Soluţii ale presei româneşti în perioada războiului rece

Ecaterina Ţarălungă Primejdia falsificării trecutului este chiar mai mare, pentru cultura şi fiinţa unei ţări, decât uitarea lui definitivă. Victimizarea intelectualităţii române formate şi care s-a exprimat în perioada socialistă este numai una dintre urmări. Ea repetă aproape identic situaţia de după al doilea război mondial, care a victimizat intelectualii din perioada interbelică şi le-a interzis posibilitatea de exprimare. Aşa se face că România a intrat în Uniunea Europeană fără veacul douăzeci, deoarece recuperările tardive şi pe bucăţi nu permit acţiunea intelectuală propriu-zisă, ceea ce numim (în mod fals) rezistenţa prin cultură. Fiindcă adevărata rezistenţă este a intelectualilor activi, care pot para în timp util absorbţia culturală şi civilizaţională. Aici nu vorbim doar despre intelectualii umanişti, ci despre tehnologii, despre toţi intelectualii României. De spiritul ei blocat prin propriile noastre tentative denigratoare. Fiindcă spiritul şi ştiinţa parcursului trecut al naţiei sunt cele care ne dau instrumentele de apărare a viitorului. Ideea că distrugem totul în urmă şi o luăm mereu de la capăt are ca rezultat ceea ce ni se întâmplă: suntem doar nişte marginali ai lumii europene, uşor de manipulat. Vă propun deci o scurtă întoarcere la trecut, la momentul asemănător cumva cu acesta prin marile schimbări categoriale. Ar fi o iluzie să credem că noua democraţie românească se întoarce la perioada când a pierdut-o. Lumea arată altfel, ea nu trăieşte prin vocile naţiunilor ca entităţi care intră în relaţie unele cu altele, ci ”în reţea”, după afinităţi care acum se construiesc. Şi pe care noi le pierdem prin absenţă. Iată deci cum ne apare harta vocii româneşti cu răsucirile ei de după al doilea război mondial. Iar asemănările şi deosebirile îl rog pe cititor să le facă. Schimbarea raportului de forţe în plan european prin înfrângerea Germaniei în cel de-al doilea război mondial şi apariţia unui nou sistem social au fost principalele cauze ale declanşării războiului rece. Standardele Europei însăşi, ca şi ale lumii la scară globală se diversifică în sensul perceperii, apoi al acceptării sau respingerii universului nou apărut şi proliferat pe harta lumii. Rezultă că viziunea globală în politică nu este o descoperire postbelică, ci una care s-a impus odată cu era industrială însăşi, cu apariţia companiilor intercontinentale şi cu globalizarea comunicaţiilor şi a surselor de energie. Chiar al doilea război mondial fusese produs de criza care l-a precedat, şi care se măsura exact în reperele menţionate mai sus, în tentative – pe de o parte – de control – al traseelor globale, iar pe de alta în tentative de păstrare a micilor întreguri care aminteau de frumosul <fin de siècle> al veacului al XIX-lea. Nu exclud aici, pe lângă ‚retrageri în cochilie’ de genul Elveţiei, debordări naţionaliste de genul hitlerismului, moştenitor – ideatic cel puţin – şi al perioadei de constituire a marilor imperii coloniale. Reacţiile au fost multe şi diverse, au dus la o restructurare a principiilor însele ale politicii globale, la apariţia Comunităţii Oţelului şi Cărbunelui, fundamentul Uniunii Europene de astăzi, a creat principii asemănătoare, prin forţă şi traiectorii, acelora care au definit principiile politicilor externe ce au dus la dispariţia Imperiului Otoman de pe harta lumii. Atunci a apărut regula <echilibrului de forţe> în raporturile dintre state, regulă pe care veacul al XX-lea avea s-o răstoarne. Din tot acest păienjeniş de fapte şi bucăţi de drum, se cuvine să ne raportăm la fenomenul românesc, la felul cum acesta cuplează la marile chestiuni politice, la soluţiile pe care le propune şi şi le propune. Iar presa mi se pare unul din tronsoanele cu accesul cel mai liber, chiar dacă adesea limitat la suprafeţele evenimentelor. Soluţiile presei au

fost reflexul soluţiilor politice româneşti, al îngrădirilor şi speranţelor ei de-a lungul unui veac, chiar dacă filtrate de condiţionări atât de dure, încât abia de se mai întrezăreşte intenţia de fond. O incursiune merită însă să fie făcută, măcar ca un început de abordare a unei problematici care ar merita să intre în vizorul cercetării, dacă nu din alt motiv, cel puţin din acela – deloc neglijabil – că el poate arăta unitatea fundamentală a ţintelor existenţiale ale unei ţări, dincolo de regimuri politice, de influenţe regionale şi de orice fel de tentative de globalizare. Mai mult, presa emite judecăţi de valoare şi propune ea însăşi soluţii de urmat, unele de care nu s-a ţinut seama, dar altele care au fost urmate. De aceea o retrospectivă asupra acestei plasme în plină mişcare care a fost lumea anilor de după război – aşa cum a fost văzută în presa epocii – este poate plină de învăţăminte şi pentru prezentul la fel de osmotic, mai ales că rezultat din întâmplările de atunci, dacă admitem că istoria este un flux continuu, o veşnică înlănţuire de cauze şi efecte. Încă înainte ca lucrurile să fi fost decise în vreun fel în privinţa conflictului, adică la nivelul anului 1939, merită să înregistrăm în ce punct politic se afla Europa şi cum se vedea în presa noastră acest fapt. Către sfârşitul acelui an, în noiembrie, sunt definite liniile Maginot de pe Rin după planul Schlieffen, adică presupunând violarea, care a avut loc în 1940, a neutralităţii Belgiei. Ceea ce atestă starea de conflict deschis între Franţa şi Germania, ca şi atragerea unor alianţe de o parte ori alta în conflictul deschis. Tudor Teodorescu-Branişte publică în ‚Jurnalul’ din noiembrie harta liniilor Maginot şi are de asemenea grijă să ne lase mărturie despre ceea ce se întâmpla în profunzimea societăţii româneşti. Fiindcă spiritele erau extrem de încinse, guvernul (condus de Gh. Argeşanu, care venise în septembrie, după uciderea lui Armand Călinescu şi a fost şi el ucis, în acelaşi an, la Jilava) se temea de pierderea capacităţii de a ţine în echilibru marele electorat. Aşa că directorul general al Muncii, Stavri Cunescu, se pregăteşte să deschidă o universitate muncitorească, tentativă laică de echilibrare a avansurilor pe care Biserica le obţinuse prin chiar infiltrarea demersurilor ei în doctrina ortodoxiei legionare, susţinute din umbră încă – dar inclusiv financiar – de Germania nazistă. Acest demers se bucură de adeziunea clară a stângii româneşti, dacă admitem că Mihail Ralea, cu un doctorat în sociologie în Franţa, aparţinea direcţiei culturale a acestui mare curent de idei. Fiindcă Ralea a fost cel care a înfiinţat în acel an teatrul muncitorilor, cu numele ‚Muncă şi voe bună’, aducându-l regizor pe Victor-Ion Popa. Modelul era el însuşi german, dar preluat de francezi, şi acolo funcţionau astfel de întreprinderi, replici probabile la demersurile fasciste în domeniu (<Kraft durch Freude>), replici <de echilibru> social mai degrabă decât de avans cultural. De altfel, Franţa este – ori cel puţin îşi arogă condiţia de a fi – modulul european de comandă al rezistenţei antifasciste. Cu prilejul întâlnirii de la Geneva a Societăţii Naţiunilor Unite din decembrie, când se ia în discuţie <condamnarea agresorului>, Wladimir d’Ormesson publică în <Le Figaro> analiza evenimentului şi trasează un fel de <directive> de acţiune pentru forţele implicate în conflictul european. Un lucru era limpede: că Franţa îşi vedea ameninţată mai mult decât poziţia de lider european şi mondial. Era vorba chiar de teritoriul său. De aceea foloseşte totul – cultura inclusiv – pentru a-şi păstra prerogativele. Dar lumea marii culturi franceze şi europene încă nu se clintise de pe poziţiile sale. România nu făcea excepţie. În 1943 rezistau încă structurile de dinainte de război. Fundaţiile Culturale Regale şi revista lor continuau să-şi facă datoria de echilibru (în registrul culturii şi educaţiei). Astfel, în 1943 publicau în <Revista Fundaţiilor Regale> marile nume ale culturii române: Mihail Sadoveanu, şef al Lojii Masonice a Orientului, D. Caracostea, educat în spiritul modernismului francez şi unul dintre primii promotori, la noi, ai formalismului lingvistic, Basil Munteanu, elev şi prieten al comparatistului Paul Hazard, care – de altfel – şedea la Paris, de unde nici nu s-a mai întors, Petru

Comarnescu, doctor în estetică în Statele Unite, Ion Pillat, tradiţionalist prin demersul său literar, îmbunătăţind şi modernizând condiţia sămănătorismului, ‚salvând’ s-ar zice coordonate pe care, altminteri, preluarea lor de către unii lideri al legionarismului, precum Nichifor Crainic, ameninţau să le cufunde împreună cu întregul demers <naţional> în umbrele României postbelice şi socialiste. Orientarea generală spre Franţa şi spre păstrarea datelor naţionale ale culturii – înţeleasă din păcate mai ales ca factor de conservare şi de manipulare a lumii româneşti, mai degrabă decât ca o cale de avans şi deschidere europeană – beneficiază de rare, dar meritorii excepţii. Astfel, tocmai la <Revista Fundaţiilor Regale> debutează un tânăr autor de formaţie germană, deopotrivă cu proză şi versuri. Este vorba de Petru Dumitriu, prezentat la fel de elogios de Petru Comarnescu şi de Tudor Arghezi. Inteligenţa sa <neliterară> sau întâmplarea datorată formaţiei şcolare, au făcut ca reperele acestei noi literaturi să se refere la Grecia antică, ceea ce – pe de o parte – trimitea la Giraudoux, iar pe de alta la Thomas Mann (Iosif şi fraţii săi), adică trimitea, în fond, spre o visată unitate a Europei la care cu toţii meritau să mediteze. Să fi fost perceput demersul acestui tânăr autor ca o soluţie de viitor? De altfel, în acelaşi an de graţie 1943 mai multe reviste ţin strâns în jurul lor nuclee de ‚voci’ pertinente, împingând către viitor opţiuni şi soluţii culturale menite să asigure permanenţa însăşi a spiritului culturii române. ‚Universul literar’ condus de Al. Ciorănescu, îi cultiva deopotrivă pe Ruxandra Oteteleşanu, Camil Baltazar, Emanuel Ciomac, Ben Corlaciu, Perpessicius, Ion-Sofia Manolescu, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Adrian Marino, Ionel Teodoreanu, Ion Frunzetti, Costin Murgescu, Gabriel Ţepelea, Laurenţiu Fulga ş.a. Pentru cei familiarizaţi cu evoluţiile ulterioare ale acestor scriitori, este limpede amestecul nedecis al opţiunilor – nu numai culturale – ale colaboratorilor obişnuiţi ai publicaţiei. Revista pregătea, pur şi simplu, prin accesul egal la paginile ei, mai multe eşichiere de abordare a fenomenului cultural, de punere a lui în acord cu evoluţiile încă necunoscute ale politicii româneşti. Petru Dumitriu n-a ratat nici această revistă, ceea ce spune ceva despre faptul că privea cu ochii deschişi marile răspântii ale istoriei şi se gândea, pe cont propriu, încotro s-o apuce. Anul 1944 a adus în registrul presei noutăţi deloc surprinzătoare. Căderea Stalingradului din februarie 1943 făcuse posibilă ghicirea finalului războiului şi dusese la evaluări referitoare la amplitudinea modificărilor de registru politic, social şi cultural care aveau să urmeze. În peisajul românesc continuă să apară marile reviste antebelice, dar şi unele noi, precum <Fapta> lui Mircea Damian, el însuşi personaj greu de circumscris, apărut de niciunde şi dispărut la fel odată cu ‚Fapta’ sa. De altfel, publicaţia a apărut doar între 1943 şi 1948, avea pe frontispiciu menţiunea <Săptămânal de ţinută, informaţii şi documentare românească> şi menirea ei, retrospectiv judecând, pare să fi fost aceea de a asigura o percepţie egală şi cât mai apropiată de real, atât asupra spaţiului sovietic, cât şi asupra celui vest-european şi american. Sunt menţionate astfel modificarea Constituţiei sovietice, comunicatul Radio Moscova despre asasinarea în masă a evreilor din Transilvania de către hortişti, eliberarea oraşelor Metz şi Nancy din Franţa de sub ocupaţia germană, comunicatele Radio Londra în legătură cu încercuirea Germaniei, călătoria lui Ilya Ehrenburg în SUA. Continuă să apară la Bucureşti <The Bucarest Herald> (1943-1946), prelungire a publicaţiei <The Herald Tribune>, semn al tentativei subtextuale de a ţine echilibrul corect între părţi. De altfel, acest semn era vizibil inclusiv pe palierul politic, din moment ce, în plin război, când România era aliata Germaniei naziste, continuă să funcţioneze la Bucureşti, cu egală îndreptăţire, două ambasade ale Italiei, una a regatului de dinainte de Mussolini, cealaltă a lui Mussolini însuşi. În 1944, anul când Armata Roşie traversează România, <Fapta> înregistrează atent toate întâmplările: Mihai I dă un Decret privitor la noua Constituţie a Românei (care însemna revenirea la aceea din 1923); 20 de divizii nemţeşti sunt încercuite la Porţile de Fier; România semnează armistiţiul cu Naţiunile Unite; moare (suspect se

spune) Nicolae Titulescu, aflat la Paris, fost preşedinte al Naţiunilor Unite. Au loc schimbări cu mult mai profunde, şi ele înregistrate clar în <Fapta>: Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist, devine secretar de stat la Justiţie (în interiorul structurilor de putere existente dinainte şi care nu sunt încă schimbate radical), din aparatul de stat sunt excluse forţele pro-fasciste, iar lagărul de la Târgu Jiu, unde fuseseră <parcaţi> pe vremea alianţei României cu Germania nazistă piloţii sârbi de Dunăre (comandant era tatăl lui Petru Dumitriu, colonelul Petre Dumitriu, care n-avea să se mire prea mult când va fi arestat în 1945), devine lagăr menit să-i adăpostească pe germanii şi ungurii pro-fascişti, mai apoi pe cei din partidele istorice româneşti. Ana Pauker, venită mai de mult de la Moscova, face declaraţii contra partidelor istorice, în principal contra lui Iuliu Maniu, dar şi a liberalilor. Anul 1945 îl aduce în scena politică pe Gheorghiu-Dej ca ministru al Comunicaţiilor. În vreme ce americanii intră în München, Jukov se pregăteşte să abordeze Berlinul. Franţa, care-şi arogase condiţia de lider european în anii conflictului mondial, nu se vede aşezată acolo unde considera că i se cuvine să fie, deşi De Gaulle se întorsese de la Londra decis s-o aşeze în prima linie a noii lumi care se contura. Evident, Petru Dumitriu nu ratează nici <Fapta>, publicând la rubrica ‚Marginalii’, de anunţuri literare, când cu pseudonimul Necrofor, când cu Satyricon şi ocupându-se şi de cenaclul publicaţiei. În ce-l privea, decisese: încă nu semna cu numele propriu, dar ‚întorsese armele’ contra lui însuşi, a ceea ce fusese prin formaţia sa germană. Starea României este încă destul de confuză pe tot parcursul anului 1945. Grecia găsise o soluţie <de îngheţ> a standardelor existente, de <fugă> în trecutul etern spre a se conserva astfel în aşteptarea viitorului, aducându-l pe episcopul Damaskinos al Atenei pe post de regent al ţării. Situaţia unei ţări deschisă la Mediterana era însă, strategic vorbind, alta decât a României, posesoare a Porţilor de Fier, poartă de control continental şi de control al Mediteranei, nemaivorbind de vecinătatea cu marele învingător al războiului aflat la est şi care era URSS. Cât despre cultura română, confuzia era chiar mai profundă decât orice altceva, <Fapta> o înregistrează astfel, prin vorbele lui Paul Velicu: <Trăim procesul de dizolvare lentă a unei majorităţi a valorilor. Din toate punctele cardinale, din toate geografiile pe care le cunoaştem, nu sosesc decât ecouri vagi, mesagii prea puţin semnificative sau deloc, simboluri anemiate ale unor culturi pe care ne obişnuisem să le preţuim. Este într-adevăr îngrijorător faptul că de peste hotare şi dinăuntrul lor aceste mesagii nu aduc cu ele – aproape niciodată – elemente care să răstoarne, să dinamizeze o atmosferă reală, autentică, o literatură valabilă în toate sensurile, dar mai ales în sensul ei propriu. Din Europa vânzolită de spiritul destructiv al războiului, de falangele interminabile ale morţii şi suferinţelor, întârzie să vină cărţile literaturii de echilibru, întârzie să ne parvină simboalele unor literaturi dela la care aşteptam – ca şi altădată – semnul luminos al valorilor definitive.>( într-un articol intitulat Sinuciderea culturii apărut pe 25 iunie 1945). Acestea fiind zise, războiul rece şi începuse pentru cultura română, ca şi pentru România în sens mai larg, dat fiind sentimentul de <rupere>, de <izolare> a ei – în toate planurile – faţă de un întreg căruia aparţinuse. Viaţa Europei veacului XX, care visase în perioada interbelică să fie unită, ideea de paşapoarte şi graniţe fixe nu existase până la apariţia Uniunii Sovietice – urma să fie iremediabil divizată. Ar trebui să împingem cu mult în trecut demersul nostru spre a descoperi cauzele care au dus la înarmarea Germaniei, interesele care au ghidat unele mari puteri în susţinerea accesului la putere al lui Hitler însuşi, din dorinţa de a anula astfel tentativele de unire ale ţărilor Europei într-un bloc continental. Dacă întrebarea <cui prodest> – cui foloseşte, este, în orice situaţie, cheia problemei, rămâne să judecaţi singuri cine ar fi fost beneficiarul ultim al căderii Europei în marasmul războiului. Oricum, după al doilea război mondial, Franţa reia ideea – rămasă mai mult teoretică – a Europei unite, neexcluzând din consideraţiile care vizau această ţintă nici chiar (sau mai ales) Uniunea Sovietică.

Aşadar ce-a însemnat războiul rece, care au fost – privind din unghiul presei – soluţiile româneşti, continentale şi globale? În 1944 apare <Scânteia> legală, organ comunist de presă, de inspiraţie sovietică, dar şi franţuzească prin aşezarea în pagină. Soarta războiului se schimbase după Stalingrad şi trena prelungă a modificărilor structurale care aveau să învăluie lumea românească începea să se vadă. Nu dispăruse încă <Fapta> de pe firmament, când a apărut <Contemporanul>, în 1946, la mai puţin de un an după instaurarea noului guvern. Şi el fost conceput din start ca o interfaţă, o punte între standardele spirituale ale URSS şi cele ale stângii occidentale, în special franceze, dar şi ca o moştenire <naţională>, a vechiului <Contemporanul> de la Iaşi. În numărul 2 este recenzat, de către Ilya Ehrenburg, special pentru această revistă, romanul lui Vasili Grossman Ani de război. Chestiune rămasă notorie pentru efortul de mediere al acelui moment, deoarece Grossman va dispare apoi din peisajul românesc până prin anii ’80. În numărul al III-lea Leonte Răutu scrie Orientări în actualitate, iar Nicolae Moraru, în numărul 4, Criza culturii româneşti, furnizând un răspuns implicit strigătelor lui Paul Velicu din <Fapta>. Impunerea violentă a comuniştilor de suşă sovietică nu este prin nimic contracarată, ba dimpotrivă, este fluent încurajată de Franţa, care vedea ea însăşi o ieşire <pe la stânga> din criza postbelică. Şi aşa ar fi şi fost, Louis Aragon şi suprarealiştii organizează un front al stângii la <Les Lettres Françaises>, presa comunistă (mai ales <Combat>) curtează literatura (şi nu numai literatura) sovietică. La ancheta organizată de <Les Lettres Françaises> pe problema noii avangarde, ghicim din răspunsul lui Eugène Ionesco, dincolo de teoria sa asupra literaturii, stadiul problemei şi încordarea momentului: <Când scriu nu-mi pun problema dacă fac ori nu avangardă. Încerc să spun cum îmi apare lumea, ce mi se pare că este, cât mai cinstit posibil, fără grija propagandei, fără intenţia de a dirija conştiinţele contemporanilor, încerc să fiu martor obiectiv în subiectivitatea mea.(…) Când eram puşti locuiam aproape de scuarul Vaugirard. Imi amintesc – a fost demult! – strada prost luminată, o seară de toamnă ori de iarnă, mama mă ţinea de mână, mi-era frică, una din acele frici de copil: ne făceam cursa pentru masa de seară. Pe trotuare se agitau siluete întunecate, oameni care se ciocneau unii de alţii, umbre fantomatice, halucinante. Când îmi amintesc această imagine a străzii, când mă gândesc că aproape toţi acei oameni sunt astăzi morţi, totul mi se pare cu adevărat o umbră gata să dispară. Mă apucă ameţeala, spaima. Chiar asta este lumea: un deşert ori umbre muribunde. Pot oare revoluţiile să schimbe ceva din toate astea? Tiranii ca şi iluminaţii care s-au impus între timp sunt morţi şi ei. Lumea este altceva. (…) N-are nici o importanţă dacă această viziune este ori nu suprarealistă, naturistă, expresionistă, decadentă, romantică sau socialistă. Mi-e de ajuns să ştiu că e cum nu se poate mai realistă, din moment ce rădăcinile acestor realităţi sunt înfipte în acelaşi real. (…) Nu contest posibilitatea unei alte atitudini a spiritului. Nu mă opun discipolilor lui Teilhard du Chardin ori celor ai marxiştilor, dar cred că pot să afirm că opera de artă nu poate să nu exprime una din atitudinile fundamentale, ea nu înseamnă nimic dacă plecând de la adevăruri şi obsesii temporare ale istoriei, nu depăşeşte cutare ori cutare mod simbolist, naturalist, suprarealist ori realist-socialist spre a accede la un universalism anume, profund.> Dacă De Gaulle n-ar fi înţeles din perspectivă politică unitatea profundă a lumii şi a spiritului omenesc, extrapolându-le la viaţa societăţii franceze în ansamblu, Franţa însăşi se putea împărţi în două. Faptul că l-a adus pe tabla sa de joc pe André Malraux, fost luptător în războiul civil din Spania în Brigăzile lnternaţionale alături de Kolţov, a consfinţit voinţa tuturor de a păstra unitatea însăşi a spiritului şi culturii franceze şi de a face din ele cea mai pertinentă armă a chiar luptei pentru supremaţie politică în Europa şi în lume. Condiţia umană, libertatea artistului devin, nu doar pentru Malraux, o cale de ‚ieşire din situaţie’, cum ar fi spus existenţialiştii. În 1934, la Moscova, la Congresul Scriitorilor Sovietici, Malraux chiar îi spusese acest lucru lui Gorki (adept al supremaţiei

spiritului de partid în cultură şi părinte spiritual al ‚realismului socialist’ însuşi) şi, douăzeci de ani mai târziu, i-a spus-o la Paris lui Faulkner, care venea dintr-un spaţiu cultural unde libertatea individului nu era nici pe departe o problemă atât de gravă pe cât era disoluţia fiinţei însăşi în faţa spaimelor înarmării provocate de războiul rece. Fiindcă apăruse deja celebra <zonă 51, de protecţie maximă>, unde în perioada 1950-1980 America a îngropat aproape un miliard de dolari – după chiar declaraţiile actuale ale celor ‚din zonă’, de la vechile U-2 la mai noile avioane din clasa Blackbirds, care au zburat cu puţină vreme în urmă pe deasupra Iugoslaviei şi Irakului. Revenind însă la chestiunea revistei ‚Contemporanul’, trebuie să remarcăm prudenţa deosebită cu care se implică în problemele lumii româneşti, dincolo de articolele de fond – rămase la suprafaţa vieţii spirituale a naţiei, ca orice chestiune de propagandă. Revista a fost multă vreme condusă de un colectiv anonim, cel puţin până când în jurul revistei s-au grupat acei colaboratori care ieşeau din cadrul politic al momentului încercând să se constituie ca ‚mijlocitori’ între cultură şi politică. Mă gândesc la Grigore Preoteasa, la Mihail Roller, la Costin Murgescu, la Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, chiar la Gheorghiu-Dej. Mai târziu, când devin colaboratori de prim plan Al. I. Ştefănescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, revista îşi relaxează – politic vorbind – întregul conţinut, optând mai ales pentru abordarea universului cultural (românesc şi european), afirmând deci voinţa (bine coordonată) de a normaliza viaţa şi lumea spiritualităţii româneşti, îndreptându-i atenţia spre alte probleme decât cele politice. Tot urmând această linie, dispar dintre colaboratorii ocazionali dar prestigioşi ai revistei aceia care aparţineau stângii internaţionaliste, cum ar fi Georges Sadoul de la <Les Lettres Françaises>, Pablo Neruda, Boris Polevoi, deşi altminteri relaţiile continuau să rămână strânse, Aragon şi Elsa Triolet vizitează România, la fel Henri Vidal (regizor), actori (Simone Signoret şi Yves Montand), documentarul artistic românesc primeşte la Cannes Marele Premiu. Mai ales Franţa, din spaţiul occidental, acorda atenţie Românei, o ţară net francofonă, pe care o ajutase încă de pe vremea Unirii Principatelor, dar şi fiindcă voia, graţie României, să deţină controlul asupra Dunării (Comisiunea Europeană a Dunării fusese la Sulina, dar se mutase la Belgrad, se făceau eforturi de readucere în România, Ana Pauker, atunci ministru de Externe, trimisă la Belgrad, a şi reuşit readucerea ei la Galaţi). Ba chiar nu se considera, în mediile comuniste franceze, că în cazul României nici n-ar fi fost vorba de o ţară socialistă, după cum o şi spune peste mai mulţi ani Hubert Juin, colaborator la <Les Lettres Françaises>, în articolul Scrisoare unui prieten român, apărută după o vizită în România, unde fusese condus între alţii de Petru Dumitriu: <(…) sunt conştient că te-am supărat puţin fiindcă n-am putut face – în bloc – din raţiunile tale şi raţiunile mele. Pesemne că te-am şi amuzat: mă contemplai în munca mea abstractă (de a pune baraje în calea fluxului chestiunilor reale). Evident, totul la voi (şi acordă-mi dinainte acest cuvânt) nu este, n-are cum fi perfect. România nu înseamnă socialism. România e o ţară care încearcă o cale şi cunoaşte propriile ei greutăţi> (p. 1, 26 iunie-2 iulie/1958). Conturul întâmplărilor din acei ani n-ar fi complet dacă n-am pomeni de Congresul Internaţional al Intelectualilor pentru Pace, de la Wrocław, Polonia, din 1948, deoarece el era, pe de o parte, expresia unor speranţe pe care politica şi le punea în vocile spiritului, pe de alta era începutul unor ample mişcări de restructurare instituţională mai ales în Europa de Est. Congresul a şi fost organizat de lagărul socialist, în tentativa de a opune <voci de echilibru> conflictelor războiului rece. Aşa se şi face că stânga europeană a privit favorabil fenomenul. Ba şi cea americană, Howard Fast a participat la Congres, cu toate urmările neplăcute legate de <vănătoarea de vrăjitoare> declanşată în SUA de Mc Carthy, căruia i-au căzut victime şi el, dar şi Arthur Miller şi Otto Nathan, executorul testamentar al lui Einstein, cel care se opusese aducerii bombei atomice în

bazele americane din Germania Federală. Şeful delegaţiei româneşti era Leonte Răutu, unul dintre cei care avea obiceiul să citească toate textele literare înainte de apariţie, în orice caz pe ale lui Petru Dumitriu cu siguranţă, în tentativa de a dirija pe o cale anume, îngustă şi controlabilă, vocile spiritualităţii româneşti. Se reorganizeză Academia Română, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Studenţilor, Uniunea Sindicatelor, sistemul de învăţământ, presa, Parlamentul devine marea Adunare Naţională. Au loc alegeri generale, apar cămine culturale, se declanşează <lupta pentru cultura de masă>. Reacţiile în faţa unor astfel de restrângeri ale posibilităţilor de exprimare ale spiritului (‚realismul socialist’ strict codificat era cuvântul de ordine) nu întârzie să apară, dacă ne gândim la uriaşa suprafaţă geografică implicată. La Congresul al XX-lea al PCUS pocneşte ca o petardă discursul lui Mihail Şolohov pentru libertatea creaţiei dincolo de închistările realismului socialist şi împotriva lui Fadeev, de 15 ani preşedinte al Uniunii Scriitorilor, chiar acela care, la Congresul Intelectualilor de la Wrocław, pusese problema ‚culturii mondiale’, evident, luminată de principiile socialismului biruitor. Aceasta se întâmpla în februarie. Câteva luni mai târziu, avea să fie revoluţia din Ungaria, repede înăbuşită şi pentru care intelectualii au fost făcuţi primii vinovaţi. Pe lângă lungile procese de spionaj şi de sabotaj care ţineau paginile ziarelor din ţările socialiste – România nu făcea excepţie – încep procesele <susţinătorilor din umbră> ai revoluţiei ungare. Petru Dumitriu însuşi, secui după mamă, dar cine mai făcea atunci deosebirea între secui şi maghiar! – <beneficiază> de un dosar de Securitate în acest sens, iar traducerea unor versuri din Quevedo e considerată la ancheta declanşată după fuga lui, în 1960, ca o apropiere nedeclarată de cauza maghiară (!). În fapt, ceva era real în toată această întâmplare. Petru Dumitriu, care fusese până atunci inclusiv în Franţa, deşi pentru foarte puţină vreme, sesizase <desfacerea apelor de uscat>, eliberarea posibilă a vocilor spiritului, numai că o interpretase în felul lui, ca pe o redeschidere europeană a ţărilor Estului. Nimic mai fals. Felul cum a fost primit în Occident după 1960 avea să-i arate că se înşelase. Dar aceasta e o altă chestiune, care ţine de probleme ce urmează războiului rece. Fiindcă destinderea, atâta cât a fost, nu privea raportul cultural dintre sistemele sociale. Din păcate cultura continua să fie un apendice al politicului, şi nu nivelul de control al fenomenelor, cum şi-a închipuit Petru Dumitriu plecând să-şi unească vocea lui pertinentă, de <conştiinţă a Estului>, cu vocile occidentale. Oricum, marea lui răsucire interioară atunci a început, chiar pe când scria Biografiile contemporane, care preamăreau experienţa umană a corifeilor socialismului victorios. Toată marea acumulare de experienţă a acestei cărţi publicată masiv prin reviste şi rămasă în ansamblul ei în dactilogramă, avea să devină, odată autorul ajuns pe pământul occidental al făgăduinţei, acuza cea mai puternică pe care Estul o putea aduce socialismului din ce în ce mai fixist în traseele pe care le permitea spiritului. Nu era, evident, vocea unui Şalamov. Dar nici România nu era Uniunea Sovietică, aşa cum văzuse Hubert Juin cu ani în urmă. Pentru spaţiul românesc însă, Petru Dumitriu avea să rămână primul şi cel mai autorizat model de <ruptură>, de întoarcere cu 180 de grade. Sesizase că avea să urmeze moartea prin îngheţ a culturii şi reacţionase pe cont propriu. Nimeni n-a înţeles asta atunci, când Pactul de la Varşovia încă pleda pentru marea unitate a sistemului – pe care nu părea să-l ameninţe nimic – iar Occidentul şi America încă i se opuneau cu mijloace care nu vizau însă dispariţia lui, ci chiar participarea lui la jocul echilibrului de forţe în politica mondială. Abia acum, după dispariţia acestui sistem, lumea încearcă să afle noi căi de echilibru planetar, în condiţiile în care principiile politice ale începutului ‚erei de modernizare’ au apus, iar globalizarea cu un singur centru de forţă şi de control nu este de acceptat. Şi, ca să revin, înainte de a încheia, la <chestiunea Petru Dumitriu>, mi se pare că, dintre toate vocile spiritului românesc, aceasta este, dacă nu singura, totuşi cea mai pregnantă spre a se constitui ca model de traseu cultural, ca măsură în raport cu veacul

douăzeci şi cu ceea ce a însemnat el pe harta lumii. Iar presa românească poate că ar trebui acum, când nimeni nu se mai gândeşte la coordonarea ei centralizată, să realizeze faptul că poate lumina conturul de umbră al întâmplărilor pe care le trăim, care vizează spiritul românesc şi integritatea acestei culturi, a vocilor acestei culturi, a libertăţii lor – nu de expresie, ci de afirmare. Faptul că se nasc noi posibili Petru Dumitriu nu mi se pare altceva decât o continuare, în registre noi, a tentativelor vechi de control. Fiindcă, dacă politicul continuă să fie coiful lumii, nu este mai puţin adevărat că sub coif ar trebui să se afle mintea. Iar presa ar trebui să vadă prima acest lucru.