GHEORGHE GHERGHE

BISERICA VOVIDENIA

DIN BÂRLAD

Culegere text: Costel Romete

Sponsori:

Prof. Nicu Ţicău

Procuror Nicolaie Mihai

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHERGHE, GHEORGHE Biserica Vovidenia din Bârlad : (o poveste aproape adevărată)/

Gheorghe Gherghe. - Bârlad : Sfera, 2020

ISBN 978-606-573-883-6

726.54

GHEORGHE GHERGHE

BISERICA VOVIDENIA

DIN BÂRLAD

(O poveste aproape adevărată)

Editura Sfera

Bârlad - 2020

Această carte a apărut din iubirea faţă

de Biserica VOVIDENIA

a profesorului Ion (Nicu) ŢICĂU,

născut în Sărăţeni.

Nepoţilor mei din Bârlad,

Mălina-Ana şi Rareş-Ştefan DIACONU

SĂ SE ŞTIE, SĂ NU SE UITE…

8 OCTOMBRIE trebuie declarată Ziua Bârladului.

Alexandru cel Bun a semnat „Certificatul de Naştere”

al Târgului Bârlad.

Roman I (al Muşatei) este primul întregitor al

Moldovei.

Cei doi DOMNI, Alexandru cel Bun şi Roman al

Muşatei trebuie să aibă statui lângă Podul Pescăriei,

locul unde a început descălecatul Târgului Bârlad.

CUVÂNT ÎNAINTE

Prima biserică din Bârlad a avut hramul Vovidenia

(Intrarea în Biserică a Maicii Domnului) şi a fost ctitoria

lui Alexandru cel Bun. Reconstruită în secolul al XVIII-

lea de familia Duca a fost cunoscută şi cu numele de

Duculeanu. La începutul secolului al XIX-lea a primit şi al

doilea hram „Cuvioasa Parascheva” pentru a fi ferită de

incendii. Secolul al XIX-lea a fost unul al calamităţilor

pentru târgul Bârladului, cutremure, inundaţii, incendii,

holeră. Mai mult ca oricând târgoveţii au avut nevoie de

protecţie divină.

7

ISTORICUL CERCETĂRII

Al. I. Crăciun în „Monografia judeţului Tutova”

(manuscris aflat la Arhivele Statului Vaslui, capitolul:

Viaţa culturală, 1943) a considerat biserica Vovidenia ca

fiind cea mai veche din oraş, ctitorită cu mult înainte de

1600. După opinia sa a ţinut loc de Catedrală a oraşului,

până la construcţia „Domneascăi”. Trebuie să fi fost o

biserică din piatră şi cărămidă, acoperită cu tablă, cu o

clopotniţă din scânduri. Al. I. Crăciun a menţionat şi

reclădirea bisericii datorată familiei Duca, la 1700.

Pentru vechimea ei a pledat şi I. C. Beldie, cu

specificaţia că la mijlocul secolului al XVII-lea existau în

Bârlad două biserici din zid, Domneasca şi Vovidenia. (I.

C. Beldie, O însemnare despre Bârlad, în „Drum drept”, I,

Bârlad, 1913, pp. 30-38).

Al. V. Boldur în studiul „Biserica în timpul lui

Ştefan cel Mare (în „B.O.R.”, an LXXXII, 1964, nr. 7-8) şi

pentru mijlocul secolului al XVII-lea a menţionat trei

biserici de zid în Bârlad: biserica „Domnească” de la

1636, ctitoria lui Vasile Lupu, biserica „Sfântul Dimitrie”

şi biserica „Vovidenia”, considerată până atunci drept

catedrala oraşului. Autorul s-a bazat pe consemnarea lor

de către episcopul Marco-Bandini, în 1646 şi Paul de

Alep, în 1652.

H. Bărbuleanu a menţionat existenţa unei biserici în

Bârlad, în 1549. (H. Bărbuleanu, în „Notiţă despre

biserica Catedrală «Domnească» din Bârlad”, în

8

„Păstorul Tutovei”, an I, nr. 4, octombrie-noiembrie 1938,

pp. 81-85).

Alexandru Papadopol-Calimache a fost convins că

biserica Vovidenia este cea mai veche din Bârlad. S-a

bazat pe identificarea bisericii Vovidenia cu biserica

„Sfântul Kiriac” pomenită de Paul de Alep în 1656. (vezi:

„Notiţă istorică despre Bârlad”, Bârlad 1889).

Nu se pot studia bisericile din Bârlad fără colecţia

de documente puse la dispoziţie de preotul Ioan

Antonovici, devenit episcopul Iacov Antonovici, în

principala sa operă „Documente bârlădene” apărută în 5

volume.

Un îndrumător pentru cercetare este „Bibliografia

localităţilor şi monumentele feudale din România”, II,

Moldova, editată la Craiova în 1971 de Nicolae Stoicescu.

Voica Puşcaşu în „Actul de ctitorire ca fenomen

istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul

secolului al XVIII-lea (Editura „Vremea”, Bucureşti, 2001)

a menţionat pentru Bârlad 12 biserici. Bisericile vechi

menţionate în acest studiu sunt: biserica lui popa Toader,

ante 1444, o biserică ante 1504 pe strada Vasile Lupu, nr.

10, numită Domnească, biserica menţionată şi în 1636, tot

Domnească, biserica Sfântul Dumitru, ante 1692. Biserica

Vovidenia este menţionată ante 1768 pe strada Ştefan cel

Mare, la nr. 6, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii

Domnului sărbătorit la 21 noiembrie şi hramul Sfânta

Parascheva sărbătorit la 14 octombrie. Această biserică a

fost descrisă cu un plan necunoscut, ctitorie boierească,

cu funcţie necunoscută, cu mai multe hramuri. A fost

9

menţionată ca fiind biserică boierească, deoarece a fost

refăcută de familia Duca. Vechea biserică a fost

domnească, ctitorire, cel mai probabil, a lui Alexandru cel

Bun, cu hramul Vovidenia, biserica în care, în 1444 slujea

popa Toader.

Un studiu privind monumentele religioase

medievale din zona Bârladului a realizat Laurenţiu

Chiriac. În acest studiu a prezentat şi evoluţia bisericilor

în Târgul Bârladului pe parcursul mai multor secole.

(Laurenţiu Chiriac, „Monumente religioase medievale

din zona Bârladului”, Editura Kolos, Iaşi, 2007).

Oltea Răşcanu-Gramaticu a continuat acest studiu

într-o lucrare monumentală închinată Târgului Bârlad în

trei volume. În volumul al doilea, pe aproape 200 de

pagini sunt prezentate bisericile, începând cu mărturiile

arheologice până la noile lăcaşuri de cult din zilele

noastre (în „Istoria Bârladului”, Ediţia a III-a, Revăzută şi

adăugită, vol. II, Editura Pim, Iaşi, 2015).

Totuşi cercetarea va continua, cunoaşterea nu are

limite, fiecare biserică din Târgul Bârladului are nevoie

de un studiu special, aparte. În această idee prezentăm şi

noi un studiu privind biserica Vovidenia. Menţionăm că

cercetarea privind cunoaşterea acestei biserici va

continua şi în viitor, de noi sau de alţii. În viitor vor

apărea alte documente, necunoscute de noi în prezent.

10

ŢARA MOLDOVEI

Constituirea statului medieval românesc Moldova a

fost şi este o temă de cercetare pentru mulţi istorici

români şi străini. Noi, vom reaminti câteva teorii, cele

mai cunoscute şi acceptate de istoriografia românească.

Ştefan Sorin Gorovei a prezentat într-un studiu

„Întemeierea Moldovei” (Probleme controversate)

concepţia general acceptată a istoricilor români privind

geneza statelor medievale româneşti: „Ne obişnuisem să

socotim un bun câştigat al istoriografiei noastre chipul în

care era înfăţişată Moldova prestatală – înţelegând prin

acest ultim termen (poate nu cel mai potrivit), perioada

dinaintea statului întemeiat şi organizat de Dragoş,

Bogdan şi urmaşii lui. Se presupunea existenţa unei

multitudini de mici formaţiuni – uniuni de obşti, cnezate,

voievodate – a căror reunire într-un organism unic a fost

grăbită – şi sub anumite aspecte, favorizată chiar – de

stăpânirea cumană şi apoi de cea tătărască” (Ştefan Sorin

Gorovei, „Întemeierea Moldovei” (Probleme

controversate), Editura Universităţii „Alexandru Ioan

Cuza” Iaşi, 1997, p. 33).

După acelaşi Ştefan Sorin Gorovei, obştile teritoriale

prestatale au supravieţuit până în secolele XVII-XVIII în

câmpuri şi care se întâlnesc în mai multe zone ale

Moldovei. Un asemenea câmp apare şi în documentul

din 1495 prin care Ştefan cel Mare a stabilit hotarul

ocolului Bârladului. (Documente Romaniae Historica, A,

11

mss. 151, pp.280-281). Concluzia fiind: „Peste străvechile

«câmpuri», obşti teritoriale care îşi păstrau stăpânirile şi

tradiţia unei unităţi nu în primul rând geografice, s-a

suprapus statul; unele «câmpuri» au fost înghiţite de

proprietatea domnească şi împărţite apoi celor

credincioşi domniei” (Ştefan Sorin Gorovei, op. cit. p. 37).

Cronica lui Grigore Ureche ne prezintă formarea

statului Moldova prin descălecare/descălecat. Termenul

a fost preluat de Ştefan Sorin Gorovei ca desemnând

„întemeierea”.

Descălecarea, aşa cum apare în documente

presupune o intervenţie din afară, un plus de populaţie

venit din altă parte, urmat de fenomenul colonizării.

Descălecarea, prin urmare, presupune şi o cauză externă

cu implicaţii în organizarea unei localităţi, cum este cazul

târgului Bârladului, sau al unei ţări.

Dimitrie Onciul a definit faza finală a procesului de

închegare într-un singur stat ca fiind o „confederaţie de

cnezate româneşti” (Dimitrie Onciul, Originile, p. 295).

O sinteză a unificării se găseşte la Gheorghe

Brătianu: „E uşor de presupus că ceea ce a supravieţuit în

aceste mici ţinuturi izolate de munte sau de codru vor fi

constituit în timpurile cele mai vechi o trăsătură specifică

fiecărei «ţări» în parte, hotarele ei fiind, de fapt, acele ale

«obiceiului» tradiţional superior puterii politice şi

administrative a factorilor de conducere. […] Cu timpul,

aceste mici unităţi s-au contopit în formaţiuni politice

mai mari odată cu dreptul ce le cârmuia.” (Gheorghe I.

12

Brătianu, „Sfatul domnesc”, pp. 33-34, apud: Ştefan Sorin

Gorovei, op. cit., p. 36).

Spaţiul românesc a cunoscut un mileniu de mişcări

etnice şi demografice. Neamul românesc s-a născut ca

popor latin prin limbă, stratul etnic fiind cel tracic. Şi

totuşi românii sunt un popor plurietnic, cele mai

importante adausuri fiind două elemente, cel slav şi cel

turanic.

După plecarea vizigoţilor, populaţia aflată între

Carpaţi şi Nistru a devenit extrem de rară. A apărut un

spor demografic după venirea slavilor. Românii au fost

un popor cu destin. În timp, slavii s-au asimilat,

înmulţind şi întărind poporul român. În plus, au

contribuit şi la omogenizarea limbii române, deoarece s-

au aşezat pe tot spaţiul locuit de români. Slavii din

nordul Dunării au organizat expediţii de jaf în sudul

Dunării de unde se întorceau cu robi valahi contribuind

la întărirea romanităţii în spaţiul dintre Tisa şi Nistru.

Prezenţa slavilor în tot spaţiul balcanic, teritoriu locuit de

romanici, dar şi unele deplasări de populaţii în grupuri

sau spontan au dus la apariţia Culturii Dridu, aceeaşi la

sud şi la nord de Dunăre, dar şi la omogenitatea limbii

române. Stat la nordul Dunării nu a apărut atunci şi nici

în secolele următoare.

Dar după dispariţia statului chezarilor de pe Volga,

stăpânirea vastului teritoriu din nordul Mării Negre a

revenit turanicilor (pecenegi, uzi, cumani). Turanicii au

fost stăpâni de la Volga până în Câmpia Panonică, timp

de 350 de ani. O stăpânire atât de îndelungată a lăsat

13

urme în fiinţa etnică a poporului român, dar şi a limbii.

Asemenea slavilor, turanicii şi-au adus contribuţia la

omogenitatea limbii române.

Puterea politică, în zonă, mai mult de trei secole,

exercitată de turanici a făcut imposibilă existenţa unui

stat paralel al românilor. Sigur, au existat reprezentanţi ai

românilor pe lângă turanici, un fel de intermediari.

Aceştia au adunat averi şi prestigiu, vor fi strămoşi ai

viitoarei clase boiereşti, termenul boier fiind, de fapt,

turanic. Se pot da multe exemple pentru sudul Moldovei;

în zona dintre Prut şi Siret s-a evidenţiat familia Cernat.

Numele ne sugerează chiar şi o ascendenţă turanică,

întemeietorul familiei trebuie să fi avut un ten mai

negricios. Românii au trăit în comunităţi mici, în acele

vremuri. Aşezările lor erau formate din membrii aceleaşi

familii, a urmaşilor ei, erau comunităţi de neamuri. O

comunitate nu poate supravieţui fără reguli, chiar

nescrise, de convieţuire. Toţi membrii ascultau de cei

bătrâni, de un sfat al bătrânilor. Comunităţile aveau

nevoie şi de un comandant militar. Românii acelor

timpuri au avut ocupaţii asemănătoare cu turanicii. În

plus, fiind supuşi, îi însoţeau pe aceştia în războaie.

Acestea sunt premizele apariţiei juzilor, cnezilor,

voievozilor, dar nu şi a statului, acesta exista, turanicii

fiind stăpânii, ei erau statul, chiar dacă nu în formele

regatelor apusene, turanicii au avut un stat aparte, un

stat al spaţiilor uriaşe, un stat uneori în mişcare, dar care

a avut şi centre politice, în Crimeea, în viitorul Bugeac

14

între Nistru şi Prut, teritoriu care din această cauză se va

numi Basarabia.

La venirea mongolilor, turanicii, cei care nu au

fugit, au avut aceeaşi soartă ca românii. După 1241

teritoriul extracarpatic a fost inclus în Hoarda de Aur,

imperiul apărat spre apus de lanţul Munţilor Carpaţi.

Mongolii, tătari numiţi de români, organizau dese raiduri

peste munţi în Regatul maghiar, primii afectaţi fiind

românii şi secuii din Transilvania. Regatul maghiar,

devenit apostolic după creştinare, a dus lupte de apărare

împotriva tătarilor, scopul lor de viitor fiind alungarea

lor cât mai mult spre răsărit. Se urmăreau două obiective:

extinderea graniţelor regatului, dar şi impunerea

creştinismului catolic păgânilor şi schismaticilor.

Acţiunea de creştinare la răsărit de Carpaţi a populaţiilor

păgâne începuse înainte de marea invazie mongolă, prin

creştinarea unui grup de cumani şi crearea Episcopiei

Cumanilor în zona de curbură a Carpaţilor. Maghiarii au

continuat să organizeze expediţii peste munţi cu sabia şi

crucea. Ca rezultat al luptelor Regatului maghiar cu

mongolii dar şi a lituanienilor cu mongolii a fost crearea

statului medieval Moldova. Pentru maghiari, acesta

trebuia să fie un stat tampon între ei şi tătari, dar şi un

capăt de pod de unde se puteau extinde spre răsărit.

Lituanienii, la rândul lor, prin luptele cu tătarii, şi-au

extins statul feudal până la Marea Neagră.

Cronica lui Grigore Ureche ne prezintă formarea

Moldovei prin descălecare. Termenul a fost prezentat de

Ştefan Sorin Gorovei ca desemnând „întemeiere”.

15

Descălecarea aşa cum apare în documente presupune o

intervenţie din afară, un plus de populaţie venit din altă

parte, urmat de fenomenul colonizării. Descălecarea, prin

urmare, presupune şi o cauză externă cu implicaţii în

organizarea unei localităţi sau ţări.

Populaţii din exterior au venit pe teritoriul

viitorului stat Moldova, mai întotdeauna, după plecarea

vizigoţilor. Au fost populaţii de neam străin dar şi

români. Aceştia au venit spontan, de-a lungul timpului,

din sudul Dunării sau din Câmpia Panonică, dar şi în

grupuri mari aduşi ca robi de către slavi, pecenegi,

cumani. Datorită acestor fenomene, în Moldova a avut

loc o permanentă descălecare, dar şi întemeiere. A fost

întemeiat statul dar au fost întemeiate şi multe localităţi.

Târgul Bârladului a avut şi el un moment de întemeiere,

dar şi de descălecare, ambele fenomene având loc

simultan.

Credem că statul Moldova s-a format prin unirea, în

timp, a trei zone: Ţara de sus, Moldova lui Dragoş şi

Bogdan, creaţie a Regatului maghiar, Ţara de jos sau Ţara

valahă, creaţie a lituanienilor şi Episcopia Milcoviei fostă

Episcopie a cumanilor.

16

ŢARA DE SUS A MOLDOVEI

„Statul feudal moldovenesc s-a constituit în două

etape, prin două acţiuni distincte, aparent contradictoriu

în epocă: într-o primă etapă, s-a format un stat vasal

Regatului maghiar, creat de acesta ca o marcă de apărare

a hotarelor răsăritene; în etapa următoare, această

formaţiune statală şi-a cucerit independenţa şi şi-a

consolidat poziţia pe plan extern”. (Ştefan Sorin Gorovei,

„Dragoş şi Bogdan”, Editura militară, Bucureşti, 1979,

p.53).

Un stat independent a avut însuşiri diferite de-a

lungul istoriei. În perioada medievală, multe state au

avut suveranitate, dar independente nu au fost, în

termenii cunoscuţi în prezent. Întreaga societate, şi

statele, s-au găsit într-un sistem de vasalitate formată din

vasali şi seniori. Statele erau vasale unele altora, un stat

putea fi şi vasal şi suzeran. În final toţi erau supuşi lui

Dumnezeu, singurul Domn, singurul Stăpânitor.

Prima formă de stat de la răsărit de Carpaţi s-a

constituit datorită regalităţii maghiare.

În 2 februarie 1345 a pornit din secuime o expediţie

anti-tătară. Carpaţii au fost trecuţi prin trecătoarea

Oituzului, prima ţintă fiind regiunea de curbură, zonă

controlată de regalitatea maghiară, pe timpul Episcopiei

Milcoviei. La sfârşitul anului 1346, acest teritoriu a fost

eliberat şi regele a cerut Papei să reînfiinţeze Episcopia

Milcoviei, distrusă de tătari în 1241. Alungarea tătarilor a

17

continuat din zonele cuprinse între munţi şi râul Siret.

Ultimele menţiuni despre lupte datează din 1352-1354.

Ca rezultat al acestor lupte, teritoriul de sub munte până

la râul Siret a fost scos de sub stăpânirea tătarilor. Regele

maghiar l-a numit, ca voievod al acestui teritoriu, pe

Dragoş, adus din Maramureş. Miron Costin a prezentat

acest fenomen în cuvinte sugestive: „moldovenii din

Maramureş” au venit cu Dragoş şi au ocupat mai întâi

locurile de sub munte. După Grigore Ureche a fost o ţară

ca o „căpitănie”. Noul stat ce se dorea o stavilă a

regatului maghiar împotriva tătarilor a cuprins teritoriul

dintre munţi, râul Siret, râul Trotuş în sud, în nord până

la Târgul Siret, cel puţin. Prima menţiune a numelui Ţării

Moldovei datează din 1360 (Terra moldavia) într-un

document maghiar în care se prezintă evenimentul din

1359. (Când a fost restaurată Ţara moldovenească).

Ţara s-a numit Moldova, deoarece centrul politic al

noului stat a fost pe valea acestui râu. Au fost avansate

mai multe teorii privind etimologia termenului Moldova,

termen care a dat numele unui râu şi apoi unui stat. Noi,

suntem convinşi că termenul este de origine germană. În

Moldova, în antichitate au trăit şi neamuri germane, cele

mai cunoscute fiind cele ale bastarnilor, urmaţi mai

târziu de vizigoţi. În perioada prestatală, pe valea râului

s-au aşezat mineri, meşteşugari de origine germană

veniţi din Transilvania. Termenul „molda” se găseşte şi

în prezent în spaţiul locuit de neamuri germane. În

Oltenia, prin „moldă” s-a definit o albie de mari

proporţii, din lemn, folosită la mustuit, dar şi în alte

18

scopuri, când era nevoie de un recipient mai mare.

Obiectele mai mici, de acest gen, sunt cunoscute cu

numele de: albie, covată, postavă. O covată, numită şi

albie, are forma unei văi. Râul Moldova curge printr-o

vale, mărginită de dealuri. Sufixul „ova” este de origine

slavă şi desemnează femininul – o vale, o moldă.

Termenul albie este de origine latină şi desemnează în

percepţia localnicilor culoarea albă a unei coveţi,

rezultată prin cioplirea unui buştean de plop.

Centrul politic al statului creat de maghiari, cu

trăsăturile unei mărci, unei căpitănii, s-a aflat în zona

acestei văi. Numele s-a extins asupra întregului stat care

s-a întins până la Nistru, Marea Neagră şi Dunăre.

Dragoş nu a trăit mult, în funcţia de Voievod

urmând fiul său Sas. Ambii au fost reprezentanţii

regalităţii maghiare şi ai catolicismului. Din această

cauză aceşti voievozi au fost priviţi cu suspiciune,

neîncredere de către populaţia locală care era dispusă să

accepte mai degrabă toleranţa religioasă a tătarilor.

În acelaşi timp, în Transilvania, Maramureş, în

întreg Regatul maghiar, catolicismul se întărea prin forţa

armată a Regatului Apostolic. Atunci, s-au luat măsuri

prin care starea de nobil era recunoscută de apartenenţa

la catolicism. Majoritatea nobililor de origine română au

acceptat catolicismul şi s-au maghiarizat. Au existat şi

nobili români care au refuzat, unii au sărăcit, alţii au

părăsit regatul trecând munţii în Moldova, unul din ei

fiind Bogdan, fost Voievod al Maramureşului. Când

condiţiile au permis, Bogdan a trecut munţii însoţit de

19

românii cu aceleaşi convingeri. După 1360, stăpânirea

mongolă a slăbit în zonă datorită victoriilor lituanienilor.

După bătălia de la Apele Albastre (1362/1363), tătarii au

fost alungaţi din Podolia, în consecinţă şi din spaţiul

dintre Nistru şi Siret. Ducele Lituaniei a format o feudă

din teritoriul eliberat şi a donat-o nepoţilor săi, fraţii

Koriatovici (Alexandru, Iuric, Constantin, Theodor).

Unul din ei, Iurie a luat în stăpânire teritoriul de la apus

de Nistru.

În Cronica lituaniană se găseşte informaţia: „pe

cneazul Iurie valahii l-au luat să le fie Domn şi l-au

otrăvit acolo”. Acesta nu a fost Domn în Moldova lui

Dragoş şi Bogdan, a fost totuşi Domn în ceea ce va deveni

Ţara de Jos, teritoriu care apare în documente cu numele

de „Ţara Valahă”. Din această ţară, Iurie a căutat să ia în

stăpânire teritoriul până la munţi, adică să-şi supună şi

Moldova. Acolo Domn era Laţcu, fiul lui Bogdan. Pentru

a rezista în mica lui ţară, o fâşie de pământ legată de

munţi, Laţcu a căutat să se pună sub protecţia Papei de la

Roma şi şi-a manifestat dorinţa să îmbrăţişeze ritul

catolic. A fost urmat de sora sa Muşata care s-a botezat cu

numele Margareta, poate şi de alţii, informaţiile

documentare ne lipsesc. Totuşi, Laţcu a fost înmormântat

ortodox în Biserica de la Rădăuţi. Deoarece Laţcu a murit

fără urmaşi pe linie masculină, Domn al Moldovei a fost

încoronat nepotul său, Petru al Muşatei, în 1374.

Conflictul cu lituanienii lui Iurie Koriatovici a continuat

şi în primii ani ai domniei lui Petru I. În 1377, moldovenii

au înregistrat o mare victorie împotriva lituanienilor,

20

după care, lupte de mari proporţii nu se mai cunosc.

Conflictul s-a încheiat în 1387, printr-o căsătorie

dinastică. În 1386, o solie cafeză a plecat din Crimeea la

Cetatea Albă unde urma să se întâlnească cu Constantin,

care nu putea fi decât Koriatovici, şi cu Petru Voievod

(Ştefan Sorin Gorovei, op. cit., p. 272).

În anul următor, 1387, Anastasia Koriatovici, fiica

lui Constantin – unii istorici cred că era sora lui – s-a

căsătorit cu Roman al Muşatei, văduv în acel timp şi tată

a trei fii: Ştefan, Mihai, Iuga. Roman al Muşatei a primit

ca zestre tot teritoriul până la Nistru şi Marea Neagră,

care teritoriu, numit în documente Ţara Valahă, s-a unit

cu Moldova lui Dragoş şi Bogdan, cele două zone

formând unităţi administrative ale statului unificat: Ţara

de sus şi Ţara de jos. Între urmaşii lui Bogdan, Petru şi

Roman şi neamul Koriatovici s-au încheiat şi unele

înţelegeri, două dintre ele se pot sesiza uşor. Urmaşii lui

Petru al Muşatei au fost înlăturaţi de la succesiune,

Domni în Moldova unificată urmând a fi aleşi doar dintre

urmaşii lui Roman şi Anastasia, cei doi având doi fii,

Alexandru şi Bogdan. Tot datorită acestor înţelegeri,

principalul ierarh al Bisericii Moldovei întregite trebuia

să fie din familia Koriatovici, atunci Iosif, creştinat

ortodox şi Episcop la Cetatea Albă. După multe dispute

cu Patriarhia de la Constantinopol, acesta a devenit

primul Mitropolit al Moldovei, cu scaunul la Suceava.

21

ŢARA DE JOS A MOLDOVEI

Nicolae Iorga, într-o conferinţă ţinută la 1 ianuarie

1927 la Liga culturală din Bârlad, în sala mare a Curţii cu

Juri, a făcut observaţia că: „aceste două trupuri de

pământ ale Moldovei – Ţara de sus şi Ţara de jos – nu

erau numai două realităţi administrative cu doi vornici,

ci două realităţi etnice mai profunde. Pe când Ţara de sus

e un pământ de repede cuceriri, Ţara de jos are o

fizionomie mai complexă şi mai rebelă.”

Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei a

menţionat cuprinderea Moldovei în trei părţi: cea de jos,

cea de sus şi Basarabia, în care se numărau, luate la un

loc, 23 de ţinuturi mai mici. (Dimitrie Cantemir,

„Descrierea Moldovei”, Editura Tineretului, 1967, p. 16).

Prezentând locuitorii Moldovei a făcut o diferenţă între

cei din Ţara de sus şi cei din Ţara de jos. Pentru el,

„locuitorii din Ţara de sus se pricep mai puţin în ale

războiului şi nici nu sunt deprinşi cu armele; mai

degrabă îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în

linişte” […] „dar sunt mai religioşi şi mai vrednici în

treburile ţării”. În schimb, „locuitorii din Ţara de jos

„sunt oşteni mai buni şi de asemenea oameni mai

mărinimoşi” […] „se răzvrătesc mai lesne şi sunt mai

nestatornici”.

Învăţatul domnitor a surprins bine profilul psihic al

moldovenilor şi unele diferenţe între nord şi sud.

Locuitorii din Ţara de sus au fost mai apropiaţi de codri

22

şi munţi, contactul lor cu turanicii şi mongolii fiind mai

lejer. Pe de altă parte, relieful i-a făcut mai meditativi,

mai religioşi. Locuitorii Ţării de jos au trăit mai mult în

zone deschise, cu păşuni multe, cu terenuri pe profilul

neamurilor pastorale. În sud, s-au găsit centrele politice

ale turanicilor, mai ales în Bugeac, locuitorii de aici,

români sau nomazi au fost obligaţi să fie mai războinici.

Dimitrie Cantemir a sesizat trei zone în Moldova.

Basarabia a fost cunoscută şi cu numele de Bugeac.

Credem că aici, în sud, a existat un mare centru al

stăpânirii cumane, credinţă sugerată de etimologia

termenului „Basarabia”. Pentru noi, statul medieval

românesc al Moldovei s-a constituit din trei zone: Ţara de

sus, Ţara de jos, Episcopia Milcoviei. Întotdeauna

teritoriul dintre Prut şi Nistru a ocupat spaţiul de la

Hotin până la Dunăre şi ţărmul mării şi a fost parte

componentă a Ţării de jos, unitate administrativă în

perioada medievală, care a cuprins şi ţinutul dintre Prut

şi Siret, de la Iaşi, spre sud până la Galaţi.

Deosebiri între Ţara de sus şi Ţara de jos a sesizat şi

Mircea Coloşenco, deosebiri în planul comunicării

verbale. În Ţara de jos este caracteristic fenomenul

lingvistic al palatizării consoanelor labiale (fricativele

labio-dentale) F şi V, urmate I, fenomen care a creat două

graiuri diferite. (Mircea Coloşenco, Ţara cu cai, Elanul, nr.

116, octombrie 2011, p. 1). Aceste diferenţe noi le punem

pe seama aportului extern diferit al populaţiei

românească care s-a adăugat populaţiei locale mai vechi.

Dacă în nord au venit români din Panonia, Maramureş,

23

Transilvania, în partea de sud-est a Moldovei au venit

români din sudul Dunării.

Până la Despot-vodă, tezaurul Moldovei a păstrat şi

o coroană a Ţării de jos. „Dubla coroană din tezaurul

moldovenesc confirmă alcătuirea ţării din două entităţi

politice distincte întemeierii.” (Şerban Papacostea,

„Întemeierea statului”, nr. 18, p. 48; „Geneza statului”, p.

102). În sprijinul acestei afirmaţii Şerban Papacostea a

pus în valoare un document din 1562, semnalat de P. P.

Panaitescu în 1951. (Hurmuzaki, „Documente”, II, 1, p.

452, P. P. Panaitescu, „Tezaurul”, p. 64).

Rezumând, Şerban Papacostea a concluzionat: „dar

statul moldovenesc a apărut şi datorită schimbării

raportului de forţe dintre Regatul maghiar şi Hanatul

Hoarda de Aur, la aceasta adăugându-se interesele

economice şi strategia genoveză şi veneţiană,

expansiunea polono-lituaniană, nostalgiile bizantine,

conflictul ori tensiunile pe teren confesional”. (apud:

Ştefan Sorin Gorovei, op. cit., p. 44).

Ţara Moldovei a apărut şi s-a extins pe măsură ce

tătarii se retrăgeau spre răsărit. Noul stat a moştenit

sistemul administrativ implementat de tătari, locuitorii

şi-au perfecţionat tactica şi strategia militară, cunoscută

de ei, mai de mult, de la populaţiile turanice. Interesate

de alungarea tătarilor au fost Regatul maghiar şi Statul

lituanienilor. Pentru români, catolicismul reprezenta o

primejdie mai mare decât stăpânirea tătară. Ţara de sus a

fost o creaţie maghiară. Localnicii nu au fost prea

24

încântaţi, urmarea a fost alungarea Drăgoeştilor şi

instaurarea puterii lui Bogdan.

Tătarii din Ţara de jos au fost alungaţi de lituanieni.

După alungarea tătarilor din Podolia, ca efect al luptelor

de la Apele Albastre, stăpâni acolo au rămas fraţii

Koriatovici. Curând, lituanienii au ajuns stăpâni şi în

Moldova meridională, Cetatea Albă fiind considerată

„cheia Lituaniei”. Fraţii Koriatovici, Alexandru, Iurie,

Constantin, Theodor, nepoţi ai ducelui Lituaniei au

primit acest teritoriu ca feudă. În Podolia, hegemonia a

avut-o Alexandru, ca frate mai mare. În Moldova

meridională şi de răsărit, stăpân a ajuns Iurie Koriatovici.

Acesta a fost perceput de unii istorici ca Domn al

Moldovei după moartea lui Laţcu. A fost Domn, dar nu

în Ţara de sus ci în Ţara de jos. A încercat să-şi supună şi

Moldova Bogdăneştilor. Se pare că moldovenii au găsit

soluţia îndepărtării lui. A urmat conflictul din 1377 care a

fost un conflict local între moldoveni şi fraţii Koriatovici.

Victoria moldovenilor a schimbat strategia. După Iurie

stăpân în Moldova meridională a ajuns fratele său,

Constantin. Mulţi istorici au crezut că acest Constantin,

stăpân la Cetatea Albă, a fost Costea care apare în

Pomelnicul Mânăstirii Bistriţa şi al cărui mormânt se

găseşte la Rădăuţi. Acesta a fost Voievod dar nu Domn al

Moldovei. Acceptarea lui Iurie (Iurg) Koriatovici ca

Domn în Ţara de jos, pentru un timp scurt, la

începuturile statului, şi a lui Costea ca Voievod în

Moldova Bogdăneştilor simplifică multe probleme

controversate ale istoriei Moldovei.

25

Costea a fost Voievod, fiind soţ al doamnei Muşata,

devenită Margareta trecută la catolicism, fiică a lui

Bogdan I. În această calitate, a fost tatăl viitorilor Domni

Petru I şi Roman I. Costea a rămas Voievod, nu a fost

niciodată încoronat ca Domn. După moartea lui Laţcu şi

conflictele cu Iurie Koriatovici, Domn al Moldovei a

ajuns Petru I fiul Muşatei şi al lui Costea. Între fraţii

Koriatovici şi Moldova s-a ajuns la pace prin căsătoria

Anastasiei (fiica lui Constantin Koriatovici) cu Roman I,

căsătorie prin care Roman I a devenit moştenitor şi Domn

al întregii Ţări a Moldovei. Moştenind „Ţara Valahă”,

Moldova meridională, devenită Ţara de jos a Moldovei,

Roman I a fost în drept să urmeze la domnie după Petru

I, prin excluderea fiilor acestuia.

26

ROMAN I, ÎNTREGITORUL MOLDOVEI

În documentul din 6 mai 1387,

dat la Lemberg (Lvov sau Liov) prin

care Petru Vodă a adus omagiu lui

Vladislav, regele Poloniei, Roman nu

este menţionat şi nu apare printre

boierii care adeveresc omagiul

voievodului lor în aceeaşi zi. Peste

câteva luni, în 27 ianuarie 1388,

într-un document eliberat la Luţc,

Roman apare în calitate de cocreditor alături de Petru I,

Regelui Poloniei, Vladislav Iagello. Aceste două

documente sugerează că atunci a avut loc căsătoria lui

Roman cu Anastasia Koriatovici şi, implicit, devenit

moştenitor al tronului. Petru I a decedat în 1391 şi pe

tronul Moldovei a urcat fratele lui, Roman I, nu fii

(Roman şi Ivaşcu). A urmat un act de închinare al lui

Roman I faţă de regele Poloniei, în 3 iunie 1393. În acest

act Roman I s-a autointitulat „Voievodul moldovean şi

moştenitor al întregii Ţări Valahe” (Şerban Papacostea,

op. cit. p. 47). Calitatea lui de singur Domn al ţării

întregite a fost consemnată în documentul din 18

noiembrie 1393: „marele singur stăpânitor domn, Io,

Roman voievod al Ţării Moldovei, din munte până la

malul mării”. (Mihai Costăchescu, „Documente

moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare”, vol. II).

27

Această titulatură o confirmă pe cea din 18 noiembrie

1393: „noi Roman Voievod al Moldovei şi Domn al

întregii Ţări a Moldovei din munte până la ţărmul mării”

(ibidem, p. 608).

Moştenirea lui Roman a format, administrativ, Ţara

de jos a Moldovei. După moartea lui Roman I, domni au

urmat Ştefan şi Iuga, fii săi din prima căsătorie, deoarece

Alexandru şi Bogdan erau minori.

În 1400, domn al Moldovei a fost încoronat

Alexandru, fiul Anastasiei. Următorii domni au fost

urmaşii lui Alexandru cel Bun, până la Bogdan al II-lea,

acesta fiind fiul lui Bogdan nepot al lui Alexandru cel

Bun. Dinastia a continuat prin urmaşii lui Bogdan II, fiu

al lui Roman şi al Anastasiei Koriatovici. Ştefan cel Mare

a fost nepot al acestui Bogdan.

28

GENEZA TÂRGULUI BÂRLAD

Documentele emise de administraţia centrală a

Moldovei dar şi locală a târgului, demonstrează un

moment de început al oraşului Bârlad. Acest început a

fost o iniţiativă domnească, principalele cauze fiind cele

administrative şi comerciale. Modul de apariţie al

târgului exclude marea lui vechime, de la începutul

mileniului al doilea, după cum a crezut Constantin C.

Giurescu. Dorinţa de a-i depista o mare vechime a făcut

din Bârlad al doilea oraş al ţării, după Cetatea Albă.

Organele locale de partid şi de stat au organizat în 1974

mari festivităţi pentru a marca o vechime de 800 de ani,

considerând anul 1174, sprijinite de istoricul Constantin

C. Giurescu, ca fiind momentul naşterii documentare.

Istoricul din Bucureşti s-a bazat pe documente care nu

au legătură cu spaţiul românesc.

Istoriografia românească a avut şi are obsesia

continuităţii şi stabilităţii multimilenară!

Este adevărat că cei mai vechi strămoşi ai românilor

au fost geto-dacii, ramura nordică a tracilor, dar pe aceste

meleaguri au trăit şi alte populaţii, unele devenind parte

a neamului românesc, altele şi-au continuat drumul spre

sud şi vest, altele fiind spulberate de vremuri.

Avem strămoşi vechi, dar am avut şi momente care

ne-au dus în pragul dispariţiei. În Moldova putea să fie şi

în prezent un stat german al vizigoţilor sau poate statul

maghiar. Şanse sunt ca istoriografia să demonstreze, că

29

lângă Bârlad, la Valea Seacă a fost capitala statului

vizigot. O populaţie care a avut organizare religioasă şi

Rege trebuie să fi avut şi un centru administrativ.

Aşezarea, specifică Culturii Sântana de Mureş de la Valea

Seacă este cea mai cercetată arheologic. O aşezare unde

au fost puse în evidenţă sute de locuinţe, sute de

morminte, ateliere meşteşugăreşti trebuie să fi fost mai

mult decât una simplă, oarecare. Cum nu s-au depistat

până în prezent documente sau, arheologic, o aşezare

capitală a vizigoţilor, care au fost pe acest pământ

aproximativ 200 de ani, de ce nu ar fi fost aceasta, lângă

Bârlad, la Valea Seacă?

Putea să fie, în prezent, în această ţară, un stat slav

sau turanic. Destinul a fost al nostru, al românilor, să

stăpânim acest pământ. Dacă vrea Dumnezeu, deoarece

noi românii nu ne clătinăm, va fi şi în viitor…

O viaţă urbană pe râul Bârlad la începutul

mileniului al doilea este exclusă, mai ales în actuala vatră.

Cercetarea arheologică nu a furnizat până în prezent

nicio dovadă pentru o posibilă viaţă urbană în zonă, cel

mult, doar câteva mici aşezări rurale specifice Culturii

Dridu.

Timp de 500 de ani stăpâni au fost turanicii

(pecenegii, uzii, cumanii), mongolii. Ei au fost statul, ei

au deţinut puterea politică. Românii au fost supuşi, nu

puteau organiza un stat paralel cu cel al stăpânilor. Nu a

existat un iluzoriu stat al Bârladului, sau al berladnicilor.

Cercetarea a demonstrat că în zonă au fost numai două

populaţii: românii şi turanicii, acei berladnici sau

30

brodnici au fost grupări ai unei populaţii amestecate,

instabile, în slujba celor care plăteau.

Naşterea unui târg al Bârladului, a unei aşezări

urbane s-a produs numai când condiţiile au permis.

Acestea au fost de ordin administrativ, cadrul geografic

fiind inadecvat. Bârladul a devenit o aşezare urbană pe

un teren care nu oferea condiţiile necesare. În zonă au

fost multe bălţi, terenuri inundabile, terenuri sub nivelul

albiei râului, smârcuri, păpurişuri, o zonă cu vegetaţie

hidrofilă, cu pânza freatică foarte sus, terenuri din care

iese apă dacă sapi câţiva centimetri.

După unificarea statului, datorată lui Roman I, în

timpul domniei fratelui său, Petru al Muşatei, domnia a

avut nevoie de un punct de sprijin în partea de sud a

ţării. Locul din viitoarea vatră a târgului a fost ales

datorită unor elemente care au oferit condiţiile cerute de

Domnie. Aici, la Bârlad, se întretăiau două drumuri, cel

care venea din sud şi mergea spre nord cu cel care venea

din est spre vest. Drumul care venea din est trecea râul

pe un pod de lemn. Aici la acest pod Domnia a fixat un

Punct de vamă. Principala vamă ce trebuia taxată a fost

peştele ce venea din pescăriile de la Dunăre şi Marea

Neagră. Din această cauză podul peste Bârlad, de sute de

ani, este cunoscut cu numele de Podul Pescăriei. Primii

locuitori au fost vameşii şi diferiţi funcţionari ai Domniei.

Au descălecat apoi negustori, meşteşugari. Toţi aveau şi

preocupări agricole, moşia târgului fixată de Domnie,

pământul fiind domnesc, permitea. Foarte curând târgul

a devenit şi centrul administrativ, aici Domnia a fixat

31

Sediul Marelui Vornic al Ţării de jos. Domnia, în calitate

de dominum eminens a organizat un ocol domnesc, la

dispoziţia celui care ocupa scaunul de la Suceava, apoi de

la Iaşi.

La începuturile sale, aşezarea s-a format în

concordanţă cu regulile administrative ale timpului. De

la capătul podului spre sud, de-a lungul râului, albia

fiind diferită de cea cunoscută de noi în prezent, s-a

format „Uliţa veche”. Acolo şi-au ridicat case şi prăvălii

primii bârlădeni. De la capătul podului spre nord s-a

organizat spaţiul religios, biserica şi cimitirul. Mai

întotdeauna aceste instituţii s-au organizat la marginea

aşezării, ele formau un loc sacru, un loc al legăturii cu

Dumnezeu şi al veşniciei, un loc al liniştii, reculegerii,

meditaţiei.

Cu timpul, locuitorii au descălecat şi de-a lungul

drumului ce mergea spre apus. Aceasta a fost a doua

uliţă a Târgului Bârlad, cunoscută cu numele de „Uliţa

mare”. Mult mai târziu, pe partea dreaptă a sensului de

mers spre apus a ctitorit o nouă biserică Vasile Lupu, care

biserică, de la jumătatea secolului al XVII-lea se va numi

„Domnească”.

Până atunci trecuseră mai mult de 200 de ani de la

momentul când Alexandru cel Bun a semnat

„Certificatul de naştere” (8 octombrie 1408).

Prima biserică, „Vovidenia”, a apărut în acelaşi

timp cu primii oameni care au descălecat în apropierea

podului. Aceşti primi bârlădeni au avut nevoie de o

biserică şi un cimitir, dar erau veniţi de puţin timp, nu

32

aveau putere economică, nici permisiunea, locul fiind

domnesc. Dar, care din domnii Moldovei a fost primul

ctitor al bisericii Bârladului? Nu puteau fi decât: Petru I,

Roman I, Ştefan, Iuga, Alexandru cel Bun. Primii nu prea

au avut timpul necesar. Cel care a avut o domnie

îndelungată, stabilă, a fost Alexandru cel Bun. Sigur el a

fost ctitorul, biserica ridicată fiind domnească până la

ctitoria lui Vasile Lupu. Ca Biserică Domnească a

perceput-o Paul de Alep, menţionarea ei ca fiind Biserica

Sf. Chiriac, este o sugestie. Fiind biserică domnească a

fost ridicată din zid, aşa a găsit-o negustorul Martin

Gruneweg în 1584. În jurul ei a fost cimitirul, în spate se

întindea până la malul Bârladului (după mutarea

Bârladului spre apus, în 1932, pe vechea albie curge în

prezent Valea Seacă). Nu a fost nimeni interesat pentru o

cercetare arheologică în zonă, mai ales la fundaţia străzii

care trece, în prezent, prin spatele bisericii.

Existenţa acestei prime biserici este atestată indirect

în 1444 când este menţionat acest „adevărat popa Toader

din Bârlad”.

33

DESCĂLECAREA TÂRGULUI BÂRLAD

Istoriografia românească a fost obsedată de

vechimea neamului, a localităţilor, de stabilitate şi

continuitate. Nu putem nega vechimea milenară a

neamului românesc în spaţiul balcanic, la sud şi la nord

de Dunăre, vechimea lui etnică, dar şi a rădăcinilor sale,

dar această existenţă a neamului românesc nu a fost

statică, periodic în fiinţa etnică şi în limbă s-au produs

adausuri. Romanitatea a absorbit elementul slav, acesta

influenţând toate domeniile, apoi, după procesul abia

încheiat, a apărut aportul turanic, insuficient cercetat, în

prezent. Totuşi romanitatea nu a dispărut, nici etnică,

nici lingvistică, deoarece gramatica a adoptat toate

adausurile.

Existenţa milenară a unui popor nu este statică.

Puţine aşezări îşi continuă existenţa pe aceeaşi vatră,

oriunde în lume. Această existenţă milenară a aşezărilor

este exclusă pentru spaţiul românesc. Vremurile au făcut

din vechii români, pentru multe şi îndelungate perioade

un popor pastoral. Din această cauză, aşezările şi-au avut

vatra mobilă. Românii au trăit multă vreme în comunităţi

mici, familiale. Realitatea este surprinsă în multe

toponime, care perpetuează numele unui întemeietor, al

celui care „a bătut parul”. Chiar dacă în aceeaşi vatră se

găsesc urme arheologice din mai multe perioade, acestea

nu demonstrează o continuitate a aceleiaşi comunităţi şi a

34

urmaşilor săi. Satele şi-au schimbat vatra într-un spaţiu

apropiat sau îndepărtat. Condiţii pentru apariţia oraşelor

nu au fost, zona noastră fiind des şi îndelungat zvârcolită

de dese deplasări şi reveniri de populaţie. Au existat cel

mult locuri de târguri, schimbul de produse fiind necesar

întotdeauna, nici un grup uman nu poate produce tot ce

are nevoie.

Apariţia unui târg sau a unei aşezări de tip urban

presupune existenţa unor condiţii pe care spaţiul

românesc nu le-a oferit întotdeauna. A existat în spaţiul

românesc, un mileniu de migraţiune, un mileniu pastoral

al existenţei comune. Modul de viaţă a devenit

asemănător indiferent de etnie. Creşterea animalelor a

fost modul de viaţă predominant pentru migratori, dar şi

pentru români.

S-a făcut schimb de produse, banii erau puţini şi

proveneau din negoţul internaţional desfăşurat în oraşele

de la Marea Neagră. Sigur, au fost prin tradiţie şi locuri

cunoscute şi acceptate pentru iarmaroace. Poate a existat

un asemenea loc şi în preajma podului de peste râul

Bârlad. Acolo va fi fost un loc cunoscut de cei interesaţi,

dar nu suficient. În preajma podului s-au încrucişat două

drumuri vechi, unul pe direcţia nord-sud şi celălalt pe

direcţia est-vest. Nu se poate vorbi de o aşezare urbană în

timpul migraţiei. Cinci sute de ani stăpâni au fost

turanicii (pecenegi, uzi, cumani) şi mongolii. Ei formau

statul şi tot ei stăpânirea. În aceste condiţii nu putea

exista un stat paralel al românilor.

35

Modul de viaţă pastoral nu a creat condiţii pentru

urbanism. Aceste condiţii au apărut numai după

constituirea statului, formă de organizare bazată pe

stabilitate şi pe diversificarea ocupaţiilor economice. În

aceste condiţii, Bârladul a avut un moment iniţial, un

moment al naşterii. Toate localităţile au avut un astfel de

moment, de început, rurale sau urbane. Multe oraşe au

început ca târguri, pentru o anumită zonă. Acest moment

s-a ivit numai după unificarea completă a Moldovei, la

sfârşitul domniei lui Petru al Muşatei. Să fi fost acest

început în timpul lui Roman al Muşatei, primul

unificator al Moldovei, în timpul fiului său, Iuga, cum ne

lasă să înţelegem letopiseţul lui Grigore Ureche? Mai

degrabă, acest început a fost făcut în timpul lui

Alexandru cel Bun. A fost o domnie lungă, aşezată,

stabilă, o domnie în care s-au pus bazele administraţiei

statului şi s-au creat condiţii pentru activităţile

economice şi comerciale.

Pentru începuturi, cronicarii urmând tradiţia au

folosit termenul de descălecare. Acest fenomen a fost

abordat de Ştefan Sorin Gorovei în studiile „Dragoş şi

Bogdan” şi în „Mărturii ale unităţii poporului român” (în

„Opinia studenţească”, Iaşi, 7-8/noiembrie-decembrie

1974, p. 19). Tema a fost reluată într-un studiu mai amplu

„Întemeierea Moldovei. Probleme controversate”,

Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1997). Cercetătorul

ieşean a observat că toate textele care conţin termenul

„descălecat” sunt texte în limba română în timp ce în

textele slave au fost folosite cuvintele „întemeiere” ori

36

„aşezare” (Ibidem, p. 49). Concluzionând a specificat că

înlocuirea termenului „descălecat” cu termenul

„întemeiere” sau invers nu înseamnă decât înlocuirea

unui termen cu sinonimul său aproape identic.

Documentele emise în limba slavă de cancelaria

moldovenească conţin termeni care au fost traduşi prin

„întemeiere”, „început”.

O observaţie asemănătoare a făcut şi Nicolae

Stoicescu: […] acest termen descălecat se utilizează în

documentele moldoveneşti cu înţelesul de

înfiinţare/întemeiere a unui stat. (N. Stoicescu, Descălecat

sau întemeiere?, în „Constituirea Statelor feudale

româneşti”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p.

49, nr. 42; p. 128, nr. 157). În fine, Nicolae Stoicescu a

menţionat că „pentru cronicarii moldoveni înfiinţarea

unei ţări nu se putea face decât prin descălecat”.

Cu câteva sute de ani înainte, cronicarul Grigore

Ureche a menţionat că termenul descălecat a fost folosit şi

pentru a desemna întemeierea unor oraşe.

Pornind de la aceste premize, dar şi altele, Ştefan

Sorin Gorovei a observat că se întemeiau şi se organizau

ţări, oraşe, sate, aşezăminte monahale. (ibidem, p. 56).

Un asemenea început, întemeiere organizare

descălecare a avut şi Târgul Bârladului. Acest început, la

Bârlad, nu a fost haotic, a fost, în mod sigur, o creaţie

organizată. Descălecatul este consemnat în documente

pentru a desemna locuri de baştină, „din descălecătoare”,

adică de la întemeierea aşezării. (N. Grigoraş,

„Proprietatea funciară şi imobiliară a meseriaşilor,

37

negustorilor, boierilor şi mânăstirilor din oraşele

moldoveneşti. Regimul şi rolul ei” (sec. XV-XVIII), în A.

I. I. AI, VII, 1970, p. 90).

Pentru Bârlad exemplele sunt numeroase. În 1777,

s-a vândut la Bârlad, pe Uliţa veche a târgului „un loc de

baştină, din descălecătoare”. (I. Antonovici, „Documente

bârlădene”, II, p. 51). Tot din 1777 se mai cunosc două

documente. În 3 iunie 1777, Catinca, fata Grozii, femeia

lui Dumitru Văcaru a vândut jicnicerului Mihalache

Cerchez […] „un loc di baştină den descălecătoare … pe

Uliţa cea veche” (ibidem, p. 51). Tot în 1777, Câţa şi fiul

său, Ion, au vândut un loc de casă, în târgul Bârladului,

pe Uliţa veche, biv vel jâcnicerului Mihalache Cerchez

ispravnicul ţinutului Tutova […] „din descălecătoare aici

în târgul Bârladului, pe Uliţa cea veche” (ibidem, p. 52).

Toate aceste proprietăţi amintite şi consemnate ca fiind

„den descălecătoare” se găseau pe Uliţa veche, prima

stradă a târgului.

În 1800 cumpărătorul Mihalache Cerchez, când

moşia târgului se afla în proprietatea Catrinei Sturza o

atenţionează pe aceasta că într-un schimb cu Iuraşcu […]

„el mi-au dat mie casa lui, binaoa şi protimisis, adică

discălicătura lui, iar nu moşia” (ibidem, pp. 95-97).

Documentul este deosebit de important, deoarece ne

precizează un moment al întemeierii, dar şi calitatea de

proprietate domnească a târgului. Documentul ne mai

precizează că locuitorii din momentul întemeierii au avut

dreptul de protimisis, dreptul de folosinţă, drept întărit

de Ştefan cel Mare. Atunci, în 1800, Catrina Sturza era

38

proprietară a moşiei târgului, dar pe o proprietate

primită prin danie de la fostul proprietar, Domnul

Moldovei.

În 1 aprilie 1812, Arsăni Cojocaru „o vândut o casă

cu loc cu tot căpitanului Petrache Dudescu, […] cari casă

şi loc şi eu le-am avut descălicătură veche, ca şi alţi

Bârlădeni”. (I. Antonovici, „Documente bârlădene”, vol.

II, p. 124).

39

CERTIFICATUL DE NAŞTERE A TÂRGULUI BÂRLAD

Alexandru cel Bun

Surprinzător pentru mulţi, Târgul Bârladului a jucat

de-a lungul timpului, un rol important deseori decisiv în

istoria Moldovei, a României, a întregului neam

românesc. Acest modest oraş din zilele noastre a fost în

trecut, pentru sute de ani, un centru administrativ al

Moldovei.

În Bârlad a fost Sediul Marelui Vornic al Ţării de

jos. De aici au fost administrate mai mult de jumătate din

ţinuturile Moldovei. De multă vreme, Bârladul este şi un

centru cultural de prim rang pentru Moldova şi România.

Aceste aspecte au fost şi sunt cunoscute în mediul politic

şi cultural al României.

Ceea ce nu se ştie – şi din această cauză noi vrem

să-l aducem în mentalul neamului românesc – este faptul

că Bârladul a jucat şi un rol naţional, putând fi considerat

40

un centru al unităţii, prin destinul său în zorii genezei

sale. El a fost sortit să devină simbol al unităţii naţionale.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, din Bârlad s-a acţionat

pentru întregirea Moldovei ca stat medieval

De peste o sută de ani se poartă discuţii privind

vechimea târgului Bârlad şi prima lui atestare

documentară. S-a dorit pentru Bârlad, ca şi pentru alte

localităţi, o vechime cât mai mare. Discuţiile privind

vârsta Târgului Bârlad urmăreau să scoată în evidenţă nu

numai vechimea primelor urme de locuire, dar şi

fenomenul urbanizării. S-a apelat la cercetarea

arheologică, lingvistică, documente în scris, interne şi

externe. Nu s-aţinut cont, nu s-a luat în calcul că sute de

ani, perioadă foarte îndelungată din perioada prestatală,

în zonă puterea politică au avut-o neamurile turanice, de

la care puterea a trecut la mongoli, neamuri care prin

modul lor de trai au fost refractare vieţii urbane. Acelaşi

mod de viaţă l-au avut şi românii, un mod de viaţă

pastoral, principala cultură agricolă fiind meiul.

Trebuie avut în vedere şi cadrul natural în care a

apărut şi s-a dezvoltat urbea Bârladului. Decisive pentru

apariţia unui târg în această zonă au fost cauzele politice

şi comerciale. Dacă nu s-ar fi ivit aceste două condiţii,

niciodată n-ar fi apărut o aşezare umană, cu atât mai

puţin o urbe pe un teren impropriu, inundabil, cu multe

bălţi, terenul umed fiind nepotrivit unor construcţii

serioase.

În zonă nu au existat nici berladnici, nici brodnici,

cu atât mai puţin o Ţară a Bârladului sau berladnicilor.

41

Cu multă îngăduinţă putem accepta că, în perioada

premergătoare aşezării a existat în zonă un loc de târg,

căci schimbul de produse a fost o necesitate în toate

timpurile. Nicio comunitate umană nu poate produce

toate mărfurile necesare traiului.

Un stat organizat s-a bazat întotdeauna şi pe

perceperea taxelor vamale. În partea de sud a Moldovei,

domnia a ales organizarea unui punct vamal la podul de

peste râul Bârlad, pod cunoscut cu numele de Podul

Pescăriei. În acelaşi loc, în prezent sunt două poduri care

fac trecerea peste pârâul Cacaina, numit Valea Seacă spre

izvoare, albia respectivă fiind a râului Bârlad până la

inundaţiile din 1931. Atunci albia râului a fost

regularizată, cursul, pe o anumită porţiune, fiind mutat

spre răsărit iar prin vechiul traseu abătându-se pârâul

Cacaina. La capetele vechiului pod s-a aflat un loc ideal

pentru vămuirea mărfurilor, îndeosebi a peştelui care era

adus de la Dunăre şi Marea Neagră. De aceea podul a

căpătat numele de Podul Pescăriei.

Zona a devenit proprietate domnească, a format un

ocol cu satele din jur. Importanţa punctului de vamă,

situaţia de domeniu domnesc, intersecţia drumurilor, au

făcut din tânăra urbe sediul Marelui Vornic al Ţării de

jos.

Comerţul s-a dezvoltat în noul târg şi datorită

intersecţiei de drumuri: cel care venea de la Brăila şi

Chitila şi care se bifurca în zona Prutului, şi o variantă ce

mergea spre apus, trecea prin pădurea de la Grăjdeni,

ajungea în Lunca Bârladului şi, după ce trecea peste pod,

42

continua spre munţi, întâlnindu-se în zona târgului cu cel

care venea din sud, de la Tecuci şi cu cel care mergea

spre Vaslui şi mai departe.

A fost un moment de început al târgului, un

moment care în Moldova s-a numit „descălecare”.

Documentele menţionează des acel moment. În 3 iunie

1777, Catinca, fata Grozii, femeia lui Dumitru Văcaru a

vândut un loc de baştină din descălecătoare jicnicerului

Mihalache Cerchez, pe Uliţa cea veche. Exemplele pot

continua şi nu fac decât să demonstreze că a existat un

moment al întemeierii târgului. Acest moment poate a

existat în timpul lui Iurie Koriatovici, al lui Roman I, al

fiului său Iuga; letopiseţul lui Grigore Ureche sugerează

fenomenul.

Mulţi istorici au fost preocupaţi de a clarifica prima

atestare documentară a Târgului Bârlad, interesul venind

din nevoia de cunoaştere, dar au fost şi cazuri când s-a

intervenit politic. De-a lungul timpului, au fost propuse

şi susţinute mai multe date: 1174, 1374, 1401, 1408.

În 1974 au fost organizate, sub conducerea

organelor de partid şi de stat, ample manifestări care

doreau o sărbătoare aniversară a 800 de ani de vechime a

localităţii, vechime atestată documentar. Numai că

documentele prezentate s-au dovedit a fi false. Istoricii

au fost rezervaţi, girul serbărilor fiind dat, în primul rând

de Constantin C. Giurescu.

Au fost istorici care au propus data de 3 iunie 1374,

ca primă atestare, luându-se în discuţie un document

emis de principele lituanian Iurg Koriatovici.

43

Documentul s-a dovedit a fi un fals patriotic, opera lui

Bogdan Petriceicu Hasdeu. Totuşi discuţiile în jurul

acestui document vor continua. Jurg Koriatovici a fost o

persoană reală, fratele mai mare a Koriatovicilor.

Teritoriul de la răsărit de Siret s-a aflat în stăpânirea

familiei Koriatovici, ca feudă, la sfârşitul secolului al XIV-

lea, după victoria lituanienilor în luptele cu tătarii de la

Apele Albastre, din 1362 sau 1363. Iurg Koriatovici, în

calitate de frate mai mare, putea fi „domnul acestui

teritoriu”. Lituanienii au încercat să-şi impună dominaţia

şi asupra Moldovei, au fost conflicte, lupte, Iurg a fost

perceput ca Domn, a şi fost, dar numai peste ceea ce va

deveni Ţara de jos a Moldovei. Conflictul s-a încheiat cu

o căsătorie dinastică, căsătoria lui Roman al Muşatei,

fratele lui Petru al Muşatei, Domn al Moldovei în acel

timp, cu Anastasia Koriatovici. După această căsătorie,

teritoriul dintre Siret şi Nistru a intrat în componenţa

Moldovei, ca moştenire a lui Roman.

Acesta a fost un moment important în istoria

Moldovei, căruia nu i s-a acordat importanţa pe care o

merita. Prin această căsătorie, Roman a devenit un

întregitor al Moldovei, un unificator, un simbol al unirii

statale şi de neam. Roman I al Moldovei a fost primul

unificator din istoria românilor.

Ca primă atestare a Bârladului a fost luată în

discuţie şi data de 28 iunie 1401.

Documentul din 28 iunie 1401 îl menţionează şi pe

„Negru de la Bârlad”. Acesta a fost de pe râul Bârlad şi

nu din Târgul Bârladului. Este considerat strămoşul

44

Negreştiului, actuala aşezare de pe cursul superior al

râului Bârlad. Proprietăţile lui Negru se aflau în zona

respectivă, casa lui a fost la Gâdinţi, sat din ţinutul

Neamţ

Documentul cert care atestă existenţa Târgului

Bârlad este din 8 octombrie 1408. Atunci, Alexandru cel

Bun a emis un document prin care acorda un privilegiu

negustorilor lioveni. „[…] Iar liovenii ce vor merge la Brăila,

după peşte, la vama de margine, fie la Bacău sau la Bârlad,

acolo vor da de grivnă, câte un gros şi jumătate.”

Principala marfă vămuită a fost peştele. Taxele se

percepeau la podul peste râul Bârlad, din această cauză

acest pod s-a numit Podul Pescăriei. Peştele era o marfă

deosebit de importantă pentru vremurile trecute, un

aliment care sprijinea îndelungatele zile de post ale

creştinilor ortodocşi.

În jurul acestui pod, al Punctului de vamă, pe un loc

domnesc s-a format Târgul Bârladului.

Fiind loc domnesc, Punct de vamă, devenit centru

negustoresc şi meşteşugăresc, Târgul Bârladului a

îndeplinit şi condiţiile unui centru administrativ sute de

ani, aici avându-şi sediul Marele Vornic al Ţării de jos.

Târgul Bârladului a intrat în istorie prin

documentul din 8 octombrie 1408, emis de Alexandru cel

Bun. Prin acest document, Alexandru cel Bun poate fi

considerat părintele târgului, precum şi cel care a semnat

Certificatul de naştere al Bârladului.

45

POPA TOADER, PRIMUL PREOT DIN BÂRLAD ATESTAT DOCUMENTAR

Informaţii despre creştinismul românesc, în partea

de sud a judeţului Vaslui, pentru primul mileniu după

Hristos şi prima parte a mileniului al doilea, din perioada

prestatală avem îndeosebi datorită cercetărilor

arheologice, multe de suprafaţă, datorate unor entuziaşti

locali.

Cercetările au pus în evidenţă simboluri creştine,

diferite obiecte din lut, os, piatră, cruciuliţe, tipare pentru

cruciuliţe, inscripţii. (Ghenuţă Coman, „Mărturii

arheologice privind creştinismul în Moldova secolelor

VI-XII”, în Danubius, V, 1971; „Unele consideraţii

privind evoluţia vieţii religioase din teritoriul est carpatic

în contextul etnogenezei româneşti”, în Acta Moldaviae

Meridionalis, II, 1980; „Statornicie, Continuitate.

Repertoriul arhelogic al judeţului Vaslui”, Bucureşti,

Editura Litera, 1980; Constantin Buzdugan, Marin

Rotaru, „Antichităţile Elanului”, Vaslui, Editura Odeon,

1997).

După întemeierea Moldovei, îndeosebi din secolul

al XV-lea, avem informaţii atestate documentar despre

biserici şi slujitorii lor.

Laurenţiu Chiriac a alcătuit un indice cronologic al

numelor de clerici din zona Bârladului, pentru secolele

XV-XVII (vezi „Monumente religioase medievale din

Zona Bârladului”, Editura Kolos, Iaşi, 2000).

46

Pentru secolul al XV-lea sunt menţionaţi: călugărul

Manasie de pe Valea Similei, popa Mircea din Fundeşti

pe Jeravăţ, călugărul Ciunca Stan pe Valea Bârzotei, Oană

şi Mircea din Popeni, Oană din Popeşti, sat dispărut din

apropierea Găgeştilor, popa Lungu, strămoşul actualului

sat Lungeşti, protopopul Viga de pe Valea Tutovei.

Pentru Târgul Bârladului, Laurenţiu Chiriac l-a

menţionat pe popa Toader. Acesta a avut un frate preot,

devenit apoi protopop, Draghie, cu proprietăţi pe cursul

inferior al râului Simila şi pe Lahova, fost sat în

apropierea actualelor Banca, Ghermăneşti, Fedeşti,

Micleşti, Răşcani.

Cei doi fraţi preoţi, Toader şi Draghie, sunt

cunoscuţi prin intermediul unui document din 18 iunie

1444, emis de Ştefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun.

Ştefan al II-lea a întărit preotului Toader stăpânirea pe

unele proprietăţi ale fratelui său: „moara fratelui său, a

popii lui Draghie, ce iaste pe Simila, unde a fost heleşteul

bistricenilor, valea până unde cade Simila în Bârlad, […]

şi, pe Lahova, unde au fost mănăstire” (DRH. I, nr. 248, p.

351). Aceasta a fost cea mai veche mânăstire atestată

documentar de pe teritoriul actualului judeţ Vaslui, a

doua fiind mânăstirea lui Ciunca Stan de pa Valea

Bârzotei, atestată în 1445.

Nu cunoaştem toate proprietăţile celor doi fraţi

preoţi Toader şi Draghie. Documentele ulterioare

demonstrează că neamul lor a avut proprietăţi şi în alte

zone ale Moldovei. Documentul din 18 iunie 1444 ne

arată numai proprietăţile avute de preotul Draghie în

47

Moldova meridională: silişti, mori, iazuri, lăcaşe de cult.

Toate acestea au intrat în proprietatea fratelui său, popa

Toader, primul preot atestat documentar din Târgul

Bârladului.

Sigur, popa Toader a avut şi alte proprietăţi în zonă,

actele de proprietate s-au pierdut sau nu le cunoaştem

noi.

Nu-i cunoaştem cu certitudine nici pe urmaşii

preotului Toader. Pe satul de la Gura Similei era

proprietar în 1765 vistiernicul Iorga. Acesta a avut un

conflict de proprietate cu vornicul Ion Palade şi la

judecată a prezentat „un ispisoc de la Ştefan Vodă”, de

fapt documentul din 18 iunie 1444 (Preotul Ioan

Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. III, nr. XVIII, p.

28). Vistiernicul Iorga, moştenind actul de proprietate al

preotului Toader din Bârlad, demonstrează că este unul

din moştenitori şi că a aparţinut neamului.

Popa Toader a devenit proprietar în 1444 şi pe satul

Lahova, astăzi o vale între satele Ghermăneşti şi Banca.

Acolo, fratele său, popa Draghie, a avut o mânăstire. Am

încercat să depistăm pe teren urmele ei, deşi eram

convinşi că şansele sunt mici. Biserica a fost din lemn,

pădurea era aproape, materialul nu a rezistat timpului şi

incendiilor de care sigur nu a fost ocolită.

Totuşi urme arheologice sunt pe Valea Lahovei. Pe

pantele de la răsărit au fost descoperite resturile unei

aşezări geto-dace (Ghenuţă Coman, „Continuitate,

Stabilitate”). În partea superioară a văii, pe partea stângă

unde pantele sunt mai domoale, a existat un sat, pus în

48

evidenţă de resturile ceramice descoperite de noi în vara

anului 2008.

În 1444, când Toader a devenit proprietar de sat,

mânăstirea nu mai exista. Informaţia din document este

edificatoare: „unde a fost mânăstire”. Credem că

dispariţia mânăstirii s-a produs în 1440, când Moldova a

fost jefuită de tătari, fenomen menţionat în letopiseţ de

Grigore Ureche: „[…] la leatul 6946 (1440) dichemvrii 12

zile, iarişi au intrat tătarii în Ţara de jos, de au prădatu şi

au arsu Vasluiul şi Bârladul” (Grigore Ureche, Letopiseţul

Ţării Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.30).

Mânăstirea a fost distrusă atunci, dar satul a supravieţuit.

Din 1444, proprietar al satului a fost, o perioadă, popa

Toader din Bârlad. În 1488, proprietar a ajuns Toader

Gherman, documentul de proprietate fiind întărit de

Ştefan cel Mare. Trecuseră 44 de ani, perioadă de timp în

care satul mai cunoscuse şi alţi proprietari. Toader

Gherman a cumpărat satul de la Dasco, fiul lui Goştilă

(DRH, A. Moldova, vol. III, nr. 22, p. 38). Să fi fost Daşco,

fiul lui Goştilă, un urmaş al preotului Toader? Apariţia

lui Daşco ca proprietar în Lăhoveni poate fi explicată

numai dacă mama lui, soţia lui Goştilă, a fost fiica

preotului Toader. Goştilă a fost fiul lui Puiul Ploscarul

(DRH, III, p. 624, dar şi doc. Nr. 29, 42). În 29 februarie

1488, Ştefan cel Mare a întărit lui Daşco şi Malea, sora sa,

„fiii lui Goştilă, nepoţii lui Puiul Ploscarul”, „ocina lor

dreaptă un sat, anume Goştileştii, pe Pârâul Negru”

(DRH, III, nr. 29).

49

Preotul Draghie a avut proprietăţi şi în satul

Pomârla (jud. Botoşani). Calitatea lui de proprietar acolo

este atestată de un document din 11 ianuarie 1536 (DIR,

XVI, I, nr. 346, p. 382). Atunci, partea lui Draghie din

Pomârla a fost vândută de „Nastasia, fiica Stancăi,

nepoata protopopului Draghie”. Partea vândută a fost „a

şasa parte din a cincea parte din satul Pomârla”.

Cumpărător a fost Ion Popşa, cămăraş de vistirie.

Numele Popşa demonstrează că Ion a fost urmaşul unui

popă. Sigur a făcut parte din aceeaşi familie de care au

aparţinut fraţii Draghie şi Toader, ambii preoţi. Dacă nu

erau neamuri, Ion Popşa nu putea cumpăra, nu ar fi

putut beneficia de dreptul de preemţiune. Documentele

ne sugerează că, la începutul secolului al XV-lea, la

Pomârla trăia un neam de popi stăpâni ai satului. Primul

proprietar, sigur popă, a avut cinci urmaşi, deveniţi

răzeşi ai satului, toţi proprietari în devălmăşie. Aceşti

cinci au fost bătrânii satului din moment ce urmaşii lui

Draghie vindeau „ a şasa parte din a cincea parte”. Nu-i

cunoaştem pe toţi cei cinci coproprietari; unul a fost tatăl

lui Popşa, alţi doi au fost Draghie şi Toader.

Calitatea de proprietar a lui Draghie la Pomârla, în

Ţara de sus a Moldovei, ne sugerează originea nordică a

celor doi fraţi, origine întărită şi de retragerea în satul de

baştină a lui Draghie, după ce şi-a vândut proprietăţile

din zona Bârladului.

Cei doi fraţi preoţi au ajuns în zona Bârladului în

urma unui demers domnesc. Târgul Bârladului a fost

proprietate domnească, sediul Marelui Vornic al Ţării de

50

jos, implicit un centru administrativ pentru mai mult de

jumătate din Ţara Moldovei. Din grija domnească s-a

descălecat acest târg, de organizare ocupându-se chiar

primii Domni ai Moldovei, începând cu Roman I

Întregitorul, primul unificator al ţării. Domnii au

organizat aici Aparatul administrativ, Punctul vamal, dar

au fost şi ctitori ai lăcaşelor de cult. În slujba Bisericii au

fost aduşi aici din Ţara de sus cei doi fraţi preoţi, Draghie

şi Toader. Iniţiativa a aparţinut lui Alexandru cel Bun,

Domn care merită o statuie în Bârlad, lângă tatăl lui,

Roman I. Alexandru cel Bun a organizat Ocolul domnesc

al târgului ca proprietate domnească, a organizat

Serviciul religios şi a ctitorit o Biserică, cunoscută în

prezent cu numele de Vovidenia, deoarece are hramul

„Intrarea Maici Domnului în Biserică”. Aceasta a fost

până la ctitoria lui Vasile Lupu, Biserica Domnească,

Catedrala Târgului Bârlad.

Ţara de jos fiind moştenirea lui Roman I trebuia

integrată statului Moldova, integrare care presupunea şi

unificarea instituţiilor. Înaintaşii lui Alexandru cel Bun

au mutat Scaunul episcopal de la Cetatea Albă la Suceava

şi l-au ridicat la rang de Mitropolie. Au urmat, credem

noi, şi alte detaşări eclesiastice în Moldova. Pe această

linie s-a înscris şi aducerea celor doi fraţi preoţi din Ţara

de sus în Ţara de jos.

Popa Toader din Bârlad a rămas în zonă, fratele lui,

Draghie, după ce şi-a cedat proprietăţile, s-a întors la

Pomârla. În Ţara de sus s-a căsătorit fiica sa, Stanca, cu

Ivan Mihăilaş, fiul lui Mihail de la Dorohoi, unul din cei

51

mai mari boieri ai timpului. În 1 martie 1546, Petru

Voievod, Domn al Ţării Moldovei, a întărit stăpânirea în

Pomârla a urmaşilor Stancăi şi Ivanco Mihăilaş, nepoţi şi

strănepoţi ai lui Draghie. Stanca şi Ivanco au avut doi

urmaşi, Vasilco şi Feodora. În documentul din 1546 sunt

menţionaţi şi urmaşii acestora „pe aceste adevărate slugi

ale noastre, Sima şi fraţii lui, fiii lui Vasco Mihăilaş şi

verii lor Dumşa ceainic şi Codreanu şi surorile lor

Nastasia şi Safta, copiii Feodorei, […] le-am dat şi le-am

întărit la […] dreptele lor ocini şi deadini şi din

privilegiul ce au avut străbunicul lor popa Draghie de la

străbunicul domniei mele, Alexandru Voievod, a cincea

parte din sat din Pomârla, partea din mijloc” (DIR, XVI, I,

nr. 380, p. 413).

Documentul ne confirmă pe cei cinci fraţi ai unui

popă din Pomârla, părţile lor devenind bătrânii satului şi

moşiei. Schiţa genealogică a urmaşilor lui Mihai de la

Dorohoi, dar şi a urmaşilor protopopului Draghie, a fost

alcătuită de Maria Magdalena Szekely (vezi: „Sfetnici lui

Petru Rareş”, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2002,

anexa 31, p. 519).

Urmaşii fratelui său, ai preotului Toader, trebuie

căutaţi printre viitorii proprietari de la Gura Similei şi

din satul Lahova, acestea fiind singurele proprietăţi pe

care le cunoaştem.

Înainte de 1444, dar şi după, Toader a fost preot în

Târgul Bârladului. A fost preot domnesc, Bârladul fiind

proprietate domnească, biserica în care a slujit,

Vovidenia, a fost Biserică Domnească, ctitorie a lui

52

Alexandru cel Bun. A fost o biserică din piatră, după

însemnările călătorilor străini. Localnicii, în vremea

aceea, ridicau biserici din lemn, numai marii boieri şi

Domnitorul se încumetau să ridice clădiri solide, din

piatră; Bârladul fiind loc domnesc, numai Domnul avea

dreptul de ctitorire.

Prima atestare a Târgului Bârlad este din 8

octombrie 1408, într-un privilegiu comercial acordat de

Alexandru cel Bun negustorilor lioveni (Mihai

Costăchescu, „Documente moldoveneşti înainte de Ştefan

cel Mare. Documente externe”, vol. II, Iaşi, 1934, pp. 630-

632).

Emiţând acest document, Alexandru cel Bun a

semnat „certificatul de naştere” al Bârladului. Zona din

apropierea podului de peste râul Bârlad a devenit

deosebit de importantă după unificarea Moldovei, când

la Ţara de sus s-a alipit Ţara de jos, „Ţara valahă”,

moştenirea lui Roman I, ca urmare a căsătoriei sale cu

Anastasia Koriatovici, după 1386 excluzând de la

Domnie pe urmaşii lui Petru I al Muşatei.

După unificare a urmat o perioadă de organizare

administrativă. Elementele acestei unificări şi etapele ei

se intuiesc, dar nu au fost stabilite cu exactitate. Cronica

lui Grigore Ureche face o lapidară menţiune, organizator

fiind prezentat Iuga Voievod, fratele vitreg al lui

Alexandru cel Bun. Acesta, dar şi fratele său, Ştefan I, au

ajuns domni ai Moldovei deoarece fii Anastasiei,

Alexandru şi Bogdan, erau minori în acel timp. Începutul

unificării administrative l-a făcut Petru al Muşatei. Au

continuat Roman I şi probabil, fiii lui, Ştefan şi Iuga, dar

53

adevăratul gospodar care a pus Moldova în albia ei

firească a fost Alexandru cel Bun. Acesta a fixat în Ţara

de jos un Punct vamal, la podul de peste râul Bârlad, într-

un loc unde făceau cruce două drumuri importante, cel

care venea din sud şi mergea spre nord, celălalt care

venind dinspre răsărit se continua către apus. Primii

locuitori ai Bârladului au fost vameşii, urmaţi de

funcţionarii administraţiei, de negustori şi meşteşugari.

A fost un moment al întemeierii aşezării, al descălecării,

documentele ulterioare o demonstrează.

Toţi cei care s-au stabilit aici erau creştini ortodocşi

şi aveau nevoie de o biserică şi de preoţi. Această

instituţie a fost organizată de Alexandru cel Bun, domnia

sa fiind primul ctitor al bisericii, al vechii biserici

domneşti din Bârlad, biserică pe care un călător străin,

Bandini, a numit-o Biserica Sf. Chiril. Nu greşea, chir în

greacă însemnând domn. Această biserică a fost ridicată în

maidanul central al târgului, în piaţa centrală din acel

timp, în partea de nord a podului de peste râul Bârlad;

spre sud, descălecătorii au întemeiat Uliţa Veche.

Alexandru cel Bun a adus şi preoţi din Ţara de sus a

Moldovei, pe fraţii Draghie şi Toader. Preotul Draghie

s-a întors în Ţara de sus, preotul Toader şi-a servit

Domnul şi pe Dumnezeu până la capătul zilelor lui. El a

fost primul preot atestat documentar în Bârlad, primul

preot domnesc, preot care a servit la o biserică

domnească. Documentele au mai înregistrat şi alţi preoţi

domneşti în Bârlad, preoţi care au servit biserica înainte

de domnia şi ctitorirea lui Vasile Lupu.

54

HOTARUL TÂRGULUI BÂRLAD

Moşia şi vatra

Târgul Bârladului de la „descălecătură” a fost o

proprietate domnească, a fost un domeniu domnesc şi a

cuprins trei zone diferite: ocolul, moşia, vatra. Domnii

Moldovei au avut dreptul de dominium eminens, dreptul

superior de proprietate. Ca orice domeniu medieval,

proprietatea s-a mărit în anumite momente sau s-a

micşorat. Fiind proprietate domnească, Domnii, de-a

lungul timpului, au făcut danii credincioşilor. Prima zonă

afectată a fost Ocolul, acesta fiind format din sate şi

moşiile lor. Domnii au dăruit sate credincioşilor până au

ajuns la Moşia târgului şi apoi la Vatra urbei. Pierderea

satelor din Ocol nu i-a deranjat pe târgoveţi. Drepturile

lor s-au bazat pe înţelegerile de la descălecarea târgului şi

privilegiile unor Domni, toate întărite de Ştefan cel Mare

prin documentul din 10 iunie 1495. (Documenta

Romaniae Historica, A, Moldova, vol. III, p. 281). Marele

Domn a confirmat şi întărit târgoveţilor drepturile lor

vechi: „[…] am miluit pe şoltuzii şi pârgarii şi pe toţi

oamenii săraci din târgul nostru Bârlad şi le-am întărit

legea lor veche” (ibidem).

Moşia şi Vatra târgului au fost administrate de

şoltuzi şi pârgari, apoi de Obştea Târgului, în perioada

1815-1949.

55

În 1757, Moşia Târgului, din proprietate domnească,

a ajuns în proprietate mânăstirească. Noul proprietar s-a

socotit în drept să ceară dări şi prestaţii bârlădenilor

pentru pământul folosit din moşia târgului. Locuitorii au

fost îngroziţi, îşi pierdeau vechile drepturi şi privilegii,

dar nu s-au putut apăra, deoarece îşi pierduseră

documentele. În 1711, tătarii au devastat şi jefuit cumplit

sudul Moldovei. Atunci au pierit documentele bisericilor

şi ale oraşului, atunci au dispărut vechile documente ale

bisericii Vovidenia şi tot atunci a pierit şi documentul de

la 1495 emis de Ştefan cel Mare. Totuşi o delegaţie a

târgoveţilor a plecat la Iaşi, pentru a se plânge Domnului

căruia i-au amintit că ei „se află la loc greu, în drumul cel

mare, unde nu puţine greutăţi şi supărări întâmpină în

toată vremea”.

(Documente bârlădene, vol. II; vezi Prefaţa).

Documentele Târgului fiind pierdute, cunoaştem

Moşia şi Vatra în conformitate cu documentele din 1757,

când, Domnul Moldovei de atunci, Constantin Racoviţă a

dăruit mânăstirii Sfântul Samuil din Focşani terenul din

jurul oraşului (D. B. II, p. 32).

Pentru a se delimita Moşia şi Vatra, Constantin

Mihail Cehan Racoviţă Voievod a însărcinat pe Ştefan

Popescu, Vornic de poartă şi pe mazilul Andrei Cozma să

facă măsurătorile necesare. Domnul le-a determinat şi

semnele pe unde trebuiau să meargă, (ibidem, p. 26), în

13 ianuarie 1757 (7265). Cei doi hotarnici s-au prezentat

la Bârlad în 20 februarie 1757, la hotărnicie participând şi

martori din Bârlad, cu funcţii administrative, preoţi sau

56

târgoveţi de vază: Vasile Duca, ispravnicul târgului

Bârlad, Toader Boul, căpitan de mezilat Bârlad, Vasile

Constantin, vameş, Ion şoltuzul ot Bârlad, Erei Andreiu,

protopop, Erei Manole …. Protopop, Erei Tănasă

Buciumaş ot Bârlad, Erei Timofti ot Bârlad, Erei Vasile

Pascal ot Bârlad, Erei Ion şi Toader Siva, Erei Constantin

şi mulţi târgoveţi.

Hotarnicii aveau poruncă „[…] să alegem tot locu

domnescu cât iaste împregiurul târgului şi să-l hotărâm

de cătră alte locuri şi moşii ce sânt împregiur” (ibidem, p.

27).

Pentru măsurători, hotarnicii s-au pregătit după

regulile timpului: „[…] şi făcând noi o funie de 20 de

stânjini şi stânjinul de opt palme domneşti.”

Pentru a se măsura Moşia Târgului Bârlad,

suprafaţă ce trebuia să intre în stăpânirea Sfântului

prooroc Samuil, hotarnicii trebuia să delimiteze Vatra

târgului, care, deşi proprietate domnească, rămânea în

folosul târgoveţilor. Hotarnicii primiseră semnele ce

trebuia să fie respectate încă din 1757.

S-a început din partea de nord a târgului, unde

Vatra era mărginită de Valea Seacă, în apropiere de

Biserica Domnească. Atunci, Vatra târgului cuprindea

numai terenul de la apus de râul Bârlad. S-a pornit de la

gura Văii Secii, în punctul unde se întâlnea cu râul Bârlad

şi s-a măsurat până la Drumul Mare care venea de la

Tecuci şi mergea spre Vaslui, în apropiere de Biserica

Domnească. Hotarul mergea spre sud până la Biserica

ungurească (actuala catolică ?), de unde se îndrepta spre

57

răsărit până la apa Bârladului. Vatra Târgului Bârlad, în

trecut, era mai restrânsă decât în prezent, dar se

compensa cu Moşia. Cea mai mare parte a Moşiei

cuprindea terenul din apus.

Pentru măsurarea Moşiei s-a plecat tot din partea de

nord a Târgului, din Gura Similei, adică din punctul

unde cele două râuri se uneau. Din Gura Similei, peste

şes, s-au măsurat 39 de funii până la Drumul Mare. De

aici s-a măsurat în curmeziş până la Vâlceaua

Sohodueşului, apoi s-a urcat dealul şi s-a ajuns în Valea

Seacă. Din Drumul Mare şi până în matca Văii Seci s-au

găsit 54 funii. Din Valea Seacă s-a pornit spre Crâng şi

până la drumul ce mergea la Bogeşti s-au găsit 36 de

funii. De acolo până în Valea Ţărnii s-au găsit 15 funii. S-

a plecat din Valea Ţărnii, s-a trecut peste dealul

Crângului şi s-a ajuns în Valea Crângului măsurându-se

32 funii. Din Valea Crângului s-a mers până în

Dumbrava unde Moşia târgului se învecina cu Moşia

Ciocani, pe o distanţă de 14 funii. De la Gura Similei şi

până în Dumbravă unde se atingea un colţ al Moşiei

Ciocani s-au măsurat în total de 190 de funii, adică 3800

stânjeni, mai mult de 7,5 km. Pe această distanţă, vecini ai

Moşiei Târgului Bârlad erau atunci, Ion Bogdan, vel

logofăt şi Pălădeştii.

S-a continuat măsurătoarea prin Dumbravă până la

Pietrile lui Cantemir pe o distanţă de 41 de funii, vecin

fiind Ion Bogdan. De la Pietre… până la Valea lui Ilie s-au

măsurat 51 de funii, aşa că din Dumbravă până la Valea

lui Ilie s-au adunat 92 de funii care au însemnat 1840

58

stânjeni, adică 3.680 metri. Continuând măsuratul, din

Valea lui Ilie s-a ajuns la Gura Văii parcurgându-se o

distanţă de 87 de funii. S-a mers până la râul Bârlad astfel

că din Valea lui Ilie până la malul râului Bârlad s-au

măsurat în total 131 de funii, adică 2620 stânjeni

(depăşind 5240 de metri). Aici, la malul Bârladului s-a

pus piatră şi s-a măsurat până la Biserica ungurească, din

marginea sudică a Vetrei Târgului, găsindu-se 250

stânjeni.

În partea de nord, de la Gura Similei până în

Drumul Mare „ce merge pi din deal de Biserica

Domnească s-au găsit 82 de funii, adică 1640 stânjeni.”

Aceasta era Moşia Târgului Bârlad în partea de

apus.

În partea de răsărit ea a cuprins o suprafaţă mai

mică şi se învecina cu Moşia lui Dediu Codreanu de la

Dealu Mare şi a slugerului Palade de la Trestiana. S-au

măsurat patru laturi, de 1100 stânjeni, 860 stânjeni la

răsărit, 860 stânjeni la sud şi 1360 de stânjeni pe lângă apa

Bârladului. În această măsură au intrat şi „Podenii”; pe

atunci, acest spaţiu nu făcea parte din Vatra Târgului.

După măsurătoare s-a consemnat: „[…] acestui loc,

cât s-au aflat pe din amândouă părţile de apa Bârladului

şi împregiurul târgului, l-au dat Măria Sa Vodă danie

Sfintii mânăstiri a Măriii Sale de la Focşani, unde se

priznuieşte Sfântul proroc Samoil, care loc este osăbit de

vatra târgului, care n-au intrat în măsurătoarea locului de

mai sus arătată”. („Documente bârlădene”, vol. II, pp. 26-

32).

59

În acelaşi an, după măsurătoare, Constantin Mihail

Cehan Racoviţă a emis documente prin care a dăruit

Moşia dimprejurul Târgului Bârlad mânăstirii Sfântului

proroc Samuil din Focşani (ibidem, pp. 32-37).

Dania Moşiei i-a afectat pe târgoveţii Bârladului,

care, în mare parte, pe lângă negustorie şi diferite

meşteşuguri se ocupau şi cu agricultura. În 12 martie

1757, Constantin Racoviţă Voievod a emis o carte de

apărare pentru târgoveţi prin care erau scutiţi de chirie

pentru case şi pivniţe, de zeciuielile din grădini, dar nu şi

de zeciuielile din ţarini, fâneţe, prisăci, de la câmp

(ibidem, p. 37).

Dania lui Constantin Racoviţă a fost întărită şi de

noul Domn, Scarlat Grigore Ghica, în 15 iulie 1758, apoi

şi de Ioan Teodor Voievod, în 3 februarie 1759 (ibidem,

pp. 39-42).

Peste câţiva ani, în 25 noiembrie 1789, Domnia a

donat şi Vatra târgului. Atunci, Alexandru Constantin

Mavrocordat a dăruit mica porţiune ce mai rămăsese din

Ocolul unui Târg ce îndeplinise funcţia de Sediu

administrativ al Marelui Vornic al Ţării de jos, Ocol

hotărnicit de Ştefan cel Mare în 1495. Beneficiar al daniei

a fost căminarul Iordache Balş. A fost o danie legală,

proprietatea fiind a Domniei, dar târgoveţii au avut nişte

drepturi obţinute încă de la Ştefan cel Mare. Drepturile se

cunoşteau, dar nu mai puteau fi apărate, deoarece

documentul de la Ştefan cel Mare se pierduse în timpul

invaziei tătăreşti din 1711 „care au prădat şi au ars

60

cumplit oraşul Bârlad”. (vezi Prefaţa la vol. II din

„Documente bârlădene”).

Târgoveţii nu s-au putut apăra nici în 1757 şi nici în

1784, dar au primit un impuls să-şi caute documentele.

După anumite căutări au găsit documentul de la Ştefan

cel Mare la Regep Mârza, un tătar din Bugeac. Ajungând

în posesia documentului, bârlădenii au pornit un proces

cu căminarul Iordache Balş în 11 august 1793, pentru

Vatra Târgului. Judecata a avut loc în acelaşi an în faţa

Divanului Domnesc, la Mitropolia din Iaşi. Divanul a

cercetat pricina pe baza documentelor prezentate de

împricinaţi. Căminarul Iordache Balş a prezentat

documentul din 25 noiembrie 1784, prin care Măria Sa

Alexandru Constantin Voievod „i-au dăruit vatra

târgului Bârladului cu toate locurile de prin pregiur câte

vor fi drepte Domneşti” (ibidem, p.328). Acest document

a fost însoţit de altul, din acelaşi an, aceeaşi lună, prin

care „să volniceşte pe d-lui căminaru ca să aibă-a lua şi

tot venitul locului din vatra târgului Bârladului şi de pe

tot locul de pe împregiur de obiceiu; însă numai bezmăn

de casă să iee, i di dugheni şi de orice zădiri, ….. , precum

şi oriunde a toată băutura, ….. , precum şi mortusâpie de

pe vitele ce se vor vinde, la zâle de târguri şi la

iarmaroace” (ibidem, p. 329). Căminarul Iordache Balş a

mai primit un document de întărire de la Măria Sa

Alexandru Constantin Moruz Voievod în 6 august 1792

(ibidem, p. 329).

Târgoveţii s-au apărat arătând „un hrisov vechiu

Domnesc, dela Ştefan Vodă”, adică documentul din 1495,

61

care prezintă hotărnicia lui Ştefan cel Mare. Documentul

garanta toate drepturile târgoveţilor scrise în alte

documente sau nescrise, obţinute de la Domni anteriori,

cele mai importante fiind „ca nici unii din oamenii ce

trăiesc în Bârlad, să nu aibă a plăti nici un feliu de vamă

acolo, în târgul Bârladului, nici un feliu de alişveriş”.

Unele drepturi au fost garantate şi de Domnul

Constantin Racoviţă Voievod, din 12 martie 1757, după

ce Moşia fusese dăruită mânăstirii proorocului Samoil

din Focşani. Domnul Constantin Racoviţă respectând

vechile hotărâri domneşti şi drepturile speciale ale

bârlădenilor „de vreme ce şi ei sânt lăcuitori la un loc cu

acesta, în drumul cel mare împărătesc”.

Bârlădenii „den descălicătură”, „care va fi avut mai

dinainte casă-sa pe acel loc sau şi acum de va avea, poate

să-l vândă sau să-l dee cui va vre, măcar de nu va ave nici

Carte Domnească pe acel loc, fiindcă, din întâmplările

tulburărili de multe ori pustiindu-sa târgurile şi luminaţi

Domni, vrând ca să să lăcuiască târgurile iarăşi la loc, au

dat Cărţi deşchisă, de obştie, cu hotărâre ca ori cine va

veni să lăcuiască la târguri să fie volnici a-şi face casă şi

dughene şi locul să rămâi a lor de istov” (ibidem, p. 332).

ADDENDA.

Am prezentat mai sus Vatra şi Moşia Târgului Bârlad. Pentru

Ocolul Târgului Bârlad se poate consulta: „Târgul Bârladului,

Geneza şi hotarul”, autor Gheorghe GHERGHE.

62

PREOŢII DIN BÂRLAD, ANTE VASILE LUPU

Primul preot din Bârlad, cunoscut documentar, este

popa Toader, prezentat într-un capitol anterior.

În 1444, Bârladul era un târg care avea şoltuz şi

pârgari (Iacov Antonovici, „Documente bârlădene”, vol.

IV, doc. I, p. 1) şi avea cel puţin un preot. Sigur preoţi au

fost mai mulţi, alături de popa Toader trebuie să mai fi

slujit şi fratele său popa Draghie. Biserica la care a slujit

popa Toader credem că a fost Biserica Vovidenia, prima

Biserică Domnească din Bârlad, ctitoria lui Alexandru cel

Bun.

După cei doi fraţi preoţi au urmat alţii.

Primul preot numit domnesc în documente a fost

consemnat în 1 ianuarie 1623. Numele lui nu apare în

scris deşi este menţionat: „eu Ion Carapotova şoltuzul şi

12 pârgari şi preotul domnesc, şi toţi oamenii bătrâni

târgoveţi din târgul Bârladului…” (Iacov Antonovici, op.

cit., nr. XXIX, p. 52).

Într-un document din 20 noiembrie 1632, preotul cel

domnesc din Bârlad se numea Ştefan (ibidem, nr. XXXVI,

p.66).

Un alt document din 25 decembrie 1632 este

explicit. Atunci, la o vânzare au fost martori „Ion

Carapotova, şoltuzul cu 12 pârgari din târg de Bârladu, şi

cu preutul de la Besereca domnească, şi Mafteiu Roşca, şi

cu toţi bătrânii târgului” (ibidem, nr. XXXVIII, p. 68).

63

Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului,

ctitorirea lui Vasile Lupu a fost ridicată în 1636. Până la

această ctitorire altă biserică a fost cunoscută ca

Domnească şi aceasta nu putea fi decât Biserica

Vovidenia.

Ştefan apare ca preot domnesc şi în 2 octombrie

1637 (ibidem, nr. XLVI, p. 72) şi în 17 iulie 1643 (ibidem,

nr. LI, p. 84). Consemnarea este identică în ambele

documente „popa Ştefan cel domnesc”.

Într-un document din 1 septembrie 1665, printre

martori au semnat şi „popa Gavril cel domnesc, şi popa

Chiriac (ibidem, nr. LXI, p. 99). În 4 iunie 1667, din

porunca lui Ilieş Alexandru Voievod, Bejan Gheuca a

ridicat hotarnica Fruntişenilor şi Bolumireştilor, printre

martori figurând şi: „Preutul Gavril dela Biserica

Domnească din târg din Bârlad, şi preutul Chiriac iar din

târg” (ibidem, nr. LXIV, p. 107). În 1667 trecuseră cam 30

de ani de la ctitorirea lui Vasile Lupu. Nu ştim dacă

locuitorii Bârladului, într-un timp atât de scurt

percepuseră noua biserică ca fiind cea domnească. Greu

de crezut, cei mai mulţi târgoveţi trăiau din vremea când

biserica domnească era biserica Vovidenia sau poate

ambele erau percepute ca domneşti în timpul aceleiaşi

generaţii.

Sigur, în Bârladul de atunci funcţionau cel puţin

două biserici, Vovidenia şi Adormirea Maici Domnului.

Nu întâmplător sunt documente care menţionează câte

doi preoţi în acelaşi timp.

64

BISERICILE DIN BÂRLAD VĂZUTE DE CĂLĂTORI STRĂINI

În arhivele Vaticanului s-a găsit o descriere

anonimă a Moldovei, din 1528, care prezintă o informare

pentru Ferdinand von Habsburg. Descrierea a fost

inclusă în lucrarea lui Georg Recherstorffer publicată în

1541 şi intitulată „Chorografia Moldovei”. Lucrarea ne

prezintă o descriere a moldovenilor, locuitori de origine

romană, aduşi de Traian, dar păstrători ai obiceiurilor

geto-dace, şi religia lor: „Ei recunosc pe Hristos şi pe

sfinţii apostoli şi după cum susţin, ei au urmat cu multă

evlavie şi cinstire încă de la început şi până acum

învăţătura Sfântului Pavel”. („Călători străini…”, vol. I,

pp. 196-197).

Au urmat alţi călători străini, în anii următori care

au trecut prin Moldova. Majoritatea au fost interesaţi de

bisericile catolice şi de enoriaşii lor, dar au fost şi călători

care ne-au lăsat însemnări despre bisericile ortodoxe.

Informaţii deosebit de preţioase avem de la

negustorul Martin Gruneweg (1562.1618). În 1584,

Gruneweg a trecut şi prin Bârlad şi ne-a lăsat o

informaţie importantă: „În piaţă se afla o biserică de

piatră frumos pictată în interior şi exterior cu tot felul de

vieţi de sfinţi, de la turnul clopotniţei până sub clopotele

sale erau 15 trepte” („Călători străini…” , supliment, vol.

I, p. 101).

65

Negustorul Martin Gruneweg ne prezintă o biserică

din piatră anterioară celei construite de Vasile Lupu, din

1636. Mulţi istorici români, care au studiat bisericile din

Bârlad au fost convinşi că în Bârlad, în vremea aceea,

erau numai biserici din lemn. Mai mult, s-a încercat să se

demonstreze că Vasile Lupu a construit biserica numită

Domnească pe ruinele alteia mai vechi, clădită de Ştefan

cel Mare, din lemn. Biserica văzută de Martin Gruneweg

avea picturi interioare dar şi exterioare, în felul celor mai

bine cunoscute din nordul Moldovei. Informaţia este

plauzibilă, Bârladul în acele vremuri era sediul Marelui

Vornic al Ţării de jos, o capitală administrativă pentru

mai mult de jumătate din Ţara Moldovei. Într-o localitate

de o asemenea importanţă nu putea fi o simplă biserică

din lemn, şi încă domnească. Spunem domnească,

deoarece Bârladul şi Ocolul din jur erau „loc gospod”,

adică Proprietate Domnească.

Martin Gruneweg ne prezintă şi locul unde era

amplasată această biserică, „în piaţă”. Dar unde era piaţa

în 1584?

Atunci, în acel an, Târgul Bârladului se găsea la

începuturile sale. Pe partea dreaptă a râului, de la capătul

podului spre sud se găsea Uliţa veche, axa târgului în

acea vreme. Reamintim că este vorba de cursul vechi al

râului, Piaţa, în primele secole de existenţă a târgului s-a

aflat la capul podului, pe partea dreaptă a râului.

Căruţele cu mărfuri veneau pe drumul de la răsărit, după

ce treceau podul intrau în Piaţă. Unele căruţe mergeau

mai departe spre apus, altele îşi desfăceau mărfurile în

66

piaţă, pentru tranzacţii comerciale. În partea de nord a

pieţei şi a capului podului era biserica, menţionată de

Martin Gruneweg, Biserica Domnească, ctitorită – cel mai

probabil – de Alexandru cel Bun. Greu de crezut că

Martin Gruneweg s-a înşelat în privinţa prezentării

bisericii, descrierea caselor, oamenilor şi serviciului

religios sunt reale. Gruneweg a surprins foarte bine şi

serviciul religios: „În bisericile valahe ei cântă totul în

limba slavă, deşi nu înţeleg un cuvânt din aceasta,

precum la noi călugăriţele”. Călătorul a fost surprins să

constate că se cânta în limba slavă, valahii fiind: „un

popor frumos […] care are propria limbă, aproape ca

italiana, întrucât sunt o ceată alungată din Italia”

(„Călători străini…” , supliment, vol. I, pp. 80-91). Şi

surprinzător, negustorul Martin Gruneweg îi numeşte pe

locuitorii ţării valahi şi nu moldoveni, afirmaţie care ne

dovedeşte că toată lumea ne cunoştea originea etnică.

Următoarea informaţie despre bisericile din Bârlad

o avem din 1636, an considerat ca fiind momentul

ctitoririi lui Vasile Lupu. Atunci, prin Moldova a trecut

un sol polonez, Krasinski, în drumul său spre Istanbul. În

Bârlad a găsit o biserică din zid şi şase din lemn.

(„Călători străini…”, vol. V, pp. 117-118). Această

biserică din zid nu era ctitoria lui Vasile Lupu, cum au

crezut mulţi istorici. Dacă era o construcţie recentă, ar fi

fost o noutate şi solul polonez ar fi consemnat în scris

acest lucru. Solul a consemnat biserica veche a târgului.

Acea biserică mai veche a târgului, biserică din zid, era

Vovidenia, al cărei ctitor, cu mare probabilitate, era

67

Alexandru cel Bun, Domnul care a organizat Ţara

Moldovei administrativ şi religios.

Informaţii deosebit de importante avem de la

mijlocul secolului XVII de la Marcu Bendini şi Paul de

Alep.

Activitatea lui Bendini în Moldova a fost însemnată

în lucrarea numită „Codex. Vizitarea generală a tuturor

Bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova.

1646-1648”. Pentru Bârlad el a scris: „Bisericile

schismatice sunt opt <la număr>, două de piatră, celelalte

de lemn, din care două s-au prăbuşit, <iar> patru de

lemn există încă; sunt şase sute de case, cinci mii de

oameni”. („Codex”, pp. 90-106; apud: Doru Ravaru,

„Călători străini despre judeţul Vaslui”, Editura Pim, Iaşi,

2014, p. 65). Marcu Bandini a surprins realităţile

Bârladului din acele zile: oraş cu 5000 de locuitori, cu 8

biserici, ceea ce pare plauzibil, revenind cam 700 enoriaşi

pentru o parohie. Din cele opt biserici, două erau din

piatră, constată Bandini. Acestea nu puteau fi decât

biserica nouă, ctitorită de Vasile Lupu şi Vovidenii,

vechea biserică a Târgului. În felul acesta Bandini

întăreşte informaţia oferită de Krasinski, care văzuse

doar o biserică din zid în timp ce Marco Bandini, după

numai 10 ani a găsit două, a doua fiind cea clădită prin

hotărârea Domnului Vasile Lupu.

Paul de Alep a venit cu o informaţie lămuritoare:

[…] „am ajuns într-un târg mare numit Bârlad. Acolo

sunt trei biserici: Biserica Maica Domnului, clădită de

curând din piatră, de către Domn, Biserica Sfântul

68

Dumitru şi cea a Sfântului Chiriac”. („Călători străini…”,

vol. VI, p. 27).

Desigur, erau mai multe biserici, o ştim de la

călători anteriori, dar Paul de Alep le-a menţionat pe cele

mai importante, pe cele construite din piatră. El a

menţionat biserica construită din piatră pe care nu o

numeşte domnească, deoarece recentă fiind, toată lumea

cunoştea ctitorul dar şi pentru că târgoveţii o numeau

încă domnească pe aceea ctitorită de Alexandru cel Bun,

cu hramul Vovidenia. Chiar Paul de Alep o consideră

domnească din moment ce o notează ca fiind Biserica

Sfântului Chiriac. În limba greacă, cuvântul Chir

înseamnă domn. Cu acest termen lumea se adresează

pentru a desemna domni şi doamne, tot astfel este

numită şi ziua de duminică, adică Ziua Domnului.

69

BISERICA VOVIDENIA – BISERICA VECHE DIN BÂRLAD

Prima atestare documentare certă a Bârladului este

din 8 octombrie 1408. Atunci, Alexandru cel Bun Voievod

a semnat „certificatul de naştere” al Târgului Bârlad,

urbe care pentru câteva sute de ani va deveni Sediul

Marelui Vornic al Ţării de jos.

Descălecarea aşezării începuse în perioada

anterioară, credem în intervalul de timp 1374-1400, în

condiţiile retragerii stăpânirii mongole şi ale disputei

dintre Moldova lui Dragoş şi Bogdan şi fraţii Kariatovici.

Mai devreme, nu au existat condiţiile necesare deoarece,

nici turanicii şi nici mongolii nu au fost interesaţi de viaţa

urbană. Aceştia au fost stăpânii, ei au reprezentat forţa

politică, românii fiind o populaţie supusă. Este inutil să

căutăm un stat paralel al românilor din acea perioadă.

Când Vasile Lupu ctitorea biserica cu hramul

Adormirea Maici Domnului, ştiută apoi drept Biserica

Domnească, Târgul Bârladului depăşise vârsta de 200 de

ani. Comunitatea bârlădeană cunoscuse aproape zece

generaţii, toţi creştini, în majoritate ortodocşi. În acele

vremuri nu se putea trăi fără biserică, fără cimitir.

Cunoaştem că armenii şi ungurii îşi aveau propriile lor

biserici, iar românii, fiind mai mulţi trebuie să fi avut

măcar două. Dar care a fost şi unde a fost cea mai veche

biserică?

70

Informaţiile sunt puţine, cele mai multe indirecte,

tangenţiale.

În sprijinul aflării adevărului vom apela la

informaţii arheologice, consemnările călătorilor străini,

documentele emise de Domnii Moldovei, dar şi de

instituţiile Târgului. Coroborate toate, aceste surse, la

care trebuie adăugate elementele de logică, ne îndeamnă

să credem că cea mai veche biserică a Bârladului este cea

cunoscută cu numele de Vovidenia (hramul: Intrarea

Maicii Domnului în Biserică). Locul pe care a fost ctitorită

este acelaşi cu acela pe care îl ocupă edificiul şi în

prezent. Actuala biserică Vovidenia (a fost reconstruită

de mai multe ori!) mai este cunoscută şi cu numele de

Duculeasa, deoarece a fost reconstruită în secolul XVIII de

familia Duca. Au urmat şi alte reclădiri şi renovări care

au dat înfăţişarea actuală a bisericii.

O cercetare arheologică sistematică, profesionistă

nu s-a făcut până în prezent. Vasile Palade a întreprins

un sondaj arheologic la Biserica Domnească din Bârlad cu

ocazia lucrărilor de restaurare a acesteia. Rezultatele nu

au fost publicate, dar Vasile Palade a afirmat ocazional că

a descoperit o fundaţie de biserică din lemn din secolul al

XV-lea, cu un plan triconc. (vezi Oltea Răşcanu-

Grămăticu, Istoria Bârladului, ediţia I, vol. I, p. 55).

Pentru secolele XIV-XV, au fost depistate câteva

obiecte cu ocazia construirii cinematografului „Victoria”.

La lucrările de fundaţie au apărut fragmente ceramice,

vârfuri de lănci şi săgeţi. Aceste resturi arheologice

demonstrează locuirea în zona Bârladului, dar nu ne

71

oferă elemente pentru a ne sugera existenţa unei biserici

în acest sit.

În apropiere, la întretăierea străzilor Republicii şi

Mihail Kogălniceanu a fost descoperită o necropolă

creştină, mormintele având obiecte de podoabă,

ceramică, monede. (N. Zaharia, Mircea Petrescu-

Dâmboviţa, Em. Zaharia, „Aşezările din Moldova de la

paleolitic până în secolul XVIII”, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1970, pp. 312-313). Nu putem şti ce biserică a

deservit acest cimitir, dar existenţa lui demonstrează şi

existenţa bisericii.

Târgul Bârladului a fost şi atunci o comunitate mai

numeroasă decât un sat şi în sute de ani a avut mai multe

biserici şi cimitire. Una din biserici, sigur, a fost

Domnească şi desigur altele construite de enoriaşi.

Biserică Domnească a fost sigur, Târgul Bârlad fiind „loc

gospod”. Rămâne de aflat care a fost primul Domn care a

ctitorit această biserică. Cercetătorii care s-au ocupat de

studierea lăcaşelor de cult din Bârlad au avansat doi

Domni ctitori, Ştefan cel Mare şi Vasile Lupu. Dacă

biserica construită de Vasile Lupu este o certitudine, o

eventuală ctitorire a marelui Domn avansată până în

prezent se bazează mai mult pe tradiţie. Nu este nimic

nou, toţi românii cred, când nu cunosc realitatea, şi

afirmă că totul este de pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Noi credem că prima Biserică Domnească din

Bârlad a fost ctitorită de Alexandru cel Bun, Domnul care

a semnat şi Certificatul de Naştere al Târgului Bârlad.

72

Pentru a obţine câteva elemente edificatoare avem

nevoie de o cercetare arheologică serioasă în jurul

bisericii Vovidenia. În spatele acestei biserici a existat un

cimitir, în spaţiul până la vechea albie a râului Bârlad. În

jurul bisericii, de-a lungul timpului, au fost ridicate

anexe, porţi, clopotniţă, şcoală, au fost înmormântaţi

preoţi. S-au construit străzi, au fost demolate clădiri, totul

fără nici o asistenţă arheologică.

Biserica Vovidenia a fost consemnată indirect de

călători străini prin Moldova. Dar existenţa şi activitatea

ei au fost sigur consemnate în documente interne,

îndeosebi ale administraţiei locale sau centrale, dar

asemenea documente nu au ajuns până la noi. Parte din

ele au fost distruse de invazia tătarilor de la 1711, altele s-

au pierdut în cine ştie ce situaţii şi condiţii. Preotul Ioan

Antonovici devenit Episcopul Iacov Antonovici, în

„Documente bârlădene”, vol. I, a publicat „Cărţi

Domneşti de scutiri, acte de proprietate, inscripţii şi

însemnări, adunate dela bisericile din oraşul Bârlad”, dar

aceste documente sunt emise după 1700.

După ce Domnii Moldovei au cedat Moşia Târgului

în 1757 şi Vatra, în 25 noiembrie 1784 căminarului

Iordache Balş, bârlădenii au fost obligaţi „să cerceteze

acum cu o extraordinară sârguinţă, pentru a oblici pe

unde s-ar putea găsi scrisorile sau documentele

pierdute ale oraşului” (Ioan Antonovici, „Documente

bârlădene”, vol. II, Bârlad, 2012 – vezi Prefaţa).

Întâmplător au găsit o parte din documente printre care

şi Hrisovul de la Ştefan cel Mare, din 1495.

73

Chiar dacă s-au pierdut cele mai multe dintre

documente din perioada de început a Târgului Bârlad,

mulţi cercetători au intuit că Vovidenia este cea mai

veche biserică, parte din ei văzând în aceasta Biserica

Catedrală.

Al. V. Boldur a constatat existenţa a trei biserici din

zid în Bârlad, la mijlocul sec. XVII: Biserica Domnească

din 1636, Biserica Sf. Dumitru, Biserica Vovidenia,

„catedrala” oraşului pentru multă vreme şi cea mai

veche, din piatră şi cărămidă. (Al. V. Boldur, „Ţara

Bârlad. Numele şi unele momente din istoria ei”, în „R.

A.”, LI, tom. XXXV-XXXVII, nr. 3, 1974, pp.437-439).

Al. Papadopol-Calimah a identificat biserica

Vovidenia cu biserica Sf. Kiriac, pomenită de Paul de

Alep în 1656. (Al. Papadopol-Calimah, „Notiţă istorică

despre Bârlad”, 1889, Bârlad, p. 33).

Credem că cercetătorul bârlădean a sesizat bine

dacă ne gândim că în limba greacă Kir = Domn. Pavel de

Alep a perceput biserica Sf. Kiriac ceea ce localnicii încă

numeau pe atunci vechea biserică, „domnească”.

Reamintim că Pavel de Alep a văzut atunci ambele

biserici domneşti şi că trăiau încă târgoveţi care veneau

din perioada anterioară ctitoririi lui Vasile Lupu şi mulţi

din ei le numea pe amândouă biserici domneşti.

Al. Alexandrescu-Galex a înregistrat pentru anul

1646 două biserici din piatră şi şase din lemn (v. „Istoria

oraşului Bârlad …”, p. 11). Cele două biserici din piatră,

la mijlocul secolului XVII, nu puteau fi decât Vovidenia şi

Adormirea Maicii Domnului.

74

Ultimii cercetători care au studiat bisericile din

Bârlad sunt Laurenţiu Chiriac („Momente religioase

medievale din zona Bârladului”) şi Oltea Răşcanu-

Gramaticu („Istoria Bârladului”).

Ambii înclină să creadă că Vasile Lupu şi-a ctitorit

biserica pe ruinele alteia mai vechi, probabil din lemn,

construită de Ştefan cel Mare. Totuşi, Laurenţiu Chiriac

are ezitări în prezentarea bisericii domneşti ctitorită de

Vasile Lupu: „pare greu de crezut că Bârladul n-ar fi avut

vreo ctitorie religioasă, domnească sau măcar boierească,

până în veacul al XVII-lea” (op. cit., p. 259).

Sigur a existat o biserică mai veche, ea trebuie să fi

fost mai veche şi decât Ştefan cel Mare, încât mai

plauzibil este să credem că primul ctitor a fost Alexandru

cel Bun. Această primă biserică nu putea fi decât Biserică

Domnească deoarece Târgul Bârladului a fost descălecat

pe loc domnesc.

Laurenţiu Chiriac este convins că „certitudinea va fi

dată de cercetarea arheologică în vechea vatră a târgului

[…] să fie iniţiate noi cercetări arheologice exhaustive la

acest reprezentativ monument religios al târgului, cu

şanse de a ne edifica asupra evoluţiei sale” (ibidem, pp.

258-260).

Oltea Răşcanu-Gramaticu este convinsă că Vasile

Lupu a reclădit din zid vechea biserică ctitorită de Ştefan

cel Mare (op. cit., ediţia III, p. 185).

Voica Puşcaşu („Actul de ctitorire ca fenomen

istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul

sec. XVIII”, Editura Vremea, Bucureşti, 2001) a avut

75

ezitări din moment ce a înregistrat două biserici numite

„Domneasca”, ambele la nr. 10, strada Vasile Lupu, cu

apariţie ante 1504. Separat a înregistrat şi biserica lui

popa Toader (ante 1444, dar nu precizează locul unde a

funcţionat. Biserica Vovidenia este menţionată ante 1768,

pe strada Ştefan cel Mare, nr. 6. Aceasta este însă biserica

popii Toader. Menţionarea ei ante 1768 sugerează că anul

ctitoririi nu se cunoaşte. Totuşi, în secolul XVIII, biserica

a fost reconstruită de familia Duca. Ante 1768 sugerează

acest act al reconstrucţiei.

În răspunsurile la Chestionarul trimis preoţilor de

Ioan Antonovici, anul reconstrucţiei este consemnat cu

aproximaţie, „poate cam pe la 1720” (I. I. Oprea, „Ioan

Antonovici-Depozitarul”, Opere, vol. II, Editura PIM,

Iaşi, 2011, p. 41).

Informaţii ezitante sunt şi în Sinodicul bisericii

Vovidenia. Consemnarea s-a făcut în conformitate cu

amintirile unui târgoveţ, Andreiu Gheorghe, care a trăit

până la 1875 şi care se născuse în secolul anterior. După

spusele lui „această Biserică datează de pe la 1770, şi că

este făcută de o familie Duculeasa”. Tot familia Duca a

construit Bolta şi chiliile din faţa bisericii. (Iacov

Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. V, ediţie

anastatică, Editura Sfera, Bârlad, 2012, p. 88). Toate datele

din sec. XVIII se referă la reconstrucţia datorată familiei

Duca.

Sinodicul bisericii a mai consemnat şi Notiţe

istorice. Acestea sunt mai aproape de adevăr, deoarece

cuprind evoluţia bisericii începând cu sec. XIX.

76

Biserica construită/ reconstruită de familia Duca a

slujit enoriaşilor până la marele cutremur din 1802, când

s-a dărâmat. „După care apoi au început a se rezidi din

nou prin ajutorul poporanilor şi stăruinţele preotului

Manole, făcându-se Biserica cu 5 turnuri a căreia lucrare

s-o terminat la 1812” (ibidem, p. 89).

Secolul al XIX-lea a pus la grele încercări Biserica

Vovidenia de mai multe ori. Cutremurele grozave au

alternat cu incendiile devastatoare. În 14 octombrie 1826,

la câţiva ani de la reconstrucţie, în timpul unui incendiu,

biserica a căzut cu turnuri cu tot. Preotul bisericii,

Theodor Duhovnicul, din dorinţa de a scăpa obiecte din

interiorul bisericii a fost în pericol de a fi zdrobit sub

dărâmături. Enoriaşii, pentru a feri biserica de alte

incendii au pus-o sub patronajul unui al doilea hram,

„Preacuvioasa Parascheva”. Biserica a fost refăcută cu

cheltuiala lui D. Hagi Milea, dar şi cu stăruinţa

poporenilor.

Calamităţile păreau fără sfârşit, cutremurul din 1838

a dărâmat biserica abia reconstruită. Târgoveţii au făcut

un nou efort. Evenimentul a fost consemnat pe peretele

bisericii, sub cafas. „În dzilele Prea Înălţatului Domnului

nostru Grigorie Alexandru (Ghica) s-a zugrăvit păreţii

bisericii prin osârdia epitropilor: Pavel (Filibiu), Gheţu

Mihail, Chiriac Dobrovici, Hagi Chiriac Calciu, Cruceanu

Mosca, Hagi Panainte, Hagi Dimitriu”. Anul 1849

(Deche)mvr 12. (Ioan Antonovici, op. cit., vol. I, p. 309).

Tot Sinodicul ne informează că în 1886 s-a construit

un nou grilaj în jurul bisericii, iar în 1893, prin stăruinţa

77

epitropilor Sachelarul Dimitrie Blănariu, Gheorghe S.

Răşcanu şi Grigore Costea s-a construit un imobil pe

strada Ştefan cel Mare în locul bolţei ruinate. (ibidem,

vol. V, p. 89). În 1896, Gheorghe Alexandru, comersant şi

prim cantor a reparat pereţii exteriori, acoperământul şi

pridvorul. (ibidem, p. 90).

Lucrări noi la biserică s-au făcut între anii 1913-

1914. A avut loc o restaurare completă (ridicarea

catapetesmei, pictarea interiorului, construirea

pridvorului şi a turlei cu clopote. (Oltea Răşcanu-

Gramaticu, „Istoria Bârladului” ed. a III-a, p. 313).

În 1928, la solicitarea preotului Ştefan Vasilescu,

pictorul Theodor Bălăeşu a poleit catapeteasma bisericii

cu foi de aur. (Al. Crăciun, „Monografia judeţului

Tutova”, Bârlad, 1943, p. 164).

După cutremurul din 1940, biserica a fost reparată

din nou. S-a refăcut pictura în 1942, pictor Constantin

Tăbăcaru. Cutremurele din 1977, 1986, 1990 au provocat

alte distrugeri.

Ultimele lucrări de consolidare s-au făcut în

perioada 1991-1993, cu stăruinţa preotului paroh Popa

Dumitru cu sprijinul Direcţiei Monumentelor Istorice.

Între 2001-2003, biserica a fost repictată, în timpul

preotului paroh Ştefan Beznean. În 2012, în curtea

bisericii, a fost construită o casă praznicală prin îngrijirea

preotului Florin Chereac-Pavliuc.

78

PROPRIETĂŢILE BISERICII VOVIDENIA

Nu cunoaştem primele proprietăţi cu care a fost

înzestrat acest locaş de cult. Sigur ctitorul, care după

aprecierea noastră a fost Alexandru cel Bun a făcut

primele danii şi a acordat primele privilegii, biserica fiind

domnească pe un loc domnesc. Documentele de proprietate

au fost distruse de tătari la 1711. Se ştiu câteva proprietăţi

ajunse în stăpânirea bisericii Vovidenia după 1711.

Iacov Antonovici, în vol. V al „Documentelor

bârlădene” a publicat o listă cu Ajutătorii bisericii

Vovidenia, listă în care erau cuprinse binefacerile după

1770:

1) Ştefan Duca şi Vasile Dăscălaşu au dăruit Bisericii

locurile de peste „Podul cel Mare”;

2) Paraschiva Vidră a dăruit Bisericii locul Hanului

din strada Sfântului Ilie ce se zice şi „La trei scări”;

3) Monahul Eliseu a dăruit Bisericii locul unde s-a

găsit clopotniţa „de la fundul Altarului Bisericii, pe malul

Bârladului, în 1800, pentru locuinţa preoţilor;

4) Preotul Manole a dăruit casa sa cu locul ei

Bisericii ca să fie de locuinţă preoţilor spre pomenirea sa.

Donaţia a fost făcută în 1801. Acolo a locuit profesorul

Ioan Popescu mai târziu;

5) Pavel Duca, epitrop al Bisericii la 1824 a dăruit

locul Bolţei, în Uliţa Veche şi chiliile din faţa Bisericii.

79

Această uliţă/ stradă, mai târziu se va numi: Ştefan cel

Mare;

6) Neculai Drăganu, în 1875 a dăruit Bisericii

Vovidenia casele din dosul stradei Ştefan cel Mare, spre

pomenirea sa;

7) Ilinca Scărlat Manu şi Iordache Manu, în 1858, au

dăruit locul sterp de lângă Biserică situat în strada Ştefan

cel Mare, pentru clopotniţă.

Alte proprietăţi sunt cunoscute din actele păstrate

în arhiva bisericii, toate după 9 mai 1754:

1) În 16 februarie 1775, Alisandra Ţifârdănescu a

dăruit Bisericii Vovidenia un loc de casă, în Târgul

Bârladului, lat de 3 stânjeni liniari în faţă şi de 6 stânjeni

în dos. Documentul a fost semnat de preotul Vasile Proja.

Cea mai mare parte din martori au pus degetul.

2) La 16 februarie 1799, Paraschiva, soţia

răposatului Vasile Vidră a dăruit Bisericii Vovidenia un

loc de dugheană.

3) În 9 decembrie 1800 preotul Manole de la Biserica

Ducăi a vândut un loc de 4 stânjeni Bisericii Vovidenia,

loc cumpărat de la Ilinca preoteasa preotului Constandin

Balaban.

4) În 1806, preotul Ioniţă – din călugărie

ieromonahul Elisei – a dăruit Bisericii Vovidenia două

case ale sale de pe malul Bârladului. A semnat: Eu

Ermonah Ilesei, popa Ioniţî ot târgu Bârladului. Această

danie a fost întărită de preotul Ioniţă şi în 5 martie 1809.

La sfârşit apare menţiunea: „Preotu Toderu am scris cu

zisa preotului. În acest document preotu şi-a trecut şi

80

pomelnicul şi apoi a semnat – Am scis cu mâna me,

Ermonah Elisei. Martor: Meletie monah, am fost de faţă.”

5) Zanet Zarafoul a dăruit Bisericii Vovidenia un loc

de pivniţă din vatra târgului, pe loc gospod. Locul se

găsea „alăture cu ţintirimul Sfintii biserici Vovidenii”.

Dania a avut loc în 12 martie 1815.

6) În 22 iunie 1817, biserica Vovidenia a plătit la

epitropia moşiei Târgului Bârlad suma de 31 lei ce

reprezenta analoghia celor 34 stânjeni din Uliţa veche ce

deveneau veşnica ei stăpânire, după cumpărarea în 1815

a Moşii Târgului de la Profira Dimachi, născută Miclescu.

7) În 29 martie 1821, Constandin feciorul Mitului

Profor a vândut bisericii doi stânjeni cu 250 lei.

8) Biserica Vovidenia a avut pe Uliţa veche 3,5

stânjeni. Acest loc, în 25 martie 1824 a fost arendat pe 2

ani lui Alexandru Agbasu.

9) În 16 martie 1843, Vasile Teodor a arendat locul a

trei dughene de peste Podul cel mare pentru care trebuia

să plătească 90 lei pe an.

(Preotul Ioan Antonovici, „Documente bârlădene,

vol. I, pp. 69-118).

În 14 decembrie 1838, epitropul Bisericii Vovidenia,

Dimitrachi Duca a primit un opis de hârtiile atingătoare

de locurile afierosite Sfintei Biserici din Târgul

Bârladului. (ibidem, pp. 107-108).

81

ŞCOALA BISERICII VOVIDENIA

Fiind cea mai veche biserică din Bârlad, ctitorie

domnească, gândim că în curtea sau în chiliile ei a

funcţionat prima şcoală a urbei. Aici au învăţat carte

pentru prima dată în târg, unii bârlădeni.

Târgul Bârladului fiind sute de ani Sediul Marelui

Vornic al Ţării de jos, capitala unui ţinut, centrul unui

Ocol domnesc, Punct de vamă, locul unde trăiau şi se

întâlneau cel mai des în zilele de iarmaroc meşteşugari şi

negustori, localnici sau alţii, veniţi din ţară şi de peste

hotare, a avut nevoie de oameni cu carte, care să ştie a

scrie şi a citi, să ţină catastife, să întocmească

corespondenţe, chiar în mai multe limbi, mai ales în

românească şi slavonă. Dacă nu toţi măcar o parte din cei

aflaţi în slujba Domniei sau a autorităţilor locale, sigur au

învăţat carte în Bârlad. În vremurile vechi, în Bârlad, nu

au existat şcoli particulare sau publice, carte se învăţa

numai în şcolile de pe lângă biserici sau mânăstiri. Cele

mai apropiate mânăstiri de Bârlad au fost cele de la

Bursuci, Grăjdeni, Bujoreni, dar şi cele ctitorite în sec.

XVII. Bârladul, în jurul anului 1400 exista ca târg, ca urbe,

dar şi ca sediu al administraţiei centrale şi locale. În

aceste condiţii, cu certitudine a existat o şcoală pe lângă

prima biserică din Bârlad şi aceasta nu putea fi decât

Vovidenia, biserica din centrul vechi al oraşului, biserică

în care a slujit popa Toader înainte de 1444 dar şi alţii.

82

Biserica ctitorită de Vasile Lupu şi care se va numi

Domnească, uzurpând calităţile vechii biserici Vovidenia

a devenit locaş de cult sfinţit abia în 1636.

Cunoaşterea noastră despre prima şcoală din Bârlad

este obstrucţionată de distrugerea primelor documente

ale Târgului şi ale Bisericii Vovidenia de jaful tătarilor de

la 1711 care s-au năpustit cu sabie şi foc peste Moldova

meridională după victoria de la Stănileşti a turcilor

asupra celor doi monarhi, Petru cel Mare, Ţarul Rusiei şi

Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovei. În puţinele

documente din primele secole ale Târgului şi Domniei,

păstrate în alte proprietăţi, apar mulţi ştiutori de carte,

unii din ei semnând ca martori, dar cei mai mulţi, fără

astfel de ştiinţă „semnând” cu degetul.

Cel mai vechi document păstrat emis de

oficialităţile Târgului Bârlad este din 1434-1437. A fost

păstrat în Arhiva oraşului Braşov, scris în limba slavonă,

publicat de Ion Bogdan. Documentul este o scrisoare a

lui Hârlea şoltuzul din Bârlad adresată birăului (primar)

din Braşov. Este o dovadă a cunoaşterii scrisului dar şi a

limbii slavone, în Bârlad, la câteva decenii după

descălecarea Târgului.

În 11 ianuarie 1582 a fost scris un act în Bârlad, de

către şoltuzul Jurjea pentru o vânzare din satul Greci.

Acelaşi şoltuz Jurjea/ Giurgea, a semnat, în prezenţa

celor 12 pârgari, un act de vânzare în satul Vişteleşti.

(Iacov Antonovici, „Documente bârlădene”, vol. IV, pp. 1

şi 32).

83

La 6 martie 1599 a semnat un document „Procop

Negrea uriadnic (funcţionar inferior) din Bârlad”

(ibidem, p. 37). În 6 august 1622 a semnat Pavel

uriadnicul o învoială şi plata pentru întoarcerea unei

cumpărături de ţigani. (ibidem, p. 51). În anii următori se

înmulţesc documentele în care semnează mulţi preoţi,

şoltuzi, căpitani, uriadnici, negustori şi alţi târgoveţi.

Sunt şi documente unde martorii au pus numai degetul.

Informaţie sigură despre Şcoala de la Biserica

Vovidenia avem de la jumătatea secolului al XIX-lea din

anul 1847. Atunci erau înscrişi 12 elevi, care învăţau carte

cu dascălul Gheorghe Neagu. Materia învăţăturii, după

cum consemnează documentul cuprindea: Pisaltiri, ,

Otrena, Vicernie, Buchili, Ecasuri .

Deoarece toţi elevii erau băieţi şi materiile studiate

cuprindeau învăţătură creştină ne sugerează că Şcoala

pregătea slujitori ai biserici din Târg sau pentru satele din

jur. Unul din elevi era fiul preotului Ilie. Numele de

familie ale celorlalţi elevi erau: Cojocariu, Fălcianu,

Cantaragiu, Milea, Bănceanu, Săpunariu, Brăgariu.

Numele celor mai mulţi provenea de la meseria

practicată de familia lor, numele altora părând că indică

localitatea de origine: Banca, Fălciu.

84

85

CUPRINS

SĂ SE ŞTIE, SĂ NU SE UITE… ...................................................... 5

CUVÂNT ÎNAINTE ......................................................................... 6

ISTORICUL CERCETĂRII .............................................................. 7

ŢARA MOLDOVEI ........................................................................ 10

ŢARA DE SUS A MOLDOVEI .................................................. 16

ŢARA DE JOS A MOLDOVEI ................................................... 21

ROMAN I, ÎNTREGITORUL MOLDOVEI .................................. 26

GENEZA TÂRGULUI BÂRLAD ................................................. 28

DESCĂLECAREA TÂRGULUI BÂRLAD .................................. 33

CERTIFICATUL DE NAŞTERE A TÂRGULUI BÂRLAD ..... 39

POPA TOADER, PRIMUL PREOT DIN BÂRLAD ATESTAT

DOCUMENTAR .............................................................................. 45

HOTARUL TÂRGULUI BÂRLAD ................................................ 54

PREOŢII DIN BÂRLAD, ANTE VASILE LUPU ........................ 62

BISERICILE DIN BÂRLAD VĂZUTE DE

CĂLĂTORI STRĂINI ..................................................................... 64

BISERICA VOVIDENIA – BISERICA VECHE

DIN BÂRLAD.................................................................................. 69

PROPRIETĂŢILE BISERICII VOVIDENIA ................................ 78

ŞCOALA BISERICII VOVIDENIA .............................................. 81