Un tren lung ne pare viața...

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.

Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;

Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,

și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerabdare înainte tot privim,

să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,

noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.

Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...

Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;

ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?

Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,

sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...

TU, OMULE

O, omule, ce mari răspunderi ai

De tot ce faci pe lume, De tot ce spui, prin scris sau grai,

De pilda ce la alţii dai, Căci ea mereu spre iad sau rai, Pe mulţi o să îndrume!

Ce grijă trebuie să pui În a ta viaţă toată,

Căci gândul care-l scrii sau spui, S-a dus pe veci... nu-l mai aduni, Dar vei culege roada lui

Ori viu, ori mort... odată! Ai spus o vorbă, vorba ta

Mergând din gură-n gură, Va-nveseli, sau va-ntrista, Va curăţi, sau va-ntina,

Rodind sămânţa pusă-n ea De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris Este un leac sau e otravă.

Tu vei muri, dar tot ce-ai scris Rămâne-n urmă, drum deschis

Spre înălţare, sau abis, Spre-ocară, sau spre slavă. Ai scris un cântec, versul tău

Rămâne după tine: Îndemn spre bine sau spre rău,

Spre curăţire sau desfrâu Lăsând în urmă rodul tău De har, sau de ruşine.

Arăţi o cale, calea ta În urma ta nu piere.

E cale bună, sau e rea? Va prăbuşi, sau va-nălţa, Vor merge suflete pe ea

Spre har, sau spre durere?! Trăieşti o viaţă, viaţa ta

E una, numai una. Oricum ţi-ar fi, tu nu uita, Cum ţi-o trăieşti, vei câştiga

Ori bucurii pe veci prin ea, Ori plâns pe totdeauna!

O, omule, ce mari răspunderi ai! Tu vei pleca din lume, Dar ce ai spus prin scris sau grai,

Sau laşi prin pilda ce o dai, Pe mulţi, pe mulţi la iad sau rai

Mereu o să-i îndrume! Deci, nu uita, fii credincios! Cu grijă şi cu teamă:

Să laşi în inimi luminos Un semn, un gând, un drum frumos,

Căci pentru toate, ne-ndoios, Odată vei da seamă! (Sfântul Ioan Iacob

Românul-Hozevitul)

Dacă de Rudyar Kipling

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea

În jurul tău, şi spun că-i vina ta;

De crezi în tine, chiar când omenirea

Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;

S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;

Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;

Să nu răspunzi la ură tot cu ură,

Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;

De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;

De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul

Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;

De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită

De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;

Când munca vieţii tale, năruită,

Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată

Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,

Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,

Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;

De poţi sili nerv, inimă şi vână

Să te slujească după ce-au apus,

Şi piept să ţii când nu mai e stăpână

Decât Voinţa, ce le strigă "Sus!"

De poţi rămâne tu în marea gloată;

Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;

Duşman, om drag, răni să nu te poată;

De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;

De poţi prin clipa cea neiertătoare

Să treci şi s-o încerci gonind mereu,

Al tău va fi Pământul ăsta mare,

Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!

Anti Daca de Kostas_Varnalis

De poţi să faci pe prostu când altul te repede

Făcând-o pe deşteptu, şi c-un cuvânt nu-l cerţi,

De nu te-ncrezi în nimeni şi nimeni nu te crede,

De-ţi poţi ierta păcatul, dar altora nu-l ierţi,

De nu amâni o clipă un rău să împlineşti

Şi dacă minţi mai tare când alţii nu spun drept,

De-ţi place în iubire cu ură să izbeşti

Şi totuşi îţi pui mască de sfânt sau înţelept,

De te târăşti cu viermii şi-n visuri nu-ţi iei zborul

Şi numai interesul îl sui la rang de ţel,

De părăseşti învinsul şi treci cu-nvingătorul

Şi-i vinzi fără sfială pe amândoi la fel,

De rabzi să-ţi afli scrisul şi spusa tălmăcite

Drept adevăr să-nşele mulţimea oarbă şi,

Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,

Tu, dându-le la dracu , poţi altele scorni,

De poţi să faci întruna dintr-un câştig o mie

Şi patria pe-o carte s-o vinzi la primul semn,

De nu-ţi plăteşti bănuţul luat cu datorie,

Dar tu să fii plătitul găseşti că-i drept şi demn,

De poţi să-ţi storci şi gândul, şi inima, şi nervii,

Îmbătrânite-n rele, să facă rele noi,

Şi, sub nehotărâre plecându-te ca servii,

Când toţi strigă nainte!, doar tu să strigi napoi!,

Dacă, stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,

Dar lângă cel puternic îngenunchezi slugarnic,

Şi pe duşmani sau prieteni, tratându-i cu dispreţ,

Te faci că ţii la dânşii, dar îi înşeli amarnic,

Dacă nu pierzi momentul să faci oriunde un rău

Şi-n umbra lui te-nlinişti ca-n umbra unui pom,

Al tău va fi Pământul cu tot prisosul său.

Vei fi între domni Întîiul, dar niciodata OM!

Mistretul cu colti de argint de Stefan Augustin Doinas -

Un print din Levant îndrãgind vânãtoarea

prin inimã neagrã de codru trecea.

Croindu-si cu greu prin hatisuri cãrarea,

cântã dintr-un flaut de os si zicea:

- Veniti sã vânãm în pãduri nepãtrunse

mistretul cu colti de argint, fioros,

ce zilnic îsi schimbã în scorburi ascunse

copita si blana si ochiul sticlos...

- Stãpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistretul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile rosii, ori iepurii mici ...

Dar printul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lãsând în culcus cãprioara cuminte

si linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dãdea buruiana-ntr-o parte:

- Priviti cum se-nvârte fãcându-ne semn

mistretul cu colti de argint, nu departe:

veniti sã-l lovim cu sãgeatã de lemn!...

- Stãpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l istet.

Dar el rãspundea întorcându-se: - Taci...

Si apa sclipea ca un colt de mistret.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviti cum pufneste si scurmã stingher,

mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:

veniti sã-l lovim cu sãgeatã de fier!...

- Stãpâne, e iarba fosnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrãznet.

Dar el rãspundea întorcându-se: - Taci...

Si iarba sclipea ca un colt de mistret.

Sub brazi, el strigã îndemnându-i spre creste:

- Priviti unde-si aflã odihnã si loc

mistretul cu colþi de argint, din poveste:

veniti sã-l lovim cu sãgeatã de foc!...

- Stãpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispret.

Dar el rãspunde întorcându-se: - Taci...

Si luna sclipea ca un colt de mistret.

Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii

cum stã în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistret urias, si cu coltii

îl trase sãlbatic prin colbul roscat.

- Ce fiarã ciudatã mã umple de sânge,

oprind vânãtoarea mistreþului meu?

Ce pasãre neagrã stã-n lunã si plânge?

Ce vestedã frunzã mã bate mereu?...

- Stãpâne, mistretul cu colti ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohãind, sub copaci.

Ascultã cum latrã copoii gonindu-l...

Dar printul rãspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul si sunã întruna.

Sã suni pânã mor, cãtre cerul senin...

Atunci asfinti dupã creste luna

Si cornul sunã, însã foarte putin.

Vara de George Coşbuc

Priveam fără de ţintă-n sus -

Într-o sălbatică splendoare

Vedeam Ceahlăul la apus,

Departe-n zări albastre dus,

Un uriaş cu fruntea-n soare,

De pază ţării noastre pus.

Şi ca o taină călătoare,

Un nor cu muntele vecin

Plutea-ntr-acest imens senin

Şi n-avea aripi să mai zboare!

Şi tot văzduhul era plin

De cântece ciripitoare.

Privirile de farmec bete

Mi le-am întors către pământ -

Iar spicele jucau în vânt,

Ca-n horă dup-un vesel cânt

Copilele cu blonde plete,

Când saltă largul lor vestmânt.

În lan erau feciori şi fete,

Şi ei cântau o doină-n cor.

Juca viaţa-n ochii lor

Şi vântul le juca prin plete.

Miei albi fugeau către izvor

Şi grauri suri zburau în cete.

Cât de frumoasă te-ai gătit,

Naturo, tu! Ca o virgină

Cu umblet drag, cu chip iubit!

Aş vrea să plâng de fericit,

Că simt suflarea ta divină,

Că pot să văd ce-ai plăsmuit!

Mi-e inima de lacrimi plină,

Că-n ea s-au îngropat mereu

Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!

O mare e, dar mare lină -

Natură, în mormântul meu,

E totul cald, că e lumină!