitudini, Cod, Cuburi.

Punctajul rezultat se împarte la suma celor 4 teste care rezistă la creşterea în vârstă. Conform indicelui, deteriorarea psihometrică indică deteriorarea mentală; un coeficient pozitiv indică o deteriorare probabilă. 10.2. Testul W.I.S.C.

În 1949 apare o extensie a W.A.I.S. denumită Scala W. pentru copii, W.I.S.C. În 1967, autorul extinde probele la vârste între 4 - 6 1/2 ani, Scala de Inteligenţă

pentru Preşcolari şi şcoala primară, W.P.P.S.I. În 1974 are loc revizuirea W.I.S.C. - R Mulţi itemi au fost luaţi direct din forma pentru adulţi şi s-au adăugat itemi mai

uşori de acelaşi tip pentru fiecare dintre teste. WISC R constă din 12 subteste, 2 fiind folosite doar ca alternative sau ca teste suplimentare dacă există timpul necesar pentru ele.

W.I.S.C. este un test de inteligenţă pentru copii de la 5 ani până la 11 - 15 ani. Este considerat cel mai bun test individual de inteligenţă.

Definirea inteligenţei este aceeaşi ca pentru testele pentru adulţi şi copii mici. Ele măsoară un tip de inteligenţă comprehensibilă care nu implică numai sarcini tipice de rezolvare de probleme ci măsoară şi procesele de gândire, punctele slabe şi puternice ale personalităţii şi învăţării.

W.I.S.C. nu are o standardizare puternică. Este standardizat doar pe caucazieni şi sunt incluse prea puţine cazuri de retard mental. Wechsler nu foloseşte conceperea quotientului intelectual ca pondere, ci ca deviaţie: rezultatele de Q.I. la test pentru un subiect de orice vârstă dată, pot fi comparate doar cu subiecţi de vârstă similară. Astfel, Q.I nu se schimbă odată cu vârsta.

Forma testului este denumită protocol. În plus de completarea protocolului conform rezultatelor subiectului la subteste, examinatorul ia note mereu privind comportamentul sau

Page 58: Curs psihodiagnoza-

58

performanţa neobişnuite ale subiectului; notele sunt confidenţiale şi nu sunt puse în dosarul cu rezultatele subiectului. Descriere scale

Sunt 6 scale verbale care permit măsurarea unui Q.I. verbal şi 6 de performanţă care permit măsurarea unui Q.I. de performanţă, scale dispuse şi administrate alternativ, în următoarea ordine astfel:

Verbale Performanţă 1. Informaţie 2. Completare imagini 3. Similitudini 4. Aranjarea imaginilor 5. Aritmetică 6. Cuburi 7. Vocabular 8. Asamblarea obiectului 9. Comprehensiune 10. Codare 11.Serii de numere de memorat 12.Labirint

Subtestele verbale

1. Informaţie: măsoară o gamă de cunoştinţe învăţate şi fapte generale: răspunsurile corecte depind de educaţia formală.

2. Comprehensiune: măsoară judecata, simţul comun şi abilitate raţionării practice; răspunsurile corecte depind de măsura în care subiectul are o varietate de experienţe practice.

3. Aritmetică: Măsoară abilitatea numerică şi aritmetică; măsoară şi memoria auditivă de termen scurt; răspunsurile corecte depind de abilitatea de concentrare.

4. Similarităţi: măsoară abilitatea de rezolvare a problemelor verbal - abstracte; bun predictor pentru succesul şcolar al celor orientaţi verbal, care fac parte din clasa de mijloc.

5. Vocabular: măsoară cunoştinţe legate de cuvinte, verbalizare sau vocabular; este influenţat de nivelul educaţional; este un bun predictor pentru succesul şcolar al celor din clasa de mijloc, orientaţi verbal.

6. Memorie: măsoară memoria secvenţială auditivă de termen scurt şi depinde de capacitatea de concentrare; este vulnerabil la anxietatea subiectului.

Subtestele de performanţă:

1. Completare imagini: măsoară abilitatea de a identifica vizual detalii obişnuite zilnice.; implică de asemenea abilitatea de a separa esenţialul de neesenţial (detalii vizuale).

2. Aranjare imagini: măsoară conştiinţa socială, abilitatea de a gândi secvenţial abilitatea de a înţelege comportamentul uman în termeni de cauză - efect şi abilitatea de a potrivi părţile unui întreg.

3. Cuburi: măsoară abilitatea de a rezolva probleme abstract, coordonarea vizual - motorie şi relaţiile spaţiale. Testul este cel mai puternic dintre cele de performanţă pentru măsurarea inteligenţei bazale non-verbale.

4. Asamblare obiecte: măsoară coordonarea vizual - motorie, relaţiile spaţiale şi abilitatea dea potrivi părţile unui întreg.

5. Codare: Măsoară coordonarea vizual - motorie, dexteritatea manuală şi flexibilitatea (abilitatea la schimbări conceptuale); este considerat a fi un indicator al potenţialului pentru "o nouă învăţare" pentru că răspunsurile corecte depind de flexibilitatea subiectului; măsoară de asemenea memoria vizuală.

Page 59: Curs psihodiagnoza-

59

6. Labirint: măsoară abilitatea de planificare şi anticipare şi coordonarea vizual- motorie.

Dacă determinăm existenţa unei diferenţe semnificative la scorurile subscalelor -

crescător sau descrescător - legat de ceea ce măsoară scalele, e posibil să identificăm problemele de învăţare, de personalitate şi de rezolvare de probleme. Pot exista deviaţii semnificative ale scorurilor legate de tulburări ale emotivităţii, retardul mental, disabilităţi pentru învăţare, diferenţe de ordin cultural. De obicei, o “diferenţă uşoară” înseamnă 5 sau mai multe puncte de la media teoretică de 10, sau 4 sau peste de la media scorului la probele Verbale sau de Performanţă. Calculare Q.I.

Când se administrează W.I.S.C., fiecare din rezultatele la cele 12 subteste duce la un scor brut: numărul de răspunsuri corecte obţinute de un subiect la fiecare dintre subteste. Fiecare scor brut din cele 12 poate fi transformat în scor normat - prin referinţe la normele din manual. Poate fi constituit scorul normat verbal prin însumare, şi transformat în Q.I verbal prin normele din manual. La fel se procedează pentru calcularea scorurilor brute şi normate la testele de performanţă, care prin însumare, vor da scorul normat pentru convertirea în Q.I. de performanţă

Prin adunarea scorului normat verbal cu cel de performanţă, se obţine un scor normat total, care poate fi convertit în Q.I. general prin referire la normele din manual.

Q.I-ul mediu (verbal, de performanţă, total) este 100, deviaţia standard pentru fiecare este 15. Scorul normat are media 10 şi deviaţia 3.

Testele W.I.S.C. sunt instrumente psihologice şi intră sub incidenţa codul deontologic. Cer timp în formarea specialistului pentru administrare şi interpretare.

În cotarea răspunsului sunt utilizate unele concepte precum: scor bazal şi scor plafon. Scorul bazal este punctul din testul dat unde care subiectul nu înregistrează nici o eroare; scorul plafon este punctul din test de unde nu mai este capabil să rezolve cu succes nici un item. Scorul de bază şi scorul plafon sunt locurile de unde începe şi se termină cotarea. O astfel de procedură la test va conduce spre o variaţie a scorului la test (sau subtest) între scorul bazal (împreună cu punctele precedente cu care subiectul poate fi creditat) şi scorul plafon. Clinic se pot realiza trei interpretări diferite:

1. diferenţa cantitativă dintre Q.I. verbal şi Q.I. de performanţă 2. diferenţa cantitativă dintre scorurile la subtestele scalelor 3. verbalizările subiectului la subtest

De exemplu, dacă realizăm o comparaţie între Q.I verbal cu Q.I. de performanţă, media teoretică pentru fiecare este 100. Foarte rar se întâmplă în realitate ca acelaşi subiect să aibă la toate scalele acelaşi scor, respectiv să fie Q.I. 100 la toate cele trei tipuri de Q.I. (verbal, de perf., total). Gradul în care există o diferenţă între Q.I.-ul verbal şi cel de performanţă al subiectului sugerează o deviaţie de la media teoretică. Interpretare clinică

Autorii consideră că, din punct de vedere clinic, o diferenţa de 20 de puncte sau mai mult poate fi interpretată ca deviere semnificativă. Faptul că Q.I. verbal este mai mare decât Q.I. de performanţă sugerează în plus un set de ipoteze de interpretare. La fel şi situaţia inversă. Cu cât este mai mare diferenţa - începând de la 20 de puncte în sus, cu atât

Page 60: Curs psihodiagnoza-

60

diferenţa în gradul de eficienţă rezolutivă în diferite tipuri de abilităţi este mai semnificativă.

Legătura dintre performanţa Q.I. Verbal şi Q.I. de Performanţă, mai sus sau mai jos de medie cu 20 de puncte şi câteva din ipotezele de interpretare posibile sunt:

1. Q.I.V ridicat (130 -140) şi Q.I.P. în jur de 100 sugerează: o orientare academică şi intelectuală, mai scăzută orientarea motorie sau de perf.. Cu cât răspunsurile verbale sunt mai stilate şi căutate, sugestia este de intelectualizare poate chiar tendinţă obsesiv-compulsivă.

2. Q.I.V. puţin peste 100, Q.I.P. scăzut (80) sugerează: depresie, mai ales dacă Performanţa suferă datorită lentorii generale a subiectului şi testele sub-verbale sunt pline cu verbalizări de auto-pedepsire, rău, păcat etc.

3. Q.I. V. mediu sau peste şi Q.I P. sub medie (85 şi mai puţin) cu scoruri scăzute mai ales la scalele: cuburi, codare. asamblare obiecte (această ordine) sugerează: traumatism la nivelul creierului, imaturitate fiziologică, şi /sau coordonare oculară / sau manuală slabă, implicând deci aria vizual -motorie a creierului.

4. Q.I. mediu sau peste şi Perf. sub medie mai ales la scalele memorie, codare, aritmetică, cuburi, asamblare obiecte şi aranjare imagini sugerează: anxietate. atenţie particulară pentru scala memorie care este cea mai vulnerabilă la anxietate. Cu cât scorul la această scală este mic iar la celelalte scale semnificativ mai mare, vorbim de anxietate. Cu cât scorul de la scala de memorie este mai mare cu atât e mai probabil ca subiectul să nu fie anxios; poate emoţional foarte stabil.

5. Q.I. P. peste 110 şi Vb. uşor sub medie sugerează: tendinţe de reactivitate prin acţiuni sau delicvenţă, mai ales dacă verbalizarea este plină cu idei agresive, impulsive şi distructive. În situaţiile cele mai benigne, fără verbalizări agresive, poate reprezenta tendinţa spre a face şi nu a verbaliza sau asculta. În termenii abilităţilor de învăţare, poate reprezenta condiţia mai rară de apraxie

verbală, care se manifestă în probleme de exprimare verbală marcate, cu forţa în performanţa motorie. Diagnosticul diferenţial se poate face în funcţie de conţinutul - agresiv sau nu - al verbalizărilor şi a uşurinţei cu care sunt exprimate. 10.3. Testul W.P.P.S.I.

În 1967, prin extinderea probelor la vârsta de 4 - 6 1/2 ani, apare şi scara pentru

preşcolari WPPSI (Wechsler Preschool and Primary Scale for Inteligence - Scala de inteligenţă pentru copiii preşcolari şi şcolarii mici ). Conţine două categorii de teste, verbale şi de performanţă

Testele verbale măsoară deprinderile verbale prin 6 probe de: informaţii, vocabular, aritmetică, similitudini, înţelegere, propoziţii. În varianta revizuită s-a adăugat şi proba "cuiele animalului" care nu participă la calcularea coeficienţilor de inteligenţă.

Testele de performanţă urmăresc evaluarea deprinderilor vizual - spaţiale prin 5 tipuri de probe: casa animalului completare imagini, labirint, desen geometric, testul de cuburi.

Scorarea necesită reguli speciale, acordându-se şi puncte bonus în anumite situaţii timpul total în general este între 15 şi 30 de minute.

Page 61: Curs psihodiagnoza-

61

Se obţin: - un coeficient de inteligenţă verbală, Q.V., - un coeficient de inteligenţă practică, Q.P., - un coeficient de inteligenţă generală, Q.I.,

Prin transformarea scorurilor brute la teste la scorurile standard oferite de manual. Media est 100, deviaţia standard de 15; valoarea minimă 41, valoarea maximă 160)

- nivelele Q.I. au aceleaşi semnificaţii ca pentru adulţi, respectiv: peste 130, coeficient deosebit de înalt, astfel:

v 120 - 129, superior; v 110 - 119, peste medie; v 90 - 109, mediu; v 80 - 89 sub medie; v 70 - 79, de limită, marginal; v sub 69, deficienţă mentală.

Avantaje ale testului

Avantajele folosirii sale sunt deosebit de importante, a devenit principalul instrument de măsurare a inteligenţei în toate ţările în care a pătruns.

Testul realizează o bună diferenţiere în cadrul normalităţii şi separă net copiii cu retard intelectual de normali, permiţând de asemenea un diagnostic optim pentru categoria "celor care învaţă încet", punctând problemele specifice emoţionale şi perceptive ce contribuie la dificultăţile şcolare ale acestor copii. Prezenţa unor subteste foarte clare verbale şi nonverbale, favorizează în egală măsură testarea copiilor orbi, surzi sau handicapaţi fizic, şi permite folosirea doar a unor subteste, ceea ce dă posibilitatea pentru copiii defavorizaţi cultural să nu fie supuşi subtestelor penalizatoare. Se pot folosi şi probe prescurtate, deşi Wechsler nu admite acest procedeu.

Structurarea subtestelor ajută la prevenirea sau ameliorarea frustrării menţinând un nivel motivaţional ridicat, influenţa factorilor negativi, ca oboseala şi eşecul fiind relativ slabă.

Avantajele unui Q.I. bazat pe scor standardizat statistic şi nu pe vârsta mintală au fost recunoscute chiar de autorii testului Stanford-Binet, (cea mai răspândită variantă a testului Binet din America), care ulterior au adoptat şi ei formula exprimării rezultatelor prin Q.I. şi nu pe vârstă mintală, aplicând, la revizuirea testului lor, formule de corecţie statistică notelor.

Principalele limite ale testului derivă în primul rând din limitarea eşantionului de standardizare, dar nu numai.

Deşi în general testul are o bună corelaţie cu alte teste de inteligenţă folosite pe scara largă (0,81 cu Stanford-Binet), totuşi, numărul de cazuri aflate la extreme este destul de mic, aşa încât el devine aplicabil în special între 8-13,14 ani, iar copiii supradotaţi obţin întotdeauna scoruri mult mai mici (dacă la Stanford-Binet obţin Q.I. 160, la WISC R-140).

Se resimte de asemenea absenţa unei forme alternative, esenţială în retestare, de aceea testul nu se aplică din nou decât la un interval de minimum 6 luni, unii autori indicând chiar un an de pauză minimă.

Rezultatele pot fi influenţate de unii factori exteriori, mai ales că probele includ şi factori non-intelectivi în rezolvare, de aceea autorul indică multă grijă în atitudinea şi

Page 62: Curs psihodiagnoza-

62

comportamentul examinatorului, în alegerea locului şi momentului testării, asigurarea unor condiţii optime de lucru, stabilirea unor bune relaţii de cooperare.

Tema 11. MATRICILE PROGRESIVE STANDARD (MPS)

Matricile Progresive Standard (MPS) a fost publicat prima dată în anul 1938,

(revizuiri ale probei au fost făcute în anii 1947 şi 1956), având ca fundamentare teoretică principiile neogenezei formulate de Ch. Spearman. MPS se dorea a fi o probă potrivită pentru compararea oamenilor, sau sesizarea diferenţelor individuale cu privire la capacitatea de observare şi claritatea gândirii. Discutând despre testul său, J.C. Raven precizează că acesta nu măsoară pur şi simplu o performanţă intelectuală, ci o capacitate generalã de organizare a ‘Gestalt-ului’ şi de integrare a relaţiilor. În mod obişnuit, MPS este administrat împreună cu Scala de Vocabular Mill Hill (SVMH) sau orice altă scală de vocabular consacrată cerinţelor culturale în care se utilizează testul. Pe parcursul celui de-al doilea război mondial, cu MPS au fost testaţi peste cca 3 milioane de recruţi. Deşi prin popularitatea pe care o are a devenit o probă cunoscută, ea este şi astăzi utilizată pe scară largă. Prezentarea MPS

MPS este prezentat într-o broşură care conţine 60 de pagini corespunzătoare numărului de probleme care trebuie rezolvate. Fiecare item-problemă este ilustrat pe o singură pagină. O problemă constă dintr-un desen abstract, o matrice, din care lipseşte o porţiune. Subiectului i se cere să examineze figura şi să selecteze din cele 6 sau 8 figuri de sub matrice pe aceea care completează elementul absent. Figura 8.6 ne prezintă una din matricile MPS.

MPS este grupată în 5 serii formate din câte 12 itemi, A, B, C, D şi E. Fiecărei serii îi corespunde o anumită categorie sau tip de itemi-problemă:

• Seria A – stabilirea de relaţii în structura matricii. • Seria B – analogii între perechile de figuri ale matricii. • Seria C – schimbări progresive în figurile matricii. • Seria D – permutări, regrupări de figuri în interiorul matricii. • Seria E – descompuneri în elemente ale figurilor matricii. Deşi aparent MPR conţine un singur tip de sarcini, varietatea şi complexitatea

problemelor pe care le pune îl apropie de obiectivele inteligenţei generale. Este vorba de solicitări legate de capacitatea de restructurare mintală a informaţiei cu determinări din sfera mobilităţii-rigidităţii mintale şi de transfer a informaţiei şi schemelor de gândire achiziţionate/ învăţate în timpul parcurgerii testului.

Fiecare din cele cinci serii ale MPS debutează cu o sarcină uşoară care introduce subiectul în tipul de problemă care va urma spre a fi rezolvat. Următoarele 11 probleme merg progresiv în dificultate, seriile, la rândul lor, prezentând o succesiune de dificultate gradată.

Seria A - conţine matrici statice cu modele omogene. Sarcina subiectului este să exploreze matricea şi să găsească printre cele şase figuri de sub ea pe aceea care completează porţiunea absentă din matrice. Subiectul este pus astfel în situaţia să realizeze o analiză perceptivă de fineţe a părţilor componente ale matricii, să efectueze operaţii de

Page 63: Curs psihodiagnoza-

63

analiză, sinteză şi comparare a părţilor lacunare ale matricii cu toate cele şase figuri-răspuns.

Seria B conţine o matrice compusă din patru elemente, al patrulea fiind absent. La itemii B1 şi B2, părţile componente ale matricii sunt identice; la următorii itemi, acestea diferă şi formează o structură relaţionată logic. Sarcina subiectului constă în a stabili o relaţie logică analogică între două figuri pe baza punctelor simetrice dintre ele.

Seria C este constituită din matrici formate din nouă elemente (3 x 3) cu un element lipsă. Rezolvarea presupune descoperirea unor schimbări progresive ale figurilor din interiorul matricii. Sunt prezentate figuri care presupun schimbări continue de poziţie şi modificări dinamice care determină includerea unui grad de complexitate augmentat, atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Sunt oferite 8 răspunsuri din care subiectul trebuie să aleagă unul.

Seriile D şi E Aceste două serii sunt compuse din câte 12 matrici fiecare. O matrice este

construită din 9 elemente, una fiind lipsă. Răspunsul subiectului presupune selectarea unei figuri din cele 8 prezentate ca variante de răspuns sub fiecare matrice. Seria D are probe care sunt proiectate pe principiul restructurării figurilor pe plan orizontal şi vertical. Răspunsul corect înseamnă, în acest context, o urmărire consecutivă a figurilor şi alternarea lor în structura matricii – descoperirea criteriilor schimbării complexe. În ceea ce priveşte Seria E, rezolvarea apelează la elaborarea unor operaţii mintale de abstractizare şi sinteză dinamică realizate la nivelul palierelor superioare ale activităţii de gândire. Subiectului i se pretinde observarea evoluţiei complexe, cantitative şi calitative, a şirurilor cinetice (dinamice) (Kulcsar, 1976). La baza rezolvării unei matrici stau operaţii simple aritmetice de adunare şi scădere a elementelor din componenţa matricii. Administrarea şi cotarea MPS

MPS poate fi administrat de la 8 ani, ca probă individuală sau colectivă, cu timp nelimitat sau limitat. Când se urmăreşte efectuarea unei diagnoze în scop clinic, se recomandă administrarea probei fără limită de timp. În scopuri de selecţie profesională sau avizare pe post etc., este recomandată examinarea cu limită de timp. Când MPS sunt utilizate fără limită de timp, ele investighează mai mult capacitatea de observare şi gândire clară. În examinarea individuală, psihologul poate înregistra timpul de parcurgere integrală a probei (în general MPS este rezolvat într-un timp mediu de 40-50 minute – 60 de minute este considerat un ritm de rezolvare normal), sub 30 de ani ritmul de rezolvare este mai rapid (30-35 minute).

Când MPS este utilizat în scop de ierarhizare a subiecţilor, cum este cazul în selecţia profesională, se recomandă utilizarea timpului limită de 30 minute. Întotdeauna este indicat să comunicăm subiecţilor timpul pe care îl au la dispoziţie pentru rezolvarea MPS.

MPS se prezintă subiecţilor sub forma unei broşuri reutilizabile cu cele 60 de planşe şi o foaie de răspuns pe care sunt trecute datele personale ale celui testat. Un aspect important este acordat instrucţiunilor de rezolvare a testului. Astfel, psihologul trebuie să obţină din partea subiecţilor o cooperare într-o atmosferă lipsită de “anxietatea de examen”. Pentru aceasta, instrucţiunile vor fi prezentate clar, examinarea propriu-zisă fiind precedată de o “introducere”, primele 5 matrici-exerciţiu (A1 – A5) fiind rezolvate individual cu subiectul sau în colectiv în functie de natura examinării.

Cotarea răspunsurilor se face după o grilă acordându-se 1 punct pentru fiecare răspuns corect. Punctajul teoretic maxim poate fi de 60 puncte. În cazul probelor cu

Page 64: Curs psihodiagnoza-

64

caracter clinic se preferă cotarea şi apoi interpretarea datelor separat pentru cele 5 serii care compun testul.

O descriere amănunţită a procedurii de testare este prezentată de Kulcsar (1975). Interpretarea testului MPS

Corectarea răspunsurilor obţinute în urma examenului psihologic cu MPS este concretizată într-o cotă sau scor brut şi care, luată izolat, nu spune nimic. Orice scor brut, pentru a putea fi interpretat trebuie raportat la un standard, normă sau etalon.. Dar, aşa cum am mai subliniat, MPS permite şi o evaluare a comportamentului subiectului pe parcursul examenului psihologic. Ne referim în acest caz la o interpretare clinică sau calitativă. Tocmai în capacitatea de descifrare a semnificaţiei psihologice a conduitelor şi a evaluării cantitative constă specificul calităţii intervenţiei psihologice şi justifică utilizarea MPS numai de către psihologi şi nu de către alte persoane. Interpretarea rezultatelor la MPS urmează două căi, care adesea se completează reciproc: interpretarea cantitativă şi interpretarea calitativă. Interpretarea cantitativă a MPS

Interpretarea cantitativă presupune operarea cu scorul sau performanţa subiectului care este raportată la un etalon.

Etalon MPS – România (testare colectivă) (adaptare după I. Holban) Vârsta cronologică (în ani)

Centile 14 15 16 17 18 19 20 90 75 50 25 10

49 53 53 53 56 54 52 45 49 50 49 52 51 48 38 42 44 43 47 45 42 29 32 35 32 41 38 36 15 16 21 15 31 28 24

Necesitatea utilizării unor etaloane pe vârste este o necesitate, MPS fiind sensibil la

acest parametru. În cazul MPS se recomandă apelarea la încadrarea subiectului într-un sistem pe cinci nivele (Kulcsar, 1976).

Nivelul I I Inteligenţă superioară. Performanţa subiectului raportată la performanţa medie a grupului respectiv de vârstă din care face parte, atinge sau depăşeşte centilul 95.

Nivelul II II Inteligenţă deasupra mediei. Performanţa atinge sau depăşeşte centilul 75.

II+ Performanţa atinge sau depăşeşte centilul 90. Nivelul III III Inteligenţă de nivel mediu. Performanţa se situează între centilele

25-75 III+ Performanţa depăşeşte centilul 50. III- Performanţa se situează sub centilul 50. Nivelul IV Inteligenţă sub medie. Performanţa nu depăşeşte centilul 25. IV- Performanţa nu depăşeşte centilul 10. Nivelul V Deficienţă mintală. Performanţa nu depăşeşte centilul 5.

Page 65: Curs psihodiagnoza-

65

Un aspect pe care trebuie să-l avem în vedere în rezolvarea itemilor MPS este raportul dintre soluţiile corecte şi cele greşite. Numărul alegerilor greşite este proporţional cu al răspunsurilor corecte. Persoanele cu performanţe reduse au, în mod obişnuit, un procent mai mare de rezolvări prin ghicire, comparativ cu subiecţii care au performanţe ridicate. Acesta este motivul pentru care un scor general scăzut este mai puţin valid şi fidel decât unul ridicat. Pentru corecţii au fost construite tabele speciale care însă sunt utilizate destul de rar, diferenţele de punctaje fiind mici. O extensie privind utilizarea sistemului de corecţii ne este prezentată de Kulcsar (1976). Interpretarea calitativă a MPS Interpretarea calitativă a MPS este utilă mai ales în acţiuni de psihodiagnoză clinică. Aplicaţiile organizaţionale pe linia psihologiei sănătăţii încep să utilizeze tot mai mult analiza calitativă în utilizarea MPS şi a altor teste psihologice, aceasta datorită caracterului său axat preponderent pe individ.