RAZE DIN LUMINA LUI HRISTOS REVISTĂ DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

PERIODIC AL BISERICII NAȘTEREA MAICII DOMNULUI - NĂVODARI

ANUL I NR. 1 2016

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 2

REVISTÃ ORTODOXÃ EDITATÃ CU BINECUVÂNTAREA I.P.S. DR. TEODOSIE

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

CUPRINS:

I. OMILII ŞI PASTORALE

Preot David Marian

Predică la Duminica a doua din post (a

slăbănogului din Capernaum)……………………4

II. ARTICOLE ŞI STUDII

Preot David Marian

Taina Sfintei Spovedanii- prezentare biblico-

patristică………………………………………….7

Preot Eugen Tănăsescu

Catalogarea moaştelor…………………………..19

Prof. David Cornelia

Sacrul şi profanul la Mircea Eliade……………..21

Preot David Marian

Spovedania- terapia sufletului…………………..25

Preot Prof. drd. Rusu Ionuţ

Preoţia sacramentală şi preoţia împărătească în

Biserică………………………………………….27

III. Monografii

Preot Herţa Nicolae

Biserica parohiei Istria- monument istoric de

Clasa A…………………………………………31

Preot David Marian

Satul Nuntaşi între adevăr şi istorie………….…35

IV. MARI TEOLOGI

Protoiereu Vladimir Vorobiev – Duhovnicul şi

Ucenicul, Editura Sophia şi Cartea Românească,

Bucureşti-2009 (fragment)……………………...41

COLECTIVUL DE REDACŢIE:

COORDONATOR:

Preot David Marian

COLABORATORI:

Profesor David Cornelia

Preot Prof. drd. Rusu Ionuţ

Preot Herța Nicolae

Preot Eugen Tănăsescu

PERIODIC AL PAROHIEI ORTODOXE

,,NAȘTEREA MAICII DOMNULUI”

NĂVODARI

ADRESA:

Str. D 13, Nr. 18 Năvodari

CONCEPŢIE GRAFICĂ ŞI

TEHNOREDACTARE:

Preot David Marian

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 3

I.P.S. Dr. Teodosie Arhiepiscopul Tomisului

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 4

PREDICÃ LA DUMINICA A DOUA DIN POST (A SLÃBÃNOGULUI DIN CAPERNAUM)

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul

Duminica trecută am ascultat pericopa

Evanghelică despre trăirea minunată a arătării

măreţe şi puternice a Mântuitorului Iisus Hristos.

Natanael, care a pus la îndoială cuvintele

Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar

fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din

Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns

înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a

mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca

Împărat al lui Israel.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre

ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă

adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.

Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un

prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe

patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei

au încercat fără să izbutească, să străbată prin

mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă

Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul

casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat

în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat

la picioarele Făcătorului de minuni, Mântuitorul

Iisus Hristos. Dar să repetăm textul evangheliei

pentru a putea pătrunde mai adânc în tema pe care

o vom trata.

,,Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva

zile, s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat

mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le

grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un

slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând

ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au

desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin

spărtură, au lăsat jos patul în care zăcea slăbănogul.

Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului:

Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale. Şi erau acolo

unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în

inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El

huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai

Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui

că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi

acestea în inimle voastre? Ce este mai uşor a zice

slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice:

Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi

că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe

pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi

patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi,

luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau

toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând:

Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu

2:1-12) Aceasta este minunea relatată de pericopa

evanghelică de astăzi. Şi, ceea ce cred că ne

uimeşte cel mai mult, sunt cuvintele pe care Hristos

le adresează paralizatului. Nimeni, probabil, nu se

aştepta ca vindecarea pe care Iisus i-a dăruit-o

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 5

aceluia să înceapă tocmai de la iertarea păcatelor.

Nimeni nu se putea gândi că secretul vindecării

bolnavului stă ascuns chiar în iertarea păcatelor lui.

De aceea, pentru că suntem în această perioadă de

pregătire duhovnicească am să vă vorbesc despre

puterea de a ierta păcatele, putere pe care

Mântuitorul a dat-o preoţilor prin Taina Pocăinţei.

Iubiţi fraţi creştini

Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a

poruncilor lui Dumnezeu. Omul care a păcătuit îşi

simte inima împovărată şi nu-şi află liniştea, şi nu

se uşurează decât dacă-şi mărturiseşte păcatul

înaintea lui Dumnezeu. Cel dintâi păcat a fost cel al

neascultării săvârşit în rai de Adam şi Eva. Omul,

săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci

se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul

dragostei, respectului şi ascultării faţă de

Dumnezeu este luat de cel al fricii, al temerii de El;

aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin

neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu . În

această stare, omul nu mai are puterea sufletească

de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu.

Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe -diavolul.

Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în

sufletul omului. (Facere 3; l-13)

Mâhnirea şi durerea lui Dumnezeu pentru

păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă

dragostea Sa faţă de om ci, îndată după căderea în

păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi

făgăduieşte omului mântuirea.

Nu numai că ne depărtăm de Dumnezeu

atunci când păcătuim, dar Îi devenim şi duşmani.

Nu e nevoie să ne ridicăm mâinile pentru a ne lupta

cu Dumnezeu; când mintea noatră nu se supune

voii dumnezeieşti, ne aflăm în vrăjmăşie cu El.

Despre această vrăjmăşie a minţii, Proorocul

Miheia spune: Dar mai-nainte vreme poporul Meu

prin vrajbă s-a ridicat cu faţa împotriva păcii Lui

(Miheia 2; 8). Preluând această idee a vrăzmăşiei

dintre om şi Dumnezeu datorită păcatului

Apostolul Pavel aduce ca mijloc de împăcare

pocăinţa (I Corinteni V) sau (II Corinteni 2; 5;

11) Sfântul Ioan Scărarul vorbind despre

pocăinţă zice: ,,Pocăinţa este aducerea înapoi a

Botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu

pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a

smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la

nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este

gândul de sine şi ingrijirea neingrijată de sine.

Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea

deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeste...”

Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul

Isaac Sirul şi se naşte în inimă din credinţă şi frică.

Ea este a doua renaştere. Pocăinţa este reînoirea

botezului, este curăţirea conştiinţei.

Sfânta Spovedanie, sau Taina Pocăinţei este

una dintre cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe cu

o importanţă deosebit de mare pentru viaţa

duhovnicească a creştinilor, datorită efectului pe

care îl are asupra credinciosului, acela de a-i curăţi

păcatele prin harul Sfântului Duh.

Spovedania nu înseamnă o ştergere formală

a unor greşeli pe care omul le-a comis, ci îşi

doreşte o schimbare lăuntrică a omului. Păcatele pe

care le face omul îi fac nesimţitoare mintea, inima

şi conştiinţa, îi orbesc vederea duhovniceacă şi îi

fac neputincioasă voinţa creştină.

Însă, prin milostivirea lui Dumnezeu Care

îşi revarsă harul Său curăţitor, omul este reaşezat în

demnitatea sa iniţială, dobândită prin Botez, aceea

de a fi partener de dialog al Lui. De aceea,

Dumnezeu nu-l lasă singur pe creştinul căzut în

păcate, ci îi trimite în ajutor pe slujitorul lui, care

este preotul. Mărturisindu-se duhovnicului,

credinciosul învaţă să redescopere dialogul cu

Dumnezeu, învaţă să se reaşeze în starea de fiu

iubitor faţă de Tatăl său cel ceresc şi astfel să-şi

recâştige libertatea şi celelalte puteri ale sufletului

slăbite prin păcate. Astfel, el reîncepe cu

spovedania să practice virtuţile, în primul rând

credinţa, căci mergând în faţa duhovnicului

mărturiseşte că Dumnezeu este Dreptul Judecător,

Creatorul a toate de sub ascultarea Căruia a ieşit şi

de la Care s-a îndepărtat. Apoi el vine la

spovedanie cu nădejdea în bunătatea Domnului,

Care iartă păcatele oamenilor ce se căiesc pentru

ele şi, nu în ultimul rând, el pune în lucrare virtutea

iubirii creştineşti, pentru că merge înaintea

scaunului de spovedanie din dorinţa de a redobândi

comuniunea cu Dumnezeu, îi iartă pe cei care i-au

greşit şi care l-au nedreptăţit şi se reaşează în

postura de om duhovnicesc.

Necesitatea Pocăinţei sau Spovedaniei este

dedusă din universalitatea păcatului: „Căci multe

greşim toţi” (Iacov III; 2) şi „dacă zicem că păcat

nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu

este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El

este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să

ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan

1; 8-9) precum şi de dorinţa de eliberare de sub

povara sa.

Voinţa omului fiind cea care suferă cel mai

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 6

mult din cauza păcatului, cel care are menirea să

vindece boala păcatului trebuie să ştie că el naşte în

suflet dezordine, dezechilibru, nelinişte, spaimă,

deznădejde şi neîncredere, mizerie şi chin

sufletesc, toate culminând cu o imposibilă adaptare

la mediul social şi la viaţă, cu ne încrederea în sine,

cu laşitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi oameni.

Mai mult sau mai puţin, toţi oamenii sunt

păcătoşi. Iisus Hristos este singura excepţie. Toţi

păcătuim şi toţi trebuie să ne recunoaştem

păcătoşenia, căci păcatul este universal şi are o

realitate psihologică ce nu poatefi tăgăduită...

Libertatea este independenţa faţă de patimi, faţă de

pofte şi faţă de păcate. Este liber cine are conştiinţa

curată şi sufletul nepătat. Cine face păcatul – a zis

Mântuitorul – este rob păcatului (Ioan 8; 34).

Mântuirea din robia păcatului înseamnă eliberare.

Iată ce spunem şi mărturisim într -o mulţime de

rugăciuni că Iisus Hristos este Liberatorul sau

Mântuitorul lumii şi al oamenilor. Pentru că El,

prin adevărul şi harul Său curăţitor şi sfinţitor ne

face curaţi de păcate şi astfel liberi. Aşadar, păcatul

cere şi pocăinţă.

Iubiţi credincioşi

Viaţa creştină e neînţeleasă pentru lumea

secularizată din zilele noastre. Totul este paradoxal

în ea, totul are o ordine inversă faţă de cea a lumii

şi de aceea este cu neputinţă ca ea să fie cunoscută

doar prin cuvânt. Singura cale dea ajunge la ea este

păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Viaţa creştină

este ea însăşi o viaţă tanică în Hristos. Mai mult,

creştinismul este un mod de viaţă, precum şi tot

ceea ce presupune acesta. Viaţa unui creştin este o

participare la viaţa lui Dumnezeu şi aceasta nu

poate avea loc fără lucrarea Duhului Sfânt. În

ultimul deceniu am găsit într -o nouă realitate care

este lumea postmodernă, pe care o vedem şi simţim

în chipuri diferite, la fel cum s-aîntâmplat cu lumea

modernă care a preluat-o.

Într –o socieatate postmodernă,

secularizată, biserica sau mai binezis Bisericile

sunt nevoite să-şi găsească locul, nu un loc

dominant. Nu un loc marginal, nu un ghetou al

fricii şi al orgolului departe de cultură şi de viaţa

comunitară.

„De ce ? Pentru că ştim prea bine că trăim

într -o lume dominată de valorile pământeşti mai

curând decât de suflet. Trăim, cu alte cuvinte, într-

o lume secularizată.

Epoca noastră însă, datorită dezvoltării

fără precedent a capacităţii de stăpânire şi

manipulare a omului, favorizează, mai mult ca

oricând căutarea confortului existenţial şi odată cu

el stimularea celor trei tentaţii majore, prezente

deja în cartea Genezei, şi anume: plăcerea, averea

şi puterea. Conştiinţa care devine tributară acestei

tentaţii şi se complace în cercul lor de vrajă

tratează apoi cu indiferenţă sau marginalizează

orice demers al căutării unei vocaţii ultime a

omului, dincolo de ceea ce îi oferă societatea de

consum şi valorile pe care ea le propune. Omul se

transformă într -o fiinţă fără rădăcini care devine

izvor nesecat de violenţă şi terorism. Criza

spirituală a omului contemporan va spori mereu

dacă Biserica nu-şi va face simţită prezenţa şi

lucrarea Sa spirituală.

Într-adevăr putem spune că cea mai mare

provocare pe care o întâmpină Biserica astăzi nu

este ateismul ci indiferenţa. Acest indiferentism din

conştiinţa tinerilor este mult mai grav decât

materialismul şi ateismul. Din păcate atât şcoala

cât şi familia nu pot face faţă. Singura instituţie

care le poate sprijini deopotrivă este Biserica.

Pentru acestea ea trebuie să ofere o morală, o

platformă care să-şi facă, să-şi câştige timp înfaţa

răutăţii şi durerii celorlalţi oameni. Astfel Biserica

are rolul cel mai important în cadrul societăţii

actuale, prezenţa ei trebuind să fie din ce în ce mai

vizibilă şi mai pregnantă. Şi cum se poate realiza

aceasta? PrinTaina Sfintei Spovedanii. Ea joacă un

rol central în viaţa şi spiritualitatea ortodoxă. Este

taina prin care se restabileşte legătura

creştinismului cu Dumnezeu, legătură întreruptă

prin păcat.

Viaţa creştinului nu se poate fără

spovedanie, dacă avem în vedere faptul că toţi

păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol

Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim

pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă

mărturisim păcatele noastre, El este credincios ca

să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de

toată nedreptatea” (I Ioan 1; 8-9).

Intelectualul veacului nostru trece pe lângă

uşa bisericii şi nu intră, pentru că el, cel ce iubeşte

cu ardoare viaţa aceasta, nu se regăseşte pe sine în

atmosfera de o prea pronunţată tristeţe şi

melancolie, în care se vorbeşte mereu despre păcat

şi înfricoşătoarele lui pedepse, despre post şi

înfrânare, despre durere şi pocăinţă... le consideră

în tot cazul drept lucruri învechite, demodate şi

perimate, acordându-le ura şi dispreţul lui.

Să-L rugăm pe Dumnezeu, Care ne-a arătat

astăzi cât de mult poate îmbolnăvi păcatul fiinţa

noastră, să ne dea şi nouă conştiinţă trează, ca să

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 7

putem lupta împotriva lui cu toată puterea voinţei,

păstrându-ne, în felul acesta, nu doar sufletele

curate, dar şi trupurile noastre ,,sănătoase” şi

iubitoare de ,,cer”, chiar dacă din fire sunt înclinate

spre pământ, adică spre ,,râvna celor de jos”,

Amin!

Preot David Marian, Parohia NAȘTEREA

MAICII DOMNULUI NĂVODARI (Predică

publicată şi pe site: www Creştin Ortodox. ro)

TAINA SFINTEI SPOVEDANII

1. Prezentare biblico-patristică:

a) Taina Sfintei Spovedanii în Sfânta

Scriptură

b) Taina Sfintei Spovedanii în scrierile şi în

lucrarea pastorală a Sfinţilor Părinţi

a) Pocăinţa sau mărturisirea păcatelor în

Sfânta Scriptură

Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a

poruncilor lui Dumnezeu. Omul care a păcătuit îşi

simte inima împovărată şi nu-şi află liniştea, şi nu

se uşurează decât dacă-şi mărturiseşte păcatul

înaintea lui Dumnezeu. Cel dintâi păcat a fost cel al

neascultării săvârşit în rai de Adam şi Eva. Omul,

săvârşind păcatul, se ascunde de Dumnezeu, deci

se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul

dragostei, respectului şi ascultării faţă de

Dumnezeu este luat de cel alfricii, al temerii de El;

aceasta pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin

neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu ; în

această stare, omul nu mai are puterea sufletească

de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu;

Adam dă vina pe Eva iar Eva pe şarpe -diavolul.

Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în

sufletul omului. (Facere 3; l-13)

Mâhnirea şi durerea lui Dumnezeu pentru

păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă

dragostea Sa faţă de om ci, îndată după căderea în

păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi

făgăduieşte mântuirea, însănătoşirea, vindecarea de

boala neascultării, prin trimiterea în lume a Celui

Care Se va naşte din femeie, ,,care va zdrobi capul

şarpelui” (Facere 3; 15).

Sfânta Sciptură mărturiseşte – ca pe cel mai

vechi exemplu – mărturisirea lui Lameh, care cu

tristeţe a mărturisit soţiilor sale faptul că omorâse

un om (Facere 4; 23-24).

Vorbind în numele lui Dumnezeu, Moise le

spune fiilor lui Israel următoarele: Spune fiilor lui

Israel: Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun

păcat faţă de un om, şi prin aceasta vă păcătui

împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela,

să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă

deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la

aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a

păcătuit. (Numeri 5; 6-7). Şi iarăşi: dacă un suflet

păcătuieşte… să-şi mărturisească păcatul pe care l-

a săvârşit… şi să-l plătească pe de-a întregul;

pentru ceea ce a păcătuit el cu privire la lucrul cel

sfânt, va plăti preţul acestuia şi va mai adăuga a

cincea parte din preţ;… Iar pentru greaşeala sa va

duce din turmă un berbec fără meteahnă, preţuit

după măsura păcatului (Levitic 6).

Toţi proorocii Vechilui Testament, dar în

mod special David, poruncesc mărturisirea. David,

mustrat de proorocul Natan pentru păcatul uciderii

lui Urie, s-a căit recunoscându-şi greşeala: ,,...<Am

păcătuit înaintea Domnului>, a zis David către

Natan. <Şi Domnul a ridicat păcatul de deasupra

ta>, a zis Natan, <şi tu nu vei muri>” (II Regi 12;

12-13). David şi-a mărturisit greşeala şi atunci

când a îngăduit numărătoarea israeliţilor din

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 8

îndemnul diavolului: ,,Atunci a zis David către

Dumnezeu: Am greşit mult, făcând aceasta; iartă

dar vina robului Tău, că m-am purtat cu totul

nepriceput” (I Paralipomena 21; 8).

Regele Manase, ,,... legat cu cătuşe de fier a

fost dus la Babilon. Acolo, în strâmtorarea sa, el a

căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a

smerit foarte înaintea Dumnezeului părinţilor săi.

Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a

ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la

Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că

Domnul este Dumnezeu cel adevărat” (II

Paralipomena 33; 11-13).

În Pildele lui Solomon se spune astfel: ,,Cel

ce-şi acoperă propria răutate nu va propăşi, dar cel

ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit” (Pilde 28;

13). Ninivitenii, aflând vestea de la proorocul Iona

că, pentru păcatele poporului, Dumnezeu va

distruge cetatea, ,,...au crezut în Dumnezeu, au

ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari

şi până la cei mai mici”, chiar şi animalele au

postit. ,,Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele

de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi

i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care

le făcuse şi nu le-a împlinit” (Iona 3; 5-10).

Proorocul Isaia ne sfătuieşte să fim foarte

pregătiţi: ,,Căutaţi-l pe Domnul, şi când Îl veţi afla,

chemaţi-L; iar când El Se va va apropia de voi,

atunci să-şi părăsească necredinciosul căile şi

nelegiuitul sfaturile şi să se întoarcă la Domnul şi

va afla milă, şi la Dumnezeul vostru să se întoarne,

că El cu îmbelşugare va ierta păcatele” (Isaia 55;

6-7). Prin proorocul Isaia, Dumnezeu porunceşte:

,,…mărturiseşte-ţi fărădelegile tale, ca să te

îndreptezi, (pentru că) Eu sunt Cel ce şterge

fărădelegile tale” (Isaia 43; 25).

Înţeleptul Sirah îndeamnă: ,,nu te ruşina să-ţi

mărturiseşti păcatele.” (Înţ. lui Iisus Sirah, 4; 26)

Iar Iov spune: ,,Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă,

păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greşeala

făptuită, pentru că, adică, mă temeam de zarva

cetăţii şi mă înspăimânta dispreţul cetăţenilor în

faţa îndrăzneţei mele mărturisiri” (Iov 31; 33-34).

Cei ce au venit la propovăduitorul pocăinţei,

Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan,

îşi mărturiseau păcatele înainte de a fi botezaţi. Iată

cuvintele Evanghelistului: Atunci a ieşit la el

Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea

Iordanului. Şi erau botezaţi de către el în râul

Iordan, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3; 5-6).

Vedem astfel că spovedania este o poruncă

dumnezeiască şi, ca atare, este necesar să fie

săvârşită cu exactitate pentru mântuirea celor ce se

pocăiesc.

În Noul Testament, porunca a dobândit un

nou înţeles. Spovedania este uşa de intrare în

Creştinism, aşa cum bine s-a arătat la mărturisirea

celor ce erau botezaţi în Iordan de către Sfântul

Ioan. Acest Botez a fost o anticipare a

Creştinismului. Iată ce spunea el: Eu unul vă botez

cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după Mine

este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic

să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh

Sfânt şi cu foc (Matei 3; 11).

Mântuitorul îşi începe propovăduirea cu

următoarele cuvinte: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat

împărăţia cerurilor” (Matei 4; 17) şi ,,...credeţi în

Evanghelie”(Marcu l; 15). În Sfânta Evanghelie,

Mântuitorul îndeamnă la Pocăinţă prin parabole

sau pilde; de exemplu, parabola despre oaia cea

pierdută. Când un om pierde o oaie dintr-o sută,

lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi caută pe cea

rătăcită până o găseşte. ,,Şi găsind-o, o pune pe

umerii săi, bucurându-se; Şi venind acasă, cheamă

prietenii şi vecinii, zicându-le: <Bucuraţi-vă cu

mine, că am găsit oaia cea pierdută>. Zic vouă: Că

aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un

păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi

nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă”

(Luca 15; 5-7). Altă pildă, tot despre Pocăinţă, este

cea despre drahma pierdută. Femeia aprinde

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 9

lumina, mătură casa şi caută până ce o găseşte;

dacă a găsit-o, se bucură cu prietenele şi vecinii. Şi

Mântuitorul zice: ,,Aşa se face bucurie îngerilor lui

Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.”

(Luca 15; 10) Parabola despre fiul risipitor - fiul

cel mic, luând partea sa de moştenire, pleacă de la

casa părintească cheltuindu-şi averea trăind în

destrăbălare; ajungând muritor de foame, îşi vine în

sine şi se hotărăşte să se întoarcă la tatăl său,

cerându-şi iertare; tatăl îl primeşte cu dragostea de

părinte, rostind cuvintele: ,,acest fiu al meu mort

era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15; 11

-24).

În Sfânta Evanghelie sunt şi alte pilde despre

Pocăinţă, cum ar fi pilda vameşului care, stând cu

smerenie într-un ungher al Templului, ,,îşi bătea

pieptul, zicând: <Dumnezeule, milostiv fii mie,

păcătosul>” (Luca 18; 13). Femeia păcătoasă vine

în casa fariseului unde Iisus stătea la masă ,,Şi,

stând lângă picioarele Lui, plângând, a început să

ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei

le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu

mir” (Luca 7; 37 -38). Zaheu Vameşul, primindu-

L pe Mântuitorul în casa sa, pune începutul cel bun

pentru o viaţă nouă: ,,Iată, jumătate din averea

mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit

pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el

Iisus: <Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia,

căci şi acesta este fiu al lui Avraam; căci Fiul

Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel

pierdut>” (Luca 19; l -10).

Apostolul Petru a plâns cu amar păcatul

lepădării de Mântuitorul în timpul Patimilor (Matei

26; 75). Tâlharul de pe cruce, răstignit împreună cu

Mântuitorul, recunoscându-şi vinovăţia, se căieşte

şi rosteşte cu umilinţă ,,... Pomeneşte-mă, Doamne,

când vei veni în împărăţia Ta” (Luca 23; 40-42).

Mântuitorul, primindu-i mărturisirea sa, îi spune:

,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”

(Luca 23; 43).

Sfântul Apostol Pavel se întoarce la Hristos;

din prigonitor pe drumul Damascului, ajunge

Apostolul neamurilor, adică al lumii păgâne.

În scrierile Sfinţilor Apostoli, Cartea Faptelor

şi Epistole, găsim aproape pe fiecare pagină, pilde

şi îndemnuri la Pocăinţă. Propovăduirea Pocăinţei

este mesajul dat de însuşi Mântuitorul Sfinţilor

Apostoli, după învierea Sa. ,,Atunci le-a deschis

mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că

aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi

să învieze din morţi a treia zi. Şi să se

propovăduiască în numele Său pocăinţa spre

iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la

Ierusalim” (Luca 24; 45 -47).

Astfel, Sfântul Apostol Petru, în ziua

Pogorârii Sfântului Duh, spune mulţimilor adunate

la Ierusalim în ziua praznicului: ,,.. .Pocăiţi-vă şi să

se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus

Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi ve-ţi

primi darul Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor

2; 37 -38). Tot Sfântul Apostol Petru spune celor

care erau miraţi de vindecarea unui olog prin

rugăciunile Apostolului: ,,... pocăiţi-vă şi vă

întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre”

(Faptele Apostolilor 3; 19). Simon Magul, pentru

păcatul care-i poartă numele -simonia -(cumpărarea

cu bani a harului în scopul de a câştiga bani), este

sfătuit să se pocăiască: ,,Pocăieşte-te, deci, de

această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu, doară

ţi se va ierta cugetul inimii tale. Căci întru

amărăciunea fierii şi întru legătura nedreptăţii te

văd că eşti” (Faptele Apostolilor 8; 22-23).

Sfântul Apostol Pavel, în faţa Areopagului

din Atena, rosteşte între altele şi aceste cuvinte:

,,...Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile

neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi, de

pretutindeni, să se pocăiască” (Faptele Apostolilor

17; 30). În Milet, spune preoţilor din Efes: ,,N-am

ascuns nimic din cele folositoare, care să nu vi le

vestesc şi să nu vă învăţ, fie înaintea poporului, fie

prin case, mărturisind şi iudeilor şi elinilor

întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa

în Domnul nostru Iisus Hristos” (Faptele

Apostolilor 20; 20-21). În faţa regelui Agripa,

Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: ,,Drept aceea,

rege Agripa, n-am fost neascultător cereştii arătări;

ci, mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim şi

din toată ţara Iudeii şi neamurilor le-am vestit să se

pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând

lucruri vrednice de pocăinţă” (Faptele Apostolilor

26; 19 -20). În Epistola către Romani scrie: ,,.. nu

ştii că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la

pocăinţă?” (Romani 2; 4) Apoi, scrie Corintenilor:

,,Mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că

v-aţi întristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după

Dumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de

către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu

aduce pocăinţă spre mântuire, iar întristarea lumii

aduce moarte” (II Corinteni 7; 9 -10). Sfântul

Apostol Pavel scrie lui Timotei să certe ,,... cu

blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da

Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi

ei să scape din cursa diavolului de care sunt prinşi,

pentru a-i face voia” (II Timotei 2; 25-26).

Apostolul Iacov, fratele Domnului, îndeamnă

şi el la spovedanie spunând: Mărturisiţi-vă deci

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 10

unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul,

ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea

stăruitoare a dreptului (Iacov 5; 16).

De asemenea şi Sfântul Ioan Evanghelistul

spune că: ,,Dacă mărturisim păcatele noastre, El

este credincios şi drept, ca să ierte păcatele şi să ne

curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1;

9).

Sfântul Ioan Evanghelistul, în cartea

Apocalipsei, cheamă la Pocăinţă: ,,... adu-ţi aminte

de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai

înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca

sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi”

(Apocalipsa 2; 5). ,,Pocăieşte-te deci, - scrie

Bisericii din Pergam, din partea lui Dumnezeu - iar

de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu

sabia gurii Mele” (Apocalipsa 2; 16). Către

Biserica din Sardes:,,... Ştiu faptele tale, că ai

nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi

întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am

găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului

meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai

auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei

priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care

ceas voi veni asupra ta” (Apocalipsa 3; 1-3). Către

Biserica din Laodiceea scrie: ,,Eu pe câţi îi iubesc

îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te

pocăieşte” (Apocalipsa 3;19).

Sfânta Taină a Pocăinţei a fost instituită de

Însuşi Mântuitorul Hristos după învierea Sa din

morţi când a suflat asupra ucenicilor Săi şi a zis:

,,Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se

vor ierta lor şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”

(Ioan 20;22-23), după ce în prealabil o

făgăduise lor prin cuvintele: ,,Amin grăiesc vouă:

Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer,

şi oricâte ve-ţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate

şi în cer” (Matei 18;18)

De fapt această taină a fost săvârşită de Însuşi

Mântuitorul, acordând cel dintâi iertarea păcatelor

unor persoane care-şi mărturiseau credinţa în El

(Matei 9,22 ; 9, 28-29), cerând ajutorul Lui şi prin

aceasta mărturisind implicit păcatele lor. De multe

ori Mântuitorul Hristos a împărtăşit harul

vindecării şi implicit cel al iertării păcatelor prin

mâna Sa, fie printr-o materie care intra în contact

cu cel bolnav, sau printr-o putere ce iradia din

trupul Său. (Matei 9, 25 ; 8,31)

Înainte de înălţarea Sa la cer, pentru că

Hristos nu mai putea da iertare de păcate în mod

vizibil, dă această putere ucenicilor săi,

comunicându-le Duhul Său cel Sfânt, suflând

asupra lor şi zicând: ,,Luaţi Duh Sfânt, cărora le

ve-ţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le ve-ţi

ţine, ţinute vor fi.” (Ioan 20, 22-23)

Taina iertării păcatelor de către episcopi şi

preoţi a fost practicată de la începutul Bisericii.

Avem de asemenea mărturii în Faptele Apostolilor.

Cazul Anania şi Safira dovedeşte, prin abatere,

regula mărturisirii greşelilor, în faţa apostolilor

(Fapte 5; 3). Apostolul Luca relatează cum au

trecut Efesenii la Creştinism. El notează că aceştia

veneau să-şi mărturisească păcatele chiar şi în faţa

altora. Iată cuvintele Apostolului: ,,Şi mulţi dintre

cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să

spună faptele lor ”(Fapte 19; 18).

Nu numai că ne depărtăm de Dumnezeu

atunci când păcătuim, dar I ne facem şi duşmani.

Nu e nevoie să ne ridicăm mâinile pentru a ne lupta

cu Dumnezeu; când mintea noatră nu se supune

voii dumnezeieşti, ne aflăm în vrăjmăşie cu El.

Despre această vrăjmăşie a minţii, Proorocul

Miheia spune: Dar mai-nainte vreme poporul Meu

prin vrajbă s-a ridicat cu faţa-mpotriva păcii Lui

(Miheia 2; 8). Preluând această idee a vrăzmăşiei

dintre om şi Dumnezeu datorită păcatului

Apostolul Pavel aduce ca mijloc de împăcare

pocăinţa (I Corinteni V) sau (II Corinteni 2; 5;

11) Rugăciunea „Tatăl nostru” este o spovedanie

zilnică şi continuă: cererea de iertare a păcatelor

este o mărturisire a păcatelor.

b) Pocăinţa sau Taina Spovedaniei în

perioada patristică.

Vechii greci priveau mărturisirea ca pe ceva

necesar şi folositor; ca unii care erau iniţiaţi în

misteriile eleusine şi samotraciene1, ei îşi

mărturiseau în prealabil păcatele (Plutarh, Despre

Sparta: Zicale). Socrate considera că mărturisirea

este mântuitoare: „Dacă greşeşti, tu însuţi sau

altcineva căruia îi porţi de grijă, de bună voie să te

duci acolo unde se plăteşte cel mai repede

grăbindu-te ca nu cumva învechirea bolii să facă

sufletul cangrenos şi incurabil” (Platon, Gorgias).2

1 Samothrace: o insulă grecească în Nordul Mării Egee.

Eleusis: un oraş din vechea Grecie situat la Nord-Vest de

Atena. Misteriile care aveau loc în aceste două localităţii

erau nişte ritualuri religioase secrete din vechea Grecie,

celebrate primăvara în cinstea lui Demeter şi Persefona; ele

simbolizau moartea şi învierea anuală a vegetaţiei. 2 Platon, Opere Partea I, trad.: Cezar Papacostea, Marta

Guţu, Constantin Noica, ed. îngrijită de Petru Creţia,

Constantin Noica, Cătălin Partenie, Editura Humanitas,

Bucureşti 2001

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 11

Pitagora spunea şi el: „nu încerca să-ţi

acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu

reproş.”3 Iar Aristotel afirmă: „omul care-şi

mărturiseşte sincer păcatul pe care l-a făcut, nu e

departe de curăţie”.4

În urma păcatelor săvârşite, cele mai vechi

civilizaţii ofereau divinităţii sacrificii de pace. Prin

aceste sacrificii se încerca îmblânzirea sau

potolirea mâniei unei divinităţi cu care jertfitorii

voiau să se împace. Oferind aceste sacrificii, ei îşi

mărturiseau păcatele. Aceste rugăciuni adresate de

pe tot cuprinsul pământului unui zeu, reprezintă un

fel anume de mărturisire simultană către divinitate

a rasei umane. Sacrficiile de pace sunt un fel

anume de mărturisire lucrătoare a păcatului şi a

vinei acelora care care le oferă.

Omul care nu-şi mărturiseşte păcatele nu-şi

va găsi niciodată pacea deoarece refuză să se

apropie vreodată de Dumnezeu. Cel ce nu-şi va

mărturisi păcatul său se va afla permanent sub

greutatea vinei şi a depărtării de Dumnezeu. Acest

lucru îl zie Sfântul apostol Pavel: ,,Căci dorinţa

cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi

pace; Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie

împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui

Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne

nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8; 6).

Sfântul Apostol Iacov spune: ,,Preadesfrânaţilor!

Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă

de Dumnezeu” (Iacov 4; 4).

Sufletul caută să se mărturisească fiindcă

conştientizează dumnezeiasca poruncă. El îşi dă

seama că este singurul mijloc de realizare a

armoniei şi împăcării cu Dumnezeu, pe Care Îl

simte mâniat de păcatele lui pe care caută să şi le

răscumpere, pentru care caută să dea satisfacţie, şi

pentru ca Dumnezeu să nu-l părăsească, ci să Se

facă milostiv şi iertător faţă de păcatele lui.

La fel cum dorinţa de mărturisire este un

imbold imanent sau firesc, tot astfel, dorinţa de a-L

mulţumi, a-L împăca, a-I da satisfacţie lui

Dumnezeu este o sugestie lăuntrică care-l

îndeamnă pe om spre spovedanie. Sufletul este

conştient că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu,

simţindu-se obligat să satisfacă Dreptatea

Dumnezeiască, astfel că, în acest fel, el va afla

tratament şi vindecare. Satisfacerea Dreptăţii

Dumnezeieşti are ca scop tratamentul şi vindecarea

sufletului.

3 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Pitagora

4 http://www.citatecelebre.eu/ro/citate/autori/aristotel

Iată ce spune Sfântul Talasie: „Pocăinţa naşte

păzirea poruncilor; iar păzirea poruncilor aduce

curăţia sufletului. Curăţirea sufletului înseamnă

izbăvirea de patimi; iar izbăvirea de patimi naşte

dragostea. Sufletul curat este acela care iubeşte pe

Dumnezeu; iar minte curată, aceea care s-a

despărţit de patimi. Luptă pentru poruncile lui

Hristos până la moarte; căci curăţindu-te prin ele,

vei intra în viaţă.”5

Numai Biserica a primit autoriatea de a a-l

împăca pe om cu Dumnezeu şi de a-i da vindecare.

Iată de ce persoana care a păcătuit se simte obligată

să alerge la Biserică; numai Ea îl poate împăca pe

om cu Dumnezeu. Rolul şi misiunea Bisericii dă

mărturie de aceasta, dupa cum vom arata în cele ce

urmeaza.6

Practicarea acestei Taine de la începutul

Bisericii, în toate componenţele ei, este atestată din

cele mai vechi timpuri de numeroase mărturii.

În Didahia se cere preoţilor să judece cu

multă chibzuială fiecare păcat şi să stabilească

remediul duhovnicesc cuvenit. Tot aici se

menţionează ca spovedania să se săvârşească

numai în Biserică. ,,Mărturiseşte-ţi păcatele tale în

biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău”7.

,,De este cineva sfânt, să vie; de nu este, să se

pocăiască”8. ,,Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea

şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-

aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa

voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său, să

nu vină la un loc cu voi, până ce nu se vor fi

împăcat amândoi, pentru ca să nu se pângărească

jertfa voastră”9. Astfel, toate componentele acestei

Taine: mărturisirea păcatelor, căinţa, iertarea sau

epitimia sunt practicate în Biserica lui Hristos de la

începutul existentei ei istorice.

Epistola lui Barnaba cere creştinului: ,,Să-ţi

mărturiseşti păcatele tale. Să nu vii la rugăciune cu

cugetul rău. Aceasta este calea luminii” (cap. 19)10

.

Mărturisirea păcatelor este exprimată indirect de

Sfântul Ignatie Teoforul în aceste cuvinte: ,,Nu

grăiesc aşa, pentru că am găsit dezbinare;

5 Talasie Libianul, în Filocalia, Vol. IV, traducere de

Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu

1948, p. 17 6 Sf. Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului,Omilia

9 traducere din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu,

Ed. Sofia, Bucureşti 2009, p.99-105 7 Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în colecţia ,,P.S.B.”,

vol 1, traducere de Pr. Dumitru Fecioru , E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti 1979, p.27 8 Ibidem, p.27

9 Ibidem, p.31

10 Epistola lui Barnaba , în colecţia ,,P.S.B.”, vol 1, p. 136

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 12

dimpotrivă curăţie. Că toţi câţi ai lui Dumnezeu şi

ai lui Iisus Hristos sunt cu Episcopul, şi toţi câţi se

vor pocăi şi vor veni la unitatea Bisericii, vor fi şi

ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus

Hristos.”11

Clementul Romanul vorbeşte despre

pocăintă, ca act de ascultare şi unire cu Dumnezeu,

aşa cum au făcut cei în legea veche12

. În cele două

scrisori către corinteni, ne învaţă: ,,... să părăsim

grijile deşarte şi zadarnice şi să ne întoarcem la

mult lăudata şi cinstita linie de purtare a Tradiţiei

noastre! Şi să vedem ce este plăcut şi ce este primit

înaintea Făcătorului nostru. Să privim cu luare

aminte la sângele lui Hristos şi să cunoaştem de cât

preţ este el înaintea lui Dumnezeu, Părintele Său,

pentru că, fiind vărsat pentru mântuirea noastră, a

adus lumii întregi harul Pocăinţei. Să străbatem

toate generaţiile şi să învăţăm că din generaţie în

generaţie a dat Domnul prilej de pocăinţă celor ce

voiesc să se întoarcă la El”. ,,...Mai bine este într-

adevăr pentru om ca să-şi mărturisească greşelile,

decât să-şi împietrească inima, precum s-au

împietrit inimile celor ce s-au răzvrătit împotriva

lui Moise”. ,,Drept aceea, până când suntem pe

pământ să ne pocăim, căci lut suntem în mâna

meşteşugarului. Precum olarul, dacă face un vas şi

se strâmbă sau se rupe în mâinile sale, îl formează

din nou, dacă apucă de-1 aruncă mai înainte în

cuptorul cel de foc, nu poate să-i mai fie de ajutor,

tot aşa şi noi, până suntem în această lume, să ne

pocăim din toată inima pentru relele ce le-am făcut

în trup pentru ca să fim mântuiţi de Domnul, cât

mai avem timp de pocăinţă căci după ieşirea din

lume, nu mai putem să ne mărturisim sau să ne mai

pocăim”13

. Prin adresarea către persoana a doua

singular, aceşti ucenici ai Apostolilor arata că se

refera la o mărturisire individuală a credinciosului,

care se poate face numai către preot. De fapt,

Clement Romanul vorbeşte clar şi de rolul

preotului în primirea mărturisirii şi impunerea

penitenţei care urmează mărturisirii (cap. 15).

În cartea Păstorul lui Herma se spune: ,,Eu

sunt (pus) peste Pocăinţă şi dau înţelepciune tuturor

celor ce se pocăiesc. Au nu ţi se pare că această

Pocăinţă este înţelepciune? Da, Pocăinţa este o

mare înţelepciune. Cel ce a păcătuit înţelege că a

făcut rău înaintea Domnului şi se suie în inima lui

fapta pe care a săvârşit-o, se pocăieşte şi nu mai

face rău, şi săvârşeşte cu prisosinţă binele, îşi

11

Sfăntul Ignatie Teoforul, în colecţia ,,P.S.B.”, vol 1, p. 154 12

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni, în

colecţia ,,P.S.B.”, vol 1, p.49-51 13

Ibidem, p.37-81; 89-104

smereşte sufletul şi-l chinuieşte pentru că a

păcătuit. Vezi, deci, că Pocăinţa este o mare

înţelepciune.”14

,,Dacă cineva păcătuieşte neîncetat

şi se pocăieşte după fiecare cădere în păcat, dar nu

se opreşte de la păcat deloc, de nici un folos nu-i

este mărturisirea păcatelor pentru un astfel de om,

căci cu greu va dobândi viaţa veşnică.”15

,,Dacă te

gândeşti înainte că poruncile pot fi păzite, uşor le

vei păzi şi nu vor fi grele, dar dacă în inima ta se

ridică gândul că nu pot fi păzite de om, atunci nu le

vei păzi.”16

,,Mergi şi spune tuturor să se pocăiască

şi vor trăi pentru Dumnezeu, căci Domnul,

milostivindu-Se, m-a trimis să aduc tuturor

Pocăinţa, deşi unii nu mai sunt vrednici de aceasta

din pricina faptelor lor. Totuşi Domnul, fiind

îndelung răbdător, vrea ca cei chemaţi prin Fiul

Său să se mântuiască.”17

Clement Alexandrinul ne spune: ,,Celui care

se întoarce la Dumnezeu din toată inima, îi sunt

deschise porţile şi Tatăl primeşte bucuros pe fiul ce

se pocăieşte... Adevărata Pocăinţă constă în a nu

sta sub stăpânirea aceloraşi păcate şi a smulge din

suflet rădăcina păcatelor care ne-a pregătit

pedeapsa morţii... Vrei tu, furule, să fie iertat

păcatul tău? încetează de a mai fura! Desfrânatul

trebuie să stingă focurile patimii, curvarul trebuie

în viitor să ducă o viaţă curată, tâlharul trebuie să

restituie prada şi să dea ceva în plus. Tu, mărturie

mincinoasă, obişnuieşte-te să spui adevărul; tu,

sperjurule, nu mai face jurăminte. Striveşte

celelalte patimi, mânia, pofta... Tu, care eşti

mândru, puternic şi bogat, trebuie să ai lângă tine

un om al lui Dumnezeu care să fie ca un stăpân şi

conducător al tău... El va petrece pentru tine

adeseori nopţi întregi fără somn, el face pentru tine

rugăciuni către Dumnezeu... Şi se va ruga cu

osârdie, dacă îl cinsteşti ca pe un înger al lui

Dumnezeu”. În milostivirea Sa, El a dat a doua

Pocăinţă pentru aceia care vor cădea după ce au

ajuns la credinţă. Dacă omul ar fi ispitit după

chemarea divină să cadă în tertipurile diabolice, să

facă atunci încă o Pocăinţă definitivă. Căci dacă

noi păcătuim din plăcere, după ce am recunoscut

adevărul, nu avem altă jertfa de oferit pentru

păcatele noastre, ci numai aşteptarea îngrozitoare a

judecăţii şi dogoarea focului care va mistui pe

vrăjmaşii lui Dumnezeu. Cei care îşi trec vremea în

necontenite alternative de la păcat la Pocăinţă, nu

14

Herma, Păstorul , în colecţia ,,P.S.B.”, vol, p. 250 15

Ibidem, p.260-275 16

Ibidem, p. 280-290 17

Ibidem, p. 290

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 13

se deosebesc cu nimic de necredincioşi, decât prin

conştiinţa ce o au despre păcatele lor”18

.

Sf. Vasile cel Mare spune că, din pricină că

am păcătuit cu trupul, este de trebuinţă, suntem

obligaţi să ne mărturisim, fără teamă, cu propria

gură. Iată cuvintele lui: „Oare nu am păcătuit

atunci când ne-am predat păcatului mădularele

trupului pentru a lucra fărădelegea? Haideţi atunci

să ne mărturisim cu gura, folosindu-ne de acelaşi

instrument pentru risipirea păcatului. Ai fost

lacom? Plăteşte. Te-ai apucat de beţie? Posteşte. Ai

fost trufaş? Smereşte-te. Ai fost pizmaş?

Consolează-te. Ai ucis? Suferă mucenicie sau

suferă lucruri asemănătoare muceniciei; sileşte-ţi,

chinuieşte-ţi trupul prin mărturisire. Iar apoi, după

mărturisire, vei fi vrednic a cânta Domnului în

psaltire cu zece strune”. ,,Plângi mai înainte de

vremea aceea, ca să nu plângi acolo. Acum

întoarcete, cât mai este încă îngăduit. Nici nu

amâna pentru atunci întoarcerea din păcate, cât nu

mai este vreme de pocăinţă. Să lucrăm bunele cât

încă putem. Dacă pierdem bani, putem iarăşi să îi

facem la loc, dar dacă vom pierde timpul, altul în

loc nu vom mai putea găsi. Căci nu îşi iubeşte atât

de mult îndrăgostitul iubita, cât iubeşte Dumnezeu

sufletul care se pocăieşte. Căci aşa este de mare

iubirea de oameni a Stăpânului, că nu se întoarce

de la nici unul din cei ce aleargă la ea, ci îi întinde

mâna.”19

Dar dacă cineva a căzut în păcate grele să nu

deznădăjduiască, ci să vină cu îndrăzneală la

dumnezeiască iubire de oameni şi se va milui.

Acest lucru este arătat tot de Sfântul Vasile: ,,Nu

pierde nădejdea, nici nu lăsa rugăciunea, ci vino

aşa păcătos cum ieşti, ca să Îl slăveşti pe Stăpânul,

să Îi dai Lui prilej de aţi arăta iubirea Lui de

oameni prin iertarea păcatelor tale. Fiindcă dacă te

temi să vii, pui stavilă bunătăţii Lui împiedicând

faptul de a veni în lume.”20

Dar cel mai bine sfătuieşte Sfântul Nil

Atonitul, zicând: ,,Hristos Împăratul Dumnezeu nu

Se întoarce nicidecum de la cei care se deschid

către El şi suspină către El din adâncul inimii, chiar

de ar fi împovăraţi cu multe păcate, ci vine şi Îi

18

Clement Alexandrinul, Scrieri, în colectia ,,P.S.B.” vol 4,

traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R.

Bucureşti 1982, p. 265-305 19

Sf. Vasile cel Mare, Scrieri Dogmatice şi exegetice, în

colectia ,,P.S.B.” vol 4, Serie Nouă , traducere de Pr.

Dumitru Fecioru, Ed. Basilica, Bucureşti 2011, 210-135 20

Ibidem, p.238-245

curăţeşte pe ei şi le dăruieşte harisma înfierii şi îi

arată lucrători ai virtuţii cu timpul.”21

Subliniind importanţa săvârşirii acestei Sfinte

Taine, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Oameni,

care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit

îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o

putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor,

nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci

oamenilor: ,,Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi

legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ,

vor fi dezlegate şi în cer” ( Matei 18; 18) Au şi

stăpânii pământului puterea de a lega, dar leagă

numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă

leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu

întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe

pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi.

Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât

toată puterea cerească?...Ce putere poate fi mai

mare ca aceasta?… Văd, însă, că toată această

putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor”.22

Sfântul Grigore de Nazianz (+390) întreabă:

„Cine va da capului şi pleoapelor mele un izvor

nesecat, ca să pot spăla în mine, prin şiroaie de

lacrimi tot felul de întinăciune şi să plâng păcatele

mele pe cât se cuvine? Căci pentru muritori şi

pentru sufletele întinate, leacul cel mai bun sunt:

lacrimile, cenuşa şi sacul Pocăinţei”23

.

Sfântul Grigorie al Nyssei (+395) spune

păstoriţilor săi: ,,Vărsaţi înaintea mea lacrimi

amare şi multe şi voi vărsa şi eu cu voi. Alipiţi-vă

cu tristeţe de un slujitor al Bisericii şi încredeţi-vă

în el ca într-un părinte... Preotul se întristează de

păcatul fiului său duhovnicesc, cum s-a întristat

Iacob la vederea hainei iubitului său Iosif. Trebuie

să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu

mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte.

Descoperiţi-i cu îndrăzneală secretele cele mai

mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru, precum

se descoperă doctorului rănile cele mai ascunse. El

va purta grijă de sănătatea voastră”24

.

Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Pentru cei morţi, în Iad nu mai există mărturisire

21

www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/despre-

spovedanie-i/ 22 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul Despre Preoţie,III , 5, în

vol. Despre Preoţie, traducere, introducere şi note de Pr.

Dumitru Fecioru, Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti 2004 p.

77 23

I.P.S.Pimen Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor,

Povăţuiri pentru Spovedanie, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei

şi Rădăuţilor, Suceava 2002,p.18 24

Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, în colecţia ,,P.S.B.” vol

30, traducere de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,

E.I.B.M.B.O.R.,Bucureşti 1998, p453

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 14

şi îndreptare, fiindcă Dumnezeu a limitat călăuzirea

şi lucrarea la această viaţă; în vreme ce în cealaltă

viaţă, cercetarea faptelor.”25

Acelaşi dumnezeiesc

Părinte învaţă că este cu neputinţă să scăpăm de

ruşinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor

noastre, căci dacă aici nu ne mărturisim din pricina

ruşinii, acolo ne vom umili în faţa a miliarde de

oameni. Iată cuvintele Dumnezeiescului Părinte:

„Dacă aici, în faţa unei singure persoane, nu

suportăm ruşinea, ce vom face atunci, în faţa miilor

de miriade? Gândeşte la cum va fi scaunul de

judecată al lui Dumnezeu; gândeşte-te la păcatele

pe care le-ai făcut. Chiar dacă tu uiţi păcatele,

Dumnezeu nu le uită; dar, dacă tu nu-ţi vei şterge

păcatele prin pocăinţă şi mărturisire, El va pune

totul în faţa ochilor tăi.”26

Şi iarăşi: „Mulţi dintre

cei ce păcătuiesc, spun: „Mă simt tare ruşinat. Cum

mă voi apropia de Dumnezeu? Cum Îl voi implora?

Aceştia suferă de o evlavie drăcească. Nu aveţi

nici un fel de îndrăzneală? Încercaţi şi nu vă temeţi,

pentru a dobândi multă îndrăzneală. Cine este Cel

Ce voieşte să se împace cu tine? Este Cel Ce foarte

tare doreşte să te slobozească de păcatele tale, este

Dumnezeu. Nu tânjeşti tu după izbăvirea ta cât El

doreşte el mântuirea ta.”27

,,Fie că eşti păcătos,

intră în biserică spre a-ţi spovedi păcatele; fie că

eşti om drept, intră în casa Domnului ca să nu te

abaţi din drumul dreptăţii, căci Biserica este un

liman şi pentru unul şi pentru celălalt. Ai păcătuit?

Nu-ţi pierde nădejdea, ci intră purtând înainte

Pocăinţa, ca un steag. Ai păcătuit? Spune-i lui

Dumnezeu: <am păcătuită. Ce greutate mare e

asta? Ce ocol? Ce oboseală? Ce strâmtoare ca să

spui acest cuvânt: <am păcătuit>. Crezi că dacă nu-

ţi vei spune tu însuţi că eşti păcătos, n-o să te

pârască diavolul? la-i-o înainte şi fură-i tu slujba,

căci slujba lui e să pârască. Atunci de ce nu îl

preîntâmpini, nu-ţi spui păcatul, nu te curăţeşti de

greşeală, când ştii bine că vei da de un pârâtor care

nu ştie să-şi ţină gura?Ai păcătuit? Intră în biserică

şi spune lui Dumnezeu: <am păcătuit>. Nu cer

altceva de la tine, decât acest lucru. Sfânta

Scriptură zice: <Spune tu întâi nedreptăţile tale, ca

să te dezvinovăţeşti>; spune-ţi tu păcatul, ca să-ţi

ştergi păcatul. Nu e aceasta vreo osteneală, nici

mtortocheri de vorbe, nici cheltuială de parale, nici

25

www.calauzaortodoxa.ro/calauza/sfinti-parinti/despre-

spovedanie-i/ 26

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii despre Pocăinţă, traducere de

Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1998,

www.ioanguradeaur.ro/category/despre-marturisire/ 27

Ibidem www.ioanguradeaur.ro/category/despre-

marturisire/

altceva asemănător. Spune cuvântul, fii de bună

credinţă şi spune: <am păcătuit>. Dar cum se poate

asta -mă va întreba cineva -că, dacă spun eu întâi

păcatul, să-mi şterg păcatul? Am citit în Scriptură o

pildă despre un om care şi-a spus păcatul şi şi 1-a

şters şi despre altul care nu1-a spus şi nu i s-a

şters”. Păcătosul mântuit este David, pentru că şi-a

mărturisit vinovăţia, cel osândit e Cain, pentru că a

tăinuit-o.,,Vă îndemn stăruitor să vă mărturisiţi

deseori lui Dumnezeu. Eu nu vă arăt în faţa

adunării fraţilor voştri, nu vă constrâng să vă

descoperiţi oamenilor păcatele. Deschideţi

conştiinţa voastră lui Dumnezeu. Arătâţi-i Lui

rănile şi de la El cereţi remediile. Arătaţi-vă Lui nu

ca să vă mustre, ci ca să vă tămăduiască... Vorbiţi

şi, lăsând aici păcatele voastre, vă veţi întoarce

curaţi”.,,Vino, Eu te voi schimba,... nu te voi

părăsi, te voi îngriji... Cuvintele Mele sunt remedii

care muşcă pentru o clipă, dar apoi îţi aduc o bună

stare durabilă. Eu sunt Doctorul, Eu îţi cercetez

rănile pentru a preveni putrezirea. Eu mă

îndeletnicesc cu medicina, prin cuvântul Meu îţi

dau sănătatea”.,,Când am săvârşit o nedreptate, s-o

ucidem îndată prin Mărturisire, prin lacrimi, prin

pâra păcatelor făcute. Nimic nu este mai ucigător

pentru păcat ca Mărturisirea şi osânda greşelii,

însoţite de căinţă şi lacrimi. Osândirea păcatului

înseamnă uşurarea lui. Cine a zis aceasta? însuşi

Judecătorul, Dumnezeu: <Fii cel dintâi să-ţi spui

păcatele şi vei fi îndreptat>.

Vă întreb, pentru ce vă ruşinaţi şi vă roşiţi a

vă spune păcatele? Le spuneţi la un om care vă va

reproşa pentru ele? Le spuneţi unuia asemănător

vouă care levadestăinui? Stăpânului,

Conducătorului, Prietenului oamenilor, Doctorului

vă arătaţi rănile... <Eu nu vă oblig>, zice El, <să vă

arăt în public, în faţa unor mărturii numeroase.

Spuneţi-mi păcatele numai Mie în particular, ca să

vă vindec rana şi să vă izbăvesc de durere>”.

,,Doctorii, când sunt în faţa unor boli grele, se

folosesc de mângâieri şi de rugăciuni pentru a face

să se primească leacul care trebuie să vindece.

Faceţi la fel. Arătaţi preoţilor rănile...”. ,,Tatăl a dat

Fiului toată puterea să judece. Acum văd că Fiul a

dat preoţilor toată puterea aceasta... Preoţii iudeilor

aveau puterea de a curaţi trupul de lepră sau, mai

bine, nu de a curaţi ci numai de a constata

curăţirea... dar preoţii Legii Noi au primit puterea

de a fi martori ai curăţirii, şi de a curaţi, nu de lepra

trupului, ci de întinăciunea sufletului”. ,,Dacă ne

aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le

va uita... Noi înşine să ne condamnăm, noi înşine

să ne acuzăm, că astfel vom îmblânzi pe Judecător.

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 15

Păcatul mărturisit devine mai mic; nemărturisit, se

face mai mare şi mai vătămător... Mare bun este,

iubiţilor, a-şi cunoaşte cineva păcatele şi a le aminti

într-una. Nimic nu vindecă greşelile cuiva sau

căderea în păcate atât de sigur ca o amintire într-

unade ele, precum şi invers, nimic nu face pe om

mai trândav şi aplecat spre păcat, ca uitarea lor...

Cum pretinzi, spune-mi, a te învrednici de iertarea

păcatelor, când nu le-ai mărturisit deloc?...

Descoperă Domnului calea ta”. ,,Mărturiseşte

acestea lui Dumnezeu, mărturiseşte-ţi păcatele

Judecătorului”. ,,Multe-s căile Pocăinţei, ca să vă

fie uşoară mântuirea. Căci dacă Dumnezeu ne-ar fi

dat numai o cale de mântuire, poate am fi amânat,

zicând: <Nu putem să apucăm pe această cale, deci

nu ne putem mântui>. Acum însă, luându-ţi acest

pretext, nu ţi-a dat numai un drum, ci multe şi

osebite, pentru ca, prin mulţimea lor, să-ţi facă

lesnicioasă suirea la cer”. De greşeşte cineva de

mai multe ori, tot de atâtea ori e dator să se

pocăiască, adică să-şi plângă vina,să-şi răcorească

ochii cu al doilea Botez, ca şi Apostolul Petru care

şi-a spălat păcatul lepădării de Hristos prin

lacrimile amare ale pocăinţei: ,,Plânge şi tu, deci,

păcatul, şi nu-1 plânge aşa cum s-o întâmpla, sau

numai de ochii lumii, ci plânge-1 amar, ca Petru.

Varsă lacrimi din baierile inimii, ca Domnul,

cuprins de milă pentru tine, să-ţi ierte păcatul. Căci

e îndurător, El însuşi a spus: <Nu vreau moartea

păcătosului, ci să se întoarcă, să se pocăiască şi să

trăiască> (lezechiel 18; 23). Cere de la tine o

osteneală mică şi îţi dăruieşte în schimb lucruri

mari. Caută să-i dai un prilej, ca să-ţi hărăzească

comoara mântuirii.Varsă lacrimi şi El îţi va da

iertare, fa Pocăinţă şi El îţi dă iertarea păcatelor, dă

şi tu un prilej cât de mic, ca să ai o apărare cu bună

înfăţişare. El pune unele, noi altele; dacă noi

punem pe ale noastre, le pune şi El pe ale Lui”.

,,Iertarea păcatelor e izvorul mântuirii şi răsplata

Pocăinţei, căci aceasta e un leac ce şterge păcatul: e

un dar ceresc, o putere minunată, biruind prin har

înlănţuirea legilor”. ,,Pocăinţa e grozavă şi

cumplită pentru păcătoşi, leac al greşelilor,

mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi,

încredere în Dumnezeu, armă împotriva diavolului,

sabie care taie acestuia capul, nădejde în mântuire,

nimicire a deznădejdii. Ea deschide Cerul, ea ne

duce în Paradis, ea biruie pe diavol (de aceea aduc

vorba atât de des de acest lucru); după cum se

vede, ea ne dă încrederea că el (diavolul) poate fi

răpus. Dacă ai păcate, nu deznădăjdui, leacul acesta

vi-1 dau fără încetare, căci ştiu ce mare leac e

împotriva diavolului, să nu pierzi nădejdea. Şi dacă

greşeşti în fiecare zi, pocăieşte-te în fiecare zi. Şi

după cum facem la casele dărăpănate, unde, după

ce am scos părţile putrede, cârpim locul cu material

nou şi mereu suntem cu grijă şi luare aminte, tot

aşa facem şi cu noi înşine. Dacă din pricina

păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoieşte-te prin

Pocăinţă”. ,,Acesta este timpul căinţei, acela al

judecăţii, acesta al întrecerilor, acela al cununilor,

acesta al trudei, acela al odihnei, acesta al ostenelii,

acela al răsplăţii. Treziţi-vă, vărog, dezmeticiţi-vă

şi să ascultăm cu drag cele spuse. Am trăit în carne,

să trăim de aici încolo în duh, am trăit în

desfrânări, să trăim în virtuţi, am trăit în nepăsare,

să trăim în Pocăinţă. Ce se făleşte pământul şi

cenuşa? Ce te mândreşti, omule? De ce eşti aşa de

semeţ? Ce tragi nădejde de pe urma bogăţiilor şi a

slavei lumeşti? Să mergem la morminte, rogu-te, să

vedem acolo tainele, să vedem firea sfâşiată, oasele

mâncate, trupuri putrezite. Dacă eşti înţelept, uită-

te; dacă eşti isteţ, spune-mi, cine-i acolo împărat,

cine-i om de rând, cine-i boier şi cine-i slugă, cine-i

înţelept şi cine-i neghiob? Unde-i acolo frumuseţea

tinereţii, unde-i înfăţişarea ei plăcută, unde-s ochii

drăgălaşi, unde nasul bine croit, unde-s buzele roşii

ca focul, unde-i frumuseţea obrajilor, unde-i

fruntea strălucitoare? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate

scrum? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate viermi? Nu-

s toate putreziciune şi miros urât? Gândindu-vă la

toate acestea, fraţilor, şi închipuindu-vă în cuget

acea zi din urmă (Ziua Judecăţii), cât mai avem

timp, să ne întoarcem de pe drumul nostru cel

greşit.”28

Sfântul Ioan Scărarul vorbind despre pocăinţă

zice: ,,Pocăinţa este aducerea înapoi a Botezului.

Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a

doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei.

Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea

vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul de

sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este

fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se

pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă

neînfruntat…”29

Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul

Isaac Sirul şi se naşte în inimă din credinţă şi frică.

Ea este a doua renaştere. ,,Pocăinţa este reînoirea

botezului, este curăţirea conştiinţei.”30

28

Ibidem www.ioanguradeaur.ro/category/despre-

marturisire/ 29

Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Treapta V,

Filocalia vol IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru

Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1980, p. 136 30

Ibidem, p.136

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 16

Tertullian, în lucrarea ,,De paenitentia”,

tratează despre sensul Pocăinţei şi felurile ei:

prebaptismală şi postbaptismală. Aceasta a doua

Pocăinţă e unică. Curăţia este dată pentru curăţia

minţii31

…. Mântuirea omului prin iertarea

păcatelor săvârşite înainte. Tot el vorbeşte şi despre

spovedania colectivă în public, pocăinţa

manifestată între fraţi întăreşte, pe când tăinuirea

păcatelor slăbeşte biserica.32

După Tertulian ,,o

recădere cere o reînnoire a vindecării. Tu vei fi

plăcut Domnului nerefuzând ceea ce El îţi oferă.

Tu L-ai ofensat, dar poţi încă să te împaci cu El. Tu

ştii către cine să te alături şi că El nu te refuză”33

.

Origen îi înfaţişează pe preoţi ca ,,cei voiţi de

Dumnezeu ca să fie doctorii sufletelor în Biserica

Sa”34

. ,,Dacă aveţi conştiinţa că aţi făcut greşeli, nu

le ascundeţi, ci descoperiţi-le Domnului prin

Spovedanie şi nădăjduiţi în El. Când v-aţi

mărturisit şi v-aţi descoperit păcatele, speraţi în

iertarea Lui. El vă va reda sănătatea... Iată ce va

face, dacă-I veţi descoperi păcatele”.,,Este o taină

minunată mărturisirea păcatului... Faptele noastre

secrete, cuvintele, chiar şi gândurile, toate vor fi

arătate şi cunoscute prin acela care învinovăţeşte pe

păcătos, după ce i-a insuflat păcatul. El (diavolul)

ne îndeamnă la păcat, iar după ce am păcătuit ne

acuză. Dacă, luându-i-o înainte, ne vom învinui pe

noi înşine în curgerea vieţii, noi scăpăm de viclenia

diavolului, duşmanul şi acuzatorul nostru. Asta

înseamnă prezicerea profetului: ,,Spune tu întâi

nedreptăţile tale, ca să te dezvinovăţeşti. ”.

Aceasta arată că trebuie să întrecem pe acela care e

gata să ne învinuiască, cum zice profetul, ,,ca să fiţi

primii şi să nu vă lăsaţi întrecuţi. Dacă, în sfârşit,

voi sunteţi cei dintâi a vă spune păcatele, dacă voi

faceţi jertfa Pocăinţei, dacă voi vă daţi carnea

morţii ca duhul să vă fie nevătămat în Ziua

Domnului, voi veţi gusta odihna acestei zile”.

David, în acelaşi înţeles, zice în psalmi: ,,Bucuraţi-

vă, drepţilor; celor drepţi li se cuvine laudă „

(Psalmul 32; 1). Dumnezeu i-a iertat greşelile

pentru că el s-a învinuit de fărădelegile sale. Vezi,

dacă ne mărturisim păcatele, merităm iertarea

lor”.,,Vezi, ce ne învaţă pe noi dumnezeiasca

Scriptură, ca să nu ne acoperim păcatul. Căci

31

Tertulian, De paenitentia, în colecţia ,,P.S.B.” Vol 3,

traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor

Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof David Popescu,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1981, p. 207-211 32

Ibidem., p.219 33

I.P.S. Pimen, Povăţuiri pentru Spovedanie, p. 14 34

Origen, Srieri alese, în colecţia ,,P.S.B.: vol 8, traducere

de Pr. Prof Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R. Bucureşti

1982, p. 93

precum cei ce se îngreunează de o mâncare

nemistuitoare sau bogată în sucuri, vomând se

uşurează, aşa se vor nelinişti înlăuntru şi se vor

îneca de sucul păcatului aceia care au păcătuit şi-şi

ascund şi acoperă păcatul. Iar dacă cineva se face

acuzatorul său, când se învinuieşte şi se

mărturiseşte, varsă păcatul şi se curăţă de toată

cauza bolii. Caută mai întâi doctorul căruia să-i

descoperi cauza bolii tale, ca el să plângă cu cei ce

plâng, să aibă durere şi să simtă împreună,

arătându-se mai întâi doctor înţelept şi îndurător.

Dacă îţi va spune ceva sau te va sfătui să faci şi să

împlineşti aceea şi dacă va cunoaşte şi va vedea el

că boala ta ar trebui arătată şi vindecată în adunarea

Bisericii întregi şi că, în acest chip, se pot zidi şi

ceilalţi şi tu însuţi te poţi lesne vindeca, atunci,

după multă cumpănire ştii după sfatul aceluiaşi

doctor experimentat, să faci şi tu aceasta”35

.

Sfântul Ciprian al Cartaginei vorbeşte despre

mărturisirea care precede împărtăşania şi-l

sfătuieşte pe credincios ,,să facă mărturisirea la

orice preot”.36

Întreaga sa operă este străbătută de

fiorul acestei taine:,,Fiecare, vă rog, prea iubiţilor

fraţi, să-şi mărturisească păcatul cât timp cel ce a

păcătuit este încă în lume, cât timp mărturisirea sa

poate fi primită, când canonul şi iertarea date prin

preoţi sunt plăcute Domnului. Să ne întoarcem la

Domnul din toată inima şi, arătând căinţă cu durere

nefaţarnică pentru păcat, să cerem milostivirea lui

Dumnezeu... cu ajunări, cu plângeri şi lacrimi, cum

El singur învaţă”.,,Căiţi-vă, scumpii mei fraţi, şi

cercetaţi-vă păcatele cu inima înfrântă; recunoaşteţi

greşeala cea mare a cugetului vostru, deschideţi-vă

ochii inimii spre a vă pricepe păcatul şi nici nu

deznădăjduiţi de milostivirea lui Dumnezeu, nici

nu aşteptaţi grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat

şi bun e Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe

atât de temut este în majestatea Sa de judecător. Pe

cât de grele ne-au fost păcatele, pe atât de mult

vrea să le plângem. Rana adâncă are trebuinţă de

tratare cu îngrijire îndelungată. Căinţa să nu fie mai

mică decât greşeala... Trebuie a vă ruga şi a face

cerere mai fierbinte, a petrece ziua în jale, a petrece

nopţile în priveghere şi plângere, a întrebuinţa tot

timpul în plângeri, a sta în genunchi la pământ, a

zăcea în cenuşă şi în sac şi în noroi, (forme vechi

de pocăinţă care s-au păstrat până în primele

35

Ibidem, p.93 36

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea

Domnească, în colecţia ,,P.S.B.”, vol 3, traducere de Pr.

Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul

Papadopol şi David Popescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti

1981, p.477

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 17

veacuri ale creştinismului), a nu mai dori nici o

haină după pierderea hainei lui Hristos, a prefera

postul după mâncarea diavolului (jertfele idoleşti),

a sârgui în fapte bune cu care se curăţesc păcatele,

a face adeseori pomană prin care se mântuiesc

sufletele de moarte. Cine dă în acest chip bucurie

lui Dumnezeu, cine, căindu-se de fapta sa,

ruşinându-se de fărădelegea sa, va scoate chiar din

durerea căderii sale putere şi credinţă nouă, acesta,

ascultat şi sprijinit de Domnul, va înveseli Biserica

pe care o întristase mai înainte şi acum va merita

nu numai iertarea lui Dumnezeu, dar şi cununa”37

.

Sfântul Metodiu, Episcopul Olimpului (+311)

se ruga astfel: ,,Aplecat până la pământ înaintea Ta,

eu Te rog să mă curăţeşti de păcatele mele şi să nu

mi le socoteşti. Bine este a ne mărturisi păcatele,

căci Tu eşti milostiv, Tu eşti răbdător, bun şi Te

întristezi de greşelile noastre. De asemenea, Te rog

fierbinte, Tu, care cunoşti toate greşelile mele,

iartă-mi-le”.,,Să ne îndeletnicim întru rugăciuni,

întru cereri, întru ajunări,întru Pocăinţă şi să arătăm

viaţă nouă, schimbată. Să ne mărturisim, să ne

întoarcem fraţilor. Că a întoarcerii este vremea şi a

lacrimilor celor multe... Să ne ostenim aici puţin,

ca să nu ne muncim acolo mult. Să ne nevoim

vremelnic, ca să nu ne chinuimveşnic, să nu

dormităm, să nu ne trândăvim ci să batem (la uşă)

prin Pocăinţă zicând: "Deschide nouă, Stăpâne,

deschide nouă nevrednicilor, smeriţilor şi

păcătoşilor pentru sfânt numele Tău. Să nu ne

încui, îndură-Te. Să nu ne lipseşti pe noi de mila

Ta, de slava Ta, de împărăţia Ta”38

Eusebiu de Cesareea (+340) scrie: ,,Până

când veţi rămâne în păcat? Ar trebui, din contră, să

vă grăbiţi spre Pocăinţă şi spre mărturisirea scumpă

lui Dumnezeu. David a stăruit în pocăinţă. Pentru o

noapte de păcat, a petrecut nopţi întregi în lacrimi

deşi vecinii îşi băteau joc de el. Sufletul, prin

mărturisirea făcută lui Dumnezeu, se vindecă de

răni.”39

Sfântul Atanasie cel Mare (+373) ne arată că:

,,După cum omul botezat de preot se luminează

prin harul Duhului Sfânt, tot astfel, acela care se

mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot

iertarea prin harul lui Hristos”.40

Sfântul loan Damaschinul defineşte Pocăinţa

ca fiind: ,,întoarcerea, prin asceză şi osteneli, de la

37

Ibidem, p.477 38

I.P.S. Pimen, op. cit , p. 17 39

Ibidem, p.17 40

Ibidem, p.17

starea cea contra naturii la starea naturală şi de la

diavolul la Dumnezeu”41

.

În privinţa modului în care se săvârşea

mărturisirea păcatelor istoria Bisericii ne arată că

încă din epoca apostolică ea se făcea atât în secret,

cât şi în public, dar întotdeauna înaintea

episcopului sau preotului.Există numeroase norme

canonice, unele înscrise în textul sfintelor canoane,

iar altele păstrate prin obicei. Cele mai vechi se

referă la mărturisirea publică a păcatelor, căci

aceasta era forma cea mai veche în care s-a

administrat Sfânta Taină a Pocăinţei.

Potrivit rânduielilor mărturisirii publice,

credincioşii se înfăţişau - din îndemn propriu -

înaintea obştii sau comunităţii locale, fiind de faţă

episcopul şi ceilalţi slujitori, sau preotul şi alţi

slujitori - în cazul când comunitatea era mai mică şi

nu avea în frunte un episcop - şi înaintea tuturor

acestora îşi mărturiseau păcatele. Episcopul sau

preotul şi toţi ceilalţi clerici, împreună cu obştea

credincioşilor apreciau gravitatea sau lipsa de

gravitate a păcatelor mărturisite şi toţi împreună

hotărau dacă era cazul ca cel care a săvârşit

mărturisirea să primească dezlegarea de păcate sau

să fie supus epitimiilor ori pedepselor duhovniceşti.

În primul caz, el era dezlegat de către episcop sau

41

Ibidem, p.22

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 18

de către presbiter, iar în al doilea caz, episcopul sau

presbiterul îi aducea la cunoştinţă epitimiile la care

urma să fie supus, după gravitatea păcatelor.

Acestea mergeau de la oprirea simplă de la Sfânta

Împărtăşanie, pentru un timp, până la

excomunicarea pe timp determinat, ori chiar pentru

totdeauna şi până la anatema.

Rânduiala mărturisirii publice a durat în

Biserică timp îndelungat, deşi practicarea ei a

întâmpinat multe dificultăţi şi a fost împreunată cu

multe primejdii pentru viaţa comunităţilor creştine

şi a slujitorilor acestora.

Împrejurările vieţii nu au permis creştinilor,

să practice întotdeauna mărturisirea publică, de

aceea alături de aceasta s-a practicat şi mărturisirea

secretă, atât pentru a se evita unele primejdii, cât şi

pentru că mărturisirea publică nu era posibilă în

toate cazurile, ca de exemplu în cazurile celor

bolnavi, care nu se puteau deplasa, sau nu aveau

nici energia de a putea să suporte o încercare ca

aceea pe care o constituia mărturisirea publică. În

cazurile în care se practica mărturisrea secretă,

potrivit tot rânduielilor tradiţionale, duhovnicul, fie

episcop, fie presbiter, era dator să nu divulge

păcatele mărturisite şi nici epitimiile pe care le

aplica cu prilejul mărturisirii secrete, atunci când

era cazul să fie aplicate.

Pe la sfârşitul veacului V, sub îndrumarea

Patriarhului Nectarie al Constantinopolului,

mărturisirea secretă s-a impus ca rânduială

generală în întreaga Biserică şi o dată cu ea s-a

generalizat şi îndatorirea păstrării secretului

mărturisirii de către duhovnic. Această îndatorire

este prevăzută mai întâi în canonul 37 al Sf. Vasile

cel Mare, apoi în canonul 132 al sinodului de la

Cartagina, de la anul 419 şi e reluată mult mai

târziu, pe la începutul veacului al IX-lea, prin

canonul 28 al Sf. Nichifor Marturisitorul.

Preot David Marian, Parohia NAȘTEREA

MAICII DOMNULUI, NĂVODARI

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 19

CATALOGAREA MOAŞTELOR

O parte a presei relatează că Patriarhia

Romană a decis realizarea, anul acesta, a unui

catalog cu moaştele sfinţilor. Un lucru bun, cred în

sinea mea. Dar nu mă iluzionez: nu toţi vor aprecia

gestul. Evident, iniţiativa Patriarhiei are cel putin

două aspecte pozitive:

1. Pune în evidenţă o latură a patrimoniului

BOR, foarte utilă pentru credincioşi, dar şi pentru

cartea de vizită a BOR. Subiectul este foarte vast,

de aceea nu insist, dar punctez motivul pentru care,

în Ortodoxie, noi cinstim aceste moaste. El este

unul tangenţial (ştiu, termenul miră pe mulţi, a se

citi “de aceeaşi natură“) cu cel pentru care nu

acceptă incinerarea: trupul creştinului este templu al

Duhului Sfânt, iar în cazul sfinţilor, el reprezintă

“vas de cinste, sfinţit, de bună folosinţă Stăpânului,

potrivit pentru tot lucrul bun”, după cum învaţă Sf.

Pavel. Este şi motivul pentru care Biserica cinsteşte

şi aflarea moaştelor unor sfinţi deosebiţi. Prin

urmare, noi nu cinstim rămăşiţele în sine, ci harul

Duhului Sfânt, cel ce este peste moaşte. Despre

această posibilitate extraordinară găsim dovezi

biblice atât în Vechiul Testament, unde Dumnezeu

învie un mort, prin rămăşiţele Proorocului Elisei, iar

în Noul Testament se săvârşesc minuni prin umbra

Sf. Petru sau stergarele purtate de Sf. Pavel. De

aceea, înţelesul mai extins al moaştelor cuprinde şi

obiecte ce au aparţinut sfinţilor, nu numai trupurile

lor neputrezite sau osemintele lor. Se stie bine că

moaştele martirilor au împodobit primele altare

creştine, pentru că ele sunt rodul dragostei

desăvârşite şi prefigurarea Învierii, adică a esenţei

Liturghiei. De aceea, nu le dispreţuim, nu ne temem

şi nu ne scârbim de ele, căci creştinismul nu suferă

de necrofobie, mai ales faţă de sfinţi. Dar nici nu

mizăm pe psihologism, ci pe realism. Cinstim pe

cine trebuie şi cum trebuie. Aşadar, toată această

viziune creştină asupra sfintelor moaşte nu este

decât versiunea creştină a dragostei fireşti pe care

oamenii o au faţă de cei dragi. Cine nu are obiecte

cu valoare sentimentală de la cei dragi? Chiar şi în

cazul celor incineraţi, unii păstrează cenuşa celor

dragi, în urne speciale. Ei bine, şi moaştele sfinţilor

sunt păstrate tot aşa de special, înveşmântate sau

puse în racle, căci vederea rămăşitelor în stare brută

nu-i pentru oricine. Ba, gândind cronologic, aş

putea spune că urnele copiază raclele, apărând mai

târziu. Cât despre împărţirea moaştelor, ar fi ultimul

impediment la care să ne gândim. Unii fac însă tot

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 20

18

felul de calcule, cum că dacă am aduna toate aceste

părticele, ar rezulta mai mult decât întregul. Ei, aici

e ceva fărâmă de adevăr, dincolo de exagerările voit

tendenţioase...iată cum anume.

2.Catalogul lămureşte chestiunea autenticităţii

sfintelor moaşte. Nu are rost să fim naivi.

Exploatatori şi înşelători religioşi au fost şi vor mai

fi destui, pe post de uscături prin pădurea

Ortodoxiei. Din fericire, ei pot înverzi oricând

doresc. Din păcate, unii aleg uscăciunea

mercantilismului şi, sesizând evlavia credincioşilor,

o conexează repede cu stimularea donaţiei prin

falsificarea moaştelor. Ispita marketingului religios

a fost prezentă încă de la începuturile

creştinismului. Iuda bombăne la pierderea unei

vânzări profitabile a mirului, Hristos avertizează

asupra Mamonei, iar Sf. Pavel sfătuia îndepărtarea

de „cei ce care socotesc că evlavia este un mijloc de

îmbogăţire,... căci evlavia este mare câştig, dar

atunci când ea se îndestulează cu ce are”. Desigur,

există şi extrema opusă, de a crede că Biserica nu

are nevoie de bani. Atunci de ce Hristos avea punga

în care primea donaţii? Din ce mai fura Iuda, dacă

nu ar fi fost punga? Dar tocmai ca să-l vindece,

Hristos i-o încredinţează. Căci nu birui ispita pănă

ce nu o înfrunţi. Dar unii nu-şi văd cinstit de

pastoraţie, sau cel putin n-au astâmpăr, dorind să-şi

impună cultic şi public punctul de vedere. Aşa afli

de expunerea necanonică, ici colea, a rămăşiţelor

unor personalităţi bisericeşti, presupuşi sfinţi, dar

care încă nu-s canonizaţi (vezi cazurile părinţilor

Ilie Lăcătuşu, Ilarion Argatu sau, mai recent,

aceeaşi tentativă asupra părintelui Gheorghe Calciu

Dumitreasa). Apoi te încearcă un sentiment de

compasiune când auzi de găsirea moaştelor Sf. Ilie

(oare câţi nu stiu că s-a înălţat cu trupul la cer?) sau

a unor pene din aripile Sfintilor Arhangheli. Ori, şi

mai grav, afli de expunerea unor moaşte

neidentificate şi necertificate antropologic, dar

despre care “ştiu ei mai bine”, unii certaţi cu

normele ştiinţifice, cu canoanele bisericeşti, cu

educaţia elementară sau cu bunul-simt, care-ţi

interzic să propagi în public ceea ce nu este încă

autentic.

Tocmai de aceea consider că elaborarea

acestui catalog este un lucru bun, pentru a face

lumină în astfel de situaţii. De altfel, părintele

Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al

Patriarhiei Române mi-a precizat, pentru blogurile

Adevărul, că acest catalog va conţine următoarele

date privind sfintele moaşte: o scurtă descriere,

provenienţă, documentul de autenticitate, fotografii

şi detalii despre sfântul respectiv. El va face parte

dintr-un proiect identitar mai amplu al Patriarhiei,

care va conţine o Enciclopedie a Ortodoxiei

Româneşti (apărută deja în 2010), o Istorie a

Monahismului Românesc şi o Istorie a Muzicii

Bisericeşti de la începuturile ei şi până astăzi, toate

fiind presărate cu detalii despre personalităţile

marcante ale ortodoxiei româneşti.

De altfel, părintele Stoica a mai precizat că

sfintele moaşte au statut juridic asemănător

lăcaşurilor de cult, ele neputând fi aflate decât în

proprietatea unui cult, deoarece sfântul reprezintă

cultul, nicidecum interesele private ale unor

persoane. Tocmai de aceea, Sfântul Sinod a decis ca

fiecare parohie sau mănăstire să realizeze un ghid

de prezentare a patrimoniului propriu, pentru a se

pune ordine şi în această zonă a patrimoniului

bisericesc, destul de obscurizată în timpul

comunismului. Dar nu mă iluzionez să cred că toţi

vor primi această veste cu zâmbetul pe buze. E

dreptul şi libertatea fiecăruia, până la urmă, să

creadă şi să devină ceea ce doreşte. Chiar şi troll,

din păcate şi el tot un fals. Cel al dialogului civilizat

şi respectului reciproc.

Preot Eugen Tănăsescu - Parohia Sfinţii

Îngeri Constanţa

SACRUL ŞI PROFANUL LA MIRCEA ELIADE

Omul îşi dă seama de existenţa sacrului pentru

că acesta se manifestă, se înfăţişează ca un lucru cu

totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei

manifestări a sacrului, am propus termenul de

hierofanie, care ne este la îndemână, cu atât mai

mult cu cât nu are nevoie de lămuriri suplimentare:

el nu exprimă decât ceea ce este cuprins în

conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru.

S-ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai

primitive până la cele mai eleborate, este alcătuită

dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestările

realităţilor sacre. De la hierofania cea mai

elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului într-

un lucru oarecare, o piatră ori un copac, până la

hierofania supremă care este, pentru un creştin,

întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există

ruptură. Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a

ceva care este „altfel”, a unei realităţi care nu

aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte

integrantă din lumea noastră „naturală”, „profană”.

Occidentalul modern se simte oarecum

stânjenit în faţa anumitor forme de manifestare a

sacrului, neputând crede că acesta s-ar putea

manifesta, pentru unele fiinţe omeneşti, în pietre sau

în arbori. Or, aşa cum vom vedea în cele ce

urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a

pietrei sau a copacului în ele însele. Piatra sacră,

arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru că

sunt nişte hierofanii, pentru că „arată” ceva care nu

mai este piatra şi nici arbore, ci sacru.

S-a arătat în numeroase rânduri şi se cuvine

subliniat din nou faptul că orice hierofanie, chiar şi

cea mai elementară, reprezintă un paradox.

Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine

altceva, fără a înceta însă să fie el însuşi, deoarece

continua să facă parte din mediul său cosmic. O

piatră sacră este tot o piatră; în aparenţă, nimic n-o

deosebeşte de celelalte pietre. Pentru cei cărora o

piatră li s-a arătat sacră, realitatea sa imediată se

preschimbă însă în realitate supranatrală. Cu alte

cvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă,

întrega natură se poate înfăţişa ca sacralitate

cosmică. Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o

hierofanie.

Omul societăţilor arhaice tinde să trăiască în

sacru în preajma obiectelor consacrate cât mai mult

timp. Tendinţa este lesne de înţeles: pentru

„primitivi”, ca şi pentru omul tuturor societăţilor

premoderne, sacrul înseamnă putere şi, în cele din

urmă, realitate. Sacrul este saturat de fiinţă. Puterea

sacră înseamnă deopotrivă realitate, perenitate şi

eficienţă. Opoziţia sacru-profan este adesea

înţeleasă ca opoziţie între real şi ireal sau

pseudoreal. Să nu ne aşteptăm să găsim în limbile

arhaice terminologia proprie filosofilor, adică real-

ireal şi aşa mai departe; dar ideea există. Dorinţa

omului religios de a fi, de a face parte din realitate,

de a se simţi săturat de putere este, prin urmare, cât

se poate de firească.

Cum încearcă omul religios să rămână cât mai

mult într-un univers sacru; cum se înfăţişează

experienţa sa totală de viaţă în raport cu experienţa

omului lipsit de sentimentul religios, a omului care

trăieşte sau care doreşte să trăiască într-o lume

desacralizată: iată principala temă abordată în

paginile care urmează. Trebuie să arătăm încă de la

început că lumea profană în totalitate, cosmosul

total desacralizat este o descoperire recentă a minţii

omeneşti. Nu ne propunem să arătăm prin ce

procese istorice şi în urma căror schimbări ale

comportamentului spiritual omul modern şi-a

desacralizat lumea şi şi-a asumat o existenţă

profană. Ajunge să constatăm că desacralizarea este

proprie experienţei totale a omului nereligios al

societăţilor moderne, căruia îi este prin urmare din

ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile

existenţiale ale omului religios al societăţilor

arhaice.

Cu toate că este istoric al religiilor, autorul

acestei cărţi de dimensiuni modeste îşi propune să

abordeze subiectul nu doar din perspectiva

disciplinei sale. Omul societăţilor tradiţionale este,

desigur, un homo religiosus, dar comportamentul

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 22

său se inscrie în comportamentul general al omului,

prezentând aşadar interes pentru antropologia

filosofică, fenomenologie, psihologie.

Spre a pune mai bine în evidenţă trăsăturile

caracteristice ale existenţei într-o lume care poate

deveni sacră, vom cita exemple preluate dintr-un

mare număr de religii, din epoci şi culturi diferite.

Nimic nu este mai folositor ca exemplul, faptul

concret. Ar fi de-a dreptul inutil să abordăm

structura spaţiului sacru fără a arăta, prin exemple

clare, cum anume se construieşte un asemenea

spaţiu şi de ce devine el calitativ diferit de spaţiul

profan înconjurator. Vom alege exemple de la

mesopotamieni, indieni, chinezi, tribul kwakiutl şi

alte populaţii „primitive”. Din perspectiva istorico-

culturală, o asemenea juxtapunere de fapte

religioase, preluate de la popoare situate la distanţe

atât de mari în timp şi în spaţiu, nu este lipsită de

riscuri. Pentru că oricine poate repeta greşelile

făcute în secolul al XIX-lea, crezând, că Tylor sau

Frazer, că mintea omenească reacţionează uniform

la fenomenele naturale. Progresele făcute de

etnologia culturală şi de istoria religiilor au arătat

însă că lucrurile nu stau tocmai aşa, că „reacţiile

omului în faţa naturii” sunt îndeobşte condiţionate

de cultură, deci de istorie.

Scopul este însă să definim trăsăturile

specifice ale experienţei religioase, şi nu să ne

oprim asupra numeroaselor ei varietăţi şi diferenţe

determinate de istorie. Demersul seamănă întrucâtva

cu cel care, pentru a ajuta la înţelegerea

fenomenului poetic, ar recurge la exemple disperate,

citând alături de Homer, Virgiliu şi Dante poeme

hinduse, chineze sau mexicane, adică prezentând

poetici istoriceşte solidare (Homer, Virgiliu, Dante),

dar şi creaţii care ţin de alte estetici. În limitele

istoriei literare, asemenea juxtapuneri sunt destul de

îndoielnice, însă ele se dovedesc valabile dacă se

are în vedere descrierea fenomenului poetic ca

atare, dacă scopul este de a arăta deosebirea

esenţială dintre limbajul poetic şi limbajul obişnuit,

de zi cu zi.

Este limpede că sistemele de simboluri şi

cultele legate de pământul mamă, de fecunditatea

umană şi agrară, de sacralitatea femeii şi altele nu s-

au putut dezvolta spre a alcătui un sistem religios

bogat articulat decât datorită descoperirii

agriculturii; este tot aşa de limpede că o societate

preagricolă, specializată în vânătoare, nu poate

percepe în acelaşi mod şi cu aceeaşi intensitate

sacralitatea Pământului-Mamă. Deosebirea de

experienţă este dată de diferenţele de economie, de

cultură şi de organizare socială, adică de Istorie. Şi

totuşi, există între vânătorii nomazi şi agricultorii

sedentari o asemănare de comportament care ni se

pare cu mult mai importantă decât deosebite: şi unii

şi alţii trăiesc într-un Cosmos sacralizat, fac parte

dintr-o sacralitate cosmică, manifestată atât în

lumea animală, cât şi în lumea vegetală.

Ajunge să comparăm situaţiile lor existenţiale

cu aceea a unui om al societăţilor moderne, care

trăieşte într-un cosmos desacralizat, ca să ne dăm

seama cât de mare este deosebirea. Înţelegem în

acelaşi timp temeinicia comparaţiilor între fapte

religioase aparţinând unor culturi diferite, pentru că

toate aceste fapte ţin de unul şi acelaşi

comportament, cel al lui homo religiosus.

Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen,

ci prezintă rupturi şi spărturi; unele porţiuni de

spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte. „Nu te

apropia aici”, îi spune Dumnezeu lui Moise, „ci

scoate-ţi încălţămintea din piciarele tale, că locul pe

care calci este pământ sfânt” (Ieşire 3; 5). Există,

aşadar, un spaţiu sacru, deci „puternic”,

semnificativ, şi alte spaţii, neconsacrate, lipsite prin

urmare de structură şi de consistenţă, cu alte cuvinte

amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de

omogenitate spaţială se reflectă în experienţa unei

opoziţii între spaţiul sacru, singurul care este real,

care există cu adevărat, şi restul spaţiului, adică

întinderea informă care-l înconjoară. Trebuie spus

că experienţa religioasdă a spaţiului neomogen este

primordială şi poate fi omologată unei „întemeieri a

lumii”. Nu este nicidecum vorba de o speculaţie

teoretică, ci de o experienţă religioasă primară,

anterioară oricărei reflecţii asupra lumii.

Constituirea lumii este posibilă datorită rupturii

produse „punctul fix”, axul central al oricărei

orientări viitoare. Când sacrul se manifestă printr-o

hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptură în

spaţiul omogen, ci şi revelaţia unei realităţi

absolute, care se opune non-realităţii imensei

întinderi înconjurătoare. Manifestarea sacrului

întemeiază ontologic lumea. În întinderea omogenă

şi nemărginită, unde nu există nici un punct de reper

şi nici o posibilitate de orientare, hierofania

dezvăluie un „punct fix”absolut, un „Centru”.

Se poate aşadar vedea cum anume

descoperirea, adică revelaţia spaţiului sacru, are

pentru omul religios o valoare existenţială; nimic nu

poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare

prealabilă, şi orice orientare presupune dobândirea

unui punct fix. Iată de ce omul religios s-a străduit

s-ă se aşeze în „Centrul lumii”. Ca să trăieşti în

lume, trebuie mai întâi s-o întemeiezi, şi nici o lume

nu se poate naşte în „haosul” spaţiului profan, care

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 23

este omogen şi relativ. Descoperirea sau proiecţia

unui punct fix –„Centrul Lumii”- echivalează cu

Facerea Lumii; exemplele ce urmează vor

demonstra cât se poate de limpede valoarea

cosmogonică a orientării rituale şi a construirii

spaţiului sacru.

Pentru experienţa profană, spaţiul este

omogen şi neutru; nu există nici o ruptură care să

determine deosebiri calitative între diversele părţi

ale masei sale. Spaţiul geometric poate fi împărţit şi

delimitat între orice direcţie, dar structura sa nu

determină nici o diferenţiere calitativă şi nici o

orientare. Conceptul de spaţiu geometric, omogen şi

neutru nu trebuie nicidecum confundat cu

experienţa spaţiului profan, care se opune

experienţei spaţiului sacru, singura care ne

interesează în acest caz. Conceptul de spaţiu

omogen şi istoria acestui concept (cunoscut în

gândirea filosofică şi ştiinţă încă din antichitate)

reprezintă o altă temă, pe care nu ne propunem s-o

abordăm. Subiectul cercetării noastre este

experienţa spaţiului, aşa cum este ea trăită de omul

religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii,

asumând doar o existenţă „profană”, purificată de

orice presupoziţie religioasă.

Această existenţă profană nu se întâlneşte

niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de

desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a

optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească

total comportamentul religios. Până şi existenţa cea

mai desacralizată păstrează încă urmele unei

valorizări religioase a Lumii.

Dezvăluirea unui spaţiu sacru permite

dobândirea unui „punct fix”, orientarea în haosul

omogen, „întemeierea lumii” şi trăirea reală.

Dimpotrivă, experienţa profană menţine

omogenitatea şi deci relativitatea spaţiului.

Orientarea adevărată dispare, deoarece „punctul fix”

nu mai are un statut ontologic unic, apărând şi

dispărând în funcţie de nevoile zilnice. De fapt, nu

mai există nici un fel de „Lume”, ci doar nişte

fragmente ale unui univers sfărâmat, o masă amorfă

alcătuită dintr-un număr infinit de „locuri” mai mult

sau mai puţin „neutre”, în care omul se mişcă,

mânat de obligaţiile unei existenţe integrate într-o

societate industrială.

Teofanie şi semne

Pentru a evidenţia lipsa de omogenitate a

spaţiului, aşa cum este ea trăită de către omul

religios, putem recurge la un exemplu cât se poate

de banal, şi anume o biserică dintr-un oraş modern.

Pentru credincios, biserica face parte dintr-un spaţiu

diferit de strada pe care se găseşte. Uşa care se

deschide spre interiorul bisericii marchează o

ruptură. Pragul care desparte cele două spaţii arată

în acelaşi timp distanţa dintre cele două moduri de

existenţă, cel profan şi cel religios. Pragul este

totodată graniţa care deosebeşte şi desparte două

lumi şi locul paradoxal de comunicare dintre ele,

punctul în care se face trecerea de la lumea profană

la lumea sacră.

Pragul din locuinţele omeneşti îndeplineşte

aceeaşi funcţie rituală; aşa se explică şi consideraţia

de care se bucură. Trecerea pragului casei este

însoţită de numeroase rituri: oamenii se închină ori

îngenunchează dinaintea lui, îl ating smerit cu mâna

şi aşa mai departe. Pragul are „paznici”: zei şi

spirite care apără intrarea atât de răutatea oamenilor,

cât şi de puterile diavoleşti ori de boli. Jertfele către

„paznici” sunt făcute de prag, şi tot aici se făceau şi

judecăţile, în unele culturi paleo-orientale (Babilon,

Egipt, Israel). Pragul, uşa arată în chip nemijlocit şi

concret continuitatea spaţiului; de aici decurge

marea lor importanţă religioasă, care se explică prin

faptul că reprezintă simboluri şi vehicule ale

trecerii.

Putem înţelege, aşadar, de ce biserica face

parte dintr-un spaţiu deosebit de aglomerările

umane care o înconjoară. În interiorul incintei sacre,

lumea profană este depăşită. Această posibilitate de

transcendenţă este exprimată, la nivelurile de

cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei

deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu

zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe

o „poartă” către înalt, pe unde zeii pot coborâ pe

pământ şi pe unde omul poate urca simbolic în cer.

Vom vedea în cele ce urmează că aşa s-a întâmplat

în multe religii: templul este de fapt o „deschidere”

spre înalt şi asigură comunicarea cu lumea zeilor.

Orice spaţiu sacru implică o hierofanie, o

izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui

teritoriu din mediul cosmic înconjurător şi la

transformarea lui colectivă. „Iacov a visat, la Haran,

că era o scară, sprijinită de pământ, iar cu vârful

atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se

pogorau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul

scării şi i-a zis: <<Eu sunt Domnul, Dumnezeu lui

Avraam , tatăl tău>>, s-a desteptat din somn şi,

spăimântându-se, a zis: <<Cât de înfricoşător este

locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui

Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!>> şi a luat

piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a

turnat pe vârful ei untdelemn. Iacov a pus locului

aceluia numele Betel (casa lui Dumnezeu)” (Facere

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 24

28; 12-19). Simbolismul cuprins în expresia „Poarta

Cerurilor” este deosebit de bogat şi de complex:

teofania consacră un loc prin simplu fapt că-l face

„deschis” către înalt, adică asigură comunicarea lui

cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod

de existenţă la altul. Vom întâlni exemple şi mai

clare în acest sens: sanctuarele, care sunt „Porţi ale

Cerurilor”, locuri de trecere între Cer şi Pământ.

Adesea nu este nici nevoie de o teofanie sau

de o hierofanie propriu-zise: un semn oarecare poate

arăta sacralitatea unui loc. „Legenda spune că

vrăjitorul care a întemeiat El-Hemel la sfârşitul

veacului al XVI-lea s-a oprit să înnopteze lângă

izvor şi a înfipt un băţ în pământ. A doua zi a vrut

să-l ia şi să-şi urmeze calea, dar a văzut că băţul

prinsese rădăcini şi înmugurise. Văzând în aceasta

voinţa Domnului, a hotărât să se aşeze în acel loc. ”

Semnul purtător de semnificaţie religioasă

introduce, aşadar, un element absolut şi pune capăt

relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu ţine de această

lume s-a manifestat în chip apodictic şi a stabilit

astfel o orientare ori o comportare.

Când nu se arată nici un semn în împrejurimi,

acesta este provocat. Se practica, de pildă, un soi de

evocaţio cu ajutorul animalelor, care arată în care

loc anume se poate înnălţa un sanctuar ori întemeia

un sat. Sunt evocate forţe sau figuri sacre, în scopul

imediat al orientării în spaţiul omogen. Este cerut un

semn care să pună capăt încordării provocate de

relativitate şi nelinişti create de dezorientare, pentru

a se găsi un punct de sprijin absolut. De exemplu,

este urmărită o fiară sălbatică şi, în locul în care

aceasta este ucisă, e ridicat sanctuarul; sau i se dă

drumul unui animal domestic –de pildă un taur-

apoi este căutat după câteva zile şi sacrificat în locul

unde este găsit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va

fi construit de jur-împrejur. În toate aceste cazuri,

sacralitatea locului este arătată de animale: oamenii

nu au aşadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu

fac decât să-l caute şi să-l descopere cu ajutorul

unor semne misterioase.

Aceste câteva exemple înfăţişează diferitele

mijloace prin care omul religios are revelaţia unui

loc sacru. În fiecare din aceste cazuri, hierofaniile

au anulat omogenitatea spaţiului, dezvăluind acel

„punct fix”. De vreme ce omul religios nu poate trăi

decât într-o atmosferă pătrunsă de sacru, este cât se

poate de limpede că spaţiul va fi consacrat printr-o

mulţime de tehnici. Sacrul înseamnă, cum am văzut,

realul prin excelenţă, adică putere, eficienţă, izvorul

vieţii şi al fecundităţii. Dorinţa omului religios de a

trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se

situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat

de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur

subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă şi

nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe

toate planurile existenţei sale, fiind evident mai ales

în dorinţa omului religios de a se mişca într-o lume

sanctificată, adică într-un spaţiu sacru. Este ceea ce

a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu

sunt altceva decât tehnici de construire a spaţiului

sacru.

Prof. David Cornelia, catedra de limba

şi literatuta Română Şcoala Grigore Moisil din

Năvodari

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 25

SPOVEDANIA- TERAPIA SUFLETULUI

Preoţia este o ştiinţă terapeutică. Ea are ca

scop să-l vindece pe om prin toate mijloacele de

care dispune Sfânta noastră Biserică. Prin urmare,

aceasta este lucrarea preotului, aşa cum consideră

şi Arhim. Hirotheos Vlachos în lucrarea Discutii

despre Psihoterapia ortodoxă. Duhovnicul trebuie

să ştie să vindece omul, adică să lumineze şi să

elibereze mintea şi chiar să transforme toate pati-

mile, pentru că, deşi mai înainte acestea au lucrat

împotriva firii, acum să lucreze potrivit firii. Sunt

foarte mulţi creştini care vin în mod regulat la Taina

Mărturisirii dar, pentru că nu sunt îndrumaţi corect,

nu se pot elibera de patimi. Pentru a-l vindeca pe

omul ce vine la el, părintele duhovnic are nevoie,

pe de o parte, să săvârşească Taina Sfintei

Spovedanii, iar pe de altă parte, să cunoască metoda

smereniei ortodoxe şi astfel să-i conducă pe fiii săi

duhovniceşti spre luminarea minţii.

Există două feluri de terapeuţi. Din prima

categorie fac parte acei duhovnici care spovedesc,

dar în acelaşi timp cunosc şi metoda de terapie

ortodoxă, ştiind să-l vindece pe om, ştiu să-i

lumineze mintea conducându-l spre îndumnezeire.

Din a doua categorie fac parte preoţii care

săvârsesc Taina Spovedaniei într-o admosferă

juridică, cunoacându-l pe Dumnezeu mâniat din

cauza săvârşirii păcatelor şi atunci încearcă să

împace dreptatea dumnezeiască, sau cel puţin, fac

această lucrare într-un mod pur realist. Când

creştinul le spune că a furat, aceştia se limitează la a

face o analiză a motivului pentru care trebuie să nu

furăm şi apoi îl îndeamnă să nu fure. La fel fac şi cu

toate celelalte păcate. Aceşti duhovnici nu au

cunoştinţă însă despre întunecarea minţii care-l

conduce pe om la furt şi spre comiterea oricărui

păcat şi, de asemenea, nu au cunoştinţă de modul

prin care să-l ajute pe creştin să-şi lumineze mintea

şi să-l conducă spre îndumnezeire Din acest motiv

rămân nevindecaţi, săvârşesc aceleaşi păcate sau

uneori isbutesc sa scape de anumite păcate trupeşti,

sau mai rău sunt cuprinşi de dezamăgire deoarece

rămân nevindecaţi.

Dacă nu avem o experiere personală a lui

Dumnezeu, să urmăm măcar experienţa Sfinţilor

Bisericii noastre. Aceştia sunt conducători

îndumnezeiţi şi neînşelaţi ai poporului lui

Dumnezeu.

Este necesară terapia făcută cu

înţelepciune, deoarece condiţiile în care trăiesc

oamenii sunt diferite. Sunt oameni căsătoriţi sau

necăsătoriţi, sunt cei din mănăstiri şi pustnicii,

există cei ce sunt cercetaţi de Dumnezeu şi cei ce

sunt desăvârşiţi în contemplaţie, şi cei ce înaintează

spre acestea, etc. Fiecare dintre ei are nevoie de

terapie şi îndrumare. Şi după cum trupurile se

vindecă diferit, la fel şi sufletele.

Pe unii îi vindecă cuvântul, iar alţii se

vindecă prin urmarea unor modele. Unii au nevoie

sa fie stimulaţi de cineva, iar alţii au trebuintă de

căpăstru. Unii sunt înceţi către bine şi trebuie

îndemnaţi prin cuvânt, alţii sunt mai fierbinţi decât

media, pe aceştia trebuind să-i înfrânăm. Unii se

vindecă prin laudă, iar alţii prin mustrare;

amândouă însă la timpul potrivit. Unii se îndreaptă

prin rugăciune, iar alţii prin îndurarea unor greutăţi.

Vorbind despre terapie, Sfântul Grigorie

Teologul spune că, dacă vrem să-i vindecăm şi să-i

curăţim pe oameni în mod corect, este nevoie de trei

lucruri: primul, de o mare şi neştirbită credinţă; al

doilea, de o cât mai sporită împreună-lucrare (si-

nergie) cu Dumnezeu; al treilea, de cât mai puţină

îndărătnicie din partea noastră, atât în cuvânt cât şi

în faptă. Împreună cu credinţa şi cu ajutorul lui

Dumnezeu se cere şi ingeniozitatea terapeutului

pentru a respinge uneltirile celui viclean, pentru că

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 26

diavolul lucrează cu ingeniozitate şi viclenie.

De asemenea, vârsta duhovnicească a

creştinilor este diferită. Unii se află la vârsta

prescolară şi, din acest motiv, au nevoie să fie

hrăniţi cu lapte, ei nu rezistă să se hrănească cu

,,bărbăţia cuvântului”. Dacă la vârsta preşcolară le

oferă cineva hrană tare, ei vor simţi o oprelişte şi o

mare greutate. Însă cei ce au nevoie ,,de o hrană

mai înaltă şi mai tare” se vor întrista dacă vor fi

hrăniţi cu lapte şi legume. Aceasta înseamnă că

preotul trebuie să cunoască cum trebuie să-i

hrănească duhovniceşte vorbind, pe cei de vârstă

preşcolară, dar şi pe cei de vârstă matură, precum şi

pe cei care se află pe stadiile înalte ale trăirii

duhovniceşti. Duhovnicul însă ca să cunoască, să

vindece şi să conducă, trebuie să aibă experienţa

personală a adevărurilor bisericii, dar şi alte daruri.

Sfântul Grigorie Teologul face o

admirabilă observaţie în acest sens.

„Căci în aceasta constă şi cel mai mare

pericol pentru cei cărora le-a fost încredinţat a-i

lumina pe alţii: fie să reducă cuvântul lor la o

singură Persoană (Ipostas), de teama de a nu cădea

în politeism, şi să ne facă să nesocotim numele

(persoanele Sfintei Treimi), crezând că Tatăl şi Fiul

şi Sfântul Duh sunt una şi aceeaşi persoană; fie să

dividă Treimea în trei Persoane, complet diferite ca

fiinţă, Care nu au nici o ordine sau principiu

conducător, adică exact invers faţă de troposul1

existenţial al lui Dumnezeu, căzând în extrema

opusă, asemenea unei plante care se clatină când

într-o direcţie, când în cealaltă”.

Prin urmare, terapia nu este una etică, ci

teologică şi astfel, terapia nu este una adogmatică,

ci se sprijină pe Revelaţia lui Dumnezeu. Iar acest

lucru se vădeşte din faptul că, atunci când se

denaturează teologia, se denaturează imediat şi

terapia. Şi chiar mai mult, am putea spune, baza

tuturor adevărurilor de credintă, a dogmelor, este

metoda terapeutică, sau calea evlaviei ortodoxe,

adică purificarea, luminarea şi îndumnezeirea

omului. Din acest motiv consider că Sinoadele

locale din timpul Sfântului Grigorie Palama, care

vorbesc despre isihasm, despre modul trăirii lui

Dumnezeu, sunt baza tuturor Sinoadelor şi tuturor

dogmelor credinţei ortodoxe. Sfântul Grigorie

Teologul mai vorbeşte şi despre bolile teologiei.

Erezia este şi ea o boală, pentru că nu-l conduce pe

om la Dumnezeu.

1 Cuvantul grecesc tropos (tropos), exprima un mod dinamic

de existenta, specific mai cu seama Fiintei dumnezeiesti, care

depaseste logica omeneasca (n. tr.).

Aceasta este o precizare de mare însemnă-

tate. Terapia sufletului se realizează în condiţii

bune doar atunci când sunt afirmate dogmele cele

drepte ale credinţei ortodoxe. Iar atunci când este

ignorată dreapta credinţă în procesul terapeutic,

există marele pericol al înşelării şi al îndepărtării de

o vindecare reală. Pe scurt spus, nu poate exista nici

un fel de vindecare în afara dreptei credinţe.

Terapia ortodoxă are drept scop ca omul

să ajungă cu succes la curăţia inimii şi, de aici, la

luminare şi la îndumnezeire. La aceasta ajută,

înainte de toate, Harul Dumnezeiesc, libertatea şi

căutarea cu stăruinţa din partea omului, dar şi

experienţa preotului terapeut. Din păcate, există şi

astăzi unii oameni care susţin că nu este nevoie de

mijlocirea duhovnicului, că fiecare om are libertatea

de a înainta spre Dumnezeu, că duhovnicul trebuie

să slujească mai mult ca spoveditor care va citi doar

rugăciunea de iertare. Probabil, aceasta se spune din

perspectiva faptului că s-au făcut şi se fac anumite

abuzuri în lucrarea părintelui duhovnicesc. Însă, pot

adăuga că, în ciuda greşelilor întâmplătoare,

părintele duhovnic experimentat îi este necesar

omului ca să ajungă la purificare, la luminare şi de

acolo la îndumnezeire. Cel ce vede păcatul din punc

de vedere juridic sau moralist, acela nu are nevoie

de un părinte duhovnicesc experimentat. Cel care

avansează în viaţa lui duhovnicească şi gustă

lucrările harului dumnezeiesc, acela imediat caută

un părinte duhovnicesc experimentat pentru al

călăuzi şi pentru ai oferi ,,certificarea” mersului său

duhovnicesc. Totuşi, lucrarea noastră, a preoţilor

este să ne nevoim să trăim aşa cum vrea Biserica

pentru a putea vindeca prin lucrarea harului

dumnezeiesc pe cei care cer vindecare. Pentru că

aceasta este lucrarea păstorului.

Sfântul Apostol Pavel scrie: „Şi El a dat

pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii

evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre

săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujirii la zidirea

trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la

unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui

Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la

măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4;

11-13).

Preot David Marian, Parohia

NAȘTEREA MAICII DOMNULUI , Năvodari

PREOŢIA SACRAMENTALĂ ŞI

PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ ÎN

BISERICĂ

Apostolul Petru cunoaşte din Vechiul

Testament trei feluri de preoţii, care însă sunt numai

tipuri pentru preoţia din Noul Testament, adevarata

preoţie a lui Hristos şi cea instituită de El, precum şi

preoţia ce decurge din aceasta. Vechiul Testament

vorbeste mai întâi de o preoţie a lui ,,Melhisedec,

preot al lui Dumnezeu Cel prea înalt” (Facere 14;

17-20), când nu exista nici Israel, nici preoţia în el.1

Dupa aceasta în Vechiul Testament se

vorbeşte de ,,preoţia generală” sau de ,,poporul

ales” care e numit ,,preoţie împărătească” (sau

,,împărăţie de preoţi”) şi ,,neam sfânt”. Şi, în cele

din urma de preoţia leviţilor, sau preoţia specială,

luată din seminţia lui Levi şi pentru popor, prin

alegerea şi sfinţirea lui Aaron, fratele lui Moise,

amândoi din neamul lui Levi (Ies. II, 1, 10; XXVIII,

1). Fără a fi o transpunere a acestora - întrucât ele

erau numai tipuri - Sfântul Ap. Petru vorbeşte de

asemenea de trei feluri de preotii existente în Noul

Testament: ,,Preoţia lui Hristos”, ,,preoţia specială”

sau de hirotonie şi de succesiune apostolică (5; 2) şi

,,preoţia duhovniceasca” sau ,,împărătească” (I2; 5-

9), aceasta decurgând din cealaltă şi amândoua din

preoţia lui Hristos.2

Şi această preoţie nu mai este rezervată - ca

mai înainte - doar leviţilor, ci tuturor, pentru că tot

poporul creştin - prin Botez şi Mirungere, este

,,uns” şi deci primeşte ,,preoţia duhovnicească” sau

,,împărătească”. Şi de aceea orice creştin care simte

chemarea - şi doreşte - poate deveni cleric în urma

pregătirii necesare şi a primirii harului prin

hirotonie, de la episcop. În acest sens a spus şi

Apostolul Pavel ca ,,s-a schimbat şi preoţia şi

Legea”: ,,Deci dacă desăvârşirea ar fi fost prin

preoţia leviţilor, ce nevoie mai era să se ridice un

Alt ,,Preot după rânduiala lui Melchisedec” şi să nu

se zică după rânduiala lui Aaron? Dar schimbându-

se preoţia, se face - de nevoie - şi schimbarea Legii

(Evrei 7; 11-12).3 Interpretând acest text, Sfântul Ioan Gura de

Aur arată că ,,neputinţa şi nefolosul lor au dus la

desfiinţare Legea Veche şi preoţia Leviţilor, pe care

1 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatică şi

ecumenică, Bucureşti, 1999, p. 123. 2 Ibidem, p. 188.

3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei

confesiuni , în „Ortodoxia”, nr. 1, 1956, p. 33.

ea se sprijinea, înlocuindu-se cu alta desăvârşită,

folositoare şi puternică. ,,Că s-a schimbat dintr-o

seminţie în altă seminţie, din preoţie, ieratică, în

preoţie împărătească, pentru ca astfel, aceeaşi sa fie

şi împărătească şi sacerdotală. Şi iată marea taină:

întâi este cea împăratească, şi numai după aceea a

devenit sacerdotală (ieratică, cultică sau

sacrificială), după cum s-a petrecut şi cu Hristos.”4

„Preoţia duhovnicească”este şi ea o harismă

permanentă, dar nesacramentală, neputând oficia

Sfintele Taine, ci numai participând la ele. Ea

constituie în realitate prima treapta a preoţiei

creştine, prin care trebuie să treacă toţi cei ce vor să

obţină celelalte trepte (ierarhice) sucesive ale

preoţiei sacramentale. De aceea ea se numeşte

prima sau cea mai de jos şi începătoare treaptă a

preoţiei creştine. Preoţia împărătească sau

duhovnicească, de fapt, nu e alta decât starea de

creştin. Ea nu poate fi, desigur, considerată

„treaptă”, fiindcă ierarhia bisericeasca nu cunoaşte

decât trei trepte ale preoţiei: diacon, preot şi

episcop. Dacă s-a spus „prima” sau „cea

începătoare”, s-a avut în vedere starea de creştinare,

harul primit prin Sfintele Taine. Când credinciosul a

primit harul Botezului şi al Mirungerii, pentru a

intra în celelalte trepte ale preoţiei, preoţia

duhovnicească este premergătoare celei ierarhice:

dar când el este în devenire creştin, sau catehumen,

ea este „cea dintâi” sau starea creştină primită prin

preoţia ierarhică.5

Slujirea mirenilor în Biserică prin preoţia

generală sau împărătească

a) Misiunea preoţiei împărăteşti

Misiunea preoţiei împărăteşti sau

duhovniceşti - după Sfântul Apostol Petru - este ca,

deosebit de aducerea jertfelor duhovniceşti (I Petru

I2; 5), „să vestească în lume binefacerile lui

Dumnezeu Care ne-a chemat din întunericul

păcatelor şi al păgânătăţii, la lumina Sa cea

minunată” (I Petru 2; 9). Ea se exercită pe linia

celor trei slujiri şi în trei chipuri: prin cult şi

participarea la Jertfa Euharistica (I Petru 2; 3;

Fapte 2; 42), prin faptele dragostei frăţeşti (Fapte

1; 22) şi rugăciune, şi prin slujirea fiecăruia, cu

„harul cel de multe feluri” (Fapte 4; 10-11). În

4 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Colecţia „

Comorile Pustiei ”, vol. 19, trad. de Episcopul Melchisedec

al Romanului (1893), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p.

76. 5 Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Lucrarea Sfântului Duh prin

Sfintele Taine, în ”Ortodoxia”, nr. 3-4, 1969, p. 563.

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 28

virtutea acestui „har de multe feluri”, toţi creştinii

sunt participanţi activi - în limita stării lor - la

slujirile lui Hristos şi ale Apostolilor şi ale ierarhiei

bisericeşti, fiind responsabili - solidari - la toate

acţiunile şi la întreaga viaţă a Bisericii în lume.

Acţiunea lor se vădeşte în sprijinirea şi apărarea

credinţei (I Petru 3; 15-16), în împotrivirea

diavolului (I Petru 5; 8), în întreţinerea cultului, şi

slujirea semenilor şi a lumii etc.6

Astfel Origen explica, adresându-se oricarui

creştin: „Nu ştii, oare, că preoţia este dată şi tuturor

credincioşilor, adică întregii Biserici a lui

Dumnezeu? Ascultă ce spune Petru: Voi sunteţi

neam ales, împărăţie preoţească, neam sfânt, popor

agonisit”. Ai deci preoţia fiindcă eşti neam

preoţesc”.7

Ceva mai departe, vorbind de cele doua

temple şi altare: cel ceresc, în care jertfeşte Hristos -

Marele Arhiereu - şi cel pământesc în care jertfesc

preoţii, asistaţi de credincioși, care prin această

calitate se apropie şi ei de cele sfinte, Origen, nu

uita a aminti şi de „altarul inimii” - în care se

sfinţeşte Hristos (I Petru 3; 15) - şi pe care fiecare

crestin, imitându-L, îşi aduce jertfele sale spirituale

(2; 5). Şi, adresandu-se iaraşi creştinului, zice: "Nu

vreau să te miri că acest templu este deschis numai

preoţilor. Căci toţi care sunt unşi cu ungerea

Sfântului Mir au fost făcuţi preoţi, precum zice şi

Petru către toată Biserica (2; 9)”.8

„Deci, sunteti neam preotesc şi de aceea vă

apropiaţi de cele sfinte. Dar şi fiecare din noii are în

sine „olocaustul” (jertfa consumării, a arderii de tot)

şi însuşi aprinde jertfa sa pe altarul inimii, ca să

„ardă totdeauna”. Şi în continuare lămureşte în ce

constă acest „holocaust” sau aceste noi feluri de

jertfe spirituale: „Dacă eu voi renunţa la toate pe

care le posed şi voi lua crucea mea, ca să urmez pe

Hristos, am adus jertfa arderii de tot la altarul lui

Dumnezeu...”. În acelaşi sens lămureşte şi Sfântul

Grigore Teologul slujirea preoţiei împărăteşti, când

zice: „Să jertfim lui Dumnezeu jertfa de laudă pe

altarul de sus, cu cetele cereşti. Să străbatem prima

catapeteasmă, să trecem în a doua, şi să privim în

Sfânta Sfintelor. Eu spun mai mult, să ne jertfim pe

noi înşine lui Dumnezeu; dar mai ales să jertfim

6 Pr. Ioan Mircea, Preoția Împărătească sau duhovnicească,

în ”Studii Teologice”, an. XXIII, 1971, nr. 7-8, p. 485. 7 Origen, Scrieri alese, Exegeze la Noul Testament. Despre

rugăciune. Filocalia., în col. ”P.S.B.” vol. 7, partea a II-a,

trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi

Zorica Laţcu, studiu introd. şi note de Pr. Prof. Teodor

Bodogae, E. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 98. 8 Ibidem, p. 99.

zilnic şi orice acţiune, să primim toate pentru

Logos...”.9

Sfântul Chiril al Ierusalimului arată cum

„preotul liturghisitor” sau preoţia sfinţitoare

antrenează pe crestini, adică „preoţia împărătească”,

chiar în timpul sfintei liturghii, a ridica inimile şi

gândurile lor curate la Dumnezeu, prin strigarea

„Sus inimile !” şi la datoria ce o „Avem către

Domnul”, pentru ca împreună cu toţii să-I aducă

jertfe de laudă, de închinare, de slavă, de pace şi de

mulţumire, zicând: „Să mulţumim Domnului !”. 10

La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur

vorbeşte pe larg de cele trei slujiri ale „preoţiei

împărăteşti", arătând prin ce şi cum se exercită

fiecare din ele: „Dumnezeu ne-a dat prin ungere”

Duhul, care... ne-a făcut deodată şi preoţi şi

prooroci şi împăraţi... căci şi de împărăţie avem a ne

bucura, şi preoţi devenim aducând (Domnului)

jertfă (vie) trupurile noastre şi apoi devenim şi

prooroci fiindca noua ni s-au descoperit toate", iar

ceva mai departe explică şi pentru creştini aceste

slujiri. Ca: „Şi tu, creştine, devii prin Botez şi

Mirungere şi împărat ţi preot şi prooroc. Împărat

devii aruncând jos toate faptele „cele rele şi jertfind

păcatele; preot, aducându-te pe tine însuşi lui

Dumnezeu şi jertfindu-şi trupul şi pe tine însuţi; Şi

prooroc devii aflând cele viitoare, devenind

entuziasmat şi insuflat de Dumnezeu şi pecetluit”.11

b) Raportul dintre preoţia sfinţitoare şi preoţia

împărătească în activitatea sfinţitoare

Sfântul Chiril al Alexandriei vorbeşte pe larg

despre cele două preoţii: preotia generală,

împărătească, sau subiectivă; şi preoţia de hirotonie,

sau slujitoare şi de raportul dintre ele ca de două

braţe ale aceluiaşi izvor unic, Hristos, sau preoţia

lui Hristos şi care numai unite, sau împreună-

lucrătoare îşi împlinesc menirea lor. Şi numai aşa

sunt primite jertfele lor, ale uneia prin cealaltă, şi

apoi însuşite de Hristos, integrate jertfei şi preoţiei

lui Hristos, Care le aduce Tatălui (2, 5 ; 4, 11).

„Arătându-se - zice el - în lumea aceasta corpul

9 Ibidem.

10 Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia

Sfântului Ioan, în col. ”P.S.B.” vol. 41, partea a IV-a,

traducere, introducerie şi note de Pr. Prof. Dumitru

Stăniloae, Editura Instit. Biblic şi de Mis. al B.O.R.,

Bucureşti, 2000, p. 123. 11

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare, Colecţia „

Comorile Pustiei ”, vol. 19, trad. de Episcopul

Melchisedec al Romanului (1893), Editura Anastasia,

Bucureşti, 1997, p. 80.

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 29

sfânt şi adevărat, adica Biserica, Hristos strălucind

în ea în multe feluri, se aduce de noi (preoţia

generală) şi pentru noi (de preoţia slujitoare) ca

ofrandă sfântă lui Dumnezeu şi Tatăl, preţ de

răscumpărare şi schimb pentru viaţa tuturor, ca unul

ce e de un preţ egal cu toti... ” 12

Prin urmare, cele doua preoţii (împărătească -

subiectivă, şi obiectivă - slujitoare sau pentru

comunitate) nu pot lucra valabil una fără alta şi nu

pot exista una fără alta, fiindcă ele se întregesc una

pe alta în Hristos. „Credinciosul particular reflectă

aspectul subiectiv al preoției lui Hristos, aducând

persoana sa (sau darurile sale)” ; dar întrucât

aceasta nu e jertfă comună, cum e persoana lui

Hristos (euharistie), aspectul acesta al preoţiei

comune a lui Hristos îl reflectă preotul slujitor,

comun. Aceste doua preoţii se întregesc, împlinind

împreună pe plan bisericesc integritatea preoţiei lui

Hristos. Nici una nu este întreagă fără cealaltă”, una

aducând darurile, alta primindu-le.13

Preotia duhovnicească, a „mirenilor”, sau a

„laicilor”, se numeşte şi „preoţie împărătească”

pentru că face pe fiecare creştin partaş al harului

Preoţiei şi împărăţiei lui Hristos. Slujirea Lui

împărătească fiind nedespărţită de slujirea-I

preoţească - precum şi de cea învăţătorească - în

sfânta liturghie Mântuitorul apare ca Prooroc

(Învăţător) şi ca împărat în mijlocul credincioşilor şi

ca Arhiereu care jertfeşte şi se jertfeşte pentru ei şi

împreun cu ei, pentru preamărirea lui Dumnezeu cel

în Treime. Căci aşa spune formula -liturgică de

laudă: "Binecuvântată este împărăția a Tatălui şi a

Fiului şi a Sfântului Duh”.14

„Preoţia în forma ei dublă de preoţie slujitoare

şi preoţie generală, nu constituie un element separat

de Biserica, ci e imprimată în toată fiinţa ei.

Aspectul sacrificial şi cel sacerdotal îşi au izvorul

de alimentare şi de susţinere neîntreruptă în starea

de jertfa şi în calitatea de Arhiereu a lui Hristos. De

aceea pentru primirea schismaticilor sau ereticilor la

Ortodoxie, Biserica Ortodoxă administrează

acestora „prin iconomie” doar Taina Mirungerii,

care le acorda „ungerea” şi cu ea „preoţia

împărătească” ; iar pe unii îi şi botează. Daca ar

12

Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi

Adevăr, P.S.B. vol. 38, partea I, trad., introd. şi note de

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1991, p. 76. 13

Ibidem, p. 77. 14

Pr. Ioan Mircea, Preoţia Împărătească sau

duhovnicească, în ,,Studii Teologice”, an. XXIII, 1971,

nr. 7-8, p. 485.

avea această „preoţie” nu li s-ar mai acorda

Mirungerea.15

Despre preotia împărătească vorbeşte - asa

cum s-a amintit la început - şi Sfântul Apostol şi

Evanghelist Ioan, în câteva locuri din Apocalipsa.

Astfel, în primul text, după ce lămurește că Iisus

Hristos „ne iubeşte şi ne-a dezlegat de păcatele

noastre (răscumpărându-ne) prin sângele Său”,

adaugă: „şi ne-a făcut împărăţie – preoţi lui

Dumnezeu şi Tatal. Lui fie mărirea şi puterea în

vecii vecilor. Amin.” (Apocalipsa 1; 5-6), arătând

că această nouă calitate a creştinilor de moştenitori

ai împărăţiei cereşti şi de preoti ai lui Dumnezeu

este urmarea răscumpărării lor de către Cel ce i-a

iubit şi s-a jertfit pentru ei, răscumpărare ale cărei

efecte si ale cărei daruri li s-au transmis prin Botez,

Mirungere şi Sfânta Euharistie.16

Aici, ca şi în al doilea text, autorul

Apocalipsei vorbeşte de această preoţie de obşte, ca

de o slujire pe pământ: lui Dumnezeu şi semenilor.

El a văzut şi a auzit în descoperirea Lui pe cele

patru fiinţe şi pe cei douazeci şi patru de bătrâni,

care, căzând înaintea Mielului (Hristos jertfit şi

proslăvit) şi aducându-i rugăciunile sfinţilor ca o

jertfă de tămâie, îi cântau o cântare noua: „Vrednic

eşti... că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui

Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toata

seminţia şi limba şi poporul şi neamul. Şi i-ai făcut

Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi...”

(Apocalipsa 5; 8-10). De aici reiese că Mântuitorul

Hristos a dat celor răscumpăraţi de El harul

împărăţiei şi al preoţiei Sale.17

Slujirea preoţiei împărăteşti, se exercită sub

altă formă şi în cer faţă de Dumnezeu-Tatăl şi de

Domnul Hristos, în veacul viitor, după cum rezultă

din unele texte nou-testamentare (Matei 8; 43;

Luca 20; 35-36; Apocalipsa 5; 8-9; 14, 1-7; 22, 3,

5 etc). Dacă însă pe pământ creştinii se sfinţesc şi

ei, şi se desăvârşesc necontenit prin „jertfele

spirituale” aduse de preoţia lor împărătească, în cer

ei nu mai adauga nimic - prin ea - acestei sfinţenii

personale, ci slujesc numai lui Dumnezeu cel în

Treime şi-L slăvesc neîncetat împreună cu îngerii

15

Ibidem, p. 486. 16

Pr.Dr.Ioan Mircea, Preoţia lui Hristos şi Preoţia

sacramentală şi împărătească, în rev. ,,Ortodoxia”, anul

XLI, nr 2, aprilie-iunie 1990, p. 7. 17

****, Vocabular de Teologie Biblică, Editura

Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, p.

189.

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 30

(Matei 13, 43; 22, 30; Luca 20, 36; Apocalipsa

20, 6; 22, 3, 5).18

Activitatea mirenilor ca „preoţi” ai lui Hristos

a) Preoţia împărătească privită interconfesional

Din textele amintite, reiese că preoţia

împărătească sau „duhovnicească” sau „generală” -

în virtutea harului general (I Petru 4; 10-11) - este

nu numai o activitate în plină desfăsurare pe

pământ, ci şi o stare de sfintenie, e o preoţie sfântă”,

care se desăvârşeşte continuu aici. Ea tinde şi

trebuie să ajungă la acea stare neschimbabilă de

fericire în împărăţia slavei veşnice, lângă

Dumnezeu-Tatăl si lângă Mântuitorul proslăvit,

unde cei ce au exercitat-o aici, o vor sluji şi acolo

slăvind Sfânta Treime şi opera mântuirii (cf.

Apocalipsa 4; 8 şi 6; 10).19

Biserica Romano-Catolică are - ca şi cea

Ortodoxa - Taina preoţiei de hirotonie şi de

succesiune apostolică şi implicit preoţia generală.

Protestanţii şi neoprotestanţii nu recunosc decât

preoţia generală, socotind preoţia specială ca de

„origine umană”, iar alţii ca „o copie” a celei din

Vechiul Testament, sau ca „o creaţie a Bisericii

primare, proiectând instituţiile ei în trecut”, iar

nicidecum „o ctitorie divină”. După ei numai

preoţia împărătească este de origina divină. Cu toate

acestea, ei au simţit nevoia să deosebească pe

oficianţii „cultului”, sau conducătorii comunităţilor,

de ceilalţi credincioşi, prin denumiri aparte. Şi,

deosebit de faptul că folosesc termenii de „episcop”

şi „prezbiter”, care în Biserica primară şi apoi în

Ortodoxie şi Romano-Catolicism sunt termeni ce

indică treptele superioare ale ierarhiei bisericeşti,

precum şi de cei de „păstor” şi „predicator”, au

început - în timpul din urma - a folosi şi alţi

termeni, ca: „sacerdoţium” şi „ministerium” sau

„preoţie” şi „slujire”.20

Toţi credincioşii au „sacerdoţium”, dar nu şi

servirea actelor de cult ale comunităţii. Comunitatea

încredinţează unora „ministerium” sau „funcţia de

slujitori” ai actelor de cult. Se observă însă, în

ultimul timp, chiar în Bisericile Protestante, un

curent în favoarea recunoaşterii „preoţiei ierarhice”.

18

Pr. Ioan Mircea, Preoţia Împărătească sau

duhovnicească, în „Studii Teologice”, an. XXIII, 1971,

nr. 7-8, p. 489. 19

Idem, Preoţia lui Hristos şi Preoţia sacramentală şi

împărătească, în rev. „Ortodoxia”, anul XLI, nr 2,

aprilie-iunie 1990, p. 9. 20

Ibidem.

Una din personalitatile care militează pentru această

preoţie este teologul protestant I. H. Lerche, care

susţine că „Deşi întreaga Biserică este o „preoţie

împărătească” şi deşi toţi cei botezaţi sunt preoţi,

există totuşi şi o preoţie deosebită. Apariţia acesteia

nu se explica din necesitatea comunităţii de a i se

propovădui cuvântul lui Dumnezeu, ci ea este

ctitorie divină”.21

Aşadar, adevărul scripturistic dovedeşte că

ambele preoţii - ierarhică sau de hirotonie şi cea

„împărătească” - sunt de origine divină. şi una şi

alta fac parte integrantă din Biserică şi sunt absolut

indispensabile şi interdependente, amândouă

decurgând din preoţia lui Hristos, fiecare din ele

însă cu rolul si poziţia ei în Biserică, una fiind

sfințitoare, iar cealaltă sfintită.22

b) Preoţia lui Hristos în Biserica prin preoţia

generală .

Toţi oamenii sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi

sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi

ai altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni,

dar fără o răspundere formală pentru comunitatea

bisericească. „După Sfinţii Părinţi, omul este în

acelaşi timp împărat, prooroc şi preot ca şi Hristos:

împărat, în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot,

din cauza auto-jertfirii; prooroc, ca un iniţiat în

tainele dumnezeieşti.”23

Rugăciunile pe care le fac

credincioşii personal şi viaţa de jertfă pe care o

practică pentru ei înşişi şi în relaţiile lor cu alţii îşi

iau puterea din aducerea continua a jertfei lui

Hristos şi din împărtăşirea de ea.

Dar aceasta se face evident cu deosebire în faptul

că, pe lângă rugăciunile lor individuale, pe lângă

jertfele făcute pentru alte persoane lipsite, unele din

rugăciunile şi jertfele lor le încredinţează celui care

aduce pe Hristos că jertfă, spre a le alătura, ca jertfă

a lor, jertfei lui Hristos aduse prin el.

În starea lor de har, laicii îşi lucrează mântuirea

proprie colaborând cu harul, primind cu vrednicie

Sfintele Taine, a căror eficacitate este condiţionată

de credinţa şi vrednicia lor. În felul acesta ei

colaborează cu clerul, asigurând eficacitatea lucrării

mântuitoare a Bisericii.24

21

Ibidem, p. 10. 22

Karl Christian Felmy, Dogmatica experienței eclesiale,

trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999,

p. 89. 23

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Preoţia generală şi slujirea

credincioşilor în lume, în “MA”, an. XXXI, 1986, nr. 4,

p. 43 24

Ibidem, p. 44.

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 31

Dar în afară de mântuirea proprie, ei sunt

chemaţi să lucreze şi pentru mântuirea întregii obşti

creştine, nu numai prin răspunderea generală pe

care o au, ci şi printr-un act pe care-l săvârşesc în

caz de necesitate prin puterea stării lor harice, şi

acest act este Sfântul Botez. Pentru a exprima într-

un mod cât mai grăitor şi mai frecvent participarea

laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare, s-a adoptat

rânduiala rămasă tradiţională, de a nu se săvârşi

Sfânta Liturghie decât în prezenţa credincioşilor.

Date fiind strânsa legătură dintre viaţa

credincioşilor şi viaţa liturgică a Bisericii, ei mai

participă la aceasta, pe lângă prezenţă şi rugăciune,

şi prin contribuţia constantă şi deosebit de

importantă la dezvoltarea formelor şi mijloacelor

cultice, ca şi la întărirea şi dezvoltarea în fond a

cultului divin, prin contribuţia la instituirea

sărbătorilor şi a cultului sfinţilor.25

Concluzii

Nu exista o singură preoţie. Exista „preoţia

împărăteasca” a tuturor celor botezaţi, care e preoţia

de obşte a tuturor credincioşilor botezaţi şi unşi cu

Sfântul Mir. Apoi mai exista preoţia aparte a

clericilor hirotoniţi. Provenind din cuvântul grecesc

laos, care înseamnă „popor”, el se referă la poporul

lui Dumnezeu, Israil, ales şi sfinţit de Însuşi

Dumnezeu ca popor al Său, spre a-I sluji Lui în chip

deosebit. Mai târziu, în Noul Legământ, Biserica

devine noul Israil, noul popor al lui Dumnezeu -

chemat iarăşi de Dumnezeu spre a-I sluji Lui în

chip deosebit.26

În Biserica Ortodoxă fiecare creştin este

hirotonit intru laic sau mirean prin Botez şi

Mirungere. Pe când Botezul reface în noi chipul lui

Dumnezeu întunecat de păcat, Mirungerea ne da

puterea de a fi creştini, participanţi responsabili la

lucrarea Bisericii. Ea ne hirotoneşte ca să slujim şi

să lucrăm pentru Domnul, ca popor al Său în lumea

de azi. Moise spunea poporului legământului: „Că

eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău şi

te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să-I fii poporul

Lui ales din toate popoarele de pe pământ”

(Deuteronom 7; 6). Sfântul Pavel numeşte pe toţi

creştinii botezaţi „împreună cetăţeni cu sfinţii, şi

25

Pr. Prof. Dr. D. Popescu, Sfânta Taină a preoţiei.

Ierarhia bisericească sacramentală după Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Preoţia obştească, în rev.

„Ortodoxia”, nr. 1/ 1989, p. 10. 26

Pr. dr. Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale

teologiei dogmatice şi simbolice, vol. 1, Editura Ex

Ponto, Constanţa, 2000, p. 99.

casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2; 19).

Adresându-se primilor creştini, Sfântul Petru

spunea: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie

împărăteasca, neam sfânt, popor agonisit de

Dumnezeu, ca să vestiţi bunătăţile în lume Celui ce

v-a chemat din întuneric la minunata Să lumina; voi

care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi

poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi

parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (I Petru 2;

9-10).

Aceasta e identitatea laicului ortodox, acesta

este el. După ce i-a definit identitatea, Sfântul Petru

da descrierea lucrării laicului: „să vestiţi bunătăţile

celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la minunata

Să lumina”. Locul laicului în Biserica Ortodoxă este

evidenţiat în Liturghie. Chiar cuvântul leitourgia

însemna o lucrare comună, de obşte, în care toţi cei

prezenţi sunt participanţi activi. Preotul cheamă

poporul să se roage: „Domnului să ne rugăm”, „Să

plinim rugăciunea noastră Domnului”. Deci nu

numai preotul sau numai poporul săvârşeşte

Liturghia, ci întreaga Biserica, Trupul unic al lui

Hristos.27

Părintele Schmemann găseşte o minunată

ilustrare a impreuna-slujirii Liturghiei de către preot

şi mireni în cuvântul Amin: „Este un cuvânt

crucial. Nici o rugăciune, jertfa sau binecuvântare

nu se da vreodată în biserică fără a fi încuviinţata

prin Amin, care înseamnă, aprobare, acord,

participare. Când spun Amin unui lucru înseamnă

că îl fac să fie al meu, că îmi dau consimţământul

pentru el... Iar Amin este într-adevăr cuvântul

mirenilor din Biserică, înfăţişând funcţia laicilor ca

popor al lui Dumnezeu, care primeşte de bună voie

şi cu bucurie darul dumnezeiesc, dându-şi

consimţământul. Cu adevărat, nu exista slujba sau

Liturghie fără Amin-ul celor ce au fost rânduiţi să

slujească lui Dumnezeu ca obşte, ca Biserica.”28

Preot Prof. Drd Rusu Ionuţ, preot la

Biserica Cuv. Parascheva din Năvodari, Prof. la

Seminarul Teologic ,,Dionisie Exiguul” din

Constanţa

27

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică

Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997,

p. 145. 28

Alexander Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei,

Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1997, p. 76.

BISERICA PAROHIEI ISTRIA - MONUMENT ISTORIC CLASA A

Biserica din localitatea Istria, judeţul Constanţa,

aşezată la 7 km Est de şoseaua Constanţa-Tulcea şi

8 km de Cetatea Histria, a fost construită de 54 de

familii de creştini ortodoxi, refugiaţi din sudul

Basarabiei după anul 1812 când s-au aşezat în acest

sat.

Până în anul 1914 când ruinele Cetăţii greco-

romane din apropierea comunei au fost descoperite

de marele nostru arheolog Vasile Pârvan şi

identificate cu cel mai vechi oraş de pe teritoriul

României - Cetatea Histria, satul se numea

Caranasuf, după întemeietorul său, bogatul turc

Năsuf cel Negru.

După nenumărate intervenţii ce-au fost făcute

de către aceşti creştini bulgari la autorităţile turceşti

de la Babadag, în anul 1857 s-a aprobat construirea

unei biserici ortodoxe, aşa cum dispuneau

autorităţile otomane: nu trebuia să fie mai înaltă

decât casele satului, să nu aibă turle, nici clopot,

nici clopotniţă, pentru a se deosebi de geamii. Din

această cauză temelia bisericii s-a pus la 50 cm sub

nivelul caselor, iar pereţii zidiţi de 90 cm au fost

înălţaţi cu piatră adusă de la ruinele Cetăţii Histria

cu carele cu boi, iar pentru ca biserica să aibă

acustică, în lipsa turlelor, s-au introdus în pereţi 52

amfore.

Biserica este în formă de cruce cu faţada în

stil oriental turcesc, având trei arcade. Din opt

stejari groşi au fost ciopliţi stâlpii şi grinzile, aceşti

creştini executând şi catapeteasma bisericii.

Din Imperiul Otoman a fost adus numai

pictorul Ştefan Zahariev, care a pictat cu multă

iscusinţă toate icoanele catapetesmei şi s-a semnat

numai pe icoana Sfântului Mare Mucenic

Gheorghe.

Biserica a fost terminată în anul 1860, la 18

august, iar sfinţirea a avut loc în anul 1864, în

timpul paşei Megit, de către Episcopul grec

Dionisie Del Carpatos, care locuia în Tulcea, iar

protoiereu era Preotul Gheorghe Enciu. A fost

resfinţită în anul 1890 de către Episcopul Partenie

din Galaţi .

Pereţii nu au pictură interioară, ci numai

Proscomidiarul care a fost pictat în anul 1862.

Biserica poartă hramurile ,,Sfânta Treime” şi

,,Sfântul Mare Ierarh Nicolae”, cum se constată din

pisania în limba slavonă de la intrarea în biserică:

,,ÎN HRISTOS CREDEŢI ŞI IUBIŢI-L, NU-L

SUPĂRAŢI. APROPIAŢI-VĂ, CUVÂNTARE

DIN CARANASUF. ACEASTĂ BISERICĂ CU

HRAMUL ,,DUMINICA MARE-SFÂNTA

TREIME S-A ZIDIT ÎN AMINTIREA

SFÂNTULUI IERARH NICOLAE. S-A

ÎMPLINIT VOIA DOMNULUI ÎN ANUL 1860

AUGUST 18”.

De la data de 7 septembrie 2007, în urma

demersurilor întreprinse de Preotul Herţa Nicolae,

preotul satului, biserica figurează în lista

monumentelor istorice-secţiunea arhitectură - la

clasa A (CT-II-m-A-20919) conform ordinului

ministrului culturii şi cultelor nr. 2360/2007, al

Direcţiei Monumentelor Istorice Bucureşti .

Din aprilie 2008 s-a construit, lângă biserică,

un Muzeu de artă religioasă unde sunt expuse

obiectele de patrimoniu religios ale bisericii,

obiecte datând din anul 1848 (icoane vechi,

veşminte preoţeşti, cărţi de slujbă, Sfânta şi

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 34

dumnezeiască Evanghelie etc. şi diferite obiecte de

cult creştin ortodox: cruci, cădelniţe etc).

În anul 2009 biserica a intrat în Programul

Naţional de Restaurare şi în prezent se desfăşoară

şantierul de restaurare-consolidare prin Institutul

Naţional al Patrimoniului.

Preot Nicolae Herţa, parohia Istria

SATUL NUNTAŞI ÎNTRE ADEVÃR ŞI ISTORIE

INTRODUCERE

Dintre toate ţinuturile româneşti, Dobrogea

este cea mai veche provincie romanã. La începutul

secolului I - d. Hr., principalele popoare care trãiau

aici erau geţii şi sarmaţii. Pontus Euxinus (Marea

Neagrã) şi Dobrogea purtau numele popoarelor care

au locuit, în acea vreme aici: Pontus Scythicus şi

Marea Sarmaticum. Aşadar, marii istorici spun cã

Dobrogea se numea Scythia, dar şi pãmânt getic,

pãmânt sarmatic sau pãmânt scytic.1 Trebuie stiut cằ

denumirea de Dobrogea vine de fapt de la despotul

bulgar Dobrotici care în anul 1357 se declarặ

despot.2

Aici, la malul mării, au apărut unele dintre

primele aşezări din România construite de greci şi

de romani, care au avut un rol important în

dezvoltarea comerţului şi menţinerea populaţiei

autohtone în teritoriu.

Dobrogea constituie, în special pentru

antichitatea greco-romană, una dintre cele mai

preţioase arhive, fiind, pe de-o parte, depozitara

mărturiilor despre viaţa unora dintre cele mai

importante colonii greceşti ale Pontului Euxin, iar,

pe de alta, conţinând documentele cele mai vechi de

romanizare, proces care stă la originea neamului

nostru 3.

Totuşi, Dobrogea a rămas, prin populaţie,

traditie, obiceiuri şi cultură, pãmânt românesc,

urmaşi ai geto-dacilor, care au lăsat cele mai

numeroase vestigii pe pământul acestei provincii

istorice a României.

Un factor important al identităţii noastre este

şi ataşamentul faţă de religia creştină. Dobrogea

este cunoscută prin numărul mare de creştini, care

au murit ca martiri în perioada persecuţiilor, mai

ales în timpul împăraţilor romani Deciu şi mergând

până la Diocleţian. Se cunosc mai multe nume de

creştini care au suferit moarte martirică în timpul

persecuţiilor. Numãrul lor mare denotă atât

vitalitatea creştinismului, dar mai ales continuitatea

elementului autohton, în parte încreştinat. Au fost

comunităţi creştine puternice la Tomis, Halmiris,

Axiopolis, Noviodunum, Dinogeţia, Dorustorum,

dar şi altele.

1 http//ro wichipedia.org/ wiki/ Istoria Dobrogei

2 Ibidem

3 Mihail Şerbǎnescu, Albumul monografic al comunei Istria,

Editura Romart Design, Constanţa 2008, pag 2

Dar nu numai martirii sunt cei care au

evidenţiat creştinismul dobrogean din primele

secole creştine, ci şi vestigiile arheologice, obiectele

paleocreştine, mai bine de 120 la numǎr, folosite in

diferite aşezặri daco-romane, cât şi cele peste 100

de inscripţii creştine4.

În afara vestigiilor arheologice, care dovedesc

indubitabil existenţa unei vieţi ceştine în această

parte a ţării, notăm şi bazilicile creştine vechi de pe

teritoriul Scythiei Minor. Aceste lăcaşurile de şlujire

atestă existenţa comunităţilor creştine închegate,

conduse de ierarhia bisericească, care utilizau

pentru cultul divin bazilicile ridicate mai ales în

centrele urbane.

În Dobrogea, existã o succesiune de culturi

suprapuse şi de schimbările politice. Două popoare

venite dinspre sud au avut o influenţă hotărâtoare

asupra destinelor politice şi etnografice ale

Dobrogei: romanii şi, mai târziu, turcii .

Romanii au adus cu ei nu numai ordinea şi

pacea ci şi sistematica colonizare oficială, alături de

tradiţiile unei înalte culturi ajunse la apogeu. 5

Turcii, sosiţi în secolul al XIV-lea din stepele

înalte ale Turanului şi Anatoliei, n-au adus decât

duhul pustiirii şi împrăştierea până aproape de

dispariţie a stăvechei populaţii traco–romane,

nevoită, în mare parte, să se refugieze peste Dunăre.

Turcii distrug aproape toată frumoasa moştenire

antică, colonizează provincia cu tătarii din stepele

Mării Negre şi îi schimbă, aproape în totalitate

toponimia . 6

Totuşi, în ciuda vitregiilor vremii şi a tuturor

învaziilor de cotropitori, românii de aici au rămas

statornici, chiar dacă uneori au fost nevoiţi să-şi

părăsească gospodăriile. Mulţi au fost luaţi şi

vânduţi drept sclavi, alţii au fost puşi sã se lepede de

religia creştină, credinţă pe care au primit-o zestre

de la Sfântul Apostol Andrei, cel care i-a încreştinat

pe locuitorii Dobrogei.

Dr.Florin Stan, în lucrarea ,, Istoria etniilor

locale ’’este de părere că : ,, tărâmul de civilizaţie şi

de întrepătrundere etno-cultural dobrogean a

cunoscut din timpuri străvechi coabitarea unor

neamuri de cele mai diverse origini. Acest

sinopticum etnic a favorizat în timp o apariţie

4 Pr. Prof. Dr. Mircea Pǎcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, compediu, Ediţia a-II-a, Sditura Andreiana, Sibiu

2009, p.30 5 Mihail Şerbănescu, op. cit., p. 3

6 Ibidem, p. 3

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 36

specifică, o înţelegere mutuală uşor de recunoscut şi

de apreciat’’.7

TURCII ÎN DOBROGEA

Populaţia turcă din Dobrogea reprezintă o

permanenţă cunoscută datorită condiţiilor istorice în

care aceasta şi-a afirmat existenţa în spaţiul dintre

Dunăre şi mare, care a intrat în componenţa

Imperiului Otoman încă de la sfârşitul domniei lui

Mircea cel Bătrân (~1418).8

Prima consemnare documentară a prezenţei

stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al

României este din anul 1264 când, în urma luptelor

interne de tip feudal din Imperiul Anatolian

selgiucid, un grup de 12 mii de ostaşi conduşi de

împarătul Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în

Dobrogea. Aceştia erau trimişi de împăratul bizantin

Mihail Paleologul pentru a apăra Imperiul Bizantin

de invaziile străine. Aşezarea dobrogeană a fost

numită de turcii preotomani Babadag, ceea ce

înseamnă "Tatăl munţilor".9

În secolul al-XVII –lea mai toate satele,

oraşele şi târgurile din Dobrogea aveau denumire

turcească, ceea ce ne facem să credem că numărul

acestora era foarte mare. După războiul de

independenţă ( 1877 ) turcii au rãmas în Dobrogea,

locuind cu precãdere în oraşele centre

administrative şi economice, dar şi pe domenii

proprii în mediul rural. Satele locuite de turci erau

recunoscute, în general, dupã sufixul köyharem,

spaţiul destinat femeilor şi camerele bărbaţilor

numite selamlik, iar acestea erau alcãtuite din

locuinţe risipite, având pereţi din chirpici sau nuiele

împletite şi lipite cu lut, mai rare fiind construcţiile

din piatră. Casa turcilor cu stare se numea conac. 10

Perioada 1945-1990 a fost o perioadă în care

intelectualitatea turcă a migrat în Turcia, iar şcoala

în limba turcă a funcţionat până în 1954 după care

s-a suspendat. După anul 1990, turcii s-au organizat

formând Uniunea Democrată Turcă din România

(UDTR), al cărei principal obiectiv este să

revigoreze şi să transmită valorile culturale şi

tradiţionale ale etnicilor turci.

Conform recensământului din (1992), numărul

estimat al turcilor din România este de 29.080,

adică 0,13% din populaţia României. Dintre aceştia

7 http//www resurse culturale. ro/ site/ q=book/export/ html/

59 8 Ibidem

9 http// Moldova.go.ro/pagini/ minorităţi/ turci. htm

10 http//wwwresurse culturale.ro/site/q=book/export/htm/59

24.295 trăiesc în judeţul Constanţa, 3390 în Tulcea

şi restul în Bucureşti, Călăraşi şi Brăila.11

BULGARII ÎN DOBROGEA

Bulgarii sunt un popor de origine slavă aşezaţi

în peninsula Balcanică prin anii 680-681, sub

conducerea lui Asparuh, unde au pus bazele

primului ţarat bulgar cu reşedinţa la Pliska, apoi la

Preslav (681-1018). După cucerirea bizantină din

anul 1018 a acestei formaţiuni politice, la 1185 se

va constitui al doilea ţarat bulgar, cu reşedinţa la

Târnovo, care îşi va încheia existenţa la sfârşitul

secolului al XIV-lea, ca urmare a expansiunii

Imperiului otoman. 12

Bulgarii au stat sub stăpânire turcească până

în secolul al-XIX-lea, acest lucru determinându-i pe

bulgari să emigreze către ţinuturile locuite de

români.

Cele dintâi statorniciri (de circa 40 de

locuitori) ale bulgarilor în teritoriul dobrogean se

datorează unor păstori atraşi de condiţiile naturale

regionale favorabile păstoritului, în cazalele

Mangalia, Hârşova, Silistra, Constanţa. Această

prezenţă a fost însă una vremelnică, dată fiind

transhumanţa specifică. 13

Bulgarii au conveţuit alături de români, de

turci dar şi de greci, bulgarii mai vechi din

Dobrogea fiind cunoscuţi sub numele de grebenci,14

aceştia având ca semn particular podoaba sub formă

de piepten. Trebuie să subliniem faptul că în unele

dintre localităţile în care bulgarii au convieţuit cu

populaţia locală, aceştia au învăţat în şcoli în limba

română sau greacă.

După cum se ştie, din anul 1913, în

componenţa statului român a intrat teritoriul de sud

al Dobrogei istorice, Cadrilaterul (judeţele Durostor

şi Caliacra), problema apartenenţei politice şi

istorice a acestui ţinut declanşând o controversă

între români şi bulgari. Cadrilaterul este denumirea

românească a părţii de sud a Dobrogei, aflată în

Bulgaria şi mărginită de Dunăre la N-V, râurile Beli

Lom și Kamchiya la sud și Marea Neagră la est.

Numele, apărut la generalii români în1913, în

decursul celui de-al doilea război balcanic,

înseamnă „patrulater” şi provine de la cele patru

cetăţi, turceşti până în1878, care alcătuiau un sistem

defensiv în nord-estul Bulgariei din1913 : Silistra,

11

http//Moldova go.ro/pagini/minorităţi/turcii.htm. 12

http//resurse culturale.ro/site/q=book/export/htm/23 13

Ibidem 14

Ibidem

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 37

Ruse, Şumen şi Varna.15

Cele două judeţe care

formau Cadrilaterul aveau o suprafaţă de 4500 kmp

Caliacra şi respectiv 2336 kmp Durostorumul.16

Caliacra avea o populaţie de 183000 de

locuitori, economia fiind înfloritoare, clima era

aproape mediteraniană, având un peisaj mirific.

Judeţul avea podoaba Balcicului, staţiuni balneo-

climaterice Ecrene, considerată cea mai frumoasă

plajă de pe litoral, biserici şi multe aşezări cu o tentă

orientală. Numele acestui judeţ vine de la capul

Caliacra, care în traducere greacă înseamnă ,, stâncă

bună’’, deoarece corăbierii greci găseau adăpost pe

timp de furtună.17

Ca urmare a implicării românilor împotriva

bulgarilor, în cel de-al doilea conflict balcanic,

partea cadrilaterului, la linia Turtucaia-Balcic este

anexată României în 1913. În momentul anexării,

doar 6348 ar fi fost români, restul turci şi bulgari.18

Românii erau urmaşii mocanilor mărgineni

staţionaţi şi sedentarizaţi aici ca urmare a

transhumanţei lor pastorale. Totodatã primeau spre

lucru şi 10 ha. de pãmânt

Cadrilaterul a rămas în componenţa României

pânã în 1940, când, prin tratatul de la Craiova de la

7 septembrie, este restituit Bulgariei, ca urmare

indirectă a presiunilor politice exercitate de

Germania asupra guvernului român. La 10

septembrie mareşalul Ion Antonescu a ratificat sub

propria semnătură tratatul de cedare a pãrţii de S-E

a Dobrogei. 19

15

http//www Wichipedia org/wichi/cadrilater 16

http//cersipamantromanesc.Wordpress.Com/tag/dezmenbrar

ea-romaniei 17

http//images. google. ro/ images 18

http//www Wichipedia org/wichi/cadrilater 19

www.observatorulcultural.ro/Antonescu si dezmenbrarea ...

Bulgarii au intrat în posesia acestei regiuni

relativ fãrã probleme. Populaţia română din acest

teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord, printr-

un schimb obligatoriu de populaţie cu bulgarii.

Astfel din Bulgaria s-au atabilit atunci în România

aproximativ 110 000 români (din Cadrilater şi sudul

Dunării), iar din România au plecat 77000 de

bulgari.

Statul român s-a obligat să ia în sarcina lui

despăgubirile românilor care părăseau bunurile

rurale situate pe teritoriul Bulgariei, iar statul

bulgar s-a angajat sã despãgubeascã pe cetãţenii

români de origine etnicã bulgarã care pãrãseau

Dobrogea .

Prin evacuarea populaţiei române din judeţele

Dorustorum şi Caliacra s-au abandonat 204672 ha.

teren arabil şi 18760 gospodãrii agricole, s-au

evacuat din Cadrilater 21.897 capi de familie din

care numai 18919 au fost proprietari agricoli, restul

fiind proprietari urbani fără pământ, funcţionari. În

schimb în urma evacuării populaţiei bulgare din

judeţele Tulcea şi Constanţa au rămas 124267 ha.

teren arabil din care 58413 ha în judeţul Constanţa

şi 55854 ha în judeţul Tulcea, precum şi 11774

imobile din care în judeţul Constanţa 5506 iar în

judeţul Tulcea 6268, după cum reiese dintr-o

situaţie întocmită de inspectoratul agricol Constanţa

în 1948. 20

SATUL NUNTAŞI ÎN TRECUT

Satul Nuntaşi, a cãrui prezentare o vom face

în cele ce urmeazã, este situat la 11 km. de vestita

cetate Histria, pe drumul care face legãtura dintre

drumul judeţean Nãvodari – Mihai Viteazul şi D.N.

22 Constanţa – Tulcea. Este situat la altitudinea de

50 m.d.m., 44° 32’ 17’’ latitudine nordicã şi 28° 39’

4’’ longitudine esticã, în partea de sud-est a ţãrii şi

de nord-est a judeţului Constanţa, la limita esticã a

podişului Casimcea 21

.

Relieful este predominat de câmpie, o parte a

localitãţii aflându-se, climatic, în zona de influenţã a

rezervaţiei Biosferei Delta Dunãrii.

Reţeaua hidrograficã a satului este

reprezentatã de lacul Nuntaşi, cu apã sãratã (817

ha)22

, cu o adâncime de 2 m, compus din nãmoluri

terapeutice, asemãnãtoare cu cele din lacul

Techirghiol. Bãtrânii satului cunosc cazuri de

bolnavi care au venit în cârje sau au fost aduşi de

20

http//www unstory. com/1940-schimbul de populaţie-

dintre-români-şi-bulgari. html. 21

http//Ro.Wichipedia. org/wiki/Nuntaşi_Constanţa 22

Potrivit registrului agricol al primariei din comuna Istria

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 38

rude ori de prieteni cu pãtura şi care, dupã mai

multe bãi, au plecat acasã sãnãtoşi. Analizele de

laborator au scos la ivealã superioritatea nãmolului

de Duingi (Nuntaşi) faţã de cel de Techirghiol, prin

prezenţa mare a sãrii de magneziu în compoziţia sa .

Bãile de nãmol de la Nuntaşi, au fost o mare

atracţie turisticã, acestea reprezentând un mare

interes pentru localnici încã de la începutul

secolului al XX-lea. De fapt, un mare interes l-a

avut acest lac şi pentru locuitorii cetãţii Histria, care

în mod cert cunoşteau calitãţile terapeutice ale

acestui lac.

Ciobanii, coborâţi din ţarã pentru a paşte

turmele de oi pe aceste meleaguri, au vorbit

celorlalţi despre rodnicia acestor pãmânturi, dar şi

despre frumuseţea neasemuitã a acestor meleaguri,

vestite prin apele sale tãmãduitoare. Mulţi au

coborât în vestita Dobroge unde şi-au întemeiat

familii, dar au fost subjugaţi de turci şi pârjoliţi de

tãtari, care ardeau totul în calea lor .

Atraşi de bogãţia pãmântului şi frumuseţea

acestor locuri, turcii s-au stabilit aici. Nu s-au

pãstrat izvoare scrise despre data înfiinţãrii satului

Nuntaşi, dar el a purtat o vreme denumirea lacului

din apropiere, Duingi.

Vechimea satului trebuie sã fie legatã de

vechimea satului Istria, care a fost înfiinţat tot de

turci pe la anul 1760. Atraşi de lacul Duingi, o

parte din turcii poposiţi la Istria, s-au retras pe

actuala vatrã a satului Nuntaşi. Tradiţia spune cã o

nuntã turceascã, în drumul ei de la Tulcea spre

Constanţa, a fãcut popas în acest loc, nuntaşii,

simţindu-se bine şi atraşi de farmecul locului, de

liniştea care domnea aici, dar şi de minunatã apã a

Duingiului, apoi au hotãrât stabilirea lor aici,

dându-i denumirea satului dupã denumirea lacului

Duingi.23

Turcii au trãit în comuniune cu bulgarii , care

s-au retras din Basarabia. Comunitatea turceascã era

numeroasã, având o geamie, precum şi o şcoalã,

dar şi un cimitir, destul de mare ( ~2000 de

morminte ), un cimitir foarte bine structurat pe

rânduri. Unele dintre aceste morminte se pãstreazã

şi astãzi, având lespezile de piatrã intacte, putând fi

citite numele celor care sunt îngropaţi acolo.

De numãrul mare de morminte este legatã şi

vechimea satului. Cimitirul bulgarilor care au trãit

în satul Nuntaşi este mult mai mic şi, din nefericire,

multe morminte au fost acoperite, pãstrându-se doar

23

Notă: informatie obţinută de la bătrânii satului Nuntaşi, care

au venit din Bulgaria

parţial câteva cruci carte atestã vechimea

mormintelor.

Casele Bulgarilor erau construcţii simple,

având temelie din piatră peste piatră, fiind zidite din

chirpici şi acoperite cu olană. Bulgarii din Nuntaşi

aveau şi ei o şcoalã separatã, dar şi o bisericã

ortodoxã cu hramul: ,, Sf.M.Mc.Dimitie Izvorâtorul

de Mir ’’, dupã cum reiese dintr-o fotografie, care

este datatã cu anul 1928.

Biserica din Nuntaşi -1928

Aceastã fotografie dovedeşte vechimea

comunitãţii de bulgari de aici, chiar dacã ei erau mai

puţini la numãr decât turcii. Biserica are formã de

navã, la intrare având un pridvor deschis, având o

turlă din lemn. Existenţa unei scări ne dovedeşte cã

aici se afla un clopot, care nu se mai pãstreazã

astãzi. Biserica era construitã din chirpici zidiţi pe o

temelie din piatră cu pãmânt, nu existau picturi,

pereţii fiind vãruiţi, acoperişul era din bârne de

lemn acoperit cu pãmânt cu paie şi apoi olanã.

Aceastã bisericuţã nu era înaltã, deoarece ea nu

trebuia sã fie mai impunãtoare decât geamia.

Dacã studiem cu atenţie aceastã fotografie

vom observa douã lucruri: vechimea bisericii, care

probabil este ridicatã înaintea rãzboiului de

independenţã din 1877, iar cel de al doilea lucru

absolut incredibil este faptul cã alãturi de aceastã

bisericuţã exista o nouã constucţie, a unei noi

biserici din piatrã, mult mai mare, probabil începutã

dupã eliberarea de sub turci, când ortodocşilor nu li

se mai impun condiţii.

Viaţa satului Nuntaşi, vechiul Duingi, ia o

nouã întorsãturã dupã cel de-al II-lea rãzboi

mondial, când între statul român şi statul bulgar se

face schimbul de populaţie.

Astfel, în luna noiembrie 1940, au plecat

bulgarii din localitatea Nuntaşi, în locul acestora

venind românii din mai multe localitãţi din

Cadrilater. Aici au primit fiecare câte o proprietate,

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 39

în funcţie de proprietãţile pe care le-au lãsat în

Bulgaria .

Din informaţiile obţinute de la bătrânii satului,

românii au lăsat în Bulgaria grânele nerecoltate. În

Dobrogea s-au stabilit cu dificultate, fiind nevoiţi să

se mute dintr-o localitate în alta până când au reuşit

să se stabilească definitiv. Casele pe care le-au

primit erau case sărăcăcioase cu două camere, iar la

intrare aveau un pridvor. Încălzirea caselor se făcea

cu ,, sobe oarbe’’24

. Casele erau împrejmuite cu

garduri din piatră. Majoritatea caselor bulgăreşti

sunt asezate cu spatele la stradă .

Odată asezaţi în satul Nuntaşi , oamenii au

început să se gospodărească. Majoritatea au refăcut

casele vechi pe care le-au primit, fie au construit

altele. În Dobrogea au fost împroprietăriţi cu

pământ, pe care l-au lucrat pâna la colectivizare 25

.

În urma acestui proces o parte din locuitorii s-au

mutat la oraş, unde au primit locuri de muncă în

fabrici şi uzine, alţii au rămas în sat lucrând fie in

Cooperativa Agricolă de producţie, fie în fermele

înfiinţate . Satul Nuntaşi era vestit prin băile de la

lacul Nuntaşi , dar şi prin terenurile agricole. Se

produceau foarte multe legume, erau livezi cu pomi

fructiferi dar şi multe vii.

Educaţia tinerilor se făcea la Scoala Generală

cu clasele I-VIII din localitare, iar preşcolarii

mergeau la grădiniţa din sat. Deasemenea tinerii

participau la manifestările care se organizau în sat

cu prilejul diferitelor evenimente, iar sâmbăta

mergeau la căminul cultural din sat unde vizionau

filme .

SATUL NUNTAŞI ÎN PREZENT

În prezent, satul Nuntaşi aparţine de comuna

Istria, cu toate cã la Nuntaşi a existat o primãrie,

care a fost desfiinţatã în anul 1951, pimarul

comunei fiind domnul Ioan Herdean, funcţia de

viceprimar fiind ocupatã de domnul Vişan Pricopie,

care este fiul satului Nuntaşi.

Satul Nuntaşi are un numãr de 1190 locuitori

şi 405 gospodãrii26

, dintre care o parte sunt

nelocuite (deoarece o parte din fiii satului au mers la

oraşe în cãutarea unui loc de muncã) şi o suprafaţã

de 4859 ha27

. Învãţãmântul din Nuntaşi dispune de o

24

Aceste sobe erau mari , focul făcându-se cu coceni, cu paie

sau cu tizic ( resturi de paie care rămâneau de la animale ),

gura de alimentare a acestora fiind afară. 25

Proces care a început în anul 1949 şi s-a sfârşit în anul

1962, având urmări grave asupra ţăranilor . Mai multe

informaţii vezi pe saitul Ro. Wikipedia.org/wiki/

colectivizare_în_România 26

Conform registrelor bisericii 27

Conform registrului agricol al primăriei Istria

şcoalã modernizatã, frecventatã de 115 elevi şi o

grãdiniţã modernã cu un numãr de 27 de

preşcolari28

. De asemenea, satul este înzestrat cu un

cãmin cultural recent renovat, unde se desfãşoarã

diverse activitãţi culturale, o farmacie, un cabinet

medical şi o stomatologie .

Pe raza satului sunt şase magazine alimentare,

precum şi o serie de societãţi comerciale cu capital

privat. Ocupaţia locuitorilor din Nuntaşi este

pescuitul şi agricultura . După revoluţia din 1989

oamenii au primit înapoi pământul luat . A fost o

perioadă când s-a lucrat pământul individual, cu

utilajele pe care le detineau de la C.A.P. , apoi s-au

grupat în asociaţii achiziţionând utilaje moderne de

lucrat pământul. Se cultivă : rapiţă, păioase ,

porumb, floarea soarelui etc.

Obiceiurile şi tradiţiile s-au păstrat . Se merge

şi astăzi cu colindatul şi cu uratul, se duce şi astăzi

mireasa la udat , se dă şi astăzi pruncul de grindă,

aşa cum făceau şi bătrânii satului. Există şi alte

obiceiuri mai noi, împrumutate printre care amintim

ziua comunei Istria ţinută cu mare fast pe 20 Iulie.

Cel mai important obiectiv este Biserica

satului, care pãstreazã urmele istorice ale acestei

aşezãri. Biserica este destul de veche, neştiindu-se

data la care ea a fost construitã, probabil înaintea

rãzboiului de independenţã (1877). Hramul bisericii

este ,,Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir’’,

preot fiind David Marian. Construcţia bisericii este

una simplã, suferind mai multe reparaţii de-a lungul

timpului .

Spuneam cã biserica are o mare încãrcãturã

istoricã, deţinând obiecte vechi care atestã vechimea

sa, dar mai ales prin şirul evenimentelor istorice şi

nedreptãţile care i s-au fãcut. Bulgarii nu au avut

voie sã ridice o bisericã impunãtoare pânã la

Rãzvoiul de Independenţã din douã motive: trebuiau

sã cearã aprobarea turcilor, care impuneau ca

biserica ,,ghiaurilor’’ sã nu fie mai mare decât

geamia, iar pe de altã parte intervine partea

financiarã, bulgarii trebuind sã ridice pe cheltuiala

credincioşilor acest locaş de cult, lucru greu de

realizat ştiindu-se cã numãrul acestora era foarte

mic. Totuşi dupã anul 1877, ortodocşii bulgari

gãsesc de cuviinţã sã ridice un nou locaş de cult,

mai mare, lãngã actuala bisericã. Construcţia se

ridica din piatrã ziditã, fiind înãlţatã pânã la geamuri

(~ 2-3 m). S-au întâmpinat multe obstacole, pe de o

parte lipsa banilor, pe de altã parte rãzboaiele la

care au participat, atât românii, cât şi bulgarii.

28

Conform registrului şcolii din Nuntaşi

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 40

Asfel, constucţia s-a ridicat cu multã dificultate,

nereuşindu-se a fi finalizatã .

Nu ştim cine este episcopul care a sfinţit locul

pentru acea construcţie şi nici numele preoţilor

bulgari care au slujit în aceastã bisericã. Se

pãstreazã totuşi o serie de obiecte de cult din aceastã

perioadã.

Anul 1940 aduce noi schimbãri în viaţa satului

Duingi. În urma schimbului de populaţie, bulgarii

îşi pãrãsesc casele, lãsând în urmã biserica

neterminatã. În locul acestora vin românii care l-au

avut în fruntea lor pe Chiţu Dumitru .

Viaţa bisericii este una foarte grea în aceastã

perioadã greu încercatã. Preot în satul Duingi, care

îşi schimbã numele în Nuntaşi, era pãrintele

Comãnici. Preot destoinic, cu râvnã pentru cele

sfinte este prins la mijlocul conflictului dintre

legionari şi comunişti. Arestat în mai multe rânduri,

chinuit de legionari, care doreau sã afle informaţii

legate de anumite persoane, pãrintele este gãsit

spânzurat în podul casei sale din localitatea

Tariverde. Moartea lui a dus în pãmântul strãbun

multe mistere, precum şi istoria zbuciumatã a

bisericii din Nuntaşi .

Pentru a se şterge urmele acestei crime comise

de legionari, parohia Nuntaşi este desfiinţatã şi unitã

administrativ cu Biserica din Tariverde. Se mai

cunosc numele unor preoţi slujitori la Nuntaşi,

precum pãrintele Ioachim, pãrintele Ieromonah

Constandache şi vrednicul pãrinte Tudorache Ion,

care a pãstorit satul pânã în anul 1999 .

Dupã desfiinţarea parohiei din Nuntaşi,

comuniştii, ajunşi la putere, au dãrâmat construcţia

lãsatã de bulgari, pentru a construi grajdurile C.A.P.

În aceastã situaţie deplorabilã a gãsit biserica

pãrintele Tudorache Ion, cel care, cu multã abilitate,

a condus biserica în perioada represaliilor

comuniste. Totuşi pãrintele reuşeşte sã renoveze

biserica, îi schimbã acoperişul, învelindu-o cu tablã

zincatã, o împrejmuieşte cu gard din plãci de beton ,

întreţine casa parohialã, ba mai mult, împreunã cu

domnul Vlãdulescu Mihai, ridicã în anul 1978 o

frumoasã troiţã cu picturã în tempera, picturã care

se pãstreazã şi astãzi .

Revoluţia din 1989 aduce schimbãri în viaţa

bisericii ortodoxe, dar nu şi în viaţa bisericii din

Nuntaşi. Aparţinând de Tariverde, biserica nu este

împroprietãritã cu pãmânt, în schimb primeşte un

nou cimitir, în continuarea celui existent .

În anul 1999, satul Nuntaşi este inundat,

biserica veche este grav avariatã şi propusã spre a fi

închisã şi dãrâmatã. Bãtrân, pãrintele Tudorache

este pensionat şi în locul dânsului este numit preotul

Ciornea Andrei. Sprijinit de comunitate, dar şi de

primarul comunei, domnul Ioan Herdean, biserica

este consolidatã, iar pereţii interiori sunt împodobiţi

cu picturã în tempera. Casa parohialã fiind într-o

stare deplorabilã este demolatã. Biserica este sfinţitã

în anul 2001 de Înalt Prea Sfinţitul Pãrinte Dr.

Teodosie Petrescu însoţit de un sobor de preoţi şi

diaconi .

În toamna anului 2003, dupã 60 de ani, se

hotãrãşte reînfiinţarea parohiei Nuntaşi. În acest

sens, preotul David Marian este transferat din

parohia Dunãrea şi numit preot paroh al noii parohii

Nuntaşi.

Viaţa bisericeascã de aici devine una vioaie,

în ciuda tuturor greutãţilor şi obstacolelor

întâmpinate. În anul 2004 se începe zidirea unei noi

case parohiale cu ajutorul unor credincioşi şi

sprijinul domnului primar Ioan Herdean. Se

împrejmuieşte curtea casei parohiale, ba mai mult,

biserica este împroprietãritã cu 10 ha de teren arabil

şi sunt fãcute cadastrãri, atât pentru bisericã, cât şi

pentru casa parohialã .

Anul 2007 are o mare însemnãtate pentru

viaţa bisericii. Înconjurat de oameni cu credinţã, fii

ai satului şi ai comunei din care fac parte, preotul

hotãrãşte ridicarea unui nou locaş de cult. Printre

iniţiatorii acestui îndrãzneţ proiect se aflã domnul

deputat Dragomir Gheorghe fiul comunei Istria,

primarul comunei Istria, Ioan Herdean, şi domnul

Vişan Marian, fiul satului, cel care este şi

susţinătorul bisericii din Nuntaşi. Locul pentru noua

biserică este sfinţit la data de 10 octombrie 2007 de

Înalt Prea Sfinţitul Dr. Teodosie. Biserica sa ridicat

în acelaşi loc în care ortodocşii bulgari au încercat

să zidească un locaş de închinare şi a fost sfinţită la

15 septembrie 2013 de acelaşi ierarh.

Satul Nuntaşi mai are şi patru troiţe în diferite

pãrţi ale satului, unde oamenii se pot închina în

drumul lor spre serviciu, dar unde se vor oficia, cu

prilejul unor evenimente, servicii religioase.

Pe viitor, se doreşte înfiinţarea unui muzeu-

bibliotecã, a unei case mortuare şi a unei trapeze

(cantine sociale) care sã sprijine exercitarea

servicilor religioase. În acest sens, s-a construit în

spatele bisericii o clãdire în care sã fie instalatã o

centralã termicã, precum şi toalete (WC) cu apã

curentã, dar şi o fosã septicã de 150 mc .

Aceasta este pe scurt istoria tumultoasã a

locuitorilor din satul dobrogean Nuntaşi, locuitori

care se trag din pãrţile Olteniei, pãrinţii lor fiind

oameni gospodari şi credincioşi, dar care au

întâmpinat atâtea greutãţi din cauza evenimentelor

istorice petrecute în ultimii 150 de ani. Oltenii

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 41

deveniţi dobrogeni şi-au întemeiat familii, prin

cãsãtorie cu moldoveni, cu munteni şi chiar

ardeleni.

Astãzi, oamenii din Nuntaşi spun cu mândrie

cã ei sunt români şi cã pãstreazã în sufletele lor

credinţa strãbunã pe care au primit-o drept

moştenire de la Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi

apostol chemat de Mântuitorul Hristos sã-l urmeze.

Preot David Marian, parohia

NAȘTEREA MAICII DOMNULUI

NĂVODARI

MARI TEOLOGI

PROTOIEREU VLADIMIR VOROBIEV

,,Este cu neputinţă o întoarcere mecanică la

primele veacuri creştine. Problema constă în faptul

că în primele veacuri măsura vieţii duhovniceşti era

alta. E de ajuns să amintim aici prigoanele. Dacă

acum începem să ne împărtăşim des, fără să ne

mărturisim, vom obţine un rezultat cu totul nou,

înfricoşător. Aceasta NU este o cale de urmat”.

,,Oamenii care caută într-adevăr nevoinţa

vieţii duhovniceşti sunt foarte puţini. Mulţi caută

doar viaţa sufletească, confortul sufletesc, legăturile

sufleteşti, viaţa pământească, nu pe cea cerească; nu

doresc să se elibereze de patimi, nu doresc să se

lepede de voia lor, nu doresc să jertfească nimic de

la ei”.

Creştinii începători

Pentru preot este o mare bucurie când vin

la el oameni păcătoşi care au reuşit să se întoarcă la

credinţă. Aceasta se întâmplă cel mai adesea în

urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viaţa

lor. Astfel de oameni vin de obicei la biserică cu

păcate foarte grele şi plâng pentru ele înaintea

Altarului. Iar preotul simte că aceasta este o

adevarată pocăinţă şi, din acel moment, penitenţii

încep o noua viaţă. Pentru preot o astfel de pocăinţă

este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui

Dumnezeu care trece printr-însul ca să ajungă

la omul care se căieşte, ca să-l înnoiască, ca să-i

regenereze viaţa. În acest caz, preotul înţelege cu

adevărat ce este Taina Pocăinţei – că aceasta lucrare

este un al doilea botez, că într-adevăr este Taina

înnoirii şi unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu

sunt deloc rare, mai cu seamă când oamenii ajung la

biserică la vârsta maturităţii.

Cu timpul însă omul devine un creştin

obişnuit. Începe să meargă mai des la biserică, să se

spovedească şi să se împărtăşească, obişnuindu-se

treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tânăr crescut

într-o familie credincioasă, devenit între timp

matur. Poate fi vorba de o fată bună şi curată,

draguţă. Însă, cu toate acestea, ea nu duce o viaţă

duhovnicească. Nu este în stare să experimenteze o

pocăinţă sinceră, să se spovedească, să se

împărtăşească aşa cum trebuie, să se roage, îşi

citeşte o oarecare pravilă, se împărtăşeşte des, dar

nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu

există lucrare duhovnicească.

Desigur, asemenea oameni nu se comportă

precum copiii. Ei nu fug prin biserică, nu

pălăvrăgesc, nu ţipă. Au obiceiul să rămână până la

sfârşitul slujbei. Dacă au făcut aceasta din copilărie,

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 42

acum le este foarte uşor. Şi pot să stea astfel

întreaga viaţă în biserică, să devină în general

oameni buni. Să nu facă nimic rău – să nu ucidă, să

nu fure, să nu desfrâneze. Însă, cu toate acestea, să

nu ducă o viaţă duhovnicească.

Pot să meargă la biserică întreaga viaţă, să se

împărtăşească, să se spovedească şi totuşi să nu

înţeleagă cu adevărat ceea ce fac, să nu înceapă

viaţa duhovnicească şi „şlefuirea” de sine. Astfel de

situaţii pot fi întâlnite foarte des. Şi, slavă

Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge

în necazurile care abundă în viaţa noastră. Unele în-

tâmplări grele, chiar păcate şi căderi mari se arată

slobozite proniator în viaţa omului. Nu în zadar s-a

născut proverbul: „Omul învaţă din greseli”.

Rezultă de aici că omul care a fost crescut în

biserică descoperă adeseori cum ar trebui să fie

adevarata pocăinţă abia atunci când face greşeli

mari. Până în acel moment poate că de mii de ori a

mers la spovedanie, fără să înţeleagă vreodată cu

exactitate acest lucru, fără să simtă vreodată ce este

aceasta. Desigur, aceasta nu înseamnă că este de

dorit să cădem în păcate grele, de moarte. Este de

trebuinţă însă ca viaţa noastră îmbisericită să fie

mult mai vie. Poate că este greu, cere lucrare

interioară. Sarcina preotului tocmai în aceasta

constă: în a observa dacă omul lucrează, dacă se

nevoieşte asupra lui însuşi; căci el nu trebuie să

realizeze pur şi simplu doar deprinderi schematice

ale vieţii, „vizând” oarece praznice ori slujbe.

Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl

urmărească şi să-l atingă. Orice om trebuie să aibă

programul său de vieţuire duhovnicească.

La noi, ca dreptar, lucrurile sunt văzute cu totul

altfel: batuska (duhovnicul) stă lângă uşa altarului

şi ascultă. Iar la sfârşit spune: „Ei, nu mai fă una ca

asta, nu e bine!” Şi urmează: „Te iert si te

dezleg…”. Poate să mai adauge încă vreo câteva

cuvinte, însă în linii generale aceasta este totul.

Chiar şi preoţii mai în vârstă, cel mai adesea,

ascultă, tac si apoi, cu oarecare observaţii generale,

îndreaptă şi dezleagă. Cunoscuta pasivitate a

duhovnicului a devenit la noi tradiţie. Este

important să ne amintim că la adevaraţii stareţi era

vorba de o pasivitate aparentă. Toţi cei care veneau

la stareţul Ambrozie de la Optina erau oameni care

săvârseau o mare nevoinţă duhovnicească. Când un

om venea înaintea lor, ei începeau mai întâi de toate

să se roage pentru acesta; adică începeau îndată o

lucrare duhovnicească activă. Şi, inevitabil, îl

aşezau pe acest om într-o cu totul altă dimensiune –

întru viaţă duhovnicească. Deci comportarea pasivă

exterioară a duhovnicului nu era în contradicţie cu

integrarea omului într-o noua viaţă, întâlnirea cu

duhovnicul devenind o revelaţie.

În zilele noastre, când duhovnicul stă la

spovedanie şi la el vin fiii duhovniceşti, scopul

spovedaniei pare să-i surprindă; îi uimesşte pur şi

simplu. Iar aici trebuie să fie atins un cu totul alt ţel.

Preotul este dator să-i înveţe câtuşi de puţin, şi

astfel să comunice fiilor săi duhovniceşti ca ei să

vină la spovedanie cu oarecare gând al unei

experienţe de nevoinţă despre care nu se ştie dacă

va reuşsi ori nu. Împreună-lucrarea cu duhovnicul

trebuie să fie foarte serioasă şi profundă:

- Ce ti s-aîintamplat până acum? Primeşti

oare, ori nu? Data trecută te-ai căit de asta şi de

asta, ai putea să-mi spui acum dacă ai biruit acea

deprindere rea? S-a întâmplat oare aceasta ori

nu?…

Preotul trebuie să se obişnuiască să spo-

vedească în acest fel.

Obişnuinta cu cele sfinte, obişnuinţa cu

spovedania reprezintă una dintre cele mai mari rele

ale viţii noastre bisericeşti. Şi aceasta se întâmplă

în primul rând pentru că nu există posibilitatea ori

condiţiile unei spovedanii adevarate, iar în al doilea

rând deoarece nu avem o înţelegere justă despre

ceea ce ar trebui să fie spovedania oamenilor care

duc o viaţă înbisericită şi care se împărtăşesc des.

Există şi o astfel de poziţie: să se renunţe la

spovedanie, să se împărtăşească fără spovedanie. În

Apus se procedeaza exact în acest mod – în Franţa

şi în America oamenii se spovedesc o dată pe an,

ori o dată în fiecare post, şi apoi se împărtăşesc des,

fără spovedanie. Se încearcă o întoarcere către

canoanele din vechime: să te împărtăşeşti des, dar

să te mărturiseşti rar. Luate după pravilă, lucrurile

par a fi în regulă. Şi ar trebui să se obţină rezultate

bune, însă nu se întamplă una ca asta. Ba chiar pe

dos, căci oamenii încetează să se mai spovedească.

Preotul încearcă să-i întrebe ceva, însa i se

răspunde:

- De ce mă intrebati despre asta? Eu nu sunt

vinovat cu nimic. Nimic din cele de care mă

întrebaţi nu am făcut. De ce mă faceţi să mă simt

stânjenit cu asemenea probleme?

Poate nu cu astfel de cuvinte, nu pe un astfel

de ton, dar oamenii deja nu mai înţeleg de ce este

nevoie să se spovedească. Mărturisirea pare a se

pierde astfel definitiv.

Desigur, este cu neputinţă o întoarcere

mecanică la primele veacuri creştine. Problema

constă în faptul că în primele veacuri măsura vieţii

duhovniceşti era alta. E de ajuns să amintim aici

prigoanele. Dacă acum începem să ne împărtăşim

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 43

des, fără să ne mărturisim, vom obţine un rezultat

cu totul nou, înfricoşător. Aceasta nu este o cale de

urmat.

Dacă nu aflăm o ieşire, trebuie să ştim totuşi

că şi ceea ce avem acum, spovedania deasă de

astăzi, este o inovaţie a veacului al XX-lea. O astfel

de practică nu a existat niciodata în istoria Bisericii.

În Biserica primelor veacuri oamenii se împărtăşeau

des, însă se spovedeau foarte rar. La început,

mărturisirea era un fel de drum în viaţă, dacă omul

nu era exclus din Biserică, în urma vreunui păcat

foarte greu.

În ultimele veacuri, în Rusia s-a impus datoria

mărturisirii drept canon înainte de fiecare

împărtăşanie. Astfel au început credincioşii să se

împărtăşească foarte rar. Să se împărtăşească o dată

pe an, în vremea celor două posturi mari; şi aceasta

devenea un adevărat eveniment. Trebuia să ajunezi,

după o săptămână de post, după multe rugăciuni,

multe canoane şi acatiste, şi abia după aceasta să te

apropii de Sfânta Împărtăşanie. Pentru preot era

greu, ce e drept, doar în vremea celor două posturi,

după care, o lungă perioadă, oameni dornici să se

împărtăşească nu mai erau aproape deloc.

Exista înca preoţi care, inspiraţi din zilele

obişnuite de dinaintea spovedaniilor, spun:

- De ce sunteti atât de muţi pentru îm-

părtăşanie? Doar nu vă sărbătoţi cu toţii

onomastica! Numai cei care au onomastica se

împărtăşesc.

Această tradiţie este încă vie.

Ne-am hotărât să ne împărtaşim des, însă nu

putem să ne desprindem de canonul acceptat în

Rusia: mărturisire înainte de fiecare împărtaşire.

Aceasta cere o cu totul altă abordare: deasa

mărturisire. Pe ea nicicând nu am avut-o. Aceasta

conduce la profanarea mărturisirii. Omul nu poate

să se mărturisească des dacă duce o viaţă biseri-

cească normală. Deasa mărturisire nu este pentru el

ceea ce numim „al doilea botez”. Nu putem să ne

întoarcem către Biserică dacă omul nu s-a despărţit

de aceasta. Aici se schimbă chiar înţelesul Tainei.

Apare o neclaritate. Putem să concepem deasa măr-

turisire doar dacă o înlocuim cu acea descoperire a

gândurilor care se practică în mănăstirile de demult.

Însă pe atunci o astfel de practică nu era mărturisire.

Gândurile le ascultă stareţul, care cel mai adesea nu

făcea parte din cinul preoţesc. Intr-un anume fel,

practica nu era legată de împărtăşanie şi nu se

numea Taină; era un moment de creştere

duhovnicească. Astăzi, ceva asemănător a fost

transferat în Tainei Pocăinţei, dând cel mai adesea

rezultate nesemnificative.

Trebuie să se afle o cale de ieşire. Iar ieşirea

este limpede. Fără să avem posibilitatea să

excludem spovedania de dinainte de împărtăşanie,

trebuie să menţinem rugăciunea de dezlegare. Să-i

rugăm pe oameni să se pocăiască de păcatele lor,

însă fără să amestecăm aceasta cu spovedania

minuţioasă.

Pe de altă parte, preotul trebuie să ia aminte la

fiii săi duhovniceşti şi să-i mărturisească în acest

mod:

- Cum te descurci in viaţa duhovnicească? Ce

ai nou de spus? Te nevoieşti oare lăuntric ori nu?

Dacă nu, atunci nu avem despre ce să mai vorbim.

Iar dacă te nevoieşti, aceasta trebuie să se vadă.

Foarte repede se cern aceia care îşi schimbă

viaţa duhovnicească prin mărturisire. Rămân doar

puţini care se nevoiesc cu adevărat, care doresc într-

adevăr şi cărora „le prieşte” nevoinţa, care caută să

ducă o viaţă duhovnicească.

Mărturisirea lor este destul de limpede,

neexistând probleme foarte grave. În acest caz

preotului îi este uşor. Dacă omul se nevoieşte, dacă

stăruie, el nu va avea păcate grele. Se va căi însă de

unele păcate ale sale de zi cu zi; astfel pocăinţa lui

va deveni lucrătoare. Aceasta va da rezultate. Se va

vedea ca el se nevoieşte, că harul lui Dumnezeu

lucreaza într-un astfel de om.

Mult mai greu pentru preot este celălalt caz,

foarte răspândit, în care omul nu poate să pună

început vieţii duhovniceşti. Încearcă, o caută, însă

nu înţelege ce este aceea viaţă duhovnicească. S-au

încetăţenit unele obiceiuri în viaţa Bisericii care nu

sunt pe deplin în concordanţă cu dreapta înţelegere

a Tainelor, cu dreapta înţelegere a vieţii du-

hovniceşti şi care, în unele cazuri, sunt de-a dreptul

vătămătoare. Însă nu putem să le îndreptăm pe

unele ca acestea foarte repede, căci aici intervine

continuitatea practicii bisericeşti. Ne ciocnim de o

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 44

anume înţelegere a vieţuirii în Biserică, devenită

parcă normativă şi păstrată ca autoritate de către

unii ierarhi ori ca practică din trecutul Bisericii.

Toate acestea sunt foarte încurcate. Şi totuşi

problemele trebuie rezolvate, căci este nevoie să

depăşim situaţia existentă, care este foarte critică.

Ea poate să ne aducă multe decepţii şi chiar putem

ajunge la dezastru, daca nu ne gândim şi nu ne

străduim în direcţia cea bună: sporirea

duhovnicească.

Duhovnicul

Duhovnicul are datoria să fie şi pedagog. Într-

o anume măsură este necesar să posede arta

pedagogiei, să-şi pună probleme pedagogice.

Absenţa simţământului pedagogic, a talantului, a

darului, a ştiinţei, a experienţei poate conduce până

acolo încât preotul să îşi piardă fiii duhovniceşti, îi

pierde nu doar pentru sine, ci şi pentru Biserică. Ei

pot să mai rămână încă multă vreme ori pot fi

pentru totdeauna oameni credincioşi, însă vor fi

pierduţi pentru Biserică.

Au fost mulţi asemenea oameni, în secolul

trecut, la graniţa dintre veacuri. Cel mai adesea a

fost vorba de credincioşi care întreaga viaţă s-au

rugat foarte puţin. Care, în general, nu au înţeles de

ce trebuie să meargă la biserică, de ce este nevoie

de Liturghie, de ce trebuie să ne împărtăşim, de ce

trebuie să ne mărturisim. Ei aveau un codex

asemănator cu cel al moralei creştine, o înţelegere

abstractă despre faptul că „există Dumnezeu”, cu

alte cuvinte o oarecare ideologie religioasă. Le

lipsea totuşi adevărata trăire religioasă, viaţa

bisericească. Au pierdut-o, căci ei erau deja

infectaţi din institutele superioare de până în

revoluţia bolsevică. Oare în cea mai mare parte a

gimnaziilor şi în toate institutele superioare închise,

de felul Corpusului de Cadeţi ori al Scolii de fete de

viţă nobilă, de dinainte de revoluţie, nu existau

paraclise interne? Şi cei care erau instruiţi în aceste

instituţii nu erau datori să participe întotdeauna la

Sfânta Liturghie? Ei cunosteau Legea lui Dumnezeu

şi trebuiau să exceleze la toate obiectele legate de

aceasta. Cel mai adesea îşi încheiau studiile într-un

mod strălucit, îşi aduceau aminte pănă la bătrâneţe

multe tropare, cunoşteau slujbele, ştiau texte din

Sfânta Scriptură. Însă după ce primeau diplomele şi

părăseau institutul, ei nu mai veneau la biserică,

căci viaţa bisericească li se părea a fi foarte

pervertită.

Îndrăznim să spunem că însăşi revoluţia, cu

toate tragicele ei urmări pentru poporul rus, este

rezultantă, într-o mare masură, tocmai a acestui

mod de a privi lucrurile. Îmbisericirea, din pricina

pervertirii vieţuirii duhovniceşti, a scăzut haric din

binecuvântata părtăşie cu Dumnezeu, până la

treapta săvârşirii mecanice a ritualurilor bisericeşti.

Oamenii au încetat să mai simtă ce înseamnă

„Taină”, au încetat să mai afle în Taine întâlnirea cu

Dumnezeu.

Iată, în acest caz rolul duhovnicului, al

preotului, este unul cheie. Iar răspunderea lui este

imensă. Vai preotului care nu înţelege acest lucru!

Vai aceluia care nu caută ieşire dintr-o asemenea

situaţie! Acela care îngăduie profanarea cu uşurinţă

a binecuvântatei vieţuiri bisericeşti în ochii copiilor

şi în ochii celor vârstnici, supunându-se cursului

deşertăciunilor, apasă cu timpul şi lumea din jur, îşi

părăseşte poziţia, schimbând pentru bunurile

pământeşti flacara inimii sale. El reuşeşte „să lege

cele două capete” şi astfel ajunge să renunţe la ceea

ce este mai important.

Din nefericire, chiar şi cei mai buni păstori se

arată adesea într-o astfel de postură, cad prizonieri

împrejurărilor vieţii. Ei nu pot să depăşească

dificultăţile din vremea de acum. Este bine să ştim

că un preot, un duhovnic, nu trebuie nicicum să de-

vina prizonier a ceva anume. El trebuie să fie liber,

să fie rob al lui Dumnezeu şi nu al altcuiva. El

trebuie să aibă conştiinţa liberă, trebuie să spună

întotdeauna ce gândeşte si să facă întocmai ceea ce

îi dictează conştiinţa. Nu trebuie să viclenească ori

să fie făţarnic. De aceea se leagă de el multe inimi

de copii şi de vârstnici. De asemenea, trebuie

întotdeauna, cu toată sinceritatea, cu toată

înflăcărarea inimii lui, să răspundă la întrebările

care apar, la nevoile duhovniceşti ce-i stau înainte.

Trebuie să audă şi să simtă inima tulburată a

copilului ori a tânărului şi să afle modul cel mai

adecvat de a da un răspuns, de a întinde o mână, de

a ajuta. Iar aceasta niciodată nu trebuie să fie un act

formal.

Desigur, nu doar preotul, ci mai cu seamă

părinţii şi învăţătorii, şi cei care catehizează,

împreună trebuie să se străduiască să menţină

generaţia copiilor în Biserică. În timpurile noastre,

această problemă s-a dovedit a fi deosebit de gravă.

Astăzi ne bucurăm că mulţi copii vin la biserică.

Însă, credeţi-mă, ca să-i păstrăm pe ei pentru

Biserică este destul de greu; aceasta necesită o mare

nevoinţă. Şi nu e de mirare dacă mai târziu o mare

parte dintre aceşti copii vor lăsa Biserica datorită

faptului că ceea ce le dăruim noi acum este

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 45

neconvingător pentru ei, nu răspunde trebuinţelor

sufletelor lor. Nu le deschide uşile către vieţuirea

duhovnicească, nu îi conduce cu adevărat la

Dumnezeu, ci, dimpotrivă, îi împiedică să meargă

spre Cer.

Problemele ridicate de către cei maturi sunt

asemănatoare, însă îşi au specificitatea lor. Să

menţionăm câteva cazuri caracteristice, obişnuite,

tipice pentru zilele noastre.

Unii dintre oamenii „copţi la minte” sunt

oameni veniţi de curând la biserică. Iată, vine un

om la biserică pentru prima oară. Poate fi un tânăr

ori o tânără, însă poate fi vorba şi de un om în

vârstă. Cel mai adesea, astfel de oameni sunt foarte

ignoranţi. Cel mai adesea ei sunt infirmi din punct

de vedere duhovnicesc ori atei, de gâtul lor atârnând

o sarcină mare de păcate grele. Poate că au săvârşit

desfrânare ori hoţie; poate că şi-au supărat foarte

greu părinţii ori au clevetit, ori şi-au părăsit credinţa

ori au minţit. Poate că au căutat şi au aflat căi

înşelătoare ale vieţii duhovniceşti, au fost atraşi de

magie ori de spiritism. Poate că aceşti oameni au

călcat Taina Cununiei şi i-au trădat pe soţii lor,

poate au făcut avorturi. Unii dintre ei au coborât pur

şi simplu până în adâncul păcatului, unii sunt

alcoolici, narcomani.

Fireşte, prima mărturisire este foarte grea

pentru preot. Este o adevarată corvoadă. Situaţie

tipică: zi de duminica (de obicei astfel de oameni

vin la spovedanie duminica). Biserica este plină de

credincioşi. Ca întotdeauna, pentru spovedanie

rămâne puţină vreme. Ea începe în timpul Cea-

surilor şi trebuie să se încheie cât se poate de

repede, cu mult înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri.

Deci cel mult o ora şi jumătate. Practic este cu

neputinţă să-i spovedesti pe toţi. Dacă sunt 100 de

oameni, chiar şi un minut pentru fiecare este destul

de mult, aceasta înseamnă o oră şi patruzeci de

minute. Dar ei pot să fie nu o sută, ci două sute.

Atunci, o spovedanie normală nu poate să aibă loc.

Ce sa facă duhovnicul?

Astăzi, cel mai adesea, duhovnicul face o

spovedanie generală foarte scurtă, formală. I-am

auzit cu urechile mele pe unii protoierei vestiţi că

spun:

„Toate câte enumăr la spovedania de obşte nu

le mai repetaţi; dacă cineva a săvârşit un păcat pe

care nu l-am numit, atunci poate să-l spună foarte,

foarte pe scurt. Iar ceilalţi pur şi simplu să vina să-şi

plece capul şi să-şi primească rugăciunea de

dezlegare”.

În acest fel, preotul reuşeşte să-i treacă pe toţi

pe sub epitrahilul său şi să-i trimită să se

împărtăşească. Dar, dacă printre aceştia este cineva

care a venit pentru prima oară, are mare dreptate să

nu se mai întoarcă, întrucât constată că toţi preoţii

sunt „înşelători”, că aici are loc o profanare, că asta

înseamnă formalism, că în practică nimeni,

nicicând, nu ascultă, că preotul nu are timp să

vorbească cu oamenii ori poate că nici nu doreşte.

Atunci unul ca acesta va trece formal pe sub

epitrahil şi, în acelaşi fel, va ajunge şi la Potir, fără

să aibă vreun simţământ de sfinţenie, apoi va pleca.

Preotul trebuie să ştie că, procedând astfel,

săvârşeşte o crimă. Dar poate să se întâmple şi

altfel. Poate să se spună celor care se spovedesc: să

iasă în faţă şi să se mulţumească cu o scurtă

spovedanie. Foarte pe scurt. Poate chiar cu

rugăciunea de dezlegare [referitor la ultima

,,posibilitate avem mari indoieli]“.

Aceasta se referă mai cu seamă la oamenii

care sunt bine cunoscuţi de către preot. Dar aceia

care au păcate grele nemărturisite ori mai cu seamă

dac] au venit pentru prima oară la spovedanie în

nici un caz nu pot să se multumească cu o

spovedanie scurtă. Ei trebuie să aştepte; şi cu

aceştia trebuie să se stea de vorbă amănunţit. Ar fi

de preferat ca toţi cei care au venit pentru prima

oară sau au pe conştiinţă păcate grele să rămână

până după Liturghie. Fireşte, ei nu vor reuşi să

ajungă la Potir, Liturghia se va sfârşi, iar preotul va

trebui să mai întârzie ori să stabilească cu ei o altă

oră, ca să-i spovedească pe îndelete.

Deosebit de important este ca preotul să

asculte cu atenţie pe fiecare păcătos fără să-l

osândească. Să înţeleagă omul că s-a întâlnit cu un

duhovnic care se apropie de el cu dragoste

evanghelică, care nu il condamnă, care îi primeşte

spovedania cu durere în inimă, care se străduieşte

să-l ajute şi se roagă pentru el.

Foarte important este ca acesta să înţeleagă că

greşeli ca ale lui nu pot să fie iertate formal, că se

cere de la el, într-adevăr, nu o enumerare formală a

păcatelor, ci pocăintă. Trebuie să aibă o părere de

rău din inimă, să-şi plângă cu adevărat starea lui

nefericită şi să dorească să ceară mila lui

Dumnezeu, să dorească să se întoarcă la Casa

Părintelui şi să aibă o intenţie fermă de a începe o

noua viaţă, de a nu se mai întoarce la vechile sale

păcate.

Preotul trebuie, cu toată delicateţea posibilă,

să-l ajute să-şi mărturisească păcatele, şi nu doar să-

l întrebe formal, rece, cu un ton de legiuitor:

- Dar aceasta ai facut-o? Dar aceea ai

săvârşit-o, oare?…

Omul trebuie să fie ajutat să-şi deschidă

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 46

sufletul. Nu doar să fie încărcat cu vreo oarecare

epitimie:

- Dacă ai făcut avorturi, atunci 10 ori 15 ani

nu ai voie să intri în biserică. Ori trebuie să faci

peste 100 de metanii în fiecare zi.

Astfel de epitimii formale nasc în sufletul

omenesc, sosit pentru prima oară la biserică,

sentimentul că aici lucrează nişte „fanatici nebuni”,

că aici nici gând să găseşti un tămăduitor

duhovnicesc.

Epitimiile trebuie să fie de aşa natură, încât să

ajute pe om să se pocăiască, să se roage, să simtă şi

să înţeleagă că a greşit şi că, dacă îşi dă silinţa, va

putea să vină la biserică şi să pună început bun căii

lui duhovniceşti.

În zilele noastre, asemenea epitimii cel mai

adesea nu pot fi socotite ca pedepse. De obicei,

spunem că mai întâi trebuie să se citească

Evanghelia. Şi eu spun adeseori că trebuie să se

citească nu întreg Noul Testament, ci doar cele

patru Evanghelii şi Faptele Apostolilor, cu alte

cuvinte, ceea ce este mai uşor. Epistolele Sfântului

Apostol Pavel sunt mai grele. Ele nu pot fi înţelese

chiar aşa uşor, şi prin urmare, pentru început, nu

este necesară citirea acestora. Însă cele patru

Evanghelii şi Faptele Apostolilor pot fi citite de

către toţi.

Altă dată se pot da şi alte canoane, ca de pildă

recomandarea de a citi o carte anume ori de a se

ruga cu o anumită rugăciune, scurtă şi pe înţeles.

Ori să facă închinăciuni. Aceasta atarnă de starea

acelui suflet, de felul cum îşi va însuşi el această

epitimie.Trebuie ca el să o primească cu bucurie, să

i se ceară să o implinească, dar să nu se simtă nici o

împotrivire faţă de ea. Dacă veţi reuşi să faceţi

aceasta, dacă omul simte căldura dacă simte

dragoste, dacă simte că Dumnezeu are milă pentru

el, că, iată, în Biserică i s-a arătat această milă,

omul neapărat se va întoarce, neapărat va împlini

totul şi va începe o nouă viaţă. Cu siguranţă, şi în

acest caz, preotul simte, puternic, ce înseamnă

Taina Pocăinţei. Aici se săvârşeşte ceea ce numim

„al doilea Botez”. Astfel de cazuri îi dau

convingerea preotului că Taina Pocăinţei nu a

dispărut din viaţa Bisericii.

După un timp, un astfel de păcătos vine la

biserică plin de bucurie, începe să trăiască cu

adevărat într-un alt chip, citeşte cu osebită sete

duhovnicească cărţile bisericeşti, se roagă la

Dumnezeu, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine ale lui

Hristos, vine la preot cu ochii plini de lumină.

Sentimentul că a început, într-adevăr, o nouă viaţă îl

umple de o nespusă fericire. Aceasta este pentru el

vremea bucuriei.

Câteodată ni se întâmplă să auzim:

- Iată, m-am rugat şi mă rog, şi atât de multe

lucruri simt în sufletul meu, încât rugăciunea mea

curge singură. Pare, într-adevar, a fi acea rugaciune

a minţii despre care am auzit, pe aceasta cred că

deja o simt, căci rugăciunea mea curge de la sine în

toată vremea.

Aceasta se întâmplă cel mai adesea nu

datorită faptului că omul a dobândit rugaăciunea

minţii în inima lui, ci datorită faptului că se află

într-o stare de încântare, de osebită aprindere a

sufletului, când totul este nou şi uşor, când e marcat

de ceea ce face. Cu uşurinţă se deschide atunci şi

primeşte în inima sa această înflăcărare deosebită.

De aceea totul îi pare atat de lesnicios. Urmează

apoi, inevitabil, vremea unei căi mult mai aspre,

când încep nevoinţele cele adevărate.

Aici noi avem de-a face cu oameni care deja

cunosc Evanghelia, cunosc că trebuie să se

împărtăşească des, că nu trebuie să săvârşească

păcate de moarte. Nu desfranează, nu fură, nu fac

avorturi, nu beau, nu se leapădă de credinţă, nu

merg la diferite rătăciri „extrasenzoriale” ori la

magicieni, nu se mai ocupă cu spiritismul. Poate să

se spună cu satisfacţie că nivelul moral al acestora a

crescut într-un mod însemnat. Acum ei au îngrădiri

în afara cărora nu păşesc. Astăzi sunt membri ai

Bisericii şi duc o viaţă în sânul ei. Vieţuire în

Biserică şi în har este însă aceasta?

Cu părere de rău se vădeşte în curând că

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 47

rugăciunea, care la început curgea de la sine în

inima lor, că timpul când ei se rugau cu atâta

bucurie şi atât de fierbinte, vremea în care ochii lor

se umpleau de lacrimi atunci când îşi aduceau

aminte cât au fost de păcătoşi şi cât i-a miluit şi i-a

primit pe ei Domnul, când căutau să înceapă o nouă

viaţă – au trecut. Nici lacrimile nu mai curg, nici

rugăciunile lor nu mai izvorăsc din inimă, cu mare

greutate îşi citesc rugăciunile de dimineaţă şi de

seară. Toate au devenit o povară. Evanghelia nu-i

mai atrage deloc, iar literatura duhovnicească nu-i

mai aprinde atât de mult. Chiar şi slujbele Bisericii

au devenit, iată, un obicei. Ei merg la acestea, le

ascultă, căci li se pare că ele sunt de trebuinţă, însă

ascultă formal, inima lor tăcând. Nu se roagă lui

Dumnezeu, ci doar ascultă.

Mulţi dintre aceşti creştini poate că au venit la

biserică şi au încercat să facă ceva pentru ea: unii au

devenit oameni de serviciu, alţii paznici, alţii vând

lumânări, ori propovăduiesc Legea lui Dumnezeu,

ori cântă la strană. Ei poate şi-au aflat locul în

societate, însă flacăra inimii lor s-a stins. Îşi aduc

aminte de ea şi le vine greu, dar cu vremea se

obişnuiesc cu faptul că aceasta le lipseşte şi li se

pare că aşa şi trebuia să fie. Vremea naşterii

duhovniceşti, vremea copilăriei, pluteşte în

amintirea lor ca o povară. Din păcate, nu mai ştiu

cum să o reîntoarcă.

De ce se întâmplă astfel? De ce atunci când s-

au întors la Dumnezeu din ateismul lor ei şi-au

jertfit fără cruţare patimile, viciile şi obişnuinţele

lor, s-au rupt de viaţa păcătoasă pe care o duceau,

păşind pe calea nevoinţei, iar acea nevoinţă a dat

îndată, fără zăbavă, rod bogat? Acum viaţa lor a

încetat să mai fie o nevoinăă. Ea a intrat pe un făgaş

aparent normal, a devenit un obicei. Dar îndată ce

nevoinţa s-a dus din viata lor, au dispărut şi roadele

duhovniceşti. Desigur, viaţa harică întru Dumnezeu

este posibilă doar atunci când omul se osteneşte.

Fără nevoinţe nu există viaţă duhovnicească, viaţă

harică. În ce a constat atunci nevoinţa? La început,

aceasta a fost limpede. Ai greşit mult, trebuia să te

căieşti. Aceasta era nevoinţa. Acum însă, când nu

mai sunt paăcate grele, care ar trebui să fie

osteneala?

Duhovnicul trebuie să ştie să explice că

acum nevoinţa este alta, că acum este nevoie de

osteneala rugăciunii, de smerenie, de dragoste, de

ascultare, de nevoinţa necontenitei lupte cu

patimile: cu mândria, cu iubirea de sine, cu iubirea

de stăpânire, cu irascibilitatea, cu orice altă patimă.

Trebuie să ai permanentă luare-aminte către tine

însuţi, către viaţa ta duhovnicească – o vigilenţă

deosebită. Trebuie să-ţi observi fiecare pas

înşelător, să te căieşti, să te îndrepţi. Fără o

asemenea viaţă duhovnicească, fără osteneala

duhovnicească, nu aflăm har dumnezeiesc în inima

omului. Şi, în cel mai mare grad, este nevoie de

smerenie, căci Dumnezeu celor mândri le stă

împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Smerenia este

temelia vieţii duhovniceşti, iar aceasta se dă prin

ascultare, prin permanenta răbdare a necazurilor,

prin permanenta biruinţă a mândriei, a iubirii de

sine, a mâniei.

La toate acestea duhovnicul trebuie să-i

povăţuiască în fiecare zi, în fiecare ceas, pe fiii săi

duhovniceşti. Cu siguranţă însă acesta este un lucru

mai dificil decât să-l spovedeşti pe cel sosit pentru

prima oară cu un greu păcat, pe care nu trebuie să-l

povăţuieşti, ci doar să-l asculţi cu dragoste. El în-

suşi se căieşte, plânge, iar duhovnicul trebuie pur şi

simplu să-i acorde dragostea lui, ascultandu-l. Şi

taina are loc, omul îşi deschide sufletul.

Iar celălalt vine şi tace, ori pur şi simplu îşi

citeşte păcatele, ori îţi dă un bilet în care scrie: „Am

păcătuit prin grăire deşartă, îmbuibarea pântecelui,

mânie, neînfrânare…”, etc. Însă alţii doresc să se

spovedească mult mai bine, să povestească cu de-

amănuntul; că, iată, au intrat odată într-un magazin

şi au privit o oarecare marfă cu multă dorire. Au

spus cuvinte rele mamei şi aşa mai departe, într-un

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 48

cuvânt, încetul cu încetul, se urmăresc pe ei însuşi

şi, foarte meticulosi, anunţă totul preotului. Totul e

în ordine cu ei. Dar oare chiar au ei pocăinţă?

Foarte adesea se dovedeşte că nu au po-

căinţă. Omul a urmărit totul cu atâta meticulozitate,

a spus totul la spovedanie, a primit iertare de la

preot pentru păcate, dar nu poate să se pocăiască

pentru ele. Iată, acest nivel de viaţă duhovnicească

constituie normă pentru el, care rămâne pe loc: mai

mult nu poate să înainteze. Se dovedeşte a fi un om

duhovnicesc limitat.

Spunem în asemenea cazuri: „Unuia i-a fost

dat să ducă viaţă duhovnicească, altuia nu. Oare nu

şi darurile duhovniceşti sunt diferite? Unul are un

dar, altul nu. Omul poate, pur şi simplu, să nu aibă

nici unul. Aşa cum s-a născut, aşa va şi muri”. Nu

se întamplă tot astfel şi cu viaţa duhovnicească? Şi

se poate spune că da, desigur, aşa este. Există

oameni mai dăruiţi şi oameni mai puţin dăruiţi.

Unora viaţa duhovnicească li se dă mai uşor şi, se

înţelege, din belşug, iar pentru alţii este mai dificil

s-o primească, însă învăţătura Bisericii spune

limpede că nu există oameni pentru care viaţa

duhovnicească să nu fie cu putinţă. Aceasta poate să

fie grea. Însă dacă este depăşită, chiar greutatea îi

dăruieşte omului viaţa duhovnicească. Tocmai în

această silire constă nevoinţa. Fiecare om poate să

trăiască întru nevoinţă. De îndat] ce începe să se

nevoiască, începe şi viaţa duhovnicească. Nevoinţa

poate să îmbrace diferite forme, foarte

neasemănătoare între ele. Tot ceea ce este dificil

pentru om, chiar de netrecut cu puterile lui, cu

capacităţile lui fireşti, poate fi numit nevoinţă. Când

omul nu poate să facă ceva, însă cu credinţa că

Dumnezeu îi va ajuta năzuieşte spre osteneală –

aceasta se socoteşte nevoinţă. Îndată ce omul

trăieşte în această nevoinţă a credinţei, nădăjduind

să-şi înfrângă patimile, în el se deşteaptă viaţa cea

duhovnicească.

Toate acestea preotul trebuie să le explice,

să le demonstreze. Dar, vai, foarte puţini oameni

doresc să-l asculte şi să urmeze învăţătura lui! O

mulţime din oamenii care umplu bisericile noastre

nu doresc să aibă nici o osteneală. Desigur, ei nu

vorbesc despre aceasta deschis. Uneori vorbesc în-

să! Dar, cel mai adesea, pur şi simplu nu o doresc.

Chiar dacă li se explică totul, chiar daca li se repetă

de mai multe ori, ei caută totuşi să se înşele pe ei

însişi, să-l înşele chiar şi pe preot, dacă s-ar putea.

Şi astfel, neluând aminte că la o înşelare, au

conştiinţa liniştită. Doresc să treacă prin urechile

acului: să nu aibă nici o nevoinţă, dar şi de viaţă

duhovnicească să se bucure. Să se împărtăşească, să

se mărturisească, să se roage, să se socotească

ortodoxi, să se socotească buni, dar în acelaşi timp

să nu li se impună să facă vreo osteneală. În viaţa

omului, acest moment ar putea fi comparat cu tre-

cerea Rubiconului. Dacă ar înţelege şi dacă ar dori

să treacă mai departe de acest punct, ar pune

temelia viitorului lor duhovnicesc, însă cei mai

mulţi se opresc înaintea faimosului Rubicon,

nedorînd să meargă nicidecum mai departe.

Nu trebuie să socotim totuşi că aceşti

oameni sunt pierduţi pentru Dumnezeu şi pentru

împărăţia Lui; că am putea să le spunem lor: „Ia

duceţi-vă acasă!” Şi gata, nimic mai mult. Nu,

bineînţeles! Lucrurile stau cu totul altfel. Preotul

poate să-i sfătuiască, lămurindu-i:

- Dumneavoastră sunteţi aici mii de suflete,

şi toţi sunteţi fiii mei duhovniceşti. Însă aveţi în

vedere că la fapte poate doar 10 dintre

dumneavoastră sunt adevaraţii mei fii duhovniceşti,

iar ceilalţi 990 sunt doar pretinşi fii ai mei; căci ei

nu duc o viaţă duhovnicească.

Însă poate să nici nu spună aceasta, căci este

nefolositor, ci, pur şi simplu, să o ştie pentru sine.

Nimeni nu i-a dat dreptul să izgonească astfel de

oameni. Ei nu sunt fiii lui duhovniceşti, ei sunt fiii

lui Dumnezeu. Ce nu poate să facă preotul face

Domnul. Este pe deplin posibil ca un astfel de om

să se afunde în păcat şi să se lepede de nevoinţă

întreaga lui viaţă, iar într-un târziu, chiar la sfârşitul

vieţii, o boală grea, ca de pildă cancerul, să-l

silească să-şi înceapă nevoinţa duhovnicească. Şi s-

ar putea ca în ultima săptămână ori în ultimele trei

zile din viaţă să se întremeze şi să se pocăiască, iar

Domnul să-i deschidă porţile Împărăţiei cerurilor.

Aceasta poate să se întâmple şi în ultimele zile, dar

şi în ultimii ani de viaţă.

Astăzi el se arată într-atât de leneş, dar

mâine o oarecare nenorocire îl poate cuprinde – un

necaz, greutăţi – şi va fi nevoit să regândească totul

şi să trăiască cu totul altfel. Aceasta deja nu mai

atârnă de preot. Preotul trebuie pur şi simplu să ţina

capul acestui om deasupra apei. Nu să-l pândească,

dar să-i spună:

- Tu nu te gândeşti să duci o viaţă duhov-

nicească? Tu nu ai o viaţă duhovnicească…

Aceasta trebuie să i se arate, însă nu trebuie

ca el să fie înstrăinat de Potir dacă nu a săvârşit

păcate de moarte. Trebuie să i se explice:

- Poate să se întâmple şi una ca asta, ca tu

să te împărtăşeşti spre osândă. Însă îţi asumi

răspunderea, căci nu asculţi, trăieşti după mintea

ta, după conştiinţa ta proprie, însă dacă doreşti să

te împărtăşeşti, împărtăşeşte-te.

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 49

Desigur, există multe cazuri patologice.

Acestea întotdeauna au fost multe şi nu este deloc

de mirare. În zilele noastre sunt însă mai multe

poate decât oricând. De ce? Pentru că starea

păcatului este una patologică, nu ţine de canon.

Viaţa noastră pământească ţine cel mai adesea de

patologie. Şi puţini dintre noi reuşesc să depăşească

acest stadiu. Însă şi patologia poate fi într-o mai

mare ori mai mică măsură înfricosătoare. Deseori ea

devine amenintătoare. Adesea viaţa bisericească a

omului capătă contururile desăvârşite ale

anomaliilor; atunci şi viaţa preotului devine

deosebit de grea, uneori chiar chinuitoare.

Un simplu exemplu: O foarte osârdnică

femeie dintr-o parohie îl duce pe fiul ei din fragedă

copilărie la biserică. El crede în Dumnezeu, însă

atunci când ajunge la vârsta de 18 ani viaţa lui

bisericească începe să-l agaseze. Considerându-se

totuşi credincios, începe să bea, câteodată chiar să

fure, să desfrâneze. Mama se plânge de el, îl sfătu-

ieşte, îl pune de faţă cu tatăl; fiul însă, după vechiul

obicei, merge şi se pocăieşte. „Da, am greşit, am

desfrânat cu cineva“. Preotul îl sfătuieşte, îi explică

şi el dă din cap aprobator: „Da, da, am înţeles totul,

nu voi mai face aceasta!” I se dă un canon, este

iertat, i se dezleagă păcatele. După o oarecare vre-

me, tânărul se împărtăşeşte. Un timp se staăpâneşte,

apoi începe din nou. Dacă lipseşte o lună, două,

înseamnă că iarăşi a apucat-o la vale. Mama lui îl

va aduce peste puţină vreme din nou la duhovnic şi

va demonstra că acesta a intrat iarăşi în noroi, că

din nou a băut, la fel ca înainte. Şi astfel poate să

continue până la sfârşit.

Ce să facem într-un asemenea caz? După

vechile canoane bisericeşti, păcatosul trebuie

îndepărtat prima oară pentru 7, apoi pentru 15 ani

de la împărtăşanie, să stea în pridvorul bisericii, să

nu calce pragul acesteia. Astfel Biserica se curăţă

de acei oameni; la Liturghie ei nu mai apar. Astăzi,

nici un preot, nici chiar cel mai aspru, nu va

îndrăzni să îndepărteze pe cineva de la împărtăşanie

vreme de 10 ani, şi bine face. Viaţa, în zilele

noastre, este atât de complexă, că nu mai pot fi

găsite soluţii în cazul unor astfel de încălcări ale

moralei. Biserica se umple, prin urmare, de cazuri

patologice: alcoolici, desfrânaţi, hţi, oameni care

sunt scoşi permanent din noroi şi care se

împotmolesc din nou. Ei parcă se clatină prin baltă,

păşesc rar, apoi se afundă din nou. Aici ies la su-

prafaţă, aici se afundă, aşa că trebuie permanent

ridicaţi. Scoşi la liman, ei stau puţină vreme, dar la

următorul pas iarăşi cad. Care va fi viitorul lor? Se

vor îneca oare în această baltă ori vor fi salvaţi în

chip minunat de către Dumnezeu? Nimeni nu ştie.

Ce ar putea să facă preotul? Doar să se

roage, să aibă compătimire, să aibă dragoste, să-i

ierte, să fie îngăduitor, să-i rabde, să dea cele mai

eficiente epitimii. În cele mai multe cazuri, pentru

aceşti oameni totul este foarte greu. Se impune ca ei

sa fie opriţi de la împărtăşanie pentru unul, uneori

pentru doi ani. Însă adeseori este necesar să-l laşi pe

fiecare în braţele lui Dumnezeu. Aici nu poate fi

vorba de o dorinţă sinceră a vieţii duhovniceşti.

Acest dezastru, această stare patologică, care mai

înainte era o excepţie, a devenit in zilele noastre

normă. Astfel de oameni sunt destul de mulţi.

Biserica este plină. De aceea uneori este atât de apă-

sător în biserică; atmosfera de păcat, de conştiinţă

păcătoasă, se întinde şi acţioneaza şi asupra celor

din jur. Nu poate fi vorba aici de o veritabilă

credinţă, ci doar de nevoinţă ori chiar de dorinţă

după o viaţă mai curată. Patimi dezgolite la chip;

patimi, adică demoni. Acestea sunt sufletele aflate

în prizonieratul demonilor. Se întamplă uneori ca

demonul să-l lase în pace puţină vreme, după cum

pisica îi acordă libertate şoricelului, ca să-l înhaţe,

peste o clipa, din nou, şi iaraşi să-l sugrume. Şi va

putea oare şoricelul să fugă de pisică? Nu ştiu. Însă

trebuie să-i ajutăm cumva pe aceşti oameni. Ei nu

trebuie în nici un caz respinşi.

Pentru preot, acesta reprezintă ceva foarte

greu. Căci el trebuie să acţioneze ca şi cum ar

acţiona împotriva propriei lui conştiinţe. Normal ar

fi să-i oprească, să-i îndepărteze, căci vede

profanarea. Însă trebuie să ia aminte şi la cuvintele

lui Hristos: ,,Milă doresc, iar nu jertfă” şi, astfel, să

nu arate cumva o nedreaptă compătimire către

asemenea păcătoşi, ci să înalţe rugăciuni necontenit

pentru ei, cu credinţa că Domnul va găsi un mod de

a mântui aceste suflete nefericite.

Roadele ostenelilor păstorului

Există o raţiune pentru care ne întoarcem încă

o dată la o problemă deosebit de acută şi

chinuitoare în viaţa fiecărui păstor. La anumiţi

preoţi aceasta se manifestă diferit. însă la temelie ea

este una şi aceeaşi: „Care este rezultatul ostenelilor

păstorului?” Iată, păstorul se nevoieşte mulţi ani.

Ce primeşte el ca rezultat final al acestei trude?

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 50

Putem să spunem cu îndrăzneală că toate

ostenelile cele bune vor aduce roade bune, iar

neghina pe care preotul o seamănă, supunându-se

patimilor sale, fără îndoială va aduce roade rele. Şi

toate aceste urmări se vor întoarce mai apoi

împotriva lui. Chiar dacă nu poate să calculeze

formal toate acestea, totuşi preotul trebuie să ia

aminte şi să vadă în ce stare se află el şi păstoriţii

săi. În multe rânduri, nevoinţele pentru a atinge un

anumit scop conduc către un rezultat opus. Această

lege, pe care o numim „eterogenia scopului”,

trebuie întotdeauna s-o avem în vedere. Se întamplă

în lucrarea preotului să existe câteva greşeli

serioase pe care el nu le-a sesizat la timp. Pentru

aceasta este nevoie ca necontenit să ia aminte la

sine însuşi şi la roadele muncii sale: a semănat grâu,

dar ce-a răsărit? Poate că au răsărit doar mărăcini.

Merită să te mai ocupi cu o astfel de îndeletnicire?

Privind înapoi la lucrarea sa, preotul zilelor

noastre vede, cel mai adesea, un tablou întristător…

Există şi lucruri bune, ce e drept. Cunosc mulţi

preoţi râvnitori; iar roadele lor bogate sunt evidente.

Ei au reuşit să adune mulţi oameni, să creeze co-

munităţi puternice; iar în aceste comunităţi au venit

ori vin mulţi oameni la credinţă. Copiii cresc în

biserică, se zidesc noi biserici, parohii, se deschid

şcoli. Aceste comunităţi acţionează cu siguranţă

asupra vieţii şi societăţii, cât şi asupra Bisericii. În

afară de rezultatul social, pe care-l vedem acum,

care este material şi sufletesc, există şi un rezultat

duhovnicesc. Ce se întâmplă însă în Biserică?

Vedem că bisericile în cea mai mare parte se umplu

necontenit. Se deschid noi biserici, se restaureaza

cele vechi. Cine sunt cei care vin la biserică?

Credincioşii ortodoxi; aceştia se împărtăşesc des,

caută, de asemenea, să se mărturisească căt mai

des…

Însă ce este mult întristător în viaţa Bisericii

noastre este faptul că poţi vedea venind la biserică

oameni de un anumit nivel, care însă, la un moment

dat, se opresc şi nu mai pot sa meargă mai departe.

Iar nivelul la care s-au oprit nu este chiar aşa de

înalt. De obicei, acesta este nivelul oamenilor care

nu săvârşesc păcate de moarte, nu desfrânează, nu

beau, nu fură, nu practică magia, nu-şi bat părinţii,

nu înjură, poate chiar nu fumează. Se împărtaşesc

des, însă dacă iei aminte la ei, nu vei vedea vreun

om care să sporească, care să meargă din putere în

putere, care să se apropie de Hristos. Au terminat

doar începutul lucrării, ceva pregătitor…

Întristător este faptul că adevăratele roade nu

se văd. Oare nu toţi creştinii, nu toţi oamenii sunt

chemaţi către sfinţenie? Altfel spus, toţi cei care vin

la biserică şi încep să ducă o viaţă bisericească

trebuie să devină treptat oameni duhovniceşti –

drepţi, sfinţi. Însă nu se întâmplă aproape deloc una

ca aceasta. De aici rezultă că viaţa noastră

bisericească şi lucrarea păstorului nu pot să treacă

peste o ştachetă mai înaltă. Această ştachetă se arată

de nedepăşit pentru cei mai mulţi dintre noi.

Am putea face următoarea comparaţie: Un

grup de turişti se caţără, din ce în ce mai sus, pe un

munte. La început sunt potecile de munte,

minunatele trecători, florile… iar mai departe, dacă

priveşti, poienile alpine; pădurea dispare. Încă şi

mai sus, dacă reuşeşti să urci, dai de locuri

răcoroase, în care nu mai creşte vegetaţie

abundentă, ci doar jnepeni de munte, iarbă; se văd

înălţimile înzăpezite ale muntelui acoperit de

gheţari. Din aceşti gheţari curg pârâiaşe. Ajungi

până în locul unde se poate afla – în mod obişnuit –

un refugiu, însă dincolo de el vei paşi pe zăpadă, va

trebui să te caţări pe gheţari. Pentru aceasta îţi

trebuie un echipament special: bocanci, târnăcop,

frânghie, iar instructorul se cere să fie un altul, nu

un turist, ci un alpinist. De aceea, în faţa

Rubiconului, turiştii se opresc, nu mai continuă

drumul. Din acest punct totul devine periculos.

Acolo este un alt fel de urcuş. Plimbările turiştilor

iau sfârşit, de obicei, la acest nivel. Până la

înăltimea de 2500 de metri, să spunem, până la

3000 de metri, turistul poate ajunge. Dar la

înălţimea de 4000 de metri nu te mai poţi căţăra în

acest mod dacă nu eşti alpinist. Acolo nu îţi este

permis; iar dacă porneşti de unul singur, vei pieri.

Un lucru asemănător vedem şi în viaţa

bisericească. Omul ajunge pănă la o anumită

înălţime. Până acolo, noi aproape că alergăm, ne

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 51

căţărăm, ne ostenim, facem ceva, zidim. Totul până

la hotar. Dar dincolo de aceasta? Noi nu stim cum

trebuie să vieţuim mai departe. Şi se vădeşte că

instructorii ori conducătorii care stiu cum trebuie să

se vieţuiască mai departe au dispărut practic. Şi

chiar dacă îi aflăm, îi putem număra pe degete;

lângă ei nu ai putea să te vatămi. Aşa sunt

binecuvântaţii stareţi pe care îi mai avem; însă noi

nu mai aflăm trei asemenea oameni în întreaga

Rusie. Părinţii destoinici, duhovnicii, au fost până

aici, însă de aici în colo, nu. La rugăciunea inimii

aceştia nu pot să te povăţuiască, căci nici ei nu se

roagă; lucrează ca zidari, învăţători şi nu ştiu ce

altceva, însă nu se roagă, nu au vreme pentru

rugăciune. Nu pot să te povţuiască să-ţi birui

patimile tale cu adevărat până la capăt; nu pot să te

povăţuiască să trăieşti în prezenţa lui Dumnezeu, să

vieţuieşti după voia lui Dumnezeu. Nu pot să audă

această voie.

Şi ne facem atunci părtaşi la un simţământ

întristător şi amar, de limitare. Omul care a încercat

să ducă o viaţă duhovnicească cunoaşte cu siguranţă

acest simţământ. Această pregustare a

„falimentului”. Rezultă că nimic nu poţi, nu ştii, te-

ai umflat doar în pene, ai dorit… Însă pe de-

antregul nu ai reuşit nimic.

Exista oare vreo ieşire? Putem oare să

nădăjduim în ceva? Răpunsul trebuie să fìe obiectiv

şi cinstit: nădejdea nu e prea mare. Trebuie să

recunoaştem că am ajuns în acea epocă a istoriei

Bisericii când multe lucruri au devenit cu neputinţă,

deosebit de grele, multe nevoinţe s-au îndepărtat de

noi, au devenit de neconceput astăzi. Desigur, vă

amintiţi ce se spune despre vremurile de pe urmă:

într-atât va fi nevoinţa, încât un om doar să cheme

numele Domnului şi se va mântui. Nimic altceva nu

se cere, doar să chemi în acel înfricoşător ceas

numele lui Dumnezeu şi te vei mântui, ţinând

seama de strâmtorările vremurilor.

Fiecare timp şi-a avut nivelul lui de nevoinţă

şi realizările lui duhovniceşti. Domnul poate nu ne

va aduce nici o vină că nu am ajuns până la acele

înălţimi, până la dreptatea şi sfinţenia sfìnţilor de

odinioară. Însă şi de la noi, ca şi de la aceştia, se va

cere unul şi acelaşi lucru – nevoinţă. Desigur,

nevoinţa noastră nu este atât de plină de roade ca a

acelora. Când Sfântul Serafim s-a nevoit în pădurile

Sarovului, el a ajuns la o mare desăvârşire, la

înăltimea sfinţeniei. Dar când în aceleaşi păduri

erau închişi în lagăre preoţi şi episcopi, aceştia nu

au mai fost împodobiţi cu o astfel de desăvârşire, cu

darul vederii înainte, cu minuni, însă ostenelile lor

nu au fost nicicum mai prejos. Aici este vorba de o

altă nevoinţă, altele fiind roadele acestei nevoinţe.

Iar Domnul va schimba nevoinţa lor în sfinţenie.

Cunoaşteţi că poporul spune: „Tu îţi faci

munca, iar dacă nu poţi ceva, îngerul te va ajuta,

dacă, într-adevăr, te sileşti cu toate puterile tale”.

Când omul se nevoieşte, trăieşte în multe osteneli,

atunci constrângerile lui coboară, se lasă „ştacheta”

mai jos. Domnul cu harul Său împlineşte,

independent de om, tot ceea ce îi este lui de

trebuinţă. Tot ceea ce preotul nu poate să dea va

adăuga Dumnezeu, dacă omul se sileşte cu

adevărat, dacă trăieşte întru nevoinţă.

Foarte adesea se întâmplă însă ca fiii du-

hovniceşti să înceapă să fie dezamăgiţi; ei nu mai

pot şi nu mai doresc să vieţuiască în nevoinţă. Nu

mai caută viaţa duhovnicească, ostenelile

duhovniceşti, ci doar confortul, doar osebite relaţii,

pe picior de egalitate. Încetează să mai caute

smerenia, ascultarea şi încep să ceară de la

duhovnicul lor să-i înţeleagă, să le acorde timp, să-i

asculte, să vorbească cu ei la nesfârşit, să se

raporteze într-un mod particular la ei; încep să se

poarte cu necuviinţă, să li se adreseze cu

îndrăzneală duhovnicilor lor. În zilele noastre,

aceasta se întâmplă foarte, foarte adesea.

Iată, în acest caz preotul trebuie să anticipeze

şi să admită cu toată răspunderea că nu a reuşit

nimic important, că nu a obţinut prin ei nimic şi să

le spună cu îndrăzneală acestor fii duhovniceşti,

incredinţati lui:

- Nu este cazul să ne înşelăm unii pe alţtii.

Dacă nu doreşti una ca aceasta, mergi oriunde

altundeva. Asta este situţia. De ce să ne jucăm de-a

ascultarea, de-a raporturile foarte osebite? Pentru

ce una ca aceasta? Este mult mai bine, mult mai

cinstit aşa.

De obicei, preotul ajunge în cele din urmă

aici. El începe să îndepărteze aceste relaţii

neroditoare, care lasă doar amărăciune în suflet.

Tocmai de aceea vedem adesea astăzi mulţi preoţi

buni, în vârstă, care aproape că nu mai au fii

duhovniceşti. Odinioară aveau o întreagă parohie,

iar acum, la anii bătrâneţii, aproape nu a mai rămas

nimic. Poate să aibă doar doi-trei, poate cinci. De

ce? Pentru că un astfel de duhovnic nu mai are

puteri ca să mărturisească la nesfârşit şi să poarte

discuţii. El nu mai prezintă de mult interes pentru

fiii lui duhovniceşti. Iar oamenii care într-adevăr

caută să-l asculte, care-i sunt credincioşi, sunt foarte

puţini. Poate comunitatea aceasta numara înainte

500 de oameni, iar acum au rămas doar cinci.

Restul s-au răspândit care încotro.

Oamenii care caută într-adevăr nevoinţa vieţii

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 52

duhovniceşti sunt foarte puţini. Mulţi caută

doar viaţa sufletească, confortul sufletesc, legăturile

sufleteşti, viaţa pământească, nu pe cea cerească; nu

doresc să se elibereze de patimi, nu doresc să se

lepede de voia lor, nu doresc să jertfească nimic de

la ei.

Oamenii care caută să se lepede de voia lor, să

devină ascultători, care caută voia lui Dumnezeu

sunt foarte puţini. Tocmai de aceea preotul nu

trebuie să îngăduie să fie dus în rătăcire. Iată,

munca este în toi, totul viază, totul creşte, se

construiesc biserici, totul parcă înfloreşte şi se

leagă; el primeşte grade bisericeşti, este înălţat în

treaptă. Totul pare minunat, extraordinar. Poate să

creadă că totul este, într-adevăr, minunat. Însă orice

păstor este dator să ia aminte că minunat este doar

atunci când el se apropie de Dumnezeu, şi turma

lui, de asemenea, merge către Dumnezeu, către

viaţa duhovnicească, către viaţa harică. Doar atunci

este minunat, când din ce în ce mai bine se slujeşte

Sfânta Liturghie, când în conştiinţa şi în suflet

straăuceşte lumina harică, când au tot mai puţină

importanţă bunurile materiale, asemenea şi

realizările pământeşti şi decoraţiile. Acestea el le

socoteşte ca nimic, dacă se atinge de viaţa harică,

de vieţuirea cea după Dumnezeu. Dacă începe să

trăiască în acest chip, atunci în jurul lui, treptat, se

vor aduna fii duhovniceşti cu aceleaşi convingeri ca

ale sale. Dar dacă pe capul lui se adună atâtea griji

lumeşti, atunci şi fiii săi vor fi la fel – pământeşti,

nu duhovniceşti.

Mai mult decât orice, preotul trebuie să se

teamă de substitute. Căci surogatele, înlocuirea

celor sfinte, poartă în sine duhul lui antihrist, nu

duhul lui Hristos.

El trebuie să ia aminte: se află pe calea cea

dreaptă, nu a uitat oare unicul scop al credinţei?

Merge el oare la Hristos şi este gata să jertfească

totul ca să rămână cu Hristos? Şi trebuie să admită

cu îndrăzneală câ în foarte mică măsură se întâmplă

aceasta, şi puţini dintre aceia care îl urmează au

reuşit; puţini sunt adevăraţii lui fii duhovniceşti. Iar

când se ocupă de o activitate atât de complexă – şi

de binefaceri, şi de propovăduire, şi de organizare,

şi de zidire, şi, pur şi simplu, de o mulţime de alte

treburi, şi de slujbe – preotul trebuie să ia aminte la

unica trebuinţă, cea mai de căpătâi, care nicicând nu

poate să fie jertfită, îngrădită. Aceasta este viaţa

autentică întru Dumnezeu, viaţa harică. În absenţa

vieţii harice, totul rămâne fără nici o valoare, fără

nici un sens, obţinându-se un rezultat contrar celui

aşteptat“.

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev,

Duhovnicul şi Ucenicul, Editura Sophia şi Cartea

ortodoxă, 2009)

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 53

P A R O H I A N A Ș T E R E A M A I C I I D O M N U L U I N Ă V O D A R I

Page 54

pppppppPPP