DREPT COMUNITAR

CURS

Geneza Comunitatilor Europene

Crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a ComunitatiiEuropene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)

Înainte de a prezenta constituirea celorlalte doua comunitati europene, estenecesar – pentru o mai buna întelegere a contextului politic sa prezentamevenimentele care au avut ca rezultat esecul unui alt proiect de construire aunei aliante militare, respectiv Comunitatea Europeana de Aparare, a careiinitiere a fost anuntata la scurt timp dupa declaratia lui Robert Schuman,respectiv la 24 octombrie 1950, de catre Rene Pleven în contextulinternational marcat de evenimentele din Coreea.Sub presiunea Miscarii Europene, a partidelor democrat-crestine care erau laputere în Franta, Germania si Italia, ca si a sustinerii din partea curentuluisocialistilor, se semneaza la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare aComunitatii Europene de Aparare (CEA). Se propunea pentru viitor sicrearea unei Comunitati politice europene. Tratatul CEA a fost transmis celorsase guverne ale tarilor membre CECO la 9 martie 1953. Adunarea francezanu a fost însa de acord, la 30 august 1954, sa intre în aceasta comunitate si înacest fel a esuat tentativa de creare a Comunitatii Europene de Aparare, desitratatul fusese ratificat de catre celelalte state. Acest esec a produs o serie deperturbari si întârzieri în procesul de integrare europeana.

Între 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o Conferinta a ministrilor afacerilorexterne din tarile membre ale CECO, eveniment care a reprezentat începutulprocesului de constituire a celorlalte doua comunitati europene. Ea a fosturmata de alte conferinte la nivel de ministri sau experti.

Cu ocazia unei reuniuni a expertilor organizata la Bruxelles în perioada iulie1955 -aprilie 1956, prezidat de H.Spaak s-a redactat un „Raport al sefilordelegatilor ministrilor afacerilor externe”, care a constituit baza Conferinteiministrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Venetia. Au urmat alteîntâlniri la diverse niveluri, care au pregatit proiectul celor doua tratatesectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv aTratatului instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si aTratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA auEuratom), membre fiind tot cele sase state care participau la CECO. Tratateleau fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franta) si 4decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat în vigoare la l ianuarie 1958.Ele au fost însotite de adoptarea unei Conventii privind institutiile comunepentru Comunitati si de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie1957 cu privire la imunitatile si privilegiile Curtii de Justitie a CEE siEuratom.Crearea CEE viza în primul rând transformarea conditiilor economice deschimburi si de productie pe teritoriului comunitatilor. In acelasi timp, s-auremarcat si opinii de prezentare a crearii comunitatilor ca o contributie laconstructia functionala a Europei politice, substituita integrarii politicedirecte.Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv, conform art. 1: „sa contribuie lastabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a energiilornucleare, cresterii nivelului de trai în statele membre si dezvoltariischimburilor cu alte tari”.Ratiunea pentru care se instituia aceasta comunitate se baza pe deficitul deenergie al tarilor membre, ramânerea în urma a acestora în momentulrespectiv fata de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) si faptul ca trebuiau sa-si dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese nationale si regionalecomune.

Aceste doua comunitati se bazau pe o structura institutionalizata similaracelei a CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleasiatributii, desi existau unele diferente atât ca denumire, cât si în continutulatributiilor, respectiv cele ale înaltei Autoritati a CECO, care au fostdeplasate înspre Consiliul Ministrilor în cazul ultimelor doua.S-a apreciat ca, desi s-au înfiintat trei comunitati, iar la constituire nu a fostclar exprimata în Tratate intentia crearii pietei comune, aceasta a fost avuta învedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau sa fierealizate

1

urmarindu-se si constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestorComunitati, fapt dovedit prin evolutia Comunitatilor si crearea UniuniiEuropene prin Tratatul de la Maastricht, care îsi propunea si realizareaacestor obiective.Instituirea celor trei Comunitati a reprezentat doar începutul unui procescomplex, care -asa cum au avut în vedere initiatorii ideilor de unitate aEuropei -trebuia sa continue, în vederea realizarii acelor obiective care, orinu au fost posibile în faza initiala, ori au devenit necesare pentruperfectionarea structurilor si activitatilor acestora în decursul timpului. Asacum s-a aratat si în literatura de specialitate, aceasta evolutie s-a desfasurat îndoua directii: cresterea numarului statelor membre ale comunitatilor siperfectionarea institutionala.

Ca obiective generale, CEE avea:-promovarea unei dezvoltari armonioase a activitatilor economice pe întregteritoriul Comunitatii;

-expansiunea continua si echilibrata;-stabilitatea crescânda a statelor membre

2

si a Comunitatilor în ansamblu;

-cresterea nivelului de trai;- realizarea unor relatii mai strânse între statele membre.

1

Jean Boulouis, op.cit. pg. 322

Tratatul CEE art. 2

Tratatul CEE stabilea si mijloacele generale ce facea posibila realizareaobiectivelor de mai sus si anume:

-realizarea unei „Piete Comune”;-apropierea progresiva a politicilor economice a tarilor membre.

Realizarea unei „Piete Comune” se baza pe existenta celor patru libertatifundamentale ale pietei, valabile si astazi:a) libera circulatie a bunurilor în regim de concurenta libera si loiala;

b) libera circulatie a persoanelor si a serviciilor;c) libera circulatie a capitalurilor:

d) libertatea cetatenilor comunitatilor de a se stabili în orice stat membru.

Simpla enumerare a celor patru libertati fundamentale ale „Pietei Comune”însemna ca se depaseau limitele realizarii unei simple Uniuni Vamale,capatând atributele unei veritabile piete comunitare, întrucât:-integra factori de productie; -includea unele politici (agricole, transporturi,comertul, politici sociale sau fiscale);

-prevedea actiunea comuna a statelor comunitare pentru depasireaeventualelor dificultati legate de balantele de plati, precum si o politicaeconomica unitara, comuna.În acelasi timp, preocuparile generale ale CEEA sau EURATOM

3

aveau (siau înca) drept obiectiv general stabilirea conditiilor necesare pentru formareasi dezvoltarea rapida a industriilor nucleare.

Cu acest obiectiv general, CEEA îsi propunea sa:-largeasca cercetarea si diseminarea cunoasterii tehnice în domeniu;

-stabileasca norme uniforme de securitate pentru protectia sanitara apopulatiei si lucrarilor din domeniu;

3Tratatul Uniunii Europene impreuna cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene sial Comunitatii Europene a Energiei Atomice, JOCE/DOCE, C 224/31.VIII-1992

-usureze si stimuleze investitiile;-vegheze asupra aprovizionarii regulate cu energie;-garanteze utilizarea pasnica a materialelor nucleare;

-înfiinteze o piata comunitara care sa garanteze libera circulatie amaterialelor si echipamentelor, precum si a capitalului necesar.

Institutiile comunitare conform Tratatelor CEE si CEEA.

Fiecare din cele doua mari organizatii, fiind independente, avea propriileorgane: Comisia, Consiliul si Adunarea Parlamentara, precum si propriileCurti de Justitie. În versiunea lor originala, cele patru institutii se prezentauastfel:Comisia era formata din personalitati numite, de comun acord, de catrestatele membre, având initiativa legislativa si unele atributii de gestiune,executie si control a îndeplinirii Tratatelor si actelor institutiilor comunitare.Ulterior Comisia Europeana va avea mult mai putina putere decât aceasta,chiar daca prin compensatie va putea actiona în toate domeniile, largindu-sicompetentele de cuprindere.Consiliul era (si este si în prezent) o institutie comunitara în care suntreprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora.Consiliul avea putere decizionala si coordona politicile economice.Principala sa atributie era de ordin legislativ.Adunarea Parlamentara formata din parlamentari desemnati de statelemembre, are competenta de control politic, inclusiv capacitatea de a depunemotiuni de cenzura asupra Comisiei; ea se consulta în cazurile prevazute deTratate, anterior adoptarii normelor comunitare.Curtea de Justitie avea ca misiune garantarea protectiei generale în fata legii,respectarea legislatiei comunitare si controlul interpretarii si aplicariiuniforme a Tratatelor si actelor de drept comunitar (derivat).

În acest mod au fost constituite cele trei Comunitati Europene care au existatîn forma descrisa mai sus pâna la absorbirea lor de catre ComunitateaEuropeana. De-a lungul timpului au fost efectuate modificari progresive, ceamai semnificativa fiind, fara îndoiala cea din 1967 când au fost unificateinstitutiile celor trei comunitati, astfel încât, din acel moment, desi existau încontinuare trei comunitati, se instituie doar o Comisie, un Consiliu, unParlament si o Curte de Justitie (la care s-a adaugat Curtea de Conturi) pentrutoate cele trei Comunitati.Totodata, au fost subliniate unele competente, puterea si domeniile deresponsabilitate. În cazul CEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din1992, aceasta organizatie îsi schimba si denumirea, în ComunitateaEuropeana (CE)

4

dupa cum vom vedea mai departe.

4În lucrarea nostra utilizam notiunile de CEE si TCEE (Comunitatea Economica Europeana, respectivTratatul Comunitatii Economice Europene) doar pentru a desemna evenimente anterioare anului 1992, anulaparitiei UE (Uniunea Europeana) si TUE (Tratatul Uniunii Europene).

FAURIREA UNIUNII EUROPENE MODERNE

Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeana a fost semnat la 7 februarie 1992 decatre cele douasprezece state -Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg,Italia, Grecia, Danemarca, Spania, Portugalia, Irlanda si Regatul Unit alMarii Britanii si al Irlandei de Nord, membre ale Comunitatilor Europene laMaastricht. Tratatul de la Maastricht a intrata în vigoare la 1 noiembrie 1993.Se considera ca Tratatul modifica si nu înlocuieste documentele anterioare deconstituire a Comunitatilor Europene, Uniunea nou creata, având la bazaaceste Comunitati instituite prin Tratatele de la Paris si Roma, prezentate încursul anterior.Dupa lucrarile Consiliului European de la Dublin, din 1990, 28 aprilie(Dublin I) si 24-25 iunie (Dublin II), la Consiliul European de la Maastricht(9-10 decembrie 1991), sefii de state si de guverne, reuniti într-o Conferintainterguvernamentala, au ajuns la un acord asupra proiectului de Tratatprivind Uniunea Europeana.La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii de externe si de finante ai celordouasprezece tari enumerate mai sus au semnat Tratatul asupra UniuniiEuropene.Ratificarea Tratatului a ridicat o serie de noi probleme, datorate în primulrând referendumului negativ al danezilor, la 2 iunie 1992, ezitarilorbritanicilor si necesitatii revizuirii constitutiilor pentru Franta, Spania,Portugalia si Germania.Tratatul, încheiat pe o perioada nedeterminata cuprinde, un preambul, saptetitluri, 17 protocoale si 33 de declaratii.Tratatul aduce modificari si completari celor trei Tratate încheiate anterior(CECO-1951, CEE-1957 si CEEA sau EURATOM -1957) pe linia reformeiînceputa de Actul Unic European (AUE). Odata cu punerea în

aplicare a acestui Tratat, Comunitatile Europene se vor numi UniuneaEuropeana (UE) si Comunitatea Europeana (CE).

Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt înesenta: ideea de uniune politica vest-europeana; introducerea unei monedeunice pâna cel mai târziu în anul 1999; drepturile civile europene; noilecompetente ale CE; intensificarea protectiei comunitare a consumatorilor etc.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana îsi propuneurmatoarele obiective:-promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, în specialprin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin întarirea coeziuniieconomice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare,adoptând la termen o moneda, în conformitate cu dispozitiile din Tratat;

-afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala, în special, prin punereaîn aplicare a unei politici externe si de securitate comuna, inclusiv definireala termen a unei politici de aparare comuna, care ar putea sa conduca, lamomentul potrivit, la o aparare comuna;-întarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prininstaurarea unei cetatenii prioritare a Uniunii;-dezvoltarea unei cooperari strânse în domeniul justitiei si al afacerilorinterne;-mentinerea integrala a realizarii comunitare (l'acquis communautaire) sidezvoltarea acesteia, cu scopul de a examina, conform procedurii vizate laarticolul N, paragraful 2, în ce masura politicile si formele de cooperareinstaurate de Tratat ar trebui sa fie revizuite.Spre deosebire de AUE, Tratatul de la Maastricht, aduce nou pentru UniuneaEuropeana, trei componente:

-existenta, în continuare a Comunitatilor;-politica externa si de securitate comuna;

-cooperarea în domeniul justitiei si al afacerilor interne. Cele saptetitluri din cadrul structurii Tratatului sunt urmatoarele: -Titlul I –include proceduri comune referitoare la Comunitati,

politica externa si de securitate comuna si cooperarea judiciara; -Titlul II –contine amendamente la Tratatul de instituire acomunitatii Economice Europene (Tratatul CEE); -Titlul III – contineamendamente la Tratatul CECO; -Titlul IV – cuprinde amendamente laTratatul CEEA; -Titlul V – introduce prevederi referitoare la politica externaside securitate comuna (PESC); -Titlul VI – include prevederi desprecooperarea în domeniulJustitiei si Afacerilor Interne (JAI); -Titlul VII – contine prevederi finale.Dupa cum am mai aratat, pe lânga modificari aduse Tratatului CE si

Tratatului CEEA acest document programatic se constituie ca un actconstitutiv al Uniunii Europene. Mai facem precizarea ca Uniunea Europeanaastfel constituita nu înlocuieste vechile Comunitati Europene, ci le reunestesub un numitor comun, acela al unei politici si forme de colaborarecomunitare. Împreuna cu celelalte elemente Comunitatile Europenealcatuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene. Chiar daca pe parcursul lucrariinoastre vom mai avea prilejul sa ne referim la ei, îi prezentam aici asa cumau fost conceputi de Tratatul de la Maastricht astfel:

A. Primul pilon (supranational-federatie) ComunitatileEuropene (CE) -politica agricola comuna; -uniunevamala si piata interna; -politica în domeniulconcurentei, subventii de stat; -politica structurala; -politica comerciala; -Uniunea Economica si Monetara(UEM);

B. Al doilea pilon (interguvernamental-confederatie)Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) a)politica externa:

-cooperare;-mentinerea pacii; -observatorii electorali si trupecomune de interventie;-drepturile omului;-democratie;

-asistenta acordata statelor terte. b)politica si securitate:

-politica europeana de securitate si aparare;-dezarmarea;-aspecte economice ale dezarmarii;-sistemul european de securitate.

C. Al treilea pilon (interguvernamental confederatie)Cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala

. trafic de droguri si trafic de arme;

. trafic de carne vie;

-terorismul;-infractiuni împotriva minorilor;

- cetatenia europeana;- cercetare si mediu înconjurator;- retele transeuropene (transporturi);- sanatate;- protectia consumatorului;- politica sociala;- politica comuna de imigratie;- politica în domeniul azilului- protectia frontierelor.

-crima organizata;-coruptie, coruptibilitate si înselaciune.

În afara acestor trei componente, denumite si cei trei piloni ai UE, Tratatuldefineste si unele principii fundamentale creând, totodata, un cadruinstitutional unic pentru Uniune.Tratatul prevede ca institutiile Uniunii sunt comune, dar acestea îsi exercitacompetentele dupa procedurile fiecarei Comunitati în parte, instaurând,totodata si o „cetatenie a Uniunii”. El mai stipuleaza si proceduri unice învederea aderarii altor state.Tratatul de la Maastricht, prezinta Uniunea Europeana ca un concept politiccoerent, dar neavând personalitate juridica, deci neputând încheia tratate.

Asa dupa cum am aratat mai sus, din Tratat reies o serie de principii, careguverneaza activitatea Uniunii Europene. Aceste principii în numar de trei,se prezinta în felul urmator:-Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, ale caror sistemede guvernamânt sunt bazate pe principiile democratice;-Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt garantate deConventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor salefundamentale, si astfel cum rezulta din traditiile constitutionale comunestatelor membre, ca principii generale de drept comunitar;-Principiul subsidiaritatii; Comunitatea actioneaza în limitele competentelorce-i sunt conferite si a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin Tratat; în domeniilecare nu tin de competenta sa exclusiva, Uniunea nu intervine, conformprincipiului subsidiaritatii, decât daca, si în masura în care, obiectiveleactiunii avute în vedere nu pot fi realizate suficient de statele membre si potsa fie mai bine realizate la nivel comunitar. Actiunea Uniunii nu depasesteceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele Tratatului

5

.

5

Roxana MUNTEANU – Drept European, Oscar Print, Bucuresti, 1996, pag 129

Tratatul aduce unele modificari în ceea ce priveste competenta Curtii deJustitie. Aceasta neavând prerogative privind politica externa si de securitatecomuna (PESC), i se atribuie unele competente limitate în cadrul cooperariiîn domeniul justitiei si al afacerilor interne.O problema demna de semnalat este cea referitoare la dorinta altor stateeuropene de a adera la Uniune. Ca o noutate adusa de Tratat, statele caredoresc sa adere trebuie sa ceara acest lucru, Uniunii si nu Comunitatilor.Etapele procedurii de aderare propuse de Tratat sunt urmatoarele:

-cererea adresata Uniunii, din partea statului solicitant, cerere care esteînaintata Consiliului European;-Consiliul, consulta Comisia si primeste avizul din partea ParlamentuluiEuropean; Consiliul se pronunta cu unanimitate de voturi;-statul solicitant încheie cu membrii cu drepturi depline ai Uniunii uneleacorduri privind conditiile admiterii;

-acordul este supus spre ratificare de catre toate statele contractante.Consiliul European, în sesiunea pe care a tinut-o în iunie 1993, laCopenhaga, a stabilit trei criterii principale pentru statele care dorescaderarea la Uniune

6

.-existenta unor institutii democratice stabile;-existenta unei economii de piata, viabile;-capacitatea de a-si asuma obligatiile Uniunii.

În anul urmator, 1994, la Essen, Consiliul stabilea strategia de preaderare,care urma sa fie finantata prin programul comunitar PHARE, constând dintr-un ajutor de 1 miliard de Euro pe an, pentru 11 state candidate. Fiecare dinaceste state urmau, ca în 1995 sa prezinte o „Carte Alba” cu privire larealizarile din statele respective, la pregatirile acestora de

6

Jeques Berthelot – Imposer le droit des peiples a se nourrir eux-memes-dans Le Monde diplomatique denovembre, 1998

a se integra în Uniune. În anul 1997, Comisia a publicat avizele sale înlegatura cu acest lucru.În decembrie 1997, Consiliul, la Luxemburg aproba începerea negocierilorde aderare pentru Cipru, Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia si Slovenia, careurmau sa devina membre la o data nedeterminata, dar apropiata. Statele careau început negocierile, dar si celelalte care au ramas sa astepte al doilea val(printre care si România), au beneficiat împreuna, începând din 1998, încadrul strategiei de preaderare de un ajutor în valoare de 1,5 miliarde Euro pean pâna în 2000, si apoi de 3 miliarde pâna în 2006. Aceste sume au fostdate, tocmai pentru a sprijini candidatii la aderare, în domeniul economic,administratiei, infrastructurii, protejarii mediului etc.

7

Întorcându-ne la Tratatul de la Maastricht, în acesta sunt înscrise în modexpres pentru Uniunea Europeana urmatoarele misiuni

8

:-sa promoveze o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatiloreconomice în interesul Uniunii Europene;-sa depuna eforturi eficiente si durabile în vederea protejarii mediului pecontinentul european;-sa foloseasca în mod judicios forta de munca si sa contribuie la realizareaunei protectii sociale reale;

-sa dezvolte programe concrete pentru îmbunatatirea calitatii vietii;-sa sprijine cooperarea si solidaritatea între membrii Uniunii.

Tratatul de la Maastricht largeste competentele CE în sase noi domenii:

-educatie si pregatire profesionala;-cultura;-tineret;-protectia consumatorului;

7

Florian COMAN, Raluca BUGHEA – Drept Comunitar european, editia a V-a, revazuta si adaugita, ProUniversitaria, Bucuresti, 2006, pag.19-208

Jean Yves Potel -Enjeux et risgues d'un Union europeenne elargic. Le monde diplomatique, fervier 1999,pg. 8

-retele transeuropene (transporturi);-politica industriala.

Totodata, se extind competentele comunitare în domeniul social. Statelemembre, cu exceptia Marii Britanii au adoptat dispozitii comune privindpromovarea ocuparii fortei de munca, îmbunatatirea conditiilor de munca siviata, protectie sociala, dialog social, dezvoltarea resurselor umane,combaterea excluderii de pe piata muncii etc.În ce priveste dreptul comunitar institutional, Tratatul de la Maastrichtextinde rolul Parlamentului European. A fost creata cu aceasta ocazie o nouaprocedura de codecizie în cadrul careia legatura dintre Parlamentul Europeansi Consiliul de Ministrii se consolideaza, iar raportul dintre cele douainstitutii capata conotatii mai echilibrate. De asemenea, se stabileste rolulParlamentului European în procedura de confirmare a Comisiei Europene.Tratatul recunoaste rolul partidelor politice europene în crearea si dezvoltareaconstiintei comunitare si în exprimarea vointei politice a europenilorcomunitari. De asemenea, se extinde durata mandatului ComuniuniiEuropene de la patru la cinci ani.Pentru Consiliul de Ministrii se extinde în cadrul sau folosirea votului înmajoritate calificata, în luarea majoritatii deciziilor adoptate prin procedurade codecizie si la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

Totodata, Tratatul de la Maastricht recunoaste importanta euroregiunilor îndezvoltarea economico-sociala si culturala a Uniunii Europene. Se înfiinteazaComitetul Regiunilor, organ consultativ alcatuit din reprezentantiiautoritatilor regionale.Tratatul consacra principiul subsidiaritatii ca regula generala, despre care ammai mentionat. Conform acestui principiu, în domeniile care nu tin decompetenta exhausiva a Uniunii Europene, aceasta nu va întreprinde actiuni,decât daca aceste actiuni sunt mai eficiente în atingerea obiectivelor Uniunii,decât actiunile întreprinse la nivel national sau local. Actiunile

comunitatii nu vor depasi în nici un caz ceea ce este necesar pentruîndeplinirea obiectivelor.

Alte principii ale Uniunii Europene sunt codecizia si solidaritatea la care vommai avea ocazia sa ne referim referi în lucrarea noastra. Tratatul de laMaastricht asupra Uniunii Europene are de fapt doua parti: prima parte serefera la Uniunea Economica si Monetara (UEM), iar cea de-a doua laUniunea Politica. Celor patru domenii mari la care se refera Tratatul de laMaastricht – cetatenia, uniunea economica si monetara, politica externa side securitate comuna si justitie si afaceri interne – le-am consacrat înlucrarea noastra capitole separate, datorita importantei lor nu numai lamomentul Tratatului, ci mai cu seama permanentei lor actualitati.

A. Cetatenia uniuniiTermenul de cetatean, aparut prima data în Tratatul de la Roma, are, acum unalt înteles. În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este cetatean alUniunii orice persoana care are nationalitatea unui stat membru. CetateniiUniunii îsi exercita drepturile si îsi asuma obligatiile prevazute în Tratat.Acesta prevede si alte noi drepturi specifice:-dreptul de a circula si de sedere în mod liber pe teritoriul statelor membre;

-dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile locale si la alegerile europene;

-dreptul de protectie diplomatica în terte tari;-dreptul la protectia juridica, dreptul de petitionare si cel de a se

adresa mediatorului.B. Uniunea Economica si Monetara (UEM)

Componenta economica si cea monetara, care constituie Uniunea Economicasi Monetara, se întemeiaza pe de o parte pe politica economica a statelormembre, respectiv pe o politica monetara unica, prin crearea unei monedeunice. Aceasta moneda purta denumirea de ECU. Uniunea Economica siMonetara a avut trei etape de evolutie:

-Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, stabilea ca prima etapaîncepe de la 1 iulie 1990, când statele membre trebuiau sa realizeze oconvergenta progresiva a politicilor si performantelor economice;-cea de-a doua etapa considerata ca o perioada de tranzitie s-a desfasurat între1 ianuarie 1994 si 1 ianuarie 1999, când se creeaza si Institutul MonetarEuropean, care a înlocuit Comitetul Guvernatorilor;-cea de-a treia etapa începe la 1 ianuarie 1999, când moneda ECU a fostînlocuita de Euro. Cu acest prilej, Marea Britanie si Danemarca, prinîncheierea unor protocoale speciale, si-au rezervat dreptul de a nu participa laUEM la începutul etapei a treia; în aceasta faza se înfiinteaza Bursa CentralaEuropeana.

C. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)Actul Unic European a stabilit mecanismul de cooperare politica prin cel de-al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht care instaureaza o politicaexterna si de securitate comuna ce permite adoptarea unor actiuni comune siîn politica externa. În acest domeniu s-a hotarât ca deciziile sa fie luate înunanimitate, iar masurile de punere a lor în practica prin vot cu majoritatecalificata.Pentru securitate comuna, Tratatul consemneaza o politica a carui obiectivfinal îl constituie apararea comuna cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale(UEO). Statele comunitare pot sa continue actiunea la nivel national (local)cu conditia ca actiunile lor sa nu contravina deciziilor comunitare. Îndomeniul politicii externe si de securitate comuna se uziteaza doua tipuri deactiuni:-pozitiile nationale promovate de statele membre trebuie sa corespunda cupozitia Uniunii într-un anumit domeniu (a se vedea cum s-a respectat acestact, inclusiv de România referitor la Kosovo);

-actiuni comune, operationale ale statelor membre.D. Justitie si Afaceri Interne (JAI)

Cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene faciliteaza si protejeaza circulatiapersoanelor pe teritoriul statelor comunitare. Deciziile se iau în unanimitatesi vizeaza urmatoarele domenii:

-politica de azil;-trecerea frontierei;-imigrarea;-traficul de droguri;-combaterea fraudei la nivel international;-cooperarea judiciara în materie civila;-cooperarea judiciara în materie penala;-cooperarea vamala;-cooperarea politieneasca.Tratatul a adus modificari în urmatoarele domenii principale:-procesul de democratizare;-politica ocupationala;-spatiu de libertate, suveranitate si justitie;-politica externa si de securitate comuna (PESC);-reforma institutionala comunitara;-legaturi externe.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fara a-lînlocui. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de aasigura capacitatea de actiune a Uniunii Europene si dupa extinderea spre est.

Integrarea europeana a fost conceputa înca de la bun început ca un procesevolutiv, astfel încât Tratatul de la Amsterdam poate fi considerat astazi caun moment semnificativ, care se înscrie întru totul pe linia de gândire cefusese avuta în vedere de cei care au conceptualizat, la timpul

respectiv, ideea integrarii europene. De altfel, integrarea a fost privita chiarde precursorii sai ca un proces ce trebuia, în final, sa se extinda asupraactiunii politice, apreciata ca fiind indispensabila atât pentru securitateacontinentului, cât si pentru mentinerea unor relatii pasnice, de siguranta si deîncredere între state.

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de sefii de state si de guverne aiUniunii Europene la 16-17 iulie 1997 si semnat la 2 octombrie 1997. A intratîn vigoare la 1 mai 1999.O analiza atenta a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune cutoata seriozitatea si obiectivitatea, pentru a putea detecta ceea ce este într-adevar nou în cadrul acestui document.Mai întâi se constata o modificare a conceptiei cu privire la ritmul siobiectivele integrarii. Astfel, Tratatul de la Amsterdam înscrie principiulflexibilitatii, acesta constând în dreptul unor anumite state de a instaura întreele o colaborare mai strânsa. Acest lucru înseamna un regim mai înalt alintegrarii cu conditia ca sa nu creeze, prin aceasta, discriminari ori sa fieafectate domenii ce ar tine de competenta exclusiva a Comunitatii. S-a trecut,prin urmare, de la viziunea unei Comunitati care se dezvolta în mod spontan,ascendent si uniform, la viziunea unei Comunitati „cu doua viteze”, pentru ase da satisfactie intereselor unor anumite tari mai puternic dezvoltate decâtaltele.O alta importanta inovatie, ce tine de filozofia comunitara este prevederea pecare o consacra Tratatul de la Amsterdam prin art. F1 (7), în conformitate cucare Consiliului, cu participarea sefilor de state sau de guverne, poate, lapropunerea Comisiei sau unei treimi din tarile membre, cu avizulParlamentului European, în cazul unei violari grave si persistente adrepturilor omului cu majoritate calificata sa dispuna suspendarea unoradintre drepturile tarilor în cauza, recurgând la aplicarea Tratatului, inclusivdreptul de vot al reprezentantilor Guvernului statului respectiv în cadrulConsiliului.

Noua filozofie comunitara cuprinde si modul în care se înfatiseaza în cadrulTratatului de la Amsterdam raportul dintre elementul supranational,comunitar si cel national. Potrivit Tratatului de la Amsterdam estemodificata ordinea obiectivelor Uniunii înscrise în art. F (6). Daca în formainitiala, stabilita la Maastricht, primul obiectiv ai Uniunii era de a respecta„identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme de guvernare suntfondate pe principiile democratice”, acest obiectiv este trecut pe locul trei,primul obiectiv devenind respectul drepturilor omului si libertatilorfundamentale, ca si al statului de drept -principii comune statelor membre.Totodata, în anumite domenii, competentele Comunitatii cresc fata de celerezervate statelor nationale (de pilda, protectia mediului înconjurator) -identitatea nationala suferind, astfel, vizibile prejudicii.Se aduc modificari conceptiilor generale privind cetatenia Uniunii. Astfel, laart. 8 (17) Tratatul face precizarea potrivit careia „Cetatenia Uniuniicompleteaza cetatenia nationala si nu o înlocuieste”, idee care nu existaanterior în Tratatul de la Maastricht si pe care o vom dezvolta în lucrareanoastra la un alt capitol.În ceea ce priveste relatia dintre elementul supranational si cel national seconstata, pe de o parte, tendinta introducerii pe primul plan a obiectivelorcomune, în dauna celor nationale, dar si, pe de alta parte, a rezistentei unorvalori ce tin de ordinea statala, cum ar fi cetatenia nationala, care, asa cum seprecizeaza în Tratat, nu înlocuieste ci doar completeaza cetatenia comunitara.

Unele state si-au manifestat retineri serioase fata de normele comunitare. Sepoate mentiona aici atitudinea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei fata deAcordul Schengen (Protocoalele 3, 4, 5 la Tratatul privind UniuneaEuropeana) sau cele opt „Declaratii” anexate la Actul Final al Conferinteicare s-a încheiat cu semnarea Tratatului.În procesul democratizarii institutionale comunitare, Tratatul de laAmsterdam aduce o serie de precizari în ceea ce priveste Parlamentul

European cifra deputatilor acestora neputând depasi 700, în ce privestedreptul de „codecizie”, precum si în legatura cu reprezentarea statelor încadrul acestei institutii comunitare.

În cadrul functionarii Consiliului, se aduc precizari în ceea ce privestemajoritatea calificata

9

. Desi Consiliul ramâne un organ eminamenteinterstatal dar nu supranational, într-o serie de decizii importante el urmeazasa decida cu majoritate calificata, prin aceasta întelegându-se ca tarilemembre dispun, în cazul utilizarii acestui procedeu de vot, de un numardiferentiat de voturi. Astfel, Italia, Franta, Germania si Marea Britanie dispunde câte 10 voturi, Spania de 8, Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia de câte 5,Suedia si Austria de câte 4, iar Finlanda, Danemarca si Irlanda de câte 3.

Tratatul de la Amsterdam include în componenta sa si asa numitul„Compromis de la Ioannina” din 1994, potrivit caruia daca membri aiConsiliului reprezentând un total de 25 de voturi îsi manifesta intentia de a seopune adoptarii de catre Consiliu a unei decizii cu majoritate calificata,Consiliul va trebui sa depuna toate diligentele ca sa poata fi promovata osolutie satisfacatoare cu cel putin 65 de voturi.În esenta, Tratatul a extins drepturile Parlamentului European (PE) în sensulparticiparii acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese dejaspecificat în Tratatul de la Maastricht, aducând Parlamentul la acelasi nivelcu Consiliul de Ministrii.Prin Tratat se extinde dreptul Parlamentului European de a participa la luareadeciziilor în toate domeniile pe care Consiliul de Ministrii hotaraste cu omajoritate calificata. Domeniul cel mai costisitor al Uniunii Europene, celagrar, a fost exceptat de la regula mai sus mentionata.

9

O majoritate simpla cere mai mult de 50% din voturile exprimate; o majoritate absoluta cere peste 50%dintre toti membri sai , indiferent de numarul celor care voteaza; decizia majoritatii calificate în Consiliul deMinistrii impune un procent de 62% din 87 de voturi. Potrivit procedurilor normale de vot fiecare membruare un vot din 2004 într-o UE cu 25 de tari, majoritatea calificata este de 232 la 321 voturi din 2007, într-oUE cu 27 de state majoritatea calificata este de 258 din 345 voturi.

Tot în domeniul procesului de democratizare institutionala mai retinem faptulca drepturile Parlamentului European au fost extinse si în procesul dedesemnare a membrilor Comisiei Europene. Astfel, Parlamentul nu numai catrebuie sa fie de acord cu numirea membrilor acesteia, dar si cu numireapresedintelui Comisiei.Cu toate acestea, Parlamentul European, desi este singurul organ ales depopulatie în mod direct, nu are înca drept de initiativa legislativa, pe carecontinua sa-l aibe membri Comisiei Europene. Întrucât Comisia Europeanaare competente si asupra aplicarii legislatiei europene, aceasta înseamna ca,detinând în acelasi timp si dreptul de initiativa în elaborarea legilorcomunitare, se încalca principiul separatiei puterii legislative de ceaexecutiva.Politica ocupationala este pentru prima data mentionata într-un Tratat de oasemenea anvergura europeana. Chiar daca aceasta politica ramâne ca osarcina a statelor membre s-au stabilit masuri de o mai buna coordonare apoliticilor nationale în domeniu.O tema de o mare importanta a Tratatului de la Amsterdam este accentuareadezvoltarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie, în cadrul caruia safie asigurata libera circulatie a persoanelor prin masuri adecvate controluluifrontierelor Uniunii Europene, controlului, imigrarilor, azilului, precum siprevenirii criminalitatii. În acest context au fost extinse drepturile OficiuluiEuropean de Politie (EUROPOL) si a fost integrat în actele comunitareTratatul de la Schengen, cu toate ca Marea Britanie si Irlanda si-au rezervatdreptul de a nu adera la acest Tratat.În ce priveste politica externa si de securitate comuna (PESC) a fost înfiintatpostul de Înalt Reprezentant al Politicii Externe si de Securitate Comuna, curolul de a reprezenta Uniunea Europeana în afacerile externe.În privinta hotarârilor luate în domeniu de catre Consiliul de Ministrii,acestea se iau în continuare cu unanimitate de voturi.

Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample si în ce

priveste politica de mediu. „Respectarea mediului” formulata de Tratatul dela Maastricht a fost înlocuita cu formula „nivel înalt de protectie si deîmbunatatire a calitatii mediului”.

Tratatul aduce în planul comunitar principiul egalitatii între barbati si femei,alaturi de promovarea unui cadru adecvat de ocupari a fortei de munca si deprotectie sociala.Evidentiem, de asemenea, prevederile noi introduse în Tratat legate de fortade munca si politica sociala. Se remarca faptul ca înca în PreambululTratatului se fac referiri la Cartea Sociala Europeana, semnata la Torino înanul 1961 si la Carta Comunitara a Drepturilor sociale fundamentale aleangajatilor, din anul 1989. Tratatul rezerva politicii sociale un rol de interesfundamental al Uniunii, facându-se referire la o „strategie coordonata” astatelor membre în aceasta problema si creând si alte institutii noi precumComitetul pentru ocuparea fortei de munca.Într-o alta perspectiva, Tratatul prevede pentru prima data un mecanism desanctionare a statelor membre care se fac vinovate de o „violare grava sipersistenta” (art. 7) a drepturilor fundamentale permitânduse Consiliului sarespecte dreptul de vot al statului respectiv. Aceasta prevedere a iscat multecontroverse juridice si, practic nu s-a aplicat pâna în prezent. Problema aramas în suspensie mai ales sub aspectul fundamentului juridic, întrucâtUniunea Europeana nu este parte a CEDO, singurul organism pertinent carear putea oferi un raspuns în baza Cartei Drepturilor Fundamentale adoptatasolemn la Nisa.O alta inovatie importanta a Tratatului de la Amsterdam este cea referitoarela unificarea Tratatelor comunitare. Aceasta idee este mentionata în modexpres într-o declaratie, „Declaratia nr. 42 asupra codificarii tratatelor”,adoptata de Conferinta, care se refera la continuarea lucrarilor pentruefectuarea unei codificari a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a TUE. ÎnDeclaratie se subliniaza ca statele contractante convin asupra faptului carezultatul definitiv al acestui „exercitiu tehnic, care va fi facut public cu titlulde exemplu”, sub

responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoarejuridica.

Observam10

, în legatura cu acest aspect, ca în literatura noastra juridica semanifesta doua puncte de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere,Tratatele care pun bazele Comunitatilor Europene au fost înlocuite de la 1ianuarie 1993 de Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca înloc de mai multe comunitati sa se vorbeasca despre o „singura comunitate”.Potrivit unui punct de vedere, cele trei comunitati si-au pastratindividualitatea, tratatele comunitare nefiind înlocuite, ci numai modificate(sau codificate) prin Tratatul de la Maastricht.

Încheiem scurta prezentare a Tratatului de la Amsterdam cu o alta inovatie pecare o vom detalia într-un capitol separat. La acest moment spunem doar caîn cadrul PESC se includ misiunile comunitare, gestionarea crizelor siposibilitatea Uniunii de a recurge la Uniunea Europei Occidentale (UEO)pentru punerea în aplicare a misiunilor sale. Uniunea Europeana a preluatsarcinile UEO dupa ce a decis în decembrie 1999, la sammit-ul de la Helsinkisa-si asume noi responsabilitati în materie de securitate si aparare.Desi contine multe prevederi de natura a facilita programul reformeiinstitutionale si politicilor comunitare, Tratatul de la Amsterdam lasa

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa este cel de-al patrulea Tratat european în 13 ani11

.Cu alte cuvinte, înca din 1987 a fost o revizuire a Tratatelor la fiecare trei

10

Florian COMAN, Raluca BUGHEA – op. cit. pag.3811

Dupa Actul Unic European din 1987, tratatul de la Maastricht din 1993 si Tratatul de la Amsterdam din1997

nerezolvate

multe

aspecte importante, de

exemplu cele apartinând

problemelor sociale, ocupare

afortei

de munca, reducere

asomajulu

i,armonizarea fiscala s.a.

ani. Aceasta ne poate indica atât o aliniere la schimbari în UniuneaEuropeana, cât si dificultatea partenerilor de a tine pasul cu acestea.Tratatul de la Amsterdam nu a putut rezolva trei probleme cruciale pentruviitorul comunitatii largite:

-structura institutiilor comunitare si mai ales dimensiunea Comisiei;-modalitatea de numarare a voturilor în Consiliu;

-extinderea voturilor prin majoritate calificata legata de proceduracodecizionala.Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 si a intrat în vigoare la1 februarie 2003, dupa ce a fost mai întâi ratificat de fiecare stat membru,prin vot în parlamentele nationale sau prin referendum.Obiectivul Tratatului de la Nisa considerat ca fiind indispensabil viitoareiextinderi a Uniunii Europene l-a constituit elaborarea unor prevederi care saasigure o buna activitate institutionala în momentul în care Uniunea va aveaaproape 30 de membri. Acest lucru înscrie Tratatul de la Nisa într-o viziunede reformare cu trei axe principale:

-structura si modul de functionare a institutiilor europene;-procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministrii;-consolidarea cooperarii între institutii.

Reforma institutionala începuta la Amsterdam era necesara, atât pentru aasigura continuitatea procesului de aprofundare a Uniunii Europene, dar maiales, pentru realizarea extinderii spre statele Europei centrale si de est(PECOS)

12

. Tratatul de la Nisa continua rezolvarea unor probleme începuteasadar, la Amsterdam (1997), dupa cu urmeaza:

-modificarea votului statelor membre în Consiliu;-îmbunatatirea ponderii statelor în luarea deciziilor;-modificarea structurii Comisiei Europene;-modificarea puterii reale a Parlamentului European;-extinderea votului prin majoritate calificata si reducerea

12

Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Ungaria, Bulgaria

corespunzatoare a deciziilor luate prin unanimitate;-institutionalizarea cooperarii înntarite.

În ce priveste Parlamentul European, Tratatul de la Nisa consolideaza rolulacestuia de colegislator, procedura de codecizie urmând sa fie adoptata si îndomeniile: lupta împotriva discriminarilor, coeziunea economica si sociala,vize, azil si imigratie. Totodata, au fost extinse si domenii în careParlamentul poate sesiza Curtea de Justitie a Comunitatii Europene. Tratatulasigura o baza juridica partidelor politice din statele membre. El stabileste unstatut care sa contina mai ales codificarea unor drepturi si reguli de finantarea partidelor politice din statele comunitare.Tratatul stabileste un numar maxim de 732 de mandate în ParlamentulEuropean în loc de 626 cum prevedea Tratatul de la Amsterdam. Au fostreduse, totodata, numarul locurilor în Parlament pentru unele state. În prezentParlamentul European are 785 de locuri. Distributia locurilor pe cele 27 destate se face pe baza respectarii principiului „proportionalitatii degresive” încare rolul principal îl detine numarul populatiei fiecarui stat. Astfel, cele 27de state au primit un numar de europarlamentari dupa cum urmeaza:Germania 99, Franta 78, Marea Britanie 78, Italia 78, Spania 54, Polonia 54,România 35, Olanda 27, Grecia 24, Portugalia 24, Belgia 24, Cehia 24,Ungaria 24, Suedia 17, Austria 18, Bulgaria 18, Danemarca 14, Slovacia 14,Finlanda 14, Irlanda 13, Lituania 13, Letonia 9, Slovenia 7, Estonia 6, Cipru6, Luxemburg 6, Malta 5.Pentru Consiliul Uniunii Europene au fost stabilite doua proceduri de vot:unanimitatea si majoritatea calificata. A fost diminuata (si procesul vacontinua) regula unanimitatii prin care statele membre îsi pot exercita dreptulde „veto”. Regula unanimitatii se va elimina treptat. Despre majoritateacalificata am dat câteva explicatii în subcapitolul precedent. În plus, maispunem ca acest sistem de vot are la baza ponderea voturilor în cadrulConsiliului Uniunii Europene, fiecarui stat fiindu-i atribuit un numar devoturi, functie de criteriul ponderii populatiei sale. Uniunea Europeana,

cu 27 de state membre, are urmatoarea distributie a numarului de voturi înConsiliu:

-29 de voturi pentru Germania, Franta, Italia, Marea Britanie;-27 de voturi pentru Spania si Polonia;-14 voturi pentru România;-13 voturi pentru Olanda;-12 voturi pentru Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria si Portugalia;-10 voturi pentru Austria, Bulgaria, Suedia;-7 voturi pentru Danemarca, irlanda, Lituania, Slovacia si Finlanda;-4 voturi pentru Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg si Slovenia;-3 voturi pentru Malta.

Tratatul extinde votul cu majoritate calificata si pentru domeniile: coeziuneaeconomica si sociala, încheierea de acorduri internationale în domeniulproprietatii intelectuale si al serviciilor, cooperare judiciara în materie civila.

Pentru componenta Comisiei Europene, Tratatul de la Nisa a stabilitîncepând cu anul 2005 numai câte un comisar de provenienta din alt statmembru. Acum când Uniunea Europeana are 27 de state, numarulcomisarilor ramâne acelasi (27) si s-a instaurat un sistem de rotatie ale caruireguli s-au stabilit de Consiliu prin vot în unanimitatea membrilor sai.Au fost extinse puterile presedintelui Comisiei în organizarea interna astructurii, remanieri, cererea demisiei comisarilor. Sa mai spunem capresedintele este desemnat de catre Consiliul Uniunii europene prin vot cumajoritate calificata.Tratatul de la Nisa a stabilit pentru Curtea de Justitie a ComunitatilorEuropene o mai buna functionare, scurtarea termenelor de judecata,modificari în competentele sale si pentru Tribunalul de Prima Instanta.Având în compunere câte un membru din fiecare stat, Curtea se poate reuniîn plen sau în camera largita. De asemenea, Tratatul stabileste ca actiuniledirecte pot fi depuse numai la Tribunalul de Prima Instanta, care

prezinta competenta si asupra unor anumite actiuni de validare a unui actcomunitar.

Pentru Curtea de Conturi s-a stabilit ca fiecare stat are dreptul la un membruîn acest organism numit de Consiliu prin vot cu majoritate calificata. Deasemenea, s-a stabilit un numar maxim de 350 de membri pentru ComitetulEconomic si Social si Comitetul Regiunilor. Rolul Comitetului Economic siSocial conform Tratatului este acela de reprezentant al organismeloreconomice si sociale din societatea civila. Pentru Comitetul regiunilor,membri trebuie sa posede un mandat electoral în colectivitatea pe care oreprezinta.Reluând prevederile de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa împuternicesteConsiliul Uniunii Europene, care în urma unei decizii cu 4/5 din voturi sidupa consultarea Parlamentului European sa poata adresa o recomandareoricarui stat membru, pe al carei teritoriu s-a produs un act de violare adreptului comunitar.Tratatul de la Nisa apare la mai putin de doi ani dupa intrarea în vigoareprecedentului sau, Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999). Rezultateleacestuia din urma nu fusesera complet consolidate si aplicate. Tratatul de laNisa epuizeaza nevoia extinderii Tratatului de la Amsterdam în problemecare anterior oferise solutii, dar esuase în aplicarea acestora. În acelasi timp,solutiile oferite trebuiau completate, explicate si implementate. Iata de cecele doua Tratate trebuie interpretate în paralel pentru a determina arsenalulinstitutional si normativ al Uniunii Europene. Acest lucru îl vom aplica si noiîn cursurile care urmeaza.

DEFINITIA SI SPECIFICUL DREPTULUI COMUNITAR

Raportul dintre ordinea juridica interna, europeana si ceainternationala

Existenta Comunitatilor Europene se bazeaza pe institutii de drept supusedreptului international si care reglementeaza prin intermediul unor pluralitatide relatii juridice, raporturile dintre statele membre.Statele membre ale Comunitatiilor Europene continua sa fie actoriiconstitutivi ai acestora. Statele sunt subiectele primare de drept care stabilescfundamentul si liniile esentiale ale progresiei unificarii europene, acestearealizându-se prin instrumentele internationale de drept la care statele suntparte.Metodele utilizate în constructia europeana exista în doua dimensiunifundamentale: cooperarea si integrarea.Cooperarea consta în posibilitatea pe care statele nationale o au de a munciiîmpreuna între si pe deasupra frontierelor, fara disparitia completa asuveranitatii. De aceea, eforturile de unificare bazate pe conceptul decooperare nu au ca obiectiv fundamental crearea unui superstat, a unui statglobal, centralizat, a unei entitati politice post-nationale, ci se limiteaza larealizarea unei uniuni de state suverane cu care coexista structurile nationale.Aceasta este formula de functionare a organizatiilor internationale clasiceprecum Consiliul Europei, NATO, OSCE, DECD etc. În cel mai fericit caz oasemenea cooperare poate duce la o centralizare de tip confederatie.Conceptul de integrare traditionala consta în renuntarea la ideea casuveranitatea statelor este inviolabila si indivizibila. Aceasta ideeaconsiderata perimata se completeaza cu alta potrivit careia, imperfectiunileconvietuirii politice, insuficientele sistemului statului national si abuzurile de

putere ale unor state asupra altora (hegemonia) ar putea fi depasite numaidaca suveranitatile nationale ar fuziona într-o suveranitate comuna. Uniiautori invoca aici principiul fidelitatii fata de comunitatiile auropene. Acestprincipiu presupune ca statele membre sa adopte toate masurile pentru a-siîndeplini cu diligenta obligatiile juridice comunitare asumate si sa intezicaacele actiuni care ar putea afecta buna funtionare a Comunitatilor.

În cadrul sistemului de drept al oricarui stat membru se contopesc doua laturifundamentale: cea comunitara si cea alcatuita din normele dreptului intern.Se întrepatrund aici relatiile dintre dreptul comunitar

13

si dreptul intern alstatelor membre. Aceste relatii sunt de fapt continute si explicate în tipurilede relatii dintre dreptul international si dreptul intern.Astfel, dreptul international obliga statele sa respecte tratatele pe care le-auîncheiat si sa determine propriile organe legislative, executive si judecatorestisa le aplice.Pe de alta parte, dreptul international nu reglementeaza modul în carenormele cuprinse în tratatele internationale sunt integrate în ordinea juridicainterna. Acest lucru este de fapt o chestiune de suveranitate, statele avândlatitudinea de a adopta o pozitie sau alta în aceasta problema, în functie deinteresele si aspiratiile lor.În legatura cu raportul dintre ordinea juridica înternationala si cea interna s-au conceput de-a lungul timpului doua mari constructii teoretice: dualismul simonismul.Dualismul este o conceptie potrivit careia ar exista doua ordini juridice, egaleîntre ele, dar separate, independente, fara a interactiona. Astfel, ordineajuridica interna si cea internationala coexista, dar nu au nimic în comun,functionând ca sisteme autonome total independente. Cei mai reprezentativisustinatori ai acestor teorii au fost Tripel în anul 1923 si Anzilatti în anul1939. Aceasta doctrina, desi a fost îndelung teoretizata, nu a

1

Termenul de „drept comunitar european” este cel mai adesea uzitat cu denumirea sa prescurtata de „dreptcomunitar” termen la care ACHIESAM

suferit modificari esentiale în raport cu orientarea sa initiala.În sens larg, doctrina dualista sustine ca valoarea normelor juridice interne nudepinde de concordanta lor cu normele internationale si invers, aceastaîntrucât se aplica în doua sisteme de ordine juridica diferita.Daca în anumite situatii normele juridice interne sunt asemanatoare saucoincid cu normele internationale de drept, acest lucru nu poate fi decât unfenomen întâmplator, fara o cauza obiectiva.Daca normele interne nu corespund cu cele internationale, acest fapt nuafecteaza valabilitatea lor. În dreptul intern trebuie aplicate normele dreptuluiinternational, iar daca acestea contravin unor angajamente internationale,neconcordanta va atrage raspunderea statutului în în cauza.Pe de alta parte, pentru ca normele dreptului international sa poata fi aplicateîn ordinea interna a unui stat contractant, este necesar ca acest stat saconcretizeze normele internationale în acte normative interne. Se realizeazaîn acest mod asa numita „nationalizare a normelor internationale”. În acestcaz normele nu pot fi aplicate decât în noua lor calitate, ca reglementariinterne. Acest lucru admite si modificarea ulterioara a normelor, conformprocedurilor dreptului intern, angajând în acest caz raspundereainternationala a statului ca subiect primar de drept international.Orientarea monista considera dreptul ca pe o structura unitara, normele dedrept având un caracter obligatoriu indiferent daca acestea sunt adresateindivizilor, statelor sau organizatiilor. În conceptia monista nu exista douaordini juridice, ordinea interna si cea internationala, ci o singura ordinejuridica ce are doua forme de manifestare: dreptul national si dreptulinternational, una dintre acestea primeaza asupra celeilalte, dupa cum sustinunii sau altii, adepti ai umanismului.Cel mai de seama reprezentant al umanismului juridic international a fostfara îndoiala Hans Kelsen (1881-1973), un mare teoretician aljurisprundentei, asimilat scolii pozitiviste, cel mai sistematic si remarcabilteoretician al secolului XX. El a sustinut primatul dreptului international

asupra celui intern.

Teoriile moniste sustin ca exista o ordine juridica universala, care estesuperioara ordinelor juridice interne ale statelor. De aceea normainternationala se aplica imediat, fara nici o transformare în ordinea interna astatelor. Atunci când se constata contradictie între norma interna si ceainternationala se aplica norma internationala. Aceasta solutie care esteacceptata si de Constitutia României are asadar o sorginte monista ceconsidera dreptul intern ca fiind derivat din dreptul international. În general,Constitutia noastra nu este consecventa în problema analizata.Tot de orientare monista este si teoria potrivit careia dreptul intern esteprimordial în raport cu cel international. Acesti teoreticieni juristi consideraca nu exista decât o singura ordine juridica – dreptul statal national, iardreptul international public este în afara vointei umane, el nefiind decât oprelungire a dreptului national. Relatiile actuale internationale, bazate peinteresul reciproc al partilor contractante si pe înfaptuirea unor proiectecomune au infirmat teoriile moniste si primatul dreptului intern.

Dreptul comunitar european ca si dreptul international postuleaza monismulîn forma sa primara si impune respectarea sa de catre statele comunitare.

Dreptul comunitar nu poate fi înteles si aplicat decât în monism, singurulprincipiu comparabil cu ideea unui statut de integrare. TratateleComunitatilor Europene au instituit o ordine juridica proprie, integratasistemului juridic al statelor membre si care se impun jurisdictiilor acestora.Asadar, dreptul comunitar se aplica în ordinea juridica interna asa cum a fostel creat de statele membre, fara nici o receptare sau transformare a sa în dreptintern.Concluzionând, putem afirma ca dreptul comunitar european a înlaturatconceptiile dualiste, el fiind aplicabil, indiferent de forma sa (originara sauderivata) în dreptul intern al statelor membre, cu cel putin

urmatoarele consecinte14

:

-dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea juridica interna astatelor, fara sa fie necesara vreo formulare speciala de introducere;-normele comunitare îsi ocupa locul în ordinea juridica interna a statelor, cadrept comunitar;

-judecatorii nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar.În ce priveste România, ca stat comunitar, articolul 11 din ConstitutiaRomâniei, obliga tara noastra sa-si îndeplineasca în bune conditii si întocmaiobligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Toate tratatele încheiatede România fac parte din dreptul intern (conceptie monista). Mai mult, dacaun tratat international ce urmeaza sa fie încheiat contravine Constitutiei el nupoate fi ratificat decât dupa revizuirea acesteia.În materie de drepturile omului, Constitutia României acorda prioritatedreptului international în raport cu cel international, daca acesta continedispozitii mai favorabile (conceptie monista).Corelatia dintre dreptul intern si dreptul comunitar este asemanatoare cu ceaîntre dreptul intern si dreptul international, asa dupa cum am aratat. Aceastanu înseamna ca dreptul comunitar s-ar confunda cu dreptul international.Existenta la nivelul comunitatilor europene a unui set de valori precumjustitia si pacea sociala, cooperarea, integrarea, programul, securitatea etc. adeterminat abordari identice atât la nivelul ordinii juridice internationale, îngeneral, cât si a celei comunitare, în particular.Dreptul comunitar si dreptul international sunt complementare. De asemenea,se poate spune ca existenta unor competente paralele evidentiaza si existentaunei complementaritati de interese ce unesc comunitatea internationala cucea europeana.

14

Augustin Fuerea – Drept comunitar al afacerilor, Editia a II-a, revazuta si adaugita, Universul Juridic,2006, pag. 36

Definirea dreptului comunitar

Cu toate asemanarile dintre ele, între dreptul comunitar si dreptul intern(national) exista importante deosebiri de natura juridica în ce privesteobiectul de reglementare, dar si modul de elaborare a normelor juridice,subiectele de drept, sistemul de aplicare si sanctionare a normelor juridices.a.În sens larg, dreptul comunitar este dat de un ansamblu de reguli, norme siinstitutii de drept, aplicate în ordinea juridica din comunitatile europene.Acestea sunt reprezentate mai întâi prin Tratatele institutive, dar si dupa cumvom vedea, de alte reguli cuprinse în documente (actele) adoptate de catreinstitutiile comunitare în aplicarea acestor Tratate.De fapt dreptul primar comunitar european este constituit din trei Tratateinstitutive ale comunitatilor, tratate care au fost permanent modificate,completate si adaptate noilor realitati. Toate acestea au condus la aparitiaunui numar mare de instrumente conventionale proprii unei comunitati saualteia ori comune celor trei la un loc.Dreptul comunitar este un drept de sine statator. El se deosebeste de dreptulintern (national) al statelor, nefiind creatia unui singur stat, dar si de dreptulde tip federal, specific tarilor cu asemenea forma de stat. Dreptul comunitarnu se confunda nici cu dreptul international si nici nu face parte propriu-zisdin el, desi izvoarele sale principale sunt tratate internationale guvernate dedreptul tratatelor. Prin aceste tratate au fost create cele trei comunitatieuropene: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului(CECA/CECO/ECSC); Comunitatea Europeana a Energiei Atomice(CEEA/EAEC); Comunitatea Economica Europeana (CEE/EEC). PrinTratatul de la Maastricht din 1993, cele trei Comunitati au fost reunite subdenumirea generica de Uniunea Europeana (UE), fara însa ca cele treiComunitati sa înceteze a mai exista.

Dreptul comunitar aparut dupa cel de-al II-lea razboi mondial a

generat o ordine juridica comunitara, în favoarea careia statele membre si-aulimitat o parte a competentelor în anumite domenii.

Sub aspectul aplicarii, dreptul comunitar se adreseaza în mod direct statelormembre ale Uniunii Europene, resortisantilor lor si persoanelor individualeaflate sub jurisdictia lor, în mod egal. Dreptul comunitar este prioritar fata dedreptul national al statelor membre în domeniile aflate sub competentaorganelor comunitare.Toate statele membre impun propriilor cetateni cunoasterea dreptuluicomunitar si aplicarea acestuia. Ele militeaza pentru apropierea si adaptarealegislatiilor nationale la normele dreptului comunitar.Dreptul comunitar are în primul rând ca obiect de studiu relatiile dintrestatele membre ale Comunitatilor Europene. El este format dintr-un ansamblude norme juridice ordonate conform unor principii ierarhice precise siviguroase. Toate aceste norme, principii si institutii juridice, formeazaordinea juridica comunitara ce este diferita atât de ordinea juridicainternationala, cât si de cea nationala.Consemnam faptul ca între orinea juridica comunitara si ordinea juridica astatelor membre exista raporturi bazate pe principiul integrarii directe adreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre si alprimordialitatilor dreptului comunitar asupra celui intern. Chiar daca cestedoua principii nu rezulta în mod expres din Tratatele institutive aleComunitatilor Europene, ele au fost evidentiate si validate de jurisprudentaeuropeana.Putem defini dreptul comunitar ca fiind ansamblul regulilor, normelor,institutiilor si instrumentelor juridice oglindite în Tratatele institutive aleComunitatilor Europene (cu toate modificarile, completarile si adaptarileulterioare) si în actele adoptate de institutiile comunitare, care au ca scopinstituirea, organizarea si functionarea Comunitatilor Europene si a UniuniiEuropene în ansamblul sau.

În functie de continutul sau, dreptul comunitar se împarte în drept

institutional – care vizeaza organizarea institutiilor comunitare, puterile lor sirelatiile dintre ele sau cu exteriorul comunitatilor – si drept materialcomunitar care priveste regulile ce se aplica în domenii bine definite deTratatele comunitare. În functie de sursele sale, dreptul comunitar este undrept original si primar -creat de Tratatele institutive ale ComunitatilorEuropene împreuna cu conventiile si protocoalele atasate – si un dreptderivat sau secundar, adica cel ce a rezultat prin activitatea institutiilorcomunitare în aplicarea Tratatelor comunitare.

Dreptul comunitar este un sistem de drept creat prin vointa comuna a statelorsuverane membre. Prin continutul sau, dreptul comunitar realizeazao armonizare între diferitele ramuri de drept national; fiscal, vamal,comercial, social si bancar.Sa mai spunem ca normele de drept comunitar nu pot acoperi toate domeniilede reglementare juridica specifice unui sistem national de drept. De aceea, îndomeniile în care dreptul comunitar nu are vocatia de a se impune regulilorjuridice nationale (cum este de pilda dreptul penal), prioritatea si efectul saudirect impune judecatorului national sa nu aplice una sau alta din normelelegale interne, daca acestea intra în contradictie cu prevederile dreptuluicomunitar.Încheiem cu precizarea ca sistemul dreptului comunitar a atins în evolutia samultidisciplinara domenii juridice nationale ce apartin atât dreptului juridic,cât si dreptului privat.

Caracteristicile dreptului comunitar

Am vazut în ce constau deosebirile esentiale dintre dreptul comunitar si celnational. Am aratat, de asemenea, câteva asemanari si deosebiri în ceea cepriveste raportul dintre dreptul comunitar si cel international. Se cuvine aicisa facem câteva precizari în legatura cu aceasta ultima idee.

În genere, dreptul comunitar se diferentiaza de dreptul international

public prin continutul sau, prin instrumentele si sursele (izvoarele) de dreptpe care le folosesc. Aceasta ar fi o prima caracteristica pe care dorim sa oscoatem în evidenta. Asadar, dreptul comunitar este prin continutul sau undrept intern comun statelor comunitare mai mult decât un drept între acestestate. Exemplul cel mai elocvent este realizarea „pietei comune”. Astfel celemai importante reguli comunitare se refera la organizarea si mentinerea pieteicomune, între statele membre, care tinde sa înlocuiasca pietele nationaledobândind caracterul unei piete unice (interne) a unui singur stat. Referitor laacest aspect, Curtea de Justitie a decis în cazul 270/80 referitor la PoludorLtd. S.A C. Harlequin Record Shops Ltd. ca „Tratatele (CEEn.a.) stabilind opiata comuna si armonizând progresiv politicile economice ale statelormembre, a urmarit sa uneasca pietele nationale într-o singura piata, care saaiba caracteristicile unei piete interne”.De aici rezulta ca relatiile de natura juridica dintre pietele nationale alestatelor membre au un caracter intern, si toate normele incidente devin undrept intern comun statelor comunitare. Aceste reguli contin atât drepturi siobligatii pentru statele membre, care sunt de natura celor continute de dreptulinternational public, cât si pentru conduita guvernelor nationale oripersonalelor fizice si juridice, resortisanti ai statelor comunitare, care sa nucontravina pietei comune, interne, unice.O importanta caracteristica a dreptului comunitar consta în aceea ca el obligastatele sa respecte tratatele pe care le-au încheiat si sa determine aplicareaacestora de catre propriile organe legislative, executive si judecatoresti.Dreptul international nu reglementeaza si conditiile în care clauzele tratatelorsa fie integrate dreptului intern. Acest lucru revine statelor, subiecte primaresi originare de drept international, ca atribut al suveranitatii lor.

Dreptul comunitar este imediat aplicabil în ordinea juridica interna a statelormembre si, asa cum am mai aratat, dreptul comunitar este integrat în modfiresc în ordinea juridica interna a statelor, fara vreo formulare speciala.

De asemenea, normele comunitare sunt norme de drept intern; judecatoriinationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar.O alta caracteristica a dreptului comunitar consta în capacitatea generala aacesteia de a completa, în mod direct, patrimoniul juridic al persoanelorparticulare cu noi drepturi si obligatii, atât în raportul cu alte persoane, cât siîn relatiile cu propriul stat. Aceasta caracteristica este cunoscuta subdenumirea de aplicabilitate directa sau efectul direct si consta înrecunoasterea dreptului oricarei persoane de a cere judecatorului sa i seaplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Oricare ar fiprevederile dreptului intern, judecatorul este obligat sa uziteze aceste texte.Aplicabilitatea directa presupune de fapt capabilitatea dreptului comunitar dea conferi drepturi si impune obligatii în mod direct nu numai institutiilorcomunitare a tarilor membre, dar si resortisantilor acestor state care suntmembrii ai uniunii.Prin aplicabilitatea directa se garanteaza respectarea statutului juridic alcetateanului european comunitar. Efectul direct al normelor comunitare,reprezinta teoria construita de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene pebaza pretoriana

15

. Aceasta teorie stabileste conditiile generale în care opersoana fie ea fizica sau juridica, poate invoca prevederile dreptuluicomunitar pentru a-si apara drepturile conferite de acesta. În acest cazjudecatorul national poate face abstractie de o dispozitie sau alta din dreptulintern. Se pot ivi urmatoarele trei situatii ale efectului direct:

a) efectul direct neconditionat si complet, cu aplicabilitate generala;b) efectul direct conditionat si complet cu aplicabilitate generala;c) efectul direct conditionat si restrâns.

În ce priveste efectul direct neconditionat si complet cu aplicabilitategenerala acesta este dat de sursele dreptului comunitar care pot fi invocatefara nici o conditie de orice persoana fizica sau juridica. Nu are nici orelevanta daca în speta este vorba de litigii cu autoritatile publice (litigiu

15

Philippe Manin – Les Communantes Europeennes l’Union Europeenne, Pedone, pag 232

vertical) ori este vorba de litigii cu peroane fizice sau juridice (litigiuorizontal).

Actele cu efect direct neconditionat si complet sunt:

-regulamentele, acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directa, carecreeaza drepturi si obligatii pentru subiectele de drept intern din toate statelemembre;-deciziile, care sunt surse de drepturi si obligatii pentru particulari, persoanefizice sau juridice din anumite state comunitare; deciziile care se adreseazapersoanelor particulare stabilesc drepturi si obligatii în special în domeniile:concurentei, liberei circulatii, nediscriminarii etc;-principiile generale care se bucura de efectul neconditionat si complex, cuaplicabilitate generala deoarece pot fi invocate de orice persoana fizica saujuridica în orice litigiu, ele trebuie sa fie respectate în mod neconditionat si întoate cazurileEfectul direct conditionat si complet cu aplicabilitate generala este produsulactelor comunitare care pot fi invocare în orice litigiu, dar cu respectareaunor conditii. Din rândul acestora fac parte Tratatele de instituire aComunitatilor Europene si Tratatele internationale. Conditiile ce trebuieîndeplinite pentru producerea efectului direct conditionat si complet sunt celetrei etape prin care Tratatele de instituire a Comunitatilor au primit efectdirect:a) prima etapa se refera la obligatia de a nu face; Curtea de Justitie a decisinterzicerea stabilirii de noi taxe vamale sau marirea celor existente, de catrestatele membre; aceasta posibilitatea este de natura sa produca efecte directeîn relatiile juridice dintre statele membre si justitiabilii lor;b) cea de-a 2-a etapa consta în caracterul irevocabil al unei obligatii de aface; (hotarârea Curtii din iunie 1966 în cauza Luttieke, prin care nu se lasastatelor membre nicio posibilitate de apreciere);c) cea de-a 3-a etapa este data de hotarârea Curtii din 1974 în cauza Reynerssi din decembrie 1974 în cauza Vin Binsbergen; s-a decis în

cauzele mentionate ca dispozitiile Tratatului au efect direct si atunci cândacestea enunta doar un principiu ce trebuie pus în aplicare prin normele dedrept derivat, care înca nu au fost adoptate de institutiile comunitare; înacelasi timp dispozitiile ce enunta obligatii generale pentru state, nu producefect direct asupra persoanelor fizice si juridice, acestea neputând sa leinvoce în fata instantelor.

Aspectele pe care le-am consemnat mai sus se refera la Tratatele constitutivecomunitare. Pentru tratatele internationale s-a decis ca acordurileinternationale la care comunitatea este parte, pot fi invocate de catreparticulari, persoane fizice sau juridice, daca stabilesc drepturi pentruacestea. De pilda, în hotarârea Demirel, Curtea a stabilit ca o dispozitie aunui acord încheiat de comunitate cu un stat tert trebuie sa fie considerata caavând aplicabilitate directa.Efectul aplicarii directe a acordurile internationale încheiate de comunitateare trei consecinte:-statele membre sunt puse în situatia de a nu schimba dispozitiile comunitarecare le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru ele;

-în cazul în care un stat membru nu îsi îndeplineste masurile de securitate,efectul direct reprezinta o sanctiune pentru acesta, persoanele avândposibilitatea sa înceapa actiuni legate de neîndeplinirea obligatiilor statului;

-persoanele particulare au posibilitatea sa invoce oricând dreptul comunitarîn ordinea juridica interna, în conditiile stabilite de reglementarilecomunitare.Cea de-a treia situatie a efectului direct este efectul conditionat si restrâns. Înjurisprudenta europeana si în doctrina sunt considerate ca având efect direct,conditionat si restrâns directivele si deciziile adresate statelor membre.Argumentarea acestei situatii este aceea ca judecatorii nationali aplicadirectivele, iar caracterul obligatoriu al obiectivelor presupune ca

particularii, persoane fizice sau juridice, pot sa le invoce. Judecatoriinationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar, iar atunci când se afla înfata unei situatii de stabilire a competentei pe plan intern, vor aplica dreptulnational. Daca judecatorul national solicita un recurs prejudiciar, Curteapoate indica acestuia prevederi ale dreptului comunitar care pot fi luate înconsideratie.

Efectul direct, conditionat si restrâns se realizeaza prin directive si decizii.Directiva poate fi invocata ca efect direct daca sunt întrunite cumulativurmatoarele cerinte:

-expirarea timpului stabilit pentru punerea în aplicare a directivei;-directiva sa nu fie pusa în aplicare sau statul membru sa o fi pus în aplicareîn mod gresit. Persoana poate invoca efectul direct al directivei înurmatoarele doua situatii:

îndepartarea normei din dreptul intern care nu esteconforma cu dispozitiile directivei invocate;

recunoasterea dreptului conferit de directiva, cândpersoana a fost privata de un drept; absentei sau neluariimasurilor nationale necesare pentru aplicarea respectiveidirective.

Se poate retine în concluzie, ca în cazul directivei efectul direct se producedaca:

-directiva contine dispozitii neconditionate si precise;-directiva nu creeaza obligatii de neaplicare pentru particulari sau state;

-directiva este invocata împotriva „...organismelor sau entitatilor supuseautoritatii sau controlului statului, ori care dispun de puteri exorbitante înraport cu cele care rezulta din regulile aplicate în relatiile între persoane

16

”.

Una dintre cele mai importante elemente caracteristice dreptului

16

CJCE, Hotarâre din 12.07.1990, Foster e.a./British Gas, C-188/89

comunitar este aplicabilitatea prioritara a normelor, întâlnita si subdenumirea de primordialitatea dreptului comunitar sau principiulprimordialitatii dreptului comunitar.Efectul direct si primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridicecomunitare. Tratatele de instituire a comunitatilor nu contin prevederireferitoare la primordialitatea dreptului comunitar asupra celui intern alstatelor. Modalitatile de mentionare a divergentelor care apar între dreptulcomunitar si dreptul intern al statelor membre retinute de diferite sisteme dedrept sunt departe de a fi uniforme.Problema pusa în discutie, cea a primordialitatii dreptului comunitar fata dedreptul intern al statelor membre

17

a fost îndelung discutata. Conform teorieisi practicii în acest domeniu exista doctrinele moniste si cele dualiste desprecare am vorbit în acest capitol.Deoarece în Tratate nu este prevazuta nicio mentiune explicita cu privire laprioritatea dreptului comunitar, exista pericolul ca asimilând dreptulcomunitar cu cel international, fiecare stat membru sa-si atribuie un rang dedrept comunitar în propria ordine juridica, cu riscul ca transferul decompetenta catre comunitati si unitatea dreptului comunitar sa fie esentialafectate.Acestei teze “internationaliste” Curtea de la Luxemburg i-a opus tezacomunitara conform careia nu dreptul intern, national solutioneaza aceastaproblema, ci însusi dreptul comunitar

18

.Fundamentarea principiului primordialitatii a fost facuta de catre Curtea deJustitie prin interpretarea globala a normelor juridice comunitare. Acestprincipiu se gaseste si în hotarârea Van Gend En Loos, dar este statuat directîn hotarârea Costa contra ENEL (15.07.1964, 6164) în care Curtea enuntapentru prima data principiul primordialitatii dreptului comunitar în conditiileîn care se manifesta conflictul între legea din 6 septembrie 1962 a

17

Penelope Kent – European Community Law, MAE, Handbook, 1992, pag. 3718

Augustin Fuerea – Dreptul comunitar al afacerilor, op. cit. pag. 41

nationalizarii sistemului de electricitate si dispozitiile Tratatului CEE. Statulitalian (Curtea Constitutionala Italiana) se pronuntase asupra normei mairecente, dispunând ca un tratat nu are decât efectul care rezulta din legea deratificare.Cu aceasta ocazie Curtea a facut cele doua precizari importante cu privire laraportul dintre dreptul national si cel comunitar:-o parte din activitatile statelor suverane au fost transferate definitiv catre ocomunitate creata prin propriile lor vointe; de aceea statele nu pot reveni ladrepturile cedate prin misiuni unilaterale, subsecvente si care contravindreptului comunitar;-se aplica principiul potrivit caruia nici un stat membru nu poate pune îndiscutie statutul de sistem unitar si general aplicabil al dreptului comunitar peîntreg teritoriul Uniunii Europene; acest principiu instituit prin Tratatul CEEa fost ulterior preluat si de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam siLisabona.Prin urmare, potrivit celor doua principii, dreptul comunitar, creat înconformitate cu atributiile si competentele pe care institutiile UniuniiEuropene le-au instituit prin Tratatele constitutive, conform vointei statelormembre, are prioritate în conflictul cu legea nationala.În acest mod s-au asezat fundamentele juridice ale principiuluiprimordialitatii dreptului comunitar, generat de Tratatele constitutive si decelelalte izvoare care trebuie integrate în ordinea juridica interna a fiecaruistat membru. Principiul în discutie impune restrictia imposibilitatii oricaruistat membru sa prevaleze normele juridice nationale contra ordinii juridicecomune, acceptate prin vointa comuna si suverana a tuturor statelorcomunitare.Ca domeniu de aplicare, principiul primordialitatii se refera la totalitateaizvoarelor dreptului comunitar, care toate la un loc au o forta juridicasuperioara dreptului intern. Pe de alta parte, dreptul intern al tuturor statelorcomunitare trebuie sa fie în deplina concordanta cu dreptul

comunitar, indiferent de ierarhia interna a normelor respective. Statul nupoate invoca dreptul sau intern pentru a se opune aplicarii unor normecomunitare.

În acelasi timp, principiul primordialitatii se aplica, în mod corespunzator, încazul revizuirii Tratatelor constitutive sau altor institutii ce sunt supuseaprobarii statelor în baza prevederilor constitutionale, astfel încât, în acestesituatii, se elaboreaza norme comunitare noi, diferite, supuse unor prevederispecifice de adaptare.Legiuitorul national are obligatia sa împiedice elaborarea unor actelegislative nationale care sa fie incompatibile cu normele comunitare.În Constitutia României referitor la integrarea euroatlantica se prevede catransferarea unor atribute suverane catre institutiile comunitare se face prinlege organica adoptata în sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului,cu o majoritate de doua treimi din numarul parlamentarilor

19

.În urma semnarii de catre România a Tratatelor constitutive ale UniuniiEuropene si a celorlalte Tratate comunitare cu caracter obligatoriu, seinstituie principiul primordialitatii, adica acestea au prioritate fata dedispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actelor deaderare.Corespunzator, principiului primordialitatii dreptului comunitar se aplica sipentru aderarea României la actele de revizuire a Tratatelor constitutive aleUniunii Europene.În practica s-au dovedit numeroase situatii contradictorii, în care judecatoriinationali au fost tentati sa aplice prevederile normelor interne, iar Curtea deJustitie sa nu dispuna de prevederi pentru anularea acestor decizii vaditcontrare dreptului comunitar. În acest caz, se poate face uz de actiunea pentruneîndeplinirea obligatiilor comunitare. Aceste considerente, ca si altele audeterminat Curtea sa impuna principiul primordialitatii, limitând în acest sensautonomia dreptului national.

19

Constitutia României – 2003, art 148

Toate acestea au dus la instituirea practicii potrivit careia fapta unui stat de anu înlatura din legislatia interna dispozitiile contrare dreptului comunitar safie apreciata drept neândeplinire a obligatiilor comunitare. Adaugam siprecizarea ca actiunea pentru neândeplinirea obligatiilor comunitare nu ducela invalidarea normelor juridice contrare dreptului comunitar, ci la obligareastatului de a se conforma tratatelor comunitare la care este parte.

În încheiere, retinem ca specialistii în dreptul comunitar au identificat

comunitar; daca dreptul national se opune dreptului comunitar, acesta dinurma nu ar putea sa existe;b) prioritatea dreptului comunitar rezulta din materia sa specifica; prioritateasa rezulta din Tratatele comunitare si nu din diferitele concesii pe care le-arface dreptul constitutional statelor membre;c) toate normele comunitare, atât cele primare, cât si cele derivate,beneficiaza de prioritatea aplicarii lor în ordinele juridice nationale si contraoricaror reguli nationale (administrative, procedurale, constitutionale etc);d) prioritatea dreptului comunitar nu trebuie invocata doar în fata CJCE înrelatiile dintre statele membre si institutiile comunitare, ci si în fatajurisdictiilor nationale; statele comunitare trebuie sa aplice fara echivocprioritatea ordinii juridice comunitare asupra celei nationale.

urmatoarele

patru elemente

care caracterizeaza

suprematia dreptului

comunitar fata de dreptul intern:

a) prioritatea este o conditie esentiala a existentei dreptul

ui

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Izvoarele primare ale dreptului comunitar

Izvoarele primare cu cea mai mare importanta în ordinea juridica comunitarasunt Tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene. Acestea sunt:

-Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 23 iulie 1952,prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului(CECO/CECH/ECSC);-Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 prin care s-au constituitComunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA/EAEC) si ComunitateaEconomica Europeana (CEE/EEC).O alta categorie de izvoare primare o formeaza tratatele si acordurile demodificare a Tratatelor constitutive. Acestea reflecta procesul de evolutie acadrului juridic comunitar în functie de necesitatile impuse de dezvoltareapolitico-sociala si economica a comunitatilor. Din rândul acestoramentionam:

-Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 8 aprilie 1965;-Decizia si Tratatul de la Luxemburg din 21 si 22 aprilie 1970, privindmodificarea unor dispozitii financiare si bugetare;-Actul Unic European (AUE) semnat la Luxemburg si Haga la 14 si,respectiv, 28 februarie 1986; a intrat în vigoare în iulie 1987 si a avut ca scopatât modificarea celor trei Tratate constitutive cât si elaborarea unei bazejuridice a Consiliului Europei si a regulilor de cooperare politica europeana;

-Tratatul de la Maastricht din 1993; -Tratatul de la Amsterdam din 1999; -Tratatul de la Nisa din 2003; -Tratatul de la Lisabona din 2007.

Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Dreptul derivat comunitar este format din ansamblul actelor unilaterale aleinstitutiilor. Nu este vorba aici de un drept conventional, ci de un dreptlegiferat, adica de un set de reguli (acte, norme) realizate chiar de catrecomunitatile europene, în si pentru aplicarea Tratatelor.În conformitate cu Tratatele, institutiile comunitare, respectiv Consiliul siComisia în Tratatele CEE si CEEA, ori Comisia din Tratatul CECO, potadopta, în cadrul procesului legislativ comunitar o serie de acte normative, înscopul realizarii scopurilor si îndeplinirii atributiilor pentru care au fostcreate.Iata, asadar, principala caracteristica a Comunitatilor Europene aceea de aposeda competentele de a crea reguli de drept dupa o procedura probabilainstitutionalizata. Prin urmare, Comunitatile Europene, prin institutiile lorsunt puteri normative comparabile cu puterea legislativa a statelor. Daca laînceput, normele create de aceste institutii nu erau asimilate legilor, înultimul timp chiar Curtea de Justitie invoca sistemul legislativ alcomunitatilor europene si foloseste chiar termenul de lege. De aceea noi amfolosit termenul de “drept legiferat”. Este adevarat ca Tratatul de la Lisabonarenunta la termenul de „lege” dar noi opinam ca aceaszta pozitie s-a luatnumai din motive politice.La cele de mai sus adaugam si faptul ca în conformitate cu art. 349 TCE (fost189 CEE) si art. 161-164, din Tratatul CEEA, Consiliul si Comisia potadopta regulamente, directive si decizii care au o forta juridica obligatorie,dar pot emite si recomandari, sau avize care sunt consultative, fara fortaobligatorie.Referiri la izvoarele derivate ale dreptului comunitar le gasim în art. 234 alTratatului CEE în care se arata ca pentru „îndeplinirea misiunilor si înconditiile prevazute în tratat, Consiliu si Comisia hotarasc regulamente sidirective, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize”.

De asemenea, referiri de aceasta natura se gasesc în art. 61 al TratatuluiCEEA, precum si în art. 4 al Tratatului CEEA. Analiza continutuluiTratatelor constitutive scoate în evidenta lista diferitelor categorii de acte, darsi efectele juridice specifice fiecaruia dintre ele. Rezulta, asadar, ca naturaunui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci deobiectul sau bine determinat.Lista actelor comunitare nu este definitiva. Sunt categorii de acte ca de pildacomunicarile, declaratiile, concluziile, prevederile si rezolutiile adoptate dereprezentantii guvernelor statelor membre în cadrul Consiliului CE/UE saude sefii de state si guverne care nu produc efecte juridice. Aceasta categoriede acte trebuie luata în evidenta, întrucât chiar daca nu produc efecte juridice,ele contin întelegeri asupra unor probleme particulare sau principii pe careactele comunitare trebuie sa se bazeze. Acestea sunt de obicei încadrate într-ocategorie aparte a actelor „sui generis”.Alta categorie de acte comunitare sunt si actele emise de Consiliul CE/UEpentru stabilirea regulilor de procedura sau pentru înfiintarea diferitelorcomitete, pentru adoptarea bugetului, actele emise de Comisie pentru aanunta criteriile de examinare a cazurilor individuale în domeniulconcurentei, al ajutoarelor de stat sau pentru a descrie exemple si situatii(cazuri) considerate incompatibile cu procedurile dreptului comunitar etc.Datorita continutului lor, actele de mai sus sunt considerate esentiale pentrudezvoltarea Comunitatilor si Uniunii Europene.De aceea, luarea în consideratie a acestor acte reduce formalismul proceduriide adoptare si al formei actului. Asemenea acte nu creeaza în mod directdrepturi si obligatii pentru cei carora se adreseaza si de aceea legalitatea sicontinutul lor nu pot fi analizate de Curtea de Justitie.Tendinta în politicile si procedurile institutiilor europene este aceea de amultiplica forma actelor comunitare, a procedurilor de adoptare si aorganelor emitente, astfel încât procesul decizional la nivel comunitar sadevina cât mai flexibil si sa mareasca aportul statelor comunitare la

realizarea unei cât mai bune cooperari si integrari europene.

Care este regimul juridic general al actelor din categoria izvoarelor/surselordreptului derivat ? La aceasta întrebare raspundem mai întâi prin aceea canatura unui act nu este data, asa cum am mai aratat, de natura sa, ci decontinutul sau. În acest sens Curtea poate sa procedeze la „recalificarea”actului sau la invalidarea acestuia, daca nu s-a respectat procedura deadoptare, conform cu natura sa reala.Apoi, conform art 190 din Tratatul CE si a practicii Curtii de Justitie,adoptarea fiecarui act normativ de catre organele comunitare trebuie sa fiemotivata. Se considera viciu de forma nu numai lipsa de motivatie, ci siinsuficienta acesteia.Mai mentionam faptul ca în orice situatie în care Tratatul prevede adoptareaunui anumit tip de act, într-un anumit domeniu ce urmeaza a fi reglementat,institutia care îl adopta este obligata sa se conformeze. În toate celelaltecazuri se lasa la latitudinea institutiei denumirea actului ce urmeaza sa fieemis.Regulamentul

20

este principalul izvor al dreptului comunitar. Prin regulamentse exprima îndeosebi puterea legislativa a comunitatilor

21

. Ca si legea,regulamentul are o influenta generala. Continutul regulamentului este formatdin prevederi generale si impersonale care nu se confunda cu decizia.

Din definitia data de Tratatul CE rezulta ca regulamentul are treicaracteristici fundamentale:

-aplicabilitate generala;-caracter obligatoriu în ansamblul sau;-aplicabilitate directa în toate statele membre.

a) Aplicabilitatea generala este principala caracteristica ce deosebesteregulamentele de celelalte instrumente legale aflate la dispozitia institutiilor

20

Vezi si Cornelia LEFTER, “Fundamente ale dreptului comunitar institutional “, Editura economica,Bucuresti, 2003,pag. 61-6521

Art. 249 din Tratatul CE da efectelor sale juridice o definitie completa si explicita si îi conferacomparabilitate cu legea din sistemele nationale de drept.

comunitare si înseamna ca el se adreseaza unei categorii abstracte depersoane, fiind un act normativ prin definitie.Datorita caracterului intrinsec, general, al regulamentului el se aseamana cu onorma juridica nationala, urmând a primi efectele juridice specifice acesteiadin urma. De aceea, regulamentul se aplica unor „situatii obiectivedeterminate” si implica consecinte juridice doar pentru categorii de persoaneprivite în mod abstract, general, iar nu pentru un numar limitat de persoanedeterminate sau determinabile.În sistemul prevederilor CEE este imposibila o actiune judiciara introdusa deo persoana particulara (fizica sau juridica) împotriva prevederilor unuiregulament. Persoanele particulare pot porni doar procedurile legaleîndreptate împotriva deciziilor, chiar si sub forma unor regulamente, careprezinta pentru ele un interes direct si individual.Scopul acestei prevederi este de a preveni pur si simplu institutiilecomunitare sa aleaga forma unui regulament pentru a exclude actiunea uneipersoane particulare împotriva unei decizii ce ar avea pentru ea un caracterindividual, direct, si astfel de a face clar ca alegerea formei nu trebuie saaltereze natura masurii adoptatei.Curtea de Justitie a considerat în mod sistematic ca scopul si continutul unuiregulament sunt determinante, iar nu forma sau denumirea folosita.Analizând regulamentul trebuie examinate în particular si efectele pe careactul adoptat le produce sau urmeaza sa le produca în viitor. În ciudacaracterului sau normativ, regulamentul poate contine prevederi care seadreseaza unei anumite persoane, astfel încât aceasta sa poata fi determinataîn mod individual.b) Regulamentul este obligatoriu în întregul sau ceea ce diferentiazaregulamentul de directiva, care este obligatorie doar în ceea ce privesterezultatul ce trebuie obtinut. Curtea a subliniat deja, ca nu poate fi acceptat caun stat membru sa aplice într-o maniera incompleta sau selectiva prevederileunui regulament, astfel încât sa înlature anumite aspecte ale

legislatiei comunitare.

Aceasta caracteristica mai înseamna ca prevederile unui regulament se voraplica cu aceeasi forta juridica în toate statele membre, la data intrarii lor învigoare. Trebuie înteles ca regulamentul poate contine prevederi care vizeazasituatii speciale dintr-unul dintre statele membre sau chiar doar dintr-o partea teritoriului lor. Si în aceste cazuri Curtea a decis ca în ciuda spatiuluiteritorial limitat al aplicarii sale, un astfel de regulament are o aplicareextinsa la nivel comunitar, deoarece sistemul pe care, în virtutea tratatului, unregulament îl introduce a fost integrat în fiecare sistem de drept national.

c) Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre. Aceastaînseamna ca statele membre nu pot adopta masuri nationale care sa modificescopurile sau sa adauge prevederilor sale, cu exceptia cazurilor când însusiregulamentul prevede altfel. De subliniat si faptul ca nu este permis sa setransforme continutul unui regulament în norme juridice nationale, deoareceastfel de „masuri de implementare" ar avea drept efect sa creeze un obstacolsi sa pericliteze aplicarea uniforma si simultana a masurii în întreagacomunitate.În situatia în care anumite prevederi continute într-un regulament pot aveanevoie de masuri nationale de implementare pentru a deveni aplicabile,regulamentul însusi nu trebuie transformat într-o lege nationala printr-un actnational. Aici se aplica principiul de care ne-am ocupat, potrivit caruiaprevederile dreptului comunitar au prioritate fata de cele ale dreptuluinational al unui stat membru.În toate cazurile în care autoritatile nationale raspund de implementarea unuiregulament comunitar, formele si procedurile prevazute de dreptul national alfiecarui stat membru se vor aplica daca sunt compatibile cu dreptulcomunitar si evita un tratament neechitabil al subiectilor de drept.

În conformitate cu art. 5 din Tratatul CEE, statele membre sunt

obligate sa adopte masurile administrative si procedurale nationale necesarepentru a asigura respectarea prevederilor dreptului comunitar si sa prevadasanctiunile pentru nerespectarea acestora. Statele membre au dreptul sa emitareguli obligatorii privind interpretarea prevederilor regulamentelorcomunitare. În masura in care puterea legislativa într-un anumit domeniu afost conferita Comunitatii prin Tratatele institutive si a fost exercitata de ea,statele membre nu mai sunt împuternicite sa emita norme juridice în acestdomeniu, fara a fi fost autorizate prin reguli comunitare speciale.

Trebuie sa subliniem si faptul ca „aplicabilitatea directa” a prevederilordreptului comunitar (si a regulamentului ca act normativ apartinând dreptuluicomunitar derivat) nu trebuie confundata cu „efectul direct” al acestora.„Efectul direct” al unui regulament înseamna ca el creeaza drepturi siobligatii direct în persoana subiectilor de drept (persoane particulare – fizicesau juridice) carora li se adreseaza si care se pot prevala de ele direct în fatainstantelor judecatoresti nationale.Regulamentul este, prin natura si functia sa, în sistemul dreptului comunitar,capabil sa creeze drepturi individuale pe care instantele judecatorestinationale sunt obligate sa le protejeze si sa le respecte.Consemnam ca, pe de alta parte, fiecare sistem national are abilitatea sadetermine care dintre instantele judecatoresti nationale are competenta saasigure aceasta protectie.Prevederile regulamentelor comunitare, ca si ale Tratatelor institutive fiinddirect aplicabile în ordinea juridica nationala („efectul direct vertical” alnormelor comunitare), creeaza cetatenilor comunitari posibilitatea de ainvoca regulile comunitare în fata instantelor judecatoresti nationale, ca siorice alte norme juridice nationale. Conform procticii comunitare, ori de câteori un regulament comunitar sau o prevedere a Tratatelor comunitare impuneo obligatie specifica în sarcina statelor membre, se garanteaza cetateniloracestor state dreptul de a avea o conduita contrara (drept corelativ), chiardaca acest drept nu este prevazut cu claritate. În acest fel, persoanele

particulare se pot baza pe prevederile unui regulament împotriva autoritatilornationale pentru a-si exercita drepturile conferite lor de dreptul comunitarprimar si/sau derivat.

Efectul direct, consecinta a aplicarii directe a dreptului comunitar, a fostsubliniat de nenumarate ori de Curtea de Justitie si a fost recunoscut dejurisdictiile nationale prin întrebarile cuprinse în deciziile preliminareadresate Curtii de Justitie pentru interpretarea dreptului comunitar.Efectul direct al dreptului comunitar poate fi analizat si pe orizontala („efectorizontal") în relatiile dintre particulari. Întrebarea este daca persoaneleparticulare pot invoca prevederile dreptului comunitar care se refera la statelemembre. Curtea de Justitie a retinut ca orice prohibitii continute în Tratateleinstitutive sau în regulamente sunt direct aplicabile în statele membre sipersoanelor particulare, deoarece ele exprima prevederea fundamentala aintegrarii comunitare, adica a nediscriminarii.Spre exemplu, în hotarârea sa din cazul 43/75, Drefrenne c. Sabena, Curteade Justitie a retinut ca „principiul platii echitabile pentru barbati si femeipentru munca egala este aplicabil nu numai la actiunile autoritatilor publice,ci si la cele care intentioneaza a reglementa plata muncii colective, si înacelasi timp si contractelor dintre persoane individuale, în masura în care, înaceste cazuri, discriminarea deschisa este mai mult implicata decât ceaindirecta si deghizata”.Directivele au forta obligatorie pentru fiecare stat membru caruia îi suntadresate în ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasând destinatarilor(statele membre) libertatea alegerii formei sau a metodelor de implementarenecesare. Conform definitiei prevazuta de art. 249 al Tratatului CE, rezulta cadirectiva are urmatoarele trei caracteristici:

a) are forta obligatorie în ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut;b) statele membre sunt libere sa aleaga forma si mijloacele necesareimplementarii prevederilor unei directive;

c) are efect direct.

Directiva este emisa de Consiliu sau de Comisie. Ea este în acelasi timp unact normativ, si de aceea, un instrument al interventiei comunitare folosit înspecial cu intentia de a armoniza diferitele norme juridice nationale sauatunci când prevederile Tratatelor institutive sunt atât de vagi încât nu permitobtinerea nici unui efect juridic.Art. 34, pct. 2, lit. B din TUE prevede pentru Consiliul UE dreptul de aadopta în domeniul cooperarii politienesti si judiciare în materie penaadecizii-cadru în scopul „apropierii dispozitiilor legislative si reglementare alestatelor membre”. Aceste decizii-cadru „leaga statele membre în ceea cepriveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasând instantelor nationale competentaîn ceea ce priveste forma si mijloacele. Ele nu pot antrena vreun efect direct”.La problemele de mai sus vom mai avea ocazia sa ne referim întrun altcapitol. Aceasta categorie de acte comunitare are aceleasi caracteristici ca sidirectiva reglementata de art. 249 TCE, cu deosebirea ca nu pot avea efectdirect. Lipsa efectului direct este explicabila în corelatie cu realizareaobiectivului comunitar pe care acest mijloc juridic îl deserveste.a) Directiva are forta obligatorie în ceea ce priveste rezultatul ce trebuieobtinut. Aceasta înseamna ca spre deosebire de regulament, directiva aredrept masura a obligativitatii sale „rezultatul ce trebuie obtinut”. Nu trebuiesa se înteleaga însa ca directiva are mai putine efecte obligatorii decât altenorme comunitare.Corecta implementare a unei directive este foarte importanta, deoarece ealimiteaza competentele institutiilor comunitare si, în schimb, extinderesponsabilitatile statelor membre la realizarea constructiei comunitare.

Facem precizarea însa ca aceasta limitare este esentiala numai în legatura cuprevederile Tratatelor institutive care definesc domeniile în care si îninteresul carora, institutiile comunitare pot interveni prin adoptareadirectivelor.

În ceea ce priveste forma si metoda aleasa de autoritatile nationale

pentru obtinerea rezultatului impus, directiva nu are prevederi obligatoriipentru statele membre.

Criteriul „rezultatului ce trebuie obtinut” limiteaza interventia comunitara,dar nu în sensul consecintelor acestei interventii (care corespund rezultatuluice trebuie obtinut), ci în sensul aspectelor ce pot face obiectul interventieicomunitare si al reglementarilor nationale.Directiva poate defini „rezultatul ce trebuie obtinut” ca fiind o situatie legalasau faptica ce corespunde interesului comunitar în conformitate cuprevederile Tratatelor Comunitare. Aceasta, poate fi, spre exemplu,tratamentul egal ai resortisantilor statelor membre ale Comunitatilor/UniuniiEuropene privind libertatea de stabilire în una dintre aceste tari pentrudesfasurarea de activitati profesionale sau libertatea de circulatie a bunurilorîn piata comuna etc. În toate aceste cazuri, legiuitorul national a fost obligatsa tina cont de interesul comunitar când a adoptat acte normative nationale.Deoarece, cel mai adesea, „rezultatul ce trebuie obtinut” necesitaamendamente (modificari) ale legilor nationale, directiva trebuie sa prevadainstructiuni privind continutul unor astfel de modificari. În acest sens,directiva poate sa impuna anumite limitari ale puterii autoritatilor nationalede a alege forma sau metodele, daca astfel de constrângeri sunt necesare.Pe de alta parte, relatia dintre „rezultatul ce trebuie obtinut” si, respectiv„forma si metode” nu este cu strictete prevazuta de directiva, ci poate fluctuaîn anumite limite. Astfel, o directiva nu poate niciodata obliga statelemembre sa introduca un set exhaustiv de reguli total nelegate de normelejuridice nationale existente în domeniul avut în vedere.Daca nu s-ar admite interpretarea de mai sus ar însemna ca autoritatilenationale nu ar avea nici o libertate de a implementa „rezultatul ce trebuieobtinut" în legislatia lor. Asa cum Curtea de Justitie a recunoscut, „directivapoate contine instructiuni obligatorii privind detaliile amendamentelornormale nationale” (în cazul armonizarii legislatiilor nationale -n.a.), daca„rezultatul ce trebuie obtinut impune aceasta în functie de natura speciala a

domeniului supus reglementarii”.

Tinând cont de scopul directivei în sistemul legislativ comunitar, rezulta cuclaritate ca directiva trebuie sa fie implementata într-o perioada determinataprin propriile sale prevederi.Aceeasi obligatie de a respecta perioada prevazuta se aplica si în cazurile încare instantele judiciare nationale sunt sesizate cu actiuni bazate peprevederile unei directive.În acest sens, CJCE a admis ca perioada de implementare a directivei seimpune si instantelor nationale, caci altfel egalitatea de tratament dintrestatele membre ar fi prejudiciata.În plus, trebuie sa reamintim ca, în conceptia CJCE, transpunereacontinutului directivei în dreptul national nu înseamna „receptarea” dreptuluicomunitar, deoarece acesta este deja integrat sistemelor nationale prin simplasemnare a Tratatelor institutive.Evident, în cazuri de speta, este posibil ca un drept national sa cuprinda,anterior adoptarii directivei, dispozitii care sa raspunda prescriptiilor actuluicomunitar si în consecinta sa faca lipsita de sens aplicarea sa în acel stat.

b) Statele membre au libertatea de a alege forma si metodele necesareobtinerii rezultatului prescris de continutul directivei. Aceasta caracteristicaa directivei pune urmatoarea problema: care trebuie sa fie forma si metodeleapte sa asigure atingerea rezultatului prescris de directiva ?Statele membre au o posibilitate limitata de alegere determinata de rezultatulce trebuie obtinut. Ele sunt obligate sa transpuna prevederile directivei înacele tipuri de acte normative nationale care satisfac cerintele de claritate sisecuritate juridica (însemnând forta obligatorie) necesare obtineriirezultatului prescris. Cu titlu de exemplu , circularele, instructiunileoficiale/ministeriale sau practicile administrative, care prin natura lor pot fischimbate când si cum autoritatile o doresc si, în plus, nu beneficiaza de opublicitate satisfacatoare, nu pot constitui o forma corespunzatoare sau o

metoda adecvata pentru a implementa o directiva.

Implementarea prevederilor unei directive trebuie realizata printr-uninstrument legal (printr-o forma) care sa aiba aceeasi forta juridica ca siactele normative nationale anterioare si trebuie asigurata cunoasterea lornemijlocita. În situatiile în care actele normative nationale anterioare auforma circularelor (asa cum a fost situatia de fapt analizata de Curtea deJustitie în cazul 102/79, Comisia c. Belgia, sau în cazul 147/86, Comisia c.Grecia), implementarea directivei printr-o circulara trebuie sa fie suficientadaca prin emiterea circularei statul nu declara o lege anterioara sau un decretinaplicabil.c) Directiva are efect direct. Directiva presupune masuri nationale deimplementare, ea nefiind direct aplicabila ca regulamentul, însa trebuie sa-irecunoastem efectul direct, din moment ce creeaza direct drepturi si obligatiide care persoanele particulare se pot prevala în fata instantelor nationale. Art.177 din Tratatul CE împuterniceste instantele nationale sa trimita Curtii deJustitie orice întrebari referitoare la validitatea si interpretarea tuturor actelorinstitutiilor comunitare, fara nici distinctie, ceea ce implica faptul ca sipersoanele particulare pot invoca astfel de acte în fata instantelor lornationale. CJCE a recunoscut astfel efectul direct al directivei în relatiiledintre statele membre si resortisantii lor („efect direct vertical”).Curtea a admis

22

ca directiva poate avea si un „efect orizontal direct”, bazat peraportul juridic dintre doua „terte parti”, persoane particulareresortisanti aiaceluiasi stat membru sau ai unor state diferite. În alte situatii similare însa,Curtea de Justitie a respins un astfel de efect. Efectul direct al unei directivedepinde, de la caz la caz, de natura, litera si spiritul prevederilor sale. Astfel,daca prevederile sale sunt neconditionate si suficient de clare si precisepentru a fi capabile sa produca efect direct nu are nici o relevanta daca ele aufost cuprinse într-un act normativ care nu are, în mod automat, efect direct înîntregul sau.

22

Exemplu Cazul 262/84 Beets-Proper C. Van Lanschot -Banchiers

Curtea a subliniat în cazul Van Duyn, ca efectul direct al unei directive poatefi redus daca nu se permite persoanelor particulare sa se bazeze pe el în fatainstantelor nationale, si acestea din urma, nu ar fi abilitate sa ia în consideraredirectiva ca element de drept comunitar. Aplicând legea lor nationala, înspecial acele prevederi ale sale introduse pentru a respecta continutuldirectivei, instantele nationale sunt obligate sa interpreteze normele nationaleîn spiritul si litera scopurilor directivei, caci altfel rezultatul ce trebuie obtinutprin implementarea directivei nu se poate realiza decât într-o asemeneaviziune. De aceea instantele nationale trebuie sa examineze în primul rânddaca pot interpreta o prevedere nationala într-o maniera corespunzatoareprevederilor respectivei directive, mai înainte de a vedea daca prevederiledirectivei pot sau nu sa se bazeze pe prevederile normelor nationale.

Curtea a subliniat ca obligatia de a interpreta si de a aplica legislatianationala în conformitate cu prevederile directivei este supusa principiilorgenerale de securitate juridica. Astfel, prevederile directivei nu pot fi aplicatela situatii ce s-au produs anterior adoptarii ei, dar care sunt obiect de litigiudupa aceasta adoptare.Decizia îsi gaseste sediul materiei în art. 249 CE, art. 110, pct. 2 din TCE siart. 34, pct. 2, lit. c din TUE. Decizia este obligatorie în întregul ei pentru ceicarora li se adreseaza: state, persoane fizice sau juridice.Conform dispozitiilor legale mentionate, destinatarii deciziei pot fi în egalamasura statele membre, ca si persoanele fizice sau juridice. Într-o alta viziunedeciziile sunt mijloace juridice prin care institutiile comunitare adopta acteindividuale sau administrative. Prin utilizarea deciziei, institutiile comunitareasigura aplicarea dreptului comunitar la cazuri de speta.

Ca regula generala, conform art. 249 CE, decizia poate fi adoptata deConsiliu sau Comisie. Prin exceptie, conform Tratatelor de la Amsterdam si

Nisa în anumite cazuri bine delimitate decizia poate fi adoptata si de PE23

împreuna cu Consiliul UE (în codecizie). În acelasi timp, conform art. 34, pct. 2, lit. c din TUE, în domeniu cooperariipolitienesti si judiciare în materie penala, Consiliul adopta decizii obligatorii dar fara efect direct, iar în baza art. 110,

pct. 2, din TCE, BCE poate adopta decizii în domeniul sau de competenta24

.

În practica comunitara au fost uzitate o mare varietate de tipuri de decizii,dintre aceastea mentionam:-deciziile care autorizeaza statele membre sau întreprinderile sa faca ceva (sautilizeze clauzele de salvgardare, sa stabileasca exceptiile la interdictiileprivind cartelurile etc);-deciziile care impun obligatii statelor membre (sa abroge sau sa modifice unanumit ajutor de stat) sau întreprinderilor (de a înceta încalcarea interdictiilorprivind cartelurile);-acele asa-numite „decizii declarative”, care acorda „eliberarea negativa”(„negative clearance” -n.a) în cazurile de compensatii (când, la cerereaexpresa a partii interesate, Comisia certifica faptul ca, „pe baza faptelor aflateîn posesia sa, nu exista din partea sa motive pentru a initia o actiune la Curteade Justitie”);-acele acte explicative atasate unei decizii existente, care ele însele pot ficonsiderate decizii;-masuri necesare punerii în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu îndomeniul cooperarii politienesti si judiciare în materie penala (prevazute deart. 34, pct. 2, lit. c din TUE).Pe baza definitiei legale continute de art. 249 CE, decizia are urmatoarelecaracteristici

25

:-se adreseaza unui numar limitat de destinatari;-are efect direct, deoarece este obligatorie în întregul ei.

23

Detalii în capitolul destinat instuitutiilor europene din prezenta lucrare.24

Detalii încapitolul destinat Justitiei si Afacerilor Interne (JAI) din prezenta lucrare.

25

CorneliaLEFTER, op. cit. pag 70-72

a) Decizia se adreseaza unor destinatari determinati. Astfel, prin caracterulsau individual, decizia difera fundamental de regulament.Decizia trebuie sa se aplice la un „numar limitat de adresanti” persoane fizicesau juridice, specificati sau identificabili. Astfel, expresia „cei carora li seadreseaza” semnifica persoane clar determinate sau care pot fi identificatedupa anumite criterii.O problema speciala se impune în cazul deciziilor adresate statelor membre.

În aceste situatii, caracterul legislativ al actelor nationale adoptate în bazaunei decizii face ca statele membre sa nu poata extinde sau reduce aplicareadeciziei.Astfel de decizii pot contine o autorizare, o prohibitie sau refuzul de a acordao autorizare care implica adoptarea, abrogarea sau neadoptarea unui actnormativ national. Curtea de Justitie a decis ca este admisibila, actiunea uneipersoane particulare împotriva unei decizii luate de Comisie prin care a fostrefuzat unui stat membru acordarea autorizatiei.De fapt, prin aceasta decizie, Comisia a refuzat cererea Germaniei de a fiautorizata în baza art. 25(3) CEE sa suspende partial anumite taxe vamale.Refuzând sa autorizeze suspendarea partiala a anumitor taxe vamale, Comisianu a permis de fapt Germaniei sa adopte norme juridice nationale contrare.

b) Decizia este obligatorie în întregul sau. Datorita caracterului lorobligatoriu, deciziile creeaza drepturi si obligatii direct în persoana la care seadreseaza, si astfel, pot fi invocate direct în fata instantelor judiciarenationale, care trebuie sa le ia în considerare ca element de drept comunitar.Astfel

26

, Curtea de Justitie a decis ca „interdictia introducerii saureintroducerii anumitor taxe, adresata statelor membre printr-o decizieneconditionata si suficient de dara si de precisa, este capabila sa producaefect direct în raporturile juridice dintre statele membre si subiectele de drept

26

Cazul 9/70, Grad C. FinantantTraustein

aflate sub jurisdictia lor”.Mai subliniem, ca, în sistemul Tratatului CECO, deciziile puteau fi generale,asemanatoare cu directivele CE, sau individuale. Adoptarea lor era decompetenta înaltei Autoritati (Comisiei).Recomandarile si avizele. În conformitate cu ultimul paragraf al art. 249 si cuart. 110, alin. 2 din TCE, „recomandarile si avizele nu leaga, (adica nu auforta juridica obligatorie -n.a.)”.Recomandarea este, de regula, folosita pentru a obtine o anumita actiune sauconduita din partea destinatarilor ei. În schimb, avizul este folosit pentru aexprima un punct de vedere.Deoarece, în mod normal, recomandarile si avizele nu au forta obligatorie,ele nu pot fi supuse controlului de legalitate al Curtii de Justitie (asa cum suntregulamentele, directivele si deciziile) si nici nu pot face obiectul unei deciziipreliminare privind validitatea sau interpretarea lor.Nu este mai putin adevarat însa faptul ca daca recomandarile nu au fortaobligatorie (adica nu creeaza drepturi si obligatii ce pot fi invocate în fatainstantelor nationale) acestora le-ar lipsi orice efecte juridice. În practicajudiciara comunitara, judecatorul national trebuie sa ia în considerareprevederile unei recomandari daca aceasta l-ar ajuta sa interpreteze altemasuri juridice nationale sau comunitare.De asemenea, atunci când un stat membru omite sa ia masura recomandata,Curtea de Justitie poate sa examineze daca acea recomandare are sau nuefecte juridice.

Angajamentele externe ale Comunitatilor Europene

Tratatul CE prevede la art. 300 (fost 228) ca pe baza competentelorsale externe (explicite, implicite sau subsidiare), comunitatile potîncheia acorduri internationale cu terte tari sau organizatiiinternationale. Angajamentele externe ale comunitatilor constituieadevarate izvoare de

drept comunitar cu precizarea ca în privinta încheierii acestor acorduriinternationale cu alte subiecte de drept international sau organizatii faraaceasta calitate, Comunitatea Europeana nu are o competenta absoluta, ciuna pe care o împarte cu statele membre. Aceste acorduri creeaza obligatiiatât pentru comunitati, cât si pentru statele membre.

Din jurisprudenta, retinem faptul ca daca acordurile internationale încheiatede comunitati fac parte din ordinea juridica comunitara, atunci Curtea deJustitie dobândeste competenta de a interpreta dispozitiilor lor. De asemenea,deciziile luate de organele create prin acordurile internationale semnate deComunitatile Europene sunt incluse în izvoarele (sursele) dreptuluicomunitar.În cadrul ierarhiei normelor comunitare de drept, acordurile internationalesemnate de Comunitatile Europene au o valoare juridica inferioara dreptuluiprimar si principiilor generale de drept, dar superioara dreptului derivat sialtor izvoare de drept. Cele mai cunoscute forme ale acordurilor în discutiesunt:a) Acordurile încheiate de comunitati cu statele terte sau cu organizatiileinternationale. Sediul materiei în privinta acestor acorduri de drept comunitarîl constituie Tratatul CE art. 300, care prevede ca asemenea acorduri „leagainstitutiile Comunitatii si statele membre”. La aceasta prevedere se adauga sidecizia Curtii de Justitie, care referindu-se la acordul de asociere a Greciei laCEE a precizat ca „dispozitiile din acord sunt parte integranta, începând dela intrarea în vigoare a acestora, din ordinea juridica comunitara”.

b) Actele unilaterale adoptate de organele înfiintate prin acordurile externeale Comunitatilor Europene. Acestea sunt acorduri între comunitati si stateterte, care nu au nevoie sa fie supuse procedurilor de ratificare sau aprobarepentru a lega partile . Aceste acte provin de la organe internationale si nu seaplica automat în ordinea juridica comunitara; fiind reluate în regulamenteleConsiliului si publicate în anexele acestuia.

c) Unele tratate încheiate de statele membre ale Comunitatilor europene cualte state membre. Acestea sunt acorduri externe si acte unilaterale care potproduce efecte juridice în ordinea juridica internationala, dar care luatesingure, nu au un asemenea efect. Curtea de Justitie admite legareaComunitatilor Europene prin acorduri încheiate de statele membre cu tertestate.În aceasta situatie Comunitatile sunt substituite cu statele membre prinangajamentele asumate de ele prin anumite tratate încheiate anterior anului1958. Actele de mai sus sunt totusi limitate de anumite ipoteze. Una dintreaceste ipoteze este data de cazul GATT. În momentul încheierii TratatuluiCEE statele membre erau legate prin angajamente de Acordul General asupraTarifelor Vamale si Comert (GATT – General Agreement on Tarrifs andTrade) semnat în 1948.GATT avea un caracter provizoriu si un câmp de actiune care excludea tariledin blocul socialist, dar succesul sau în dezvoltarea comertului mondial de-alungul anilor este de necontestat. Reducerile continue ale tarifelor au stimulatîn deceniile 1950, 1960 cresterea comertului mondial. Succesul obtinut deGATT în micsorarea tarifelor la niveluri atât de joase, împreuna curecesiunile economice din zona economica europeana, a determinatguvernele din Europa Occidentala sa creeze noi tipuri de bariere comercialefara taxe, sa încerce sa încheie cu comerciantii acorduri bilaterale favorabile.Pâna la urma, comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o partecontractanta si a fost considerata asa prin partenerii sai.

Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

Izvoarele complementare sunt rezultate din acordurile încheiate întrestatele membre în domeniile de competenta nationala. Aceasta esteprincipala deosebire dintre aceste izvoare si cele derivate sauconstituite din angajamentele externe ale comunitatilor care rezulta(ambele) din

exercitarea de catre institutiile comunitare a consecintelor ce le-aufost atribuite prin Tratate. Daca acordurile încheiate între statelemembre în domeniile de competenta nationala se situeaza în câmpulsi în prelungirea obiectivelor definite de Tratate se pot înscrie caizvoare complementare de drept comunitar.

Izvoarele complementare ale dreptului comunitar sunt urmatoarele:-Conventia comunitara-Deciziile si acordurile dintre reprezentantii guvernelor statelormembre reunite în cadrul Consiliului-Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale ComunitatilorEuropene, adoptate de comun acord de statele membre.

a) Conventia comunitara este invocata uneori în mod expres tocmai pentru acompleta Tratatele comunitare. Cu titlul de exemplu invocam Tratatul CEcare enumera patru materii ale dreptului international privat: protectiapersoanelor si drepturilor individuale; eliminarea dublei impuneri;recunoasterea mutuala a societatilor; recunoasterea si executarea deciziilorjuridice.În baza Tratatului CE art. 293 a fost creata Conventia pentru fuziuneainternationala a societatilor anonime ca si Conventia relativa la faliment. Alteconventii create fara a prejudicia lucrari în curs de derulare sau abandonate,putem mentiona:-Conventia pentru asistenta mutuala între administratiile vamale, Neapole, 7septembrie 1967;-Conventia relativa la brevetul comunitar pentru Piata Comuna, Luxemburg,15 decembrie 1975;-Conventia privind legea aplicabila obligatiilor contractuale, deschisa pentrusemnare la Roma, 19 iunie 1980, etc.Conventiile de mai sus se supun „semnarii” si „ratificarii” asemanatorprocedurii specifice dreptului international. Deosebirea fata de conventiiledin dreptul international, consta în special, în:

-initiativa este luata cu acordul Comisiei si Consiliului;-conducerea negocierilor se face de catre experti guvernamentali, dar caresunt asistati de Comisie;-Consiliul si Comisia îsi exprima în mod public opiniile asupra proiectelorelaborate de experti, pentru aviz formal.b) Deciziile si acordurile dintre reprezentantii guvernelor statelor membrereunite în cadrul Consiliului pot fi considerate izvoare complementare aledreptului comunitar, în domenii cum sunt:

-cele rezervate statelor prin Tratat;-problemele neguvernate de Tratate;-probleme partial neguvernate prin Tratat.

Deciziile si acordurile asupra domeniilor de mai sus constituie acteinstitutionale la propunerea Comisiei, dupa consultarea ParlamentuluiUniunii Europene. Pentru a deveni izvoare de drept comunitar ele trebuie safie hotarâte în sesiuni ale Consiliului în prezenta Comisiei si publicate înJurnalul Oficial (JO) al Comunitatilor Europene. Asupra îndepliniriiformalitatilor de mai sus, procedura permite trimiterea lor institutiilorcomunitare pentru a fi puse în aplicare. Natura judiciara a acestor acte constaîn aceea ca au un caracter conventional, interstatal.c) Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale ComunitatilorEuropene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre sedeosebesc de cele prezentate mai sus prin aceea ca ele nu comporta nici oprocedura de angajare juridica si au numai o valoare orientativa. În concreteste vorba de dispozitiile adoptate în cadrul Consiliului sub forma actelormixte. Se numesc asa întrucât aceste acte emana simultan de la Consiliu si dela guvernele statelor membre.Un exemplu de asemenea act este rezolutia Consiliului si a reprezentantilorguvernelor statelor membre din 23.03.1971, privind realizarea pe etape a uneiuniuni economice monetare la care vom avea ocazia sa ne referim în lucrareanoastra; un alt exemplu este Decizia

Consiliului nr. 862/2003 privitoare la cooperarea statelor în vedereacombaterii activitatilor de contrafacere a monedelor Euro de catre statele carenu au adoptat moneda unica.

Actele din aceasta categorie se adopta de Consiliul de Ministrii alComunitatilor si de sefii de state sau de guverne ai celor 27 de state membre.

Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar

Jurisprudenta ocupa un loc considerabil între izvoarele dreptului comunitar.Curtea de Justitie este uneori creatoare de drept comunitar, fiind fortata deîmprejurpri cum ar fi:-generalitatea, imprecizia, vidul de norme, imperfectiunea în genere aTratatelor;

Datorita cauzelor de mai sus, dar si a altora, Curtea de Justitie are competentanormativa care consta în mod special în utilizarea metodelor de interpretaredinamica si recurgerea la principiile generale de drept, la care ne vom referiîn continuare. Mentionam ca în literatura de specialitate exista puncte devedere diferite cu privire la jurisprudenta si principiile generale de drept, caizvoare/surse de drept comunitar. Marea majoritate a specialistilor însa,sustin conceptiile pe care si noi le prezentam si sustinem.

Principiile generale de drept

Reluând ideea cu care am încheiat subcapitolul anteriorcategoriile

- rigiditatea dreptului primar;- inertia dreptului comunitar derivat;- procedurile greoaie de rivizuire a dreptului comunitar;- blocajele din cadrul institutiilor comunitare;- conflictele dintre normele comunitare si cele nationale.

principiilor generale de drept si jurisprudenta comunitara se suprapunîn ceea ce priveste continutul, desi difera ca nume. Unii autoriconsidera dreptul jurisprudential al Curtii de Justitie ca sursa adreptului comunitar, desi accepta ca în general jurisprudenta nu esteconsiderata ca un veritabil izvor de drept

27

. În esenta însa, se refera la aplicarea de catreCurtea de Justitie a unor principii generale de drept.

În acelasi timp, alti autori recunosc faptul ca aplicarea principiilor generaleeste în ultima instanta o problema care revine practicii Curtii de Justitiei

28

.Între cele doua situatii, problema trebuie deci sa fie rezolvata mai ales subaspectul denumirii categoriei respective, având în vedere faptul ca nu suntdeosebiri substantiale de continut.Pentru acest motiv, se considera ca între principiile generale de drept sihotarârile judecatoresti -chiar daca este vorba de o instanta supranationala-prioritatea trebuie acordata principiilor generale de drept, motiv pentru cares-a adoptat clasificarea izvoarelor dreptului comunitar prezentata anterior denoi.Un argument al acestei opinii este si faptul ca art. F.2 din Tratatul de laMaastricht recunoaste ca fiind principii generale chiar si cele care nu suntprevazute în jurisprudenta Curtii de Justitie.De mentionat, ca principiile generale nu sunt prevazute în Tratatul CECO caizvoare ale dreptului comunitar. Tratatele urmatoare au prevazut însaposibilitatea Curtii de a putea recurge la principii generale comune alestatelor membre pentru a stabili unele responsabilitati ale membrilorcomunitatii care nu erau prevazute în Tratate, extinzându-se si la altedomenii, dar diferentiindu-se de „drepturile fundamentale”.În acelasi timp, Curtea nu putea sa nu suplineasca unele diferente alereglementarilor comunitare, în vederea evitarii cazurilor de denegare dejustitie, iar experientele impuse de statul de drept presupuneau apelarea la

27

Jean Boulouis, Droit institutional des Communantes, Mantchre.Stien, Paris, 1993, 4C

edition28

Philipp Manin – op. cit. pag. 223

principiile generale de drept.Principiile generale de drept au însa un continut mai complex, fiinddiferentiate în functie de apartenenta lor la sistemele juridice clasice, lasistemele de drept comune statelor membre sau la principiile propriicomunitatilor europene.Principiile clasice ale dreptului au fost impuse a fi respectate de catre Curteade Justitie îndeosebi în ceea ce priveste dreptul de aparare, ca si în ceea cepriveste corecta administrare a justitiei, neretroactivarea acteloradministrative, recunoasterea drepturilor dobândite, principiul bunei credintesau principiul echitatii

29

.Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt de la sineîntelese ca fiind necesare a fi respectate, dar ele sunt prevazute si în Tratatelede la Roma în ceea ce priveste responsabilitatea extracontractuala.De remarcat ca aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în carereglementarile comunitare sunt deficitare sau când se impun pentru o maibuna argumentare a interpretarilor Curtii. Trebuie admis faptul ca nu seimpune ca aceste principii sa fie comune tuturor legislatiilor statelor membre,fapt care este de altfel imposibil, ci este necesar ca ele sa fie prezente doar înunele state membre. O alta conditie este ca aceste principii sa fie înconcordanta cu ordinea juridica comunitara.În conformitate cu deciziile Curtii sunt aplicabile în ordinea juridicacomunitara principiile privind:

-egalitatea fata de reglementarile economice;-îmbogatirea fara just temei;

-responsabilitatea extracontractuala pentru daunele cauzate de actelenormative;

-confidentialitatea corespondentei între avocat si client;-dreptul la aparare;-secretul afacerilor întreprinderilor etc.

29

J. Boulouis, op. cit., pag. 208-209

Principiile privind natura comunitatilor, în practica jurisdictionala a Curtii aufost statuate ca fiind urmatoarele:-solidaritatea statelor în ceea ce priveste informarea cu privire lacomportamentul lor, atât în relatiile comunitare, cât si în cele cu statele terte;

-principiul nediscriminarii sau al egalitatii de tratament;-principiul general al proportionalitatii;-principiul preferintei comunitare.

Cunoasterea si aplicarea principiului drepturilor fundamentale ale omuluiconstituie o chestiune deosebit de importanta, care se bazeaza atât peConventia Europeana pentru Salvgardarea Drepturilor Omului si alibertatilor sale fundamentele (Roma – 4 noiembrie 1950), cât si pedispozitiile în materie ale statelor membre. Tratatele comunitare nu contin oenumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele completându-se înacest scop cu prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei. Din acestpunct de vedere pot sa apara unele probleme legate de determinareacontinutului acestora si a justificarii lor ca suport al hotarârilor Curtii.

Curtea a statuat ca drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantadin principiile generale carora ea le asigura respectarea.Pornind de la aceasta recunoastere jurisprudentiala, o declaratie comuna apresedintilor Consiliului, Parlamentului si Comisiei din 5 aprilie 1977 aproclamat atasamentul acestor institutii la respectarea drepturilor omului. Pebaza acesteia, Consiliul si Comisia au semnat un memorandum care specificainteresul politic în acest sens si necesitatea minimalizarii dificultatilorjuridice care pot sa apara.Curtea a tinut seama ca respectarea drepturilor fundamentale ale omului are odubla fundamentare: pe de o parte Tratatele institutive în acest domeniu întrestate, iar pe de alta parte prevederile constitutionale ale statelor membre.Apare aici o problema de dificultate pentru Curte, care în cazul dispozitiilorde natura comunitara, are un câmp de actiune restrâns fata

de cel al reglementarilor nationale.

În Tratatul de la Maastricht, la art. F.2 se preia ceea ce s-au confirmat înactivitatea Curtii ca fiind elemente esentiale ale aplicarii normelor juridicecomunitare sau nationale, precizându-se ca sunt recunoscute si respectate atâtdrepturile fundamentale prevazute în Conventia Europeana a DrepturilorOmului, cât si cele care rezulta din traditiile constitutionale comune alestatelor membre, precum si principiile generale ale dreptului comunitar.Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie astazi o conditie „tabu”a carei respectare o impune Curtea de Justitie institutiilor comunitare si careposeda o forta juridica superioara celui din dreptul derivat.

În ce priveste forta juridica a principiilor generale trebuie sa spunem maiîntâi ca normele juridice comunitare sunt integrate într-un sistem de drept încare fiecare categorie ocupa un loc bine determinat, într-o forma piramidala,asemanatoare sistemului normelor juridice ale fiecarui stat. Fiecare categorieare o anumita forta juridica si, pe aceasta baza, se determina raporturile careexista între acestea, precum si între dreptul comunitar si dreptul national.

Tratatele de instituire a Comunitatilor se afla în vârful acestei piramide anormelor juridice, ele reprezentând acordul de vointa al statelor membrepentru crearea Comunitatilor. Celelalte reglementari comunitare trebuie sa fieîn concordanta cu aceste Tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile de a fianulate sau declarate invalide

30

.Principiile generale nu constituie o categorie unitara în ceea ce privesteierarhia lor. De aceea respectarea drepturilor fundamentale ale omului esteconsiderat un principiul cu valoare egala cu cel al Tratatelor constitutive aleComunitatilor (conform art. F din Tratatul de la Maastrich), având decivaloare superioara dreptului derivat.

Celelalte principii sunt considerate a fi o valoare inferioara întrucât

30

P. Manin, op. cit., pag. 236

Curtea le aplica doar în cazul în care acestea nu contravin Tratatelorconstitutive sau drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate însa cuvaloare juridica superioara dreptului derivat prezentat de noi anterior.Nici în cadrul dreptului derivat nu exista o ierarhie a actelor juridice care oalcatuiesc. Aceasta pentru ca dreptul derivat îsi gaseste originea în Tratatelecomunitare, fiind subordonate acestora, ca si principiile generale si acordurileinternationale.O succinta prezentare a principiilor generale de drept prezentate înjurisprudenta si literatura juridica comunitara ar fi urmatoarea: a) principiuluniversal – respectarea drepturilor fundamentale ale omului; b) principiifundamentale impuse de Curtea de Justitie a CE: securitatea juridica,neretroactivitatea, prescrierea si decaderea din drepturi, inopozabilitatea,increderea legitima; dreptul la aparare cu respectarea caracteruluicontradictoriu

al procedurii;egalitatea si nediscriminarea;proportionalitatea impunerii regulilor si normelor

comunitare în raport cu strictul necesarc) principii supleative, aplicate în cazul vidului de norme:

retragerea retroactiva a actelor ilegale;raspunderea extracontractuala;distinctia impozitelor, a taxelor, tarifelor si redeventelor.

Asupra unora din aceste principii vom avea ocazia sa mai revenim peparcursul lucrarii noastre, în mod deosebit cel referitor la respectareadrepturilor fundamentale ale omului.

INSTITUTII COMUNITARE I

Parlamentul European (PE)

Organizare

Parlamentul European, cunoscut si sub denumirea de Adunare Generala decatre Tratatele institutive este alcatuit din „reprezentanti ai popoarelorstatelor membre” ale Comunitatilor Europene. Parlamentul European, cainstitutie comunitara, reprezinta popoarele statelor membre privite în modcolectiv. Ca reprezentanti ai popoarelor, membrii Parlamentului European nusunt subordonati guvernelor tarilor lor sau parlamentelor nationale.

Europarlamentarii, asa cum mai sunt ei cunoscuti au calitatea dereprezentanti ai popoarelor tarilor lor si exercita îndatoririle ce le revin, fara aputea fi obligati sa asculte de nici o alta instructiune extrinseca calitatii pecare o au. Facem precizarea ca expresia „reprezentanti ai popoarelor”,încorporata în Tratate (art. 190 din TCE), are acelasi înteles ca în orice dreptconstitutional national, inclusiv cel din România.Acesti reprezentanti formeaza un organism care, el însusi, reprezinta nunumai un popor, ci o pluralitate de popoare -toti cetatenii ComunitatiiEuropene/Uniunii Europeane, priviti în sens colectiv. Asa cum am aratat,Tratatele institutive denumeau aceasta institutie comunitara „Adunare”.Consiliul CE s-a opus, la vremea respectiva, schimbarii acestei denumiri. Cutoate acestea membrii Adunarii au decis în 1962 folosirea titulaturii deParlament European. De atunci, aceasta denumire a fost adoptata si folositaîn toate actele comunitare.Schimbarea de denumire a fost legiferata prin Actul Unic European, creându-se în acest fel iluzia schimbarii însesi a functiunii acestei institutii si

a existentei unui control mai democratic în cadrul sistemului de institutiicomunitare.

Parlamentul European nu este o prelungire comunitara a ideii de parlamentnational. Tratatele nu atribuie acestei institutii puteri care, de regula, suntcaracteristice parlamentelor nationale, cum ar fi puterea legislativa sauputerea de a impune taxe, chiar daca Actul Unic European si Tratatelecomunitare subsecvente au largit rolul Parlamentului European în procesullegislativ comunitar.Prezentând organizarea Parlamentului European ne vom referi în continuarela doua importante componente: membrii si compozitia ParlamentuluiEuropean.Parlamentul European are sediile în Strasbourg, Bruxelles si Luxemburg siera format pâna la extinderea din anul 2004, din 626 membri dupa cumurmeaza: Germania 99, Franta, Italia si Marea Britanie, câte 87 fiecare,Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia câte 25 fiecare, Suedia 22,Austria 21, Irlanda 15, Danemarca si Finlanda câte 16 fiecare, Luxemburg 6.

Noua redactare a art. 137 TCE (art. 189 TUE Amsterdam) extinde numarulmaxim al membrilor Parlamentului European la 700, iar prin Tratatul de laNisa la 732. Conform Tratatului de la Nisa distributia locurilor înParlamentul European era: Germania 99; Franta, Marea Britanie si Italia 72;Spania si Polonia 50; România 33; Olanda 25; Grecia, Belgia, Portugalia 22;Cehia, Ungaria 20; Suedia 18; Bulgaria, Austria 17; Slovacia, Danemarca,Finlanda 13; Irlanda, Lituania 12; Letonia 8; Slovenia 7; Estonia, Cipru,Luxemburg 6, Malta 5.Numarul de europarlamentari a fost modificat din nou prin decizie aConsiliului European la sfârsitul anului 2002 când se stia ca România siBulgaria nu vor adera în anul 2004, la ora actuala având 785 de membri.Modificarea numarului de membri s-a datorat nemultunirilor pe care le-aprovocat repartizarea de la Nisa înca din momentul realizarii sale. Plecând

de la diferendumul între Belgia si Olanda, treptat mai toate statele membre,noi si vechi, au dorit suplimentarea locurilor din Parlamentul European.Astfel. s-a ajuns la un Parlament European cu 732 de deputati pentrulegislatura 2004-2009 (din 736 maximul stabilit) repartizate astfel: Germania99; Franta, Marea Britanie si Italia 78; Spania si Polonia 54; Olanda 27;Grecia, Belgia, Cehia, Ungaria, Portugalia 24; Suedia 19; Austria 18;Slovacia, Danemarca, Finlanda 14; Irlanda, Lituania 13; Letonia 9; Slovenia7; Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5.

În acest fel, România a primit 35 de locuri, iar Bulgaria 18 si a fost adoptatadecizia potrivit careia în legislatura 2004-2005 se poate depasi pragul de 736de locuri daca România si Bulgaria acced formal în uniunea Europeana, ceeace s-a si întâmplat la ora actuala, asa cum am aratat, existând 785 deeuroparlamentari.Membri Parlamentului European sunt alesi de catre corpul electoral alfiecarui stat prin sufragiu universal. În Tratate se vorbeste despre normeelectorale unice (art. 138 TCE) dar în realitate alegerile directe se facconform legilor electorale din fiecare tara, cel mai recent exemplu estescrutinul electoral din 25 noiembrie 2007, desfasurat în România.Organizarea Parlamentului European este reglementata prin RegulamentIntern

31

si se bazeaza pe existenta unui Presedinte ales dintre candidatiidiferitelor grupuri politice sau grupuri de 10 deputati neînscrisi în grupurilepolitice. Daca nici un candidat nu are majoritate absoluta în primele treitururi, în cel de-al patrulea ramân primii doi clasati, iar alegerea se face prinmajoritate simpla. Presedintele raspunde de activitatile ParlamentuluiEuropean, în fata altor institutii comunitare, dar relatia internationala aParlamentului European cât si de transparenta Rezolutiilor ParlamentuluiEuropean. În practica ultimelor legislaturi, functia de Presedinte a fostîmpartita egal de catre primele doua grupuri politice rezultate din alegeri –Partidul Popular si cel Socialist – astfel încât fiecare

31

DOCE, L 49 / 19.02.1997

dintre acestea sa exercite Presedintia dio ani si jumatate indiferent derezultatul alegerilor. De organizarea administrativa si financiara raspundeorganul de conducere colectiva al Parlamentului European format dinPresedinte, vicepresedinte, chestor si, eventual, presedintii grupurilorpolitice.Europarlamentarii se reunesc pe grupuri politice si nu în functie denationalitate, formula logica daca avem în vedere ca s-a dorit sa se deaParlamentului European o autentica dimensiune comunitara. Asa s-ar explicasi faptul ca numarul de deputati necesar formarii unui grup politic este mairedus atunci când este compus din reprezentantii mai multor state si mai maredaca este vorba despre reprezentantii unuia singur.Parlamentul European are Comisii parlamentare specializate (agricultura,politica, buget, transporturi etc.) care elaboreaza Propuneri de Rezolutii ceapoi se voteaza în plen. Comisiile trebuie sa cuprinda membrii grupurilorpolitice în proportia existenta în plen, iar conducerea lor este asigurata de doivicepresedinti si presedintele Parlamentului European.Europarlamentarii au aceleasi drepturi ca si cei ai unui parlament national:imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea desfasurata,inviolabilitate pentru opiniile exprimate în activitatea parlamentara etc.

Compozitia politica a Parlamentului European este urmatoarea:• Grupul Crestin Democrat si Democratiile Europene (Partidul PopularEuropean, PP-ED);

• Grupul Socialist (Partidul Socialist European, PES);• Grupul Liberal, Democratic si Reformist (ALDE);• Grupul Verzilor (Green/EFA);• Grupul Europa Democratiilor;• Grupul Stângii Unite Europene;• Grupul uniunea pentru Europa natiunilor;• Grupul Mixt;•

• Altele.

Comisiile Parlamentului European sunt:Comisia de Afaceri Externe si deSecuritate;

Comisia de Agricultura si DezvoltareRurala;

Comisia de Buget;

Comisia Economica si Monetara;

Comisia de Industrie, Comert Exterior,Energie;

Comisia Juridica si Piata Interna;

Comisia de Afaceri Sociale si Munca;

Comisia de Politica RegionalaTransporturi, Turism;

Comisia de Mediu, Sanatate siConsumatori;

Comisia de Tineret, Cultura, Educatie,Mass-media si Sport;

Comisia de Dezvoltare si Cooperare;

Comisia de Libertati Publice si AfaceriInterne;

Comisia de Control Bugetar;

Comisia Afaceri Constitutionale;

Comisia de Regulament, Verificare aPuterilor si Imunitatii;

Comisia Drepturilor Femeii;

Comisia de Petitii;

Comisia de Pescuit.

În privinta comitetelor parlamentare precizam ca în conformitate cu art. 36din Regulile de procedura si cu noul art. 193 TCE, „Parlamentul poateînfiinta comitete temporare sau permanente, generale sau speciale si poate,determina atributiile lor”.Pentru rezolvarea multiplelor probleme exista comitete diferite pentru:probleme politice, agricultura, buget, probleme economice si monetare,politica industriala, cercetare si tehnologie, relatii economice externe,probleme juridice si drepturile cetatenilor, transport si turism, mediu,planificarea regionala si a fortei de munca, sanatatea publica si protectiaconsumatorului, probleme institutionale, verificarea imunitatilor, drepturile

femeii etc. Comitetele pregatesc rezolutiile care vor fi adoptate de catreParlament în sesiunile plenare.

Conform art. 251 si 252 din TCE, când Tratatele comunitare cer consultareaParlamentului, în cadrul procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar,Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei, cere Parlamentului o„opinie” (aviz) asupra problemei aflate în discutie. Actul adoptat de Consiliueste astfel examinat de comitetul parlamentar respectiv, care va întocmi unraport ce va fi înaintat plenului Parlamentului. În baza raportului comitetuluisi a dezbaterilor ce au loc în cadrul sesiunii, parlamentul îsi va exprimapropria opinie sub forma unei „rezolutii”, ce va fi trimisa Consiliului UniuniiEuropene.Referitor la numarul minim de membri necesar pentru formarea unui grupparlamentar acesta este, conform art. 29 din Regulamentul intern alParlamentului European, de 23 de persoane, daca ei provin din doua tarimembre, 18, daca provin din trei tari ori 14, daca apartin la patru sau maimulte state membre. Tot acest articol mai precizeaza ca grupurile politice nupot fi compuse pe baze exclusiv nationale, ci trebuie sa cuprinda deputati ceapartin la cel putin doua state membre. Aceasta înseamna ca fiecare grupparlamentar este format din parlamentari care au orientari politice comune,fara a avea importanta din ce tara provin si ca nu este obligatoriu ca undeputat sa apartina unui grup politic. Conditiile pentru recunoasterea oficialaa grupurilor si activitatilor Parlamentului European sunt stabilite în Regulilede procedura ale Parlamentului.Am aratat ca Parlamentul este condus de un presedinte desemnat de membriisai si un organ colectiv de conducere. În plus, mai facem si alta precizare.Astfel, Secretariatul General al Parlamentului European este la Luxembourg.Parlamentul se întâlneste în mod normal în sesiuni plenare la Strasbourg, darcele 21 de comitete parlamentare, care pregatesc materialele pentru sesiunileplenare si grupurile politice/parlamentare au sediul la Bruxelles.

Presedintele si vicepresedintii sunt alesi de catre membrii ParlamentuluiEuropean pentru o perioada de doi ani si jumatate. PresedinteleParlamentului European împreuna cu vicepresedintii si cinci chestoriformeaza un „birou", care este un organ executiv al ParlamentuluiEuropean.În conformitate cu art. 5, 7, 12 si 50 din regulile de procedura aleParlamentului European, „biroul” propune agenda sesiunilor parlamentare,decide în probleme de competenta sa si întocmeste proiectul preliminar albugetului Parlamentului.Evaluarea calitatilor necesare unei persoane de a fi ales membru alParlamentului European si ocuparea locurilor devenite vacante în cursulmandatului parlamentar sunt supuse normelor nationale proprii fiecarui stat,asa cum s-a întâmplat si în România la 25 noiembrie 2007.Art. 190 CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, permite Parlamentuluide a fixa statutul membrilor sai cu conditia aprobarii lui cu unanimitate devoturi în Consiliul Uniunii Europene. Aceasta prevedere a fost modificataprin Tratatul de la Nisa, în sensul ca art. 191 TCE prevede acum votul cu„majoritate calificata” în Consiliul Uniunii Europene pentru adoptarea„statutului membrilor Parlamentului European”, mai putin dispozitiilereferitoare la regimul fiscal.Tot referitor la statut, mai mentionam faptul ca în conformitate cu Tratatul dela Nisa, art. 191 TCE, acesta devine baza juridica ce permite Consiliului siParlamentului sa adopte prin procedura codeciziei „statutul partidelor politiceeuropene si regulile privind finantarea lor”.Art. 8-10 din Actul privind alegerile directe ale membrilor ParlamentuluiEuropean si Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor ComunitatilorEuropene (anexat Tratatului de fuziune) prevad privilegiile si imunitatilemembrilor Parlamentului European în timpul mandatului lor executat îninteresul comunitatilor Europene/Uniunii Europene

De precizat ca indemnizatia parlamentara este stabilita prin dispozitiinationalele. Am aratat ca organizarea interna a Parlamentului European estebazata pe existenta partidelor politice „la nivel european” si a comisiilorprezentate. Expresia „la nivel european” a fost introdusa în art. 191, alin. 1 aCE prin Tratatul de la Maastricht pentru a sublinia, pe de o parte, „vointapolitica a cetatenilor europeni în formarea unei constiinte europene” si pe dealta parte, faptul ca Parlamentul European este singurul organ la nivelinternational „ales prin sufragiu universal direct”.Încheiem prezentarea organizarii Parlamentului European cu unele precizariprivind organele de conducere, astfel:-Presedintele reprezinta Parlamentul în situatii oficiale si în relatiileinternationale; prezideaza sedintele plenare, întâlnirile Biroului si lucrarileConferintei Presedintilor;-Biroul reprezinta organul regulator, responsabil cu bugetul Parlamentului siraspunde de probleme administrative, organizare si personal; el este formatdin Presedinte, 14 vicepresedinti si 5 chestori, care au rol consultativ înprobleme administrative si financiare; membri Biroului sunt alesi cu unmandat de doi ani si jumatate;-Conferinta Presedintilor este formata din Presedintele Parlamentului sipresedintii grupurilor politice; este organismul politic conducator alParlamentului European; principalele atributii ale Conferintei sunt legate destabilirea agendei sarcinilor parlamentare si activitatilor organismelorparlamentare; Conferinta stabileste termenii de referinta, dimensiuneacomisiilor si delegatiilor permanente;-Secretariatul organizeaza activitatea Parlamentului European; el este condusde un Secretar General si este format dintr-un personal, relativ numeros, decirca 3500 de persoane, pe lânga care mai functioneaza si personalulgrupurilor politice, precum si asistentii membrilor; datorita multilingvismuluidin uniunea Europeana, o treime din personalul Secretariatului ParlamentuluiEuropean lucreaza în domeniul lingvistic

(traduceri si interpretari).

Tratatele au transformat treptat Parlamentul European dintr-un organism purconsultativ, într-un parlament legislativ, care tinde sa semene din ce în ce maimult cu parlamentele nationale ale statelor membre. Parlamentul Europeaneste singura institutie comunitara care îsi tine lucrarile în public. Dezbaterile,opiniile si rezolutiile Parlamentului European se publica în Monitorul Oficialal Uniunii Europene.

Atributiile si puterile (competentele) Parlamentului European

Conform art. 192 TCE, Parlamentul exercita puteri „consultative si desupraveghere”. El are puterea generala de a discuta orice problemareferitoare la Comunitati/Uniune, de a adopta rezolutii fata de acesteprobleme si de a invita guvernele statelor membre sa actioneze.Actul Unic European a introdus o „procedura de cooperare institutionala” -între Consiliu, Comisie si Parlament -în care acesta din urma participa laadoptarea anumitor acte normative comunitare.Tratatul asupra Uniunii Europene a largit puterile Parlamentului, prin aceeaca îi recunoaste în anumite domenii o putere de „codecizie” (sau de „deciziecomuna”) împreuna cu Consiliul Uniunii Europene. Acest act a modificat siprocedura de cooperare institutionala care este înlocuita prin Tratatul de laAmsterdam (cu exceptia domeniului uniunii economice si monetare) cuprocedura de codecizie.Tratatul de la Nisa extinde domeniile de aplicare a procedurii de codecizie sia avizului conform la initierea cooperarii întarite sau la situatiile cândConsiliul Uniunii Europene trebuie sa constate existenta unui risc evident deviolare grava a drepturilor fundamentale recunoscute de Uniunea Europeana.

De asemenea, Tratatul din 22 aprilie 1970 privind amendarea anumitorprevederi bugetare ale Tratatelor institutive si ale Tratatului de

fuziune a conferit Parlamentului anumite puteri bugetare, care au fost ulteriorlargite prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Având în vedere aspectele mentionate mai sus rezulta ca ParlamentulEuropean nu exercita înca principalele atributii ale unui parlament national,cum ar fi cele de adoptare a legilor si de impunere a taxelor, dar este oinstitutie comunitara foarte importanta, a carei activitate da continutsistemului institutional de la nivelul Uniunii Europene.

Parlamentul European are în esenta urmatoarele atributii:-participa la procedura legislativa;

-pune întrebari Consiliului Uniunii Europene si Comisiei Europene;

-adopta motiuni de cenzura, atunci când dezaproba actiunile Comisiei;

-discuta raportul general anual prezentat de Comisia Europeana;-participa la procedura bugetara;

-initiaza procedurile judiciare în fata Curtii de Justitie împotriva ConsiliuluiUniunii Europene sau Comisiei Europene, atunci când aceste institutii omitsa actioneze sau pentru a proteja propriile sale drepturi;

-participa la activitati ale Comunitatilor/Uniunii;-ia decizii de administrare interna ce nu afecteaza alte institutii comunitare.

Ca orice parlament, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:

• puterea legislativa;• puterea administrativ-financiara (bugetara);• puterea de supraveghere a executivului (de controldemocratic).

a) Puterea legislativa, numita de unii autori si competenta normativa esteredusa fata de cea a unui Parlament national, dar în acelasi timp, în evidentacrestere. Pe scurt, puterea legislativa a Parlamentului European consta înaceea ca împreuna cu Consiliul Uniunii Europene adopta legislatia

comunitara, respectiv directive, ordonante sau decizii. Adoptarea codeciziilornormative asigura legitimitate democratica a textelor de lege adoptate.

Pâna în momentul de fata, Parlamentul European nu are drept de initiativalegislativa, adica nu poate înainta proiecte proprii de legi. Acest drept îl arenumai Comisia Europeana dupa cum vom putea vedea în cursul urmator. Amaratat la momentul potrivit modificarile în acest sens aduse de Tratatul de laLisabona. Pânala intrarea acestuia în vigoare, probabil 1 ianuarie 2009 ramânvalabile competentele actuale ale Parlamentului. Aceasta precizare estevalabila pentru tot ce va urma în lucrarea noastra.Dupa semnarea Tratatului de la Nisa în majoritatea domeniilor politice,deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care Parlamentul si Consiliulau drepturi egale. Daca nu se poate ajunge la un consens, decizia se ia în ceade-a treia sedinta, în cazul unei comisii de mediere. Procedura este însa maicomplicata

32

.Astfel, adoptarea în „comun” de acte normative de catre ParlamentulEuropean si Consiliu se face plecând de la o propunere a Comisiei pe careConsiliul -prin majoritate calificata si cu Avizul Parlamentului European -oadopta ca „pozitie comuna”. Comisia emite „opinii” asupra sa, iarParlamentul European poate aproba, explicit sau implicit, respectiva pozitiecomuna. Exista posibilitatea ca -prin majoritate absoluta – ParlamentulEuropean sa comunice Consiliului ca nu este de acord cu pozitia comuna sisa propuna amendamente.Daca Parlamentul European exprima intentia de a respinge pozitia comuna,Consiliul -prin „Comitetul de Conciliere” -poate încerca sa evite respingereaacesteia explicând Parlamentului motivele. Daca explicatiile conving,Parlamentul European poate sa renunte la respingerea pozitiei comune si sa-si prezinte doar amendamentele.

32

Iordan Gheorghe BARBULESCU, op. cit, pag.135

Dupa trei luni de la primirea amendamentelor, Consiliul, prin majoritatecalificata, le aproba si adopta actul în cauza. În cazul în care vis-à-vis deamendamentele Parlamentului European, Comisia a elaborat un Aviznegativ, atunci Consiliul le poate adopta, doar prin unanimitate.În situatia în care Consiliul nu reuneste majoritatea calificata sau dupa caz,unanimitatea se apeleaza la „Comitetul de Conciliere, „ConsiliuParlamentului European” pentru a cauta formula comuna cere sa se permitaaprobarea respectivului act. Comisia asista la aceste reuniuni. Daca în termende sase saptamâni se ajunge la un text de compromis si daca acesta se aprobaîn alte sase saptamâni de catre Consiliu (prin majoritate calificata) siParlamentul European (prin majoritate absoluta), atunci respectivul text seconsidera adoptat. Daca una dintre aceste institutii îl respinge sau nu sevoteaza respectivul text în cele sase saptamâni stabilite, acesta este respins.Am prezentat acest proces complex de adoptare a unor acte normative pentrua demonstra, între altele, dorinta Parlamentului European de a juca un rolimportant, chiar daca înca nu functioneaza ca un parlament în adevaratul sensal cuvântului.Dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respectiva procedurade adoptare în comun -Parlament European/Consiliu -a diferitelor actenormative s-a modificat prin art. 251 (cel care redacta într-o noua formavechiul art. 189B al TCE. Dar, faptul ca se adoptau norme în comun nuînseamna ca se renunta la cooperare si nici ca aceste doua proceduri seextindeau mai departe de Comunitatea Europeana. Singura prevedere careapare la Amsterdam în acest sens este ca, începând cu 1996, se pot extindetemele asupra carora se pot adopta decizii în comun de catre Consiliu siParlamentul European (art. N2 TUE).b) Puterea administrative-financiara (bugetara). Parlamentul Europeanîmpreuna cu Consiliu sunt organe bugetare ale Uniunii Europene. ComisiaEuropeana întocmeste un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului,Parlamentul si Consiliu au posibilitatea de a opera modificari. Ultimul cuvântla

capitolul venituri bugetare îl are Consiliul, iar la cele de cheltuieli îl areParlamentul. În domeniul cheltuielilor agricole interventia Parlamentului esteredusa.

De asemenea, mentionam ca Parlamentul European are ultimul cuvânt închestiuni ce privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentruDezvoltare Regionala), lupta împotriva somajului (Fondul Social European)si în probleme legate de programe culturale si educationale (Erasmus,Socrates). Parlamentul poate mari bugetul de cheltuieli în limitele unuiplafon acceptat de Consiliu si Comisie. Retinem si faptulca Parlamentulpoatemari fondurisle destinate ajutoarelor umanitare si cele destinate refugiatilor.

Bugetul Comunitatilor/Uniunii este stabilit înca din 1970 si este finantat dinresurse proprii acceptate de statele membre dupa consultarea ParlamentuluiEuropean. În prezent aceste resurse sunt limitate la 1,27% din PIB si cuprind:

ale Uniunii Europene;-1 % din taxa pe valoarea adaugata (TVA) pe produse si servicii din cadrulUniunii Europene;-o „a patra sursa” calculata pe baza prosperitatii relative a fiecarui statmembru.De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 si 1975 care au creat resurseleproprii ale Comunitatilor Europene, Parlamentul European si ConsiliulEuropean au devenit cele doua forte ale autoritatii bugetare împartind putereaadministrativ-financiara în Uniune.Mai mentionam faptul ca dupa ce bugetul a fost adoptat în fiecare lunadecembrie, Parlamentul monitorizeaza utilizarea corespunzatoare afondurilor publice prin Comisia de Control Bugetar, exercitând în acest mod

- taxele vamale

percepute

la

granitele

externe

ale

Uniunii

Europene;- taxele de produse agricole importate de statele terte, nemembre

controlul asupra utilizarii fondurilor comunitare. De asemenea, în cadrulUniunii Europene Monetare, Parlamentul European are atributul desupraveghere democratica a Bancii Central Europene (BCE) a careiindependenta este garantata prin Tratate. La nominalizarea Presedintelui simembrilor Comitetului executiv al bancii se consulta si ParlamentulEuropean.

c) Puterea de supraveghere a executivului (de control democratic).Parlamentul European executa o supraveghere democratica asupra tuturoractivitatilor comunitare. Aceasta putere s-a extins de la supraveghereaComisiei si asupra Comitetului de Ministrii, Consiliului European si aorganismelor de cooperare politica raspunzatoare în fata ParlamentuluiEuropean. Parlamentul European poate constitui comisii de ancheta pediferite probleme. De asemenea, Parlamentul European a creat OficiulEuropean împotriva Fraudei (OLAF) în probleme bugetare. Câteva explicatiisunt necesare în cele ce urmeaza.Astfel, conform Tratatelor constitutive si modificarilor introduse prin TUE,Parlamentul European trebuie sa supravegheze în primul rând activitateaComisiei Europene.În acest sens, el are puterea de a elibera din functie, în bloc, pe membriiComisiei printr-o motiune de cenzura

33

. O astfel de motiune poate fi aprobatadoar prin votul unei majoritati de doua treimi din voturile exprimate, care înacelasi timp trebuie sa reprezinte majoritatea numarului membrilorParlamentului. De asemenea, având în vedere caracterul grav al unei astfel demotiuni, a fost prevazuta o „perioada de reflectie” de cel putin trei zile întrepropunerea motiunii si votarea ei.Adoptarea unei motiuni de cenzura are drept efect propunerea unei noiComisii. Aceasta situatie subliniaza de ce Comisia trebuie sa acorde atentieparerilor Parlamentului, asa cum guvernele nationale sunt obligate fata deparlamentele nationale.

33

Motiunea de cenzura este reglementata prin art. 201 din TCE.

Motiunea de cenzura ramâne ca o ultima masura de actiune a Parlamentuluicontra Comisiei, chiar daca existenta si folosirea ei pot influenta profundrelatiile dintre aceste doua institutii comunitare, evidentiind dependentapolitica a Comisiei fata de Parlament. Aceasta dependenta este prevazutaîntr-o serie de prevederi ale Tratatelor si în procedurile dezvoltate de practicaparlamentara comunitara.O alta modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu întreComisie si Parlament, în cadrul caruia, întrebarile parlamentare scrise sauorale reprezinta un mijloc special de supraveghere la îndemânaParlamentului European.Obligatia de a raspunde acestor întrebari a fost prevazuta initial de Tratateleinstitutive doar în sarcina Comisiei, dar cu timpul ea a fost extinsaconsiderabil si la alte institutii comunitare, cum ar fi Consiliul UniuniiEuropene.Conform art. 47 bis al regulilor de procedura, Parlamentul a introdus termeniiînauntrul carora Consiliul sau Comisia trebuie sa raspunda întrebarilorparlamentare ce le-au fost adresate. De asemenea, au fost prevazute si altemodalitatile de dialog, cum ar fi:

-o data pe an au loc asa-numitele „colocvii”;-de trei ori pe an Presedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie sa facadeclaratii în fata Parlamentului, înaintea viitoarei întâlniri a ConsiliuluiEuropean;-un„program al presedintiei” este prezentat de catre presedintele ConsiliuluiUniunii Europene la începutul si sfârsitul mandatului sau de sase luni;

-presedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie sa informeze curegularitate Parlamentul asupra problemelor de politica externa ce au fostexaminate în cadrul cooperarii politice europene;-dezbate anual progresele realizate de Uniune în punerea în aplicare apoliticii externe si de securitate comune sau în domeniul

cooperarii politienesti si judiciare în materie penala34

.

Legatura dintre Comisie si Parlament se realizeaza prin intermediulcomitetelor parlamentare care trebuie sa pregateasca opiniile Parlamentului.Comitetele audiaza în mod regulat, în timpul deliberarilor lor, membriiComisiei sau alti functionari comunitari pentru a putea redacta un raport ceva reprezenta baza viitoarei rezolutii parlamentare. De asemenea, înconformitate cu art. 18 din Tratatul de fuziune si art. 145 din TCE, în fiecarean, nu mai târziu de o luna înaintea deschiderii sesiunii parlamentare,Comisia trebuie sa publice si sa prezinte Parlamentului un raport generalasupra activitatii Comunitatii. Raportul este discutat în deschiderea sesiuniiparlamentare.În conformitate cu art. 21, alin. 1 si 39, pct. 2 din TUE, Comisia trebuie sainformeze cu regularitate Parlamentul European si independent de informareafacuta de presedintia Consiliului Uniunii Europene sau de ConsiliulEuropean asupra evolutiei politicii externe si de securitate a Uniunii, precumsi asupra lucrarilor desfasurate la nivel comunitar în cadrul cooperariipolitienesti si judiciare în materie penala.Pe aceeasi linie se înscrie si obligatia Consiliului European prevazuta de art.4, alin. final din TUE (asa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa),de a prezenta anual Parlamentului, dar si dupa fiecare dintre reuniunile sale,un raport privind progresele realizate de Uniune. Consemnam si faptul caParlamentul European are abilitatea de a dezbate orice problema de politicagenerala sau orice chestiune de actualitate care intereseaza tarile membre.Rezultatul acestor dezbateri se publica în JOUE.Asa cum am mai mentionat, Parlamentul European poate constitui „comisiitemporare de ancheta”

35

în cazul în care se constata aplicari gresite

34

TUE, art. 39, pct.335

Înfiintarea „comisiilor” temporare de ancheta este prevazuta de art. 193 TCE la cererea unui sfert dintremembrii Parlamentului European. De asemenea, prin acordul comun al Parlamentului European, ConsiliuluiUniunii Europene si Comisiei, sunt determinate modalitatile de exercitiu al dreptului de ancheta.

ale dreptului comunitar sau se comit infractiuni de catre membrii institutiilorcomunitare, cu conditia sa nu se fi pornit o procedura jurisdictionalaîmpotriva acestora, iar plângerile sa nu vizeze CJCE si nici Tribunalul dePrima Instanta.

Consiliul Uniunii Europene

Precizari prealabile

Denumit si Consiliu de Ministrii, Consiliul Uniunii Europene reprezintaîmpreuna cu Parlamentul European organele legislative ale UniuniiEuropene, fiind principalul organ legislativ al Uniunii.Pentru a nu exista confuzii facem de la început precizarea potrivit careiaConsiliul Uniunii Europene nu este acelasi lucru cu Consiliul Europei, careeste o organizatie internationala complet independenta de UniuneaEuropeana. De asemenea, el nu se confunda cu Consiliul European, care esteo alta institutie diferita a Uniunii Europene. Unii specialisti considera celedoua institutii ca fiind institutii paracomunitare. Câteva explicatii suntnecesare.Consiliului Europei a fost creat la 5 mai 1949 în urma semnarii Tratatului dela Londra referitor la Statutul Consiliului Europei. El regrupeaza în prezentpeste 40 de state europene care au convenit sa respecte si sa aplice drepturilesi libertatile fundamentale ale omului.În Preambulul Tratatului de la Londra se mentioneaza „... atasamentulmembrilor consiliului la valorile spirituale si morale care sunt patrimoniulcomun al popoarelor lor si originea principiilor libertatii individuale, alelibertatii politice si ale existentei dreptului”. Toate tarile membre ale UniuniiEuropene sunt si membre în Consiliul Europei, inclusiv Bulgaria si România,ca state membre cu drepturi depline. Din rândul membrilor în ConsiliulEuropei mai fac parte Ucraina si Rusia din 1996, fostele republici

musulmane ale URSS care nu sunt însa eligibile, membri asociati (SUA) siinvitati speciali (Belarus).

Aceasta constructie europeana se instituie ca un mijloc de realizare aintegrarii politice a statelor europene pe cale parlamentara si pentruconstituirea „Marii Europe Federale”. Consiliul Europei este doar un centrude dialog politic al statelor membre si o tribuna politica internationala.Organele Consiliului Europei sunt: Adunarea Parlamentara a ConsiliuluiEuropei si Comitetul de Ministri al Consiliului Europei.În ce priveste Consiliul European, el este forul politic suprem al UniuniiEuropene. Aceasta institutie de tip paracomunitar a promovat în mod decisivprocesul de integrare europeana. Întemeierea Consiliului European a fostdecisa la sammit-ul de la Paris din decembrie 1974, unde a fost conceput caun organism de cooperare politica la cel mai înalt nivel al statelorcomunitare. Aceasta institutie nu a dobândit nici pâna în prezent statutul deinstitutie comunitara si nici organ comunitar, în întelesul pe care l-amprezentat si noi în prezenta lucrare.Consiliul European este format din sefii de state si de guverne, Presedintele,un alt membru al Comisiei Europene si ministrii de externe. Ministrii deexterne si membrul Comisiei Europene au rol consultativ.Rolul Consiliului European este prevazut în art. 4 din TUE. Astfel, elstabileste liniile si obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene. Elnu poate însa sa ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Seîntruneste de cel putin doua ori pe an. În afara de acestea mai are loc oîntâlnire speciala la nivel înalt în care sunt discutate temele cele maiimportante. Sedintele Consiliului nu sunt publice, dar rezultatele siconcluziile lor sunt raportate în scris Parlamentului European.Presedintia Consiliului European se asigura din sase în sase luni de catre sefiide state si de guverne din cadrul Uniunii Europene, conform unei proceduridestul de sofisticate. De remarcat este faptul ca statul care detine

presedintia în Consiliul de Ministrii o preia automat si pe cea a ConsiliuluiEuropean. Acest stat devine pentru sase luni gazda Consiliului European.

Mai facem precizarea înca o data ca Actul Unic European (AUE) a instituitConsiliul European ca institutie. Dar, aceasta institutie nu este o institutiecomunitara, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene, ParlamentulUniunii Europene, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi. De asemenea,Consiliul European nu este nici un organ comunitar cu activitate permanentasau deliberata, cum sunt de pilda Comitetul Reprezentantilor Permanenta(COREPER), Comitetul Regiunilor (CR) etc.Asadar, Consiliul European nu detine putere politica la nivel UniuneEuropeana. Influenta sa se manifesta la nivel informal, deoarece sefii de statesi de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare în politica UniuniiEuropene, urmând ca institutiile comunitare, în special Consiliul si Comisia,sa puna în aplicare, prin acte comunitare, deciziile luate

36

.

Structura organizatorica si functionala a Cnsiliului Uniunii Europene

Art. 203 al Tratatului de la Nisa prevede: „Consiliul este format din câte unreprezentant al fiecarui stat membru la nivel ministerial, împuternicit saangajeze guvernul respectivului stat”. Asadar, fiecare stat membru delegacâte un reprezentat dintre membrii sai în Consiliul Uniunii Europene. Acestireprezentanta actioneaza dupa instructiunile primite de la autoritateanationala, deci ei nu actioneaza în nume propriu.

Din formularile de mai sus se desprinde dubla natura a Consiliului:

36

Dacian C. Dragos – Managementul Afacerilor Publice Europene, curs universitar, Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, 2005

- parte a sistemului institutional comun, regularizat prin dreptulcomunita

r;- institutie de reprezentare a guvernelor statelor membre.

Consiliul Uniunii Europene poarta actuala denumire dupa intrarea în vigoarea Tratatului de la Maastricht în 1993 si a înlocuit vechea denumire de„Consiliul Comunitatilor Europene” înfiintat în 1965 prin Tratatul de laBruxelles.Rolul Consiliului Uniunii Europene asa cum este dat el de Tratatele si actelecomunitare este acela de a fi pe de o parte structura legislativa si executiva,iar pe de alta parte, organ reprezentativ al statelor membre, precum siinstitutie comuna.O privire în ansamblu asupra componentei Consiliului Uniunii Europene arputea fi redata de schema de mai jos:

Fiecare guvern national are deplina libertate de a decide membrii sai careparticipa la lucrarile Consiliului, si chiar daca Tratatul se refera la „unmembru”, în mod uzual, doi sau mai multi membri din acelasi guvern suntprezenti la aceeasi sesiune a Consiliului, dar numai unul dintre ei are drept devot.Ministrii de externe ai fiecarui stat membru al Uniunii Europene au calitateade membrii ai Consiliului. Împreuna ei formeaza asa numitul

„Consiliu general”. Acesti ministri pot fi înlocuiti sau acompaniati de aceicolegi ai lor (ministri sau secretari de stat) care au competente nationaleparticulare în domeniile prevazute a fi discutate în sedintele Consiliului.

Atunci când Consiliul este format din ministrii responsabili cu un anumitdomeniu (agricultura, transport, finante etc.), atunci ei formeaza asa-numiteleConsilii „specializate” sau „sectoriale”. De fapt fiecare stat membru are o„multipla reprezentare” în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliilegenerale se întâlnesc o data pe luna si, conform rezolutiei adoptate deîntâlnirea la nivel înalt de la Paris, din decembrie 1974, sunt împuternicite„sa actioneze ca initiator si coordonator al activitatilor comunitare si saasigure continuitatea muncii”.Consiliile specializate se pot întâlni fie simultan, fie între sesiunileConsiliilor generale. Acestea sunt abilitate sa dezbata probleme punctuale,cum ar fi: probleme economice si financiare, bugetare, politica pescuitului,politica mediului, politica sociala, politica de dezvoltare, educatie sicercetare, transport, agricultura etc.Presedintia Consiliului este detinuta, conform art. 203 TCE, prin rotatie,succesiv de catre fiecare stat membru pentru o perioada de sase luni.Succesiunea la presedintie se stabileste, conform art. 203, alin. 2 TCE, deConsiliu cu unanimitate de voturi. În practica, presedintia se stabileste înordinea alfabetica a primei litere cu care începe numele tarii, în limbanationala respectiva.Presedintia începe la data de 1 ianuarie a fiecarui an, dar dupa un ciclu desase luni, aceasta ordine se schimba, si urmatorul mandat începe la 1 iulie.Aceeasi rotatie se aplica si tuturor organelor subordonate Consiliului, cum arfi COREPER, grupurile de lucru si alte conferinte/întâlniri ale ministrilor.

Sedintele Consiliului Uniunii Europene sunt stabilite de catre Presedinte, dinproprie initiativa, la cererea unuia sau mai multora dintre

membrii sai ori la cererea Comisiei. Stabilirea întâlnirilor nu face obiectulaprobarii celorlalti membri ai Consiliului sau a altor autoritati comunitare.

Conform Regulilor de procedura ale Consiliului Uniunii Europene, când unulsau mai multi membri ai acestuia nu pot participa la întâlnire, ei pot fireprezentati de câte un mandatar/delegat sau un alt înalt functionar trimis deguvernul statului respectiv.Acesti delegati nefiind membrii ai guvernului national, ei nu pot fi nicimembri ai Consiliului, si deci, nu pot exprima un vot valabil. Votul valabilpoate fi exprimat numai de catre membrii Consiliului, si de aceea regulile deprocedura prevad posibilitatea ca, în cazul de mai sus, votul sa fie exprimat„prin procura” obtinuta de la cel în drept.Presedintia Consiliului se preia la 1 ianuarie si, respectiv, 1 iulie chiar dacaexista posibilitatea continuarii exercitarii acesteia peste limitele prevazute. Oasemenea eventualitate, ridica, însa, probleme de legalitatea deciziilor si aactelor normative emise de catre o Presedintie.Schimbarea Presedintiei Consiliului nu înseamna ca toate sesiunile sedesfasoara în tara care exercita Presedintia deoarece art. 2 al Tratatului defuziune stabilea ca sesiunile din aprilie, iunie si octombrie se desfasoara laLuxembourg, celelalte având loc la Bruxelles, cu exceptia situatiei în care sedecide altfel. Problema sediului Consiliului a fost reglementata, în aceiasitermeni, prin art. 1.3 al Regulamentului Interior al Consiliului, aprobat decatre acesta prin Decizia 93/662/CE.Presedintia Consiliului convoaca reuniunile ordinare si extraordinare aleacestuia, urmare a unei initiative proprii sau la cererea Comisiei sau a unuistat membru. Presedintia stabileste, de asemenea, Ordinea de zi a Consiliilor,pe care o face cunoscuta Comisiei si celorlalti membri ai Consiliului cu celputin zece zile înainte. Presedintia elaboreaza -cu 7 luni înainte - Calendarulsemestrial al Consiliilor.Mentionam ca exista si practica „troicii comunitare”, formata din cei treipresedinti ai Consiliului (anterior, prezent si viitor), conform

paragrafului 3 al art. 5 TUE, în care se arata ca: „Presedintia Consiliului îsiasuma reprezentarea Uniunii si ca, în aceasta activitate, daca este necesar, vafi secondata de catre statul membru care a exercitat Presedintia în semestrulanterior si de catre cel ce o va exercita în semestrul urmator”.

Tot Presedintelui Consiliului îi revine sarcina stabilirii contactelor oficiale cuPresedintele Comisiei, alti membri ai acesteia, cât si cu ceilalti membri aiConsiliului.

Comitetul reprezentantilor permanenti37

(COREPER)

Chiar daca formal Consiliul nu se reuneste si nici nu se dizolva în functie desesiuni, în practica respectivii ministri nu ramân reuniti în Consiliu, fiecaredesfasurându-si activitatea în tara sa. Aceasta lipsa de permanenta aConsiliului -fata de permanenta Comisiei -putea provoca disfunctionalitati înfunctionarea coerenta a Consiliului, ceea ce a obligat la gasirea unei solutii,numita COREPER (Comitetul Reprezentantilor Permanenti). De la început afost evidenta necesitatea unui organ auxiliar permanent însarcinat cu:

-pregatirea sesiunilor Consiliului;-asigurarea activitatii sale între Sesiuni;

-asigurarea permanentei „de facto” a acestei institutii, care, altfel, s-ar firedus la întâlniri periodice interguvernamentale.Putem afirma chiar ca, daca nu ar fi existat COREPER ar fi trebuitînsarcinata Comisia sau administratiile nationale cu munca de pregatire asesiunilor si de aplicare a acordurilor Consiliilor.Crearea unui organ format din reprezentantii permanenti ai statelor membre afost stabilita prin art. 151 si 121 ale TCE si TCEEA în timp ce TCECAstabilea un organ auxiliar al Consiliului CECO/CECA numit „Comisia deCoordonare” (COCOR). Tratatul de fuziune, în art. 4, se refera

37

Iordan Gheorghe BARBULESCU – op. cit. pag. 145-146

la COREPER ca la „organul însarcinat cu pregatirea sesiunilor Consiliului sirealizarea activitatilor pe care acesta i le atribuie”.COREPER este comun celor doua Comunitati Europene. Articolele 30,151 si121 TCECA, TCE si TCEEA, stabilesc ca: „un comitet compus dinreprezentantii permanenti ai statelor membre va avea responsabilitateapregatirii sesiunilor Consiliului si cea a urmaririi îndeplinirii acorduriloracestuia”.COREPER este format din functionari sau tehnicieni ai statelor membre înfruntea carora se gaseste Reprezentantul Permanent al acestora în fataComunitatilor Europene. La fel ca si în cazul Consiliului, membriiCOREPER au o dubla apartenenta:

-pe de o parte, sunt numiti si platiti de catre statele membre;-pe de alta, fac parte dintr-un organ comunitar auxiliar având functii propriireglementate prin dreptul comunitar.Numarul membrilor COREPER difera de la un stat la altul, singureleconstante reprezentându-le prezenta, din partea fiecarui stat, a unuiReprezentant Permanent si a unui Reprezentant Permanent Adjunct.În practica de la începutul anilor '70 s-au creat Comitete sau Grupuri deLucru specifice pentru diferitele sectoare abordate, conduse deReprezentantii Permanenti (COREPER I) sau Reprezentanti PermanentiAdjuncti (COREPER II). Între aceste doua diviziuni nu s-a stabilit o relatiede ierarhie, ci de competente. Aceasta „diviziune a muncii” si „coborâre sprebaza”, au ca obiectiv o cât mai buna pregatire a Consiliilor si o bunacooperare a acestora cu Comisia, participanta activa la COREPER I si II.Cooperarea Consiliu-Comisie în COREPER este normativizata prin art. 15 alTratatului de Fuziune unde se arata ca, „cele doua, Consiliul si Comisia, sevor consulta reciproc si-si vor determina, prin acord, modalitatile decolaborare”. Articolele 162, 131 ale TCE si TCEEA, asa cum apar acestearedactate în TUE, reitereaza ideea acestei cooperari în aceiasi termeni.

Întrucât, în general, Consiliul se pronunta asupra propunerilor Comisiei -fieca este vorba despre propuneri de Regulament sau Directive implicareaacesteia în activitatea COREPER devine, astfel, „primul nivel de contact” alComisiei cu statele membre, momentul în care cele doua parti îsi dau seamadaca o propunere sau alta ar putea (sau nu) fi aprobata în Consiliu.

Presedintele COREPER este Reprezentantul Permanent în fata ComunitatilorEuropene al statului care exercita Presedintia Consiliului. Acesta elaboreazaordinea de zi a Sesiunilor Consiliului în functie de rezultatul activitatiiCOREPER. Astfel, subiectele asupra carora exista un acord în COREPERdevin punctele „A” din ordinea de zi, acestea nemaifiind dezbatute, ci doarvotate. Cele asupra carora nu s-a ajuns la acorduri prealabile în COREPER sedezbat si voteaza în Consiliu ca puncte „B” pe ordinea de zi.

COREPER are, deci, un rol important atât în privinta comunicarii cât si acolaborarii dintre Consiliu si Comisie, cât si în eficientizarea activitatiiConsiliului.În cazulîn care, o propunere discutata în COREPER nu ajunge sa fie votata înConsiliu -sau este votata, dar respinsa -respectiva chestiune se reîntoarce înCOREPER urmând a fi retrimisa Consiliului dupa ce a fost din nou studiatasi reanalizata conform indicatiilor acestuia. În concluzie, putem spune caacest organ numit COREPER apare ca fiind garantul continuitatii sipermanentei Consiliului.Secretariatul General. Art. 30.3, 151,3, 121,3 ale TCECA, TCE si TCEEA,asa cum sunt acestea redactate în TUE, stabilesc existenta unui SecretariatGeneral al Consiliului, condus de un Secretar General fara a se face, însa,referiri la competentele acestora.Secretarul General se numeste de catre Consiliu prin unanimitate. AcelasiConsiliu trebuie sa stabileasca, prin norme interne, organizareaSecretariatului General si sa emita Regulamentul Interior.

Daca, pentru prima oara, se vorbeste în dreptul primar despre SecretariatulGeneral si despre Secretarul General al Consiliului, faptul ca acesta estenumit prin unanimitate de catre Consiliu si faptul ca se stabileste dreptulConsiliului de a redacta si a aproba propriul Regulament Interior, potînsemna ca asistam la o tentativa a statelor membre de a întari rolulSecretariatului General si al Secretarului General ale Consiliului în daunaCOREPER.

Atributiile si puterile (competentele) Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene are urmatoarele atributii:a) Conform Tratatului de constituire a Comunitatii Europene

-este organismul legislativ al Comunitatilor/Uniunii în realizarea unei paletelargi de probleme comunitare, atributiile normative îndeplinindule împreunacu Parlamentul European;-asigura coordonarea politicilor economice generale a statelor comunitare;

-încheie în numele Comunitatilor acordurile internationale cu terte state saucu organizatii internationale, altele decât cele comunitare; aproba acordurilenegociate de Comisie, dupa ce a dat mandat acesteia de a negocia si de aîncheia astfel de acorduri;-adopta bugetul Comunitatii împreuna cu Parlamentul European conformcelor aratate la subcapitolul anterior.

b) Conform Tratatului privind Uniunea Europeana (TUE):-adopta deciziile necesare definirii si punerii în practica a Politicii Externe side Securitate Comuna (PESC) pe baza orientarilor generale trasate deConsiliul European;-asigura masurile de cooperare politieneasca si juridica în materie penala.

Din atributiile descrise mai sus se pot deduce si principalele puteri(competente) ale Consiliului Uniunii Europene care ar putea fi grupate astfel:

-puterea (competenta) legislativa;-coordonarea politicilor economice generale a statelor membre;-puteri (competente) bugetare;-puteri (competente) internationale; -coordonarea cooperarii îndomeniile pilonilor doi si trei ai Uniunii Europene. În continuareprezentam câteva explicatii în legatura cu puterile

(competentele) Consiliului Uniunii Europene:a) Puterea (competenta) legislativa.

Conform cu prevederile Tratatelor (art. 13, 14, 23, pct. 1, 34, pct. 2 si 42TUE, art. 202 TCE), Consiliul este institutia comunitara care are puterea de aadopta acte normative (regulamente, directive, decizii) cu forta juridicaobligatorie. Consiliul poate exercita însa aceasta competenta „în conformitatecu prevederile tratatului”. Fiecare institutie comunitara trebuie „sa actionezeîn limitele puterilor conferite lor de prezentul tratat”. Acestea sunt limitele încare se realizeaza transferul de suveranitate de la statele membre lainstitutiile comunitare.De aceea, Consiliul nu are competente legislative generale de a lua oricedecizie, ci numai pe cele care îi sunt explicit prevazute de Tratat. Aceastaînseamna ca el are doar „puteri conferite” (puteri atribuite) de Tratate.

Într-adevar, în cele mai multe cazuri Consiliul adopta regulamente, emitedirective sau ia decizii numai pe baza unei propuneri a Comisiei, cu avizulParlamentului European si sub controlul judiciar al Curtii de Justitie. Deaceea, procedura de vot în cadrul Consiliului garanteaza ca intereseleComunitatilor/Uniunii si ale statelor membre sunt respectate.

În cazul amendamentelor facute la propunerea Comisiei, Consiliul poate luadecizii doar cu unanimitate de voturi si nu poate sa adopte nici un act care nuse aseamana cu propunerea originala. În acest din urma caz consultareaParlamentului este obligatorie.De aceea, orice modificare a propunerii Comisiei fara a fi fost examinata decatre Parlament face ca decizia Consiliului sa fie anulabila de catre CJCE, pemotivul încalcarii unei cerinte procedurale esentiale.În sistemul TCE, conform art. 308 se impune adoptarea oricarei deciziinecesare atingerii obiectivelor comunitare, fara a se preciza care dintreinstitutiile comunitare este împuternicita sa o adopte.În practica dreptului comunitar se considera ca institutia comunitara ce poateadopta respectiva decizie este doar Consiliul, dar numai prin votul unanim almembrilor sai, având în vedere propunerea Comisiei si dupa ce a consultatParlamentul European.

b) Coordonarea politicilor economice generale a statelor membre.În conformitate cu art. 202 TCE, Consiliul este împuternicit sa „asigurecoordonarea politicilor economice generale ale statelor membre”. Politicilecomunitare înglobeaza actiunile conduse direct de institutiile comunitare,precum si actiunile statelor membre coordonate si armonizate la nivelcomunitar.Consiliul Uniunii Europene actioneaza pe doua niveluri deosebite în cadrulpoliticilor comunitare, în functie de extensiunea si interventia competentelorcomunitare:

-politicile comune;-politicile de armonizare.

Coordonarea acestor politici reprezinta „un complement necesar realizarii sifunctionarii pietei comune. Aceasta atributie a Consiliului este importanta,deoarece Tratatul nu putea sa prevada un program precis pentru functionareapietei comune si nici care sunt politicile comune necesare asociate ei.

Printre domeniile de coordonare ale Uniunii Europene sunt: politicaconjuncturala, balanta de plati, politica comerciala, politica monetara,politica sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica sau coeziuneaeconomica si sociala.Fundamentul juridic în elaborarea politicilor comunitare îl reprezintadispozitiile Tratatelor comunitare si ale actelor adoptate de institutiilecomunitare, în aplicarea lor, tinându-se cont de:-interesul comun dintre cele trei Comunitati (cazul politicii energetice);

-interactiunea dintre politica interna si cea externa (cazul politicii agricole);

-relatiile dintre politicile sectoriale (cazul politicii transporturilor, ce nu poatefi separata de concurenta sau de politica fiscala);-complementaritatea segmentelor aceleiasi politici (cazul politicilorregionale, care implica o pluralitate de actiuni la nivel regional).Tratatele institutive si Tratatele comunitare subsecvente nu fac referire lainstitutiile sau organele comunitare implicate în definirea acestor politici saula forma actului normativ care trebuie adoptat. De aceea exista o marevarietate a actelor folosite, cum ar fi: declaratii ale Consiliului, rezolutii aleConsiliului si ale reprezentantilor guvernelor statelor membre, programe delucru, Carta alba etc. În cazul în care dispozitiile Tratatelor sunt insuficientepentru definirea politicilor comunitare sau a formei actelor ce trebuieadoptate, institutiile comunitare pot folosi, cu titlu complementar art. 235CEE.Tratatul asupra Uniunii Europene a reclasificat politicile comunitare în 20 detitluri (referitoare la libera circulatie, agricultura, politica economica simonetara etc.) si a introdus noi competente. Prin coordonarea acestor politici,Consiliul nu are puterea politica de a impune statelor membre o anumitaforma de cooperare, deoarece aceasta ar reprezenta o inadmisibila extindere aatributiilor sale prevazute de Tratate. Acesta este motivul pentru

care la nivel comunitar, se observa în ultima perioada doua tendinte majore.Mai întâi Consiliul Uniunii Europene împreuna cu Comisia Europeanaelaboreaza propuneri de politica economica cu caracter programatic, deviitor, ce sunt supuse analizei si dezbaterilor în statele membre. Pe de altapartea s-au recunoscut influenta Consiliului European (ca organism decooperare politica între statele membre) si abilitatea lui de a discuta si apropune noi domenii de politici comunitare sau îmbunatatirea celor existente.

c) Puteri (competente) bugetareAceste competente înscriu Consiliul Uniunii Europene ca autoritate bugetaraa Comunitatii. Conform art. 203 TCE, Consiliul este institutia ce are ultimulcuvânt în privinta cheltuielilor ce se fac în scopul aplicarii puterilor dreptuluicomunitar, ceea ce înseamna aproximativ 80% din total.Cu toate acestea competentele bugetare ale Consiliului sunt limitate. Astfel,Parlamentul are dreptul de a respinge proiectul de buget al Consiliuluiobligându-l sa procedeze la elaborarea altui proiect diferit de primul,neacceptat, asa cum am vazut la subcapitolul precedent.

d) Puteri (competente) internationaleConsiliul are competenta de a semna acorduri cu terte state, grupari de statesau organizatii internationale. Deciziile în domeniul international se iau cumajoritate calificata sau în unanimitate. Amintim ca în aceste cazuri deciziiletrebuie sa primeasca avizul Parlamentului care, pot fi atât consultative, cât siobligatorii.Competentele internationale nu sunt nici ele absolute. Acordurile trebuie saaiba în prealabil recomandarea Comisiei pentru deschiderea negocierilor cualte state sau organizatii. Dupa ce se obtine autorizarea negocierilor, acestease realizeaza în baza mandatului Consiliului, de catre Comisie împreuna cuComitetele Speciale ale Consiliului.

În toate cazurile, conform art. 228 TCE, dupa încheierea acordului, acesta seaproba, prin majoritate calificata, de catre Consiliu, cu avizul prealabil alParlamentului Uniunii Europene.În cursul 2 am prezentat inovatiile Tratatului de la Lisabona în care am aratatsi importanta prevederii de creare a postului de ministru european alafacerilor externe, care sa fie sprijinit de un serviciu european de politicaexterna. Acest lucru va aduce schimbari importante în ce privestecompetentele institutiilor comunitare din domeniu.e) Coordonarea cooperarii în domeniile pilonilor doi si trei ai UniuniiEuropeneCooperarea statelor membre în domeniul pilonului al doilea si al treilea aiUniunii este reglementata, conform Tratatului de la Nisa de titlurile V si VIale Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE). Aceste activitati de cooperarese desfasoara pe doua niveluri: comunitar si bi/multiiateral prin proceduracooperarii întarite.În domeniul pilonului al doilea al Uniunii, Consiliul este institutiacomunitara abilitata de prevederile dispozitiilor legale evocate mai sus de acoordona si de a pune în practica actiuni, pozitii sau masuri concrete depolitica externa si de securitate comuna la nivelul Uniunii. Astfel, conformart. 13, pct. 3 din TUE, Consiliul „recomanda Consiliului Europeanstrategiile comune în domeniul PESC si adopta actiunile si pozitiilecomune”.De asemenea, conform art. 14, pct. 5 din TUE, Consiliul trebuie „informat”de îndata despre orice actiune nationala luata în aplicarea unei actiunicomune a Uniunii. Mai mult chiar, pentru a se asigura eficacitatea maxima siconvergenta actiunilor comunitare, statele membre sunt obligate, conformart. 16 din TUE, sa se informeze reciproc si sa dezbata în cadrul Consiliuluiorice problema „de politica externa si de securitate comuna care prezinta uninteres general”.

Politica Externa si de Securitate comuna include la nivel comunitar, conformart. 17, pct. 1 din TUE, „ansamblul chestiunilor referitoare la securitateaUniunii, inclusiv definirea progresiva a unei politici de aparare comune”.

Se constata ca prevederile art. 17, pct. 1 din TUE reiau formula deja avansataprin Tratatul de la Maastricht de definire a PESC, dar o dezvolta substantialprin adaugarea asa-numitei „clauze evolutive” referitoare la definirea politiciide aparare comune. Dar, conform art. 17, pct. 1, alin. 2 din TUE, politicaexterna, de securitate si aparare comuna a Uniunii nu poate afecta politicileproprii ale statelor membre în aceste domenii si nici obligatiile ce acestea leau ca membre ale NATO.Cooperarea statelor membre în cadrul Uniunii în domeniul politicii externe,de securitate si aparare comune nu poate include decât aspecte legate de„misiuni umanitare si de evacuare, misiuni de mentinere a pacii si interventiiale fortelor combatante necesare gestionarii situatiilor de criza, inclusivmisiuni de restabilire a pacii”. Totodata, conform art. 23, pct. 2, alin. finaldin TUE, Consiliul Uniunii Europene nu are competenta de a adopta în PESCdecizii ce au implicatii militare sau legate de domeniul apararii. Toate acesteprobleme le vom relua si explica într-un curs distinct al prezentului volum.De asemenea, privind cooperare în pilonul al treilea, mentionam ca si acesteprobleme vor fi tratate în lucrarea noastra, într-un curs separat.

INSTITUTII COMUNITARE II

Comisia Europeana

Organizare

Comisia Europeana cu sediul la Berlaymont – Bruxelles este considerataorganul executiv comunitar, având rolul de a întocmi proiecte de legi si de amonitoriza aplicarea acestora. Ea pune în valoare interesele comunitaredincolo de interesele statelor membre, exprimând interesele fiecareicomunitati. Comisia Europeana este asadar, un organ al Comunitatilor /Uniunii, independent de statele membre, având un caracter supranational.Membrii acestui organ comunitar (comisarii) actioneaza exclusiv ladispozitia Uniunii Europene si nu a tarilor de origine.Organizarea Comisiei Europene este data de dreptul comunitar primar.Împreuna cu Consiliul, PE, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi este unadintre institutiile pe care Tratatele institutive le fac responsabile cu„îndeplinirea obiectivelor comunitare”. Prin competente, compozitie si modde activitate, Comisia exprima cel mai bine diferenta dintre ComunitatileEuropene si o organizatie internationala clasica.La fel ca în cazul celorlalte institutii de baza, Comisia este comuna celor trei(actualmente, doua) Comunitati, Tratatul de fuziune din 1965 transformândcele trei Comisii într-o Comisie unica: Înalta Autoritate (CECO / CECA),Comisia CEE si Comisia CEEA. În cazul Comisiei, fuziunea a fost ceva maidificila decât în cazul Consiliului, dat fiind faptul ca cele trei Comisii aveauinfrastructuri administrative diferite si independente.Comuniunea celor trei Comisii, apare în art. 8 – 19, 155 – 163 si 124 – 135TCECA, TCEE si TCEEA.

Tratatul de Fuziune nu realizeaza schimbari pe fond ale Comisiei,

ceea ce nu putem spune si în cazul Tratatului Uniunii Europene care modificanumarul vicepresedintilor, mandatul comisarilor, rolul PE în alegerea sinumirea comisarilor.

Comisia Europeana nu este un „Secretariat”, dar nici o „Comisie Permanentaa Consiliului”, ci o institutie supranationala, având competente proprii sidistincte de cele ale Consiliului. Comisia nu pregateste sesiunile Consiliului,nu este organ executiv al acestuia si nici nu-l reprezinta când acesta nu estereunit, respectivele atributii fiind ale Secretariatului General al Consiliului siale COREPER-ului.Comisia, asa cum prevedea art. 9, 157 si 126 ale TCECA, TCE si TCEEA,era compusa din 20 de membri. Initial, numarul membrilor Comisiei era denoua, apoi a trecut la 13(odata cu integrarea Marii Britanii, Irlandei siDanemarcei), la 14 (odata cu integrarea Greciei) si la 17 (odata cu integrareaSpaniei si Portugaliei).La ora actuala, Comisia este compusa din 27 de membri, câte unul din fiecarestat membru, inclusiv din România si Bulgaria.Noua redactare a art. 10, 158 si 127 ale TCECA, TCE si TCEEA (realizatacu ocazia aprobarii TUE) fara sa se schimbe mult metodologia alegeriiComisiei, a facut, totusi, posibila cresterea rolului PE si chiar a PresedinteluiComisiei în alegerea membrilor acesteia. Guvernele statelor membredesemneaza, de comun acord, Presedintele Comisiei, dupa consultareaprealabila a PE. În continuare, consultându-se Presedintele desemnat,guvernele desemneaza membrii Comisiei. Comisia astfel desemnata, sesupune aprobarii PE si, odata obtinuta aprobarea colectiva a acesteia de catrePE, numirea Comisiei va fi formalizata de catre guvernele statelor membre.

Comisia Europeana este raspunzatoare de modul în care interesul comunitarprevaleaza atunci când un stat membru sau Consiliul UE ia o deciziereferitoare la realizarea obiectivelor comunitare. Prin prezenta saneîntrerupta, prin competenta personalului sau si prin relatiile sale mondiale,

Comisia joaca un rol major în integrarea europeana.

Atributiile si responsabilitatile Comisiei prevazute de art. 211 din TCE, îiconfera atributul de organ executiv al Comunitatilor / UE, si în aceastacalitate ea constituie „motorul ce antreneaza activitatile comunitare”.Conform art. 213 din TCE, Comisia Europeana este compusa din „membriialesi pe baza competentei lor generale si care ofera toate garantiile deindependenta”.Mai departe, acelasi art. 213 TCE (fost art. 157 CEE) prevede ca membriiComisiei trebuie sa fie nationali ai statelor membre si, nu mai mult de doi potavea aceeasi nationalitate.Comisarii sunt membrii cu drepturi egale ai Comisiei reprezentând deciziileluate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul sisfârsitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativa a PE. Limbile de lucruale Comisiei sunt: engleza, franceza si germana.De-a lungul timpului Comisia Europeana a suferit în organizarea sa maimulte transformari. Actuala Comisie a fost aleasa de Parlamentul Europeanpe 18 noiembrie 2004, mandatul acesteia a început pe 22 noiembrie 2004 sidureaza 5 ani. Consiliul European nominalizeaza pentru fiecare nouaComisie pe Presedintele acesteia dupa care se solicita acordul PE. Dupaintrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa de la 1 februarie 2003, fiecare statmembru al Uniunii Europene îsi deleaga câte un comisar, caruia i se alocasfera de competenta, care dupa posibilitati trebuie sa corespunda cuautoritatea detinuta de statul membru în acel domeniu. Consiliul Europeannumeste comisarii, dupa ce fiecare guvern national a propus trei candidati.Dupa numirea acestora se solicita acordul Parlamentului.Comisia europeana are un Presedinte, 26 comisari, dintre care 5 îndeplinescfunctia de vicepresedinti. Actualul presedinte pe durata mandatului 2004 –2009 este Jose Manuel BARROSO.România are si ea un reprezentant în Comisie de la 1 ianuarie 2007, LeonardORBAN care se ocupa de portofoliul multilingvismului. Alaturi de

calitatea de a fi cetatean al unui stat membru, singura exigenta suplimentarapentru functia de comisar este cea a competentei profesionale. Statele trimitîn Comisie oameni cu experienta în administratie, buni manageri (în moddeosebit fosti ministri) nu numai specialisti.

Asa cum am mai spus, comisarii sunt independenti fata de statele care i-aupropus. Independenta de drept si de fapt se manifesta în principal prin:-nu primesc si nu executa nici un fel de instructiuni de la autoritatilenationale;-le este interzis sa îndeplineasca alte activitati remunerate sau nu în timpulexercitarii mandatului de comisar european.În ce priveste structura de organizare, Comisia îsi desfasoara activitatea prinDirectii Generale si Servicii Auxiliare, Directii si Divizii

38

. Comisia dispunede o retea complexa de organe si organisme cu care îsi exercita functiile sicompetentele si are personalitate juridica. Membrii Comisiei functioneazaca un „colegiu de comisari”. În mod traditional, Directiile Generale aleComisiei Europene si celelalte organe ale acesteia au fost:

a) Directii GeneralePolitici:

Agricultura ConcurentaEconomie si finante Educatie sicultura Munca si afaceri socialeSocietati, energie sitransporturi Fiscalitate siUniune vamala CercetareJustitie si Afaceri interne

38

Regulamentul Interior, în JOCE / DOCE nr. 147 / 11. VII. 1967, JOCE / DOCE, L 230 / 11. IX

Mediu Piata interna Pescuit Politicaregionala Sanatate si protectiaconsumatorilor Societateainformationala

Relatii externe:ExtindereComertDezvoltareRelatiiexterneOdata cu aderarea României si Bulgariei, au aparut Protectia consumatorilor

si multilingvismul ca si Directii Generale de sine statatoare desprinse din celeanterior existente.

b) Alte organismeSecretariatul General al Comisiei BugetServiciul juridic Presa Serviciul Comun deInterpreti si Conferinte Oficiul statistic(EUROSTAT) Serviciul de traducatoriOficiul de Publicatii Oficiale ale CEControl financiar

Atributiile si puterile (competentele) Comisiei Europene

Comisia Europeana este cea mai importanta institutie executionala tehnica,dar si o autentica institutie supranationala. Comisia este motorul sistemuluiinstitutional al Comunitatilor / Uniunii. Dupa cum am mai aratat,

Tratatul de Fuziune a transformat cele trei Comisii (Înalta Autoritate în cazulCECO / CECA, Comisia CEE si Comisia CEEA) într-o Comisie unica, cea aComunitatilor Europene. Competentele Comisiei sunt similare în cazul CEEsi CEEA, fiind mult mai ample si diferite în cazul CECO / CECA.

Am facut aceasta precizare pentru a arata ca noi ne ocupam de competentelegenerale ale Comunitatilor / Uniunii Europene, reglementate prin art. 155TCE. Acest document face urmatoarea precizare: „Comisia vegheaza laaplicarea corecta a Tratatelor si a dreptului comunitar, participa la elaborareaactelor normative ale Consiliului, adopta Recomandari si Avize”.

În acelasi timp, art. 189 din acelasi Tratat stabileste competenta Comisiei înadoptarea de regulamente si directive, în luarea de decizii, cât si înformularea de recomandari si emiterea de avize. Asadar, Comisia arecompetente, atât în privinta actelor formale (regulamente, directive, decizii),cât si informale (recomandari si avize). În sinteza Comisia Europeana areurmatoarele atributii si puteri (competente):

-îndeplinirea Tratatelor comunitare si a dreptului comunitar;• atributii si puteri în domeniul legislativ;• atributii si puteri executive;• atributii si puteri în sfera relatiilor internationale;• atributii si puteri bugetare.

a) îndeplinirea Tratatelor comunitare si a dreptului comunitar. Tratatele auîmputernicit Comisia Europeana sa asigure respectarea dreptului comunitar,atât de catre statele membre, cât si de catre partile interesate.Atunci când considera ca un stat membru a omis sa-si îndeplineasca oobligatie ce-i revine în baza Tratatelor, Comisia poate sa ia masurile necesarepentru a asigura conformitatea actiunii statului cu dreptul comunitar. Potrivitart. 226 – 228 din TCE, Comisia poate sa reaminteasca guvernului îndiscutie, care-i sunt îndatoririle si sa-l invite sa ia masurile necesare sau sa-siprezinte observatiile într-un anumit termen. Daca statul

respectiv nu ia nici o masura sau nu prezinta nici un fel de comentarii,Comisia poate sa emita o „opinie motivata” care are efectul de a stabili operioada în care acel stat trebuie sa-si îndeplineasca îndatoririle.

În situatia în care statul membru nu satisface aceasta cerere, Comisia poate sasesizeze Curtea de Justitie, pentru ca aceasta din urma sa constate ca statulmembru a omis sa-si îndeplineasca obligatiile. În baza acestei sesizari Curteapoate cere acelui stat sa îndeplineasca cererea Comisiei.Daca statul membru nu respecta decizia Curtii si nu îndeplineste cerereaComisiei, aceasta din urma poate, în baza „încalcarii unei obligatii prevazutede tratate” sa actioneze respectivul stat în fata Curtii de Justitie.De cele mai multe ori, încalcarile obligatiilor prevazute de Tratate se refera la„restrictiile cantitative” legate de libera circulatie a bunurilor si la „masurileavând efect echivalent”. Comisia poate actiona în fata Curtii de Justitie, chiara Consiliului UE, daca constata ca acesta din urma a încalcat o prevedere aTratatelor sau actele sale sunt contrare acestora.De asemenea, Comisia poate asigura respectarea de catre particulari aobligatiilor ce le revin în baza Tratatelor si este chiar împuternicita sa impunaamenzi sau penalitati periodice pentru încalcarea regulilor comunitare ori saoblige întreprinderile sa puna capat actiunilor lor ilicite. Trebuie subliniat caastfel de amenzi ori penalitati sunt executorii în statele membre.

Pentru a asigura respectarea dreptului comunitar, Comisia este împuternicitanu numai sa porneasca procedurile jurisdictionale împotriva celor ce omit sa-si îndeplineasca obligatiile ce le revin în baza Tratatelor, ci si sa obtinainformatii despre modul în care institutiile comunitare, statele membre sauparticularii respecta prevederile comunitare. Tratatele îi recunosc abilitateade a strânge orice informatie necesara pentru îndeplinirea atributiilor ce-irevin.În acelasi timp, în conformitate cu prevederile TCE, Comisia poate nu numaisa obtina informatii prin intermediul plângerilor facute de statele

membre sau particulari ori prin întrebarile adresate de membrii ParlamentuluiEuropean, ci si sa ceara statelor membre sa-i puna la dispozitie datelenecesare.

Statele membre sunt obligate sa respecte aceste cereri si sa furnizezeinformatiile cerute.În domeniul implementarii directivelor Consiliului referitoare la armonizare,statele membre sunt obligate sa informeze Comisia asupra modului în care aurealizat în practica aceste prevederi.În sfârsit, Comisia are si dreptul de a investiga si de a verifica aplicareaactelor comunitare de catre statele membre si în anumite cazuri particulare,expres prevazute de Tratate îsi poate asuma gestiunea clauzelor desalvgardare.b) Atributii si puteri în domeniul legislativ. Comisia Europeana arecompetente în sectorul legislativ, adica în adoptarea actelor normative decaracter general – regulamente si directive. Consiliul UE poate adopta actenormative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea ce conferaComisiei atributul de initiativa legislativa. Participarea Comisiei la puterealegislativa a UE se realizeaza în principal prin urmatoarele trei cai:-elaborarea propunerilor de acte normative care apoi sunt aprobate de catreConsiliul European sau Consiliul împreuna cu Parlamentul;

-adoptarea de regulamente sau directive având ca destinatari statele membre;

-adoptarea regulamentelor de aplicare, care dezvolta si concretizeaza dreptulprimar (este vorba de competenta prevazuta la art. 145 TCE prin careConsiliul poate atribui Comisiei executarea actelor normative pe care acestale adopta; regulamentele de aplicare pot fi elaborate atât direct de Consiliu,cât si de Comisia Europeana)

39

.

39

Art. 189 B – TCE în forma în care a fost redactat în TUE

c) Atributii si puteri executive. Comisia Europeana are competente înadoptarea actelor administrative prin care se aplica dreptul primar si secundar(derivat). Dupa cum am mai aratat, aplicarea dreptului comunitar corespundeadministratiilor statelor membre. Cu toate acestea, Comisia emite deciziipentru CEE si CEEA (art. 189 TCE si 161 TCEEA) sau decizii particulare.Subliniem ca în emiterea unor astfel de acte, Comisia are competenta însituatia în care exista referiri explicite în acest sens sau în cazul în careConsiliul deleaga Comisiei aceasta competenta (art. 145 TCE).Aplicarea administrativa a actelor normative comunitare se face cu un aparatadministrativ adecvat, superior Consiliului si se datoreaza caracteruluipermanent al acestei institutii. Cu alte cuvinte, Comisia Europeana posedacompetente executive datorita caracterului sau permanent si a resurselormateriale si umane de care dispune.d) Atributii si puteri în sfera relatiilor internationale. Aceste atributii sicompetente se refera la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior potdeveni acte normative. De asemenea, Comisia Europeana are rolul dereprezentare a Comunitatilor Europene în fata statelor membre, state terte sauorganizatii internationale de orice forma.În afara rolului de reprezentare externa, Comisia Europeana conform art. 228TCE, recomanda Consiliului încheierea de acorduri cu state terte sauorganizatii internationale si, dupa începerea negocierilor, le continua si lefinalizeaza.Conform art. 14, pct. 4 si art. 42 din TUE, Comisia trebuie sa propunaConsiliului masurile necesare punerii în aplicare a actiunilor comune îndomeniul PESC si CPJP. De asemenea, conform art. 34, pct.2 din TUE, eaface propunerile pentru deciziile – cadru, deciziile si masurile de executare cevor fi adoptate de Consiliu în domeniul cooperarii politienesti si judiciarepenale a statelor membre. De asemenea, tot Comisia trebuie, conform art. 40A, pct. 1 si 2 din TUE, sa prezinte Consiliului propunerea de instituire acooperarii întarite în domeniul CPJP la cererea statelor membre implicate.

În acelasi timp, Consiliul poate cere Comisiei, conform art. 208 din TCE, safaca propuneri pentru realizarea unui anumit obiectiv comunitar sau, conformart. 14, pct. 4 din TUE, sa prezinte masurile necesare punerii în practica aactiunilor comune adoptate în domeniul PESC.În sistemul tratatelor CE si Euratom, ori de câte ori Consiliul actioneaza pebaza propunerilor Comisiei, se considera ca aceasta are un drept exclusiv deinitiativa legislativa.Subliniem faptul ca Tratatele de la Maastricht si Nisa au întarit si auconservat dreptul de initiativa al Comisiei, împuternicind chiar PE sa-isolicite prezentarea unor propuneri legislative.Comisia trebuie adesea sa gaseasca compromisul necesar, chiar dacanegocierile sunt dificile în Consiliu sau Parlament, pentru ca interesulcomunitar sa prevaleze fata de interesele nationale.Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, siîntre acestea si Comunitate, pe de alta parte. Aceasta institutie comunitara areposibilitatea si detine mijloacele necesare pentru a realiza echilibrul dintreinteresele nationale divergente si „a face dreptate interesului comunitar”. Înacelasi timp, Comisia trebuie sa tina cont de interesele vitale ale statelormembre, si astfel ea nu poate permite niciodata ca un stat membru sa fieprejudiciat printr-o decizie a Consiliului.În conformitate cu art. 302 din TCE, Comisia raspunde de mentinerea unorrelatii corespunzatoare si utile cu organele Natiunilor Unite, cu agentiile salespecializate, precum si cu orice alte organizatii internationale. Prin Comisiese exprima vointa statelor membre de a coopera într-un cadru institutional peplan mondial cu alte tari si de a asigura progresul economic si social alstatelor membre.În conformitate cu art. 24, pct. 1 din TUE si art. 300 CE (fost art. 228 CEE),Comisia este împuternicita sa negocieze întelegerile sau acordurile dintreUniune si unul sau mai multe state ori organizatii internationale.

Pentru a-si îndeplini aceasta atributie, Comisia trebuie sa fie împuternicita deConsiliu printr-o „decizie de negociere”. Adoptarea de catre Consiliu adeciziei de negociere cu majoritate calificata de voturi este supusa avizuluiParlamentului si avizului Curtii de Justitie. Referitor la Curtea de Justitie,conform art. 300, alin. 6 TCE, Comisia Europeana trebuie consultata asupravalabilitatii formale sau substantiale a proiectului viitorului acord cuprevederile Tratatelor comunitare, iar un eventual aviz negativ va determina:

fie începerea procedurii de revizuire a Tratatelor comunitare;• fie modificarea proiectului deacord;• fie respingerea proiectului deacord.e) Atributii si puteri bugetare. Pe lânga competentele formale (adoptarea de

acte normative, propuneri de acte normative etc), Comisia Europeana are siputeri (competente) materiale în categoria carora intra si cele financiare.

Conform art. 78, 203 si 177 TCECA, TCE si TCEEA, Comisia Europeanaprezinta spre aprobare Consiliului pâna la 1 septembrie al fiecarui an, unproiect de buget, pe baza propunerilor primite de la fiecare institutiecomunitara. Proiectul de buget este însotit întotdeauna de o propunere aComisiei cu privire la cuantumul ratei cheltuielilor neobligatorii, dupaconsultarea Comitetului de politica economica.Consiliul, împreuna cu Parlamentul European adopta bugetul conformprocedurii, iar Comisia are obligatia de a-l implementa conform art. 274TCE. Aceasta competenta îi confera Comisiei posibilitatea de a transfera, înanumite limite, pozitii bugetare dintr-un capitol în altul, obligatia de a vegheaca statele comunitare sa-si îndeplineasca sarcinile lor bugetare, de a pune ladispozitia celor implicati fondurile ce stau la baza proiectelor comunitare side a administra cu maxima diligenta toate fondurile comunitare.

Totodata, Comisia da socoteala Comunitatilor / Uniunii despre modul în cares-au efectuat cheltuielile comunitare. Astfel conform art. 78.5, 205 si 179 bisTCECA, TCE si TCEEA, Comisia Europeana prezinta anual Consiliului siParlamentului European „Darea de seama asupra exercitiului financiaranual”, cât si o „Balanta de venituri si cheltuieli” pe anul financiar încheiat.

La propunerea Consiliului, dupa examinarea conturilor anuale, a declaratieifinanciare, a raportului Curtii de Conturi si a observatiilor fiecarei institutiicomunitare la auditul Curtii de Conturi, Parlamentul European emite asanumita „descarcare de gestiune” a Comisiei (art. 276 TCE).

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) si Tribunalulde Prima Instanta (TPI)

Organizare

Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) numita pe scurt siCurtea Europeana de Justitie (CEJ) este organul juridic al ComunitatilorEuropene. Ea nu se confunda cu Curtea Europeana a Drepturilor Omului(CEDO) cu sediul la Strasbourg, deschisa spre semnare la 4 noiembrie 1950si care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 (De aceasta institutie aConsiliului Europei ne vom ocupa într-un alt curs al lucrarii noastre).Fiecare Tratat constitutiv al celor trei Comunitati prevedea crearea unei Curtide Justitie, textul acestora fiind, cu exceptia partiala a unor prevederi dinTratatul CECO, identic.Mai târziu, prin Conventia privind institutiile comune din 1957, Curtea deJustitie a Comunitatilor Europene devine o institutie comuna celor treicomunitati.În 1988, prin decizia nr. 88 / 591 din octombrie 1988 a Consiliului, a fostcreat Tribunalul de Prima Instanta (TPI), pentru a usura activitatea

CJCE, creându-se astfel un sistem cu doua grade de jurisdictie. Unele cazurisunt examinate doar de catre Curte în prima si ultima instanta, în timp ceautonomia TPI a crescut.

În conformitate cu art. 220 (164) din Tratatul CE, modificat prin Tratatul dela Nisa, Curtea de Justitie si Tribunalul asigura respectarea dreptului îninterpretarea si aplicarea Tratatelor. Jurisprudenta CJCE face parte dinacquis-ul comunitar, ea având un rol deosebit în dezvoltarea dreptuluicomunitar. Se vorbeste, în acest sens, despre rolul „pretorian” aljurisprudentei CJCE.Cu toate acestea, în practica se considera ca judecatorul principal al dreptuluicomunitar este judecatorul national, Curtea având rolul de a asigurafunctionarea uniforma a întregului sistem; numarul de cazuri aduse în fataCJCE si TPI a crescut considerabil, ceea ce a determinat o marire a timpuluiîn care o speta este solutionata (peste 1 an).

Sediul CJCE si TPI este la Luxemburg.Din punct de vedere organizatoric, CJCE este compusa din câte un judecatorpentru fiecare stat membru (în prezent 27 de judecatori) si 8 avocati generali(art. 221 TCE, modificat de Tratatul de la Nisa).Judecatorii si avocatii generali sunt selectati dintre persoanele a carorindependenta este dincolo de orice îndoiala si care poseda calificarilenecesare pentru a ocupa cele mai înalte functii judiciare în statele lor sau suntjuristi cu competenta recunoscuta (art. 223 TCE, modificat de Tratatul de laNisa).Judecatorii si avocatii generali sunt numiti pe un mandat de 6 ani, reeligibil,de catre toate statele membre UE, de comun acord. La fiecare trei ani seproduce o înnoire partiala a personalului.Rolul avocatilor generali este acela de a emite, în deplina independenta siimpartialitate, opinii argumentate, în cazurile aflate pe rolul CJCE, careservesc Curtii la gasirea solutiilor (art. 222 TCE, modificat de Tratatul de laNisa), fara a participa însa la deliberare si adoptarea

hotarârii. Conform art. 222 TCE, Consiliul poate, la solicitarea Curtii, sadecida în unanimitate marirea numarului avocatilor generali.Judecatorii aleg Presedintele CJCE, pe un mandat de 3 ani, reeligibil si, deasemenea, primul avocat general, cu mandat de 1 an, cu rolul de a repartizacazurile celorlalti avocati generali.Curtea poate sa functioneze în Camere sau în Marea Camera, precum si înPlenul Curtii (modificat de Tratatul de la Nisa). Camerele sunt de 3 si de 5judecatori. Marea Camera are 11 judecatori si functioneaza daca o cere unstat membru sau o institutie comunitara, parte la procedura. Plenul CJCE estereunit daca speta prezinta o importanta deosebita si daca se cere CJCE sa sepronunte asupra demiterii mediatorului public, a comisarilor sau a membrilorCurtii de Conturi.Tratatul de la Nisa prevede si posibilitatea Consiliului de a decide înunanimitate crearea de camere jurisdictionale pentru anumite categorii despete în materii specifice (de exemplu, contenciosul functiei publice,contenciosul în materie de marci). Deciziile acestor camere vor putea fiatacate la TPI, iar Curtea va putea reexamina deciziile TPI daca exista risculserios al afectarii unitatii sau coerentei dreptului comunitar.Aceste prevederi au fost retinute si în Tratatul Constitutional pentru Europa(art. III 353 – III 355). Acesta introduce un Comitet consultativ care emite unaviz cu privire la adecvarea candidatilor la exercitarea functiilor de judecatorsi avocat general, înainte de luarea deciziei între statele membre. Comitetuleste format din 7 personalitati, fosti membrii ai CJCE si TPI si juristi cucompetente recunoscute, dintre care unul este propus de ParlamentulEuropean (PE) (art. III-357).Tratatele prevad posibilitatea numirii de raportori adjuncti pentru a asistaCurtea si mai ales pe judecatorul-raportor în instrumentarea spetelor (art. 3din Statutul CJCE).Pentru TPI, regulile de mai sus sunt aplicabile în aceeasi masura. În prezent,TPI are un numar de judecatori cel putin egal cu numarul statelor

membre. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, preluate si deConstitutia Europeana, numarul de judecatori al TPI se va fixa prin StatutulCJCE, care poate sa prevada si asistarea TPI de catre avocati generali. Înprezent, nu exista avocati generali la TPI, membrii TPI putând fi solicitati saexercite atributiile acestora. Conform Statutului, modificat dupa Tratatul dela Nisa, daca Tribunalul functioneaza în plen, el trebuie asistat de un avocatgeneral, prezenta sa în fata Camerelor fiind facultativa.

În practica si, mai ales în ultimul timp, TPI a dobândit posibilitateafunctionarii cu un judecator unic, daca speta nu ridica dificultati de fapt si dedrept si daca este de importanta mai redusa. Regula este valabila încontenciosul functiei publice si poate fi extinsa la contenciosul de legalitatesau la actiuni în carenta legiuitorului daca reclamantul este o persoana fizicasau juridica si daca problema a fost deja clarificata în jurisprudentaanterioara.Regula de mai sus nu poate fi folosita daca speta este de natura sa se refere laverificarea legalitatii unui act de importanta generala, în spetele ce vizeazamateria dreptului comunitar al afacerilor, a ajutoarelor de stat s.a.La fel ca celelalte institutii, CJCE este comun celor trei Comunitati, conformConventiei din 25 martie 1957 care stabilea ca va exista o Curte unica pentruCEE si CEEA si ca, în plus, aceasta se va unifica cu cea a CECO / CECA.Competentele Curtii sunt diferite în functie de Tratatul în cadrul caruiafunctioneaza. Avem, asadar, de a face practic cu trei instante diferite.

În mod asemanator cu celelalte institutii, nici Tratatul de Fuziune din 8aprilie 1965 nu a schimbat prea mult lucrurile, nepermitându-se unificareacompetentelor, chiar daca au fost unificate institutiile.Conform art. 31, 164 si 136 TCECA, TCE si TCEEA, Curtea are rolul de a figarantul respectarii Tratatelor în aplicarea si interpretarea dreptului primarsi derivat. Nu trebuie sa întelegem de aici atributul Curtii de a fi singurainstitutie care vegheaza actiunile în deplin acord cu ceea ce prevede

dreptul comunitar. Comisia Uniunii Europene este, dupa cum am vazut, si eacompetenta în supravegherea abaterilor de la aplicarea dreptului comunitar.

În cazul în care Comisia depisteaza o violare a dreptului comunitar, numaiCurtea este aceea care are competenta în a declara formal daca este sau nuvorba despre o abatere sau numai de un eveniment fara efecte juridice.

Competentele CJCE si TPI

Competentele Curtii în cadrul UE sunt: a) Garantarea dreptului îninterpretarea si aplicarea articolelor prin care se modifica Tratateleconstitutive ale CECO / CECA, CE si CEEA; b) Interpretarea si aplicareaConventiilor la care se refera art. K 3

40

, paragraful 2, litera c si art. L-S41

Înîndeplinirea competentelor de mai sus CJCE actioneaza ca o:

-curte constitutionala când interpreteaza Tratatele sau cândjudeca recursurile Consiliului / Comisiei sau ale statelor membrepentru nerespectarea obligatiilor;-curte administrativa, atunci când supravegheaza legalitateadeciziilor individuale ale institutiilor comunitare ori a deciziilor-cadru adoptate de Consiliu în domeniul politienesc si în materiepenala;-curte civila sau de munca, atunci când judeca recursurile îndaune interese sau cele ale functionarilor comunitari privindrelatiile lor de munca.

În plus, CJCE are si o competenta consultativa conform art. 300 din TCEEcare împuterniceste Curtea sa emita avize asupra propunerilor referitoare larevizuirea Tratatelor si la corespondenta dintre acordurile

40

art. K 3 se refera la teme ca: imigrari, azil, trafic de droguri, fraude internationale s.a.41

art. L-S se refera la revizuirea Tratatelor constitutive, admiterea de noi membri s.a.

externe încheiate si Tratate. În textul de mai sus ne-am referit si la Tribunalulde Prima Instanta (TPI), dar consideram ca trebuie sa facem câtevacompletari si precizari, în scopul evitarii confuziilor. Astfel, TPI nu este oinstitutie comunitara în sensul în care am tratat institutiile comunitare înaceasta lucrare. Tribunalul este atasat Curtii având o competenta materialabine delimitata. TPI are 27 de judecatori, dintre care se alege un presedinte;functioneaza în plen si are 5 Complete de Judecata de 3 sau 5 judecatori; afost înfiintat prin art. 11 din AUE si Decizia Consiliului UE din 24 octombrie1988. Conform art. 224, alin. 5 din TCE, TPI îsi stabileste propriile reguli deprocedura pe baza acordului Curtii, care sunt supuse aprobarii Consiliului UEsi adoptate cu majoritate calificata. TPI judeca în Camere, asa cum am maispus, de trei sau cinci judecatori sau o cauza poate fi atribuita unui singurjudecator. De asemenea, TPI se poate întruni în Marea Camera (13judecatori) sau în Sedinta Plenului atunci când complexitatea juridica sauimportanta cauzei o justifica. Marea majoritate a cauzelor (aproximativ treisferturi) aflate pe rolul TPI sunt solutionate de catre o camera compusa dintrei judecatori. Spre deosebire de CJCE, TPI nu are avocati generalipermanenti. În mod exceptional aceasta functie poate fi încredintata unuijudecator. Prin urmare, TPI nu este o noua institutie, ci o componenta aCJCE. Cu toate acestea, el este un organism autonom, separat de CJCE dinpunct de vedere organizatoric. TPI are propriul grefier si reguli de procedura.Competentele CJCE si a TPI se materializeaza în doua mari categorii decauze:

recursul în interpretare (art. 234 TCE), care este initiat de instantelenationale, care pot cere CJCE sa interpreteze Tratatul CE, actele Comunitatii,sa determine validitatea actelor Comunitatii sau sa decida daca• o prevedere din Tratat sau dintr-un act al Comunitatii este de directa

aplicare. La aceasta categorie de spete instantele nationale ale caror deciziisunt definitive au obligatia sa ceara interpretarea. Scopul recursului îninterpretare este de a asigura corecta si conforma aplicare a dreptuluicomunitar în toate statele membre;

actiunile directe care sunt îndreptate împotriva statelor membre sauîmpotriva institutiilor Comunitatii; acestea pot îmbraca urmatoarele aspecte:

a) statele membre sau Comisia pot introduce actiuni împotriva unuistat membru (art. 226 si 228 TCE) care încalca dreptul comunitar(recursul în neîndeplinirea obligatiilor);

b) actiunile contra Comisiei sau Consiliului pot fi actiuni înanularea unui act sau actiuni în carenta [pentru a determina Comisiasau Consiliul sa adopte un act (art. 230 si 231 TCE)].

Din punct de vedere al competentei, între CJCE si TPI se stabilescurmatoarele tipuri de relatii:-TPI este competent pentru recursuri în anulare, în carenta, înresponsabilitate, în contenciosul functiei publice si în cel decurgând dinclauze compromisorii din contracte încheiate de Comunitate sau în numelesau;-Curtea este competenta pentru recursurile introduse de institutii, statelemembre si Banca Centrala Europeana. De asemenea, CJCE are competentaunica pentru recursurile în interpretare;-Hotarârile TPI pot fi atacate în fata CJCE, dar numai pentru încalcarearegulilor de drept, neputând fi pusa în discutie aprecierea TPI asuprafaptelor. Recursul acesta nu este suspensiv. CJCE poate sa examineze eaînsasi cauza sau o poate retrimite TPI. TPI însusi poate trimite cauza la CJCEdaca apreciaza ca aceasta conduce la o „decizie de principiu susceptibila saafecteze unitatea sau coerenta dreptului comunitar” (art. 225 TCE).

Proceduri

Elementele de procedura a CJCE si TPI le putem sintetiza astfel:

-Procedura este scrisa si orala (obligatorie în fata TPI si facultativa în fataCJCE); este, totodata, contradictorie.-Reprezentarea obligatorie este un principiu de baza al procedurii la CJCE.Statele membre sunt reprezentate de agenti; comisia este reprezentata de unmembru al Serviciului juridic; exista si posibilitatea acordarii, în anumiteconditii, de asistenta judiciara gratuita.-Cererea trebuie sa îndeplineasca o serie de conditii stricte de forma si decontinut, în caz contrar putând fi respinsa.-În cazul fazei scrise are loc un schimb de memorii între parti, cuargumentatie; faza scrisa nu este publica.-În cazul fazei orale, avocatii au la dispozitie un timp limitat (câte 15 minutepentru fiecare parte) si raspund la întrebarile puse de judecatori.Judecatorul-raportor, chiar înainte de faza orala, poate demara investigatii,aprobate de camera, ce pot cuprinde audierea partilor (mai rar), a martorilor,cereri de informatii si documente.

-CJCE si TPI pot decide si masuri conservatorii.-Dupa închiderea procedurii orale, avocatul general îsi prezinta concluziile sipropune o solutie; concluziile sale contin o evaluare detaliata si stabilireabazei juridice, inclusiv invocarea altor hotarâri ale instantei comunitare;opinia avocatului general este deseori invocata de juristi în alte spete.

-Hotarârea este adoptata cu majoritate de voturi, fara indicarea modului devot; desi posibila, în practica nu se întâlneste emiterea de opinii separate saudizidente; hotarârea se pronunta în sedinta publica, în prezenta partilor;hotarârea are forta obligatorie si este executorie.

Curtea de Conturi a Uniunii Europene

Curtea de Conturi a UE a fost înfiintata ca organ comunitar de specialitate înurma Tratatului de la Bruxelles, semnat la 22 iulie 1975 si intrat în vigoare la1 iunie 1977. Pâna la intrarea în vigoare a TUE, Curtea de Conturi a UE afost un organ auxiliar al Comunitatilor Europene creat prin Tratatul de maisus, a carui denumire completa era: ”Tratatul de modificare a unor dispozitiifinanciare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a Tratatuluicare a instituit un Consiliu unic si o Comisie unica a ComunitatilorEuropene”.Asadar, pâna la intrarea în vigoare a TUE, Curtea de Conturi era un organauxiliar, cu misiunea de a exercita controlul extern asupra tuturor veniturilorsi cheltuielilor Comunitatilor Europene ca si asupra oricarui organism creatde catre acestea, cu exceptia celor excluse, eventual, în mod expres, de laacest control. Ca organ auxiliar, membrii Curtii de Conturi nu erau desemnatide catre reprezentantii guvernelor statelor comunitare, ci de catre Consiliu, cainstitutie comunitara.Înaintea intrarii în vigoare a TUE, Curtea de Conturi a UE nu era prevazutaîn niciunul din articolele ce descriau institutiile care urmau sa realizezeobiectivele Comunitatilor, respectiv art. 7 TCECA, art. 4 TCE sau art. 3TCEEA. Curtea de Conturi a UE a fost inclusa în art. H1, G6, I1 ale TUE,articole care au dat o noua redactare art.4 si 3 din TCECA,TCE si TCEEA.Aici se gaseste sediul materiei care consacra Curtea de Conturi a UE cainstitutie comunitara competenta în realizarea functiilor fiecarei Comunitati.

În ce priveste membrii Curtii de Conturi, TUE stabileste ca acestia vor fi încontinuare numiti de catre Consiliu.

42

Acest lucru face din Curtea de Conturi oinstitutie comunitara care nu poseda, formal, o deplina

42

Art. 45 B, 188 B, 160 B ale TCECA, TCE si TCEEA, la fel cum era înainte prevazut în art. 78 E, 206 si180 ale TCECA, TCE si TCEEA.

independenta, viciu care din fericire, nu s-a reflectat negativ pâna în prezent,neputându-se pune la îndoiala actiunea Curtii de Conturi ca o institutieindependenta.Conform art. 246 din TCE, asa cum a fost el modificat prin Tratatul de laNisa, Curtea de Conturi a UE este institutie comunitara care „asiguracontrolul conturilor” bugetului comunitar din punctul de vedere al legalitatii,regularitatii si fiabilitatii lor.În prezent Curtea de Conturi a UE are 27 de membri, numarul acestoracrescând pe masura extinderii Uniunii. Asa cum aratam, membrii Curtii deConturi sunt numiti de catre Consiliu, în unanimitate de voturi, dupaconsultarea prealabila a Parlamentului European. Mandatul este limitat la 6ani, cu posibilitatea de a se prelungi cu înca un mandat.Conform art. 247 TCE (asa cum a fost modificat de Tratatul de la Nisa)membrii Curtii de Conturi sunt supusi unor conditii de validare ca si membriiCurtii de Justitie atât în ce priveste exigentele profesionale, cât si în cepriveste interzicerea desfasurarii, în paralel, a altor activitati publice sauprivate. Potrivit articolului de mai sus si art. 180 (3) EURATOM, membriCurtii de Conturi sunt alesi dintre „persoanele care au apartinut sau apartin,în tarile lor de origine, corpurilor de control contabil extern sau care suntspecial calificate pentru aceasta munca. Independenta lor trebuie sa fie înafara oricarui dubiu”.De asemenea, membrii Curtii de Conturi trebuie sa „posede calificareaparticulara ceruta de aceasta functie sau sa fi apartinut în tara lor de origineunor institutii de control extern si sa ofere toate garantiile de independenta”.În acelasi timp acestia îsi executa functiile „în interesul general alComunitatii”. De aceea, ei nu pot solicita sau primi nici o instructiune de lanici un guvern sau alt organism si trebuie sa se abtina de la orice actincompatibil cu caracterul functiei de membru al Curtii de Conturi.Asa cum mentionam, membrii Curtii de Conturi, pe durata mandatului lor, nupot exercita nici un fel de activitati profesionale, remunerate sau nu,

publice sau private. La instalarea în functie, membrii Curtii de Conturisemneaza un angajament solemn de respectare cu diligenta, pe duratamandatului si dupa încetarea acestuia, a tuturor obligatiilor ce decurg dinaceasta calitate, inclusiv confidentialitatea.

Curtea de Conturi a UE este condusa de un Presedinte ales de catre membriiCurtii pe o perioada de trei ani, mandat care poate fi reînnoit. Membrii Curtiide Conturi se bucura, pe durata mandatului, de privilegiile si imunitatileaplicabile pentru judecatorii Curtii de Justitie. Acestea sunt prevazute înProtocolul asupra privilegiilor si imunitatilor Comunitatilor Europene siagentiile lor. Indemnizatiile pentru functiile îndeplinite, drepturile de pensiesi alte drepturi sociale sau banesti sunt stabilite de Consiliul UE si adoptatecu majoritate calificata de voturi de catre aceasta institutie comunitara.

Pentru îndeplinirea competentei sale, aceea de a examina conturile devenituri si cheltuieli ale Comunitatii / Uniunii si ale oricarui organism creatde acestea, Curtea de Conturi a fost împuternicita sa verifice daca toateveniturile comunitare au fost primite si toate cheltuielile au fost efectuate înmod legal si corect si, sa verifice, de asemenea, managementul financiar lanivel comunitar.În afara celor de mai sus, Curtea de Conturi verifica documentele scriseprovenite sau cerute de la institutiile comunitare sau de la statele membre. Deasemenea, Curtea de Conturi poate face verificari pe terenul statelor membre,lucrând împreuna cu organele de control nationale competente. Pe aceastalinie, precizam ca Tratatul de la Amsterdam a largit competentele de controlale Curtii de Conturi, abilitând-o sa controleze orice organism public sauprivat care a beneficiat de fonduri comunitare.La încheierea fiecarui an, rezultatele activitatii Curtii de Conturi se regasescîntr-un Raport anual care se prezinta înainte de 30 noiembrie urmatorîncheierii fiecarui exercitiu financiar. În acest scop, pâna la 1 iunie urmatorComisia elaboreaza un Raport asupra gestiunii financiare si o balanta pe baza

datelor pe care, pâna la 1 aprilie le-a primit de la celelalte institutiicomunitare. Raportul mai sus mentionat se transmite Consiliului,Parlamentului si Curtii de Conturi.

Raportul final al Curtii de Conturi, în care sunt materializate rezultateleactivitatii acestei institutii, este transmis tuturor institutiilor comunitare sieste publicat în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE)împreuna cu raspunsurile acestor institutii la observatiile facute de Curte. Pebaza acestui raport, Parlamentul European voteaza descarcarea Comisiei degestiunea anului financiar anterior.Curtea de Conturi nu este un organ jurisdictional, în pofida denumirii sale.Ea poate însa sesiza CJCE daca salvgardarea intereselor Uniunii o impune.

În sfârsit, mai mentionam faptul ca pe lânga competentele sale de verificari sicontrol, Curtea de Conturi are si competente consultative conform art. 45 C,188 C si 169 C din TCECA, TCE si TCEEA. Astfel, Curtea poate sa prezinterapoarte si avize la cererea oricarei institutii comunitare. De asemenea,Curtea poate asista Parlamentul European si Consiliul în activitatea decontrol a executiei bugetare.În acest sens, Consiliul este obligat sa ceara avizul Curtii înainte de a adoptaregulamentele financiare, de a fixa modalitatile si procedurile de punere ladispozitia Comisiei a veniturilor bugetare din rezerve proprii, de a definimasurile de aplicare si a determina normele de organizare a controluluiordonatorilor de credite si plati principali.

43

43

Art. 78 H, 209 si 183 din TCECA, TCE si TCEEA.

Organele comunitare auxiliare

Banca Centrala Europeana (BCE)44

Mai întâi sa facem o precizare necesara. În literatura de specialitate si îndoctrina exista în prezent dispute în legatura cu calitatea institutionala aBancii Centrale Europene. Astfel, TCE considera Banca Centrala Europeana(BCE) o institutie care, fara sa poata fi caracterizata drept comunitara, seaseamana cu cele comunitare. Acest paradox se sustine prin absenta ei dinart. 4 TCE (unde sunt enumerate institutiile comunitare), dar pe prezenta saîn art. 4A, în care se spune ca se va crea un Sistem European de BanciCentrale (SEBC) si o Banca Centrala Europeana (BCE), însarcinata cuimplementarea acordurilor SEBC.Membrii BCE nu sunt numiti de catre Consiliu, ci de catre guvernele statelormembre. Asa cum se arata în art. 109A TCE, Comitetul Executiv al BCE esteformat din Presedinte, Vicepresedinte si alti patru membri. ComitetulExecutiv al BCE trebuie sa fie format din profesionisti prestigiosi, prinacordul guvernelor statelor membre exprimat la nivelul sefilor de stat sauguvern si în baza unei Recomandari a Consiliului si cu consultarea prealabilaa PE si a Consiliului Guvernatorilor Bancilor Centrale.BCE are personalitate juridica, asa cum se semnaleaza în art. 106.2 TCE,ceea ce nu se întâmpla, conform art. 106.2 si 106.3 TCE, si cu SEBC care nuare aceasta calitate.În ceea ce priveste competentele, BCE coordoneaza SEBC conform art.106.3 TCE.

Obiectivele SEBC sunt:-mentinerea stabilitatii preturilor;

-sprijinirea politicilor economice generale ale Comunitatii Uniunii, în scopulrealizarii obiectivelor comunitare semnalate la art. 2 TCE.

44

Iordan Gheorghe Barbulescu – Sistemul institutional, op. cit, pag. 189 -197

Obiectivele SEBC se pot realiza prin:-definirea si executarea politicii monetare a Comunitatii Uniunii;-realizarea de operatiuni bancare cu devize;

-gestionarea rezervelor oficiale de devize ale statelor membre; -promovareaunei bune functionari a sistemului de plati (art. 10.5 TCE).

BCE autorizeaza exclusiv emiterea de moneda în Comunitate, moneda carese poate emite direct de catre BCE sau de catre bancile centrale (art. 105ATCE).Caracterul „comunitar” al BCE se deduce si din faptul ca aceasta poate emiteacte de caracter general si angajant precum Regulamentele. Astfel, art. 108ATCE, enuntând actele ce pot fi emise de BCE, se remarca prin similitudinearedactarii cu art. 189 TCE, care vorbeste despre actele normative ce pot fiadoptate de Comunitate spre a-si atinge obiectivele. Mai mult decât atât, înart. 190 si 192 TCE, vorbindu-se despre „motivarea actelor comunitare sipublicarea lor”, se enumera si actele emise de BCE, între cele care trebuie saraspunda acestor exigente.BCE este responsabila de stabilitatea monedei unice europene EURO. Eastabileste politica monetara a UE în functie de situatia „zonei Euro”. BCEdispune de „instrumente monetare” preluate de la Institutul MonetarEuropean si ia decizii referitoare la politica monetara, instrumentele acesteipolitici, fixarea ratei de schimb euro-celelalte valute internationale, etc.Practic, BCE are atributiile unei Banci Centrale. Vom mai reveni asupra BCEla un alt curs pe parcursul lucrarii noastre.

Particularitati comune ale organelor auxiliare comunitare

Alaturi de institutiile comunitare enuntate si BCE-ul, Tratatele constitutivevorbesc despre trei organe auxiliare:

Comitetul Economic si Social (la care se refera TCE si TCEEA);

Comitetul Regiunilor (la care se refera TCE);Comitetul Consultativ CECO / CECA (la care se refera TCECO / TCECA).

Aceste trei organe au în comun:-numirea membrilor lor de catre Consiliu si nu de catre guvernele statelormembre;

-caracterul consultativ.Astfel:

-Comitetul Consultativ CECO / CECA asista Comisia; -Comitetul Economicsi Social si Comitetul Regiunilor asista Comisia si Consiliul.

De altfel, ele apar mentionate în Tratate la aceleasi articole unde aparinstitutiile pe care le asista, adica art. 4.2 TCE, 3.2 TCEEA si 18/19TCECO/TCECA.

Organele auxiliare nu au:-personalitate juridica;-buget propriu;

-independenta. Functia lor se limiteaza la emiterea de Rapoarte, Avize sauObservatii la cererea institutiilor comunitare sau din proprie initiativa.

Ele se deosebesc si de alte organisme existente în dreptul primar sau derivat– precum Fondurile (FEOGA/FEGA, FSE si FED) – care, de asemenea, nuau personalitate juridica si a caror activitate se limiteaza la gestionareafondurilor atribuite lor.Aceste organe nu puteau fi „grupate” nici împreuna cu Banca Centrala deInvestitii (art. 129 si 130 TCE, 4.B, 198D si 198 TUE) care are ca finalitatedezvoltarea echilibrata a regiunilor statelor membre prin împrumuturi, darnici cu Institutul Monetar European (art. 117 si 130 TCE) care avea camisiune întarirea cooperarii între bancile centrale nationale si coordonareapoliticilor monetare a statelor membre.

Comitetul economic si social (CES)

Art. 193 -198 TCE si 165 – 170 TCEEA prevad existenta unui organcomunitar consultativ numit „Comitetul Economic si Social” (CES). În bazaart.5 a Conventiei referitoare la unele institutii comune ale ComunitatilorEuropene, semnat la Roma la 25 martie 1957, Comitetul, prevazut la art. 193– 198 TCE, este acelasi cu cel prevazut la art. 165 – 170 TCEEA ceea ce nuînseamna ca nu exista o variatie a competentelor sale în functie de Tratateleîn cadrul carora actioneaza.

Din CES fac parte persoane apartinând diferitelor sectoare profesionale:industriasi, agricultori, transportatori, muncitori, comercianti, artizani etc.CES s-a dorit o replica a Comitetelor Economico-Sociale existente în statelemembre (cu exceptia Germaniei) în care, fundamental, se pun de acordpatronii cu sindicatele, guvernul jucând rolul de „moderator”. CES areatributii exclusiv consultative, din doua temeri majore, astfel:

teama Germaniei, ca acest Comitet s-ar fi putut transforma într-uninstrument de lobby al grupurilor de presiune cu intentia de a influentaConsiliul si Comisia;• teama PE, ca respectivul Comitet ar putea „goli de continut” uneledintre propriile activitati.

CES nu este o institutie comunitara, în sensul ca nu apare între institutiileprevazute ca atare de catre Tratatele constitutive, iar membri sai nu suntnumiti de catre reprezentantii statelor membre.Art. 194 si 166 ale TCE si TCEEA stabilesc compozitia si structura CES.Membrii CES sunt alesi, în unanimitate, de catre Consiliu subliniinduse,astfel, ca CES nu are caracter institutional. În practica, statele membre îsimentin influenta în numirea membrilor CES deoarece Consiliul voteaza olista de propuneri venita de la statele membre. Tehnic vorbind, aceasta listatrebuie sa contina un numar dublu de propuneri, fata de numarul atribuit

fiecarui stat membru. De regula, Consiliul aproba prima jumatate a acestorliste, adica acea parte pe care statele membre o doresc.

În prezent, numarul membrilor CES este de 344 din care 24 pentru fiecaredintre statele mari (Germania, Franta, Italia si Marea Britanie), 21 pentruSpania si Polonia, 15 pentru România, 12 pentru fiecare stat din grupulAustria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Cehia, Ungaria, Bulgaria siSuedia, 9 pentru fiecare stat din grupul Danemarca, Lituania, Slovenia,Finlanda si Irlanda, 6 pentru Luxemburg si Cipru, 5 pentru Malta. MembriCES sunt alesi pentru 4 ani, Comisia încercând sa introduca o modificareprin care sa se stabileasca ce se întâmpla în cazul în care statele membre nupropun noi membri CES la sfârsitul patru ani de mandat. Noua redactare aart. 194 si 166 TCE si TCEEA, facuta cu ocazia adoptarii TUE, nu cuprindenimic în acest sens, fapt aspru criticat de catre Comisie.Tratatele nu vorbesc despre încetarea mandatului membrilor CES, dar art. 48si 55 ale Regulamentului Interior al CES stabilesc motivele acesteia caputând fi: expirarea celor patru ani de mandat, demisia, moartea, demiterea,forta majora, pierderea nationalitatii în baza careia s-a facut numirea, absentarepetata de la sesiunile plenare, condamnarea pentru o cauza penala etc. Datfiind faptul ca este Consiliul cel ce numeste membrii CES, tot el este cel îipoate revoca.Consiliul a considerat ca este incompatibila calitatea de membru CES cu ceade membru al institutiilor comunitare sau a guvernelor statelor membre, desio asemenea prevedere nu apare în Tratate.În cazul în care un membru este înlocuit, cel care îl substituie o va face pânala expirarea termenului pentru care fusese ales predecesorul (la fel ca în cazulComisiei).Faptul ca art. 193 si 165 ale TCE si TCEEA vorbesc explicit desprecompunerea CES din reprezentanti ai sectoarelor vietii economice si sociale,nu înseamna ca si membrii CES reprezinta respectivele sectoare, ci doar caprovin din acestea. Membrii CES trebuie sa fie independenti, neputând sa

primeasca instructiuni de la guverne, organisme profesionale, antreprenorialesau sindicate, indiferent de nivelul acestora. Apartenenta lor la diferitelesectoare ale vietii economico-sociale trebuie înteleasa doar în sensul ca eranecesara alegerea unor oameni cu o anume cunoastere a acestor sectoare sinu în sensul ca membrii CES reprezinta aceste sectoare.

Aceasta independenta nu functioneaza în mod absolut, un membru al CEScare nu mai face parte din sindicatul sau organizatia impresariala care arecomandat numirea sa, obisnuind sa-si dea demisia.

Se poate spune ca membrii CES trebuie sa îndeplineasca obligatoriudoar doua conditii:? sa fie cetateni ai unei tari membre; ? sa provina dintr-o categorie socio-economica a Comunitatilor. CES este organizat pe diferite sectiuni: patroni,salariati si altii (mici agricultori, liber profesionisti).

Celelalte criterii dupa care statele membre propun listele de candidati la CES,în afara celor doua mai generale deja prezentate, ramân la latitudinea fiecaruistat membru.Competentele CES sunt de consultanta, de catre Comisie si Consiliu în toatecazurile prevazute în TCE si TCEEA, precum cele descrise la art. 43, 79, 100TCE sau 9, 31, 40 TCEEA. În aceste cazuri, Avizul CES nu este angajant ciconsultativ, concluziile sale putând fi ignorate de catre Consiliu sau Comisieneputându-se, însa, ignora obligativitatea acestora de a solicita Avizul CES.

CES emite Rapoarte si Avize si din proprie initiativa, în legatura cu problemesocio-economice la care se refera Tratatele Constitutive (art. 20.4 dinRegulamentul Interior). Sesiunile plenare ale CES, în care se aprobaasemenea Rapoarte sau Avize, se convoaca de catre presedintele CES dinproprie initiativa si nu la cererea Comisiei sau Consiliului, asa cum seîntâmpla când sunt convocate pentru aprobarea unor acte solicitate de catreacestea.

CES trebuie sa prezinta actele solicitate de catre Consiliu sau Comisie, întermen de 10 zile. Daca nu au fost prezentate în termenul prevazut, Consiliulsau Comisia pot adopta respectivul act fara avizul CES. TUE a modificatacest termen de la 10 la 45 de zile, prin noua redactare a art. 198 si 170 TCEsi TCEEA.Art. 196 si 168 TCE si TCEEA vorbesc despre organizarea interna a CES siautonomia sa administrativa. Acesta îsi desemneaza Presedintele si membriiconducerii colective si îsi stabileste Regulamentul Interior. Convocarea seface de catre Presedintele CES si nu de catre Consiliu sau Comisie, chiaratunci când are la baza o solicitare a acestora. Mandatul Presedintelui si acelorlalti membri ai conducerii colective este de doi ani. Art. 196 si 168 aleTCE si TCEEA, în noua redactare data de TUE, demonstreaza caPresedintele poate convoca din proprie initiativa membri CES si nu numai lasolicitarea Consiliului sau Comisiei.Membrii CES îsi desfasoara activitatea în mai multe sectiuni: agricultura,transporturi, energie atomica, probleme economice si financiare, dezvoltareregionala, afaceri externe etc. Fiecare membru CES apartine cel putin uneiadintre aceste sectiuni si nu poate face parte din mai mult de trei, fiecaresectiune având între 30 si 60 de membri.Sectiunile CES nu pot fi consultate direct de catre Consiliu sau Comisie,acestea trebuind sa se adreseze CES.Se pot crea 5 comitete, care au aceeasi compozitie ca sectiunile fara a avea sicaracterul permanent al acestora. Constituirea acestora se aproba în vedereaanalizarii unor chestiuni punctuale, dizolvându-se odata cu elaborareaAvizelor sau Rapoartelor solicitate.Plenul CES este singurul care poate aproba hotarârile CES cât si pe cele dinsectiuni sau subcomitete, reuniunile sale având loc de 10 ori pe an.Acordurile sunt valabile daca se obtine majoritatea voturilor emise, cumentiunea ca este obligatorie prezenta a jumatate plus unu din membrii CES.

Comitetul Regiunilor (CR), Comitetul CECO si Agentiile

A. Comitetul Regiunilor (CR)

Art. G4 TUE a adaugat la TCE articolele 198A, 198B si 198C, în care apareComitetul Regiunilor (CR), regularizând succint compozitia si competenteleacestuia.Compozitia, numarul de membri si distributia acestora între statele membre,forma de numire a membrilor CR, termenul pentru emiterea Rapoartelor sauAvizelor, sunt exact aceleasi prevazute la art. 193 – 198 TCE pentru CES.Exista stabilite situatiile în care Consiliul sau Comisia trebuie sa consulte atâtCES cât si CR, acestea fiind descrise în art. 130D.Regulamentul Intern al CR a fost aprobat de catre Consiliul UE, la 25 mai1994 si a fost publicat în JOCE / DOCE, L. 132 / 27.V.1994.Membrii CR, chiar daca provin din anumite regiuni, nu le reprezinta peacestea, ci interesul general al UE, fiind, deci, independenti. Asa cummembrii guvernelor centrale nu pot face parte din CES, cei ai guvernelorregionale nu pot face parte din CR.

B. Comitetul CECO / CECAAcest organ consultativ similar CES, apare în art. 18 si 19 TCECA. Tratatulinstituie între 62 si 96 de membri, numiti de catre Consiliu si propusi de catreorganizatiile antreprenoriale si sindicale, ceea ce asigura independentaacestora fata de statele membre. La fel ca în cazul CES, lista propusacontinea dublul numarului atribuit fiecarui stat, fiind apoi desemnati, de catreConsiliu, jumatate dintre acestia. Membrii Comitetului CECO / CECA eraudesemnati pe doi ani alegându-se, dintre ei, un Presedinte si o conducerecolectiva.Art. 19 TCECA arata ca „Înalta Autoritate este cea care consulta ComitetulCECO / CECA”. Acelasi articol asigura Comitetului CECO / CECAcapacitatea de a emite Rapoarte sau Observatii din proprie initiativa.

Termenul minim pentru elaborarea Rapoartelor, când se realizau lasolicitarea Înaltei Autoritati, era de zece zile.Comitetul CECO / CECA îsi elabora Regulamentul Interior, acesta nefiindaprobat de catre Consiliu. Regulamentul Interior stabilea existenta Comisiilorspecializate. Rapoartele elaborate de aceste Comisii se aprobau în plenulComitetului CECO / CECA.

C. AgentiileDintre Agentiile comunitare vom numi:

? EUROPOL, sau Politia Europeana având competente în lupta împotrivadrogurilor si a crimei organizate, cu sediul la Haga, de care vom vorbi într-unalt curs;

? OFICIUL DE MARCI, cu sediul în Alicante (Spania);? AGENTIA EUROPEANA PENTRU MEDIU, cu sediul la Copenhaga si cucompetente în strângerea datelor necesare elaborarii normelor europenespecifice;? AGENTIA EUROPEANA PENTRU EVALUAREAMEDICAMENTELOR, cu sediul la Londra si cu rolul de a evalua si analizamedicamentele care se comercializeaza în UE;? OFICIUL DE INSPECTIE VETERINARA SI FITOSANITARA, cu sediulla Dublin, care urmareste aplicarea uniforma a normelor fitosanitare siveterinare comunitare în sectorul alimentar si agroalimentar;

? AGENTIA PENTRU SANATATE SI SECURITATE A MUNCII, cusediul la Bilbao (Spania), care se ocupa de îmbunatatirea conditiilor igienico-sanitare la locul de munca;? OBSERVATORUL EUROPEAN AL DROGURILOR, stabilit la Lisabona,care reuneste informatiile necesare în lupta împotriva drogurilor;

? FUNDATIA EUROPEANA PENTRU FORMARE ÎN EUROPA DE EST,cu sediul la Torino, care se ocupa de formarea

specialistilor în problematica Europei de Est;

? CEDEFOP, cu sediul la Berlin / Salonic, care promoveaza formareaprofesionala si continua.

COMPONENTELE POLITICILOR COMUNITARE.

CETATENIA ÎN UNIUNEA EUROPEANA SIDREPTURILE CETATENILOR EUROPENI

Componentele politicilor comunitare

Uniunea Europeana (UE) numara în prezent 27 de state membre si aproape500 de milioane locuitori. Referitor la populatie trebuie precizat ca în UE nuexista majoritati, ci numai minoritati. Baza întregii Comunitati Europene oconstituie vointa comuna a statelor europene membre de a lucra împreuna side a-si armoniza interesele. În teorie, dar mai ales în practica s-a pututdemonstra ca în domeniile cele mai importante ale dezvoltarii, cum sunt celeeconomice, sociale, tehnice, stiintifice, culturale, militare etc., cele mai bunerezultate se obtin la nivel european, decât la nivel national.Statele comunitare au ajuns la politici comune, elaborate si adoptate deinstitutiile comunitare cu aplicabilitate pe întregul teritoriu al UE. Politicilecomunitare raspund, înainte de toate, principiului fundamental al constructieieuropene, acela al solidaritatii si coeziunii, pe care l-am invocat si noi înprima parte a prezentei lucrari. De asemenea, politicile comunitare conferaunicitate UE si demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatiistatelor membre catre institutiile europene.Sistematizarea politicilor comunitare este diferita de la autor la autor. În cene priveste, consideram important nu modul de prezentare, desi prezentareaîsi are si ea efectele ei, ci mai degraba enumerarea politicilor sa fie astfelfacuta, încât sa nu fie lasat pe dinafara nici un domeniu de conlucrarecomunitara europeana. De aceea, desi am mai prezentat o

enumerare în prima parte a lucrarii noastre, prezentam si urmatoareaclasificare a politicilor comunitare în 45 de puncte, dupa cum urmeaza, înordine alfabetica

45

:

1. Achizitiile publice2. Agricultura3. Ajutor umanitar4. Audiovizual5. Bugetul si controlul financiar6. Cercetarea si tehnologia7. Cetatenia Uniunii Europene8. Coeziunea Economica si Sociala9. Comertul 10.Concurenta 11.Cultura12.Dezvoltarea 13.Dreptul societatilorcomerciale 14.Drepturile fundamentale15.Educatia, formarea profesionala a tineretului16.Energia 17.Extinderea Uniunii Europene18.Impozitarea 19.Industria 20.Întreprinderile21.Justitia si Afacerile Interne 22.Liberacirculatie a marfurilor 23.Libera circulatie acapitalului 24.Libera circulatie a persoanelor25.Libera circulatie a serviciilor 26.Mediulînconjurator

45

Sursa – contact@infoeuropa.ro

27.Noile tehnologii industriale28.Ocuparea fortei de munca si politica sociala29.Pescuitul30.Piata interna31.Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)32.Politica Regionala33.Proprietatea intelectuala34.Protectia consumatorului35.Relatii externe36.Retele transeuropene37.Sanatate publica38.Sanse egale39.Servicii financiare40.Societatea informationala41.Spatiu al libertatii, securitatii si justitiei42.Transporturile43.Turismul44.Uniunea Economica si Monetara (UEM)

45.Uniunea vamala.La întrebarea ce este Uniunea Europeana (UE) se poate raspunde ca aceastaeste rezultatul unui proces de cooperare care a început în anul 1951, întresase tari europene. În cei 57 de ani de existenta au avut loc cinci valuri deextindere, ultimul s-a încheiat în 2006, iar de la 1 ianuarie 2007, România,alaturi de Bulgaria, a devenit membra a UE, marind numarul statelorcomunitare la 27.Politicile comune europene îsi propun sa duca la îndeplinire obiectivele UE,care în esenta sunt urmatoarele:

-promovarea progresului economic si social;-afirmarea identitatii UE pe scena internationala;-instituirea cetateniei europene;

-dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie; -existenta siconsolidarea relatiilor în baza dreptului comunitar. Politicilecomunitare se înfaptuiesc în baza aquis-ului comunitar.

Acesta reprezinta un compendium, un ansamblu închegat de norme juridicecare se compun din tratate, decizii, regulamente, recomandari si alte actenormative emise de institutiile decidente ale Comunitatilor / Uniunii. Toateaceste lucruri le-am prezentat în prima parte a lucrarii si nu mai revenim.Credem ca este în interesul studentilor si al cadrelor universitare sa redamcâteva din beneficiile, dar si costurile integrarii României în UE, vis-à-vis depoliticile comunitare, cu scopul de a fi cunoscute si dezbatute mai ales laseminarii.

Beneficiile integrarii României în UE se pot studia cel putin pe treipaliere, astfel: a) pentru cetateni: -oferte europene superioare; liberacirculatie pe teritoriul Comunitatii; -obtinerea si exercitarea drepturilorfundamentale;

-protectia legislatiei europene etc.b) pentru investitori:-libera circulatie a capitalului, marfurilor, persoanelor si serviciilor; -oportunitati de afaceri; -beneficiile aduse de spatiul financiarcomunitar; -libertatea de comunicare; -exercitarea dreptuluiconcurential; -beneficiile aduse de dreptul comunitar al afacerilor, îngeneral. c) pentru societate: -acces la fondurile structurale; -beneficiileîn educatie; politicile de mediu si infrastructura (în

perioada 2007-2013 România urmeaza sa primeasca circa 28 miliarde deeuro); -participarea la acordurile comerciale preferentiale ale UE etc.

d) pe plan international:-apartenenta la o comunitate puternica, ce poate face fata provocarilorîmpotriva terorismului, traficului de droguri, criminalitatii;

-beneficiile de sprijin economic, financiar, tehnologic etc.Costurile integrarii României în UE:

-costuri suplimentare pentru economia româneasca în vederea alinierii lanivelul standardelor europene (tehnologice, informationale, ecologice etc.);

-contributia României la bugetul comunitar;-investitii de cel putin 7-8 miliarde de euro, de catre autoritatile românesti,pentru modernizarea infrastructurii europene, construirea de noi drumuri siautostrazi;-cheltuieli pentru securizarea frontierelor României cu stateleextracomunitare;-investitii mari, de cel putin 29 miliarde de euro pentru protectia mediului;angajamentele prevad ca statul român sa contribuie cu 20% din sumamentionata, UE cu circa 30%, iar restul se va suporta de agentii economici simarii producatori români;-disparitia de la 1 ianuarie 2011 a zonelor defavorizate, iar de la 1 ianuarie2012 se vor desfiinta si zonele libere;

-eliminarea taxelor vamale pentru produsele din UE;-reducerea nivelului de productie tarifara prin adoptarea tarifului exteriorcomun etc.Negocierile încheiate de Românie cu UE pentru aderare sunt favorabile tariinoastre. Astfel, tara noastra a obtinut 50 de perioade de tranzitie siaranjamente tranzitorii, cele mai multe dintre toate statele care au aderat înultimul timp (Polonia 48, Ungaria 35, Malta 47). Ce este mai important derelevat se refera la faptul ca aceste perioade de tranzitie au permis Românieisa finalizeze reformele în anumite domenii si dupa data aderarii efective laUE.

În continuare vom prezenta unele din politicile comunitare pe care leconsideram ca trebuie sa fie cunoscute de studentii ce urmeaza specializarileîn drept si administratie publica, precum si de la alte specialitati care studiazapoliticile comunitare. Alte politici comunitare vor fi studiate în cadruldisciplinelor politice, economice, de stiinte sociale, tehnice etc. Aprofundareacunoasterii si aplicarii politicilor comunitare de catre specialistii în drept sevor face pe domenii ale dreptului constitutional, civil, penal, administrativ,muncii, intelectual, al mediului, sau la cursurile de masterat.

Notiunea de cetatenie europeana

Asa cum aratam în subcapitolul precedent, cetatenia este o institutie de dreptcomplexa, care presupune mentinerea unei integrari sociale, economice,politice si juridice a persoanei. Cetatenia europeana se dobândeste prinaderarea statului respectiv la Uniunea Europeana.Sediul materiei cetateniei europene începe cu Tratatul asupra UniuniiEuropene (TUE), semnat în 1992 la Maastricht si include drepturi, obligatiisi participare la viata politica. Cetatenia europeana vizeaza consolidareaimaginii si identitatii Uniunii Europene, precum si implicarea mai profunda acetateanului în procesul de integrare europeana.Articolul 17 din TCE (fostul art. 8) prevede ca „este cetatean al UniuniiEuropene orice persoana care are nationalitatea unuia din statele membre,în conformitate cu legislatia statului din care face parte“. În plus, trebuieprecizat ca cetatenia europeana nu înlocuieste cetatenia nationala; ea vine încompletarea acesteia, facând posibila exercitarea unora dintre drepturilecetateanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieste.

Cetatenia europeana are la baza principiile comune ale statelor membre,incluse în Tratatul de la Amsterdam si anume:

fundamentale ale omului si drepturile specifice acordate cetateanuluieuropean (drepturi de libera circulatie si drepturi civice) descrise în Tratat.Revenind asupra art. 17 din TCE aratam ca acesta stipuleaza ca cetateniaUniunii completeaza cetatenia nationala si nu o înlocuieste. Aceastaafirmatie formeaza continutul fundamental al notiunii de cetatenie europeana,întrucât Tratatul institutionalizeaza un principiu, deja consacrat în DeclaratiaConferintei Interguvernamentale, anexata Tratatului de la Maastricht. Acestprincipiu în esenta se refera la faptul ca cetatenia europeana esteinseparabila de cetatenia nationala, care ramâne primara si originara. Deaceea se poate aprecia ca cetatenia europeana este una derivata (a se vedeaCursul 3 si 4).Dobândirea sau pierderea cetateniei europene este conditionata dedobândirea sau pierderea cetateniei nationale. Aceasta pentru ca art. 17 alTCE prevede imperativ faptul ca cetatean european este orice persoana careare calitatea de cetatean al unui stat membru.Cetatenia se poate dobândi pe doua cai principale: dobândirea de drept sau înbaza unui act juridic individual de acordare a cetateniei emis de organulcompetent, la sesizarea celui interesat. Cetatenii României sunt cetatenieuropeni în virtutea aderarii României la UE de la 1 ianuarie 2007.În ce priveste prima modalitate de dobândire a cetateniei, un prim sistem, sicel mai general, porneste de la faptul nasterii. Astfel, copilul dobândestecetatenia parintilor sai. Ceea ce este decisiv în acest sistem este legatura desânge „jus sanguinis“.

-principiul libertatii;-principiul democratiei;

-principiul respectarii drepturilor omului si a libertatil

orfundamentale;-principiul statului de drept.

De asemenea,cetatenia europeana decurge din drepturil

e

Într-un alt sistem, cetatenia copilului va fi cea a teritoriului statului unde s-anascut, chiar daca parintii au alta cetatenie. Ceea ce este decisiv în acestsistem nu mai este cetatenia parintilor sau a unuia dintre ei, ci teritoriul undes-a nascut copilul „jus loci“.Dobândirea cetateniei prin nastere împarte statele comunitare în cele douatabere. România face parte din categoria statelor în care se aplica principiul„jus sanguinis“. Acest principiu este consacrat si în Legea nr. 21 / 1991, art.5. Conform acestei legi cu privire la cetatenia româna, este cetatean românpersoana care s-a nascut în România din parinti de cetatenie româna sau s-anascut în strainatate, dar ambii sau numai unul din parinti are cetateniaromâna.Actul normativ mentionat prevede ca este cetatean român copilul gasit peteritoriul statului român, din parinti necunoscuti. De asemenea, cetatenia semai poate obtine prin înfiere sau repatriere.Cetatenia prin naturalizare se obtine la cererea persoanei în cauza, înconditiile stabilite de legile statului respectiv. Naturalizarea este efect alcasatoriei sau al sederii prelungite pe teritoriul unui stat, altul decât cel deorigine.În ce priveste pierderea cetateniei sau retragerea acesteia, mentionam caacest fapt se prezinta ca o sanctiune si se aplica persoanelor care au comisfapte grave împotriva statului al caror cetateni sunt sau au obtinut cetatenia înmod fraudulos.Pentru România, legea cetateniei mai sus mentionata prevede ca modalitatilede pierdere a cetateniei române sunt: prin retragerea ei, prin aprobarearenuntarii la cetatenie si în alte cazuri prevazute si enumerate de lege.

Am spus toate acestea pentru ca TCE ne conduce, prin prevederile sale, lasituatia ca un individ sa posede doua cetatenii (cea a statului de origine si ceaeuropeana), ca în cazul în care o persoana are cetatenia a doua sau mai multestate. Pierderea cetateniei unui stat membru determina, în mod

expres, pierderea de catre aceeasi persoana si a cetateniei europene. Deasemenea, se subîntelege ca pierderea de catre un stat a calitatii de statmembru al UE genereaza pierderea cetateniei pentru toti cetatenii acelui stat.

O alta noutate adusa de Tratatul de la Amsterdam se refera la art. 21 dinTCE, în care se prevede ca orice cetatean al Uniunii se poate adresainstitutiilor si poate primi raspuns într-una din limbile oficiale aleComunitatii.Modificari importante aduce, de asemenea, TCE la art. 18, în care seprecizeaza cu privire la dreptul la libera circulatie si la dreptul de sejur, faptulca institutia Consiliului poate lua decizii care sa vizeze favorizarea exercitariiacestor drepturi.Într-o alta ordine de idei, mentionam ca la art. 17-22 din TCE se definesclimitele statutului de cetateni europeni, care implica o mai mare dinamicasituatiilor juridice de care se bucura cetatenii comunitari. Substantadrepturilor conexe cetateniei europene este în mare masura o consacrare aunui anumit aquis comunitar, care a consolidat drepturi deja prezente îndreptul derivat sau în practica (de exemplu, dreptul la libera circulatie saudreptul la petitie catre Parlamentul European). O noutate absoluta consta înaceea ca cetatenilor europeni li s-au recunoscut drepturi politice importante,precum dreptul de vot si de a fi alesi în organismele europene

46

.Mentionam faptul ca drepturile ce decurg din calitatea de cetatean europeannu completeaza patrimoniul juridic al individului în cadrul legislatiei statuluidin care face parte, ci genereaza numai unele consecinte în cel putin treidirectii:-în cadrul legislatiei altor state membre (dreptul la sejur, dreptul la liberacirculatie, drepturile electorale);-în cadrul legislatiei comunitare (dreptul la petitie, de sesizare a Mediatoruluieuropean etc.);

46

Augustin Fuerea – Dreptul comunitar al afacerilor, op. cit., pg. 50.

-în cadrul legislatiei internationale (protectia victimelor sau legislatiadiplomatica).Tratatul de la Amsterdam consacra si unele norme negative cu privire laprincipiul nediscriminarii fata de religie, rasa, sex, nationalitate, convingeripersonale, handicap, vârsta sau orientari sexuale. În acest sens, Consiliul esteîmputernicit ca, prin unanimitate de voturi, pe baza propunerilor Comisiei sicu consultarea prealabila a Parlamentului European, sa ia deciziile necesarecu privire la lupta împotriva discriminarii.Cetatenia Uniunii Europene este o realitate politico-juridica data dedrepturile pe care le instituie cetatenilor statelor membre si consolideazaprotectia acestora.

Drepturile cetatenilor europeni

Codificarea drepturilor fundamentale în vigoare din Uniunea Europeana,astfel încât, acestora sa li se confere o mai mare vizibilitate si sa le marchezeimportanta de exceptie a fost materializata în documentul intitulat „CartaDrepturilor Fundamentale a Uniunii Europene“.Începuturile au fost facute cu prilejul celei de-a 50 aniversari a DeclaratieiUniversale a Drepturilor Omului, când a fost lansata o dezbatere pe temaoportunitatii de a crea un catalog al drepturilor fundamentale, inclusiv adrepturilor economice si sociale ale cetatenilor europeni pe baza, între altele,a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg

47

.

Între 3-4 iunie 1999, Consiliul European de la Köln a considerat utilareunirea drepturilor fundamentale în vigoare la nivelul Uniunii, asigurânduleo mai mare transparenta. Elaborarea acestei Carte se baza pe TratateleComunitatii, pe principiile Conventiei Consiliului Europei din 1950, pe

47

www.cic.cryo.ro/euroinfocic/UEdrepturi.pdf

drepturile recunoscute si instituite în Carta Sociala Europeana, cât si peprincipiile rezultând din jurisprudenta Curtii Europene de Justitie si a CurtiiEuropene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.În octombrie 1999, Consiliul European de la Tampere si-a dedicat lucrarileîn exclusivitate construirii unui spatiu de libertate, securitate si de justitie înUniunea Europeana. Aceasta reuniune la vârf a determinat, printre altele,compozitia, metodele de lucru si modalitatile practice de elaborare a CarteiDrepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Urmatoarele etape în realizarea Cartei au fost:-17 decembrie 1999: se constituie comisia speciala de elaborare a Cartei subnumele de Conventie;

-2 octombrie 2000: Proiectul Cartei este adoptat;-13-14 octombrie 2000: Proiectul este aprobat în unanimitate de ConsiliulEuropean de la Biarritz si este înaintat Parlamentului European si ComisieiEuropene;

-14 noiembrie 2000: Parlamentul European îsi da acordul;-6 decembrie 2000: Comisia Europeana îsi da acordul;

-7 decembrie 2000: presedintii Parlamentului European, ConsiliuluiEuropean si Comisiei semneaza si proclama în mod solemn Carta la Nisa, înnumele celor trei institutii europene.Secretariatul si coordonarea administrativa a fost asigurata de SecretariatulGeneral al Consiliului. Presedintele ales de membrii Conventiei, în persoanalui Roman Herzog (fostul presedinte al Republicii Federale a Germaniei sifost judecator al Curtii Constitutionale Federale) a fost însarcinat cu stabilireaprogramului de lucru si a lucrarilor pregatitoare. În principiu, dezbaterileConventiei si documentele prezentate în cursul dezbaterilor erau publice. Aufost create grupuri de lucru si comitetul de redactare, compuse dintr-unpresedinte, 3 vicepresedinti si dintr-un reprezentant al Comisiei, care auelaborat un prim proiect al Cartei în

colaborare cu ceilalti membri. Conventia si-a tinut reuniunile la Bruxelles sia aplicat regimul lingvistic integral (11 limbi).

Asadar, în cadrul Conferintei Interguvernamentale de la Nisa, din 7decembrie 2000, a fost adoptata Carta Drepturilor Fundamentale ale UniuniiEuropene. Semnificatia deosebita a acestui document, dar si continutulprevederilor sale i-a determinat pe unii specialisti sa vada în adoptarea sa unpas pe calea elaborarii viitoarei Constitutii a Uniunii Europene.

Pentru prima data în istoria Europei, Carta Drepturilor Fundamentale aleUniunii Europene însumeaza, în cadrul unui singur document, întreaga arie adrepturilor civile, politice, economice si sociale.Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici odeosebire între cetateni si straini, întrunind pentru prima data în cadrul unuidocument unic, drepturile tuturor persoanelor care se gasesc în mod legal peteritoriul UE.Prin acest important document, prin respectarea competentelor si îndatoririlorUniunii, precum si a principiului subsidiaritatii, au fost recunoscute,reafirmate si dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturileomului, drepturi care rezulta în special din traditiile constitutionale si dinobligatiile internationale comune statelor membre, din Conventia Europeanaprivind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, din cartelesociale adoptate de Uniune si de catre Consiliul Europei, precum si dinjurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene si a Curtii Europene aDrepturilor Omului.Conventia privind viitorul Europei, de la 1 martie 2002, a creat 11 grupuri delucru cu scopul de a analiza riguros subiectele de maxima importanta pentruviitorul Europei, care nu puteau fi dezbatute în detaliu în cadrul sesiunilorplenare. În cadrul acestora, Grupul II -„Carta Drepturilor Fundamentale aleUE“ – s-a concentrat în special pe doua aspecte, respectiv modalitatile siconsecintele încorporarii Cartei în Tratatul Constitutional,

precum si modalitatile si consecintele posibilei aderari a acesteia laConventia Europeana a Drepturilor Omului. Chiar daca TratatulConstitutional al UE a esuat, Carta a ramas ca un document deosebit deimportant si a fost încorporata în Tratatul de la Lisabona, din decembrie2007.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene are o structuraformata din Preambul si un numar de sapte capitole, numite Titluri. Astfel,Carta este formata din Preambul si 54 articole, grupate în sapte Capitole:-Preambulul dezvolta obiectivul Uniunii Europene de a promova odezvoltare echilibrata si durabila a Europei pe baza respectarii valorilorindivizibile si universale ale demnitatii umane, libertatii, egalitatii sisolidaritatii, întarind printr-o carta protectia drepturilor fundamentale înspiritul evolutiei societatii, a progresului social si a dezvoltarilor stiintifice sitehnologice;-Titlul I: Demnitatea: contine 5 articole ce statueaza demnitatea umana (II-1), dreptul la viata (II-2), dreptul la integritate al persoanei (II-3), interzicereatorturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (II-4),interzicerea sclaviei si a muncii fortate (II-5).-Titlul II: Libertatile: dreptul la libertate si la securitate (II-6), respectareavietii particulare si de familie (II-7), protectia datelor cu caracter personal (II-8), dreptul de casatorie si dreptul de întemeiere a unei familii (II-9), libertateade gândire, de constiinta si religioasa (II-10), libertatea de exprimare si deinformare (II-11), libertatea de întrunire si de asociere (II12), libertateaartelor si stiintelor (II-13), dreptul la educatie (II-14), libertatea profesionalasi dreptul la munca (II-15), libertatea de a desfasura o activitate comerciala(II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II18) si protectia în cazde evacuare, expulzare sau extradare (II-19).-Titlul III: Egalitatea: egalitatea în drepturi (II-20), nediscriminarea (II-21),diversitatea culturala, religioasa si lingvistica (II22), egalitatea între barbati sifemei (II-23), drepturile copilului (II-24),

drepturile persoanelor în vârsta (II-25), integrarea persoanelor cu handicap(II-26).

-Titlul IV: Solidaritatea: dreptul lucratorilor la informare si la consultare încadrul întreprinderii (II-27), dreptul la negociere si la actiuni colective (II-28), dreptul de acces la serviciile de plasament (II-29), protectia în cazulconcedierii colective (II-30), conditii de lucru corecte si echitabile (II-31),interzicerea muncii copiilor si protectia tinerilor la locul de munca (II-32),viata de familie si viata profesionala (II-33), securitatea sociala si asistentasociala (II-34), asistenta medicala (II-35), accesul la serviciile de intereseconomic general (II-36), protectia mediului (II-37), protectia consumatorilor(II-38).-Titlul V: Drepturile cetatenilor: dreptul de a alege si de a fi ales înParlamentul European (II-39), dreptul de a alege si de a fi ales în cadrulalegerilor locale (II-40), dreptul la buna administrare (II-41), dreptul de accesla documente (II-42), Mediatorul European (II-43), dreptul de petitie (II-44),libertatea de circulatie si de sedere (II-45), protectia diplomatica si consulara(II-46).-Titlul VI: Justitie: dreptul de a apela efectiv si de acces la o instantaimpartiala (II-47), prezumtia de nevinovatie si dreptul la aparare (II48),principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor (II49),dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasiinfractiune (II-50).-Titlul VII: Dispozitii generale care reglementeaza interpretarea siaplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-51), întinderea si interpretareadrepturilor si principiilor (II-52), nivelul de protectie (II-53), interdictiaabuzului de drept (II-54).Redam în continuare ACQUIS-ul COMUNITAR în privinta CarteiDrepturilor Fundamentale ale UE:• Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE) – 1992(intrat în vigoare în 1993) prevede:

-Art. 6 TUE: Uniunea respecta drepturile fundamentale asa cum sunt elegarantate de Conventia Europeana de Aparare a Drepturilor Omului siLibertatilor Fundamentale, semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 si asa cumrezulta ele din traditiile constitutionale comune Statelor Membre, în calitatede principii generale de drept comunitar;-Art. 7 TUE: stabileste consecintele încalcarii grave si persistente adrepturilor fundamentale si un sistem de suspendare a aplicarii anumitordrepturi extrase din Tratate (printre care dreptul la vot) statului membru încauza;-Art. 49 TUE: stabileste ca respectarea drepturilor fundamentale este oconditie pentru aderarea la UE.

• Tratatul de la Nisa – 2001 (intrat în vigoare în 2003) prevede:-Consiliul, statuând cu o majoritate de 4/5 din membrii sai, dupa avizulParlamentului European si dupa indicarea statului vizat, poate sa constate caexista un risc clar de violare grava de catre un stat membru a drepturilor sau alibertatilor fundamentale pe care este fondata Uniunea. Comitetul poate sa-iadreseze recomandari. Dreptul de initiativa pentru o asemenea decizieapartine unui stat tert, Comisiei sau Parlamentului European;

-Art. 7: Comisia Europeana are obligatia de a monitoriza respectarea de catreStatele Membre a valorilor comune ale Uniunii si de a actiona preventiv dacaidentifica potentiale încalcari ale acestor valori.Masurile de prevenire a încalcarii drepturilor fundamentale constau în: -introducerea unei monitorizari regulate a respectarii drepturilor fundamentaleîn Uniune; -actiuni comune concertate ale institutiilor europene si ale Statelor

Membre;-dialogul cu societatea civila;-cooperarea cu organismele relevante ale Consiliului Europei;

-informarea si educarea publicului.• Tratatul Reformator de la Lisabona, semnat de sefii de stat si de guverneale statelor comunitare la 13 decembrie 2007, urmeaza sa fie ratificat destatele membre prin procedura parlamentara (în afara de Irlanda, care îl varatifica prin referendum). Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009.

Carta se adreseaza institutiilor, organismelor si agentiilor Uniunii, curespectarea principiului subsidiaritatii, precum si statelor membre, atuncicând acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Fiecare dintre acesti actoritrebuie sa respecte drepturile si principiile promovând aplicarea acestora înconformitate cu competentele pe care le au în acest sens si prin respectarealimitelor de competenta conferite Uniunii.ACQUIS-ul comunitar în România cu privire la cunoasterea si aplicareaCartei Drepturilor Fundamentale ale UE sunt:a) Legea nr. 677 / 2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrareadatelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date;b) Legea nr. 682 / 2001 de ratificare a Conventiei europene privind protectiapersoanelor împotriva prelucrarii automate a datelor personale;c) Ordonanta Guvernului nr. 102 / 2000 privind statutul si regimulrefugiatilor, aprobata cu modificari prin Legea nr. 323 / 2001;d) Hotarârea Guvernului nr. 622 / 2001 pentru aprobarea normelormetodologice de aplicare a Ordonantei Guvernului nr. 102 / 2000;

e) Legea nr. 123 / 2001 privind regimul strainilor în România;f) Legea nr. 396 / 2002 pentru ratificarea Conventiei Europene asupracetateniei, adoptata la Strasbourg la 6 noiembrie 1997;

g) Legea nr. 74 / 1995 privind exercitarea profesiei de medic;h) Legea nr. 81 / 1997 privind exercitarea profesiei de farmacist;i) Legea nr. 489 / 2002 pentru organizarea si exercitarea profesiei de

avocat;

j) Legea nr. 184 / 2001 referitoare la organizarea si exercitarea profesiei dearhitect;

k) Legea audiovizualului nr. 504 / 2002.O sistematizare a drepturilor cetatenilor europeni comunitari ar putea firedata astfel:

-Dreptul la libera circulatie, dreptul de sejur si de stabilire;-Dreptul la munca si la studiu în toate statele membre;-Drepturile politice;

-Alte drepturi (dreptul de petitionare în fata PE, dreptul de a se adresaMediatorului, dreptul de protectie diplomatica si consulara).În esenta, Carta reprezinta o lege deja stabilita adunând într-un singurdocument drepturile fundamentale recunoscute de catre Tratate de principiileconstitutionale comune ale statelor membre, de Conventia Europeana aDrepturilor Omului (CEDO) si de Cartele Sociale Europene).

DREPTUL LA LIBERA CIRCULATIE APERSOANELOR SI DREPTUL LA MUNCA ÎN TOATESTATELE COMUNITARE

Dreptul la libera circulatie a persoanelor

Libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor în cadrulUniunii Europene „sunt cele patru libertati” stabilite prin Tratatul de laRoma. Aceleasi principii au fost extinse conform regulilor „pietei interne”introduse prin Actul Unic European.Asadar libera circulatie a persoanelor este una din cele patru libertati stabiliteprin Tratate, un drept fundamental al indivizilor comunitari. Esentaexercitarii acestui drept este eliminarea discriminarilor între cetatenii statuluimembru pe teritoriul caruia se afla acestia sau îsi desfasoara activitatea si alticetateni care apartin altor state comunitare ce stau sau muncesc pe teritoriulacelui stat.Discriminarile se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca,angajare sau remuneratie (salarii). Prin asigurarea unui asemenea regim(nediscriminatoriu) se realizeaza dreptul la libera circulatie a persoanelor înspatiul comunitar.Dreptul la libera circulatie a persoanelor si alinierea controalelor lafrontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piatainterna, care nu poate fi realizata în conditiile existentei unei frontiere internesi a restrictionarii circulatiei indivizilor.Sensul termenului de libera circulatie a persoanelor în dreptul comunitar aevoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale. Primele prevederi legate deacest domeniu considerau individul doar ca agent economic angajat saufurnizor de servicii.

Extinderea conceptului initial s-a facut treptat pentru a cuprinde în sfera sa siaspectele derivate din notiunea de cetatean european, indiferent de oricedimensiune economica sau de alte diferente legate de nationalitate, de pilda.

Baza legala a liberei circulatii a persoanelor ca drept fundamental alcetatenilor europeni o constituie: -Art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, cestabileste piata interna, aceasta incluzând libera circulatie a persoanelor;

-Art. 18 (8A) al aceluiasi Tratat care statueaza dreptul persoanelor,cetateni ai Uniunii, de a circula si de a rezida în mod liber pe teritoriulstatelor membre;-Art. 61 (73 I) tot din Tratatul de la Roma si urmatoarele cuprinse subTitlul IV (IIIA) intitulat „Vize, azil, imigratie si alte politici legate delibera circulatie a persoanelor”;-Art. 45 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene ceface parte din Tratatul de Reforma a Uniunii Europene de la Lisabona(semnat la 13 decembrie 2007).

Aspectele referitoare la: politica în domeniul vizelor, controlul frontierelor simigratia, problemele legate de azil si protectia datelor cu caracter personal levom studia într-un alt curs unde vom analiza politica comunitara în domeniulJustitiei si Afacerilor Interne (JAI). Dreptul la libera circulatie a persoanelorse refera atât la dreptul propriu-zis de miscare a cetatenilor europeni înspatiul comunitar, cât si la dreptul de stabilire, dreptul de sejur, dreptul lastudiu si dreptul la munca, ultimul, dat fiind importanta sa deosebita, îl vomtrata separat, el existând de fapt împreuna cu celelalte.

Reglementarile cu privire la dreptul la libera circulatie si-au gasit, datoritainterpretarii extensive facuta, atât la legislatia comunitara, cât si dejurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, o aplicare mult mai larga.În practica, institutiile comunitare competente, în care Curtea de

Justitie are un rol determinant au asigurat dreptul la libera circulatie sidreptul de sejur urmatoarelor persoane:

-celor care îsi cauta un loc de munca;-pensionarilor;-studentilor;-celor care doresc sa urmeze cursuri de formare profesionala;-turistilor;-altor persoane care sa detina documente privind asigurarea de

sanatate si resurse suficiente pentru supravietuire.

Un aspect important al dreptului la libera circulatie a persoanelor îl constituieposibilitatea cetatenilor europeni de a-si exercita în mod privilegiat, un dreptde intrare în statele membre. Acest drept este diferit de cel de apartenenta laun anumit stat comunitar. În plus, acest drept este rezervat tuturor cetatenilorstatelor care au semnat Acordul Schengen pentru crearea unui spatiu comun,la care vom avea ocazia sa ne mai referim la cursul destinat Justitiei siAfacerilor Interne.Dreptul comunitar permite posibilitatea cetatenilor europeni de a se deplasa,oricare ar fi motivul, dintr-o regiune în alta a Uniunii, numai pe baza unuidocument de identitate sau a unui pasaport valabil. Curtea de Justitie a decisrecent, ca statele comunitare nu pot solicita, pentru admiterea pe teritoriul lor,o alta formalitate decât simpla prezentare a unei carti de identitate sau a unuipasaport valabil. Astfel, este împotriva prevederilor dreptului comunitarconditionarea intrarii pe teritoriul altui stat a oricarui cetatean european, deobtinerea unei autorizatii sau alte conditii de control fata de cele obisnuite.De cele mai multe ori aceste conditii suplimentare sunt arbitrare si inutile.

Dreptul la sejur într-un sat membru, altul decât cel de origine pentru uncetatean european a început sa fie recunoscut într-un mod privilegiat fata dealti cetateni, extracomunitari. Dreptul de sejur este legat de un altul, acela destabilire a unei resedinte pentru cetatenii comunitari. În aceste domenii,

reglementarile comunitare sunt centrate pe eliberarea unui document denumit„carte de sejur” valabil cel mult 5 ani, dar care poate fi automat reînnoit.Cartea de sejur nu are valoare constitutiva de drepturi, ci numai una desimpla recunoastere a dreptului de sedere mai îndelungata.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene prevede la art. 45, pecare l-am mentionat deja referitor la dreptul de libera circulatie a persoanelor,urmatoarele: „Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii Europene aredreptul de se deplasa si de a-si stabili resedinta în mod liber pe teritoriulstatelor membre”. Si în continuare „Libertatea de circulatie si de sederepoate sa fie acordata, în conformitate cu Tratatul instituind ComunitateaEuropeana, cetatenilor unor tari terte care domiciliaza legal pe teritoriulunui stat membru”.În perspectiva crearii unui spatiu comunitar în care controalele la frontierevor dispare total, iar libera circulatie a persoanelor va fi deplina este nevoiede crearea unei securitati a frontierelor externe si o solidaritate a statelorUniunii Europene. În acest sens, România va juca un rol important, tinândcont de faptul ca ea se situeaza la granita de est a Uniunii.

Dreptul la munca a cetatenilor europeni în spatiul comunitar

Dreptul la munca în spatiul comunitar este una din preocuparilefundamentale ale institutiilor europene. El este oglindit în obiectivele siinstrumentele politicilor sociale europene care au, în esenta, urmatorulcontinut:

a) Asigurarea locurilor de munca:• Tratatul de la Amsterdam;• Fondul Social European.

b) Exercitarea libertatii de miscare:recunoasterea diplomelor si perioadelor de studii;

securitatea deplasarii cetatenilor europei în spatiul comunitar;

Agentia Europeana a Locurilor de Munca.c) Promovarea învatamântului si pregatirii profesionale:

• programul LEONARDO DA VINCI;• programul SOCRATES;

d) Înlaturarea discriminarii muncii efectuate de femei:• Directiva referitoare la salarizare;• Directiva privind tratamentul nediferentiat;• tratamentul nediferentiat în domeniul social;• concediul de maternitate (paternitate);• contractul individual de munca.

e) Îmbunatatirea conditiilor de munca:• contractul individual de munca;• documente scrise privind relatiile la locul de munca;• Directiva privind excesul de personal;• Consiliul European al Muncii;• siguranta si protectia la locul de munca.

Declaratia Schuman din anul 1950 cu prilejul crearii CECO a promovatideea crearii pietei comune care avea la baza, printre altele, si armonizareasecuritatii sociale, alaturi de înlaturarea inegalitatii de plata a femeilor sibarbatilor.Tratatul de la Roma (1957) a prevazut ca scopul economiei este acela de aîmbunatatii standardele de viata si de munca ale muncitorilor. În acest Tratatse prevedea printre altele:

-libera circulatie a muncitorilor; -implementarea sistemelor desecuritate a muncii; -înlaturarea inegalitatii de plati a femeilor înraport cu barbatii.

Regulamentul nr. 3 adoptat în ianuarie 1958 prevedea crearea unui FondSocial European. Aceasta prevedere a fost reluata si completata deRegulamentul nr. 49, adoptat în anul 1971.Un pas mare în domeniul dreptului comunitar al muncii a fost facut odata cuintrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE) la 1 iulie 1987. Acestdocument continea directive privind sanatatea si siguranta la locul de munca.

Astfel, Comunitatea a dobândit abilitatea de a acorda directive prin care sadefineasca cerintele minime privind sanatatea si siguranta la locul de munca.O alta noutate înfaptuita de AUE a constat în mentionarea unui început aldialogului dintre partenerii sociali europeni respectiv, ConfederatiilePatronatelor si Sindicatele.Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (1989), de care amvorbit la începutul acestui curs, a fost primul acord ce definea drepturilemuncitorilor, care au fost identificate ca fiind urmatoarele:

a) dreptul la libera circulatie si de a executa orice profesie în oricetara comunitara în conditii egale cu cetatenii statului comunitarrespectiv;

b) dreptul la o remunerare echitabila potrivit muncii depuse;c) dreptul la îmbunatatirea conditiilor de viata si de munca;d) dreptul la protectie sociala;e) dreptul la asociere;f) dreptul la formare profesionala;g) dreptul la egalitate a femeii cu barbatul;h) dreptul la informare, consultare si participare a lucratorilor;i) dreptul la protectia securitatii si sanatatii;j) dreptul la protectia copiilor si a adolescentilor;k) dreptul la venitul minim garantat pentru persoanele în vârsta;l) dreptul la integrare si readaptare profesionala si sociala pentru

persoanele cu handicap.

Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea la art. 2 pentru statele comunitareatingerea unui nivel cât mai înalt al protectiei sociale si ocuparea fortei demunca, precum si semnarea unui „Protocol Social”.Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea reintegrarea în contract aProtocolului Social de la Maastricht, precum si integrarea unui nou articol ceviza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a ocuparii fortei demunca.În ce priveste asigurarea locurilor de munca, problema s-a aflat în centruldezbaterilor europene, statele comunitare angajându-se sa creeze si sarealizeze programe politice pe termen lung, în vederea combaterii acestuiflagel social.În noiembrie 1997 a fost convocat un Consiliu European extraordinar peproblema locurilor de munca, prilej cu care au fost elaborate Instructiunileprivind politica locurilor de munca pentru anul 1998. Acest document sebaza pe patru elemente: disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat,adaptabilitate si egalitatea sanselor. Câteva comentarii se impun în continuaredespre aceste patru componente ale politicilor comunitare privind dreptulmuncii, întrucât acestea reprezinta fundamentul politic si normativ comunitarîn domeniu.Disponibilitatea pentru angajare se refera la calitatile celor care cauta delucru, adica pregatirea, reconversia profesionala si perfectionarea pregatiriiacestora, care vizeaza:

-oferirea tuturor tinerilor a unei post-pregatiri sau a unei perioade depractica, înainte de a începe cele 6 luni de somaj;

-oferirea unei pregatiri suplimentare pentru somerii adulti înainte dea înregistra cele 12 luni de somaj;

-stabilirea unui plafon minim ca cel putin unul din 5 someri sa aibaposibilitatea sa urmeze un program de perfectionare profesionalasau de specializare într-o profesie;

-reducerea numarului persoanelor care renunta la scoala, crearea

unui nou sistem al scolilor profesionale sau îmbunatatirea celui

existent.Pentru categoria de antreprenoriat s-a prevazut asigurarea crearii de noilocuri de munca prin usurarea situatiilor companiilor. Pentru aceasta,normele europene se refera la simplificarea procedurilor de înfiintare de noiafaceri si de sprijinire a celor care vor sa-si deschida propriile afaceri.Adaptabilitatea politicilor privind asigurarea locurilor de munca se refera lafaptul ca atât companiile, cât si angajatii trebuie sa accepte schimbarea, înconfruntarea cu noile tehnologii, precum si cu modificarea conditiilor pietii.În acest scop trebuie sa se urmareasca:

- stimularea strategiilor de realizare a metodelor de lucru moderne;- noi tipuri de contracte de angajare;- stimularea pentru pregatirea individuala si pregatirea la locul de

munca de catre companie.Cu privire la sansele egale, acestea se refera la obligatiile statelor comunitarede a sigura oportunitati egale, de a face cariera, atât pentru barbati, cât sipentru femei, fara discriminari. Uniunea Europeana foloseste mijloacele definantare structurala în special Fondul Social European, pentru a asigura sisubventiona locurile de munca.

Pentru îmbunatatirea conditiilor de munca, dreptul comunitar contineo paleta de norme privind urmatoarele domenii de o importanta aparte atâtpentru patroni, cât si pentru angajati: -timpul de lucru; timpul mediusaptamânal este redus la 48 ore, iar durata minima a concediului platit este de4 saptamâni; -obligatiile patronilor de a informa angajatul cu privire laconditiile

valabile pentru contractul de munca; -protectia angajatului în cazultransferului de sarcini, îndatoriri sau

o parte a unei îndatoriri;- armonizarea legislatiei în legatura cu protectia angajatilor încazul insolvabilitatii patronilor lor;

-armonizarea legislatiei cu privire la concedierile în masa; -creareaConsiliului European al Muncii cu rol de a informa si consultaangajatii; -integrarea lucratorilor nerezidenti în cadrul sistemului deocupare a fortei de munca;

-Directiva locurilor de munca fara norma întreaga; aceasta directiva serefera la înlaturarea discriminarilor celor care nu lucreaza cu normaîntreaga, îmbunatatirea calitatii slujbelor de aceasta natura, dezvoltarearetelelor de slujbe fara norma întreaga pe un fundament voluntar,flexibilitatea timpului lucrat pentru a armoniza interesele patron-angajat etc;-îmbunatatirea conditiilor de îngrijire a sanatatii lucratorilor.

Protectia sociala are calitate de sistem si joaca un rol important în politicacomunitara. Sistemul de protectie sociala ofera lucratorilor securitate sicontribuie la stabilitatea sociala, politica si economica. Beneficiile includtratamentul în cazul bolilor profesionale si al accidentelor de munca,asigurarea unei pensii corespunzatoare dupa încheierea perioadei active apersoanelor, precum si acordarea ajutorului de somaj pentru persoaneleîndreptatite.Sistemul de protectie sociala este astazi perturbat ca urmare a unor tendintedemografice. Astfel, se constata din ce în ce mai profund fenomenul deîmbatrânire a populatiei, cresterea sperantei medii de viata, scaderea vârsteide pensionare etc.Organizarea sistemului de protectie sociala este atribuit fiecarui stat membru.Institutiile europene au numai rolul de a elabora si aplica o strategie deconvergenta, menita sa uniformizeze si armonizeze, pe termen lung,problemele si sistemele europene de protectie sociala.În cadrul Uniunii Europene a fost creat Programul MISSOC (The MutualInfornmation System an Social Protection), un sistem care

analizeaza si publica date si informatii referitoare la politicile comunitare deprotectie sociala.

O importanta componenta a politicilor sociale vizând dreptul la munca înComunitate o reprezinta aspectele antidiscriminatorii. Se constata caprincipalele victime ale somajului si saraciei în Uniunea Europeana suntacele persoane care devin victime ale respingerii si discriminarii sociale.Acestea sunt: femeile (despre care am vorbit), persoanele cu handicap sivârstnicii.Pe lânga acordarea de sanse egale pentru femei si barbati, nevoilepersoanelor cu handicap fac parte din politicile Uniunii Europene. Realitateaeuropeana arata ca fiecare al zecelea cetatean comunitar are un handicap fizicsau psihic. Fondul Social European si Strategia Europeana de Angajarejoaca rolul fundamental în realizarea politicilor de integrare a persoanelor cuhandicap.Într-o alta ordine de idei, nevoile si temerile persoanelor în vârsta devin dince în ce mai importante, pe masura ce numarul vârstnicilor sporeste, caurmare, asa cum spuneam, a procesului de îmbatrânire a populatiei. Practicademonstreaza ca pensionarea timpurie nu a generat o crestere importanta amediei gradului de angajare în statele comunitare.Institutiile comunitare lucreaza pe proiecte avansate în acest domeniu, încolaborare cu partenerii sociali si cu ONG, pentru o tranzitie treptata, de lamunca la pensionare, combinata cu programe realiste pentru vârsta a treia.Persoanele în vârsta sunt îndreptatite sa nu sufere discriminari nejustificate.Unul din scopurile politicilor comunitare este si acela de a prevenidiscriminarea nejustificata îndreptata împotriva angajatilor vârstnici.Discriminarea are mai multe forme si se întâlneste inclusiv în spatiuleuropean comunitar. Xenofobia si antisemitismul, discriminari pe criteriietnice, rasa, convingeri politice, viata sexuala etc. afecteaza drepturilefundamentale ale persoanei, inclusiv drepturile din sfera muncii. Toate statelecomunitare au prevederi, în dreptul intern, privind combaterea

discriminarii. Uniunea Europeana a elaborat o strategie paneuropeana decombatere a discriminarii, strategie a carei baza se gaseste în Tratatul de laAmsterdam.

Prezentam în continuare pentru a se retine:Factori implicati în politicile comunitare din domeniul dreptului comunitaral muncii:

A. Institutii Comunitare• Parlamentul European;• Consiliul Uniunii Europene;• Comisia Europeana;• Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene.

B. Organe comunitare auxiliare:a. Comitetul Economic si Social;

C. Agentii:• Fundatia Europeana pentru Îmbunatatirea Conditiilor deMunca si Viata (Dublin);• Agentia Europeana pentru Sanatate si Securitate la Loculde Munca (Bilbao);• Observatorul European pentru Rasism si Xenofobie(Viena).

D. Organisme consultative:• Comitetul pentru Securitate Sociala a MuncitorilorImigranti;• Comitetul pentru Ocuparea Fortei de Munca si PiataMuncii

E. Parteneri sociali:• Confederatia Europeana a Sindicatelor (1973)-Bruxelles;• Uniunea Angajatilor din Industrie si Comert (1958);• Centrul European pentru Întreprinderi Publice (1961);• Alte organizatii care actioneaza în diferite ramuriindustriale.

Anul 2006 a fost declarat Anul European al Mobilitatii Fortei de Munca.Ultima extindere a Uniunii Europene a creat milioane de noi cetateni

europeni, iar piata europeana a fortei de munca, companiile din statelemembre si sistemele sociale sunt supuse la provocari majore. Acesteprovocari au devenit acute mai ales dupa ultima largire a Uniunii Europene,începând cu 1 ianuarie 2007, care a marit numarul cetatenilor europeni cucetatenii Bulgariei si României.

Libera circulatie a fortei de munca este unul din drepturile fundamentalegarantate de legislatia europeana si cel mai important drept individual.Dreptul la munca în Uniunea Europeana este unul din cele mai maribeneficii ale aderarii României si cu siguranta cel mai disputat sicontroversat, la nivelul institutiilor, organelor si statelor comunitare, dinultima perioada. Chiar daca, înca, acest drept continua sa fie considerat decatre unii cetateni europeni occidentali drept o amenintare asupra propriiloroportunitati de angajare, iar temerile au crescut în special pentru români,timpul va dovedi ca libertatea, interactiunea si mobilitatea aduc multebeneficii economiei tarilor europene comunitare.

Contractul individual de munca în dreptul comunitar

Procedurile încheierii contractului individual de munca nu sunt supuselegislatiei statului membru. Nu au fost adoptate reglementari comunitare înceea ce priveste încheierea contractului individual de munca pe duratanedeterminata. Totusi, în acest domeniu trebuie avuta în vedere Directiva nr.94/33/TCE din 22 iunie 1994 referitoare la protectia tinerilor în munca

48

, încare se prevede în mod expres

49

ca statele membre iau masurile necesarepentru interzicerea prestarii muncii de catre copii. Sunt considerati copii,conform art. 3 al directivei, tinerii care nu au împlinit vârsta de 15 ani saucare sunt înca supusi obligatiei scolare impusa de legislatia nationala.

48

Publicata în JOCE nr. L 216 din 20 august 199449

Art. 1paragraful 1 al Directivei 94/33/CE din 22 iunie 1994

Contractul de munca pe timp redus (partial)

Acest tip de contract de munca a fost reglementat prin Directiva 97/81 CE aConsiliului din 15 decembrie 1997, care a pus în aplicare Acordulcadruîncheiat la 6 iunie 1997 între organizatiile interprofesionale cu vocatiegenerala la nivel comunitar (UNICE, CEEP si CES). Acordul-cadru, anexa ladirectiva, are ca obiect:

a) suprimarea discriminarilor cu privire la lucratorii pe timp redus;b) facilitarea dezvoltarii muncii pe timp redus pe baze voluntare si

contributia la organizarea flexibila a timpului de munca, de omaniera care sa tina cont de necesitatile angajatorilor si alelucratorilor.

În ceea ce priveste domeniul de aplicare, acordul se refera la lucratorii petimp redus care au un contract sau o relatie de munca definite de legislatie,conventiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru.

Conform clauzei 3 din Acordul-cadru, prin lucrator pe timp redus se întelegesalariatul a carui durata normala de lucru, calculata pe baza saptamânala sauîn medie pe o perioada de munca pâna la un an este inferioara duratei munciiprestate de lucratorul încadrat pe timp integral. Prin lucrator pe timp integralde munca comparabil se întelege un salariat încadrat pe timp normal de lucruîn aceeasi întreprindere, având acelasi tip de contract sau de relatie de muncasi care presteaza o munca identica sau similara, tinând cont si de alteconsiderente cum sunt vechimea si calificarea. În situatia în care nu existanici un lucrator cu timp normal de lucru în aceeasi întreprindere, comparatiase face cu referire la conventia colectiva aplicabila sau, în absenta acesteia,conform legislatiei, conventiilor colective sau practicilor nationale.

Statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali pot, pentru motiveobiective, sa excluda total sau partial de la dispozitiile Acordului

cadru încheiat la 6 iunie 1977 pe lucratorii pe timp redus care presteazamunci ocazionale. Aplicarea principiului nediscriminarii între lucratorii petimp redus sicei pe timp normal de munca, implica urmatoarele: a) în privinta conditiilorde munca, lucratorii pe timp redus nu sunt tratati de o maniera mai putinfavorabila decât lucratorii pe timp integral comparabil, afara de situatia încare un tratament diferentiat se justifica din motive obiective; b) când estepotrivit, principiul pro rata temporis se aplica (de pilda în domeniulsalarizarii) adica acordarea prestatiei proportional cu perioada de asigurarerealizata conform legislatiei fiecarui stat contractant; c) modalitatile deaplicare a clauzei nediscriminarii sunt definite de statele membre si/sau departenerii sociali, tinând cont de legislatia europeana si de legislatiile,conventiile colective si practicile nationale; d) când motive obiective justificaacest lucru, statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali, potconditiona accesul la unele locuri de munca specifice de o anumita vechime;criteriile de acces a lucratorilor pe timp redus la locurile de munca care cerîndeplinirea unor conditii deosebite trebuie reexaminate periodic, tinând contde principiul nediscriminarii. Posibilitatile de a lucra pe timp redus suntstabilite în clauza 5 a

Acordului-cadru, în care se afla atât obligatii de rezultat, cât si obligatii demijloace

50

. Obligatiile de rezultat revin statelor membre si partenerilor sociali:a) statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali, conform legislatiilorsi practicilor nationale, trebuie sa identifice si sa examineze dispozitiile denatura juridica sau administrativa care

50

Bernard Teyssie, Droit european du travail, Litec, 2001, pg. 181-182

pot limita posibilitatile de munca pe timp redus si, daca este cazul,sa le elimine;

b) partenerii sociali, actionând în domeniul lor de competenta sifolosind procedurile prevazute în conventiile colective, trebuie saidentifice si sa examineze obstacolele care pot limita posibilitatile demunca pe timp redus si, daca este cazul, sa le elimine. Obligatii demijloace revin angajatorilor, care trebuie sa ia în

considerare: a) cererile de transfer ale lucratorilor pe timp normal de lucru lalocuri de munca pe timp redus devenite disponibile în întreprindere; b)cererile de transfer ale lucratorilor pe timp redus de munca la locuri demunca pe timp integral sau sa aiba în vedere cresterea timpului de munca,daca exista aceasta posibilitate; c) furnizarea la timpul oportun a informatiilorasupra posturilor pe timp partial si pe timp integral de munca dinîntreprindere, astfel încât sa faciliteze transferul salariatilor pe aceste posturi;d) masuri care sa vizeze facilitarea accesului la munca pe timp redus la toatenivelurile întreprinderii, inclusiv la posturile care cer o munca calificata si lacele de conducere si, în cazurile în care este posibil, masuri vizând accesullucratorilor pe timp redus la formare profesionala pentru a favorizadezvoltarea si mobilitatea lor profesionala; e) furnizarea, catre organelereprezentative ale lucratorilor de informatii referitoare la posturile pe timpredus de munca.

DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI.OBIECTUL SI CARACTERUL SISTEMULUI EUROPEANAL DREPTURILOR OMULUI

Obiectul si caracterele Sistemului European de Protectie aDrepturilor Omului (SEPDO) consacrate de Protocolul nr.11/1998

Protocolul nr. 11 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care a intratîn vigoare la 1 noiembrie 1998 a modificat, dupa cum am mai aratat,substantial sistemul jurisdictional european de protectie a drepturilor omului.Cea mai importanta modificare consta în crearea în locul celor 3 organismecare alcatuiau, pâna la acea data, sistemul jurisdictional de aparare adrepturilor omului prevazute în Conventie – Comisia, Curtea si Comitetul deMinistri – a unui singur organism de protectie – Curtea Europeana aDrepturilor Omului (CEDO).Asadar, principala modificare dorita si adusa prin Protocolul nr. 11 laConventia Europeana a Drepturilor Omului este crearea Curtii Unice siPermanente a Drepturilor Omului, care înlocuieste cele doua organismeinitiale de protectie -Comisia si Curtea.Prin urmare, potrivit art. 19 din Conventie astfel cum a fost modificat prinProtocolul nr. 11, „în scopul asigurarii respectarii angajamentelor ce rezultapentru Înaltele Parti Contractante la Conventie si a protocoalelor sale esteinstituita Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Ea functioneazapermanent”. Sediul Curtii a fost stabilit la Strasbourg.Prin aceasta modificare, se observa ca dispare Comisia Europeana aDrepturilor Omului. În al doilea rând, Comitetul de Ministri îsi pierde functiasa jurisdictionala prevazuta în vechea redactare a art. 32 al Conventiei. Elramâne numai cu functia ce i-o conferea vechiul art. 54 al

Conventiei, cuprinsa în actualul art. 46, alin. 2, anume vegherea la executareahotarârilor Curtii.

Competenta Curtii este stabilita prin art. 32 al Conventiei si ea priveste toateproblemele referitoare la interpretarea si aplicarea dispozitiilor ei si aleProtocoalelor Aditionale, fie ca este vorba despre litigii între statele membre,fie ca este vorba despre asa-numitele „plângeri individuale”, adica celeadresate ei de catre persoane fizice si juridice, organizatii neguvernamentalesau grupuri de particulari care se considera victime ale unei încalcari, decatre una din înaltele Parti Contractante, a drepturilor prevazute de Conventiesi de Protocoalele Aditionale (art. 33 si 34)

51

.De asemenea, ca si în prezent, Curtea exercita o competenta consultativaprivitoare la problemele juridice de interpretare a Conventiei si aProtocoalelor sale Aditionale la cererea Comitetului de Ministri (art. 47).În privinta compunerii Curtii, art. 20 din Conventie dispune ca ea secompune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al partilor contractante sinu ca în sistemul anterior, când era compusa dintr-un numar egal cu acela altarilor membre ale Consiliului Europei. Altfel spus, pentru a avea unjudecator national membru al Curtii nu este suficient ca un stat sa devinamembru al Consiliului Europei, ci trebuie sa semneze si sa ratifice ConventiaEuropeana a Drepturilor Omului si Protocoalele sale Aditionale, evident cuposibilitatea formularii de rezerve compatibile cu protectia internationala adrepturilor omului.Judecatorii trebuie sa se bucure de cea mai înalta consideratie morala si saîndeplineasca toate conditiile necesare exercitarii unor înalte functii judiciare.Ei nu sunt reprezentanti ai statului pentru care au fost alesi, ci îsi desfasoaraactivitatea cu titlu individual (art. 21,alin. l si 2 din Conventie).Fiind vorba despre o activitate permanenta, pe durata mandatului lorjudecatorii nu pot sa exercite nici o activitate incompatibila cu exigentele de

51

„Brevitatis causa”, toate citarile textelor au în vedere textul în numerotarea actuala dupa intrarea în vigoarea Protocolului nr. 11

independenta, de impartialitate si de disponibilitate necesare unei asemeneaactivitati (art. 21, alin. 3).Judecatorii sunt alesi de catre Adunarea Parlamentara, pentru fiecare Partecontractanta, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o lista de 3 candidatiprezentata de fiecare Parte contractanta (art. 22). A fost suprimata dispozitiadin partea finala a fostului art. 39 al Conventiei, potrivit caruia un stat nupoate avea ca judecator mai mult de un conational.Durata mandatului judecatorilor a fost redusa de la 9 la 6 ani. Ei suntreeligibili. Pentru prima Curte mandatul a jumatate dintre judecatori,desemnati prin tragere la sorti efectuata de catre Secretarul General alConsiliului Europei, va fi numai de 3 ani, pentru a se asigura reînnoireaCurtii la fiecare 3 ani. Spre deosebire de situatia anterioara, chiar dacajudecatorii în functie sunt reeligibili, mandatul de judecator înceteaza laîmplinirea vârstei de 70 de ani.Potrivit art. 24 al Conventiei, un judecator nu poate fi revocat din functia sadecât cu votul a doua treimi din toti judecatorii Curtii, daca înceteaza a maicorespunde conditiilor impuse de statutul de judecator.Protocolul nr. 11 aduce inovatii interesante cu privire la organizarea CurtiiUnice. Astfel, mai întâi este de observat ca potrivit art. 26 din Conventie suntcinci situatii în care Curtea se reuneste în plenul ei, si anume:

a) când alege, pe o durata de 3 ani, pe presedintele Curtii si unulsau doi vicepresedinti

52

, ei sunt reeligibili;

b) când îsi constituie Camerele, pentru o perioada determinata;c) când îi alege pe presedintii Camerelor Curtii, care sunt

reeligibili;d) când adopta regulamentul ei;e) când alege grefierul si unul sau mai multi grefieri adjuncti.

52Facem precizarea ca la reuniunea plenara a Curtii din 25 iulie 1998 au fost alesi doi vicepresedinti.

În al doilea rând, pentru examinarea cauzelor cu care este sesizata Curteapoate sa decida în Comitete de trei judecatori, în Camere de câte 7 judecatorisi într-o Mare Camera de 17 judecatori (art. 27, pct. 1).Judecatorul ales pentru un stat este membru de drept al unei Camere sau alMarii Camere în litigiul în care statul respectiv este parte. Observam ca nueste aceeasi situatie pentru examinarea litigiului în Comitetul de 3 judecatori.În cazul în care acel judecator este absent sau, dintr-un alt motiv, nu poate saparticipe la solutionarea cauzei, statul respectiv poate desemna o altapersoana care va avea calitatea de judecator ad-hoc (art. 27. pct. 2).În sfârsit, este de retinut ca potrivit art. 27, pct. 3 din Conventie fac parte dedrept din Marea Camera presedintele Curtii, vicepresedintii, presedintii deCamera si alti judecatori desemnati potrivit regulamentului Curtii.Consecinta acestei organizari a Curtii Unice îsi pune amprenta din plinasupra modului în care Protocolul nr. 11 reglementeaza procedura deexaminare a cererilor cu care Curtea este sesizata.Într-adevar, conditiile de admisibilitate a unei cereri se poate spune ca auramas aceleasi: caile de atac interne sa fie epuizate si sa nu fi trecut mai multde 6 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti interne, princare se pretinde ca a fost încalcat un drept prevazut de Conventie si deProtocoalele Aditionale; primul nivel la care este examinata admisibilitateacererii este Comitetul de 3 judecatori.Într-adevar, potrivit art. 28 din Conventie, un comitet poate, cu votul unanimal judecatorilor care-l compun, sa declare inadmisibila sau sa radieze de perolul Curtii o cerere individuala, atunci când o asemenea decizie poate filuata fara un examen suplimentar. Decizia este definitiva. Aceasta înseamnaca în sistemul european actual de protectie a drepturilor omului, rolul defiltrare al cererilor individuale, care pâna la adoptarea Protocolului nr. 11 eraîndeplinit de Comisia Europeana a Drepturilor Omului, este preluat deComitetele de 3 judecatori.

Daca nu a fost adoptata o decizie de inadmisibilitate cu votul unanim almembrilor acestui Comitet de 3 judecatori, se va trece la examinarea atât aadmisibilitatii cât si a fondului cererii individuale de catre o Camera a Curtii.De asemenea, o Camera a Curtii este competenta sa se pronunte asupraadmisibilitatii si asupra fondului unei actiuni a unui stat îndreptata împotrivaunui alt stat semnatar al Conventiei. Este vorba despre asa-numitele cauzeinteresate care pot avea si mai multe state reclamante, care formuleazaplângeri privitoare la încalcarea drepturilor omului prevazute de Conventie siProtocoalele aditionale împotriva mai multor state semnatare.Precizam ca potrivit art. 29, pct. 3 din Conventie, în afara unor situatiiexceptionale, decizia de admisibilitate a cererii este adoptata separat dedecizia asupra fondului cauzei.În sistemul Protocolului nr. 11 o Camera se poate desesiza de o cauza înfavoarea Marii Camere atunci când o cauza pendinte de rolul Camerei ridicao problema grava privitoare la interpretarea Conventiei sau a Protocoalelorsale aditionale, sau solutia într-o cauza poate conduce la o contradictie cusolutia adoptata printr-o hotarâre anterioara a Curtii, într-o asemenea situatie,Camera poate, atâta vreme cât nu a pronuntat hotarârea, sa se desesizeze înfavoarea Marii Camere, daca vreuna dintre partile în litigiu nu se opune laaceasta. De asemenea, în anumite situatii, Marea Camera a Curtii apare si cao componenta a unui dublu grad de jurisdictie în sistemul de aparare adrepturilor omului reglementat de modificarile aduse Conventiei Europene înmaterie prin Protocolul nr. 11.Într-adevar, potrivit art. 43 din Conventie, în termen de 3 luni socotit de ladata hotarârii unei Camere, orice parte dintr-o cauza poate, în situatiiexceptionale, sa ceara trimiterea cauzei în fata Marii Camere (pct. 1). Pentrua se împiedica uzul abuziv al acestei posibilitati, un colegiu de 5 judecatori aiMarii Camere „filtreaza” asemenea cereri si le primeste în masura în care sepune o problema grava privitoare la interpretarea sau la aplicarea Conventieisau a Protocoalelor sale aditionale, sau o problema grava cu

caracter general (art. 43, pct. 2). Daca cererea este admisa, Marea Camera seva pronunta asupra cauzei printr-o hotarâre (art. 43, pct. 3).

În sfârsit, mentionam ca Marea Camera este competenta sa examinezecererile de formulare a unor avize consultative, în conditiile prevazute de art.47 din Conventie, adica la cererea Comitetului de Ministri.Ca si în sistemul anterior, în masura în care Curtea declara o cerereadmisibila, ea trece la examinarea ei în contradictoriu împreuna cureprezentantii partilor si, daca este cazul, poate proceda la o ancheta pentru acarei desfasurare eficace statele implicate trebuie sa asigure toate facilitatilenecesare.De asemenea, Curtea este la dispozitia partilor pentru a se ajunge lareglementarea amiabila a litigiului, în spiritul respectarii drepturilor omului,astfel cum acestea sunt recunoscute de Conventie si di Protocoaleleaditionale. Procedura reglementarii amiabile a litigiului este confidentiala sise finalizeaza prin radierea cauzei de pe rolul Curtii printr-o decizie care selimiteaza la o scurta descriere a faptelor si m solutiei adoptate (art. 38-39 dinConventie).Spre deosebire de redactarea anterioara, ca urmare a modificarilor aduse prinProtocolul nr. 11, în prezent Conventia Europeana a Drepturilor Omuluicontine dispozitii privitoare la modul de desfasurare a sedintelor de judecatasi cu privire la accesul la documentele dosarului. Astfel, inspirânduse dinfostul regulament al vechii Curti, art. 40, alin. l al Conventiei dispune caprocedura de judecata, atunci când ajunge în faza sal orala este, în principiu,publica, cu exceptia situatiilor speciale în care Curtea poate decide ca aceastasa fie secreta.De asemenea, documentele depuse de parti la grefa sunt accesibilepublicului, afara de ipoteza în care presedintele Curtii decide altfel (art. 40,alin. 2).În noua redactare a Conventiei este mentinuta posibilitatea pentru Curte de aacorda reclamantului o satisfactie echitabila. Într-adevar,

simplificând dispozitiile fostului art. 50 din Conventie, art. 40, într-oredactare mai clara, dispune ca, în ipoteza în care Curtea declara ca în cauzasupusa judecatii exista o violare a unui drept aparat prin Conventie sau prinunul din Protocoalele sale aditionale si daca dreptul intern al statului în cauzanu permite înlaturarea completa a consecintelor unei asemenea violari,Curtea poate acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila.Aceasta consta într-o suma de bani pe care statul în cauza este obligat s-oplateasca reclamantului.

Tinem sa subliniem ca si în aceasta materie Conventia Europeana aDrepturilor Omului pune din plin în lumina aplicarea principiuluisubsidiaritatii. Într-adevar, o asemenea satisfactie echitabila, poate fiacordata numai în masura în care sistemul de drept intern al statului în cauzanu contine dispozitii adecvate care sa conduca la înlaturarea consecintelorîncalcarii, constatata de Curte, a dreptului prevazut de Conventie sau de unuldin Protocoalele sale aditionale.O problema interesanta care se pune dupa intrarea în vigoare a Protocoluluinr. 11 este aceea a caracterului definitiv al hotarârilor Curtii. În redactareaanterioara în materie, art. 50 din Conventie dispunea ca hotarârea Curtii aveacaracter definitiv.În prezent, exista hotarâri ale Camerelor care însa am vazut ca în temeiul art.43 din Conventie, în situatii exceptionale, pot fi atacate de parti cu „recurs”în fata Marii Camere si hotarâri ale acesteia din urma. Asa stând lucrurile,art. 44 al Conventiei care reglementeaza materia, contine dispozitii mult mainuantate. Astfel, în primul rând sunt definitive hotarârile Marii Camere;împotriva acestora nu mai exista nici o cale de atac; ele nu mai pot nicicum fipuse în discutie; eventual, ele pot fi criticate în doctrina.În al doilea rând, atunci când este vorba despre hotarâri ale Camerelor Curtiiacestea devin definitive în urmatoarele situatii: a) atunci când partile declaraca nu vor cere trimiterea cauzei în fata Marii Camere;

b) atunci când, în termen de 3 luni de la data hotarârii, trimitereacauzei în fata Marii Camere nu a fost ceruta de parti;

c) atunci când, desi una din parti a solicitat o asemenea trimitere întermen de 3 luni de la data hotarârii Camerei, Colegiul MariiCamere a respins aceasta cerere.

Observam ca art. 44 din Conventie vorbeste despre „trimiterea” cauzei în fataMarii Camere, în realitate, din moment ce o asemenea „trimitere” se solicitacu privire la o cauza în care una din Camerele Curtii a pronuntat o hotarâre,aceasta înseamna ca ne aflam în fata unei veritabile cai de atac ce se exercitaîmpotriva unei hotarâri a unei Camere în fata Marii Camere.Iata ratiunea evidenta pentru care afirmam mai sus ca în situatiileexceptionale de care vorbeste art. 43 din Conventie, prin care se deschideposibilitatea unui asemenea „recurs”, suntem în prezenta unui dublu grad dejurisdictie privitor la apararea drepturilor omului prevazute de Conventie side Protocoalele sale Aditionale. Hotarârile definitive se publica (art. 44, pct.3).De asemenea, atât deciziile de admisibilitate cât si hotarârile sunt motivate.Se publica si eventualele opinii separate ale unora dintre judecatorii care auramas în minoritate, în ipoteza în care hotarârea nu se pronunta înunanimitate.Protocolul nr. 11 contine o interesanta dispozitie tranzitorie privitoare lacauzele care sunt în prezent pe rolul Comisiei Europene a DrepturilorOmului. Astfel, potrivit art. 5, pct. l din Protocol, începând de la data intrariisale în vigoare, mandatul judecatorilor fostei Curti, al membrilor Comisiei sial grefierilor înceteaza. Cauzele care sunt pendinte pe rolul Comisiei si nu aufost declarate admisibile la data intrarii în vigoare a Protocolului nr. 11,noiembrie l998, urmeaza a fi examinate de noua Curte (art. 5, pct. 2). Deciele vor trece spre solutionare la noua Curte.Cauzele care au fost declarate admisibile de catre Comisie pâna la data de lnoiembrie 1998 vor continua sa fie examinate de catre: membrii

actualei Comisii timp de un an. Cele a caror examinare de fond nu se vatermina, vor fi examinate de noua Curte (art. 5, pct. 3).

În cele expuse mai sus am încercat o prezentare a principalelor modificari pecare Protocolul nr. 11 le aduce protectiei internationale a drepturilor omuluiîn sistemul Conventiei europene în materie. Practic, ele au condus lainstalarea, de la l noiembrie 1998, a noii Curti Europene a DrepturilorOmului. Întrarea ei în functiune a presupus însa o activitate prealabilaintensa.De altfel, art. 4 din Protocolul nr. 11 a permis desfasurarea acestei activitati,deoarece el dispune ca alegerea judecatorilor si orice masura necesaraorganizarii noii Curti poate sa fie realizata începând cu data la care toatepartile Conventiei l-au ratificat, deci, începând cu data de l noiembrie 1998.

În sesiunea din ianuarie 1998, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europeia ales 31 de judecatori, iar cea din martie 1998 înca 8. Ultimul ales a fostjudecatorul Federatiei Ruse -sesiunea din septembrie 1998 -data fiindîmprejurarea ca aceasta tara a depus instrumentele de ratificare a ConventieiEuropene a Drepturilor Omului si a Protocoalelor sale aditionale în mai1998.Dupa alegerile din martie 1998, în zilele de 28 aprilie -2 mai 1998 a avut locprima reuniune plenara a judecatorilor alesi si s-a trecut la elaborareaRegulamentului Curtii. S-au constituit comitete de lucru, formate dinjudecatori alesi asistati de personalul calificat al grefei fostei Curti si alSecretariatului fostei Comisii, care au discutat si redactat texteleRegulamentului.Alte comitete de lucru s-au ocupat si de problemele administrative,lingvistice si de logistica. Au fost alese organele de conducere ale Curtii, s-auconstituit Camerele si Marea Camera. Sesiunea adunarii plenare ajudecatorilor din 15-17 octombrie 1998 a adoptat Regulamentul Curtii. El aavut de raspuns la numeroase probleme nerezolvate de Conventie, cum ar fi:

modul de înregistrare a plângerilor, precizari cu privire la desfasurareaprocedurii de judecata, existenta si rolul judecatorilor-raportori, acordarea deasistenta juridica partilor si altele. Aceste probleme îsi vor gasi rezolvarea înprotocoalele urmatoare.

Modificari operate de Protocolul nr. 14/2004 privind SistemulEuropean de Protectie a Drepturilor Omului

La numai zece ani de la elaborarea Protocolului nr. 11, necesitatea adaptariimecanismului european de protectie a drepturilor omului la noile modificariimpuse de cresterea numarului statelor membre ale Conventiei si degarantarea eficientei Curtii Europene a Drepturilor Omului în timp, devineimperativa pentru continuarea rolului pre-eminent al Consiliului Europei înprotejarea drepturilor omului la nivel regional. Ineficienta din ultimii ani aprocedurii de solutionare în timp util a cazurilor Curtii Europene aDrepturilor Omului se datoreaza, în principal, procesarii unui numar foartemare de aplicatii individuale declarate inadmisibile, precum si procesariiaplicatiilor individuale ce deriva din acelasi defect legislativ la nivel national.Aceasta situatie impune o reforma a sistemului de control al Curtii Europenea Drepturilor Omului în vederea pastrarii eficientei sale în timp.

În noiembrie 2000, la Roma, în cadrul Conferintei ministeriale si ceremonieicelei de-a 50-a aniversare a Conventiei europene pentru apararea drepturiloromului si libertatilor fundamentale a fost adoptata rezolutia care, printrealtele, cerea Comitetului Ministrilor sa ia masuri în vederea asigurarii petermen lung a eficientei activitatii Curtii Europene a Drepturilor Omului. Înacest sens, Comitetul a constituit un Grup de evaluare care a propuselaborarea unui protocol ce permite Curtii respingerea acelor plângeri care nuau ca obiect un „dezavantaj semnificativ”.

În noiembrie 2002, Comitetul Ministrilor a adoptat declaratia „The Court ofHuman Rights for Europe” conform careia Statele si-au asumatresponsabilitatea prevenirii încalcarii drepturilor garantate deConventie/Protocoalele aditionale si îmbunatatirea remediilor la nivelnational, optimizarea eficientei filtrarii si procesarii aplicatiilor, precum siîmbunatatirea si accelerarea punerii în executare a hotarârilor Curtii.În perioada 2000-2004 au fost propuse masuri care sa asigure eficienta petermen lung a sistemului de control stabilit prin Conventie si Protocoaleleaditionale, masuri de prevenire a violarii drepturilor omului la nivel nationalsi de îmbunatatire a remediilor domestice, precum si masuri care saintensifice si sa urgenteze punerea în executare a hotarârilor Curtii Europenea Drepturilor Omului. Doar un set amplu de astfel de masuri poate faceposibila depasirea supraîncarcarii activitatii Curtii cu care aceasta seconfrunta în ultimii ani în conditiile în care se preconizaza o cresterecontinua a numarului de aplicatii aflate în curs de procesare.În mai 2004, Statele membre ale Consiliului Europei au admis necesitatearealizarii rapide a reformei sistemului european de protectie a drepturiloromului si s-au angajat sa ratifice Protocolul nr. 14 al Conventiei pâna în mai2006. Spre deosebire de Protocolul nr. 11, Protocolul nr. 14 nu aduceschimbari radicale sistemului de control stabilit de Conventie, ci se referamai mult la modul de functionare al acestuia decât la structura sistemului însine. Protocolul nr. 14 aduce amendamente în trei domenii principale:consolidarea capacitatii de filtrare a Curtii în ceea ce priveste aplicatiilenefondate, instituirea unui nou criteriu de admisibilitatea a cazurilor în careaplicantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ si masuri de tratare acazurilor repetitive. Astfel, reforma are în vedere reducerea timpului alocatde Curte aplicatiilor inadmisibile si celor repetitive, dând posibilitateaacesteia sa se concentreze asupra cazurilor care ridica probleme importantede încalcare a drepturilor omului.

Noul Protocol al Conventiei aduce urmatoarele modificari asupra eficienteioperativitatii Curtii si a punerii în executare a hotarârilor acesteia: a) cazurileclar inadmisibile -deciziile de inadmisibilitate vor fi luate în aceste cazuri deun singur judecator asistat de raportori;

b) cazurile repetitive -vor fi declarate admisibile si vor fijudecate de un comitet de trei judecatori si nu de o Camera de saptejudecatori asa cum se procedeaza în prezent;c) noul criteriu de admisibilitate adauga conditiilor precedentepe cel al existentei unui dezavantaj semnificativ;d) Comitetul Ministrilor, în temeiul prevederilor Protocoluluinr. 14, este îndreptatit sa aduca în fata Curtii pe acele state carerefuza sa se supuna deciziilor Curtii Europene a Drepturilor Omuluisi, de asemenea, poate cere Curtii interpretarea unei hotarâri;

e) durata numirii în functie a judecatorilor Curtii Europene aDrepturilor Omului va fi de noua ani, fara posibilitatea reînoiriimandatului;f) Uniunea Europeana poate adera la Conventie.

Este clar ca drepturile si libertatile garantate de Conventie trebuie protejate înprimul rând la nivel national. Autoritatile nationale trebuie sa-si reafirmeresponsabilitatea în acest domeniu, iar capacitatea sistemelor legale nationalede prevenire si compensare a încalcarilor drepturilor omului trebuie sa fieconsolidata. Statele membre au obligatia de a veghea ca legislatia siprocedurile administrative sa fie în conformitate cu prevederile Conventiei siale jurisprudentei Curtii.Daca aceste masuri vor fi aplicate integral la nivel national, atunci presiuneaexercitata asupra activitatii Curtii Europene a Drepturilor Omului se vareduce. Desi sunt considerate cele mai eficiente, aceste masuri pot fiimplementate si pot produce efecte doar pe termen lung.

În plus, autoritatea Curtii si credibilitatea sistemului depind de masuri ceprivesc îmbunatatirea si accelerarea procesului executional. Cu cât Statelemembre vor pune în executare mai repede hotarârile Curtii si vor implementaprevederile Conventiei, cu atât numarul aplicatiilor se va reduce. O masuraeficienta în acest sens este propunerea de amendare a Conventiei, facuta deProtocolul nr. 14 ce permite Comitetului Ministrilor sa aduca în fata Curtii unstat care refuza sa se conformeze hotarârilor acesteia.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO)

Principala sarcina a CEDO este de a veghea si asigura respectareaangajamentelor statelor membre; CEDO poate fi sesizat de un stat parte saude un particular. Procedura este mai complexa si nu face obiectul demersuluinostru.Curtea europeana creta prin Protocolul nr. 11 pastreaza, în mare parte,caracteristicile celei vechi: este un organ jurisdictional creat prin intermediulunui tratat international, menit s asigura respectarea angajamentelor caredecurg, în sarcina statelor-parti, din Conventia Europeana a drepturilorOmului.A. Competenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Competentagenerala a CEDO este enuntata în art. 32 al Conventiei: ea acopera „toateproblemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si a protocoalelorsale care îi sunt supuse în conditiile prevazute de art. 33, 34 si 47”. Asadar,ratione materiae, Curtea este competenta a solutiona litigiile care îi suntsupuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintredrepturile prevazute în Conventie. Tot sub aspect material, Curtea are si ocompetenta consultativa.Competenta ratione personae vizeaza, pentru cauzele interstatele, litigiile încare ambele parti sunt state contractante, iar pentru cauzele

individuale, acele litigii în care ca reclamant figureaza o „persoana aflatasub jurisdictia unui stat-parte”, iar ca pârât, statul-parte respectiv.

Ratione temporis, Curtea judeca doar acele litigii împotriva unor state care auratificat Conventia pâna la data producerii cererii, pentru fapte ce au avut locdupa data ratificarii de catre statul pârât. Ratione loci, Curtea este competentaa controla sub aspectul conformitatii cu Conventia doar acele fapte petrecutepe teritoriile statelor-parti, adica „sub jurisdictia” acestora (art. 1 alconventiei).Competenta materiala contencioasa a Curtii se manifesta sub doua aspecte:solutionarea litigiilor interstatale si a cererilor individuale.

a) Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat-parte la CEDOsesizeaza curtea asupra oricarei încalcari a CEDO de catre alt stat-parte (art. 33 al Conventiei);

b) Cererile individuale provin de la orice persoana fizica, organizatieneguvernamentala sau grup de particulari care se pretinde victima avreunei încalcari a drepturilor sale recunoscute în CEDO de catreunul din statele-parti (art. 34 al Conventiei).

Avizele consultative sunt date la cererea Comitetului de Ministri, asupraproblemelor juridice privind interpretarea CEDO, fara a se putea referi laprobleme legate de continutul sau de întinderea drepturilor sau libertatilorconsacrate de CEDO, si nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul deMinistri ar putea sa ia cunostinta ca urmare a introducerii unui recursprevazut în conventie (art. 47 al Conventiei). La 2 iunie 2004, Curtea a datprima sa decizie referitoare la o cerere de aviz consultativ, cerere ce a fostrespinsa pentru lipsa competentei.B. Judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului. Judecatorii sunt,potrivit art. 20-24 ale Conventiei, în numar egal cu acela al statelorparti laCEDO. Pentru a fi eligibil în aceasta functie, judecatorii trebuie sa se bucurede cea mai înalta reputatie morala si sa întruneasca conditiile cerute pentruexercitarea unor înalte functii juridice sau sa fie juristi de o

competenta recunoscuta. Judecatorii îsi exercita mandatul cu titlu individual,si nu în reprezentarea statelor în numele carora au fost alesi.

Judecatorii sunt alesi de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei înnumele fiecarui stat-parte la CEDO, cu majoritatea voturilor exprimate, de peo lista de 3 candidati prezentata de statul respectiv. Ei sunt alesi pe o duratade 6 ani si pot fi realesi. Pot fi alesi, în acelasi timp, doi judecatori avândaceeasi cetatenie.Pe durata mandatului, judecatorii nu pot exercita nicio activitate politica sauadministrativa si nicio activitate profesionala incompatibila cu datoria lor deindependenta si impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta deo activitate permanenta.Un judecator nu poate fi eliberat din functie doar daca ceilalti judecatori,reuniti în sesiune plenara, decid, cu o majoritate de doua treimi din numarultotal al judecatorilor, ca acesta nu mai îndeplineste conditiile cerute pentruaceasta functie. Judecatorul în cauza trebuie audiat în prealabil de catreAdunarea Plenara a Curtii.Functia de judecator al Curtii Europene mai poate înceta prin demisie.Aceasta se înainteaza presedintelui Curtii, care o transmite secretaruluigeneral al Consiliului Europei.C. Organizarea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeana aDrepturilor Omului este organizata în doua categorii de formatiuni: celeadministrative si cele jurisdictionale. Formatiunile administrative sunt:Adunarea Plenara a Curtii; presedintele; vicepresedintii; sectiunile, iar celejurisdictionale Comitetele; Camerele si Marea Camera. La acestea, dupaintrarea în vigoare a Protocolului 14, se adauga formatiunea judecatoruluiunic.Adunarea Plenara a Curtii are un rol administrativ, cu urmatoareleatributii: a) alege, pentru o durata de trei ani, pe presedintele sau si pe unulsau doi vicepresedinti; ei pot fi realesi;

b) constituie Camere pentru o perioada determinata;c) alege presedintii Camerelor Curtii;d) adopta regulamentul Curtii;

e) alege grefierul si unul sau mai multi grefieri-adjuncti.Curtea are si un birou, compus din presedinte, vicepresedinti si dinpresedintii sectiunilor. Biroul are rolul de a-l asista pe presedintele Curtii înîndeplinirea functiilor sale de conducere în cadrul Curtii. De asemenea,biroul faciliteaza coordonarea între sectiunile Curtii.Atributiile acestor organe sunt prevazute în detaliu de Regulamentul CurtiiEuropene a Drepturilor Omului (art. 8-18)

53

.Comitetele sunt formate din 3 judecatori. Ele sunt constituite de CamereleCurtii, pentru o perioada determinata, de 12 luni. Fiecare comitet esteprezidat de judecatorul ce are precadere în cadrul sectiei (art. 27 paragraful 4al Regulamentului Curtii). Protocolul nr. 14, odata cu introducereaformatiunii jurisdictionale a judecatorului unic, va modifica si competentacomitetelor. Astfel, pe lânga competenta actuala (mentinuta) de a declarainadmisibilitatea unei cereri sau de a o radia de pe rol, comitetele cor puteadeclara o cerere individuala ca admisibila si sa o solutioneze pe fond, atuncicând problema pusa de cererea examinata „face obiectul unei jurisprudentebine stabilite a Curtii”. În acest caz, prin „jurisprudenta bine stabilita” seîntelege o jurisprudenta constanta a Curtii, într-o materie data, privindinterpretarea sau aplicarea unor dispozitii ale Conventiei sau aleprotocoalelor sale.Tot potrivit Protocolului nr. 14, pentru a se emite o hotarâre, de catre uncomitet, într-o astfel de situatie, este necesara unanimitatea de voturi încadrul comitetului, cu privire la toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond,satisfactie echitabila

54

. În aceste cauze, desi judecatorul statului pârât nu faceparte de drept din comitet, el poate, potrivit art. 28 paragraful 3 modificat, sa

53

C. Bîrsan, M. Eftimie, Conventia europeana a drepturilor omului (culegere de texte), Editura Hamangiu,Bucuresti, 2006

54

C. Bîrsan, op. cit., vol. 2, pag. 92

fie invitat a lua parte la examinarea unei cereri îndreptate împotrivarespectivului stat, „în orice stadiu al procedurii, daca prezenta sa este utilasolutionarii cererii”. În acest caz, judecatorul national va înlocui pe unul dinmembrii comitetului.Camerele sunt formate din 7 judecatori, între care, ca membru de drept,judecatorul ales în numele unui stat-parte la litigiu (acesta mai poartadenumirea de judecator national). Camerele sunt constituite în cadrulsectiunilor Curtii, care la rândul lor sunt constituite de Adunarea Plenara acurtii, pentru o perioada determinata de trei ani. În prezent, în practicainstantei europene s-a impus principiul (consacrat expres de Protocolul nr.14) potrivit caruia o Camera se pronunta concomitent atât asupraadmisibilitatii cât si asupra fondului cererii ce-i este supusa spre solutionare(cu exceptia cauzelor interstatale).Marea Camera este formata din 17 judecatori si 3 supleanti si anume:presedintele Curtii, vicepresedintii, presedintii Camerelor si alti judecatoridesemnati conform regulamentului Curtii, precum si, ca membru de drept,judecatorul ales în numele unui stat-parte la litigiu. Marea Camera seconstituie pentru o perioada de trei ani. Sunt incompatibili sa faca parte dinMarea Camera judecatorii care au facut parte din Camera care a emishotarârea atacata cu o cerere de retrimitere în fata Marii Camere, cu exceptiapresedintelui Camerei si a judecatorului ales în numele statului-parteinteresat. În cadrul Marii Camere functioneaza un colegiu de 5 judecatori,care se pronunta asupra admisibilitatii cererii de retrimitere a unei cauze înfata Marii Camere. Nu poate face parte din colegiul Marii Camerejudecatorul ales în numele unui stat-parte interesat sau cetatean al acestuia.Judecatorii ad-hoc. Daca judecatorul ales în numele unuia din statele-partiinteresate este împiedicat sa-si exercite functia, se abtine sau este dispensatde exercitarea functiei, presedintele Camerei invita statul respectiv sacomunice, în termen de 30 de zile, daca întelege sa desemneze fie un altjudecator ales, fie în calitate de judecator ad-hoc, o alta persoana ce

îndeplineste conditiile prevazute de CEDO si sa indice numele persoaneidesemnate. Statul-parte interesat este considerat a fi renuntat la dreptul sau dedesemnare daca nu raspunde în termenul indicat, de 30 de zile, sau laexpirarea unei eventuale prelungiri a termenului, acordata de presedinteleCamerei. Acelasi efect îl are si desemnarea, de doua ori, a unei persoane cenu îndeplineste conditiile prevazute de Conventie.

Judecatorul unic va începe sa functioneze dupa intrarea în vigoare aProtocolului nr. 14 (art. 7). În privinta judecatorului unic, s-a aratat ca vaopera o adevarata „translatie de competenta”

55

a actualelor atributii alecomitetelor Curtii. Astfel, judecatorul unic va putea emite decizii deinadmisibilitate sau de radiere de pe rol în privinta cererilor care nu impun oexaminare suplimentara (adica atunci când apare cu claritate neîndeplinireauneia din conditiile de admisibilitate prevazute de Conventie).

55

C. Bîrsan, id., pag.90

MONEDA UNICA ÎN SISTEMUL DREPTULUICOMUNITAR EUROPEAN

Moneda Unica

Impactul monedei euro în Europa si la nivel global

Nasterea monedei europene este in mod cert evenimentul financiar mondialcel mai important de la caderea sistemului Bretton Woods. Ea este o etapaimportanta a constructiei europene, care se inscrie intr-un proces inceput depeste 40 de ani, o data cu crearea Comunitatii Europene a Carbunelui siOtelului (CECO), in 1951 si semnarea Tratatului de la Roma din 1957.Primele proiecte de unificare economica si monetara au vazut lumina zileiacum aproape 30 de ani; prin urmare ideea este departe de a fi noua. Euro-uleste o evolutie si nu o revolutie. El incoroneaza o lunga pregatire aeconomiilor europene,care consta în principal în:

Euro (EUR, sau €) este moneda unica a Uniunii Europene (UE). Moneda afost introdusa pe 1 ianuarie 1999, la miezul noptii, succedând vechea unitatemonetara europeana ECU (European Currency Unit). Monedele nationale aletarilor participante au încetat sa existe legal, devenind simple subdiviziuni alemonedei europene. Totusi, bacnotele si monedele nationale au continuat safie folosite în tarile respective, pâna la

- crearea unei piete comune (in anii 60);- liberalizarea miscarii de capital (1990);- realizarea pietei unice in 1993;- convergenta economiilor inspre cele mai bune performante in

materie de inflatie, rata dobinzii si a deficitului, dupa semnareaTratatului de la Maastricht.

introducerea noilor bancnote si monede pe 1 ianuarie 2002. Vechile monedesi-au mai pastrat valoarea legala pâna la data limita de 28 februarie 2002.

Un euro este divizat în 100 centi, sau centime (nu conteaza ce declinare estefolosita, centimos spanioli sau centesimi italieni).Moneda EURO a intrat deja in circulatie la data de 1 ianuarie 2002. Ea seprezinta sub forma de bancnote de 500, 200, 100, 50, 20, 10 si 5 EURO sisunt identice in toate cele 12 state. Monedele sunt de 1 si 2 euro, 50, 20, 10,5, 2 si 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat si au fata identica, iar peverso sunt individualizate cu motive specifice fiecarui stat

Care va fi efectul asupra statelor din Europa de Est? Aceste state isi pastreazainca monedele nationale. Monedele lor nationale nu au o rata de schimb fixafata de moneda unica. Putem afirma ca trecerea la moneda unica aducebeneficii nu numai intreprinzatorilor, marilor companii, prestatorilor deservicii, dar si consumatorilor. Ele se refera in principal la:

-stabilitatea monetara (se elimina riscul ratei de schimbpentru tarile din zona EURO);

-scaderea preturilor datorita cresterii transparentei indomeniul costurilor, dar si al concurentei

-transferul fondurilor se va face mai usor si mai ieftin;-reducerea inflatiei (politica monetara comuna va impiedica

inflatia dintr-o tara membra sa afecteze celalte state membre);-schimburile comerciale intre statele membre vor fi

impulsionate, datorita eliminarii costurilor legate de schimbulvalutar;

EURO are potential de a deveni una dintre principalele valute de tranzactiepe plan mondial, alaturi de yen, ducand, in acest mod, la cresterea stabilitatiimediului economic international si la stimularea comertului international.

Recompense pentru cei silitori si atenti, penalizari pentru cei care nu si-au datsuficient interes. Asa s-ar putea rezuma un bilant al primilor noua ani deexistenta a monedei euro.Beneficiile aduse de existenta monedei unice europene au un pret, aceasta econcluzia unui studiu realizat de Institutul Bruegel. Potrivit directorului JeanPisani-Ferry, "elevii silitori", cum ar fi Irlanda, au avut de castigat, in vremece la polul opus se situeaza Italia si Portugalia. In conditiile in care noile statemembre ale Uniunii Europene bat deja la poarta zonei euro, "experientaacumulata trebuie folosita la gestionarea situatiei actuale, dar si in vedereaex-tinderii", spune Pisani-Ferry.

Economistul Alan Ahearne, coautor al studiului, este de parere ca diferentelepersistente de crestere economica inregistrate de la un stat membru la altulpot duce la variatii semnificative ale cursurilor reale dintre economiileprivate si instrumentul de evaluare.In Portugalia, cresterea economica semnificativa a fost urmata de "odureroasa trezire la realitate" cauzata de unele "serioase greseli politice".Potrivit studiului, Lisabona a uitat de disciplina bugetara o data ce aindeplinit criteriile pentru trecerea la euro. "Exact de asta trebuia sa sefereasca", a comentat Alan Ahearne. In schimb, Irlanda a stiut sa mentina unritm sustinut al productivitatii si competitivitatii. Cat despre Spania, autoriistudiului spun ca, in ciuda unei politici bugetare corecte, are de pierdut de peurma lipsei de competitivitate.Astfel, estimeaza expertii Bruegel, primii sapte ani de euro au insemnat oevolutie dezechilibrata intre statele care au adoptat moneda, din cauzapoliticilor economice interne.În prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Finlanda,Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia siSpania. Aceste tari sunt numite frecvent "Zona euro" sau "Euroland". De la 1ianuarie 2007 sa alaturat zonei euro si Slovenia, iar de la

1 ianuarie 2008, Cipru si Malta. Aceste state au împreuna circa 320 milioanede locuitori.

Andora, Monaco, San Marino si Vatican folosesc de asemenea euro, desi nusunt în mod oficial membri euro, nici macar mebri ai UE. (Au folosit înaintemonede care au fost înlocuite prin euro.) Din acestea, Monaco, San Marino siVatican si-au creat propriile monede, cu propriile simboluri nationale pespate. Andorra foloseste monede franceze si spaniole, de vreme ce au folositfrancul francez si peseta spaniola ca si monedele sale. Aceste tari folosesceuro datorita unor întelegeri cu statele membre UE (Italia în cazulprincipatului San Marino si statului papal Vatican, Franta în cazulprincipatului Monaco), aprobate de catre Consiliul Uniunii Europene.Muntenegru si Kosovo, care au folosit marca germana ca si moneda a lor, auadoptat de asemenea euro, desi, spre deosebire de cele trei state de mai sus,nu au intrat în nici o întelegere legala în mod explicit cu UE care sa lepermita acest lucru. Muntenegru s-a desprins de curând de Serbia, iar Kosovourmeaza sa-si declare independenta de Serbia în urma unui controversatproces international.Tarile care au avut moneda nationala fixa în raport cu marca germana, ex.Bulgaria si Estonia, si-au fixat si ele ratele de schimb în raport cu euro.Danemarca si Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro,pâna când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobataparticiparea de nici un act legal; totusi, Suedia a decis în 1997 sa nu sealature zonei euro, asa ca nu a facut nici un efort spre a-si îndeplini criteriulnecesar, de a avea o rata stabila de schimb. Suedia a facut un referendum petema monedei unice europene pe 14 septembrie, 2003, participantii votândîmpotriva (Da 41.8%, Nu 56.1%). Aceasta a constituit o decizie pentruminimum cinci ani.În Danemarca un referendum pe tema aderarii la euro a avut loc pe 28septembrie, 2000, rezultând un procent de 53.2% împotriva aderarii.

Ce a adus pâna acum Euro-ul în Europasi ce va aduce la nivel global?

a. Îmbunatatirea gestiunii finantelor publice realizata pentru a respectaregulile tratatului, stimuleaza cresterea europeana din 2 motive:1. Pentru ca echilibrarea finantelor publice, in mare parte realizata,favorizeaza pe termen lung economiile. Deficitele depaseau 6% din PIB in1993. Ele vor fi de mai putin de 1% in acest an. A reduce deficitele publice inEuropa inseamna a elibera 60 de miliarde euro pe an, care, in loc sa serveascafinantarii acestora, pot sa fie folositi in mod util la investitii si consum, deciacest lucru inseamna crestere economica. Din 1993, realocarea economiilordin sectorul public inspre sectorul privat a depasit 400 miliarde de euro. Ca ocomparatie, aceasta suma reprezinta de aproape 10 ori PIB-ul Romaniei!

2. Pentru ca echilibrarea finantelor publice clarifica orizontul investitorilor.In prozele sale, Goethe isi pune intrebarea: care este cel mai bun guvern? Sitot el raspunde: Cel care ne obliga sa ne guvernam noi insine. Aici esteprincipiul pactului de stabilitate si de crestere care contine regulileconstringatoare din punct de vedere juridic pentru a preveni, corecta si, dacaeste cazul, sanctiona deficitele excesive.

Directorii de intreprinderi nu sint naivi. Ei stiu ca deficitele publice se platescmai devreme sau mai tirziu sub forma impozitelor suplimentare. Un stat careacumuleaza deficite si, prin urmare, datorii, face sa apese o sabie a luiDamocles asupra investitorilor si antreneaza un cerc vicios: deficitelefrineaza investitiile si deci cresterea, provocind o scadere a intrarilor fiscalecare alimenteaza la rindul lor deficitele. Pe de alta parte, buna gestiunecreeaza un climat de incredere si faciliteaza deciziile de investitie, pentru cadirectorii de intreprinderi pot anticipa scaderea impozitelor.Efectele pozitive ale acestei politici de gestiune sanatoasa incep sa se facasimtite. In 1988, cresterea a atins 2,8% si 1,7 milioane de locuri de munca aufost create. Cresterea a atins 2,2% in 1999 si trebuia sa se

accelereze cu mai mult de 3% in acest an. Un milion si jumatate de locuri demunca ar fi trebuit sa se creeze în 2000: in Europa curba somajului incepe sase inverseze. Aceasta atingea in zona euro 11,5% in 1997, a cazut la 10% in99; 9,4% în 2000 si ar trebui sa atinga in acest an 7,5% (2006)

Euro este o moneda buna, asezata pe finante publice durabile, datorita(printre altele) pactului de crestere si stabilitate si girata de o banca centralaindependenta al carui obiectiv este stabilitatea preturilor. Prin urmare este omoneda credibila, care inspira incredere operatorilor financiari.b. Calitatea regulilor de gestiune a monedei euro contribuie la a-l faceatractiv pe pietele financiareAceasta incredere s-a manifestat chiar si inainte de crearea sa: din 1998, euroa plasat Europa la adapost de instabilitatea monetara. Ne amintim ca exemplude criza pesosului mexican din 1995, care a antrenat, prin interpunereadolarului, o apreciere sensibila a marcii germane si un atac impotrivamonedelor mai slabe ale statelor membre europene. Si pentru ca relatiileeconomice ale uniunii cu Mexicul erau foarte slabe, angrenajul negativantrenat de criza pesosului s-a masurat in Europa in doua puncte de crestereeconomica si 1,5 milioane de locuri de munca pierdute sau necreate. Princomparatie, monedele europene au ramas perfect stabile in 1998, in ciudaunei crize a devizelor asiatice de o amploare si de o gravitate fara precedent.Deja euro face joc egal cu dolarul pe pietele internationale de obligatiuni.

Statisticile disponibile pe 1999 arata ca emisiunile in euro reprezinta cu putinpeste totalul de 44% din totalul emisiunilor mondiale de obligatiuni. Ca ocomparatie, partea de emisiuni in cele 11 monede din zona euro atingea 36%din acest total in 1998 si 30% in 1997.Euro este deci mai mult decit o simpla masa de monede pe care leinlocuieste: el devine o mare deviza internationala. Au avut loc deja aproape2500 emisiuni in euro, pentru un total mai mare de 1400 miliarde de euro.

Media emisiunilor a crescut puternic in raport cu 1998: partea de emisiunimai mare de un miliard de euro le-a dublat pe cele emise in moneda de catrestatele participante in primul trimestru din 1998, ceea ce contribuie laasigurarea lichiditatii pietei. Volumul total al pietei a crescut de 4 ori in 1999.

Constituirea unei piete financiare europene vaste, profunde si lichide permiteintreprinderilor din Comunitate sa se finanteze mai usor, creind sau gasind unprodus adaptat nevoilor lor. De exemplu, piata obligatiunilor intreprinderilor-acele "corporate bonds" -a cunoscut in 1999 o dezvoltare rapida: partea deintreprinderi din totalul emisiunilor de obligatii in euro este de 3 ori mai maredecit cea constatata in 1998 in monede europene. Ea depaseste 50%! AstfelEuropa incepe sa isi recupereze din intirzierea in raport cu Statele Unite inmaterie de intermediere. Aceasta evolutie este benefica pentru toti:intreprinderile cistiga un nou mijloc de finantare si investitorii un produs maibine remunerat decit obligatiile de stat.

Consecinte pe plan micro si macro economic

a. Pe plan microeconomic, statele nu pot in acelasi timp sa detina aceeasimoneda si sa aiba politici economice dispersate, care sa mearga in toatedirectiile. Coordonarea politicilor economice este esentiala credibilitatiimonedei, echilibrului si succesului uniunii economice si monetare. Marileorientari ale politicii economice constituie un test al vointei statelor membrede a-si coordona politicile, servindu-se de instrumente care au acest scop,chiar daca este de dorit a ne gindi inca de azi la modalitatile de intarire aacestei coordonari si a face mai constringatoare dispozitiile institutionaleexistente.Printre altele, crearea euroului duce la armonizarea fiscala in economiile siimpozitele intreprinderilor (nu exista un risc al persoanelor

particulare, pentru ca ele sint foarte putin mobile: mai putin de 1% dintreeuropeni lucreaza intr-un stat membru, altul decit cel de nastere).

Subiectul a fost tabu pentru mult timp, insa azi lucrurile au evoluat: euroaduce o transparenta totala a diferentelor de impozitare, care ar putea creaunora din statele membre o tentatie a dumpingului fiscal. Iar acest lucru i-arprejudicia pe toti, pentru ca s-ar traduce fie printr-o scadere a incasarilor -lucru ce ar putea pune in pericol finantele publice, fie printr-un transfer alprincipiilor de impozitare inspre facturile cele mai putin mobile, adica inspresalarii. Si nimeni nu doreste sa creasca costul muncii, din contra.Unele progrese s-au realizat în acest sens. Astfel, s-a adoptat in decembrie1997 un cod de conduita in ceea ce priveste fiscalitatea intreprinderilor. Aufost examinate de catre un grup de lucru prezidat de catre dna Primarolo 250de masuri; 40 au fost considerate ca derogatorii si ar fi trebuit suprimate pinain 2002. Este un pas important, insa inca nu este vorba decit de un acord debuna conduita. Este greu sa mergi azi mai departe pentru ca deciziile inmaterie fiscala continua sa se ia in unanimitate. Trecerea la majoritate este inprezent discutata de catre o conferinta interguvernamentala care ar trebui sase incheie in decembrie.Trebuie sa se realizeze o armonizare sociala? Intrebarea s-a pus de mai multeori, ea acoperind in general doua lucruri diferite: armonizarea salariilor siarmonizarea legislatiilor.-armonizarea salariilor este imposibila pentru ca diferentele salariale traducadesea diferente de productivitate. A impune aceleasi salarii minime peste totar insemna sa se genereze somaj in tarile unde productivitatea muncii estemai slaba.-armonizarea legislatiilor este dificil de realizat pentru ca acest lucru se referadirect la modelul de societate. Cine oare s-ar gindi serios la introducereacongestiunii germane in Regatul Unit?Trebuie oare realizata o politica salariala europeana? Inca nu este de doritacest lucru: economiile aflate in faza recuperarii (ex: Portugalia,

Grecia...) au progrese de productivitate mai importante si deci posibilitati decresteri salariale mai importante, ceea ce ar face nedorita o politica uniformadictata de Bruxelles.

Singura solutie viabila astazi este de a avea un numar minim de regulicomune, de tipul "cartei sociale".b. Pe plan macroeconomic, euro o sa accelereze fenomenul convergenteipreturilor. Diferente importante exista intr-adevar in UE. Variatiile de preturiramin, in medie, mai mari cu 30 % pentru produsele farmaceutice si cu 15 %pentru industria chimica sau produsele alimentare. Studiul periodic alDirectiei generale a concurentei asupra preturilor automobilelor arataexistenta diferentelor de pret fara taxe, diferente care merg pina la 40 %pentru acelasi model de automobil.Transparenta adusa de euro, care face ca preturile sa fie mult mai simplu decomparat, intareste concurenta pe toate pietele de bunuri si servicii pentruintreprinderi, dar si pentru bunurile de consum, acolo unde marii distribuitoriincep sa traseze sistematic diferentele cele mai interesante. Cresterea rapida acomertului electronic accentueaza si mai mult acest fenomen de convergentaa preturilor, permitindu-i cumparatorului sa isi caute oportunitatile cele maiatractive. Conform unui studiu publicat de KPMG, 86% din marileintreprinderi europene cred ca diferentele de preturi se vor reduce dupaintroducerea monedei euro si 64% se asteapta la o scadere a preturilor.

Pentru a pregati aceasta concurenta acerba, intrprinderile tind sa seregrupeze. Incep sa apara fenomene de concentrare in diferite sectoare cumar fi cel de distributie sau cel bancar, unde fuziunile de achizitii se desfasoaraintr-un ritm rapid. Volumul fuziunii de achizitii (1250 miliarde euro in 1999)in Europa este mai mare decit in Statele Unite. Mai mult, el continua sa seaccelereze si atinge chiar si bursele.De exemplu, bursele din Paris, Bruxelles si Amsterdam vor fuziona inseptembrie anul viitor pentru a forma Euronext, un vast spatiu care va grupa

1300 de intreprinderi cotate la bursa si 2380 miliarde de euro de capitalizare.Ele vor fi de asemenea reunite de catre bursa din Luxemburg. Actiunile vor ficotate la Paris, produsele derivate la Amsterdam. Piata secundara va fi laBruxelles. De altfel, un acord leaga euronext, Londra, Frankfurt, Zürich,Milano si Madrid pentru a dezvolta o interconexiune si a cota primele 300 desocietati europene. Europa este la inceputul unui proces de integrareeconomica a carui dimensiune si efecte sint greu de masurat astazi.

In concluzie, Uniunea Economica si Monetara este un eveniment economicbogat in invataminte. Succesul ei arata capacitatea europenilor si ainstitutiilor de a duce la capat un proiect mare.Pentru prima data de la caderea Imperiului Roman, majoritatea europenilorau aceeasi moneda. Putini erau cei care credeau în 1995 în crearea euroului.Pesimismul lor a fost dezmintit de fapte.

Adoptarea monedei unice de catre România

Asa dupa cum am vazut, criteriile Tratatului de la Maastricht cunoscute sisub denumirea de criterii de convergenta nominala, sunt cinci la numar:

-un deficit bugetar care sa se situeze sub 3% din PIB; -o datoriepublica mai mica de 60% din PIB în anul adoptarii monedeiunice;-o rata a inflatiei care sanu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncteprocentuale inflatia medie a celor mai performante trei state dinUE;-o rata a dobânzii la titlurile pe zece ani care sanu depaseasca cumai mult de 2 procente dobânda medie a celor mai performantetrei state;-mentinerea stabilitatii cursului de schimb într-o banda de+2,25% timp de celputin doi ani.

Desi vecinii de la vest au intrat înaintea noastra în Uniunea Europeana, înbaza progreselor economice înregistrate în ultimii ani, România ar puteaadopta moneda euro chiar înaintea Ungariei,care înregistreaza dificultatieconomice în îndeplinirea standardelor necesare intrarii în zona euro. Aceastaestimare a fost facuta de Agentia Internationala de Rating Standard & Poors(S&P) care a prezentat în iulie 2005,la Londra, estimarile sale privindadoptarea monedei unice europene de catre statele noi membre sau cele careurmeaza sa se alature UE.În opinia analistilor agentiei mai sus mentionata, Ungaria va trece la monedaunica în 2014 din cauza deficitului bugetar foarte mare. Romînia si Bulgariasunt mai stabile fiscal decît Ungaria, care se confrunta cu mari provocari.Expertii estimau ca Romînia înregistreaza progrese economice si ar puteaadopta moneda euro înaintea tarii vecine.Specialistii români (exemplu: Bogdan Baltazar) apreciau în 2005 ca monedaeuro, utilizata atunci de 12 state va intra în circulatie în România în anul2014. se considera ca tara noastra nu trebuie sase grabeasca în adoptareamonedei unice. Proiectul monedei unice nu este numai economic, ci mai multeste un proiect politic. Când se intra într-un astfel de sistem monetar, tararespectiva nu mai dispune de dobânda proprie ori curs de schimb. De aceeagrabirea artificiala de adoptarea monedei unice ar fi o gresala deneiertat.

Se aprecia ca cei mai usor pentru România va fi proportia datoriei publice înPIB, iar cel mai vulnerabil criteriu va fi mentinerea unei rate anuale a inflatieimai mare decât media înregistrata de cele mai performante trei economii alestatelor din UE (sa nu depaseasca 1,5%).În prezent, specialistii români,în întâmpinarea celor straini (europeni),apreciaza ca celmai probabil, România va fi pregatita sa participe la sistemuleuro între anii 2010 – 2012, deoarece pânasa ajunga la acest stadiu avansat,tara noastra va trebui sa îndeplineasca toate criteriile privind aderarea la zonaeuro.

În afara celor cinci criterii enumerate si de noi,care fac aplicarea Tratatuluide la Maastricht,mai exista o serie decriterii care trebuie îndeplinite pentru castatul respectiv, în cazulnostru România, sa poata fi admis si sa faca fata cubrio în cadrul zonei euro.Pentru a face fata criteriilor si cerintelor de aderare la moneda unica Româniatrebuie sa accelereze agenda de reforme structurale. Prioritatile cele maiimportante sunt eficienta serviciilor publice, accelerarea planurilor deprivatizare a resurselor energetice, crearea de noi locuri de munca, reducereacoruptiei so îmbunatatirea mediului de afaceri.Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderileagentilor economici locali, cauzate de riscurile cursului valutar. Procesulincumba atât avantaje, cât si dezavantaje, cele mai importante le prezentamîn continuare.

Avantajele aderarii la moneda euro pentru România:

- reducerea costurilor pe care

firmele românesti le suporta ca

urmare a cursului valutar;

- economisirea timpului

în

activitatea

de

gestiune,

disparând

necesitatea evaluarii riscului si a raportului cheltuieli –profit

pentru fiecare tranzactie a firmelor;

- simplificarea evaluarii rezultatelor comerciale efecuate din

punctul de vedere al îmtreprtiderii, nemaitinându-se

seama

de

volatilitatea monedei;

- mai mare

acces

al

exporturilor

pe

pietele

statelor

membre,

permitându-se frâu liber exporturilor directe, fara intermediari;

- transparenta; posibilitatea firmelor

românesti

de

a-si

alege

furnizorii care sale asigure cele mai mici cheltuieli si sa exporteprodusele în acele tari unde vor putea obtine profiturile cele maimari;

- cresterea rolului Bancii Centrale Europene (BCE) care a preluatmai multe atributii ale Fondului Monetar International (FMI) în ce

priveste finantarea si urmarirea unor politici consecvente destabilitate a preturilor, care vor fi benefice si pentru România; -majorarea ratei de crestere economica a tarilor din zona euro.Dezavantajele aderarii la moneda euro sunt putine si se exprima sub

forma unor riscuri, astfel:

Concluzionând, putem afirma ca punând în balanta avantajele si riscurileadoptarii monedei unice europene, directia de dezvoltare a României este ceacorecta, care pe termen mediu si lung va permite obtinerea unor avantajesubstantiale pentru întreaga societate româneasca.

- riscul cresterii generalizate a preturilor datorate lipsei de

familiaritate

a populatiei

cu noile preturi exprimate în moneda

unica; specularea unor erori de rotunjire;- riscul dimensionarii pe termen scurt a lichiditatilor în euro la

nivelul sistemului

bancar,

având

în

vedere o cerere mare î

nnumerar în moneda unica;

- pierderea posibilitatii alegerii ratei inflatiei si pierderea cursului

valutar ca instrument de înlaturare a dezechilibrelor

macroeconomice;- riscul pierderii controlului si a puterii de decizie cu privire la

problemele monetare si a flexibilitatii luarii deciziilor, car

esa

permita protejarea economiei românesti de socurile externe.

PILONUL DOI AL UNIUNII EUROPENE (PESC) ÎNSISTEMUL DREPTULUI COMUNITAR

Evolutia structurii institutionale a Uniunii Europene în pilonul doi(PESC si PESA)

In forma sa fundamentala, structura institutionala a Uniunii Europene seînfatiseaza sub forma de mai jos

Analiza cooperarii în domeniul Justitiei si al Politicii Interne o vom face încursul urmator.În continuare, prezentam structura institutionala în pilonul doi cu urmatoarelerepere caracteristice:

− Începuturile PCE;− PESC in Tratatul de la Maastricht;− Factori determinanti ai structurilor institutionale a PESC;− PESC in Tratatul de la Amsterdam;− PESC si PESA dupa Tratatul de la Nisa;− Noile institutii militare;− Structura institutionala din pilonul doi.

În ceea ce priveste începuturile PCE putem afirma ca procesul de integrare aadus cu sine, de-a lungul evolutiei sale, necesitatea unei coordonari siîntelegeri mai bune în ceea ce priveste problemele de politica externa. Unprim acord în acest sens a fost încheiat în anul 1970. În acest acord a foststabilit cadrul institutional pentru asa numita Cooperare Politica Europeana(CPE), dupa cum urmeaza:

În aceasta prima etapa de o importanta deosebita este faptul ca aici era vorbadespre o forma de cooperare pur interstatala a tarilor membre a CE,delimitata însa strict de CE, lucru cerut de unele state membre, si mai ales deDanemarca si Marea Britanie, care aveau o pozitie fundamentala puternicinterguvernamentala fata de CE. Deciziile erau luate, la fel ca în cazulcooperarii internationale traditionale, în unanimitate; în ceea ce priveacontinutul, era vorba despre un schimb lejer de informatii si, în unele cazuri,de verificarea pozitiilor adoptate.

Au urmat si alte etape, pietre de hotar fiind Actul Unic European, CE siCooperarea Politica Europeana (CPE), precum si Tratatul de la Maastricht,prin care a fost instituit PESC ca al doilea pilon din structura Uniunii. În celece urmeaza, vom vedea cum arata structura institutionala a acestui pilon.

Referitor la PESC în Tratatul de la Maastricht prezentam schema de mai joscare ne arata, unele tendinte importante în dezvoltare.

Mentionam în primul rând faptul ca strânsul angrenaj cu CE, demonstrat,printre altele, si de implicarea Comisiei, precum si de faptul ca institutiaComitetului Politic, parte a cooperarii interstatale PCE, nu îsi mai transmiteproiectele Consiliului de Ministri în mod direct, ci prin intermediulComitetului Reprezentantilor Permanenti -parte institutionala a pilonului CE.În plus, paleta de activitati ce îi sta la dispozitie (vezi partea dreapta a

schemei) a fost extinsa în mod considerabil; pentru a se putea folosi de eaînsa, este nevoie de o unanimitate de voturi.

În continuare vorbind de factorii determinanti ai structurii institutionale aPESC, întrebarea care se pune este aceea de a sti care sunt factoriideterminanti principali ai procesului de integrare, mai precis, care suntfactorii determinanti ai cooperarii din politica externa?În prima jumatate a anilor 90 s-a facut simtita, în continuare, puterea enormaa acelor factori care au însotit si influentat înca de la început cooperarea dindomeniul politicii externe, si anume pozitiile fundamentale diferite fata desuveranitatea nationala si, implicit, forma de alcatuire a cooperarii dinpolitica externa, precum si orientarile speciale din acest domeniu.

Acesti factori nu au putut împiedica manifestarea altor determinanti precumschimbarile din sfera internationala si, în strânsa legatura cu acestea, noileprovocari, sau practicile, vechi de decenii, din politica externa.Situatia din fiecare stat membru, pozitiile acestora fata de UE si fata deproblema suveranitatii nationale, precum si diferentele dintre ele au facut caschimbarile sa nu se poata petrece decât în pasi mici. Toate acestea aucontribuit, totodata, si la faptul ca reglementarile erau deseori paradoxale,punând probleme la aplicare si trebuind sa fie tot mereu supuse revizuirilor.Cu privire la Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999 seremarca introducerea unui “Înalt Reprezentant pentru PESC” (Javier Solana),care, în sfârsit, reuseste sa contureze imaginea politicii externe europene,dotând-o cu o unitate de planificare strategica si de alarma imediata, careasigura recunoasterea din timp a situatiilor internationale relevante pentruPESC si, care astfel, urma sa schimbe caracterul reactiv al politicii externeeuropene.

În plus, a fost înlesnita procedura decizionala, prin faptul ca abtinerile nuaveau sa mai blocheze luarea hotarârilor; trecerea absolut necesara ladeciziile majoritare nu s-a înfaptuit însa. Remarcabil a fost totusi faptul ca -dupa ce acest subiect fusese epuizat decenii de-a rândul în cadrul cooperariiexterne a statelor membre CE -în sfârsit, desi, la început, destul de ezitant,politica de securitate si de aparare a început sa joace un rol important.Vorbind în continuare de dezvoltarea PESA în mod cu totul surprinzator,tocmai acest sector a reusit sa se dezvolte cu o rapiditate uluitoare între anii1998-2001 -si anume mai ales în afara marilor revizuiri aduse Tratatului de laAmsterdam si Nisa. Acest lucru a dus la aparitia Politicii Europene deSecuritate si Aparare (PESA), creând asadar bratul militar al PESC. Oprezentare mai detaliata a acestei dezvoltari este greoaie

din pricina spatiului limitat. În plus, ea nu este nici necesara, pentru ca pe noine intereseaza mai mult felul în care este structurat pilonul al doilea. DupaTratatul de la Nisa, structura institutionala a celui de-al doilea pilon seprezinta dupa cum urmeaza:

Remarcam transformarea Comitetului Politic al CPE odata cu Tratatul de laNisa (Articolul 25) în Comitetul Politic si de Securitate (CPS). Acestorganism nou creat se ocupa de toate aspectele PESC, urmând sa functionezetotodata si ca „motor” al PESC si PESA. CPS tine sub observatie cursulevenimentelor internationale relevante pentru PESC/PESA (functieanalitica), pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale (ConsiliulMinistrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandari în ceea ce privesteelaborarea politicilor de urmat (pregatirea deciziei).De asemenea, CPS asigura implementarea politicilor, asupra carora sa ajunsla un consens si constituie punctul de legatura în ceea ce priveste

schimbul de informatii dintre diversele institutii si actorii implicati înstructurile PESC/PESA — inclusiv NATO (functie de legatura). Aceastainstitutie a cunoscut asadar, prin Tratatul de la Nisa, o crestere evidenta.

Este locul sa amintim aici de un alt organism înfiintat si anume Comitetulpentru aspecte civile ale administrarii situatiilor de criza. Acest Comitetfunctioneaza conform noului concept de securitate, ocupându-se de aspecteprivind prevenirea crizelor si elaborând planuri de solutionare a situatiilor decriza prin mijloace civile. Comitetul îsi înainteaza propunerile CPS-ului.Comisia este reprezentata în acest Comitet creând astfel legatura cu pilonulUE, unde exista deja potentiale de administrare civila a situatiilor de criza.

În încheiere, ne vom îndrepta atentia asupra a doua institutii militare noi:Comitetul Militar al UE (CMUE) si Statul Major al UE (SMUE).

probleme militare, oferind linii directoare Statului Major. CMUE este alcatuitdin sefii de state majore din statele membre. Presedintia Comitetului esteasigurata de un general sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu pe termende trei ani.Statul Major (SMUE) îndeplineste — la fel ca CPS — functii de analiza siplanificare. Mai concret, acesta se ocupa cu alerta timpurie, estimareasituatiilor si planificarea strategica. Pentru a-si putea îndeplini în modeficient functiile, el întretine relatii permanente cu statele majore nationale sicu NATO SMUE este o directiune generala în cadrul SecretariatuluiConsiliului si are circa 100 de angajati.Dupa prezentarea si analizarea institutiilor din pilonul al doilea precum si alegaturilor dintre ele, relevam structura institutionala deosebita a UniuniiEuropene care presupune în mod necesar si cel de al doilea pilon.În acest sens, trebuie sa remarcam faptul ca în cazul PESC si PESA sa mers,din punct de vedere institutional, pe o cu totul alta cale decât în cazulprimului pilon, caracterizat în mare masura de supranationalitate. Sa negândim doar la numarul mare de domenii politice comunizate, de rolul activpe care îl au Comisia si Parlamentul European în acel pilon, sau de sentintelecare vin sa stimuleze elementul supranational date de Curtea Europeana deJustitie.Aceste lucruri nu se regasesc în al doilea pilon. Astfel, de la CPE si pâna laNisa, si chiar si dupa aceea, a existat o tendinta remarcabila de dezvoltare îndirectia extinderii sarcinilor, precum si a unei institutionalizari si diferentieriinstitutionale a cooperarii. A lipsit însa si saltul calitativ care a existat, deexemplu, în politica monetara. Aici a putut fi observat mai degraba un joc alelementelor interstatale si supranationale, primele dintre acestea fiind în modcert predominantePrincipalul motiv este însusi domeniul de care vorbim, si anume politicaexterna, care a fost, în fond, mereu în apanajul statului national suveran.Aceasta situatie trebuie pusa în legatura cu atitudinile adânc

înradacinate în cultura politica a statelor membre în ceea ce priveste felul încare trebuie sa decurga cooperarea în cadrul UE. Cu toate acestea nu s-aputut evita faptul ca unele constrângeri functionale imense, vezievenimentele din fosta Iugoslavie, inclusiv razboiul din Kosovo, si-au lasatamprenta vizibila, în sensul recurgerii la politica de aparare, dar a facut caacest lucru sa ia o forma institutionala complicata, si destul de greoaie, pecare am prezentat-o în lucrarea noastra.

Evolutia structurilor de securitate europeana pâna la caderea ziduluiBerlinului

În urma celui de al doilea razboi mondial, situatia Europei era caracterizatade vulnerabilitatea economica si militara a statelor occidentale. În fata uneieventuale ofensive sovietice, nu se putea pune la acel moment problemainfiintarii unei organizatii eficiente europene capabila sa garantezesecuritatea statelor membre. Pe parcursul razboiului rece, statele EuropeiOccidentale au fost in mod continuu dependente de sprijinul si garantiile desecuritate acordate de SUA pentru a face fata unui atac dinspre est.Dupa terminarea razboiului rece, odata cu eliminarea (sau cel putin scadereadrastica), pentru o perioada de timp previzibila, a posibilitatii declansarii uneiconfruntari nucleare deschise intre SUA si Uniunea Sovietica, organizatiileeuropene au fost chemate tot mai insistent sa isi reafirme identitatea, avand invedere faptul ca nu mai sunt in mod exclusiv dependente de ajutorulamerican. Indiferent de modul in care va fi realizata aceasta autonomieeuropeana in domeniul apararii -in cadrul NATO prin Initiativa Europeana deSecuritate si Aparare (ESDI – European Security and Defence Innitiative)sau in afara aliantei transatlantice prin intermediul UEO ca „brat armat” alUniunii Europene, devine evidenta necesitatea coordonarii si amplificariieforturilor politice si financiare ale statelor europene in acest domeniu.

De aceea, consideram necesara prezentarea in cadrul lucrarii noastre a uneisuccinte analize a procesului de integrare europeana, atat a organizatiilor desecuritate europene (EDC, UEO), cat si a organizatiei care pe parcursulrazboiului rece a asigurat in mod efectiv securitatea statelor europene –NATOSUA au realizat odata cu inceputul razboiului din Korea ca efortul pe care artrebui sa il faca de una singura in cazul unui conflict cu Uniunea Sovietica,cat si in cadrul aplicarii strategiei de “containment”, ar consuma o mare partedin resursele sale. O importanta deosebita din punct de vedere strategic a fostacordata de catre guvernul american asigurarii unor linii de transport maritimsi aerian sigure intre continentul american si Europa, care sa permitadislocarea rapida a fortelor sale in caz de necesitate.Considerentele de mai sus au determinat Statele Unite sa ceara aliatilor saioccidentali o revitalizare si reorganizare a sistemelor defensive europene, dela productia sistemelor de armament pana la crearea unei identitati europenedistincte (dar sub comanda NATO) in materie de securitate. Aceste planuriau fost concretizate in tentativele europene de creare a unui sistem desecuritate colectiv, initial sub forma Comunitatii Defensive Europene (EDC –European Defence Community) iar mai tarziu in cadrul UEO (WEU –Western European Union).Eficienta acestor organizatii de securitate europene a fost limitata ca urmare adiferentelor de opinie dintre principalele state europene cu privire ladelegarea unei importante parti din suveranitatea nationala la un nivelsuperior, european. Mai mult eficienta potentiala a acestor organizatii a fostpusa sub semnul intrebarii atat timp cat toate statele europene depindeauefectiv de garantiile de securitate americane in ceea ce priveste aparareaimpotriva unui atac al fortelor Pactului de la Varsovia.

NATO nu a prescris natura organizatiei ce avea sa indeplineascaobligatiile statelor semnatare. Tratatul stipula numai faptul ca statelemembre trebuie sa infiinteze un consiliu care la randul sau va crea un

comitet de aparare precum si alte eventuale organisme subordonateacestuia. Inceputul razboiului din Coreea (25 iunie 1950) a accelerat inmod semnificativ evolutia organizatiei. Generalul Dwight D. Eisenhowera fost numit in 1951 comandant aliat suprem al fortelor aliantei in Europa(SAC – Supreme Allied Commander). In cadrul unei intalniri aConsiliului Nord-Atlantic (NAC – North Atlantic Council) in 1952 au fostintensificate eforturile de intarire a aliantei pe multiple planuri,prevazandu-se atat extinderea aliantei catre alte state, cat si stipulareaunor obiective concrete in domeniul apararii, ce vizau constituirea uneiforte aliate in Europa compuse din 50 divizii, 4000 de avioane de lupta si

o componenta navala puternic intarita. Articolul prin care TratatulAtlanticului de Nord prevedea faptul ca inainte de acceptarea unor noi tariin cadrul organizatiei era necesara negocierea unui protocol de asociere cufiecare tara in parte, a determinat in faza initiala o serie de tensiuni intreunele state: Grecia si Turcia au considerat ca au fost intr-un anume sensabandonate in momentul in care aceste doua tari nu au fost invitate sasemneze Tratatul originial in 1949, odata cu Italia (care din punct devedere geografic nu este o tara Atlantica). Ulterior, in momentul in careSUA considerau formarea unui Comandament al Orientului Mijlociu(Middle East Command) in 1951, Grecia si Turcia au insistat asupraincluderii lor direct in schemele de securitate colectiva prin apartenenta laNATO si nu indirect prin intermediul unei organizatii regionale. Turcia aamenintat ca nu va coopera cu nici o organizatie ce reprezenta intereselealiantei in Orientului Mijlociu inainte de acceptarea acesteia in cadrulaliantei. Ca urmare, in octombrie 1951 ministrii de resort ai tarilormembre NATO au semnat un protocol ce prevedea

admiterea in alianta a Greciei si Turciei. Cele doua tari au devenitmembre NATO in februarie 1952 in urma depunerii instrumentelor de

aderare si a ratificarii acordului de asociere de catre senatul american si

forurile legislative ale partenerilor europeni.

Dupa inceputul razboiului din Coreea, SUA, Franta si Marea Britanie au

cerut o implicare activa in problemele de securitate din parteaR.F. Germania. Avand in vedere ingrijorarea cu care in special Franta (darsi celelalte tari europene) priveau o eventuala reinarmare a Germaniei, aufost elaborate planuri de plasare a efectivelor militare germane subcontrolul unei Comunitati Defensive Europene, in cadrul NATO (EDC –European Defence Community). Aceasta tentativa de creare a uneiidentitati europene in domeniul politicii de securitate a esuat ca urmare arespingerii acesteia de catre parlamentul francez (in urma ratificarii decatre toate celelalte state). EDC prevedea formarea unei adevarate fortearmate federale intre cele 6 state ce erau membre si in CECO, avand inacest scop o serie de obiective politice ce au fost considerate inacceptabilede catre parlamentul francez: planificata „armata europeana” avea sa fiesubordonata unui for ales in mod democratic la nivelul intregii comunitati,ce urma sa fie responsabil de elaborarea unei constitutii federative.

Ca urmare a esecului EDC, politica statelor europene a fost de creare aWEU (Western European Union) – ca organizatie defensiva cu obiectivemult limitate fata de EDC, in timp ce SUA a militat pentru crearea uneiforte militare vest-germane independente si includerea R.F. Germania incadrul NATO Bundestag-ul german a aprobat includerea acesteia atat inNATO cat si in UEO in februarie 1955, iar in mai 1955

R.F. Germania a devenit membra in amandoua organizatiile, in ciudaprotestelor Uniunii Sovietice.

Consecinta directa a includerii R.F. Germania in NATO a fost crearea decatre Uniunea Sovietica si statele din Europa Central-Rasariteana aflatesub influenta acesteia a Pactului de la Varsovia. Aceasta a fost o aliantamilitara multilaterala, creata de Tratatul de la

Varsovia semnat la 14 mai 1955 de catre Uniunea Sovietica, Bulgaria,Cehoslovacia, R.D. Germania, Ungaria, Polonia si Romania. In cadrulaliantei militare rolul dominant revenea Uniunii Sovietice, care asigura sicea mai mare parte a armamentului aflat la dispozitia aliantei. Motivatiileteoretice ale crearii pactului sunt legate în primul rând de accedereaGermaniei federale in structurile NATO

Evenimentul cunoscut sub denumirea de „Caderea zidului Berlinului” amarcat in mare masura inclinarea balantei de securitate in favoareaaliantei nord-atlantice, in timp ce relatiile politice dintre est si vestcunosteau o serie de evolutii imprevizibile generate de evenimentelecritice ce se derulau pe tot cuprinsul Europei rasaritene. Un summit alPactului de la Varsovia tinut la Moscova in 1990, urmat de un summitNATO in Londra au marcat in mod clar sfarsitul razboiului rece.

Declaratia summitului NATO de la Londra contine, pe langa celebra “weare no longer enemies”, si prevederi cu privire la o schimbare a strategieimilitare, de la conceptul de defensiva avansata (forward defense), cepresupunea dislocarea unei mari cantitati de trupe la frontiera dintre est sivest, catre formarea unor unitati mai mici, mobile, situate relativ departede „linia frontului”. Declaratia prevedea deasemenea o mentiune conformcareia Germania unificata va ramane membru deplin al aliantei. Aceastamentiune a fost contestata de catre Uniunea Sovietica dar in final a fostacceptata ca parte a Tratatului Germania – Uniunea Sovietica, semnat iniulie 1990.

UEO a fost infiintata prin Tratatul de Colaborare Economica, Sociala siCulturala si Aparare Colectiva, semnat la Bruxelles pe data de 17 martie1948, modificat prin Protocolul semnat la Paris pe data de 23 octombrie1954. In urma esecului inregistrat de Comunitatea Defensiva Europeana(EDC – European Defense Community), UEO a devenit principalaorganizatie de securitate europeana, chiar daca in perioada razboiului receeficienta sa a fost redusa.

Concomitent cu trecerea de la o lume bipolara spre o lume multipolara(provocata de prabusirea sistemului comunist si a Uniunii Sovietice),importanta UEO a crescut avand in vedere obiectivul Uniunii Europenede a isi extinde activitatea in alte zone decat cele economice – catreobtinerea de competente in materie de securitate si politica externa.

Tratatul de la Bruxelles a fost semnat in martie 1948 de catre Belgia,Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Conceput ca o masura deraspuns impotriva actiunilor Uniunii Sovietice de impunere acomunismului in Europa rasariteana, Tratatul a reprezentat una dintreprimele incercari de punere in practica a unora dintre idealurile miscarilorce militau pentru o Europa unita. Caracteristica principala a tratatului afost angajarea semnatarului in sensul unei aparari mutuale in cazul in careuna dintre tarile semnatare ar fi subiectul unui atac armat pe teritoriulEuropei.

In septembrie 1948 a fost initiata cooperarea militara, prin intermediulOrganizatiei Tratatului de la Bruxelles. A fost creat un plan de apararecolectiva, ce implica integrarea capacitatilor de defensiva aeriana alemembrilor si instituirea unei organizatii de comanda integrata a fortelordisponibile.

Demonstrand hotararea lor de a lucra impreuna, statele semnatare aleTratatului de la Bruxelles au invins retinerea existenta in Statele Unitefata de implicarea in noile organizatii de securitate europene. Negocieriledintre statele membre ale Organizatiei Tratatului de la Bruxelles si SUAplus Canada au inceput la scurt timp dupa semnarea tratatului, rezultatulfinal fiind constituit de semnarea Tratatului Atlanticului de Nord laWashington pe data de 4 aprilie 1949. Danemarca, Islanda, Norvegia siPortugalia au fost invitate sa devina membre ale tratatului si au acceptat.Prin intermediul NATO s-a formalizat angajamentul SUA si al Canadei invederea asigurarii securitatii Europei Occidentale. Articolul 5

al tratatului specifica ca un atac armat impotriva unuia dintre membri va ficonsiderat ca un atac impotriva tuturor, fiecare parte luand in acelmoment toate masurile pe care le considera necesare pentru restabilirea simentinerea unui climat de securitate in zona Atlanticului de Nord.

Necesitatea asigurarii acestor angajamente cu structuri politice si militarecorespunzatoare a condus la formarea Organizatiei Atlanticului de Nord(NATO). In decembrie 1950, statele semnatare ale Tratatului de laBruxelles au decis inglobarea propriei lor organizatii militare (OrganizatiaTratatului de la Bruxelles) in NATO, care a devenit astfel, principalulelement de securitate a zonei ce cuprinde vestul Europei si OceanulAtlantic.

Dorinta Frantei de a include R.F. Germana in noile structuri de securitateeuropene a motivat decizia acesteia de a propune, in octombrie 1950,crearea unei armate europene, care sa opereze in structurile aliantei.Aceasta actiune din partea Frantei a fost motivata de considerentestrategice: Germania nu trebuia lasata in afara sistemelor de securitate aleEuropei Occidentale (fapt motivat istoric – de cate ori Germania a fostignorata sau izolata, au izbucnit razboaie intre Germania si Franta), iarpotentialul economic si militar al acesteia era necesar realizarii uneipozitii puternice de descurajare a unei eventuale ofensive sovietice.

Prin integrarea Germaniei intr-o structura supranationala se puteabeneficia de forta economiei germane (care deja la nivelul anilor 1950inregistra ritmuri de crestere deosebit de mari) fara a crea noi amenintarila securitatea Frantei. Aceasta propunere a condus la semnarea, in august1952 a tratatului de infiintare a Comunitatii Defensive Europene (EDC),in care urmau sa participe cele 6 state membre ale CECO: Belgia, Olanda,Luxemburg, Italia, Franta, Germania. Din nefericire, in august 1954Adunarea Nationala Franceza a refuzat semnarea tratatului, ceea ce

a marcat esecul planurilor de realizare a unei comunitati europene indomeniul apararii.

Ca urmare a esecului EDC a fost relansata problema integrarii Germanieisi Italiei (ambele puteri invinse in cel de-al doilea razboi mondial) instructurile de securitate occidentale. La o conferinta speciala tinuta laLondra in septembrie 1954 la care au participat statele membre aleTratatului de la Bruxelles, SUA, Canada, Italia si Germania, s-a decisinvitarea Italiei si a Germaniei sa adere la aceasta conventie. Concluziileconferintei au fost formalizate prin Acordurile de la Paris, semnate inoctombrie 1954, care prevedeau modificarea Tratatului de la Bruxelles,infiintarea UEO ca o noua organizatie internationala si acceptareaGermaniei federale si a Italiei ca membre ale acesteia.

Statele semnatare ale Protocolului de la Paris au stipulat obiectivele loresentiale in preambulul Tratatului de la Bruxelles modificat, astfel:

− crearea unei baze stabile pentru relansarea economica in EuropaOccidentala; − acordarea de asistenta reciproca in apararea contra unei

eventuale politici de agresiune; − incurajarea unitatii si incurajarea integrariiprogresive aEuropei. Intre anii 1954 si 1973 UEO a avut un rol axat mai mult pepromovarea dezvoltarii mecanismelor de consultare si cooperare intre statelemembre, atenuand o serie dintre tensiunile existente intre state (avand invedere faptul ca trecusera numai 10 ani de la sfarsitul celui deal doilea razboimondial). In domeniul politicii de securitate competentele UEO au fost inmare parte preluate de catre NATO, care continua sa fie singura organizatiecapabila sa asigure securitatea Europei Occidentale in eventualitatea uneiofensive sovietice. Cu toate acestea, prin intermediul UEO au fost posibile:

− integrarea Republicii Federale Germane in NATO; − restabilireaincrederii intre puterile europene prin asumarea de

responsabilitati in domeniul controlului armamentelor; − rezolvareadefinitiva a problemei Saar-ului

56

; − initierea de consultari intre statelefondatoare ale ComunitatiiEuropene (CEE – 1957) si Marea Britanie. In perioada urmatoare realizariiComunitatii Economice Europene de catre cele 6 state europene (Germania,Franta, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg), Marea Britanie a refuzat initialsa participe la aceasta comunitate iar ulterior intrarea acesteia in CEE a fostblocata de veto-ul Frantei (sub conducerea presedintelui Charles de Gaulle –care vedea Marea Britanie atat ca o amenintare la suprematia politica aFrantei in interiorul comunitatii cat si ca un instrument al politiciloramericane pe continentul european). In aceasta perioada, UEO a reprezentatsingurul mediu de contact permanent intre Marea Britanie si CEE Odata cuintrarea Marii Britanii in Comunitatea Europeana (1973), acest rol al UEO deinstrument de legatura a luat sfarsit.

Perioada dintre 1973 si 1984 a fost caracterizata de o diminuare gradata arolului jucat de UEO – in functia sa de organizatie internationala desecuritate. Singurele elemente ale organizatiei care si-au continuat in mareparte programul inceput au fost Agentia pentru Controlul Armamentelor(ACA – Agency for the Control of Armaments) si Comitetul Permanentpentru Armamente (SAC – Standing Armaments Comitee).

Atributiile UEO in domeniul colaborarii culturale, sociale si economice inEuropa au fost preluate de Consiliul Europei (majoritatea

56

Anul 1956 aduce cu sine solutionarea diferendului Saar si realipirea acestuia la Germania. Chiar daca auexistat si divergente, mai ales în privinta rolului SUA si NATO, devenite evidente dupa întâlnirea de laRambouillet (1960), relatiile franco-germane s-au amplificat de la an la an si s-au concretizat în semnareaTratatului de prietenie între cele doua state în anul1963.

problemelor sociale si culturale) si organismele economice europene –OEEC si CEE – in ceea ce priveste colaborarea economica. Activitatilepolitice ale Consiliului si-au pierdut o mare parte din relevanta lor odatacu infiintarea Cooperarii Politice Europene (EPC – European PoliticalCooperation). Acest organism a asigurat un cadru european de colaborarela nivel politic intre tarile membre ale Comunitatii Europene, pana in anul1993 cand a devenit parte a Politicii Comune Externe si de Securitate,prin includerea in Tratatul de la Maastricht.

Inceputul anilor 1980 a adus o redeschidere a discutiilor pe margineaproblemelor de securitate ale Europei. A devenit clar in acest momentfaptul ca prin Cooperarea Politica Europeana nu se puteau face progresedecat in aspectele economice ale problemelor de securitate. Eseculinitiativei Genscher-Colombo din noiembrie 1981, care a propusextinderea competentelor CPE asupra problemelor de securitate si aparareau determinat statele europene sa caute o alta organizatie care sa prezinteun cadru de consultari – evindent, a fost aleasa UEO

In perioada 26 -27 octombrie 1984 a fost organizata la Roma, dininitiativa guvernelor francez si belgian, o intalnire comuna preliminara aministrilor apararii ai statelor membre UEO In cadrul acestei reuniuni aufost adoptate o serie de hotarari importante ce vizau reactivarea UEO,inglobate in cadrul “declaratiei de la Roma”.

Obiectivele stipulate in aceasta declaratie includeau eforturi sporite catrecrearea unei identitati europene in domeniul securitatii precum sicoordonarea politicilor de aparare si externe ale statelor membre.Declaratia ministrilor apararii din statele membre a subliniat “necesitateade imbunatatire continua a securitatii occidentale, avand in vedere faptulca potentarea UEO va contribui nu numai la imbunatatirea climatului desecuritate in Europa Occidentala, dar va crea si un mediu stabil desecuritate pentru toate statele membre ale Aliantei Atlantice” (veziDeclaratia de la Roma).

Declaratia de la Roma a reafirmat decizia conform careia Consiliul

UEO, in perspectiva art. VIII din Tratatul de la Bruxelles modificat, esteabilitat sa examineze implicatiile asupra sistemului de securitate europeanprovocate de crize ce se desfasoara in alte parti ale lumii. Ca urmare adeciziilor luate la conferinta de la Roma, Consiliul UEO urma saorganizeze de doua ori pe an intalniri la nivel de ministri in cadrul caroraministrii de externe si cei de aparare urmau sa discute aceleasi probleme,in comun.

Negocierile tot mai stranse intre SUA si Uniunea Sovietica in vederearetragerii rachetelor cu raza medie de actiune (INF – Intermediate NuclearForces) din Europa a evidentiat necesitatea unei colaborari mai stranseintre statele europene in domeniul apararii. Consiliul UEO si un GrupSpecial de Lucru (S.W.G. – Special Working Group) mandatat de acestaau elaborat un raport asupra conditiilor si criteriilor de securitateeuropeana, ce includea responsabilitatile specifice apararii ale stateloreuropene in cadrul Aliantei Atlantice. Pe aceasta baza, in octombrie 1987Consiliul Ministerial al UEO a adoptat la Haga o “Platforma asupraIntereselor de Securitate Europene”.

Evidentiind faptul ca securitatea Aliantei Atlantice este indivizibila,ministrii apararii din statele UEO au afirmat convingerea cu privire lanecesitatea “intaririi pilonului european al Aliantei”. Tot in cadrulintalnirii de la Haga s-a decis deschiderea negocierilor de primire aSpaniei si Portugaliei in cadrul Tratatului de la Bruxelles modificat(acestea au devenit membrii deplini ai UEO pe data de 27 martie 1990).In anul urmator, alte doua state au afirmat dorinta lor de a deveni membriiUEO: Turcia si Grecia.In perioada 1987 – 1988, ca urmare a minarii apelor internationale decatre partile implicate in razboiul dintre Iran si Irak, statele membre aleUEO au reactionat in comun la aceasta amenintare asupra dreptului delibera circulatie in apele internationale. Actiunile comune ale UEO au

fost luate in concordanta cu prevederile Art. VIII al Tratatului de laBruxelles modificat.

Navele speciale trimise in Golful Persic de catre UEO au ajutat lacuratarea apelor internationale de pericolul minelor. Operatiunea“Cleansweep” a vizat deminarea unei fisii de apa cu o latime de 300 demile maritime plecand de la stramtoarea Hormuz. Operatiunea“Cleansweep” a reprezentat prima interventie comuna a UEO inproblemele internationale, marcand astfel o schimbare de perceptie aproblemelor de securitate la nivelul Europei. Astfel se putea admite casecuritatea europeana poate fi afectata de evolutii si crize ce se petrec inalte zone ale lumii.

In timpul razboiului din Golf ce a debutat prin ocuparea de catre Irak aKuweitului, ministrii UEO au decis sa isi coordoneze politicile in vedereaimpunerii si mentinerii prevederilor Rezolutiei 661 a ONU In urmaintalnirii din august 1990 s-a decis cresterea gradului de colaborare intrestatele membre UEO care sa fie insotita de o coordonare activa aactiunilor proprii cu cele ale unor alte state ce detin forte in zona (vizatefiind SUA).

Mecanismele de coordonare aprobate de catre Consiliul UEO in 1987(prin Platforma de la Haga) au fost reactivate si extinse. Un grup dereprezentanti nationali ai ministrilor de externe si aparare ai statelormembre a fost infiintat cu scopul de a imbunatati coordonarea actiuniloratat in capitalele statelor membre cat si in zona de operatii (Golful Persic).

Dar cum a evoluat încontinuare UE? In urma Declaratiei de la Maastricht(1991), UEO a creat un cadrul prin intermediul caruia un numar tot maimare de state au devenit asociate la alianta. In prezent alianta estecompusa din 28 de state, grupate in functie de statutul lor in 4 categorii:state membre, state asociate, observatori si parteneri asociati.

* evolutia componentei Aliantei în perioada 1954-1996

In 1954 sapte tari au semnat Protocolul de la Paris prin care se modificaTratatul de la Bruxelles (1948): Germania, Italia, Franta, Belgia, Olanda,Luxemburg si Marea Britanie. Portugalia si Spania au devenit membre aleUEO in 1990, in urma depunerii de catre acestea a cererilor de acceptarein 1988. Toate aceste tari sunt membre si in Uniunea Europeana si NATO

State membre State asociate State cu statut de State cu statut

Tratatul Roma 1992 observator de parteneri

de la Bruxelles Roma 1992asociati Kirchberg1994

modificat 1954

Belgia FrantaGermania Grecia

(1995) ItaliaLuxemburg Olanda

Portugalia (1990)Spania (1990) Marea

Britanie

Republica CehaUngaria IslandaNorvegia PoloniaTurcia

Austria (1995)Danemarca FinlandaIrlanda Suedia (1995)

Bulgaria EstoniaLetonia LituaniaRomania SlovaciaSlovenia (1996)

La Maastricht in 1991 statele membre ale UEO au invitat celelalte stateale Uniunii Europene sa devina membre ale UEO, in conditiile impuse deArt. XI al Tratatului de la Bruxelles modificat, sau sa devina state custatut de observator in cazul in care nu doresc o implicare in activitatilealiantei. In consecinta, Grecia a devenit al zecelea stat membru, Irlanda siulterior Austria, Finlanda si Suedia (odata cu intrarea in UniuneaEuropeana) au devenit membrii cu statut de observator. Danemarca a alesdeasemenea statutul de observator. In acelasi timp, alte state membre aleNATO au fost invitate sa devina membre ale UEO, astfel incat sa poataparticipa pe deplin in activitatile organizatiei: Islanda, Norvegia si Turciaau devenit in acest fel membre cu statut de asociat.

Statutul de Partener Asociat a fost creat la Kirchberg in mai 1994 pentru aincorpora in alianta tarile din Europa Centrala si de Est care au semnat unAcord European cu Uniunea Europeana. Incepand cu 1994 in UEO aufost primite cu statut de partener asociat 10 state central si esteuropene:Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria,Romania, Slovacia si Slovenia. Ulterior, pe data de 23 martie 1999,Republica Ceha, Ungaria si Polonia au primit statutul de membru asociat,odata cu integrarea acestora in structurile NATO

In ceea ce priveste distribuirea puterii de decizie in cadrul aliantei, numaicele 10 state cu statut de membru deplin sunt semnatare ale Tratatului dela Bruxelles modificat si deci au puteri depline in definirea procesuluidecizional al UEO Celelalte 18 state asociate nu au putere de decizie darsunt tot mai mult implicate in activitatile aliantei.In perioada ulterioara razboiului rece, UEO a devenit o organizatie multmai activa ca urmare a eforturilor europene de creare a unei identitati desecuritate comune pentru intreaga Uniune Europeana. Astfel, pe langadesemnarea de catre autoritatile nationale ale statelor membre a unorunitati militare si capacitati de comanda si control ce pot fi folosite

de catre UEO, au fost intensificate eforturile de prognoza si cercetare indomeniul strategic prin intermediul Institutului pentru Studii Strategice(I.S.S.) ce functioneaza in cadrul aliantei. Se poate remarca o tendinta decrestere in ultimul timp atat a bugetului alocat UEO, precum si apersonalului folosit de catre alianta.

Schimbari intervenite în structurile de securitate europeana dupa sfârsitulrazboiului rece

Dupa caderea zidului Berlinului, structurile de securitate europeana aucunoscut evolutii structurale importante în raport cu schimbarile majorecare au intervenit în viata politica, sociala, economica si militara acomunitatii internationale si europene. Astfel sfarsitul razboiului rece aprodus o serie de modificari majore in ceea ce priveste conditiile desecuritate prezente in Europa (si in general in lume).

Cauza principala a acestor modificari a fost generata de diminuareasemnificativa a amenintarii Pactului de la Varsovia: pactul a fost anulat in1991, iar fortele militare ale Uniunii Sovietice au fost retrase de peteritoriile statelor central si est europene, in interiorul Federatiei Ruse.Posibilitatea unui atac sovietic/rus surpriza asupra Europei Occidentale afost astfel eliminata, fortele rusesti capabile de a realiza un astfel de atacaflandu-se la cateva mii de kilometri distanta.Un alt factor important a fost schimbarea structurilor politice in intreagaEuropa Orientala si adoptarea de catre noile structuri a unor politici dedeschidere si cooperare cu occidentul. Cu toate ca aceste schimbari relativrapide au intr-o oarecare masura un caracter imprevizibil, cuplandu-le curetragerea trupelor sovietice de pe teritoriul acestor state s-a realizat infapt o eliminare a posibilitatilor de realizare a

unui conflict armat in Europa capabil sa ameninte statele membre aleUniunii Europene.

La summitul NATO de la Roma din noiembrie 1991 alianta a introdus unnou concept strategic ce prevede crearea unor structuri capabile de araspunde eficient noilor probleme de securitate aparute: managementul siprevenirea crizelor, operatiuni de mentinere a pacii. Desigur obiectivulprincipal al aliantei ramanea asigurarea securitatii statelor membre. Odatacu sfarsitul razboiului rece insa, inamicul principal al NATO a fost inmare masura neutralizat, fapt ce da nastere lao serie de probleme pentru alianta: dimensiunile si capacitatile sale nu semai pot justifica in virtutea ideii de aparare contra unui atac masiv, avandin vedere diminuarea riscului unui conflict deschis cu Federatia Rusa.

In decembrie 1991 a fost creat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, cafinalitate a eforturilor multor membri ai aliantei de reformare aconceptelor de securitae in lumina schimbarilor aparute in EuropaOrientala. CCNA (NACC – North Atlantic Cooperation Council)reprezinta un forum deschis dialogului intre fostii adversari din perioadarazboiului rece. Prima intalnire a NA.C.C. a avut loc pe data de 20decembrie 1991, intre 25 de membri. In prezent, consiliul contine 39 demembri: statele membre NATO, plus tarile din estul Europei, inclusivfostele republici sovietice. Consiliul este compus din ministrii de externesau reprezentantii acestora si se intalneste cel putin odata pe an, functie deimprejurari.Cu toate ca liderii NATO au insistat asupra implicarii organizatiilor desecuritate europene (OSCE si UEO) in probleme ce se afla in afara arieistricte a Europei, merita mentionat faptul ca liderii NATO au insistatdeasemenea ca fortele militare pan-europene propuse de unele state saaiba un rol complementar cu NATO si nu de inlocuitor al acestuia. Laintalnirea ministrilor de externe ai NATO in mai 1992 s-a stabilit cafortele NATO sa poata fi folosite in functie de necesitati in

scopul eliminarii unor eventuale probleme etnice sau conflicte interstatalepe teritoriul continentului european. In acelasi an insa, Canada a anuntatca isi va retrage toate fortele militare desfasurate pe teritoriul Europei caurmare a reducerilor bugetare.

In ceea ce priveste Yugoslavia, NATO a fost de acord sa isi foloseascavasele de lupta pentru impunerea sanctiunilor decise de ONU innoiembrie 1992. In aprilie 1993 alianta a fost mandatata de catre ONU saasigure respectarea interdictiilor de zbor asupra unor puncte din Bosnia.Trebuie evidentiat faptul ca implicarea NATO in problemele din Bosniain perioada 1992-1993 a fost efectuata sub mandatele specifice primite dela ONU, NATO actionand in vederea aplicarii unor rezolutii decise decatre Consiliul de Securitate.

Summitul NATO de la Bruxelles din perioada 10-11 ianuarie 1994 amarcat lansarea Programului Parteneriat pentru Pace (P.f.P. – Partnershipfor Peace). Acest program reprezinta in fapt un compromis intreextinderea NATO si extinderea cooperarii militare dar fara acordareagarantiilor de securitate pentru statele care nu sunt membre NATOScopurile Parteneriatului pentru Pace au fost urmatoarele:

-facilitarea transparentei in ceea ce priveste planificarile defensivenationale si procesele legate de bugetul apararii; -asigurarea controluluidemocratic asupra fortelor militare; -mentinerea capacitatii si dispozitiei de aparticipa in cadruloperatiunilor mandatate de catre ONU si/sau OSCE; -dezvoltarea de relatiimilitare de cooperare cu NATO, in scopulplanificarii si efectuarii de exercitii comune, in vederea imbunatatiriicapactitatii acestor state de a se implica in misiuni de mentinere a pacii,operatiuni umanitare, etc.; -dezvoltarea, pe termen lung, a unor forte ce au ocapacitate maibuna de a colabora cu cele ale aliantei;

-efectuarea de exercitii comune precum si cooperarea intre NATOsi statele membre ale parteneriatului in operatiuni efectuate sub mandatul

ONU. Pozitia Federatiei Ruse in raport cu extinderea NATO a fost negativa,aceasta subliniind faptul ca o eventuala extindere a NATO in estul Europeipoate regenerea o situatie conflictuala in zona, iar prezenta fortelor militareale aliantei la fostele granite ale Uniunii Sovietice va genera o crestere atensiunilor in ambele tabere. In urma unor indelungi negocieri intre FederatiaRusa si NATO s-a stabilit ca pe teritoriul noilor state membre ale aliantei sanu fie dislocate sisteme de armament strategic.

Odata cu desfasurarea conflictului din Kosovo se poate spune ca a avutloc o schimbare majora a conditiilor de securitate, cu efecte nu numai inEuropa dar si in intreaga lume. Dezacordul dintre SUA pe de o parte siFederatia Rusa si China a devenit un fapt evident. Deasemenea, ininteriorul NATO, cu toate ca prin Tratatul de la Amsterdam nu s-auprodus modificari majore in ceea ce priveste directiile crearii unei politicicomune si de securitate la nivel european (din acest punct de vederetratatul a fost considerat un semiesec), statele europene erau tot mai multinclinate spre crearea unei identitati europene in ceea ce priveste politicaexterna si de securitate, indiferent daca aceasta noua identitate vafunctiona in interiorul NATO sau in afara acestuia. Alianta nord-atlanticaera din ce in ce mai mult perceputa ca un instrument american deinfluentare a politicii europene.Dupa cum se stie la 2 aprilie 2004, România si Bulgaria au devenit statemembre cu drepturi depline în NATO Pentru tara noastra acest moment afost unul cu adevarat crucial, un moment istoric, care s-a încadrat înprocesul general ce a schimbat fata lumii. Pentru noi a însemnatfinalizarea unuia dintre cele doua obiective majore ale politicii externe,integrarea în structurile NATO Cel de al doilea oiectiv, respectivintegrarea în organismele Uniunii Europene a fost înfaptuit la 1 ianuarie

2007. Admiterea României si Bulgariei în NATO a însemnat printre altelesi eliminarea discontinuitatii teritoriale, militaro-strategice dintre Ungariasi Grecia, ceea ce a însemnat, desigur, o crestere a stabilitatii si securitatiiîn Europa si în lume.

Asadar, sfarsitul razboiului rece a produs schimbari majore in ceea cepriveste conditiile de securitate in Europa, alianta nord-atlanticaimpunandu-se ca cea mai puternica grupare militara mondiala. In acelasitimp insa trebuie avuta in vedere schimbarea naturii problemelor cu carese confrunta alianta: problema extinderii NATO, implicarea in misiuni dementinere a pacii, noul rol asumat de NATO in urma summitului de laWashington ce prevede capacitatea aliantei de a interveni in afara arieisale de responsabilitate in vederea impunerii respectarii drepturiloromului, multiplicarea conflictelor interetnice, proliferarea sistemelor dearmament de distrugere in masa, etc.

JUSTITIE SI AFACERI INTERNE IN DREPTULCOMUNITAR EUROPEAN

Acordarea de azil in Uniunea Europeana.

In general, prin azil se intelege57

acordarea de catre un stat a dreptului deintrare si de sedere pe teritoriul sau a unei persoane straine, persecutata intara sa. Azilul poate fi abordat atat din punct de vedere al statului caruia i secere, cat si din punct de vedere al individului care este indreptatit sa cearaazil.Statul isi poate exercita prerogativele sale suverane cu privire la admiterea sinerespingerea la frontiere. De principiul nereturnarii trebuie sa beneficiezeorice refugiat, adica persoana care, in sensul art. 1 al Conventiei de la Genevadin 1951, are o temere justificata de persecutie datorita rasei, religiei,nationalitatii, apartenentei la un grup social sau convingerilor politice.

Recunoasterea statutului de refugiat nu trebuie sa conditioneze aplicareaprincipiului nereturnarii. Din punctul de vedere al individului, solicitarea deazil este un drept al sau fundamental. Acest drept a fost inscris in DeclaratiaUniversala a Drepturilor Omului (art. 14) in urmatorii termeni: “Oricine aredreptul de a cauta si de a se bucura de azil contra persecutiei in alte tari.Acest drept nu poate fi invocat in cazul unei urmariri pentru infractiuni faracaracter politic sau pentru acte contrare scopurilor si principiilor NatiunilorUnite.”Cu toate ca exista referiri la azil in Actul final al ConferinteiPlenipotentiarilor, cat si in preambulul Conventiei, acordarea azilului nu estetratata nici in Conventia din 1951 si nici in Protocolul din 1967. InaltulComisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (ICNUR) a pledat insaintotdeauna in favoarea unei politici generoase in materie de azil, in spiritul

57

Eugen Popescu, “Drept international public”, op.cit, pag. 198

Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si a Declaratiei asupra aziluluiteritorial adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10 decembrie1948, respectiv la 14 decembrie 1967.In ultimul document mai sus mentionat se prevede ca statele trebuie sarespecte acordarea de azil de catre alte state in virtutea suveranitatii lor. Nuse acorda azil persoanelor cu privire la care exista dovezi serioase ca aucomis o crima impotriva pacii, o crima de razboi sau o crima impotrivaumanitatii.Invocand normele si instrumentele dreptului international care prevad capersoanele care solicita azil nu vor fi supuse unor masuri de respingere lagranita si nu vor fi expulzate sau silite sa se intoarca in statul de origine,opinam ca statul are o obligatie de a raspunde favorabil cererii de azil. Nuputem fi de acord cu unii autori care considera ca dreptul de a acorda azilul side a-l respinge este un drept absolut, discretionar al statului. Dreptul de azileste un drept al individului, al oricarei persoane care este indreptatita salceara. Statul are obligatia de a-l acorda. Refuzul de a acorda azilul teritorialpoate fi socotit in ultima instanta ca o exceptie, care se poate concepe numaiin cazurile restranse prevazute de normele internationale de drept.De asemenea, statul mai are obligatia de a respecta optiunea cetatenilor sai dea avea azil, oriunde doresc si nu trebuie sa se opuna folosindu-si mijloacelede constrangere. Se cunosc in aceasta materie o multitudine de mecanismedirecte sau obscure utilizate de fostele tari socialiste pentru a se opuneemigrarilor propriilor cetateni spre Europa Occidentala. Interzicereaexercitarii dreptului de a parasi tara de origine in vederea obtinerii aziluluiechivaleaza cu incalcarea celor mai elementare drepturi ale omului. Stateletrebuie sa uziteze de exceptiile de la dreptul individului la azil cu cea maimare prudenta, intelegere si toleranta.In materie de azil, legislatia comunitatilor europene se afla in prezent intr-oschimbare de esenta. Acquis-ul comunitar relevant in domeniul aziluluicuprinde, in primul rand, Conventia de la Dublin semnata l

decembrie 1997, care a definit tara responsabila pentru analizarea cererilor deazil inaintate intr-un stat comunitar. De asemenea, mentionam aici siRegulamentul Consiliului Europei privind crearea sistemului EURODACpentru compararea amprentelor .

In materie de azil, legislatia comunitara europeana58

se afla in prezent intr-oschimbare de esenta. Pornind de la nevoia de stabilire a unei comunicariviabile si permanente intre ele, statele membre ale Uniunii Europene auadoptat politici comune in materie de azil.

Aceasta intrucat institutia azilului este un instrument important al controluluimigratiei in spatiul comunitar. Totdata, azilul este si un argument forte derespectare a drepturilor fundamentale ale omului si protectiei fiintei umaneaflate in situatia de a avea nevoie de acestea.Odata cu realizarea pietei comune europene a aparut si cresterea numaruluide persoane din terte state de a patrunde in spatiul European, profitand delarghetea legislatiei formalitatilor vamale, cat si a numeroaselor facilitati decalatorie.Acest lucru a determinat crearea posibilitatilor de a cere azil in mai multestate membre, in mod simultan. Pe de alta parte, conform legislatieicomunitare, nici un stat nu se considera responsabil sa analizeze procedura deazil, lasand problemele refugiatilor nerezolvate.Din acest motiv au fost realizate mecanismele cunoscute sub denumirile deDUBLIN II si EURODAC. Prin cele doua mecanisme se garanteazasolicitantilor de azil examinarea cererilor lor si se impiedica in mare masuradeschiderea mai multor proceduri de azil in Europa.In ce consta de fapt mecanismul DUBLIN II? Acesta stabileste care estestatul competent sa analizeze cererea de azil depusa pe teritoriul UniuniiEuropene. Mecanismul stabileste criterii clare privind transferarearesponsabilitatii solicitantilor de azil. La mecanismul DUBLIN II s-au maialaturat Islanda si Norvegia, alaturi de statele membre.

58

Eugen Popescu, “Drept international public”, op.cit. , pag. 200-205

Obiectiv similar l-au avut si prevederile Acordului Schengen care a fost pusin aplicare incepand cu 26 martie 1995 de Portugalia, Spania, Franta, Belgia,Olanda, Luxemburg si Germania. Conventia de la Dublin, semnata la 1septembrie 1997 a inlocuit prevederile referitoare la azil din AcordulSchengen. Incepand cu data mentionata, Conventia de la Dublin a fost pusain aplicare de catre statele semnatare si in plus Danemarca, Irlanda, MareaBritanie, Italia, Grecia, Austria si Suedia (de la 1 octombrie 1997) si Finlanda(de la 1 ianuarie 1998). La 15 martie 2001 printr-un Acord special, Conventiade la Dublin se aplica si in Islanda si Norvegia.Statele semnatare ale Conventiei de la Dublin au adoptat o legislatie unitarain materie de azil prin Regulamentul C.E. nr. 343/2003 denumitRegulamentul DUBLIN II, la care au subscris toate tarile membre cu exceptiaDanemarcei, pentru care ramane in continuare valabila Conventia de laDublin.Regulamentul adoptat se refera la relatiile dintre statele membre privindstabilirea obligatiilor reciproce referitoare la azilanti; el nu modificaprevederile stabilite de state asupra analizarii cererilor de azil si statutuluijuridic al refugiatilor. In mod deosebit, Regulamentul stabileste cheltuielilesuportate de statul care raspunde cererii de azil. Cheltuielile necesare cucazarea, hranirea, asistenta material-juridica, sanitara etc. au fost calculatepentru Olanda si apoi au fost generalizate si aproximate la 50.000 euro pentruun solicitant de azil in medie pe an. Regulamentul DUBLIN II stabilestestatul membru responsabil cu aceste cheltuieli. De asemenea, el a inlocuitprevederile Conventiei DUBLIN din 1990 cu o legislatie europeana care sapermita o cat mai rapida identificare a statului membru responsabil pentruinceperea procedurii de azil, cu termene rezonabile pentru fiecare din fazeleacestui proces. Regulamentul isi propune ca obiectiv principal prevenireaabuzurilor impotriva procedurilor de azil sub forma solicitarilor multiple aleacelorasi azilanti catre mai multe state semnatare.

Sistemul Dublin identifica statul membru responsabil pentru

examinarea unei solicitari de azil ca fiind statul cel mai mult responsabilpentru intrarea solicitantului de azil, in spatiul DUBLIN. Facem precizarea caspatiul DUBLIN nu se confunda cu spatiul Schengen, termenii nu suntsinonimi. Spatiul DUBLIN este acel teritoriu care se afla sub autoritateastatelor, care implementeaza DUBLIN II, adica statele semnatare mai putinDanemarca, la care s-au alaturat Norvegia si Islanda.Regulamentul DUBLIN stabileste atat criteriile si metodologia in vedereadeterminarii statului responsabil cu examinarea cererii de azil, cat siobligatiile acestuia ce decurg din aceasta imprejurare.Subiectele pasive in cadrul mecanismului DUBLIN sunt cetatenii tertelor taricare solicita azil in spatiul statelor membre, straini cu sedere ilegala retinutisau banuiti ca ar fi depus o cerere de azil intr-un alt stat membru. Statulresponsabil pentru examinarea cererii de azil conform RegulamentuluiDUBLIN este obligat:a. sa se ocupe de orice solicitant de azil care a depus o cerere intrun alt statmembru;

b. sa finalizeze procedura de determinare a statutului de refugiat.Aderand de la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeana, Romania a intrat inspatiul comunitar, devenind frontiera externa a Uniunii. Romania sa alaturatluptei comune impotriva migratiei ilegale si, in acelasi timp, ea insasi esteacum implicata pentru a acorda protectie persoanelor care au nevoie.

Facand abstractie de spatiul Schengen, Romania a devenit cu teritoriul sauparte din spatiul Dublin si aplica mecanismul Dublin II. Pozitia geografica aRomaniei in spatiul Europei Centrale si de Est si fluxurile de imigranti carestrabat teritoriul Europei de la est la vest au crescut considerabil numarulcererilor de azil depuse in Romania.Pe de alta parte, avand in vedere diferentele de asistenta materiala, socialasau medicala, cei mai multi solicitanti de azil din Romania incearca

sa ajunga in tarile occidentale depunand noi cereri de azil pentru alte scopuride natura personala. Acest lucru a atras responsabilizarea tarii noastre inpreluarea sau readmisia acestora si finalizarea procedurilor de azil.

In cadrul eforturilor de aderare la Uniunea Europeana, Romania si-a asumatin cadrul capitolului negociere (24), Justitie si Afaceri Interne, obligatia de apregati tara pentru aderarea la mecanismul DUBLIN si a instrumentului sautehnic EURODAC incepand cu data aderarii. In prezent, eforturileguvernului roman se concentreaza in armonizarea legislatiei interne inmaterie de azil, straini si controlul frontierei, cu prevederile legislatieicomunitare. Efortul este de asemenea indreptat si spre crearea institutiilornecesare sustinerii acestor activitati si pregatirea personalului calificat indomeniu, care sa poata coopera cu cel similar din Europa Occidentala.

Reluand o afirmatie anterioara, mentionam ca mecanismul comunitardenumit EURODAC este suportul tehnic necesar implementariiRegulamentului DUBLIN II de catre statele membre. MecanismulEURODAC este Sistemul European de Identificare a Amprentelor (termenulEURODAC este alcatuit prin reunirea termenului “European” cu cel de“Dactyloskopie’).EURODAC a fost lansat pe 15 ianuarie 2003 in statele membre ale UniuniiEuropene (mai putin Danemarca), precum si in Norvegia si in Islanda. Acestsistem permite compararea amprentelor solicitantilor de azil si ale unoranumite grupuri de solicitanti ilegali, in vederea stabilirii statului responsabilde procesarea cererii de azil. EURODAC este un instrument important pecalea dezvoltarii unui sistem european comun in domeniul azilului, a celeide-a doua generatii a Sistemului de Informatii Schengen, precum si aSistemului de Identificare a Vizelor.EURODAC consta intr-o Unitate Centrala la Comisia Europeana, echipata cuo baza de date complet automatizata pentru compararea

amprentelor si transmiterea electronica a informatiilor intre statele membresi aceasta Uniune Centrala.

Sistemul EURODAC functioneaza in baza:

-Regulamentului Consiliului European (CE) nr. 2725/2000 privind infiintareasistemului EURODAC pentru compararea amprentelor in vederea puneriiefective in aplicare a Conventiei de la Dublin;-Regulamentul (CE) nr. 407/2002 privind stabilirea dispozitiilor de aplicare aReg. EURODAC.Grupurile tinta de persoane care pot fi inregistrate, respectiv numai cautate inEURODAC sunt urmatoarele:-solicitantii de azil care au implinit 14 ani, potrivit art. 4 din RegulamentulEURODAC, categorie de care raspunde Oficiul National pentru Refugiati;

-cetatenii straini care au implinit 14 ani, retinuti pentru trecere ilegala a uneifrontiere externe, dar nu pot fi trimisi inapoi (expulzati) in baza acordurilor,categorie de care raspunde Inspectoratul General al Politiei de Frontiera;

-cetatenii straini care au implinit 14 ani si se afla ilegal intr-un stat membru,categorie de a carui implementare raspunde Autoritatea pentru Straini.

Regulamentul DUBLIN si aplicarea sistemului EURODAC constituie unsegment important in constructia unui sistem european comun de azil.Unitatea Centrala EURODAC este nu numai un instrument esential pentruaplicarea mai rapida si mai eficienta a Regulamentului DUBLIN II, dar si unbun indicator pentru fenomenul solicitarilor multiple de azil. Impactul sau artrebui sa fie descurajarea acelora care sunt tentati sa faca selectia azilului inUniunea Europeana.Noua legislatie si procedurile in vigoare din Romania sunt in deplinaconcordanta cu acquis-ul Uniunii Europene, inclusiv cu Conventia de laDublin impreuna cu rezolutiile de aplicare a acesteia. Astfel, odata cu

aderarea la UE incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania a ratificat Conventiade la Dublin si transpune in legislatia nationala aspectele ce decurg din acestimportant document, precum si masurile ce decurg din acquis-ul comunitarin materie, pe care il redam mai jos pentru informarea cititorilor nostri

59

.Mentionam ca in cadrul Oficiului National pentru Refugiati s–a creat un compartiment responsabil cu aplicareaprocedurilor Dublin.

Acquis-ul comunitar relevant in domeniul azilului este dat de:-Regulamentul nr. 1560/2003 (CE) al Comisiei din 2 septembrie 2003, pentrustabilirea normelor de aplicare a Regulamentului nr. 343/2003 (CE) privindcriteriile si mecanismele de determinare a statelor membre responsabilepentru examinarea cererii de azil depusa intr-unul din statele membre decatre cetateanul unui stat tert;-Regulamentul nr. 343/2003 (CE) al Consiliului din 18 februarie 2003privind stabilirea criteriilor si mecanismelor de determinare a statelormembre responsabile pentru examinarea cererii de azil depusa intr-unul dinstatele membre de catre cetateanul unui stat tert;-Directiva nr. 86/2003/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privinddreptul la reunificarea familiei;-Decizia nr. 1/2000 din 31 octombrie 2000, a Comitetului reglementat de art.18 din Conventia de la Dublin, referitoare la transferul responsabilitatiiexaminarii cererilor de azil formulate de membrii familiei, conform art. 3(4)si art. 9 din aceasta Conventie;-Decizia nr. 1/98 din 30 iunie 1998 a Comitetului reglementat de art. 18 dinConventia de la Dublin din 15 iunie 1990 referitoare la prevederile deimplementare a Conventiei;-Directiva nr. 9/2003/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 ce stabilestestandardele minime pentru primirea solicitantilor de azil;-Decizia nr. 596/2000 CE a Cosiliului din 28 septembrie 2000 privindstabilirea Fondului European pentru Refugiati.

59

Sursa:http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/asylum/specific_clauses/_en.htm.

Trecerea frontierelor statelor comunitare.

Politica UE in domeniul frontierelor are in vedere:

a) crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie in care nu maieste nevoie de controlul obisnuit al persoanelor la frontierele interne;

b) elaborarea si aplicarea unor standarde comune in ce priveste controlul lafrontierele externe ale Uniunii;

c) politicile de vize, azil si imigratie.Reamintim faptul ca Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat Titlul IV alTratatului de la Roma, iar Danemarca participa doar la masurile referitoare lapoliticile de vize.Cea mai importanta realizare a politicii comunitare in domeniul treceriifrontierelor il constituie realizarea Spatiului Schengen, dupa cum am maiaratat. Acesta s-a constituit in afara dreptului comunitar, ca urmare ainitiativei celor cinci state fondatoare: Germania, Franta si tarile Beneluxului(Belgia, Olanda si Luxemburg). Scopul statelor fondatoare a fost acela de aavansa mai mult in ce priveste libera circulatie a persoanelor.Atingerea acestui scop s-a dovedit destul de dificila; tensiunile aparute vizauraportul dintre suveranitate si comunitarizare. Ameliorarea situatiei a fostingreunata de intarzierea participarii depline a Italiei la Spatiul Schengenpana in anul 1997 si a Greciei, pana in anul 2000.

Acquis-ul comunitar din domeniul Schengen cuprinde:

controalelor frontierelor interne, concomitent cu intarzierea controalelor lafrontierele externe;

-Realizarea Sistemului de Informatii Schengen.

- Acordul Schengen (1985);- Conventia de Implementare Schengen (1990);- Decizii si Regulamente prin care se reglementeaza eliminarea

Pentru trecerea frontierelor interne ale Uniunii Europene, acquis-ulcomunitar cuprinde urmatoarele acte normative:

-Conventia de Implementare a Acordului Schengen, art. 2;-SCH/Com-ex (94) 1 rev. 2 -26.04.94 – Adoptarea masurilor de indepartarea obstacolelor si restrictiilor la traficul prin punctele rutiere de trecere afrontierelor interne;-SCH/Com-ex (95) 40 rev. 6 privind procedura de aplicare a articolului 2(2)al Conventiei de Implementare a Acordului Schengen.Pentru trecerea frontierelor externe, la nivelul Uniunii Europene au fostelaborate o multitudine de acte normative care formeaza un pachet legislativformat, in principal, din:

-Conventia de Implementare a Acordului Schengen art. 3, 5 si 6;-Instructiuni din Manualul Comun privind controlul traficului la frontiera, cutoate modificarile ulterioare;-Decizii si regulamente referitoare, in principal, la: stampile comune, regimulminorilor, indicatiile minime folosite pe indicatoarele din punctele de trecerea frontierelor externe; infiintarea Agentiei Europene pentru ManagementulCooperarii Operationale la Frontierele Externe ale Statelor Membre aleUniunii Europene; modul de aplicare a stampilelor pentru cetatenii statelorterte la frontierele externe etc.Mentionam faptul ca aderarea noilor state membre ale UE la SpatiulSchengen se produce in urma unei decizii unanime a Consiliului UE si esterezultatul unui proces de evaluare a gradului de adecvare legislativa si anivelului capacitatii administrative a statului in discutie.Acest proces este unul in doua etape. Aderarea la UE nu implica pur sisimplu aderarea la Spatiul Schengen, dar constituie o prima etapa in acestsens. De aceea, aderarea la UE este numai un prim pas, aceasta neaducandimediat si eliminarea controalelor la granitele interne dintre statele vechi sicele noi. Implementarea la standardele comune este un proces complex depregatire a noilor state si face obiectul unei decizii distincte a Consiliului, la

o anumita perioada ulterioara de la data aderarii la UE. Instrumentul cheie inperioada de preaderare in domeniul controlului frontierelor il constituiePlanul de actiune pentru Implementarea Acordului Schengen, prin carestatele candidate trebuie sa demonstreze intelegerea implicatiilor acquis-uluiSchengen si periodizarea actiunilor care urmeaza sa fie adoptate in cadrulunui calendar de aderare.

UE a definitivat caderea “Cortinei de fier” extinzand incepand cu 21decembrie 2007 Spatiul Schengen la tarile din Europa Centrala, permitandastfel cetatenilor sai sa se deplaseze in 24 de tari fara a fi supusi controalelorla frontiera. In total, 9 tari care au aderat la UE in 2004 ( cele trei tari baltice,Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia si Malta) au intrat in SpatiulSchengen, format pana atunci din 13 tari ale Uniunii, plus Norvegia siIslanda. Marea Britanie si Irlanda nu fac parte din Spatiul Schengen.In ce priveste Romania care a semnat acordul de intrare in zona Schengen pe1 ianuarie 2007, Guvernul nostru si-a propus aderarea la Spatiul Schengen in2011, cu un an mai devreme decat este stabilitit prin Planul de actiuneSchengen. Revizuirea termenului, operata in 2007, a fost determinata deevolutia acquis-ului la nivel European, de programele legislative,institutionale si operative in domeniile descrise de Plan. Inainte de a intra inspatiul Schengen, fiecare stat este evaluat in patru domenii majore:frontierele aeriene, regimul vizelor, capacitatea de cooperare a politiei siprotectia datelor personale.Noua zona Schengen, numita astfel dupa un mic orasel din Luxemburg undea fost semnat primul acord in 1985, are in prezent 3,6 milioane de kilometripatrati si reprezinta circa o treime din suprafata SUA. Ea se intinde de lapunctul de frontiera Narva (dintre Estonia si Rusia) pana la Narbonne (incentrul Frantei). Din martie 2008, zona Schengen cuprinde si aeroporturiledin totalul de 24 de tari europene membre, in care locuiesc peste 400milioane de oameni.

Renuntarea la granite nu inseamna si renuntarea la controlul efectiv al celorcare traverseaza granitele. Din contra, vamesii din tarile membre au acces labaza de date Schengen privind traficantii, infractorii si chiar suspectii deterorism.Pentru informarea cititorilor nostri redam mai jos cateva aspecte importantecare trebuie avute in vedere atunci cand ne referim la Spatiul Schengen:

a) Cronologia aderarii la Acordul Schengen, a celor 24 de state:1985 – Belgia, Olanda, Luxemburg, Germnaia, Franta;1990 – Italia;1991 – Spania si Portugalia;1992 – Grecia;1995 – Austria;1996 – Danemarca, Suedia, Finlanda;2001 – Islanda si Norvegia;

2007 – Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria,Slovenia si Malta (9 state).

b) Participarea Danemarcei-Danemarca a semnat Acordul Schengen si poate alege sa aplice sau nu oricedecizii noi adoptate in cadrul Titlului IV, chiar si cele care constituie odezvoltare a acquis-ului Schengen;-este membra a Uniunii Nordice a Pasapoartelor alaturi de Suedia, Finlanda,Islanda si Norvegia

c) Participarea Marii Britanii si a Irlandei-conform Protocolului anexat Acordului Schengen, cele doua state potparticipa in totalitate sau in anumite domenii ale acquis-ului Schengen dacacelelalte 24 de state decid astfel in unanimitate, in cadrul Cosiliului UE;

-Marea Britanie a solicitat (martie 1999) sa participe la unele domenii aleAcordului Schengen cum ar fi: cooperarea politieneasca si judiciara,combaterea drogurilor si Sistemul Informatic Schengen.

d) Participarea Islandei si Norvegiei-Norvegia si Islanda iau parte la Uniunea Nordica a Pasapoartelor, alaturi deSuedia, Finlanda si Danemarca;-in cadrul Uniunii mentionate mai sus au fost eliminate controalele lafrontierele interne;-Islanda si Norvegia au semnat un Acord cu UE (mai 1999) care le da dreptulsa participe, daca doresc, la elaborarea noilor instrumente legislative aleacquis-ului Schengen; actele sunt adoptate de statele membre, dar pot fiaplicate prin vointa comuna si celor doua state;-aceasta asociere este materializata intr-un Comitet mixt in afara cadruluiUE, format din reprezentantii celor doua state, Consiliul UE si ComisiaEuropeana.

e) Participarea Elvetiei-negocierile Comisiei Europene cu Elvetia au inceput in anul 2002;finalitatea acestor negocieri a avut ca urmare semnarea de catre cele douaparti (UE si Elvetia) a unui acord de asociere a Elvetiei la implementarea,aplicarea si dezvoltarea acquis-ului Schengen.

f) Definitii si termeni:Frontiere interne: frontierele comune terestre ale statelor membre,aeroporturile pentru zborurile interne si porturile maritime pentru liniileregulate de pasageri, care au punct de plecare sau de destinatie alte porturi depe teritoriul statelor membre, fara escale in porturi din afara acestor teritorii.

Frontiere externe: frontierele terestre si maritime, precum si aeroporturile siporturile maritime ale statelor membre, daca nu sunt frontiere interne.

Stat tert: orice alt stat decat partile contractante.

Strain: orice alta persoana decat cetatenii statelor membre ale ComunitatilorEuropene.Controlul de frontiera: controlul la frontiera care se intemeiaza doar peintentia de a trece frontiera, indiferent de motiv.Punct de trecere a frontierei: orice punct de trecere autorizat de catreautoritatile competente pentru trecerea frontierelor externe.Cu privire la cooperarea vamala, acquis-ul comunitar are ca scop creareaunui spatiu comun economic, social si politic care sa abordeze o nouaconceptie cu privire la granitele nationale. Treptat, se urmareste sa se renuntecomplet la izolationismul national si sa se dea curs principiului convergenteiteritoriale.UE adopta norme care sa duca la relaxarea treptata a atributiilor statelor in cepriveste controlul fluxurilor de marfuri si persoane, concomitent cu atributiilenoi sub titulatura de cooperare vamala. Aceste noi atributii au drept scopasigurarea respectarii normelor europene de libera circulatie si de prevenire afaptelor ilicite.Cooperarea vamala se trateaza intotdeauna impreuna cu combatereaterorismului, traficul transfrontalier de arme, produse contrafacute, substantenucleare si droguri. Cele mai importante acte normative ale acquis-uluicomunitar in domeniu sunt:-Rezolutia Consiliului UE din 2 octombrie 2003 privind strategia decooperare vamala (OJC 247/2003);-Decizia nr. 253/2003/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 11februarie 2003 privind adoptarea programului de actiune in domeniul vamilorla nivel comunitar (“Customs 2007”), (OJL 036/2003);-Conventia cu privire la cooperarea si asistenta mutuala intre administratiilevamale (OJC 024/1998) adoptata in temeiul art K3 din Tratatul asupra UE.

In Romania acquis-ul comunitar european referitor la cooperarea vamala afost implementat in urmatoarele acte normative:

-Legea nr. 141/1997 care a adoptat Codul Vamal;-H.G. nr. 1114/2001 care a adoptat Regulamentul Vamal;

-Legea nr. 202/2000 privind unele masuri pentru asigurarea respectariidrepturilor de proprietate intelectuala in cadrul procesului de vamuire;

-OUG nr. 86/2002 privind infiintarea Ghiseului Unic in punctele de trecere afrontierei de stat a Romaniei, cu modificarile aduse de Legea nr. 408/2005;

-Codul de conduita si disciplina pentru personalul vamal, adoptat in 2002;

-Codul de conduita al functionarului public din cadrul Autoritatii Nationale aVamilor (ANV), aprobat prin ordin al Agentiei Nationale de AdministratieFiscala (ANAF) si intrat in vigoare incepand cu 5 septembrie 2005;

-Planul de actiune al ANV din cadrul Strategiei de Lupta impotriva Coruptieia autoritatii vamale, pe perioada 2005-2007.Mentionam si faptul ca Autoritatea Nationala a Vamilor a semnat acordul deasistenta reciproca cu agentii vamale similare din Bulgaria, Serbia, RepublicaMoldova si Ucraina.

Politica in domeniul migratiei.

Migratia populatiei reprezinta un fenomen demografic complex cuimportante complicatii juridice, sociale, economice si politice, fenomen caretrebuie cunoscut, masurat si analizat.Procesul de mobilitate a populatiei a insotit umanitatea pe toate treptele decivilizatie pe care le-a parcurs cunoscand forme, tipuri si directii variate.Studiul migratiei necesita raspunsuri la intrebari de felul: cine poate fi numitmigrant, de ce migreaza oamenii, unde migreaza populatia, ce

impact are populatia migratoare asupra tarii de origine si a celei de destinatie,trebuie oprita sau stimulata migratia?

In literatura de specialitate nu gasim o definitie unanim acceptata a migratiei,deoarece nu exista o cale unica de masura a ei, independenta de procesul demasurare. In practica se utilizeaza definitiile migratiilor formulate inprogramele de recensamant, in registrele populatiei sau in anchetele sociale.Cel mai mult este acceptata definitia potrivit careia migratia este schimbareadomiciliului permanent pentru cel putin un an in cadrul comunitatii dedestinatie.Migratia populatiei se poate imparti in trei categorii (in ce ne priveste):

-migratia interna, care are loc in interiorul granitelor unei tari si este supusalegislatiei acelei tari;-migratia internationala care se desfasoara intre tari si este guvernata de leginationale si internationale;-migratia comunitara care are loc intre terte state si statele membre ale UE sieste guvernata de legislatia europeana, cea a statelor membre si, in uneleprivinte, de conventiile internationale in materie.Zona din care pleaca o persoana poarta denumirea de loc (zona) de origine,care poate sa fie locul de domiciliu la inceputul perioadei de migratie saulocul ultimului domiciliu de unde s-a migrat.Zona (locul) in care se incheie procesul de migrare a unei persoane poartadenumirea de zona de destinatie sau de sosire. Pentru un migrant, zona dedestinatie este locul domiciliului sau, la sfarsitul intervalului de migratie.

Asadar, migratia unei persoane este o miscare in spatiu care implicaschimbarea de domiciliu. Persoana care isi schimba domiciliul intr-uninterval de timp determinat poarta numele de persoana migranta sau, maisimplu, migrant.

Facem precizarea ca in literatura engleza de specialitate se face o distinctieterminologica intre imigranti si emigranti. Aceasta distinctie este facuta si deunii specialisti din tara noastra, care folosesc termeni diferiti pentru plecati sisositi in interiorul unei tari si in exteriorul ei sau in migratia interna siexterna;

-pentru migratia interna – imigrant;-pentru migratia externa – emigrant.

In cele mai multe cazuri se adopta schema simplificatoare, vorbinduse doarde un singur eveniment – migratia si obiectul sau – migrantul.Dintre cele trei categorii de migrari, ne vom ocupa in continuare conformdemersului nostru de migrarea comunitara. Acquis-ul comunitar relevant indomeniul de care ne ocupam este reglementat de Rezolutia ConsiliuluiUniunii Europene privind limitarea admisiei cetatenilor tarilor din afara UEpe teritoriul statelor membre in scopul angajarii sau exercitarii unei activitatiprofesionale independente, precum si de directivele care definescinfractiunea de intrare ilegala si infractiunile conexe acesteia, inclusivsanctionarea transportatorului. In lumina celor analizate pana acum, migratiaintre statele membre ale UE este o migratie de ordin comunitar (intern), cutoate consecintele ce decurg de aici.In afara celor aratate mai sus, acquis-ul comunitar privind migratia maiinclude si obligatiile in domeniu stipulate de conventiile internationale.Analizand cauzele reale ale migratiei in UE (economice, umanitare, sociale,religioase si juridice etc.), Comisia Europeana a facut o serie de recomandarigenerale intre care mentionam:-dezvoltarea unei strategii nationale privind controlul migratiei in statelemembre;-promovarea unor servicii informationale in statele terte pentru a se stimulacooperarea intre serviciile diplomatice si autoritatile locale;

-elaborarea si aplicarea unei politici de atentie sporita la granitele UE, iar incazul migratiei ilegale, a transportului ilegal de persoane sa fie instituitesanctiuni corespunzatoare;-promovarea unei politici adecvate de atragere de forta de munca;

-elaborarea si aplicarea unei politici simple si transparente de eliberare apermiselor de munca, de combatere a muncii la negru si imbunatatire astatutului femeii imigrante s.a.m.d.;-acordarea unei atentii deosebite minorilor neinsotiti care migreaza din tertestate in UE;-aplicarea reglementarii mariajului de convenienta al unei persoane dintr-unstat membru cu o persoana dintr-un stat tert, reglementat in 1997 printr-orezolutie a Consiliului, in scopul tinerii sub control a acestui fenomen social.

O forma externa a migratiei ilegale este traficul de fiinte umane. Traficul defiinte umane reprezinta o forma moderna de sclavie, care este legata de altesegmente ale criminalitatii organizate (traficul de droguri, traficul dearmament, spalarea de bani etc).In cadrul UE, problematica traficului de fiinte umane se situeaza din punct devedere tematic in domeniul de care ne ocupam, adica cel al Justitiei siAfacerilor Interne. In mod deosebit, traficul de fiinte umane cel mai periculosse refera la cel de femei si copii.In Raportul Comisiei Europene pe anul 2004, de exemplu, se cita Romania cafiind o tara de origine, tranzit si destinatie pentru victimele traficului defiinte umane. Cu toate ca incepand de la 1 ianuarie 2007 Romania a devenitmembra cu drepturi depline a UE, ea continua sa fie o placa turnanta pentrutraficul de femei dinspre Republica Moldova, Ucraina, Rusia si alte state est-europene.Dar nu numai femeile sunt victime alte traficului cu fiinte umane, ci si copiiisi chiar persoanele adulte. Potrivit practicilor actuale, copiii sunt

traficati pentru a munci fortat sau a se prostitua, iar adultii pentru muncamurdara, dificila si periculoasa.

Implementarea acquis-ului comunitar in Romania a fost o actiune care esteaproape de final. Legislatia privind regimul strainilor in Romania a fostaliniata la prevederile comunitare, cadrul legal este dat de OUG nr. 194/2002cu privire la regimul strainilor in Romania, intrata in vigoare la 26 ianuarie2003, aprobata cu modificarile si completarile operate de Legea nr. 357/2003si republicata in 2004. Au fost reglementate juridic probleme cum sunt:

-procedurile returnarii in tarile de origine;-admiterea cetatenilor tertelor state in scopul angajarii si al desfasurarii deactivitati economice independente;

-probleme legate de tranzitul aeroportuar;-protectia minorilor;-responsabilitatile cu privire la transporturi;

-procedurile speciale cu privire la obtinerea vizelor pentru cetatenii careapartin statelor aflate pe lista tarilor cu un potential migrator ridicat, pentruintrare pe baza de invitatie si constituire de garantii bancare.De asemenea, Romania a incheiat acorduri privind procedura readmisiei cutoate statele membre (cu exceptia Marii Britanii si Portugaliei), precum si cu:Elvetia, India, Croatia, Republica Moldova, Macedonia, Turcia, Estonia,Lituania s.a. In acelasi timp, a fost intocmit un “Acord cadru” cu privire lareadmisia cetatenilor proprii si a strainilor aliniat la prevederile Conventieiprivind protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Conventiaasupra statutului refugiatilor si Protocolul privind statutul refugiatilor.

Legislatia romana a reglementat expulzarea, care este altceva decatreturnarea. Astfel, expulzarea este dispusa de instantele de judecata, caurmare a comiterii unor fapte penale si este pusa in aplicare de catre organelede politie. Returnarea este o masura administrativa dispusa de

Ministerul Internelor si Reformei Administrative in scopul combateriimigratiei ilegale.

In urma procedurilor de expulzare si returnare se elibereaza un documenttipizat in deplin acord cu cel utilizat de statele membre ale UE.Romania a elaborat si aprobat in aprilie 2004 documentul intitulat StrategiaNationala privind Migratia si Planul de Actiune. Cu privire la cooperareaintre state, pentru realizarea unor frontiere sigure si combaterea migratieiilegale, au fost elaborate doua programe:-Programul Europa – care vizeaza cooperarea intre administratiile vamaleale statelor membre sau intre politiile nationale;-Programul Grotius – care prevede masuri de cooperare in domeniul judiciar.