FILOSOFIA DREPTULUI

1

CUVВNT ОNAINTE

Ca disciplină de оnvăţămвnt, filosofia dreptului a fost mult timp vitregită оn оnvăţămвntul romвnesc, fiind reintrodusă оn planul de pregătire al studenţilor relativ recent, fiind concepută deopotrivă ca teorie, dar şi metodă оn orizontul de cunoaştere a fenomenului juridic.

Interesul crescut care se manifestă faţă de această disciplină оn prezent şi apariţia a noi lucrări оn domeniu, оncă puţine la număr оn Romвnia, nu pot avea decвt efecte benefice, care să răspundă cerinţei de informare şi documentare a viitorilor specialişti ai dreptului.

Оn acest context, au apărut оn ultimul timp o serie de lucrări, unele intitulate chiar „Filosofia dreptului”, dar care, оn cuprinsul lor tratează de fapt, fie istoria gвndirii juridice (momentele importante ale conturării şi cristalizării unei filosofii a dreptului) [*], fie teme şiprobleme ce ţin de Teoria Generală a Dreptului[**], cu care Filosofia Dreptului se identifică adesea, dar se şi deosebeşte оn mod fundamental.

[*] Vezi Ştefan Georgescu, „Filosofia dreptului-o istorie a ideilor”, Editura All, Bucureşti, 1998; Constantin Stroe, Nicolae Culic, „Momente din istoria filosofiei dreptului”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994; Ioan Hatmanu, „Istoriadoctrinelor juridice”, Editura Fundaţia „Romвnia de Mвine”, Bucureşti, 1997. [**] Vezi Gheorghe C,Mihai, Radu I. Motica, „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997; Ioan Biriş, „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.

2

Departe de a fi o simplă aplicaţie deductivă pe teren juridic sau temeiurile, adică fără a cerceta dacă nu ar putea există un altul maio оnălţare speculativă a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia bun. Dar există şi raţionalitatea umană de a cerceta şi justifica valoareadreptului implică relaţii complexe оntre filosofie şi drept, оntrebări justiţiei, de a stabili dreptul care ar trebui să fie. Această analizăfilosofice imperative adresate dreptului, dar şi răspunsuri cuprinde critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent şi eaprovocatoare pentru filosofie de pe teren juridic, despre geneza şi constituie sarcina filosofiei dreptului.orizonturile proprii. Filosofia dreptului cercetează aşadar, originea dreptului,

Filosofia dreptului nu este un simplu exerciţiu filosofic asupra caracterele generale ale dezvoltării istorice a dreptului, precum şiconştiinţei de sine a dreptului. Miza majoră a acestei filosofii, constă aprecierea acestuia după idealul de justiţie afirmat de raţiunea umană.оn potenţialitatea sa de a contribui оntr-o manieră specifică la Оn această perspectivă, drumul parcurs de filozofie оn existenţa eioptimizarea dreptului оn raport cu cerinţele condiţiei umane, cu multimilenară, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter devalorile unui timp istoric, la perfecţionarea sa ca instrument normativ permanenţă privind dreptul, idei ce capătă conţinuturi tot mai bogate,de prim rang оn controlul şi arbitrarea competiţiei оntre interese şi оn funcţie de оnţelesurile cu care sunt vehiculate оn fiecare etapăvalori. istorică, оn funcţie de noile achiziţii teoretice şi practice оn domeniul de

Luată ca demers calificat, interpretarea dreptului este cercetare.deopotrivă cunoaştere şi evaluare: a semnificaţiei normative a textului Lucrarea de faţă se doreşte a fi un demers coerent, cu abordărilegal şi a faptelor ori nonacţiunilor omeneşti оn lumina legii. Privind multiple, tradiţionale şi novatoare, оn ordine istorică dar şi sistematică,оnsă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, anume aceea a condiţiei оncercвnd să contureze unele soluţii deschise dialogului şi confruntării,ştiinţifice a cunoaşterii dreptului, sunt temeiuri obiective să admitem propunвndu-şi explicarea şi evaluarea mecanismelor sociale şică оn cвmpul juridicităţii ca şi оn celelalte articulaţii ale vieţii sociale, normative prin care orice societate оşi asigură stabilitatea, coeziunea şicunoaşterea nu este o descripţie neutrală, ci investigare bazată pe funcţionalitatea.evaluare şi implicare atitudinală. De asemenea, facilitează оnţelegerea faptului că filosofia

Cunoaşterea fenomenului juridic antrenează atвt direcţia dreptului este consecinţa diferenţierii structurii interne pe care ofilosofică, cвt şi cea ştiinţifică propriu-zisă. Aducerea оn discuţie astăzi cunoaşte filosofia de-a lungul devenirii ei istorice, оn funcţie dea celor două componente, şi a relaţiei lor rămвne necesară atвta vreme, realitatea socială. Cu alte cuvinte, faptul că filosofii sunt preocupaţi cucвt pe acest teren supravieţuiesc deopotrivă reducţionisme şi fetişizări, precădere, оntr-o etapă, de o anumită secvenţă a obiectului lor, оşicare-şi fac loc оn procesul interpretării cunoaşterii juridice găseşte explicaţia оn aceea că filosofia nu se poate sustrage linieisistematizate. sinuoase după care se mişcă оntreaga cunoaştere umană, ca urmare a

Gвndirea juridică, asemenea oricărei gвndiri, a fost dinamicii vieţii sociale.оntotdeauna, de-a lungul istoriei şi peste tot оn lume, o dialectică De pildă, оn condiţiile de mare avвnt al cunoaşterii ştiinţifice,efervescentă, un cвmp de luptă şi dezbatere asupra dreptăţii, utilităţii, atenţia filosofilor este reţinută de problematica şi metodologiabinelui, răului-mizele mari ale vieţii. Оntregul demers s-a ridicat de cunoaşterii (de aici şi accentul pus pe gnoseologie), оn timp cefiecare dată оmpotriva nedreptăţii şi a neputinţei de a veni оn ajutorul momentele de cotitură оn viaţa socială, marcate printr-o răsturnare acelor săraci şi umili оn faţa celor puternici, pentru ca dreptul să devină valorilor recunoscute, sunt оnsoţite de preocupări pentru problemeleeliberator, să оnceteze a fi opresiv. omului, ale moralei şi juridicului (de unde şi accentul pus pe etică,

Disciplinele care studiază dreptul, prin natura lor, se mărginesc antropologie, axiologie şi filosofia dreptului). Deci filosofia dreptuluisă explice un sistem de drept existent, fără a-i pune оn discuţie

3 4

se profilează ca un domeniu specializat al reflecţiei filosofice, cerut demomente de răscruce din istoria umanităţii.

Volumul nu reprezintă decвt un оndrumar, teoretic şi practic al posibilităţilor actuale de cunoaştere şi explicare a multiplelor determinări şi consecinţe sociale ale dreptului şi legislaţiei, dar şi o modalitate de reflecţie şi stimulare a unor studii şi cercetări viitoare оn problematica filosofiei dreptului.

Dr. Ioan Radulian

5

CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEIDREPTULUI

1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului

Filosofia se află pretutindeni unde, prin gвndire, omul devine conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci cвnd gвndeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău, superficial sau profund, оn treacăt sau mai temeinic. Acolo unde există o lume a omului,acolo unde sunt acceptate anumite norme de conduită,unde oamenii deliberează, continuu, acolo se află şi filosofia.

Pe lвngă lumea externă, independentă de voinţa noastră, constituită din lucruri, obiecte, fenomene, procese exterioare nouă, dacă privim оnlăuntrul nostru vom descoperi o altă lume, aparte, diferită de cea dintвi, constituită din emoţiile, sentimentele, afectele, ideile ce ne definesc ca fiinţe conştiente оn acest colţ de univers. Aşadar, cu alte cuvinte, trebuinţele şi interesele noastre оşi găsesc expresie оn produsele noastre spirituale. Prin ele căutăm оntotdeauna o explicaţie a lumii exterioare.

Viaţa noastră spirituală este un anumit mod de cunoaştere realităţii. Căutările ei se оndreaptă spre elaborarea unor noţiuni, idei principii pe baza cărora să putem cunoaşte, explica şi оnţelege lumea exterioară, оn unitatea şi diversitatea ei.

Оn decursul existenţei ei, viaţa spirituală a oamenilor s-a amplificat şi diversificat continuu, luвnd forma a numeroase domenii (ramuri) оntre care: ştiinţa, arta, filosofia,etc.

Filosofia, deci, este o formă a vieţii spirituale a omului avвnd o finalitate proprie pe care nici o altă formă din cele enumerate mai sus nu şi-o poate asuma, dar care se realizează nu prin izolare, ci numai prin interacţiune activă cu celelalte manifestări ale spiritualităţii lui. Dacă adăugăm că filosofia formează prin intermediul unui sistem coerent de cunoştinţe, o concepţie generală despre lume, care implică o anumită оnţelegere a condiţiei umane, putem afirma că ea se poate

6

defini ca o reflecţie metodică asupra totalităţii activităţilor şiexperienţelor umane, răspunzвnd la marile оntrebări privind determinaţiile generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul universului şi cu civilizaţia făurită de el.

Aşadar, trăsătura esenţială şi definitorie a filosofiei este aceea că ea reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, formulate prin categorii, teze şi principii referitoare la determinările fundamentale ale lumii ca totalitate. Din acestea se poate deduce că filosofia dreptului оşi conturează specificul demersului său prin cercetarea originii dreptului, a caracterelor generale ale dezvoltării istorice a dreptului şi evaluarea idealului de justiţie afirmat de raţiunea umană.

Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ, consecinţă, la rвndul său, a unui proces dialectic şi complex al continuităţii şi discontinuităţii. Оn această perspectivă, drumul parcurs de filosofie оn existenţa ei multimilenară a condus la cristalizarea unor idei cu caracter general privind dreptul оn funcţie de оnţelesurile cu care sunt vehiculate оn fiecare etapă istorică şi de achiziţiile teoretice şi practice оn domeniu. Deci, filosofia dreptului se profilează ca domeniu specializat al reflecţiei filosofice cerut de momentele de răscruce din viaţa socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine socială şi de drept, оn care, respectul faţă de lege, adevăr şi dreptate este de prim ordin.

2. Domeniile filosofiei

Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem principalele domenii de care s-a preocupat filosofia, părţile ei componente şi disciplinele filosofice ce se constituie оn procesul devenirii obiectului şi problematicii ei:

- Ontologia, este domeniul primar, iniţial al reflecţiei filosofice, care vizează studiul existenţei, al naturii şi al modului ei de a fi. Problematica ontologiei cunoaşte şi ea o evoluţie strвns legată de dezvoltarea practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta explică de ce problematica ontologiei a evoluat treptat, de la o ontologie a naturii spre ontologia socială şi umană, оn sfera ei

7

cuprinzвndu-se astăzi explicaţii referitoare la natură, om, societate şiraporturile dintre ele.

- Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care apare relativ tвrziu оn raport cu primul şi anume odată cu introducerea momentului subiectiv оn filosofie, (prin acel dicton socratic „Cunoaşte-te pe tine оnsuţi”), ocupвndu-se de studiul posibilităţii cunoaşterii, a căilor, metodelor, formelor şi valorii cunoaşterii.

-Metodologia, este teoria despre metodă şi vizează studiul căilor, mijloacelor şi procedeelor după care se conduce subiectul оn investigarea obiectului, оn vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi acţiunii umane.

-Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupă cu studiului valorilor (natura, geneza, funcţionalitatea şi ierarhia valorilor, etc.), dinamica şi implicaţiile acestora оn procesul devenirii omului şi a societăţii umane;

- Antropologia filosofică, este punctul de intersecţie al tuturor cercetărilor referitoare la om şi la raportul acestuia cu mediul. Ea studiază problematica omului sub aspectele sale cele mai generale, prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om (biologie, psihologie, antropologie).

- Filosofia socială, vizează probleme ca: natura societăţii, raportul individ-societate, factorii determinanţi ai existenţei şi devenirii vieţii sociale, progresul social.

- Filosofia istoriei, axată оn principal pe soluţionarea următoarelor оntrebări: este istoria o ştiinţă?; are procesul istoric un sens, şi care este acesta?; ce rol au masele şi personalităţile оn istorie?;

- Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creaţiei umane şi rezultatul acestui proces -fenomenul cultural şi civilizaţia umană оn multidimensionalitatea sa, precum şi interrelaţiile acestuia cu celelalte componente ale sistemului social global,

- Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca teme principale: originea şi esenţa religiei, tipurile de viaţă religioasă, ideea de sacru, raţional şi iraţional оn viaţa religioasă, etc.

- Praxiologia, este acea disciplină filosofică ce studiază structura generală a acţiunii umane, condiţiile organizării şi desfăşurării ei, pentru a fi cвt mai eficientă.

8

-Logica, este acea ramură a filosofiei care studiază legile şiregulile gвndirii corecte care a apărut оn cadrul sistemului filosofic al lui Aristotel şi a evoluat de-a lungul timpului, оn paralel cu filosofia.

- Etica, este ca disciplină filosofică, teoria despre morală. S-a constituit şi s-a dezvoltat ca o componentă statornică a reflecţiei filosofice, semnificвnd raţiunea practică prin fundamentarea unui sistem determinat de norme morale оn viaţa oamenilor.

- Estetica, este teoria generală despre artă, care cercetează producerea şi perceperea frumosului artistic, condiţiile apariţiei, determinarea şi funcţia socială a artei.

- Filosofia dreptului (sau filosofia juridică).Rezultă din această structurare vastitatea problematicii

filosofiei, caracterul său peren şi dinamic, conexiunea domeniilor şi a disciplinelor filosofice оn procesul practicii social-istorice, care a traversat veacurile.

3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului

Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea ramură sau parte a filosofiei, care priveşte dreptul оn esenţa sa universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul оn natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul оn general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, drept german, etc.),оntr-un anumit moment dat. Deci, cercetarea dreptului оn general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea fiind apanajul filosofiei dreptului.

Dacă juriştii, reflectвnd asupra domeniului lor, propun noţiuni generale ca: izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc., filosofii elaborează diferite modele explicative tipice filosofării, propunвnd noţiuni de maximă generalitate ca: normă, raport social, act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză, efect, etc., toate acestea ţinвnd de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pe filosofi nu-i interesează analiza оnfăţişărilor concrete, variabile ale

9

dreptului, ci generalitatea lui, оn timp ce pe jurişti оi interesează tocmaiоnfăţişarea lui concretă, determinată desigur prin prisma unei perspective generale asupra lui. De aceea filosofia dreptului este filosofia оnsăşi aplicată şi asupra dreptului: „Filosofia dreptuluimeditează asupra conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de care nu se interesează nici o ştiinţă juridică particulară, deşi, paradoxal, fundamentele acestora оl au ca unic temei”[21, p.204]

Оn acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie conceptualizată asupra dreptului, pentru a-i dezvălui raţiunile participării lui la universalitatea fiinţei оn devenire, temeiul situării lui оn lume, măsura оn care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umană speranţa pentru adevăr şi binele public.

Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del Vecchio arată оntr-o celebră lucrare, „Lecţii de filosofie juridică”, că filosofia dreptului оşi orientează cercetările оn trei planuri:

- оn plan logic, investigвnd dreptul оn totalitatea sa logică, adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice trecвnd peste particularităţile lor şi urmărind conceptul universal al dreptului;

- оn plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor оn toate timpurile, cu alte cuvinte , este un produs al naturii umane”[14, p.28];

- оn plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician se mărgineşte a оnţelege şi a interpreta оn sens propriu normele pozitive, neоntrebвndu-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune. Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem juridic existent, fără a-i pune оn discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie оn drept, opunвnd astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.

Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, deşi distincte sunt totuşi conexe оntre ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul оn universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi оl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”[14, p.30].

10

Cu alte cuvinte, considerвnd dreptul оn esenţa lui universală, şi оn planul modului imperativ, filosofia dreptului оncepe unde sesfвrşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel оi dă temeiurile şi noţiunilefundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează, uneşte оn mod logic toate datele particulare ale jurisprudenţei. Regăsim aici raportul filosofie-ştiinţă оn sensul оntregirii lor reciproce: ştiinţa dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea metodele şi principiile; la rвndul său, filosofia dreptului trebuie să ia оn considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul jurisprudenţei, оi dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile. Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de către filosofi precum Aristotel, Toma D’Aquino, Hobbes, Locke, Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( оn Romвnia: S. Bărnuţiu, V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, ş.a.( la noi: M.Djuvara, E. Speranţia).

Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul că ideile despre drept ocupă un loc important оn opera lor. De asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au оnţeles că pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul dezvoltării gвndirii şi doctrinei lor, sunt indispensabile luări de poziţie filosofice.

Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şipregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic), ea făcвnd de altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de „filosofie practică”. Оn toate timpurile ea a оndeplinit atare funcţie. De aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia engleză de la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la 1789 au fost precedate de scrieri filosofico-juridice.

Оn final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe care ideea de justiţie оl poate juca оn elaborare reală a reglementărilor juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului specificităţii dreptului şi a оntemeierii raţionale a idealului de justiţie.

11

CAPITOLUL II

MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEIDREPTULUI

1. Antichitatea

Istoria filosofiei dreptului ne arată оnainte de toate, că оn fiecare epocă s-a meditat asupra problemei dreptului şi justiţiei, problemă care nu a fost deci inventată оn mod artificial, ci corespunde unei trebuinţe naturale şi constante a spiritului uman.

Filosofia dreptului la origine, nu se prezintă autonomă, ci amestecată cu teologia, morala şi politica. Оn primele оnceputuri confuzia era completă. Numai оncetul cu оncetul s-a făcut deosebirea. Ea apare оn mod tipic оn Orient, оn ale cărui cărţi sacre sunt tratate la un loc cosmogonia, morala şi elementele diferitelor ştiinţe teoretice şi practice. Dreptul este conceput оn spirit dogmatic ca un comandament al divinităţii, superior puterii omeneşti şi de aceea nu poate fi obiect de discuţie sau de ştiinţă, ci numai de credinţă. Astfel, legile pozitive sunt considerate indiscutabile, puterea publică existentă, ca expresie a divinităţii, inatacabilă. Cu toate acestea trebuie să amintim că unele dintre aceste popoare, spre exemplu indienii, chinezii, evreii, au adus contribuţii оnsemnate studiilor filosofice, mai ales оn ceea ce priveşte morala.

-Solon, a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor. Personalitate complexă, Solon a fost оn acelaşi timp poet, strateg, politician, legiuitor şi unul dintre părinţii democraţiei. A dat numeroase legi civile şi penale. Astfel, el afirmă principiul răspunderii juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze tribunalul оn această privinţă, posibilitatea оntemeiată pe ideea de responsabilitate şi solidaritate socială. Faima sa a fost sporită şi de

12

soluţii juridice inedite pentru vremea sa, ca de pildă scutirea de datorii. „Pe bătrвnul Socrate, cel atвt de drag mie, nu m-aş sfii să spun că esteDe aceea Solon şi-a cucerit numele de legiuitor, eliberator şi pacifist. omul cel mai drept dintre cei de atunci, оl оnsărcinară оmpreună cu alţii,

Aşa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenian” a lui Aristotel, să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-la fost o vreme оn care Solon introdusese оn rвndul delictelor politice şi facă părtaş la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare оnfruntвndneparticiparea “din indiferenţă sau tembelism” a cetăţenilor la viaţa primejdii de tot felul”[14, p.51].cetăţii. Cel găsit vinovat urma “să fie despuiat de onoruri şi scos din Deviza sa оn viaţă „cunoaşte-te pe tine оnsuţi” a rămas celebrărвndul cetăţenilor”. pвnă оn zilele noastre. Socrate a preconizat respectarea legilor de către

Este interesant modul оn care Solon a gвndit această problemă. sofişti şi nu numai a legilor ci şi a celorlalte reguli morale, afirmвndDemocraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care credinţa sa оntr-o justiţie superioară, оn care bunul cetăţean trebuie săcetăţeanul trebuie să le exercite pentru ca această formă de guvernare se supună legilor sociale. Modul senin şi sublim оn care Socrate asă nu fie pusă оn pericol. оntвmpinat moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţi

Opţiunea politică a fiecărui individ оn parte este foarte martiri ai gвndirii.importantă pentru formarea unei majorităţi care să confereguvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi оn acelaşi timp de a le putea -Platon, genial ucenic al lui Socrate, a exercitat o оnrвurire atвtjustifica prin оncrederea conferită de actul electoral. Fără această de adвncă asupra Occidentului culturii, оncвt fără el această cultură nuopţiune general manifestată nu ar mai putea fi invocată ca justificare a mai poate fi оnţeleasă. Platonismul este o latură permanentă a spirituluiunor decizii mai mult sau mai puţin corecte regula majorităţii. Iar acest european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţeafapt ar diminua cu mult autoritatea puterii оn faţa societăţii civile. De neоntrecută a formei antice şi a avвntului poetic. Avвnd оn vedereaceea, cetăţeanului i se oferă anumite drepturi şi libertăţi individuale natura socială a omului, cвt şi necesitatea unei оnţelegeripe care, оnsă, dacă nu le foloseşte, statul оşi arogă dreptul de a i le contractualiste оntre oameni оn societate, Platon argumentează căretrage, ba chiar de a-i nega chiar ţi condiţia de simplu cetăţean. dreptatea este оn interesul statului ideal. Оn „Republica” lui Platon ţelul

Este o viziune aparte оn ceea ce priveşte conceptul de libertate. оntregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel, esteExistă libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvвntului, virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clasedar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. sociale separate.Această оngrădire poate duce оn final la obstrucţionarea şi anularea Mai оntвi este nevoie оn cetate de o clasă care să оntruchipezetuturor celorlalte libertăţi. Practic cetăţeanului atenian i se impunea să- raţiunea, care să aibă virtutea оnţelepciunii. Cei ce aparţin acestei claseşi exercite drepturile democratice, оn caz contrar autoritatea statală trebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie ce e drept оn acţiuneaavвnd posibilitatea de a anula aceste drepturi. politică. Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai este

necesară o clasă de războinici şi gardieni care se opun tendinţelor-Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturii contrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. Оn sfвrşit,

universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterităţii, faimoasele sale cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurileconvorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi dreptate materiale pentru оntreaga societate. Coexistenţa armonioasă şiau fost оntruchipate de viaţa sa care a fost un neоntrerupt proces contra colaborarea acestor clase realizează dreptatea оn forma ei concretă şiinjustiţiei, precum şi оn moartea sa, cu valoare de simbol, care a prin ea se desăvвrşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devinădevenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura sa reală оn cetate, trebuie ca instituţiile şi activităţile cetăţii să fieluminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon:

13 14

determinate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spirite aristotelice păstrate se оmpart оn patru categorii: 1) opere de logică, 2)complexe ce observă оn mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii. metafizica, 3) opere naturaliste, 4) opere de etică, politică, retorică şi

Fiecare cetăţean trebuie să-şi оndeplinească doar datoria ce poetică. Lucrările sale cele mai importante care privesc filosofiacorespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii dreptului sunt „Etica” şi „ Politica”.ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, binele suprem esteelaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are fericirea produsă de virtute. Statul este o necesitate nu este o simplăasemenea capacităţi, ar оncerca să conducă statul sau să elaboreze legi, alianţă, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea şiatunci оn stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De fericirea universală. El reglementează viaţa cetăţenilor prinaceea filosofia, оnţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu intermediul legilor, care domină оntreaga viaţă, pentru că indivizii nu-оmpreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat оnţelepţi trebuie să se şi aparţin lor, ci statului.afle la cвrma statului şi prima lor datorie este de a-i оnlătura pe Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu este egalitatea.aventurierii de toata mвna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi El distinge mai multe tipuri de justiţie caracteristice dreptului.pentru оmbogăţirea personală. Prima dintre ele este justiţia distributivă, care se aplică la

Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare dintre asociaţi săcopiilor lor, Platon recomandă educaţia оn comun a copiilor. După ce primească o parte potrivit meritului său. Este o justiţie proporţionalăse nasc, copiii sunt predaţi оn creşe comune, unde toate mamele sau cum o numeşte chiar el „geometrică”.hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice Al doilea tip de justiţie este cea coercitivă, care ar putea să selegătură personală dintre mamă şi copil se оntrerupe. Astfel copiii se mai numească după cum propune Giorgio Del Vecchio, şi rectificativă,deprind cu gвndul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar egalizatoare, adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce.acestea оi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Acest tip de justiţie trebuie оnsă оnţeles оntr-un sens mai larg, elEducaţi оn comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun aplicвndu-se numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci şi aceloramai bine vieţii disciplinate оn cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi pe care Aristotel le numeşte involuntare, care apar din delicte, pentrupărinţi decвt cetatea. că şi acolo se cere o anumită egalitate adică o corespondenţă оntre

Concepţia juridică a lui Platon este unilaterală deoarece nu a delict şi pedeapsă.luat оn seamă decвt un singur aspect al lucrurilor: „orbit de ideeaarmoniei sociale, a sacrificat individul, orbit de ideea primatului -Cicero, a fost un om dotat cu calităţi excepţionale, cu marispeculaţiei, a sacrificat grupurile producătoare de bunuri” [32, p.68]. defecte şi cu o fire foarte complexă. Filosof, avocat, politician, estet, aCu toate acestea doctrina lui Platon despre drept are o deosebită fost asasinat de oponenţii politici.importanţă оn istoria dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omeneşti,permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor doctrine care descinde din aceeaşi raţiune din care descinde оnsăşi ordinearevoluţionare оn care este dominantă aspiraţia către un ideal. universală. Reflecţia superioară asupra dreptului-filosofia dreptului-

trebuie „să pună оn lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată оn-Aristotel, cel mai original discipol al lui Platon, este natura omului; apoi trebuie studiate legile de guvernare a cetăţilor şi

оmplinitorul raţionalismului оntemeiat de către Socrate şi оmbogăţit de numai după aceea urmează să discutăm despre legile şi statutelePlaton. Оn opere nepieritoare, Aristotel a lăsat cea mai sistematică şi popoarelor, aşa cum au fost ele stabilite şi scrise, fără a omite nicimai enciclopedică moştenire culturală. După conţinut operele drepturile civile ale poporului nostru”[8, p.17].

15 16

Legile au оn ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu dinpărerile variabile ale oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce după voinţa divină. Cicero a fost cel mai mare orator al latinităţii.

2. Evul mediu

Se consideră оn mod convenţional că evul mediu filosofic оncepe cu secolul al V-lea şi că durează o mie de ani. Filosofia medievală reprezintă o realitate culturală extrem de complexă, care deşi pusă оn oarecare dificultate de teologie, nu şi-a pierdut sensul şi nici conştiinţa propriilor valori.

Filosofia medievală europeană a fost marcată de două mari momente: apologetica şi patristica. Оn linii mari apologeţii (Justin,Tertulian, Tatian) sunt primii apărători ai creştinismului, iar apologiile, reprezintă „expuneri parţiale ale credinţei creştine şi tentative dejustificare оn faţa filosofiei greceşti”[32, p.15].

-Оn acest sens, primul scriitor creştin african de limbă latină, Tertulian, un scriitor admirabil, remarcabil pentru stilul fin al limbii literare pe care o foloseşte оn scrierile sale, ca şi pentru argumentarea pertinentă a ideilor sale teologice, este cel care deschide prin opera sa teologică epoca de aur a literaturii latine creştine.

Epoca оn care a trăit Tertulian, precum şi cea оn care au activat Sfвntul Ciprian sau Fericitul Augustin vor fi marcate de o intensă luptă оmpotriva ereziilor. Оn raport cu ceilalţi doi teologi creştini, activitatea lui Tertulian va fi una care va sta sub semnul afirmării unor reguli generale de acţiune оmpotriva ereziilor, care vor fi urmate, mai mult sau mai puţin, şi de ceilalţi apologeţi creştini de limbă latină, originari din Africa (Minuciu Felix, Sfвntul Ciprian al Cartaginei, Arnobiu, Lactanţiu şi Fericitul Augustin).

Patristica, la rвndul ei, numeşte ansamblul operelor creştine care datează din vremea părinţilor bisericii, iar reprezentanţii ei, Aureliu Augustin şi Toma D`Aquino, abordează numeroase şi variate probleme de drept, exprimвnd un punct de vedere original оn filosofia dreptului.

17

-Aureliu Augustin. Punctul de plecare al filosofiei salecreştine, este lupta contra scepticismului şi setea după un adevăr absolut, mai presus de orice оndoială, care poate fi găsit оn dogmatismul credinţei. După Augustin, adevărul este оn sufletul omului, оn gвndirea şi simţirea sa. Dumnezeu este izvorul adevărului, este temelia existenţei şi principiul binelui. Drept şi just nu poate să fie ceva decвt prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia bisericii. Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au ca menire să apere pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu.

Augustin a elaborat, sub influenţa lui Platon, o teorie a ilumi-nării intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat оntreaga filosofie creştină: de cвte ori facem o judecată, descoperim o normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin care оnsuşi Dumnezeu ne luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea morală a unui act uman, ideea divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi reuşim să-l apreciem.

-Toma D`Aquino, a fost un intelectualist şi un raţionalist, оn opera sa el izbutind să contopească aristotelismul cu dogmele bisericii şi cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem ce a dăinuit pвnă astăzi ca model al filosofiei catolice.

Are un merit deosebit оn traducerea lucrărilor lui Aristotel. Prin el оn Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A оncercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite оn 1323 a fost canonizat. Filosofia tomistă este complexă, are o bogăţie impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la оnvăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările оn plan filosofic.

Pentru Toma D`Aquino, credinţa este raţiunea divină la nivelul omenesc, un reflex mărginit al adevărurilor infinite. Omul trăieşte pentru a оnţelege lumea şi a contempla adevărurile eterne. Legea divină se găseşte оn оnţelepciunea lui Dumnezeu. Legile naturii sunt un rezultat al celor divine. Dintre ele face parte „dreptul natural”,corespunzвnd naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limite

18

оntre care trebuie să se desfăşoare activitatea omenească şi pot firegăsite оn cuprinsul celor zece porunci ale „Vechiului Testament”.

Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorită оmprejurărilor diverse şi intervenţiei arbitrariului omenesc. Ea nu este dreaptă decвt оn măsura оn care se menţine оn acord cu dreptul natural, dar cuprinsul ei depinde de nevoile şi condiţiile de viaţă ale oamenilor. Există aşadar o ierarhie valorică a legilor, оncepвnd cu cele eterne şi sfвrşind cu cele omeneşti, de la principiile cele mai largi şi necesare pвnă la normele cele mai оnguste, variabile şi capricioase.

3. Epoca modernă

Оnnoitoare, sub multiple dimensiuni, a spiritului uman, Renaşterea şi după ea epoca modernă, оnscriu оn istoria gвndirii umane o preocupare accentuată pentru problematica socială, оndeosebi pentru cea politică şi cea juridică.

Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se caracterizează prin apelul la experienţă, care, cere ca, cercetarea naturii să se facă fără prejudecăţi prin proclamarea libertăţii de gвndire.

Оn cadrul filosofiei renascentiste deosebim două elemente: pe de o parte revine modalitatea de gвndire antică sub forma reоnnoirii filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care dezvoltă şi o gвndire platonică. A doua şcoală filosofică este Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d`Abano şi Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel, fiind de abia acum mai bine conturată.

Оn domeniul filosofiei cel care va fi оntemeietorul noilor tendinţe este Nicolo Cusanus, care, deşi cardinal era un om foarte cult influenţat de umanism, lucrarea sa numită „Di docta ignoraţio”, ridică nişte probleme foarte importante şi presante, de-a dreptul uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine teza despre infinitatea universului. De asemenea el era un bun

19

cunoscător al matematicii şi vorbea despre rolul metodologic alacesteia.

Concepţiile cele mai reprezentative ale Renaşterii sunt, din acest punct de vedere, cele ale lui Nicolo Machiavelli оn Italia, Jean Bodin оn Franţa, B. Spinoza şi H.Grotius оn Olanda, J. Locke şi Th.Hobbes оn Anglia, Althusius şi Pufendorf оn Germania.

Filosofia dreptului оn epoca modernă este strălucit reprezentată de J.J.Rousseau, Ch. Montesquieu, Leibnitz, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, ş.a.

- Nicolo Machiavelli, a fost figura cea mai caracteristică a mişcării de regenerare şi independenţă, de liberă exprimare a faptelor politice şi a realităţilor secolului al XVI-lea оn spiritul timpurilor noi, bazвndu-se pe observaţia istorică şi psihologică, оn afară de orice preocupare dogmatică. Оn operele sale principale „Principele” şi„Arta războiului” analizează cauzele care asigură stabilitatea unui guvern, şi оncearcă să tragă concluzii оn acest scop din analiza societăţilor din istoria antică.

După cum precizează gвnditorul renascentist, cele mai bune forme de guvernămвnt sunt cele mai simple, adică monarhia şi republica. Domnia uneia singure reprezintă tiranie, domnia tuturor libertatea, dar aceste doua forme sunt bune la acelaşi popor, dar la locul şi timpul lor.

Am precizat mai sus că republica este domnia tuturor, dar cu toate ca aceasta este uşor de formulat, situaţia se schimbă atunci cвnd este vorba de realizarea ei practică.Dacă aruncăm o privire asupra populaţiei unui stat vom desprinde doua mari clase: cei care nu au nimic şi muncesc numai pentru a trăi şi cei care au, dar muncesc pentru a le spori sau măcar pentru a le păstra.

Prima clasă aparţine proprietarilor sau a poporului, iar cea de-a doua reprezintă clasa aristocraţilor. Оn organizarea republicană, aceste doua clase vor lua parte оmpreună la guvernarea statului. Оn această situaţie, nici una dintre cele doua clase nu va putea face nimic fără cealaltă, interesele lor opuse ţinвndu-se оn frвu reciproc. Оn situaţia оn care să spunem, aristocraţia ar deveni puternică, ea s-ar transforma оntr-o tiranie ereditară a cвtorva familii, adică оn oligarhie. Pe de altă

20

parte, dacă plebea ar deveni peste măsură de puternică ar fi pus оn dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural este datpericol respectul legilor iar prin violenţa ar duce statul la dispariţie. de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru

Nevoia echilibrului оntre cele doua clase aduce оn scenă satisfacerea оnclinării noastre naturale pentru viaţa socială”[24, p.762],instituţiile caracteristice republicii. Voinţa aristocraţiei este exercitată afirmă pe bună dreptate filosoful romвn P.P.Negulescu, оn „Filosofiaоn senat, a poporului оn comiţii. Interesele aristocraţiei sunt apărate de Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orienteazăea оnsăşi, pe cвnd interesele poporului sunt apărate de tribun. Iar in оntregul drept:cazul оn care cele două clase nu se оnţeleg şi intră оn conflict este - respectarea a tot ce e al altuia;nevoie de intervenţia unui organ excepţional care nu poate fi altul - respectarea angajamentelor;decвt dictatorul. - repararea pagubelor pricinuite altora;

El consideră că republica este mai aptă decвt monarhia de a - pedeapsa echitabilă a celor care оncalcă aceste principii.consolida şi dezvolta statul mărturisind totodată mai multă оncredere оn Оn ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teorieipopor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unitfundamentele statului, pentru lege care trebuie să fie egală pentru toţi de bună voie оntr-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost deca una dintre condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic. primejdii şi оn vederea folosului reciproc, transferвnd suveranitatea

asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii.-Jean Bodin, afirmă că unul dintre cele mai importante şi Cвt priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că оn

probabil principalul fundament al republicii constă оn a adapta cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decвt un drept оnguvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale la care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărвreanatura locurilor, oamenilor şi timpului. Оn opinia lui Bodin, există fiecăruia de a respecta convenţiile оncheiate оntre state, egale şicinci forme de manifestare a suveranităţii: independente. Оn relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată

- puterea de legiferare; războiului, dar оn virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se- dreptul de declara război şi a оncheia pacea; apăra, de a folosi forţa оmpotriva forţei [15, p.530].- dreptul de numire a оnalţilor magistraţi; -Thomas Hobbes, a fost apreciat ca unul dintre cei mai- recunoaşterea suveranităţi de către supuşi; importanţi autori de filosofie a dreptului. Premisele filosofice de la- dreptul de graţiere şi amnistie. care el pleacă pentru a deduce concepţia sa politică sunt: omul nu esteSuveranitatea nu cunoaşte deasupră-i decвt legile eterne ale sociabil de la natură, omul este оn mod natural egoist, caută numai

justiţiei. Toate celelalte sunt sub ea, fiindcă le face ea оnsăşi. Această binele său propriu, este insensibil faţă de cel al altora. Dacă omul ar fiputere supremă aparţine statului, considerat ca un organism colectiv. guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabilŢinвnd seama de acest criteriu, Jean Bodin distinge trei tipuri de stat: un război permanent оntre fiecare individ şi semenii săi, potrivitmonarhia, aristocraţia şi democraţia. Оn opera sa mai sunt expuse şi dictonului „homo homini lupus”. Hobbes afirmă posibilitatea de a ieşialte teme precum cea a administraţiei finanţelor, a separării puterilor оn din acest impas, graţie unui contract care conţine renunţarea fiecăruistat, a toleranţei religioase faţă de luptele sălbatice dintre catolici şi individ la acea libertate neоngrădită, proprie dreptului natural renunţareprotestanţi оn evul mediu. оn favoarea unui suveran care impune legile şi stabileşte ce este just şi

injust, licit şi ilicit. Acesta este statul, o creaţie artificială, o maşină-Hugo Grotius, jurist olandez, este оntemeietorul dreptului omnipotentă, care putere nelimitată asupra indivizilor. Prin aceasta,

internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre оntemeietorii Hobbes se arată reprezentantul tipic al absolutismului care prin

21 22

centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei şi a De asemenea, scrisorile sale asupra toleranţei, оl recomandă cadesfrвului. fiind primul mare iluminist european teoretician al toleranţei

Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, оn starea de natură, religioase, оntemeietor al principiilor pe care se va axa toleranţaоntre oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra modernă şi оn domeniile moral, intelectual, politic.tuturor (bellum omnium contra omnes), pentru că оn natura umană ar Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate creatoare aexista trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite(care generează lupta pentru cвştig); 2) spiritul de neоncredere (deter- drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh saumină lupta pentru asigurarea propriei securităţi); 3) dorinţa de glorie conducător. Оntre drepturile naturale, dreptul de proprietate este(provoacă lupta pentru reputaţie). esenţial. Oamenii se asociază оntr-o comunitate organizată оn baza unui

Hobbes a considerat că оn natura umană există, de asemenea, contract social оncheiat оntre fiecare membru pentru a obţine avantajetrei pasiuni care i-au determinat pe oameni să оncheie un contract pe care nu le pot avea, individual, оn starea de natură. Contractul social(pact) de neagresiune şi să se asocieze, şi anume: 1) teama de moarte, este fundamentul contractului de guvernămвnt, оn care puterea politică2) dorinţa de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3) este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei оnşişi fiind creatorii şisperanţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei beneficiarii acestei оntreprinderi. Statul este bazat pe un contract оntrepasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace. cel care conduce şi supuşi care-i dau puterea astfel оncвt bunăstarea

Оn consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi celor din urmă să crească, iar proprietăţile lor să fie protejate оntr-unnaturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi fel оn care, оn starea de natură, nu este posibil.următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este cădoua - legea libertăţii şi 3) a treia - legea egalităţii. semnificaţia capitală a operei lui John Locke este legată de idealul

eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. Оn- Ipostaze ale contractului social оn concepţia politică a lui concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă,

John Locke idee preluată de modernitate.John Locke s-a născut оn 1632 la Wrington (оn sud-vestul Exercitarea autorităţii, оn epoca post renascentistă, poate fi

Angliei) şi a murit оn anul 1704, fiind contemporan cu războaiele civile justificabilă şi legitimă numai оn interiorul unor cadre liber-consimţiteengleze, abolirea monarhiei, Restauraţia şi alte evenimente politice şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune оnepocale. A avut preocupări academice; a predat la Colegiul Christ mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguliChurch din Oxford. Datorită convingerilor sale politice a fost nevoit să pentru toate domeniile şi situaţiile. Оn starea naturală concepută desuporte exilul оn Olanda, pe vremea domniei lui Iacob al II-lea. Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea

Lucrările sale asupra guvernării, sunt considerate drept textele personală, dreptul la muncă, şi, pe cale de consecinţă, la proprietatede bază ale doctrinei democratice moderne (ale constituţionalismului, care se bazează tocmai pe muncă. Trecerea de la starea de natură laparlamentarismului, supremaţiei dreptului etc.) şi оn acelaşi timp, societatea politică este considerată de John Locke ca o reacţie laprefigurările principale ale liberalismului modern. Liberalismul, оn fenomenele de lăcomie, conflict şi incertitudine a comunităţii оnvarinta sa politică s-a născut оn urma războaielor religioase din stabilirea de valori şi repere comune de convieţuire.secolele XVI-XVII, ca o оncercare de rezolvare a problemei teologico Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris оntr-un-politice. mod abstract de către Locke, оn trei etape, ca faze ale contractului

social şi al consimţămвntului: оn prima etapă oamenii trebuie să fie

23 24

unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţiona de condiţii dobвndite оn decursul experienţei sociale, cum suntоmpreună şi a-şi susţine drepturile; оn a doua etapă oamenii care au moravurile, comerţul, оntrebuinţarea monedei, credinţele religioase,ajuns la acord trebuie să creeze prin consimţămвntul lor instituţiile etc.legislative şi celelalte instituţii ale statului; оn a treia etapă, cei care au Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statuluiproprietăţi trebuie să-şi dea acordul lor, direct sau prin reprezentanţi, a avut şi are o mare rezonanţă contemporană. Principiul ei directorasupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească. constă оn faptul că „pentru a оmpiedica abuzul de putere, lucrurile

Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individuale trebuie astfel orвnduite, оncвt puterea să оngrădească puterea” [22,naturale (nu o negare a acestei libertăţi) care-şi regăseşte оn stat p.15]. Оn acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează că оn fiecaregaranţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care fac stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivăposibilă funcţionarea statului ca un organ superior de protecţie. Pentru privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivăa demonstra că funcţionarea statului trebuie să se bazeze pe anumite privitoare la cele ce ţin de dreptul civil, adică puterea statului.principii, aceste principii nu sunt оntemeiate pe raţiunea pură, ci sunt Оntreaga sa operă ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptulregăsite оn momentul naşterii Statului. popoarelor, un apărător pasionat al relaţiilor paşnice оntre ţări, al

Principiile de funcţionare a Statului sunt o consecinţă a acestor prieteniei şi colaborării dintre ele. Оn domeniul dreptului internaţional,origini. Atribuirea consensului cetăţenilor pentru instituirea puterii opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal оn оntreaga literatură juridicăpolitice lasă deschisă acreditarea ideii că cetăţenii ar putea oricвnd să a secolului său.revoce guvernămвntul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri seregăsesc cu pregnanţă оn Declaraţia de Independenţă a celor 13 State - Jean Jaques Rousseau, a fost un reprezentant tipic al epociiAmericane, de la 4 iulie 1776, care stipuleză expres nu numai dreptul, sale, cu o influenţă hotărвtoare asupra Revoluţiei franceze. El a adвncitdar şi obligaţia („duty”) cetăţenilor de a schimba guvernămвntul care teoria supremaţiei puterii legislative, imaginвnd cel mai liberalse оndepărtează de la scopul pentru care a fost instituit. Pe de altă contract social posibil, оn care, оn cadrul unei comunităţi, fiecareparte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voinţă, mandatează оncheie un acord cu fiecare.autoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poate Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectivaconstitui drept argument că puterea politică este legată de оndeplinirea filosofiei dreptului: „Discursul asupra originii şi fundamenteloracestor scopuri. inegalităţii dintre oameni” şi „Contractul social”, opere care se

leagă оntre ele şi se оntregesc.-Charles Montesquieu, a rămas оn conştiinţa contemporanilor Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi şi egali,

şi a posterităţii prin lucrarea sa fundamentală „Despre spiritul trăind cu o extremă simplitate оn păduri, numai după perceptele naturii,legilor”, despre care s-a spus că este cea mai completă оn domeniul оn aşa numita „stare naturală”. Оn această primă epocă omul nu era оncăpoliticii de la Aristotel pвnă atunci. Legile societăţii nu-i apar lui corupt de civilizaţie. El era bun, pentru că omul se naşte bun, ca tot ceMontesquieu ca impuse оn mod arbitrar, ci ca raporturi necesare, vine de la natură, şi era fericit. Prin apariţia proprietăţii private şi adecurgвnd din natura lucrurilor. Legile оn оnţeles juridic, оn materie dominaţiei politice s-a născut un regim de inegalităţi, creвndu-se opolitică penală, civilă, sunt realizări necesare, оn funcţie de o serie de antinomie profundă оntre constituţia nativă a omului şi condiţia safactori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau după socială.condiţiile de timp ale istoriei: forma de guvernămвnt, diferitele forme „Contractul social” urmează aceeaşi ordine de idei şi exprimăde libertate politică, climatul sau natura teritoriului, precum şi o serie regretul pierderii stării naturale, recunoscвnd că o reоntoarcere pură şi

25 26

simplă la starea naturală, după atingerea civilizaţiei este imposibilă. Оn Kant distinge două specii de judecăţi: analitice şi sintetice.esenţă el observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria Judecăţile analitice sunt acelea оn care predicatul aparţine subiectului,libertăţii şi egalităţii, iar pentru regăsirea echilibrului iniţial, el recurge fiind conţinut implicit оn conceptul acestuia. Judecăţile sintetice, suntla ideea contractului social. judecăţi extensive, adăugвndu-i noţiunii obiectului un predicat. El mai

După Rousseau, contractul trebuie conceput оn modul următor: distinge оntre cunoaşterea apriori şi cunoaşterea aposteriori: ”Оn cele cepentru moment indivizii să confere drepturile lor statului care apoi le urmează, vom оnţelege deci prin cunoştinţe apriori nu pe acelea care auredă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale, ci loc independent de experienţă, ci pe acelea care sunt independente dedrepturi civile). Оn acest mod, actul fiind оndeplinit оn chip egal de orice experienţă. Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice saucătre toţi, nici unul nu va fi privilegiat, iar egalitatea este asigurată. acelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experienţă”[20,Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decвt expresia voinţei p.52].generale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ci Judecăţile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prinexprimă adevărata suveranitate, care este potrivit concepţiei sale mijlocirea experienţei, ne оnvaţă ceva nou, care nu este deja implicat оninalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă. subiect pe cвnd judecăţile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai este

Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau necesară experienţa pentru a cunoaşte ceea ce este cuprins dinaintesuveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social, оntr-un concept dat.ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de Оn cazul dintвi оnsă, legea are forma unui imperativ, deoarece laun anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin om, deşi socotindu-l fiinţă raţională, putem presupune o voinţă pură,liberul său sufragiu. dar, văzвndu-l afectat cu trebuinţe şi mobiluri sensibile, nu o voinţă

Оn consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legis- sfвntă, adică o voinţă care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legiilativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul morale.(puterea legislativă) оnsărcinează un corp administrativ sau o magis- De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, caretratură (ca putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţine- porunceşte оn mod categoric, deoarece legea e necondiţionată; raportulrea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de unei atari voinţe faţă de această lege e dependenţă, sub numele deinteres particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului obligaţiune, care оnseamnă o constrвngere la o acţiune, deşi numai prinsocial. Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit raţiune şi prin legea ei obiectivă.principe cвnd e activ, şi guvernămвnt cвnd e pasiv. Ea se cheamă datorie, deoarece o alegere voită afectată оn mod

Aşadar, puterea legislativă оşi subordonează puterea executivă, patologic (deşi nu determinată prin aceasta, deci tot оncă liberă)poporul este suveran оn raport cu principele. Suveranitatea poporului, conţine o dorinţă ce izvorăşte din cauze subiective. Din aceastăargumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă. pricină, alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului de

determinare obiectiv pur, avвnd deci nevoie, ca de-o constrвngere-Immanuel Kant, este fără nici o оndoială, unul dintre cei mai morală, de оmpotrivirea raţiunii practice, care poate fi numită o

mari filosofi din toate timpurile, „poate chiar cel mai mare”[14,p.107]. constrвngere interioară, dar intelectuală, оn cea mai autarcă inteligenţăImportanţa operei sale depăşeşte cu mult limitele filosofiei dreptului. alegerea voită e reprezentată cu drept cuvвnt ca nefiind capabilă deEl reprezintă оn filozofie o nouă direcţie: criticismul. Problema nici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vederekantiană este deci, de a supune şi raţiunea оnsăşi unei critici. obiectiv, iar conceptul sfinţeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nu

27 28

o ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar totuşi deasupra internaţional trebuie să fie оntemeiat pe un federalism al statelorlegilor practice limitative, deci deasupra obligaţiunii şi datoriei. libere”; 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile

Kant distinge оntre raţiunea pură, despre care am făcut cвteva ospitalităţii universale”.referiri, prin care omul оncearcă să cunoască lumea răspunzвnd laоntrebarea „ce este” şi raţiunea practică, la care recurgem cвnd vrem -Georg Wilhelm Friedrich Hegel, prin filosofia lui, a avut unsă ne orientăm acţiunile, оntrebвnd ”ce trebuie să fie?” mare impact asupra lumii contemporane. Оn gвndirea sa se află cheia

Fiecare dintre indivizi posedă o voinţa liberă, ca pe un bun tuturor marilor ideologii apărute оncepвnd cu secolul al XIX-lea:оnnăscut şi inalienabil, оnsă convieţuirea dintre voinţele libere ar fi cu liberalismul, marxismul, fascismul. Principalele opere scrise de Hegel,neputinţă, dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această sunt:”Fenomenologia spiritului”, „Ştiinţa logicii”, „Filosofialimitare reciprocă este dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii dreptului”,”Prelegeri de estetică”.оn care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora, Concepţia lui fundamentală este idealismul absolut оn sensоn conformitate cu o lege universală a libertăţii. obiectiv. Pentru Hegel, ceea ce e raţional este real şi ceea ce este real

Kant caracterizează un stat fie оn funcţie de forma stăpвnirii, este raţional. El face din contradicţie оnsăşi baza filosofiei sale, iaradică de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă, fie sarcina raţiunii este să medieze оntre ele, să le оmpace. Spirituldupă modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la obiectiv, se prezintă оn trei forme: drept, morală şi obicei, iar spiritulmodul оntemeiat constituţional ... prin care statul оşi foloseşte omnipo- subiectiv se оmparte оn: suflet, conştiinţă şi raţiune. Cele mai оnaltetenţa” (Kant, Spre pacea eternă). culmi le atinge spiritul absolut оn alte trei forme: arta, religia şi

După forma stăpвnirii, filosoful operează distinct obişnuit оntre filosofia. Aşadar dreptul apare ca primă formă a spiritului obiectiv.autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce), aristo- Primul aspect al dreptului, este obiectiv şi exterior persoanei:craţie sau puterea nobililor (unde unii, cвrmuiesc) şi democraţie sau este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitateaputerea poporului (unde toţi posedă puterea supremă). subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală şi socială,

Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea moralitatea obiectivălibertăţii de gвndire este nu forma de conducere, ci forma de guver- Hegel distinge оn istoria omenirii trei mari momente ale progre-nare. Aceasta este fie republicană, fie despotică. Оn explicaţia kantiană, sului ideii de libertate şi, corespunzător, ale istoriei reale, practice.republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei au ştiutlegislativă, оn timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul rati- că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care auficвnd autoritar legile pe care el оnsuşi le-a dat. trăit оn cadrul unor despoţii, al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe

Scopul statului, este, după Kant, numai protecţia dreptului. o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman, care au ştiut căStatul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi оn stăpвni şidrepturile lor, dar nu trebuie să se amestece оn activităţile individuale. sclavi, оn liberi şi neliberi. Оn fine, оn cadrul creştinismului şi, apoi, alОn acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicвndu-se numai la ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor,acţiune, presupune o constrвngere, ceea ce distinge dreptul de virtute. naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca

Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole atare e liber.preliminare şi trei articole definitive. Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă şi

Articolele definitive оn vederea păcii eterne cer următoarele: 1) statul. Familia este prima rădăcină etică a statului, societatea civilă este„constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”; 2) „dreptul o realitate economică fondată pe interese egoiste şi antagoniste ale

29 30

indivizilor, iar statul este imaginea raţiunii eterne, garanţie a bineluicomun.

Deasupra statului nu este decвt absolutul, de unde, consecinţa importantă că nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra lor. Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece conflictele оntre state, neputвnd să fie aplanate printr-o jurisdicţie superioară, vor trebui să se rezolve оn cele din urmă prin război, care este un fel de judecată divină.

Оn filosofia naturii, considerвnd natura ca o primă оncorporare a Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a na-turii. Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii, existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chi-mic, precum şi evoluţia lumii vii.

Dincolo оnsă de fetişizarea statului, de admiraţia pentru birocraţia prusacă, esenţiale rămвn logica extraordinară a lui Hegel şi viziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul şi justiţia au un caracter istoric. Ele evoluează şi rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din toate antagonismele.

4. Epoca contemporană

-Emile Durkheim, este considerat părintele sociologiei franceze şi unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Pe linia pozitivismului ştiinţific, fondat de August Comte, Durkheim abordează sociologia ca o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi identifică două caracteristici ale faptelor sociale: exterioritatea (existenţa lor fizică оn afara individului uman) şi constrвngerea (ca presiuneexercitată asupra individului de către semenii lui pentru a-l integra оn societate).

Cercetвnd faptele sociale, viaţa socială, Durkheim face distincţia оntre două tipuri de nevoi umane. Pe de o parte, nevoi comune, care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate de tip mecanic. Pe de altă parte, oamenii au nevoi diverse şi aptitudini diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a

31

muncii şi un alt tip de coeziune socială, solidaritatea organică. Оn acestcontext, geneza normelor sociale şi оn particular a normelor juridice, trebuie căutată оn varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, оn mediul social.

Norma juridică, nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă, ci ca o variabilă schimbătoare оn funcţie de nevoile istorice şi aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul, aşadar, are o natură socială şi nu se poate sustrage interdependenţelor sociale.

Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială, Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept: dreptul represiv (dreptul penal) care intră оn aplicare dacă se оncalcăsolidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul comercial), pentru protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce se impune atunci nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor individuale (subiective), ci necesitatea coeziunii sociale оn vederea оndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a grupurilor sociale.

-Eugen Ehrlich, reputat jurist austriac, este unul din fondatorii sociologiei dreptului. Teza fundamentală a concepţiei sale, a fost exprimată оn următorii termeni. ”Centrul de greutate al evoluţieidreptului nu se găseşte nici оn legislaţie, nici оn ştiinţa juridică, nici оn deciziile judiciare, ci оn societatea оnsăşi”. El face distincţia оntre principiile statice şi principiile dinamice ale justiţiei. Justiţia statică, realizată cu ajutorul dreptului oficial, pozitiv, rigid şi imobil şi care tinde să consolideze condiţiile de existenţă ale societăţii, trebuie să fie temperată şi completată cu o justiţie dinamică, ce trebuie să aibă оn vedere dreptul viu, principalele fapte motrice rivale din societate, ideile individuale şi cele colective.

Sarcina specifică a sociologiei juridice оn concepţia lui Ehrlich, este tocmai investigarea dreptului viu, a realităţilor juridice dinamice, a faptelor sociale оn drept. Acest lucru se poate face cu ajutorul observaţiei directe, prin studierea actelor juridice de aplicare a dreptului, a jurisprudenţei, care trebuie să coreleze legislaţia cu condiţiile concrete оn care se aplică dreptul, stimulвnd dezvoltarea socială.

32

-Mircea Djuvara, a fost personalitatea reprezentativă a finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşteriiculturii juridice romвneşti din perioada interbelică a Romвniei, „un juridice. Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşireateoretician şi filosof al dreptului”[10, p.68]. oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru că

A fost profesor la Academia de Drept internaţional de la Haga ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind оnşi a ţinut prelegeri оn specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena şi privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care esteMarburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii: filosofia generală.Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, Societatea de studii Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptuluiFilosofice etc., a participat şi la viaţa politică a Romвniei, оn cadrul evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistemPartidului Naţional Liberal. Pe plan intern a fost deputat, filosofic, este dependentă de o atitudine оn raport cu marile problemevicepreşedinte a Camerei şi ministru al Justiţiei. Pe plan extern a ale omului şi societăţii. De aceea tezele folosofiei dreptului vor serviactivat оn calitate de consilier juridic pe langă delegaţia permanentă a оntotdeauna pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv.Romвniei la Conferinţa de Pace de la Paris. A pledat călduros şi Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse prin cutumecompetent cauza Romвniei оn timpul Conferinţei de Pace din 1919 şi şi legi, este dreptul care se aplică оntr-o societate la un moment dat şiprin volumul “La guerre roumanie”, 1916-1918. care trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi

El concepe Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivă normele dreptului raţional.sintetică, generalizatoare, care reţine ceea ce este persistent оn drept, Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuăpermanenţele juridice. Această perspectivă juridică asupra dreptului, prin surprinderea semnificaţiei acestuia оn viaţa social-umană.se completează cu perspectiva filosofiei dreptului, care „porneşte de la Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistenţă a voinţelor libere,filosofie, de la concepţiile despre viaţă şi le confruntă cu rezultatele subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orienteazăştiinţei, caută să ajungă la rezultatele sale.”[11, p.27]. gвndirea sa juridică, vădeşte puternica influenţă a filosofiei kantiene

Juristul romвn relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul că asupra formării sale.realitatea juridică оn esenţa ei implică subiecte de drept, drepturi şi O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produsobligaţii, activităţi care formează obiectul juridic al acestor drepturi şi оn planul analizei raportului dintre drept, stat şi naţiune. Respingвndobligaţii, sancţiunea juridică recunoscută ca urmare a stabilirii unor ideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat divinizareaobligaţii juridice. Dreptul, precizează M. Djuvara arată „actele absolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul lapermise, interzise sau impuse оn societate pe baza ideii de justiţie”. El ideea de justţtie, dovedindu-se a fi astfel o concepţie greşită şi chiarface o distincţie importantă оntre dreptul raţional şi dreptul pozitiv. primejdioasă, Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se оntemeiazăAstfel, toate judecăţile prin care se constată justiţia acţiunilor оn pretutindeni pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete.societate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept raţional. Astfel, poporul romвn оşi оntemeiază dreptul pozitiv pe viaţa naţională.Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de оndatorire eticăsocietate şi le făureşte raportвnd ideea de justiţie la condiţiile ei supremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică.specifice. Justiţia, apreciază juristul romвn, este o valoare raţională şi Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică,se impune prin propria sa autoritate. pentru realizarea unei ordini in acţiunile naţiunii este nevoie de

Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptului conducerea unei elite politice, de o legatură solidă оntre conduşi şiar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi conducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poatespecificul acestuia in raport cu alte domenii ale activităţii umane,

33 34

fi desfăcut de juridic, ci el este forma cea mai оnaltă a juridicului,оntrucвt se subordoneaza ideii de justiţie.

Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării dreptului şi al ideii de justiţie. Obiectivitatea este datorată unei activităţi creatoare, dialectice care să constate că o acţiune este justă pentru că scopul ei nu intră оn contradicţie cu scopurile celorlalţi semeni ai noştri. Sunt doar cвteva idei, dintr-un sistem de gвndire original, de certă valoare.

Iată cum un mare cărturar romвn printr-o operă extrem de fecundă, prin idei şi o argumentaţie foarte clare, solide a impus filosofia romвnească a dreptului оn circuitul european; prin valoarea şi actualitatea sa conceţia filosofică a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a propus noi standarde de referinţă in planul modernităţii exercitвnd o influenţă de bun augur asupra şcolii romвneşti a dreptului, mai cu seamă оn ultima parte a secolului al XX lea. Nu оntвmplător, cunoscutul filosof italian Giorgio Del Vecchio оl considera pe Djuvara ca pe unul dintre cei mai mari gвnditori contemporani in filosofia dreptului.

-Hans Kelsen, un remarcabil reprezentant al teoriei dreptului, expresia cea mai desăvвrşită a pozitivismului juridic şi a normativismului, care a respins оn totalitate poziţiile dreptului natural, ale sociologiei juridice sau ale şcolii istorice a dreptului. Afirmaţia fundamentală care stă la baza teoriei kelsiene, este aceea că dreptul este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze şi efecte, cum este cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. Оn viziunea lui Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: imperativul imperativ, constrвngerea, validitatea, оnlănţuirea şi eficacitatea.

Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără condiţii, (de ex. „să nu minţi”), norma juridică este un imperativ,prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (ex. „dacă nu-ţi plăteşti impozitul, vei plăti penalizări”).

Norma juridică este concepută sub regimul constrвngerii, organizată şi specifică оn raport cu norma morală.

35

A treia condiţie de оndeplinit ca o normă să fie juridică estevaliditatea. Ea provine dintr-o superioară, preexistentă, deoarece dreptul este conceput ca o disciplină de sistem.

A patra condiţie subliniază tocmai, оn consecinţă că dreptul este un sistem ordonat şi coerent. Această ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice, deci orice sistem juridic nu este altceva decвt o ierarhie de relaţii normative.

Оn al cincilea rвnd, o normă juridică nu este valabilă decвt ea este efectivă, şi se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a lui Kelsen se оnscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea gвndirii juridice, prin aportul său specific оn ceea ce priveşte rigoarea conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice, conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de concretizare, raţionalizarea structurilor dreptului, etc

CAPITOLUL III

ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSULJURIDIC

1. Dreptul natural

Am оncercat оn capitolul anterior să prezentăm selectiv, cu titlu ilustrativ, cвţiva gвnditori reprezentativi care şi-au adus contribuţia la formarea şi dezvoltarea gвndirii juridice de-a lungul timpului.

Оn cadrul gвndirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu germeni оncă din antichitate, cu evocări şi оn epoca contemporană, se оnscrie şcoala dreptului natural. Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie căutate оn ideea de ordine universală care guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă a naturii umane оn orice loc şi оn orice timp. Se poate

36

constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv,creaţie a oamenilor, care se concretizează оn legi şi alte acte normative şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern, universal. Şi se impune dreptului pozitiv.

Originea concepţiei dreptului natural o găsim оncă оn antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi la cei romani. Gвndirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, оnrădăcinate оn tradiţiile cele mai vechi, aureolate de credinţe religioase. Se făcea distincţie оntre legea naturală şi legea scrisă, оntre justiţia naturală şi cea legală. Оn evul mediu, părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au menţionat ideea dreptului natural, căutвnd оnsă să-i dea un fundament religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin dat raţiunii spre binele comun (Toma D`Aquino).

Оn secolele al XVII şi al XVIII, оn epoca Renaşterii, оn

condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia bisericii, noile clase sociale ale societăţii fac apel la principiile generale ale dreptului natural pentru a-şi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este оnlocuită cu cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă recurgвndu-se la raţiunea umană. Funcţia contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului оn relaţia cu guvernanţii societăţii.

Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susţinвnd că dreptul variază оn funcţie de mediul natural, istoric şi social. Оn secolul al XIX-lea оncepвnd cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată renaştere a şcolii dreptului natural, tendinţă continuată şi оn secolul al XX-lea.

Juristul italian Giorgio Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este ghidată şi tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democraţia ca făcвnd parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse оn legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot fi gвndite ca aplicabile prin constrвngere.

Şcoala dreptului natural are meritul de a fi evidenţiat cu pregnanţă că omul şi drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o permanenţă esenţială a dreptului. Оn acelaşi timp ea nu a fost scutită de

37

multiple critici, оntre care abordarea anistorică, abstractă şi asocială adreptului.

2. Idealismul оn drept

Filosofia germană a secolelor XVIII şi XIX a exercitat o influenţă puternică asupra dezvoltării gвndirii juridice, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă: Kant, Fichte şi Hegel. Nota definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă оnţelegerea omului ca fiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru, distinct de natură, pe care o poate lumina prin raţiune.

Făcвnd distincţie оntre sfera moralei şi sfera dreptului, Kant apreciază că moralitatea constă оn conformitatea intenţiilor noastre cu cerinţele imperativului categoric. Dreptul permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii оn care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, оn conformitate cu o lege universală a libertăţii, dreptul implicвnd puterea de a constrвnge.

Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel. Sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului filosofic numit „romantismul filosofic german”.

Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din acea parte a relaţiilor personale care reglementează recunoaşterea şi delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale.

Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al mişcării filosofice care cerea o оntoarcere la Kant оn planul gвndirii filosofiei dreptului. El consideră că persoana reprezintă conceptul central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea evoluţiei viitoare a dreptului trebuie să fie ideea kantiană a omului, considerat ca scop оn sine. Preconiza concilierea armonioasă оntre valorile kantiene cu caracter raţional, cu realitatea zilnică, inferioară acestor idealuri, dar spre care tinde totuşi.

Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit „idealismul оn drept”, a cunoscut abordări diferite, interferenţe cu alte şcoli şi curente controversate. Filosofia dreptului din această perspectivă, trebuie să clarifice fundamentele valorilor sociale şi ale

38

postulatelor juridice, să analizeze sistemele juridice posibile, afinităţileşi contradicţiile existente оn cadrul acestora.

Alte contribuţii importante la afirmarea gвndirii neokantiene au avut fenomenologia (prin reprezentantul cel mai strălucit, Edmund Husserl) şi existenţialismul, curent filosofic de mare rezonanţă оn contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers şi Sartre.

Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca оncă o dată, оntr-o manieră specifică, faptul că lupta pentru realizarea de sine a individului nu se poate face decвt оn cadrul ordinii sociale, al unui minimum de reguli pentru viaţa оn comuna indivizilor, оn condiţii care permit fiecăruia să se realizeze, fără teama de haos.

S-a apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe terenul filosofiei dreptului o nouă perspectivă a vechiului conflict оntre exigenţele colectivităţii şi revendicările individului, tentativa de a revoluţiona conflictul aparent insolubil оntre ierarhia de valori eternă şi rigidă a dreptului natural şi relativismul modern, care lasă la latitudinea individului să decidă оntre valorile оn contradicţie, оn funcţie de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict оntr-o ordine juridică concretă, avвnd оn vedere echilibrul оntre aceste valori şi interese, оntr-o colectivitate dată, la un moment dat.

3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ

Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, care, prin noile descoperiri ştiinţifice оn astronomie, biologie, chimie, fizică, etc., a afectat profund concepţiile filosofice despre om, cunoaştere, univers. Оn prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienţa, practica, metodele experimentale de observare a faptelor. Una dintre primele interpretări filosofice ale noii orientări оi aparţine lui August Comte, care consideră faza ştiinţifică sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza teologică şi cea metafizică.

Termenul de pozitivism оn filosofie, nu are o semnificaţie unică, general acceptată, el desemnвnd şi alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul. Semnificaţia centrală care ne interesează din perspectiva filosofiei dreptului, constă оn respingerea

39

oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii transcedentale şi оnоncercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică spre realităţile economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidenţia următoarele variante de pozitivism:

-Utilitarismul, reprezintă o reacţie оmpotriva caracterului abstract al filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Principiul utilităţii include toate aspectele ce ţin de imperiul plăcerii şi al suferinţei, sentimente eterne şi irezistibile ale vieţii, care оnlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate. Scopul final al legislaţiei оl reprezintă maxima fericire pentru un număr cвt mai mare de oameni. John Stuart Mill оncearcă o sinteză оntre dreptate şi utilitate, relevвnd subordonarea interesului individual faţă de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi educaţie.

-Pozitivismul sociologic, se conturează оn măsura оn care societatea este cercetată ştiinţific tot mai aprofundat, centrul de greutate al evoluţiei dreptului fiind societatea оnsăşi. Aceasta оnseamnă delimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială integrală a dreptului оn geneza, structura, dinamica şi funcţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare a fenomenelor juridice. Оn acest sens se face apel la metodele sociologiei generale: observaţia sociologică, analiza de conţinut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz, dar şi la metodele utilizate оn general оn ştiinţele sociale: metoda logică, metoda socială, metoda comparativă, etc.

-Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de către realismul juridic american şi realismul juridic scandinav.

Ceea ce contează cu adevărat оn drept, afirmă exegeţii realismului juridic american, nu sunt propoziţiile normative şi conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real оn care se soluţionează litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cu transformările sociale trebuie să se atribuie un rol discreţionar instanţelor judecătoreşti. Оn această viziune judecătorul este оnţelept şi creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă şi o evaluare a rezultatelor sociale puse оn joc оn fiecare cauză.

40

Realismul juridic scandinav este o critică filosofică оndreptată 4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitarоmpotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respingefilosofia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care Reflecţia contemporană asupra dreptului nu poate fi ocontrolează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care cunoaştere оncheiată, ea este deschisă şi оn devenire, efervescentă, cusubstituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranităţii elemente de reevaluare a unor şcoli şi curente de apariţie a unorstatului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor tendinţe noi ca urmare a evoluţiei societăţii, a experienţei socialefaţă de stat, prin drepturi şi obligaţii. contemporane, a progresului gвndirii juridice. Apar realităţi juridice şi

Dreptul nu este altceva decвt viaţa оnsăşi a umanităţii оn grupuri centre de interes practic şi doctrinar noi care suscită discuţii, nascorganizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a controverse, polarizează idei, teorii şi concepţii, apte să constituie noiindivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor curente juridice. Evidenţiem acest aspect, cu cвteva consideraţiiscopuri sociale. Dreptul este determinat оntr-o societate de interesul privind dreptul comunitar, ale cărui izvoare pot fi grupate оn mai multesocial (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea persoanei, a categorii:proprietăţii, libertatea de acţiune,etc.) Оn această viziune nu - izvoare primare, оn care sunt incluse actele juridicesentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează legea, ci fundamentale ale dreptului comunitar (deciziile şi tratatele de aderare,sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul оn care aceasta Tratatul de la Maastricht, etc.);se aplică concret. - izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de

Mecanismul juridic, оnţeles ca ansamblu de activităţi instituţiile comunitare оn scopul aplicării prevederilor Tratatului,legislative, administrative şi judiciare, trebuie să funcţioneze оn afara regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridicoricărei ideologii şi să asigure ce mai bun echilibru posibil оntre obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale оntr-o anumită - izvoare terţiare, care includ acele regulamente, directive,comunitate. decizii, ce dobвndesc forţă juridică din regulile de drept comunitar

-Pozitivismul analitic, consideră că dreptul este o creaţie a secundar;statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul оndoielii. - principiile generale ale dreptului, avвnd оn vedere noutatea dreptuluiDreptul оnseamnă totalitatea normelor оn vigoare, dintr-o epocă dată şi comunitar;dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această - jurisprudenţa Curţii comunitare de Justiţie, оntrucвt оnrealitate normativă cвt şi realitatea conceptelor juridice, constituie numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizeazăobiectul veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor;caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament), sancţiune, - regulile dreptului internaţional, care deşi nu au o naturăоndatorire şi suveranitate. Unul dintre reprezentanţii săi, Georg obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau caJellinek, evidenţiază patru trăsături ale normei juridice: principii generale de drept;

a) privesc conduita exterioară a oamenilor şi sunt aplicabile оn - dreptul naţional, care uneori poate constitui izvor alraporturile dintre ei; dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.

b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioară; Natura juridică оn general şi identitatea Comunităţii europenec) forţa obligatorie a acestor norme este garantată este „au constituit problema fundamentală ce s-a pus оn doctrină după ce a

garantată de puterea exterioară a statului; fost instituită prima dintre Comunităţile europene, respectiv,d) o anumită eficacitate a normelor juridice. C.E.C.O.”[23, p.266].

41 42

Curtea de justiţie a subliniat clar specificitatea Comunităţiieuropene, instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică şi capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorвte dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate.

Оn concluzie, Comunităţile reprezintă un ansamblu specific bazat pe o repartizare a competenţelor suverane оntre acestea şi statele membre, competenţele comunitare fiind exercitate оn comun оn cadrul sistemului instituţional comunitar, putвndu-se vorbi оn acest sens de o integrare. Prioritatea dreptului comunitar consacră faptul că o lege naţională posterioară intrării оn vigoare a unei reguli comunitare, trebuie să respecte această regulă, astfel ar pune оn cauză оnsăşi existenţa Comunităţii.

CAPITOLUL IV

PROBLEME FUNDAMENTALE DEONTOLOGIE JURIDICĂ

1. Ontologia - definiţie, problematică, evoluţie

Ontologia este partea constitutivă a filosofiei, ce studiază fundamentele existenţei, nivelurile, modurile şi formele esenţiale de manifestare ale acesteia. Ea reprezintă un domeniu de importanţă primordială оn orice sistem de gвndire filosofică, deoarece oferă premisele teoretico-metodologice tuturor celorlalte domenii de reflecţie filosofică (etică, estetică, epistemologie, gnoseologie,praxiologie, axiologie, filosofia dreptului, etc.), precum şi tuturor ramurilor ştiinţei (fizică, chimie, biologie, psihologie, drept, etc.). De pildă ontologia juridică este o componentă inalienabilă a filosofiei dreptului, căci orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie

43

mai mult sau mai puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului,din care rezultă limitele domeniului ştiinţelor juridice.

Оn decursul istoriei filosofiei, obiectul ontologiei a evoluat de la un sens larg şi mai puţin conturat cвnd ontologia cuprindea cosmogonia (teoria originii universului), cosmologia (teoria originii cosmosului) şi chiar teologia (teoria creaţiei şi dirijării de cătredivinitate a universului), la un sens mai restrвns şi mai riguros cвnd ontologia are ca obiect al reflecţiei natura, determinările şi structura existenţei.

Filosofia contemporană se caracterizează printr-o creştere a interesului pentru ontologie, printr-o deplasare sensibilă a acesteia spre problemele sociale şi umane, printr-o strвnsă legătură cu ştiinţa. Оn această perspectivă, ontologia are astăzi ca sarcină soluţionarea următoarelor probleme: esenţa existenţei luată оn totalitatea sa; locul omului şi al lumii sociale оn această existenţă; natura, locul şi rolul existenţelor create de om (lumea reprezentărilor, ideilor, valorilor,simbolurilor, etc.); raportul dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă; ierarhia şi structura existenţelor, etc

Criteriile după care se pot clasifica concepţiile ontologice sunt următoarele:

a) după numărul şi natura elementelor (principiilor) puse la baza lumii, există concepţii ontologice moniste, dualiste şi pluraliste.

Ontologiile moniste pun la baza lumii un singur factor. Acest factor poate fi de natură materială, situaţie оn care avem de-a face cu ontologii materialiste (ca exemplu pot fi date ontologiile antice care puneau la baza lumii apa, aerul, focul, pămвntul, atomul, etc.) sau poate fi considerat de natură spirituală, caz оn care avem ontologii idealiste. La rвndul lor acestea se оmpart оn ontologii idealist obiective, care susţin că la baza lumii stă un singur principiu impersonal, supraindividual, existent dincolo de om şi omenire (cum ar fi de pildă, Ideea la Platon, Spiritul absolut la Hegel), şi ontologii idealist subiective, conform cărora lumea este o creaţie a spiritului uman (de exemplu concepţia lui Kant care afirmă că fenomenul, spaţiul, timpul, sunt creaţii ale sensibilităţii umane).

Ontologiile dualiste pun la baza lumii două principii, considerate ca fiind prin natura lor, unul material, iar celălalt spiritual,

44

aceste principii existвnd şi evoluвnd оn paralel, fără ca unul să fiedeterminant оn raport cu celălalt. Exemplul clasic de dualism оl reprezintă filosofia lui Descartes, оn cadrul căreia entitatea materială coexistă cu cea spirituală.

Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai mulţi factori care pot fi оnsă, ori materiali (ca exemplu se poate da filosofia luiEmpedocle, care considera drept elementele fundamentale ale lumii: apa, aerul, focul, pămвntul), ori spirituali ( ca оn cazul pitagoreicilor, care puneau la baza lumii numerele, sau Leibnitz care şi el punea la baza lumii o infinitate de particule spirituale ultime, numite monade).

b) după gradul de generalitate şi domeniul de realitate luat оn considerare se pot evidenţia ontologii globale şi ontologii regionale.

Ontologiile globale se referă la existenţă оn ansamblu, la unitatea, esenţialitatea şi complexitatea ei. Un exemplu de ontologie globală оl constituie ontologia marxistă, care a realizat o viziune dialectică şi integralistă asupra existenţei, ce permite pe de o parte, distincţia diferitelor domenii şi nivele ale acesteia, pe de altă parte, explicarea dependenţelor şi a determinării lor genetice şi funcţionale.

Ontologiile regionale se diferenţiază оn:- ontologii ale naturii, cum există la Socrate, despre care se

spune că „a coborвt filosofia din cer pe pămвnt”,оn sensul că reflecţia filosofică se apleacă şi asupra omului, nu numai asupra naturii;

- ontologii umane, cum este filosofia fenomenologică a lui Heidegger;

- ontologii sociale care analizează ansamblul vieţii sociale оn principal.

c) după raporturile dintre Dumnezeu şi lume, s-au conturat următoarele concepţii ontologice:

- concepţia teistă, ce susţine că Dumnezeu este primordial ontologic şi transcendent оn raport cu lumea. Astfel spus Dumnezeu este оnainte de toate, creatorul universului, sursa infinită a posibilităţilor existenţiale оn univers şi forţa lui ordonatoare. Dintre marii gвnditori оn a căror filozofie găsim esenţa teismului amintim pe Aristotel, pentru care Dumnezeu reprezintă actul pur al creaţiei iniţiale, pe Augustin, pentru care Dumnezeu este creatorul lumii şi pe

45

Descartes, pentru care Dumnezeu este fiinţa perfectă şi sursă aadevărului cert.

- concepţia panteistă, care spre deosebire de cea teistă, care vedea оn Dumnezeu cauza transcedentală a lumii, susţine că Dumnezeu este substanţa imanentă a lucrurilor. Panteismul afirmă cu multă tărie că Dumnezeu e оn toate, că nu-l putem distinge de lume. Punctul de vedere panteist оl găsim exprimat pregnant, оn filosofia lui Spinoza.

- concepţia ateistă, care neagă complet existenţa lui Dumnezeu, afirmвnd că lumea nu a fost creată de o persoană transcedentală. Lumea materială nu are nevoie să fie explicată prin nici o cauză creatoare, ea este eternă, nu are оnceput şi nici sfвrşit. Toate fenomenele şi procesele din univers, inclusiv omul şi istoria sa, se explică plecвnd de la legile dezvoltării materiei оn mişcare.

Astăzi definim materia drept categoria filosofică ce desemnează fundamentul tuturor modurilor şi formelor obiective de existenţă, temeiul оntregii varietăţi reale şi posibile a existenţelor determinate.

2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică

După cum am văzut analiza etimologică şi problematică ne arată că obiectul principal al ontologiei, ca şi al оntregii filosofii оl constituie existenţa. Conceptul de existenţă, are sfera cea mai largă posibilă dar şi conţinutul cel mai sărac şi cel mai puţin determinat. Pentru simţul comun existenţa este alcătuită din tot ceea ce fiinţează real, efectiv, dincolo de om şi totdeauna determinat. Оn această perspectivă, conceptul de existenţă cuprinde totalitatea proceselor materiale şi ideale din natură şi societate, ce există (fiinţează) şi devin оntr-o necontenită structurare şi restructurare.

Analiza realităţii, оn оncercarea de a dezvălui modurile ei fundamentale de a fi, luвnd ca punct de plecare ordinea cauzală, şi natura conţinutului, relevă disocierea ei оn două tipuri: realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă.

a) Realitatea obiectivă, cuprinde acele domenii şi nivele ale existenţei care sunt independente de conştiinţa şi voinţa omului. Оn conţinutul ei includem mai оntвi оntreaga sferă a existenţei materiale

46

exterioară conştiinţei şi totalmente independentă de acţiuneanemijlocit transformatoare a omului, O altă zonă a realităţii obiective, o reprezintă acea existenţă exterioară conştiinţei, dar care poartă pecetea acţiunii umane, оn măsura оn care ceastă acţiune este impregnată de conştiinţă şi se desfăşoară implicвnd proprietăţile reflectorii ale spiritului uman. Aici оnglobăm оn primul rвnd realitatea materială artificială, cultura materială, care este exterioară conştiinţei umane, dar a оnmagazinat оn sine, prin obiectualizare, forţa umană cognitivă, valorizatoare, atitudinală. Оn al doilea rвnd, aici s-ar integra şi modificările produse оn mediul ambiant natural de către om cu intenţia de a-şi оmbunătăţi şi uşura satisfacerea trebuinţelor (munca şi viaţa).

b) Realitatea subiectivă, este formată din procesele(cognitive, afective, volitive, atitudinale) şi conţinutul conştiinţei umane (reprezentări, stări de spirit, concepţii, teorii, etc). Este derivată din cea obiectivă, neputвnd exista оn sine şi prin sine, ci doar prin activitatea creierului uman, a facultăţilor cognitiv-reflectorii ale omului. Omul, prin conştiinţă, este creatorul şi purtătorul existenţelor obiective. Existenţele care alcătuiesc realitatea subiectivă au un statut existenţial specific.

Оn afara celor două genuri de realitate „pure”, оn cadrulexistenţei оntвlnim şi domenii formate dintr-o realitate ce оmpleteşte organic elemente ale amвndurora, obiective şi subiective. Astfel de realităţi sunt:

- fiinţa umană, care ca organism biologic este parte a naturii obiective, dar prin conştiinţa şi produsele acesteia (sentimente, idei, voinţă) se оncadrează оn sfera realităţii subiective;

- sistemul social (societatea), care reuneşte şi el (ea) оnstructura sa elemente obiective şi subiective. Оn cadrul sistemului social, realitatea juridică оmbină factori ce sunt independenţi de voinţa omului şi factori ce ţin de acţiunea voluntară a omului.

Realitatea juridică, alături de altele cum sunt: realitatea morală, realitatea politică, realitatea artistică, ş.a.,este inalienabilă realităţii sociale оn condiţii istorice determinate. Ea vizează, оn principal, raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc adevăratul fundament ontologic al dreptului. Ea are ca specific faptul că nu este

47

izvorвtă din orice fenomene naturale şi sociale, ci numai din aceleacare suferă impactul şi se află sub incidenţa normelor juridice. Pe cale de consecinţă, putem spune că „elementul definitoriu, constitutiv şifundamental realităţii juridice оl reprezintă faptul juridic”[25, p.315]. Reiterăm faptul că nu orice оmprejurare din natură şi societate este fapt juridic, pentru că nu oricare produce efecte juridice. Din multitudinea fenomenelor şi proceselor naturale şi sociale, legea selecţionează doar un număr limitat de оmprejurări şi anume pe cele care prin amploarea consecinţelor au legătură cu ordinea de drept.

Recapitulвnd, observăm că realitatea juridică se оnfăţişează ca un subsistem intrinsec realităţii sociale, al cărui conţinut este structurat pe următoarele componente:

- faptele juridice;- conştiinţa juridică;- fenomenul dreptului;- ordinea de drept.

3. Domenii ale existenţei

Existenţa оn universalitatea ei se diferenţiază specific, ca existenţă naturală (natura), existenţă socială (societatea), şi existenţa ideală (lumea conştiinţei). La rвndul lor, fiecare dintre acestea seregăseşte оn varietăţi nenumărate de expresii: natura ca mecanică, fizică, chimică, biologică etc., societatea ca economic, politic, juridic, iar conştiinţa ca gвndire, sentiment, voinţă.

a) Existenţa naturală, reprezintă acea latură a realităţii obiective, materiale, anterioară omului şi independentă de el, necondiţionată, fiinţвnd оn sine şi pentru sine, infinită şi necreată, a cărei devenire se realizează prin acţiunea unor forţe oarbe lipsite de finalitate conştientă. Este primară şi primordială оn raport cu omul şi societatea, fiind suportul şi originea existenţei umane şi a celei sociale. Existenţa naturală este formată din existenţa nevie (anorganică şiorganică) şi din existenţa vie (sau biologică). Оn cadrul ei acţionează legi specifice corespunzătoare fiecăruia dintre aceste subdomenii

b) Existenţa socială, este domeniul existenţei cel mai оnalt şi mai complex din punct de vedere structural şi funcţional. A luat

48

naştere ca urmare a dezvoltării celei naturale. Fără dezvoltarea logică a totdeauna, a diferitelor sale componente, ci se оnfăţişează ca o totalitateacesteia structurată оn sistemul nostru solar, fără apariţia pe pămвnt a diferenţiată, ca un sistem structurat оn continuă devenire. Din analizaexistenţei biologice şi evoluţia ei spre forme superioare, nu s-ar fi structurii conştiinţei pe nivele,rezultă:putut ajunge la apariţia acestui tip nou de existenţă. Antropogeneza şi - conştiinţa comună, sau nesistematizată, care este formatăsociogeneza nu pot fi despărţite de premisele care s-au constituit оn din două substraturi: cunoaşterea comună şi psihologia socială;cadrul existenţei naturale. conştiinţa teoretică, sau sistematizată, incluzвnd la rвndul ei

Cu toate acestea, raportul dintre natură şi societate nu trebuie două substraturi: ştiinţa şi ideologia.оnţeles ca un raport de dependenţă totală a acesteia din urmă faţă de Din raţiuni ce ţin de circumscrierea riguroasă problematiciicea dintвi. Pe măsura constituirii şi dezvoltării sale, societatea se acestui curs, vom insista asupra ideologiei ca prezentвnd un intereseliberează treptat оn raport cu natura, dezvăluindu-şi tot mai mult aparte pentru profilul studiilor juridice. Termenul de ideologie a fostоnsuşirile sale specifice care o deosebesc de natură. Societatea nu apare introdus de francezul De Tracy оn lucrarea sa „Elements d`ideologie”numai sub aspectul realităţii fizice, al existenţei sociale materiale cu sensul de studiu al ideilor, al originii lor.formată din ansamblul obiectelor (unelte, alte bunuri materiale create Оn accepţiunea actuală, ideologia reprezintă un sistem de ideide om), proceselor (activitatea fizică a oamenilor de producere a unor care reflectă existenţa socială prin prisma intereselor de grup. Oricevalori materiale) şi a relaţiilor ce se constituie şi există independent de ideologie este organic legată, atвt sub raportul genezei, cвt şi sub acelavoinţa arbitrară a oamenilor. Оn afara acestei existenţe sociale al structurii şi funcţionalităţii ei, de interesele unui anumit grup social,materiale, оn societate ia naştere şi un alt gen de existenţă tot atвt de al unei anumite categorii sociale.necesar oamenilor ca şi primul şi anume existenţa socială spirituală, Ideologia cuprinde numai acele idei, teorii, doctrine caresau conştiinţa socială. Aceasta este dependentă de cea materială şi reflectă şi proiectează realitatea оn raport cu interesele, aspiraţiile unuiexercită o puternică influenţă asupra acesteia. Este constituită din grup social determinat. Drept urmare, ideologiile apar şi se constituiesentimente, atitudini, stări de spirit, idei concepţii, teorii şi valori din оn procesul conştientizării de către grupuri şi categorii sociale aviaţa oamenilor. intereselor lor, a luptei pentru satisfacerea intereselor respective.

Existenţa spirituală sau conştiinţa se constituie odată cu apariţia Rolul ideologiilor оn viaţa socială este pus оn evidenţă prinomului şi a modului de existenţă socială. Odată cu mediul social, оntre multiplele lor funcţii:om şi natură se stabileşte un raport nou, care se va transforma оn - ideologiile au o funcţie gnoseologică, оntrucвt reflectă şipraxis, adică оntr-o modalitate activă, intenţionată, potrivit unui scop şi conţin formulate mai mult sau mai puţin clar, interesele, idealurile şicu ajutorul unor mijloace adecvate, de dobвndire a celor necesare scopurile grupurilor sociale, оn programe şi directive de acţiune pentruexistenţei. Praxisul va deveni factorul determinant al formării şi satisfacerea lor;dezvoltării structurilor conştiinţei. Оn afara relaţiilor cu activitatea - ideologiile au o funcţie normativă, reprezentвnd nu numai unpractică, nici apariţia, nici esenţa şi nici funcţiile conştiinţei nu pot fi sistem de idei, programe şi directive de acţiune, ci şi anumite norme şidescifrate şi оnţelese. reguli politice, juridice, morale, etc., care reglementează acţiunile şi

Rezultatele muncii sale fizice şi intelectuale obiectivate оn comportamentele membrilor grupului social sau al societăţii оnforma uneltelor, lucrărilor ştiinţifice, operelor de artă,etc., reprezintă ansamblul ei;principalele surse prin a căror оnsuşire se formează conţinuturile - ideologiile оndeplinesc o importantă funcţie motivaţională.cognitive şi operatorii ale structurii conştiinţei fiecărei noi generaţii. Construcţiile ideologice explică şi justifică la nivelul fiecărui grup,Conştiinţa socială nu reprezintă o sumă aritmetică, dată o dată pentru fiecărei categorii socio-profesionale sau societăţi, evenimentele,

49 50

poziţiile şi atitudinile acestora faţă de acestea, participarea sauneparticiparea lor la o acţiune sau alta;

- ideologiile оndeplinesc şi o оnsemnată funcţie formativă. Producţiile ideologice reprezintă matricea şi cadrul spiritual оn care se educă şi formează conştiinţa fiecărui individ, aparţinвnd unui grup social.

Conştiinţa socială se diversifică se diversifică оn formele ei fundamentale оn contextul unui proces istoric оndelungat şi anevoios. Оn ansamblul conştiinţei sociale se disting următoarele forme: conştiinţa politică, juridică, morală, artistică, ştiinţifică, filosofică şi religioasă. Оn linii generale, formele conştiinţei sociale se deosebesc оntre ele prin:

- obiectul lor specific (domeniul realităţii pe care оl reflectă cu precădere);

- modalitatea specifică de reflectare;- rolul lor social specific;- particularităţile apariţiei şi evoluţiei lor.Conştiinţa juridică, se defineşte ca totalitatea ideilor,

concepţiilor, teoriilor, sentimentelor, reprezentărilor, atitudinilor existente la un moment dat оn societate, cu privire la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu оn raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi stat, dintre state.

Conştiinţa juridică vizează şi se raportează la activitatea instituţiilor legislative şi executive, la conţinutul şi dinamica legislaţiei, la modul оn care se exercită şi se respectă ordinea de drept, la interesele fiecăruia оn raport cu ale celorlalţi, la convieţuirea socială, оn general. Ea apare ca o premisă a dreptului, ca sistem de reglementări şi instituţii.

Conştiinţa juridică se structurează şi ea pe două paliere: o componentă raţională (ideologia juridică), reprezentвnd ansambluldoctrinar cu privire la fenomenul juridic, şi o componentă psihică, psihologia juridică, ca ansamblul trăirilor emoţionale. Mai precis, conştiinţa juridică este conştiinţa specializată a legiuitorului, a celui ce face legea şi a celui ce aplică legea, оn timp ce conştiinţa comună aparţine poporului. De regulă, conştiinţa juridică se manifestă оn conduita şi comportamentul legal al membrilor societăţii.

51

4. Determinarea spaţio - temporală a existenţei

Spaţiul şi timpul reprezintă formele fundamentale ale oricărei existenţe a materiei.

Spaţiul, desemnează totalitatea raporturilor de coexistenţă dintre obiectele şi fenomenele realităţii sub aspectul formei, distanţei, ordinii şi poziţiei lor. La modul general, conceptul de spaţiu indică o reprezentare generalizată a dimensiunilor corpurilor şi distanţelor dintre ele. Оn ceea ce priveşte caracteristicile spaţiului, ele sunt:

- tridimensionalitatea;- reversibilitatea;- simetria.Timpul, desemnează durata de fiinţare a obiectelor şi

fenomenelor, precum şi totalitatea raporturilor de succesiune şi simultaneitate dintre ele. Acest concept reprezintă o imagine generalizată a duratei evenimentelor, a intervalelor dintre ele, a ritmurilor lor de evoluţie şi dezvoltare. Spre deosebire de spaţiu, timpul se caracterizează prin:

- unidimensionalitate, adică au o singură dimensiune ( osingură durată);

- ireversibilitate, оn sensul că evenimentele şi procesele se desfăşoară inexorabil оntr-un singur sens, de la trecut , prin prezent, spre viitor;

- asimetria, оn ideea că viitorul şi trecutul nu sunt simetrice оn raport cu prezentul, Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate influenţa оntre anumite limite viitorul, dar viitorul nu poate influenţa trecutul, datorită ireversibilităţii timpului.

Оn afara acestor proprietăţi distinctive, prin care spaţiu şi timpul se deosebesc unul de celălalt, ele au şi o serie de proprietăţi comune, dintre care amintim:

- оn primul rвnd, atвt spaţiul cвt şi timpul, au caracter obiectiv. Aşa cum obiectele şi fenomenele reale există оn afara şi independent de conştiinţă, tot astfel şi determinările spaţiale şi temporale ale acestora au existenţă similară;

- оn al doilea rвnd, spaţiul şi timpul au un caracter contradictoriu. O primă expresie a acestei caracteristici este faptul că

52

spaţiul şi timpul sunt atвt de absolute (оn măsura оn care tot ceea ce timpul biologic este fondul cronologic fundamental, substratulexistă, de la particulele elementare la corpuri macrocosmice, de la timpului psihologic.acestea la galaxii-se află оn spaţiu şi timp), cвt şi relative (оn sensul că c) Spaţiu şi timpul psihologic sunt cadrele trăirilor noastre.оnsuşirile lor concrete nu sunt aceleaşi оn оntregul univers, ci variază de Spaţiul psihologic este populat de elementele vieţii conştiente a omuluinatura şi structura formei de existenţă pe care o caracterizează). O a - sentimente, cunoştinţe, valori, etc. La modul general el se suprapunedoua formă de manifestare a caracterului lor contradictoriu constă оn (identifică) cu spaţiul axiologic al existenţei noastre ca oameni. Оn ceeafaptul că spaţiul şi timpul sunt atвt continue (оntrucвt existenţa nu ce priveşte timpul psihologic, acesta poate fi definit ca modalitateaadmite vacuum spaţio-temporal), cвt şi discontinue (deoarece naturile subiectivă, strict individuală, de a asimila timpul extern sideral, prinşi structurile diferite ale obiectelor şi fenomenelor implică diferenţieri intermediul actelor psihice (оncepвnd cu percepţia şi trecвnd prinde la un obiect la altul şi de la un fenomen la altul). memorie, fantezie, voinţă, pвnă la raţiune). Timpul psihologic apare ca

- оn al treilea rвnd, spaţiul şi timpul sunt pe de o parte infinite, un raport оntre timpul extern obiectiv şi timpul individual al omului, cadeoarece universul este nedeterminat spaţio-temporal, cantitativ şi rezultat al prelucrării timpului obiectiv de către conştiinţa fiecăruicalitativ, inepuizabil structural atвt la scara macrocosmosului cвt şi la individ. El este timpul trăirilor subiective, al evenimentelor sufleteştiaceea a microcosmosului, şi finite pe de altă parte, оn sensul că interne, condiţionat de starea subiectivă şi de trăsăturile psihice aleobiectele şi fenomenele sunt determinate spaţio-temporal, cantitativ şi individului.calitativ. d) Spaţiul şi timpul social. Coordonatele spaţio-temporale ale

Оn concluzie, spaţio-temporalitatea este dependentă de existenţei societăţii se caracterizează prin оnsuşiri proprii, diferite deconţinutul existenţei (fizic, biologic, social), de structura şi organizarea cele ale naturii. Pentru societate spaţiul şi timpul fizic, cosmic,sistemelor pe care le caracterizează. Aceasta face ca marii varietăţi a geografic, biologic, reprezintă doar cadrul natural al acţiunii umane,sistemelor care alcătuiesc lumea să-i corespundă o mare diversitate şi deoarece la acest nivel ele оncetează de a fi doar realităţi naturale,variabilitate a caracteristicilor spaţiului şi timpului. Astfel, la nivel devenind forme ale gвndirii (măsurate şi calculate) cu ajutorul căroraanorganic avem de-a face cu spaţiul şi timpul cosmic, la nivelul lumii oamenii оşi organizează şi desfăşoară acţiunile. De aceea le-am puteavii, cu spaţiul şi timpul biologic, la nivel uman, cu spaţiul şi timpul considera dimensiuni, coordonate ale acţiunii umane conştiente. Dintrepsihologic, iar la la nivelul vieţii sociale, avem spaţiul şi timpul social. toate vieţuitoarele, numai omul trăieşte оn mod conştient spaţiul şi

a) Spaţiul şi timpul cosmic (fizic) sunt modalităţi de existenţă timpul.a sistemelor materiale ale universului fizic, a căror comportare depinde Spaţiul social desemnează ansamblul condiţiilor de loc,de densitatea sistemelor materiale, de cвmpul gravitaţional, precum şi оntindere şi desfăşurare a acţiunilor umane, a structurilor şi proceselorde viteza mişcării corpurilor aflate оn interacţiune. sociale. Оn spaţiul astfel definit se desfăşoară producţia materială, viaţa

b) Spaţiul şi timpul biologic sunt caracteristice lumii vii. socială, politică, juridică, morală, cultural-spirituală a omului. ОnSpaţiu biologic se referă la zona, arealul de răspвndire al fiecărei această viziune, spaţiul оn care trăieşte şi acţionează un popor, nu estespecii, la teritoriul vital marcat de fiecare familie sau individ. Timpul doar o оntindere ce se măsoară оn kilometri pătraţi, ci o patrie оnălţatăbiologic vizează periodicitatea, ritmul şi durata procesului biologic. prin munca şi lupta multor generaţii de oameni, care are specificul săuBioritmul оnseamnă desfăşurarea оn timp a oricărui proces sau geografic, economic, politic, cultural. Spaţiul natural trăit şi umanizatfenomen biologic, care se repetă relativ оn оnsuşirile sale cantitative şi de către o comunitate de oameni devine spaţiul socio-cultural-istoric alcalitative, la intervale de timp aproximativ egale. Deşi timpul biologic acestei comunităţi. Nota definitorie a spaţiului social este tocmaiare ritmuri diverse, reversibile, el оnsuşi este ireversibil. Pentru om, aceea că el este spaţiul istoricizat prin cultură. Оn concluzie, spaţiul

53 54

capătă dimensiuni sociale atunci cвnd defineşte aria activităţii practiceşi de cunoaştere a oamenilor, deosebită de la o epocă la alta, de la o societate la alta, de la o ţară la alta.

Timpul social, desemnează devenirea vieţii sociale, prin durata şi succesiunea fenomenelor sale specifice, ritmul evoluţiei şi densitatea evenimentelor sociale.

Оn societate, activitatea comunităţilor şi indivizilor este reglementată de o anumită diviziune a perioadelor: secunde, minute, ore, zile, săptămвni, luni, ani. Sunt create оn această direcţie orare de muncă, şcolare, universitare, comerciale, etc. De aceea timpul are valoare pentru om. Această valoare este determinată de procesele sociale, de gradul de dezvoltare a civilizaţiei şi culturii, de condiţiile şi eficienţa acţiunii.

Timpul social este condiţionat de factori externi, dar socializarea lui este un efect al propriei noastre conştiinţe. Fiecare epocă istorică are specificul ei, imprimă anumite particularităţi şi ritmuri de evoluţie fenomenelor şi evenimentelor sociale, iar timpul social al оntregii umanităţi este оntr-o evoluţie permanentă.

Particularităţi ale spaţio-temporalităţii оn domeniul dreptului

Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează şi ele la cele două elemente de relaţie care impun оn mod firesc şi inevitabil anumite limite puterii lor de acţiune şi le circumscriu la cвmpul de aplicare: spaţiul şi timpul.

Desigur că noţiunile de spaţiu şi timp, au un alt оnţeles, o altă conotaţie decвt categoriile filosofice analizate mai оnainte. Оn general, teoreticienii jurişti folosesc formula „acţiunea оn spaţiu şi timp anormelor juridice”, astfel identificвnd conceptul de spaţiu cu specificitatea spaţială şi conceptul de timp cu specificitatea duratei normativ-juridice. Mai riguros spus, limitele оnăuntrul cărora se оntinde acţiunea legii оn raport cu un anumit teritoriu. Fiind expresia suveranităţii statului care a emis-o, legea penală de exemplu, оşi mărgineşte efectele la teritoriul aparţinвnd acelui stat. Pe de altă parte, faptele juridice penale situвndu-se totdeauna оntr-un anumit loc, se raportează la ideea de spaţiu. Timpul semnalează apariţia şi dispariţia

55

legilor, prezidează procesul de perfecţionare a legislaţiei, istoriculacesteia. Privite deci оn raport cu spaţiul, legile penale coexistă, iar оn raport cu timpul, ele se succed.

Principiul fundamental care domină оntreaga materie privind aplicarea legii penale оn timp, este principiul legii active, eficientă şi obligatorie pe tot timpul cвnd se găseşte оn vigoare. Urmează aşadar, că „orice normă juridică este un eveniment, care are o măsurăevenimenţială, adică are o durată, fixată convenţional de legiuitor, оn care acesta scontează că va contribui la realizarea scopului său juridic”[21, p.50].

CAPITOLUL V

GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVĂSISTEMIC-STRUCTURALĂ

1. Conceptele de element, sistem şi structură

Alături de alte atribute ale existenţei ca: devenirea (mişcarea), spaţialitatea, temporalitatea, structuralitatea reprezintă şi ea o proprietate fundamentală a existenţei, a cărei cunoaştere ajută la оnţelegerea mai completă a acesteia. Căci dacă devenirea (mişcarea), ca mod fundamental al existenţei, ne dezvăluie capacitatea generală a acesteia de a se transforma, spaţiul ne arată оntinderea şi aşezarea obiectelor şi proceselor, timpul ne face cunoscute durata şi succesiunea lor, structuralitatea dezvăluie capacitatea existenţei de a intra оn interacţiuni, modul cum au loc infinitele schimbări pe care le suferă existenţa оn continuă devenire.

Admiterea structuralităţii ca оnsuşire fundamentală şi universală a existenţei conduce la ideea că orice domeniu al existenţei este organizat оn structuri omogene şi se prezintă ca un ansamblu de sisteme care au o structură.

Оntemeiată acum aproape o jumătate de secol de Ludwig von Bertalanfy, teoria generală a sistemelor a оncetat să mai fie doar o

56

teorie din domeniul biologiei, pentru a deveni o teorie cu profundeincidenţe şi implicaţii filosofice. Оn cadrul acestei teorii, sistemul este definit de către оntemeietorul ei, ca „un ansamblu de elemente aflate оn interacţiune”.

Aşadar, sistemul nu este un simplu conglomerat de părţi componente, ci se constituie ca un ansamblu de elemente aflate оn interacţiune, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă, оn raport cu altele.

Categoria de element se referă la orice obiect, fenomen, proces, care se află оn interacţiune cu altele оn cadrul unui sistem. Elementele sunt părţi constitutive ale unui sistem ce sunt subordonate, se dezvoltă şi se conduc după legile de funcţionare ale acestuia. Оntrucвt sistemul se naşte din interacţiunea părţilor componente, natura lui depinde de natura elementelor şi de tipul de interacţiune dintre acestea. Drept urmare, deşi genetic sistemul apare ca rezultat al elementelor constitutive, cantitativ şi calitativ,este mai mult decвt acestea, оn sensul că sistemul prezintă o funcţie nouă şi оnsuşiri diferite de acelea ale elementelor componente. De pildă un grup de norme juridice dobвndeşte calitatea de sistem numai оn măsura оn care elementele lui fuzionează оntre ele, generвnd relaţii de interdependenţă, care să fie relativ stabile, prin raportare la celelalte norme ale sistemului. Sistemul apare astfel ca o formaţiune stabilă, relativ autonomă, diferită de părţile componente.

Legislaţia unui stat reprezintă un sistem. Este sistemul de drept naţional, unul din elementele de cea mai mare оnsemnătate care particularizează un stat.

Оn cadrul oricărui sistem naţional de drept, fiecare ramură de drept, fiecare Cod şi fiecare lege constituie la rвndul lor, un sistem. Caracterul sistematic al dreptului, presupune o ordonare a normelor din diferite reglementări, adoptate la diferite nivele, astfel оncвt să se evite redundanţele şi contradicţiile. Desigur această ordonare nu poate avea loc spontan, ci ea se realizează de către un organism specializat-Consiliul legislativ. Acesta este abilitat de Constituţie să avizeze proiectele de acte normative оn vederea sistematizării, unificării şi coordonării оntregii legislaţii.

57

Dreptul ca ştiinţă, este un sistem constituit din ştiinţe juridiceca: dreptul penal, dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, etc.

Nu există caracteristică mai importantă pentru caracterizarea unui sistem de drept naţional, decвt sistemul izvoarelor sale. Acestea sunt:

- Constituţia Romвniei (оn ea găsim fundamentele tuturorramurilor dreptului romвnesc);

- Legile organice (acestea sunt o prelungire a materiilorconstituţionale) оn cadrul cărora un loc special оl ocupă codurile;

- Legile ordinare;- Actele normative rezultate din delegarea legislativă

(ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă);- Hotărвrile de guvern;- Ordine şi instrucţiuni ale ministerelor;- Actele normative ale administraţiei locale (ordinele

prefectului, hotărвrile Consiliului judeţean, dispoziţia primarului).Din prezentarea elementelor şi interacţiunilor, din modul de

constituire a sistemului, se desprind cвteva caracteristici ale sale:a) Integralitatea, оn sensul că un sistem nu este un

conglomerat оntвmplător de obiecte şi fenomene, ci un оntreg mai mult sau mai puţin coerent. Оnsuşirile sale ca оntreg nu se pot reduce la suma оnsuşirilor părţilor. Sistemul prezintă оnsuşiri pe care nu le are niciuna dintre părţile componente. De exemplu , omul ca sistem nu se poate reduce la elementele chimice componente luate оn cantităţile luate оn cantităţile dezvăluite de analiză, ci presupune şi un anumit mod de organizare a acestora , anumite relaţii care determină coeziunea lor оntr-un оntreg cu o funcţionalitate proprie. Integralitatea sistemelor se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care amintim numai două: dependenţa reciprocă a sistemului de elementele sale şi a elementelor de sistem. Această dependenţă creşte odată cu creşterea gradului de integralitate al sistemului şi se manifestă foarte puternic оn sistemele biologice,şi cele sociale.

b) Relativitatea. Această trăsătură pune оn evidenţă faptul că pe de o parte că orice sistem este sistem оn raport cu elementele sale, dar este element оn raport cu alt sistem care-l include. De exemplu,

58

dreptul este subsistem al sistemului social şi are ca subsisteme coeziune, raportul cu mediul ambiant, geneza, conţinutul, sfera deramurile de drept; acestea la rвndul lor sunt sisteme alcătuite din cuprindere, etc.instituţii juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Şi invers, - După gradul de coeziune, sistemele pot fi grupate оn douănorma juridică este element al instituţiei juridice, aceasta este element mari clase: sisteme sumative şi sisteme integrale. Sistemele sumativeal ramurii de drept, la rвndu-i element al sistemului integrator, dreptul, se caracterizează prin aceea că interacţiunile dintre elementecare la rвndul lui este un element al sistemului social global. componente fiind slabe, ele nu dobвndesc o stabilitate proprie, o

c) Istoricitatea, este acea proprietate ce semnifică faptul că relativă independenţă faţă de componentele lor şi nici capacitatea de aorice sistem dinamic din univers are o existenţă limitată atвt оn spaţiu , restabili interacţiunea acestora оn cazul alterării ei. Sistemele integralecвt şi оn timp. Aşadar, orice sistem apare la un moment dat, se constituie pe baza legăturilor interne, a unor interacţiuni puternicefuncţionează o anumită perioadă, apoi dispare fiind оnlocuit de un оntre elementele componente alcătuind unităţi funcţionale autonome,altul. Durata unui sistem depinde de natura elementelor sale, de оnsuşirile specifice оntregului devenind mult mai evidente. De aceeadomeniul existenţei căreia оi aparţine de specificul şi tăria sistemele integrale au o relativă independenţă оn raport cu părţile, careinteracţiunilor ce au loc оn interiorul său. Оn viaţa socială există sisteme se accentuează pe măsura apariţiei unor formaţii mai complexe, cum artrainice şi de durată, de exemplu comunităţile umane (popoarele, fi organismele vii sau colectivităţile sociale оnzestrate cu posibilitateanaţiunile) şi sisteme de scurtă durată, cum ar fi alianţele temporare autoreglării. Оn cazul sistemelor integrale, componentele nu pot fidintre state. scoase din sistem fără ca acesta să-şi modifice sau chiar să-şi piardă

d) Autoreglarea, este o proprietate ce presupune capacitatea оnsuşirile avute anterior. Calitatea de viu, de exemplu, o posedă numaide control a sistemului asupra executării propriilor acţiuni. Оn baza organismul ca оntreg şi nu fiecare parte luată separat (membru, organlegăturilor informaţionale şi avвnd оn structura sa elemente etc.).perfecţionate, sistemul оşi produce anumite modificări оn funcţie de - După natura elementelor şi a interacţiunilor, putem distinge оnrăspunsurile sale la informaţia internă sau externă, comparвnd cadrul existenţei, sisteme materiale, cвnd atвt elementele cвt şiparametrii comenzii cu cei ai execuţiei. Sistemul se autoreglează оn aşa relaţiile dintre ele aparţin realităţii obiective. Acestea pot fi naturale,fel оncвt răspunsurile date de el să fie adecvate şi să corespundă apărute fără acţiunea transformatoare a omului şi artificiale, cвndstimulilor ce acţionează оn afara lui. sistemele sunt produse de om. Sistemele ideale, оn care atвt elementele

Rolul autoreglării оn drept este extrem de evident dacă ţinem cвt şi relaţiile sunt ideale, fiind produse ale conştiinţei umane şiseama de faptul că „justiţia este chemată să facă o operă dumnezeiască sisteme mixte оn care elementele şi relaţiile sunt şi materiale şi idealecu mijloace umane”, cum se exprima un profesionist al dreptului. Оn (omul, societatea umană, realitatea juridică).acest scop, оn teritoriul formelor constituţionale şi legale, rezervate - După raportul lor cu mediul ambiant, sistemele se potputerii judecătoreşti оi stau la оndemвnă căi de atac şi proceduri clasifica оn sisteme оnchise şi sisteme deschise, care pentru a existaconsacrate. De veacuri, lumea dreptului are mijloacele sale de trebuie să оntreţină schimburi energetice, substanţiale sauautoreglare pentru a оndrepta eventualele erori pe care le săvвrşeşte: informaţionale cu mediul оnconjurător.plвngerea, acţiunea, apelul, recursul, contestarea, revizuirea, recursul Оn ceea ce priveşte dreptul, acesta este un sistem integralоn anulare, recursul оn interesul legii. (datorită marii coeziuni dintre norme şi instituţii), ideal (datorită

Clasificarea sistemelor, se face pornind de la anumite criterii, elementelor de voinţă pe care le presupune), artificial (fiind o creaţie acum sunt: domeniul de apartenenţă, structura internă, gradul de omului, izvorвtă din necesitatea ce a reglementa raporturile dintre

59 60

oameni), şi deschis (datorită interferenţelor lui cu celelalte sisteme dincadrul sistemului social global).

2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza dreptului

Abordarea sistemic structurală a societăţii evidenţiază faptul că aceasta ni se оnfăţişează ca un sistem avвnd o structură extrem de complexă, fiind alcătuită dintr-o multitudine de subsisteme, fiecare cu o structură inerentă specifică (economic, politic, juridic, cultural,moral, etc.).

Una dintre aceste structuri grupale cu un impact deosebit оn lumea de astăzi, este structura comunitară de factură etnică.

Comunitatea etnică desemnează acea grupare de populaţie care trăieşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, desfăşoară o activitate economică comună şi are aceleaşi particularităţi ale vieţii spirituale (factură psihică, conştiinţa apartenenţei la comunitate)manifestate оn creaţiile culturale. Din cele de mai sus rezultă că comunităţile etnice оntrunesc pe fondul lor unitatea factorilor naturali, biologici şi a celor sociali aflaţi la baza genezei acestor entităţi sociale istoriceşte constituite.

Concepută ca subsistem al sistemului social global şi avвnd оn vedere istoricitatea acestuia din urmă, comunitatea etnică ne apare ca un tip de grupare socială оn continuă devenire, sub influenţa celorlalte subsisteme (economic, politic, instituţional) ale sistemului socialglobal. La rвndul ei comunitatea etnică influenţează atвt mişcarea societăţii оn ansamblul ei, cвt şi a celorlalte subsisteme cu care se află оn interacţiune. Dinamica sistemului social global, оn sensul devenirii şi succesiunii istorice a orвnduirilor sociale, determină şi devenirea formelor de comunitate etnică, existвnd o corespondenţă оntre tipul de societate şi formele de comunitate umană.

Problema corespondenţei dintre comunităţile etnice şi orвnduirile sociale nu este o simplă deducţie logică ci realitatea, confirmată de оntreaga dezvoltare a societăţii, şi se poate verifica din urmărirea succintă a formelor de comunitate ce s-au succedat de-a lungul istoriei pe оntregul areal geografic locuit de om.

61

Оn condiţiile оnceputurilor оndepărtate ale trecerii de laanimalitate la umanitate, cвnd strămoşii omului duceau o viaţă semiinstinctivă, forma caracteristică precomunitară a fost ceata umană primitivă. Оn viaţa ei se оmpletea acţiunea legilor biologice şi a celor sociale, оn curs de apariţie. Dezvoltarea factorilor de producţie şi pe această bază, a populaţiei, proces foarte lent şi anevoios оn această perioadă, au determinat formarea unei comunităţi conturate, capabilă să asigure existenţa unei gospodării permanente, o mai bună acumulare şi transmitere a experienţe de muncă, оn care manifestă o anumită reglementare a relaţiilor dintre oameni (morala) şi apariţia unoractivităţi distincte (arta, religia), cu formele corespunzătoare aleconştiinţei colective. Aceasta este ginta, dezvoltată nemijlocit din ceata umană primitivă.

GintaPrincipiul fundamental care a stat la baza ginţilor l-a constituit

оnrudirea de sвnge dintre membrii săi. Sunt оnrudiţi formează o gintă descendenţii dintr-un strămoş comun. Ginta оndeplinea multiple funcţii sociale, fiind оn acelaşi timp, forma corespunzătoare de familie, colectivul fundamental de muncă, o comunitate de consum, precum şi o comunitate culturală оn cadrul căreia apar cele dintвi reprezentări spirituale ale omenirii, primele obiceiuri şi tradiţii.

Deşi оn circumstanţele comunităţii gentilice nu se poate vorbi de drept, totuşi există opinia că, fenomen social fiind, dreptul este o creaţie spontană a oamenilor arhaici, care l-au exprimat cutumiar pentru a-şi organiza viaţa comunitară. Indiferent de motiv, se poate afirma că originea dreptului se află оn cutumele comunităţii gentilice, cutume ce оmbină elemente reglative eterogene de natură foarte diferită: morală, economică, religioasă.

Teritoriul comunităţii gentilice este relativ stabil, depinzвnd de gradul şi durata de timp оn care regiunea locuită putea oferi resurse minime de viaţă, ceea ce făcea ca economia comunităţii să fie una rudimentară de supravieţuire. Оn activitatea de muncă s-a format şi dezvoltat mijlocul de comunicare dintre membrii ginţii-limba comunităţii. De acum limba va avea un rol tot mai mare оn a consemna experienţa şi a fixa cunoştinţele acumulate de comunitatea umană.

62

TribulОn procesul creşterii numerice a membrilor acestora, ginţile se

unesc оn triburi. Deoarece căsătoria ajunsese să fie oprită оnăuntrul ginţii, fiecare trib pentru a exista independent trebuie să cuprindă cel puţin două ginţi. Pe aceste considerente spunem că tribul este o comunitate etnică оnrudită cu ginta, dar dobвndeşte trăsături şi o structură mult mai complexă decвt ginta. Astfel, modul de viaţă al comunităţii tribale este reglementat de principiul totemic. Totemul simbolizează strămoşul comun al membrilor tribului. El este de obicei reprezentat de un animal, o plantă, chiar un lucru cu care membrii tribului cred că se identifică. Totemul este cel care dă numele tribului. Tribul are un teritoriu propriu şi un dialect care-l deosebeşte de alte triburi. Apar forme de organizare socială cu reguli fixate prin tradiţie, de pildă conducători şi căpetenii militare aleşi de către ginţi şi sfatul bătrвnilor.

Puterea era оntruchipată fie de şeful războinic, pe baza prestigiului competenţei sale recunoscute, fie de vrăjitor (şaman) pe baza relaţiilor sale dovedite cu puterile miraculoase ale naturii. Formele de viaţă tribale au nişte caracteristici aparte:

- оn condiţii de izolare geografică, unele forme, s-au perpetuat pвnă astăzi. Există astfel de forme la majoritatea populaţiilor africane, la populaţii din America de sud, la aborigenii australieni şi la cei din arhipelagurile Oceanului Pacific. Altfel spus, descoperirea existenţei unor triburi ce trăiesc оn condiţiile epocii de piatră, vine ca un semnal pentru a nu uita de unde am pornit.

- oferă posibilitatea explicării ştiinţifice a originii, formării şi evoluţiei dreptului şi statului. Aceasta deoarece căile folosite pentru cercetarea originii dreptului sunt, pe de o parte analiza formelor de comunitate arhaică, iar pe de altă parte, observarea comunităţilor primitive de astăzi.

- ultimele decenii au scos la iveală, confruntвndu-se cu formele moderne ale economiei, politicii, culturii, administraţiei, etc, comunităţi etnice care nu au atins stadiul istoric al naţiunii. Şi astfel, existenţa structurilor tribale (mai ales оn numeroase ţări africane) ridică probleme inedite оn legătură cu modul cum se va trece de la tribalism la structurile naţionale.

63

Pe măsura dezvoltării triburilor, se formează uniuni de triburi.Оn această etapă - corespunzătoare la greci perioadei homerice, iar la romani celei a fundării Romei- оncep să se şteargă deosebirile dintre dialectele tribale; se fixează tot mai mult aria răspвndirii teritoriale a uniunii de triburi; apare proprietatea privată cu tot cortegiul ei de consecinţe: apariţia claselor sociale, a statului, intensificarea schimbului, dezlănţuirea războaielor,etc.

Odată cu aceste transformări are loc şi prefacerea formelor arhaice de comunitate etnică оn altele mai evoluate, corespunzătoare noii societăţi. Astfel, comunităţilor gentilico-tribale le-au luat locul popoarele sclavagiste.

Poporul sclavagistEste o comunitate etnică de un tip deosebit, ce se constituie nu

pe baza relaţiilor de оnrudire, ca cele precedente, ci pe descompunerea lor, pe оnlocuirea lor cu legături teritorial-economice. Deci poporul sclavagist оncetează să mai fie o comunitate a cărei forţă de coeziune este rudenia de sвnge, ci reprezintă o fuziune de ginţi, triburi diferite оn jurul altor valori sociale. Limba comună, care a оnlăturat dialectele tribale, teritoriul comun, mult mai bine delimitat şi cu graniţe relativ precise, precum şi cultura comună specifică sclavagismului au constituit fundalul pe care se formează conştiinţa apartenenţei membrilor la respectiva comunitate оn raport cu ceilalţi „cetăţeni” ai imperiului ce proveneau din alte teritorii. Forţa care sudează comunitatea este clasa dominant cu ajutorul noilor forme de organizare socială şi politică apărute-statul, dreptul propriu-zis şi biserica.

Оn opinia lui Del Vecchio, primele manifestări ale sistemului dreptului sunt strвns legate de primele etape ale societăţii organizate оn comunităţi arhaice. Mai apoi, odată cu trecerea de la matriarhat la patriarhat are loc şi trecerea de la o organizare juridică primitivă оntemeiată pe o legătură de sвnge, оntrucвt toţi membrii comunităţii aveau o descendenţă comună matrilineară, la o nouă etapă cвnd statul оşi asumă exclusiv funcţionarea justiţiei şi este оn stare să impună respectarea regulilor sociale: „Оn acest moment оncep să se schiţeze elementele statului: avem un număr de indivizi destul de mare pentru a оngădui o distribuţie armonică şi organică a diferitelor activităţi şi

64

funcţiuni sociale; avem un raport constant de stăpвnire asupra unuiteritoriu determinat; avem оn sfвrşit o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului statului…”[14, p.306]

Cele arătate cu privire la comunitatea etnică „poporsclavagist” constituie o schemă valabilă, numai оn linii generale, deoarece ele nu oglindesc situaţia оn toată complexitatea ei, pe lвngă societatea sclavagistă greco-romană existвnd şi alte societăţi, оn alte zone geografice, cu particularităţi specifice.

Poporul feudalDin cauza marilor mişcări de populaţie cunoscute sub numele

de migraţiuni ale popoarelor, procesul formării comunităţilor etnice specifice societăţii feudale este deosebit de complex. Оn Europa, sub loviturile mişcărilor dinăuntru şi a acelora dinafară, Imperiul Roman se destramă, scinzвndu-se оn state separate. Оn provinciile imperiului, devenite independente sau ocupate de popoarele migratoare prin amestecul populaţiilor romanizate cu aceste popoare se nasc noi dialecte şi noi limbi, cuceritorii au preluвnd limba, cultura, şi obiceiurile оnvinşilor.

Comunităţile etnice proprii societăţii feudale (popoarelefeudale) se deosebesc de cele ale societăţii sclavagiste datorită următoarelor trăsături specifice:

- caracterul оnchis al economiei naturale ce decurge din slaba dezvoltarea diviziunii muncii şi a existenţei unei populaţii ţărăneşti ce se ocupa preponderent cu lucrul pămвntului;

- limba poporului feudal este o limbă cu diferenţe dialectale, cu mai multe graiuri;

- teritoriul este fărвmiţat, existвnd un număr mare de state mici оn care trăiesc grupuri de populaţie aparţinвnd aceluiaşi popor;

- poporul feudal este făuritorul culturii feudale оn care predominantă este credinţa religioasă şi care gravitează оn jurul bisericii.

Stabilind trăsăturile generale ale comunităţii poporului feudal, vom exemplifica acest tip de comunitate etnică prin referire la modul cum s-a format poporul romвn.

65

Procesul de formare a poporului romвn cunoaşte mai multeetape:

Cea dintвi a constat din sinteza daco-romană desfăşurată оn secolele I-VI şi a avut rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice. Căci superioritatea categorică a civilizaţiei romane faţă de cea geto-dacă şi-a spus cuvвntul, „ea s-a impus оn spaţiul carpato-danubian, a romanizat pe băştinaşi şi a făcut din geto-daci, mai оntвi, romani, apoi romanici şi оn cele din urmă, romвni”[20, p.36].

Cea de-a doua etapă a constat оn convieţuirea romanicilor nord dunăreni cu slavii. Оn formarea poporului romвn ei au оndeplinit o funcţie de desăvвrşire şi оncheiere. Etnogeneza romвnilor apare astfel ca avвnd trei componente fundamentale: substratul geto-dac; stratul roman; adstratul slav.

Ca urmare a procesului romanizării, limba latină s-a impus оn toate regiunile Daciei. Limba romвnă este o limbă latină, structura gramaticală şi cea mai mare parte a fondului principal de cuvinte (60%) fiind de origine latină.

Poporul romвn s-a format deci, оntr-un proces de lungă durată, ca un popor romanic, datorită colonizării, romanizării şi convieţuirii cu slavii. Poporul romвn оn diferite momente ale formării sale, a trăit permanent оn spaţiul strămoşesc fiind organizat оn obşti săteşti, ce vor lua cu timpul spre formele de cnezat şi voievodat.

Expresie a progresului оnregistrat оn viaţa a poporului romвn, cnezatele şi voievodatele sunt embrioane statale din care se vor forma statele medievale romвneşti: Ţara Romвnească, Moldova şi Transilvania.

NaţiuneaEste forma de comunitate etnică reprezentativă pentru epoca

modernă şi contemporană. Оn „Petit Larousse”, naţiunea este definităca o comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi teritoriu şi care are o anumită unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai mult sau mai puţin puternică.

O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea оnglobează oamenii din cadrul unui popor bine determinat, оntre care există interacţiuni şi interdependenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă

66

aceleaşi relaţii economice, teritoriale, lingvistice şi culturale şi areconştiinţa păstrării identităţii sale.

Acest tip de comunitate etnică a apărut tвrziu оn istoria omenirii, formarea naţiunilor оncepвnd оn perioada destrămării societăţii feudale şi a statornicirii modului de organizare socială capitalistă. Fiind un proces оndelungat , constituirea naţiunilor aоnceput odată cu revoluţiile din Apusul Europei (Anglia şi Ţările de Jos -sec.XVII, Franţa -sec.XVIII) şi a continuat оn Europa de Est, unde naţiunile iau fiinţă оn secolul XIX.

Putem spune că factorul determinant al cristalizării naţiunilor a fost economia capitalistă, profund diferită de cea naturală, оnchisă, proprie feudalismului. Elementul ei principal, piaţa naţională, economia capitalistă joacă un rol deosebit de important pentru unirea оntr-o strвnsă comunitate a tuturor membrilor societăţii care vorbesc aceeaşi limbă, trăiesc pe acelaşi teritoriu, aparţin aceluiaşi mod de viaţă, au aceleaşi trebuinţe cultural-spirituale.

Procesul formării naţiunii a оnsemnat realizarea unei limbi comune, care оncepe să se contureze оncă оn societatea feudală. Limba naţională are următoarele caracteristici:

- este o limbă supradialectală constituită prin unirea şi contopirea mai multor dialecte şi graiuri;

- este o limbă normată, adică are un fond principal de cuvinte stabil şi unitar şi reguli gramaticale unice de vorbire şi scriere corectă;

- este limba literară consolidată;- nu este exclusivistă, adică dă posibilitatea respectivei

comunităţi să folosească şi alte limbi sau dialecte.O consecinţă importantă a noii vieţi economice este şi formarea

teritoriului naţional. Comunitatea de teritoriu este o condiţie indispensabilă a constituirii popoarelor оn naţiuni, deoarece el este acel cadru geografic, delimitat istoric, оn care se desfăşoară viaţa materială şi spirituală a naţiunii. Ceea ce caracterizează conţinutul naţiunii este specificul culturii ei, care suferă transformări ce o fac să se deosebească de cultura poporului feudal, devenind cultură naţională. Particularităţile culturii naţionale se formează оn curs de generaţii ca reflex al condiţiilor de viaţă comună, оn urma convieţuirii оndelungate a membrilor lor.

67

De asemenea nu se poate vorbi de naţiuni fără existenţaconştiinţei naţionale, ca o conştiinţă a apartenenţei la această comunitate, ce exprimă aspiraţiile unităţii naţionale şi necesitatea unirii оntr-un singur stat a tuturor celor care vorbesc aceeaşi limbă, locuiesc pe acelaşi teritoriu şi sunt legaţi prin aceeaşi origine comună. Naţiunea se bazează, оnainte de toate, pe voinţa membrilor săi, pe conştiinţa lor şi pe dorinţa lor de a forma o naţiune.

3. Specificul dreptului оn statul naţional

Оntre naţiune şi stat există o legătură indisolubilă, statul naţional constituind forma de organizare politică a naţiunii.

Statul reprezintă naţiunea оn relaţiile internaţionale. De aceea, lupta pentru un stat naţional оnseamnă lupta naţiunii pentru existenţă оn sensul consolidării ei, statul naţional avвnd misiunea de a contribui la desăvвrşirea procesului de formare a naţiunii.

Necesitatea statului naţional decurge din faptul că dezvoltarea economiei capitaliste cere existenţa unui instrument care să favorizeze cuprinderea populaţiei оntr-o piaţă naţională, nedivizată, care să asigure cuprinderea оn limitele frontierelor sale, a tuturor membrilor comunităţii naţionale şi care să sprijine procesul obiectiv de formare a limbii şi culturii naţionale.

Raportul stat-naţiune este un raport de interdependenţă, ce se poate formula astfel: procesul de formare a naţiunii şi cel de formare a statului se condiţionează şi se influenţează reciproc, statul naţional contribuind la afirmarea şi dezvoltarea trăsăturilor naţiunii. Statul constituie pentru naţiune un instrument de realizare a intereselor, scopurilor şi idealurilor sale, оn timp ce naţiunea dă măsura legitimităţii statului.

Cu toate acestea, оn pofida rolului deosebit de important al statului оn formarea şi consolidarea naţiunii, statul nu intră оn componenţa naţiunii. Avem ca exemplu оntr-o etapă a dezvoltării lor naţiuni care n-au avut stat propriu (de exemplu cehii, polonezii), sau cele care оn zilele noastre luptă pentru a-şi crea un stat naţional (de exemplu kurzii, palestinienii)

68

Оn cadrul procesului istoric de formare a naţiunilor pecontinentul european are loc şi constituirea naţiunii romвne, оn prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Elementele care au impus cu necesitate şi au făcut posibilă formarea naţiunii romвne s-au constituit şi s-au cristalizat treptat оn decursul unei perioade istorice relativ оndelungate. Ele au fost favorizate de legiuirile оnfăptuite оn Principatele Romвne de acei domnitori care, au domnit pe rвnd, unii chiar de mai multe ori, atвt оn Moldova cвt şi оn Ţara Romвnească, facilitвnd prin aceasta unificarea legilor din diferite domenii, contribuind astfel la dezvoltarea conştiinţei romвnilor. Principalele momente ale acestui proces au fost:

- reformele lui Constantin Mavrocordat оn Ţara Romвnească (1746) şi Moldova (1749), prin care se dădea posibilitatea ţăranilor să iasă din iobăgie, de altfel primele de acest fel din Europa;

- „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti -1780;- Codul lui Calimachi оn Moldova -1817;- Codul lui Caragea оn Ţara Romвnească -1818;- tratatul de pace оncheiat la Adrianopol (1828), оntre Rusia

ţaristă şi Poarta otomană, care prevedea desfiinţarea obligaţiilor Principatelor Romвne de a furniza Porţii la preţ de monopol o seamă de mărfuri ca: cereale, vite, lemne,etc.;

- Regulamentele Organice, ce au fost puse оn aplicare оn 1831 оn Ţara Romвnească şi оn 1832 оn Moldova, care au introdus principiul separării puterilor оn stat, au reorganizat serviciile publice creвnd altele noi, mai eficiente;

- desfiinţarea vămilor dintre cele două ţări romвne оn 1846.La acestea se adaugă numeroasele şi permanentele legături

politico-sociale şi culturale dezvoltate de-a lungul Evului Mediu оntre cele trei ţări romвne care au оntărit comunitatea de limbă şi conştiinţă a poporului romвn. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848,sfărвmвnd vechea organizare socială şi feudală şi accelerвnd dezvoltarea capitalistă a celor trei principate romвneşti, оncheie оn linii mari procesul de constituire a naţiunii romвne.

Evenimentele care au urmat apoi-Unirea Moldovei cu Ţara Romвnească, оn 1859, cucerirea independenţei de stat depline aRomвniei, оn 1877, Unirea Transilvaniei cu Romвnia, оn1918 - au

69

оnsemnat fiecare оn parte, paşi importanţi оn făurirea statului naţionalunitar romвn, ca formă de organizare politică a naţiunii romвne.

CAPITOLUL VI

ROLUL DETERMINISMULUI ОN FORMAREA ŞIDEZVOLTAREA DREPTULUI

1. Caracterizarea şi categoriile determinismului

Determinismul este o parte integrantă a ontologiei оn cadrul căreia ocupă un loc de prim ordin, Esenţa lui constă оn recunoaşterea existenţei unor relaţii de dependenţă şi condiţionare obiectivă, оn virtutea cărora producerea (apariţia, evoluţia, dispariţia) şi existenţa tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu,

Spre deosebire de semnificarea clasică a conceptului de deter-minism, propus оn epoca modernă, оn care cauzalitatea era concepută mecanicist (univoc, riguros, liniar), necesitatea era definită оn opoziţie cu оntвmplarea (hazardul fiind considerat ca acauzal şi exterior siste-mului), finalitatea era concepută teleologist (ca expresie a unor prede-terminări exterioare), iar determinismul ca opus al indeterminismului, interpretarea actuală a ideii de determinism este radical schimbată (dialectic).

Cauzalitatea este concepută dialectic, оn corelaţie cu probabili-tatea, avвnd caractere neunivoc, fiind mediată de factori aleatori, con-diţionali, astfel оncвt unei stări actuale a unui sistem оi corespunde o pluralitate de efecte posibile, astfel оncвt asupra acestei desfăşurări cauzale оi revin explicaţii оn principiu probabiliste. Stare de fapt pe care o pune оn evidenţă studiul proceselor microfizice şi megafizice şi cu totul accentuat, cercetarea dinamicii materiei vii şi a vieţii sociale. Ceea ce a impus оn gвndirea contemporană propunerea de a concepe relaţia cauzală ca o cauzalitate statistică.

70

Ideea despre caracterul determinat al obiectelor, fenomenelor şiproceselor s-a născut оn procesul practicii, ca reflectare firească a unor relaţii de determinare existente оntre acestea şi realitatea obiectivă. Constatările aspectelor de ordine din diferite domenii ale existenţei au condus la formularea teoriei determinismului. Conţinutul acestei teorii rezultă din următoarele idei fundamentale:

- ideea caracterului ordonat, structurat al lumii;- ideea că nimic nu se poate produce оn univers fără o cauză

determinată;- ideea că fenomenele, procesele, sunt legate оntre ele prin

interacţiuni complexe;- ideea posibilităţii cunoaşterii reale mecanismului de

determinare.Determinismul dinamic, reprezintă acea modalitate de

producere şi manifestare a sistemelor, caracterizată prin univocitate şi previzibilitate оn sensul că dintr-o stare iniţială dată şi riguros determinată, stările viitoare decurg univoc, adică оntr-o singură direcţie. Un asemenea tip de determinism implică un domeniu limitat, sfera lui cuprinzвnd acele procese, fenomene a căror existenţă nu este condiţionată оn mod esenţial de interacţiunile cu mediul ambiant. Оn general el are o aplicabilitate redusă, fiind ineficace оn interpretarea unor fenomene cum ar fi cele biologice sau cele sociale.

Determinismul statistic, studiază starea viitoare a sistemelor, ca medie a mişcărilor probabile ale fiecărui component, caracterizвndu-se prin previzibilitate şi descriere probabilistă. El vizează оn principiu, două mari compartimente calitativ diferite de producere şi generare a fenomenelor - natura şi societatea -dar,cunoaşte оn acelaşi timp, existenţa unor determinisme compartimentale, оn domeniile amintite, cu specific diferit, cum ar fi: determinismul оn sfera culturii, a moralei, a politicii, a dreptului, etc.

O dată cu regвndirea sensului conceptului de finalitate s-a impus şi o resemnificare a conceptului de scop. Comportamentul teleologic este specific determinismului socio-uman: doar omul оşi propune scopuri datorită gвndirii, conştientizării de sine şi manifestării sale ca subiect. Care-şi manifestă intenţii, opţiuni valorice, raţiuni, speranţe, aşteptări de realizare. Оn măsura оn care omul proiectează

71

cognitiv se comportă intenţional.Scopurile pot fi individuale sau colective, imediate şi de

perspectivă, ele pot fi materiale şi spirituale, morale. Scopul intervine оn procesul muncii, al creaţiei de bunuri şi valori, neavвnd nimic comun cu vreo predestinare şi predeterminare obiectivă de factură tranzitivă.

Оn sfвrşit, corecturi au apărut şi оn ce priveşte semnificarea conceptului de lege-legile cauzal-dinamice apărвnd, astfel, ca modalităţi limită ale manifestării unor legi de probabilitate (cu care operează nu numai fizica microcosmosului şi megacosmosului, ci şi totalitatea ştiinţelor despre natura vie şi viaţa socială).

Explicaţia acestor aspecte este dată оn cadrul teoriei deterministe cu ajutorul unui set propriu de categorii, cu grade diferite de generalitate, precum conexiune-interacţiune, cauzalitate-condiţionare, necesitate-оntвmplare, posibilitate-realitate, dar se operează şi cu categorii cu valoare reflectorie specifică. De pildă pentru domeniul social se folosesc categorii ca: libertate-responsabilitate, obiectiv-subiectiv, spontan-conştient, etc.

Categoriile determinismului sunt următoarele:

- cauzalitatea;- necesitate şi оntвmplare;- posibilitate şi realitate;- legea.

2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate оn dreptul penal

Cauza este categoria filosofică ce desemnează fenomenul (sistemul) care precede şi provoacă (produce, determină, generează) оn mod necesar apariţia, schimbarea, dezvoltarea, dispariţia unui alt fenomen (sistem).

Efectul este categoria filosofică, care desemnează fenomenul (sistemul) care succede cauzei şi este generat (produs, determinat) de aceasta.

72

Legătura dintre cauză şi efect poartă numele de raport cauzal influenţează inevitabil procesul cauzal. Prin condiţii se оnţelege unsau raport de cauzalitate. De pildă оn drept, legătura cauzală este ansamblu de fenomene care nu generează prin ele оnsele efectul, darlegătura de determinare оn baza căreia prejudiciul cauzat este care оnsoţesc acţiunea cauzei оn timp şi spaţiu, influenţвnd pozitiv sauconsecinţa directă a comportamentului ilicit (acţiunilor ilegale). Оntr-o negativ desfăşurarea raportului cauzal. Condiţiile au оn comun cuexprimare mai succintă, relaţia cauzală оn drept este reprezentată de cauza faptul că preced efectul şi că prezenţa lor este inerentăraportul dintre fapta ilicită (cauza) şi prejudiciul cauzat (efectul). producerii efectului.

Raportul de cauzalitate cuprinde оn mod necesar două tipuri de Оn domeniul dreptului - după cum preciza eminentul profesorrelaţii: Eugeniu Speranţia -„cauza determinantă a existenţei normelor

a) relaţia de succesiune, ce constă оn faptul că оntotdeauna juridice, factorul care le creează este оntotdeauna activitatea voluntarăcauza precede efectul, că оntotdeauna există o succesiune оn timp a a oamenilor. O normă juridică, este оntr-adevăr creată de cineva care aefectului faţă de cauză. Deşi necesară raportului de cauzalitate, relaţia gвndit-o şi o vrea; ea este apoi acceptată şi urmată de colectivitate, darde succesiune nu este suficientă pentru existenţa acestuia. Astfel, nu nici inventarea şi construcţia ei, nici acceptarea sau consacrarea eitoate fenomenele care preced оn timp alte fenomene sunt şi cauzele socială nu au loc decвt sub anumite condiţionări şi modalităţi.”[29,acestora. p.285]

Identificarea cauzalităţii cu simpla succesiune a dus la apariţia Aşadar, cauza are caracter hotărвtor оn determinarea efectului,superstiţiilor, a prejudecăţilor, a credinţelor absurde. Doar cвteva deoarece ea conferă ansamblului de condiţii caracterul necesar şiexemple: suficient оn producerea acestuia.

- eclipsele solare ar avea drept consecinţă războaiele оntre Legea cauzalităţii se formulează astfel: o anumită cauzăcomunităţi; produce cu necesitate, оntotdeauna şi pretutindeni, acelaşi efect, dacă

- „tăiatul” drumului de către o pisică neagră ar fi urmat de sunt prezente aceleaşi condiţii. Variaţia condiţiilor determină variaţiaeşecul acţiunii ce se voia оntreprinsă; efectelor aceloraşi cauze.

- оntвlnirea cu un preot оmbrăcat оn sutană ar avea ca efect Raportul de cauzalitate оn dreptul penal.„ceasul rău”,etc. Оn toate aceste cazuri este vorba de substituirea Printre problemele fundamentale ale dreptului, raportul delegăturilor reale cu legături imaginare (uneori chiar de natură mistică). cauzalitate ocupă un loc de frunte, prezentвnd nu numai un interes

b) relaţia genetică, ce semnifică faptul că acţiunile cauzei teoretic indiscutabil, dar şi o uriaşă оnsemnătate pentru activitateaimplică cu necesitate producerea efectului, este specifică şi definitorie organelor statului. Altfel spus, necesitatea studierii temeinice apentru raportul de cauzalitate. Оntre două fenomene ce se succed există raportului de cauzalitate se impune şi faţă de interesul crescвnd care seraport de cauzalitate numai dacă unul оl generează pe celălalt. manifestă оn activitatea organelor de justiţie, ale parchetului, poliţiei,

Deci, cauzalitatea exprimă raportul de continuitate genetică şi de nevoia unei orientări teoretice corecte pe care o resimte practicase manifestă ca legătură temporală obiectivă оntre două sisteme care se judiciară.succed, unul producвndu-l pe celălalt. Rolul cauzalităţii este acela de a Legătura de cauzalitate оn dreptul penal se оnfăţişează ca unsurprinde originea, schimbarea, dispariţia diverselor fenomene, raport оntre acţiunea voluntară infracţională şi rezultatul socialmenteprocese din natură, societate şi gвndire. periculos. Căci dreptul penal se interesează nu de orice acţiune

Producerea efectelor de către cauză se desfăşoară оntotdeauna concretă a omului, ci numai de acele acţiuni care sunt оndreptate spreоn anumite condiţii, оn sensul că acţiunea cauzei şi geneza efectului au producerea de efecte dăunătoare societăţii.loc оntr-o anumită ambianţă, оn mijlocul unor fenomene care

73 74

Numai acţiunile voluntare, socialmente periculoase fac partedin sfera dreptului penal. Aici legătura cauzală are оntotdeauna ca element fundamental acţiunea umană conştientă, оndreptată spre producerea de consecinţe antisociale, faptul că această acţiune umană nu poate fi privită numai ca o manifestare exterioară, ci ca un complex fizic şi psihic, caracterul său cauzal fiind condiţionat şi de procesele psihice care declanşează şi оnsoţesc orice manifestare exterioară.

Aceasta distinge fundamental acţiunea umană infracţională de fenomenele cauză care acţionează оn alte domenii ale existenţei. Numai rezultatele socialmente periculoase intră оn sfera dreptului penal. Din această perspectivă, оn planul dreptului penal, relaţia cauzală impune distincţia оntre cauze principale şi cauze secundare, оntre cauze directe şi cauze indirecte. Pluralitatea de cauze se poate оnfăţişa „fie sub forma unui concurs de cauze concomitente, cвnd două sau mai multe cauze laolaltă determină efectul, fie sub forma unui concurs de cauze succesive, cвnd fiecare cauză determină un efect, care la rвndul său determină un altul”[2, p.47].

Infracţiunea fiind un act individual antisocial prevăzut şi sancţionat de legea penală, relaţia cauzală va fi , desigur, influenţată şi de modul оn care legea penală defineşte anumite fapte ca infracţiune. Incriminвnd оntr-un anumit fel o activitate antisocială оn raport de tradiţiile şi specificul de viaţă al comunităţii, de etapa de dezvoltare socială, etc., legea penală influenţează implicit cercetarea raportului de cauzalitate, obiectivele şi оntinderea acestor analize.

Aceasta оnseamnă că relaţia cauzală оn domeniul dreptului va căpăta inevitabil şi unele particularităţi оn funcţie de reglementarea legală a materiei.

3.Categoriile filosofice de necesitate şi оntвmplare, posibilitate şi probabilitate

Necesitatea este categoria filosofică ce desemnează proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce оn mod inevitabil, obligatoriu, datorită unor cauze şi condiţii constante, de a evolua оntr-un anumit fel şi nu оn altul. Necesitatea decurge din esenţa, din natura internă a obiectelor şi fenomenelor, caracterizвnd

75

determinarea lor calitativă. Оn acest sens, marele filosof german Hegel,afirma că necesitatea are un temei intern. Ea are următoarele trăsături: inevitabilitatea, constanţa şi stabilitatea.

Оn dreptul penal, de pildă, оntвlnim o cauză care оnlătură caracterul penal al faptei, numit starea de necesitate. Potrivit articolului 45 din Codul penal, „este оn stare de necesitate acela care săvвrşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi оnlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public”. Trebuie menţionată o condiţie esenţială a stării de necesitate şi anume ca pericolul iminent să fie inevitabil, adică să nu poată fi оnlăturat оn alt mod decвt prin săvвrşirea faptei prevăzută de legea penală. De acelaşi ordin este şi o altă condiţie: ca acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de оnlăturare a pericolului.

Se consideră fapte săvвrşite оn stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei оncuietori, pentru a salva o persoană imobilizată оntr-o оncăpere cuprinsă de incendiu; distrugerea unui pod de lemn peste un rвu şi care оmpreună cu alte obiecte aduse de ape au format un baraj оn calea apelor şi astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei localităţi, a unui obiectiv important,etc; sustragerea unui vehicul sau autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată grav.

Оntвmplarea este categoria filosofică ce desemnează proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce sau nu, de a evolua оntr-un sens sau altul. Ea decurge din aspectele exterioare, periferice, neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Notele caracteristice оntвmplării sunt: inconstanţa, variabilitatea, instabilitatea, imprevizibilitatea.

De оntвmplare putem vorbi оn cazul fortuit, prevăzut оn articolul 47 din Codul penal. El „desemnează situaţia, starea,оmprejurarea оn care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici nu l-a urmărit şi care se datorează unei energii externe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută”.

76

De pildă, un tractorist оn timp ce ara cu tractorul, atinge cuplugul un obuz rămas neexplodat оn pămвnt din timpul războiului, obuz care explodează şi răneşte o persoană. Deci făptuitorul a fost pus оn imposibilitatea de a prevedea intervenţia оmprejurării (forţeistrăine), care a produs rezultatul. Surse ale оmprejurărilor fortuite pot fi: fenomene ale naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări deteren) a căror producere оn timp nu poate fi prevăzută; defectarea unor mecanisme; conduita imprudentă a unei persoane care ar apare brusc оn faţa unui autovehicul оn mişcare: starea maladivă a unei persoane (leşin, atac de cord).

Caracterul necesar sau оntвmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul оn care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. Оn raport cu necesitatea, оntвmplarea are un caracter

inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor оntвmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Оntвmplările sunt оnsă fenomene frecvente оn dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţвnd procesele necesare şi - de aceea - cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele.

Măsura оn care оntвmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi - prin aceasta - succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor оntвmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv.

Necesitatea şi оntвmplarea sunt noţiuni corelative ce reprezintă raporturi de determinare care se presupun şi se opun reciproc, avвnd amвndouă un caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că necesitatea se оntemeiază pe cauze esenţiale şi interne, iar оntвmplarea pe cauze neesenţiale şi externe. Cum nu există sisteme izolate, toate aflвndu-se оn raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi оntвmplătoare.

Unitatea dialectică dintre necesitate şi оntвmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia оn cealaltă, prin completarea necesităţii de către оntвmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor оn forme оntвmplătoare)

77

nu оnseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergereadeosebirilor dintre ele pe plan funcţional оn determinarea structurii şi dinamicii sistemelor.

Necesitatea are оntotdeauna rolul determinant оn mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, оn structurarea esenţelor, a оntregului, independent de modul concret, particular оn care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate.

Оntвmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat оn dinamica fenomenelor; ea determină cвmpul de particularitate оn raport cu ceea ce este general оn evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

Realitatea, desemnează starea de fapt a unui sistem, referindu-se la fenomene оnfăptuite, existente оn prezent, aflate оn proces de manifestare activă.

Dar, deşi un sistem are o stabilitate relativă, mişcarea elementelor şi interacţiunilor sale determină, provoacă tendinţe de schimbare şi transformare. Ansamblul acestor tendinţe sau direcţii de autodepăşire a stărilor date, determinate de schimbarea interacţiunilor interne şi externe constituie temelia conceptului de posibilitate.

Categoria de posibilitate desemnează totalitatea stărilor virtuale ale unui sistem, stări оn care fenomenul poate trece, dar pentru care оn prezent nu există condiţii suficiente de realizare.

Realitatea este starea actuală activă a unui sistem, ceea ce există ca act (exemplu: sentinţa dată de o judecătorie, decizia dată de un Tribunal sau Curte de Apel).

Posibilitatea este starea virtuală a unui sistem, ce există ca potenţă. Оntre realitate şi posibilitate există un raport de continuitate genetică оntre prezent şi viitor.

Din evantaiul de posibilităţi (direcţii ) se vor realiza, mai оntвi acelea care vor оntruni condiţiile necesare şi suficiente оn plan obiectiv, adică direcţiile care ţin de esenţa sistemului, de legile lui denumite direcţii necesare. Ele se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, ca linie fundamentală a dezvoltării.

78

Realitatea, posibilitatea sau imposibilitatea sunt categorii caredesemnează stări calitative ale existenţei. Ele privesc modalităţi de a fi sau de a deveni ale acesteia. Existenţa comportă оnsă şi determinări cantitative, care se referă la posibilităţile devenirii ei, la gradul de concordanţă a stărilor virtuale cu legea fenomenului, la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală, la şansele realizării unui eveniment. Multe dintre aceste aspecte cantitative ale structurii şi devenirii existenţei sunt exprimate cu ajutorul categoriei de probabilitate.

Probabilitatea este un concept ce exprimă cantitativ frecvenţa transformării posibilităţii оn realitate. Ea ne indică gradul de realizabilitate a posibilităţii. De aceea, probabilitatea caracterizează nu atвt existenţa fenomenelor actuale, cвt mai ales procesele оn devenirea lor, evenimentele. Fiind expresia cantitativă a оntemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport оntre numărul de cazuri de realizare efectivă şi numărul total de cazuri posibile

4. Legea ca determinare juridică

Legea este categoria filosofică ce desemnează acel raport obiectiv, necesar, general, relativ stabil şi repetabil оntre diferite obiective, оntre obiecte şi proprietăţi ale lor, precum şi оntre diferite etape succesive ale evoluţiei unui sistem. Trăsăturile legii obiective:

- legea este un raport obiectiv, оn sensul că el se stabileşte оntre sisteme, independent de voinţa arbitrară a omului;

- caracterul general constă оn aceea că orice lege caracterizează un gen de obiecte (o clasă de obiecte), neexistвnd legi ale unor sisteme individuale;

- legea are un caracter relativ stabil, оntrucвt durează atвta timp cвt durează condiţiile favorabile şi repetabil оn sensul că ele acţionează ori de cвte ori apar condiţiile favorabile. Dacă se schimbă condiţiile, se modifică şi acţiunea legii.

Dacă acestea sunt trăsăturile legii obiective (ca formă aconexiunii deterministe), să vedem care sunt trăsăturile legii juridice:

79

- competenţa emiterii legii revine puterii legiuitoare;- legea constituie principalul izvor de drept oficial;- legea se adoptă prin proceduri parlamentare;- legea are оntotdeauna un scop normativ.Оn ceea ce priveşte noţiunea de lege juridică, ea este utilizată

оntr-un sens larg, ca totalitate de acte normative оntr-un sistem de drept, şi оntr-un sens restrвns ca „actul juridic normativ cu forţăjuridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat, colegial sau unipersonal, оn funcţie de forma de guvernămвnt şi regimul politic al statului”[21, p.105].

Оn cea de-a doua accepţie, accentul cade pe faptul că legea este un act normativ adoptat prin acord de voinţă al celor interesaţi. Deci legea juridică este, оn esenţa ei, un act de voinţă al unui subiect de drept căruia i se recunosc efecte juridice.

Observăm că, atвt din definirea, cвt şi din enumerarea trăsăturilor lor caracteristice rezultă deosebirea esenţială dintre legea obiectivă şi legea juridică. Iată cum este ea văzută de către profesorul Giorgio Del Vecchio: „Aceste observaţii clarifică оnţelesul diferit ce-l are cuvвntul lege, după cum acesta se referă la ordinea fizică sau la cea juridică.

Legea fizică, fiind sinteza unei realităţi experimentale, exprimă numai ceea ce este, ceea ce se оntвmplă şi corespunde оn mod necesar оntregii realităţi; dacă un singur fapt ar contrazice o lege fizică, aceasta nu ar mai avea nici o valoare de lege, nu ar mai fi astfel.

Legea juridică, dimpotrivă, nu-şi trage adevărul din fenomene; nu exprimă ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Şi s-a observat că violarea unei legi juridice оi dă acesteia un relief mai puternic şi face ca adevărul ei să fie şi mai profund simţit оn sensul său pur ideal”.

Este limpede că ceea ce disjunge legea obiectivă de cea juridică este faptul că оn timp ce legea obiectivă există şi acţionează independent de voinţa oamenilor, ea neputвnd fi creată sau distrusă după dorinţă, legea juridică este subiectivă prin excelenţă, adică apare şi dispare după vrerea oamenilor, оntrucвt ea exprimă raporturile de voinţă dintre aceştia. Оn condiţiile pluralismului politic şi al democraţiei, orice grupare politică ajunsă la putere prin sufragiul

80

electoratului, va promova legi juridice оn conformitate cu voinţa sapolitică, cu interesele sale. Or, оn acţiunea lor, legile obiective sunt indiferente оn raport cu interesele oamenilor.

Legile obiective se pot clasifica după mai multe criterii:- оn funcţie de domeniul оn care acţionează, distingem legi ale

naturii, ale societăţii şi ale gвndirii;- оn funcţie de sfera de acţiune, legile se grupează оn:

universale, generale, particulare;- оn funcţie de felul cum exprimă necesitatea şi оntвmplarea,

deosebim legi dinamice şi legi statice.

CAPITOLULVII

LIBERTATEA UMANĂ, FUNDAMENT ALDETERMINISMULUI SOCIAL

1. Specificul determinismului social

Societatea ca domeniu aparte al existenţei, ca forma cea mai оnaltă şi mai complexă din punct de vedere structural şi funcţional a acesteia, se caracterizează printr-un determinism propriu, cu un ansamblu de trăsături specifice.

Conceput оn felul acesta, determinismul social desemnează acea concepţie conform căreia şi оn viaţa socială domneşte o anumită ordine, оn sensul că existenţa şi dezvoltarea societăţii sun guvernate de legi obiective proprii.

Specificul determinismului social este pus оn evidenţă de următoarele trăsături:

a) Cea mai importantă particularitate a sa, şi anume că el nu poate exista оn absenţa oamenilor, nu se poate manifesta decвt prin acţiunea lor. Aceasta оnseamnă că оn domeniul vieţii sociale, nu se оntвmplă nimic fără acţiunea şi influenţa umană, că totul se desfăşoară prin şi de către oameni;

81

b) Caracterul său extrem de complex, care derivă dincomplexitatea deosebit de mare a sistemului social, оn cadrul căreia оntвlnim subsisteme şi elemente foarte eterogene (naturale, biologice, geografice, economice, psihologice,etc), оntre care există o multitudine de interacţiuni şi relaţii dinamice foarte variate ( de determinare, de condiţionare de influenţare, logice, etc). Оn perimetrul determinismului social, factorii de ordin obiectiv se оmpletesc cu cei de ordin subiectiv, cu cei care ţin de conştiinţa oamenilor.

De asemenea acţiunile şi interacţiunile conştiente se оmpletesc cu cele spontane, imprevizibile. Tot aici aspiraţiile individuale se оmpletesc - cвnd armonios, cвnd contradictoriu - cu cele ale societăţii; acţiunea cauzelor interferează cu aceea a scopurilor; necesitatea presupune existenţa libertăţii, etc. Şi toate acestea deoarece оn viaţa socială, posibilitatea obiectivă (cauzală, necesară, legică) devinerealitate numai оn activităţile umane (economice, ştiinţifice,educaţionale, ş.a.);

c) Istoricitatea sa mult mai pronunţată, mai accentuată decвt a determinismului din alte zone ale realului, datorită caracterului pregnant istoric al fenomenelor sociale. Determinismul social este foarte dinamic, оnregistrвndu-se schimbări chiar оn cadrul aceluiaşi tip de societate şi mai ales o dată cu schimbările sociale profunde ce au loc ca urmare a trecerii de la o societate la alta;

d) Este un determinism neunivoc de tip statistic, deoarece se manifestă оn cadrul societăţii care este prin excelenţă un domeniu al fenomenelor de masă. El se realizează prin intermediul unei mulţimi de indivizi umani, ale căror acţiuni personale, de grup se intersectează continuu, rezultanta fiind adesea total diferită de ceea ce doreşte fiecare individ оn parte, dar, оn ultimă instanţă indicвnd sensul dezvoltării sociale.

Necesitatea socială nu apare оn formă netă, clară, оn acţiunea fiecărui individ sau оn mişcarea fiecărui fenomen social. Ea se realizează ca o medie statistică (probabilistică) a unui ansamblu de mişcări оntвmplătoare, ca tendinţă principală şi rezultantă a mişcărilor probabile ale părţilor constituente. Probabilitatea actelor sociale rezultă tocmai din faptul că necesitatea socială se exprimă tendenţial şi se materializează printr-o diversitate de posibilităţi. Or, tocmai

82

tendenţialitatea şi probabilismul acţiunilor sociale imprimă mişcăriisociale, istoriei, particularitatea de a fi imprevizibilă. Dacă tendinţa unui proces social poate fi cunoscută, derularea lui оn ce priveşte succesiunea actelor constituente, stadiile şi ritmul lui sunt imprevizibile.

Din toate acestea decurge acea trăsătură fundamentală a determinismului social de a nu fi implacabil, оn efectele sale, ca оn cazul determinismului natural.

e) Modul particular оn care acţionează şi se manifestă legile obiective оn cadrul societăţii. Astfel de legi sociale nu acţionează absolut spontan, independent de intervenţia conştientă a omului. Dimpotrivă, ele apar ca tendinţe ale activităţii grupurilor sociale de realizare a scopurilor şi de satisfacere a intereselor. Aşadar, legea socială, deşi este şi ea o relaţie obiectivă, independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, este totodată imanentă şi intrinsecă activităţii practice a oamenilor, se manifestă doar оn şi prin activitatea acestora.

Cunoaşterea legilor obiective constituie baza a оnsăşi acţiunii omului оn conformitate cu anumite scopuri. Oamenii sunt singurele fiinţe capabile să-şi transforme propria existenţă şi să construiască o existenţă nouă. Şi aceasta se poate realiza numai pe baza cunoaşterii legilor sociale obiective.

Оn concluzie la cele arătate, putem spune că, оn dezvăluirea determinismului social de o mare importanţă este evidenţierea faptului că оn societate, оn istoria ei, nimic nu s-a produs şi nu se poate produce fără participarea oamenilor, fără acţiunea lor. Determinismul propriu societăţii se оnfăptuieşte prin intermediul oamenilor оnzestraţi cu voinţă şi conştiinţă, care acţionează mвnaţi de trebuinţe şi interese sociale, animaţi de scopuri sociale, nu numai de necesitatea naturală pură, de supravieţuire.

Drept consecinţă, societatea, istoria omenirii оn general, nu este altceva decвt produsul interacţiunii şi оmpletirii factorilor materiali, obiectivi şi a celor spirituali, subiectivi.

83

2. Libertatea, omul şi condiţia umană

Problemă de maximă rezonanţă filosofică, socială şi politică, libertatea ca unul din reperele cardinale ale condiţiei umane, are оn mod firesc mari implicaţii оn lumea juridică. Оnainte de a ne opri asupra acestora, оncercăm să schiţăm cвteva din momentele istorice şi semnificaţiile ideii de libertate, care se regăsesc оn spiritualitatea timpului nostru şi influenţează conştiinţa epocii (inclusiv conştiinţa juridică) şi acţiunea umană.

Aşa cum s-a apreciat оn literatura filosofică, оntrebarea dacă omul poate fi liber s-a conturat odată cu experienţa umană a constrвngerii naturale, sociale, politice, morale, religioase. Cine dintre noi poate spune că este cu adevărat liber оn toate acţiunile sale?

Ilustrвnd cu cвteva răspunsuri date оn ordinea istorică a evoluţiei omului, la оntrebarea formulată mai sus, am putea nota că:

- existenţa umană este total dominată de necesitatea dictată de o autoritate supranaturală;

- destinul ce desemnează caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii este stăpвnul omului, iar secretul libertăţii constă оn dominarea propriilor noastre dorinţe şi оn aspiraţia spre ceea ce e realizabil (filosofia stoică);

- Dumnezeu este atotputernic, dar trebuie să admitem că omul este оnzestrat cu liber arbitru, altfel sfaturile, оndemnurile, poruncile, răsplata şi pedeapsa ar fi оn van (Toma d`Aquino);

- ceea ce contează pentru om este energia, forţa, vitalitatea, valorile creştine, iar mila, umilinţa, supunerea, trebuie respinse (Fr. Nietzsche);

- libertatea este numai o putere de a acţiona sau de a nu acţiona potrivit cu deciziile voinţei (D.Hume);

- statul este realizarea libertăţii (Hegel);- sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea

(J.P.Sartre),etc.Din perspectivă social-politică, оn termeni exacţi şi penetranţi,

cu semnificaţii deosebit de actuale pentru contemporaneitate,J.J.Rousseau, exprimвndu-şi crezul, argumenta: „Cвnd fiecare face ce-i place, se face adesea ce nu place altora. Aceasta nu оnseamnă

84

libertate. Libertatea оnseamnă mai puţin a face ce vrei, cвt a nu fi care aplică dispoziţiile din legislaţie. Se creează un spaţiu pentrusupuşi altuia; ea оnseamnă totodată a nu supune voinţa altuia voinţei comportamentul arbitrar.noastre. De aceea libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie, De asemenea оn cazul legislaţiei nu există o constrвngerecăci oricum am face totul e stingheritor оn acţiunea unei voinţe clară exercitată de metareguli. Supremaţia regulilor ar putea ascundedezordonate. Prin urmare nu există libertate acolo unde nu sunt legi ,la prima vedere, domnia arbitrarului.sau unde cineva este deasupra legilor…un popor liber se supune, dar Ideea călăuzitoare conform căreia nu trebuie să ne ghidămnu ca o slugă, el are conducători, nu stăpвni…оntr-un cuvвnt, soarta după cuvinte este de mare importanţă şi оn construirea răspunsului lalibertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere оntrebarea „nu ar trebui oare să ascultăm şi de un dictator care faceo dată cu ele”[29, p.257]. reguli după bunul său plac ?” Indiferent ce denumire ar folosi

Sintetizвnd experienţa occidentului оn legătură cu ideea de dictatorul sau altcineva nu cuvвntul „regulă” sau „lege” sau altullibertate politică, configurată оn cвteva principii, K.Jaspers nota оn contează.lucrarea sa „Originea şi sensul istoriei”: Elementul care lipseşte оn „regulile” dictatorului este

- libertatea individului, pentru ca toţi indivizii să fie liberi, este argumentarea. Ea nici nu ar avea cum să se constituie dacă „regula”posibilă оn măsura оn care poate exista concomitent cu libertatea este fixată unilateral. Lipseşte examinarea argumentelor şicelorlalţi; contraargumentelor părţilor.

- individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat faţă de violenţă Libertatea nu este un dat, nici un dar, ci un produs social ce seşi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi voinţei sale. Protecţia i-o dobвndeşte оn decursul devenirii istorice a omenirii. Ca produs aloferă statul constituţional, iar manifestarea opiniei şi voinţei sale o dezvoltării istorice, libertatea nu poate exista şi nu se poate оnfăptui оnface posibilă democraţia; afara determinismului specific ce acţionează оn domeniul vieţii sociale.

- libertatea se poate оnfăptui numai prin оnfrвngerea forţei de Drept urmare, ea este multiplu condiţionată de o serie de factoricătre justiţie. Libertatea luptă pentru dobвndirea puterii care serveşte aparţinвnd domeniilor economic şi politico-cultural:justiţia şi оşi atinge ţelul оn statul constituţional. Legile sunt оn egală - оn primul rвnd, libertatea este condiţionată de gradul demăsură valabile pentru toată lumea şi orice modificare a lor are loc dezvoltare a economiei atвt al forţelor productive, cвt şi de naturanumai pe cale legală; relaţiilor economice dintre oameni. De pildă una era libertatea pentru

- La inviolabilitatea dreptului personalităţii umane individuale ţăranul aservit оn feudalism şi alta este libertatea fermierului de astăzi.se adaugă dreptului acesteia de a participa la viaţa comunităţii. Starea La modul general se poate spune că atвt timp cвt forţele de producţiede libertate, prin urmare, poate fi atinsă numai prin democraţie, adică dintr-o ţară sunt slab dezvoltate, gradul de libertate din acea ţară este şiprin posibilitatea participării tuturor la constituirea voinţei el redus şi invers, cu cвt economia este mai dezvoltată, cu atвtcolectivităţii. Fiecare are şansa afirmării sale, pe măsura autoeducaţiei amploarea libertăţii este mai mare.politice şi a puterii sale de convingere, a opiniilor sale [9, p.271]. - оn al doilea rвnd, libertatea indivizilor, a grupurilor sociale

Ceea ce-i uneşte pe indivizii liberi nu este un scop ,ci este condiţionată, оn mod direct, de natura instituţiilor societăţii şi deоncrederea că vor putea fiecare sa-şi urmărească scopurile fără să fie buna lor funcţionare. Nu este indiferent pentru afirmarea, atвt aоmpiedicaţi arbitrar de către altcineva. libertăţii individuale, cвt şi a celei de grup, dacă regimul politic al unei

Marea problemă a legislaţiei, оn situaţii precum cea din societăţi este democratic sau dictatorial;exemplul dat, este că rezolvarea cazului rămвne la latitudinea celor - оn al treilea rвnd, libertatea este condiţionată de

circumstanţele cultural-ştiinţifice existente оn societate. Aceasta

85 86

оnseamnă că gradul de libertate al oamenilor este оn funcţie decantitatea şi calitatea cunoştinţelor (profunzimea şi varietatea lor),precum şi de gradul de răspвndire al acestora оn masa populaţiei.

Оn planul relaţiei dintre individ şi societate, libertatea se realizează sub o mare varietate de forme: libertate economică, libertate politică, libertate religioasă, libertate artistică, etc.

Momentele procesului de dobвndire a libertăţiiОn oricare din ipostazele de mai sus, libertatea se prezintă ca

rezultat al interacţiunii a patru momente:a) momentul gnoseologic. Libertatea se constituie pe fondul

determinărilor obiective, presupunвnd ca o condiţie a manifestării ei cunoaşterea acestei determinări. Numai cunoscвnd condiţiile, cauzele şi legile apariţiei, dezvoltării, dispariţiei obiectelor şi proceselor, omul face primul pas pe calea eliberării sale de caracterul orb al manifestării acestora, оn sensul оn care preciza Hegel că „oarbă e necesitatea numai оn măsura оn care nu este cunoscută”

b) momentul alegerii. Оnainte de a acţiona, omul se află оn faţa unei mulţimi de alternative, fiind pus să aleagă din mai multe posibilităţi. Libertatea de alegere are sens doar оn condiţiile оn care omul poate să selecteze o alternativă sau alta. Dacă el ar fi оmpins către o singură soluţie, atunci nu s-ar putea vorbi de o alegere şi implicit nici de libertate. De aceea un sens distinct al libertăţii este acela al posibilităţii omului de a opta оntre alternativele care-i stau оn faţă. Оn concluzie, omul poate alege, dar оn funcţie de:

- gradul de cunoaştere şi de profunzimea cunoaşterii cadrului natural şi social al vieţii şi a posibilităţilor acestuia de devenire;

- sistemul de valori şi norme existente оn societate la un moment dat. Din acest punct de vedere, alegerea este un act de evaluare оntre valori polare: bine-rău, frumos-urвt, drept-nedrept, licit-ilicit, adevăr-fals, sacru-profan,etc.

c) momentul praxiologic (acţional). Libertatea implică nu numai momentele cognitiv şi decizional, ci şi unul acţional. După alegere se pune problema posibilităţii de realizare a opţiunii, cu alte cuvinte existenţa condiţiilor necesare ca alegerea făcută de voinţa umană să fie оnfăptuită. Omul se manifestă ca fiinţă liberă оn şi prin activitatea sa. Dobвndirea concretă a libertăţii presupune acţiunea

87

practică. Ea transformă libertatea posibilă оn libertate reală. Aşadar,fără a subestima оnsemnătatea cunoaşterii şi alegerii, rezultă că momentul principal, fundamental al libertăţii, оl constituie activitatea practică.

Pe scurt, libertatea semnifică unitatea dintre cunoaştere şi acţiune, legătura dintre aceste două momente fiind asigurată de actul apreciator, prin care se definesc acţiunile, se stabilesc strategiile оn funcţie de anumite valori călăuzitoare.

d) momentul responsabilităţii. Libertatea оn sensul ei autentic presupune nu numai cunoaşterea, alegerea şi acţiunea, ci şi responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunea оntreprinse. Responsabilitatea cere ca individul să judece singur asupra acţiunilor la care participă, să оnţeleagă singur sensul şi perspectiva lor, să decidă personal, cu toate eventualele riscuri, asupra oportunităţii sau inoportunităţii participării sale la diferite acţiuni. Deciresponsabilitatea desemnează capacitatea omului de a justifica оn mod demn motivele ce l-au determinat оn declanşarea acţiunilor lui şi de a lua asupra sa оn mod conştient consecinţele acţiunilor оntreprinse.

Responsabilitatea este definită оn doctrina juridică penală ca fiind atitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni), de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija оn mod conştient voinţa оn raport cu aceste fapte.

Оntre libertate şi responsabilitate există relaţii de condiţionare reciprocă. Pe de o parte, responsabilitatea este condiţionată de libertate, se poate manifesta numai pe temeiul existenţei libertăţii. Оn condiţiile оn care acţiunile omului ar fi determinate оn mod fatal de factori exteriori, problema responsabilităţii nu s-ar pune. De exemplu, оn dreptul penal, libertatea de voinţă şi acţiune este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ceea ce presupune că acesta a decis оn mod liber asupra săvвrşirii faptei şi a avut libertatea de hotărвre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrвngerii fizice sau a constrвngerii morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvвrşită fără vinovăţie, nu este infracţiune (art. 46 Cod penal). Responsabilitatea оnseamnă răspunderea individului pentru actele sale faţă de colectivitate şi faţă de propria conştiinţă, manifestвndu-se оn mod concret оn procesul

88

acţiunii umane individuale şi colective, al comportării oamenilor оnsocietate.

3. Libertatea juridică

Libertatea juridică este definită оn sens mai larg, ca starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile оn stat, iar оn sens strict juridic, ca situaţia unei persoane care nu se află оnchisă sau оntemniţată.

Principiul libertăţii este un principiu fundamental de drept consacrat оn articolul 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului, astfel: „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa personală”.

Libertatea ca fundament al vieţii sociale şi principiu de drept, este prezentată оn perimetrul dreptului sub două forme:

- sub forma libertăţilor generale (cele care indică o sumă de protecţii)

- sub forma libertăţilor individuale (care se referă la activitatea şi participarea umană).

Observăm că libertatea juridică are o natură originală şi cu totul deosebită de aceea a celorlalte forme sub care se prezintă libertatea оn domeniul social (economică, politică, morală, religioasă, etc). Ideea de libertate nu are оn drept оnţelesul unei libertăţi de fapt, adică a unei simple posibilităţi naturale (sociologice, psihologice sau biologice),determinate de legile inexorabile ale lumii externe sau interne. Pentru drept o activitate a unei persoane e liberă, dimpotrivă, numai atunci cвnd acea persoană оnfăptuieşte ceea ce e datoare din punct de vedere legal sau raţional. Căci ideea de libertate оn drept nu există decвt prin conformitatea faptelor umane cu normele juridice. Оn aceasta constă deosebirea esenţială dintre libertatea juridică şi libertatea de fapt. De pildă, criminalul e liber оn fapt să săvвrşească fapta sa, el nu e оnsă juridiceşte liber să o comită; debitorul e liber оn fapt să refuze plata datorată, оn drept el nu e оnsă liber să o facă.

Deşi, libertatea juridică este unică, modalităţile sale de exprimare sunt diverse. Acestea sunt оnscrise оn constituţie şi оn documentele internaţionale privind drepturile omului. De pildă, оn

89

Constituţia Romвniei din 1991, Titlul II, capitolul II, intitulat „Drepturile şi libertăţile fundamentale” sunt prevăzute libertatea individuală (art.23), libertatea conştiinţei (art.29), libertatea deexprimare (art.30), libertatea оntrunirilor (art.36), libertatea de asociere (art.37), libertatea alegerii profesiei (art.38).

Relaţia dintre libertate şi sistemul dreptului constă оn aceea că sistemul dreptului se оnfăţişează a fi domeniul libertăţii оnfăptuite, iar libertatea constituie substanţa dreptului. Drept urmare, libertatea ca dimensiune a dreptului, este determinată de puterea publică (potrivit cu scopul propus оntr-un stat de drept) şi garantată de proprietate.

Оn ceea ce priveşte оnfăptuirea libertăţii оn domeniul politico-juridic (pornind mai ales, de la raporturile dintre societate şi statprivind apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale), s-au conturat trei concepţii şi atitudini: etatismul, liberalismul, de tip individualist şi legalismul statului de drept.

a) Etatismul, este acea concepţie ce procedează la o supraapreciere a statului, concomitent cu o minimalizare a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Concepţia etatistă provine dintr-o idee fundamentală a lui Spinoza, preluată de iluminiştii francezi şi germani şi dezvoltată оn cadrul filosofiei politice din secolele XVIII-XIX, de a corela libertatea nu numai cu necesitatea, ci şi cu raţiunea. Numai că adepţii etatismului au degradat această idee la aceea a justificării subordonării libertăţii individuale faţă de raţiunea obiectivă оn stat. Оn viziunea lui Hegel, statul are drept menire, satisfacerea interesului general, cerinţele Raţiunii, iar individul trebuie să i se supună necondiţionat. Libertatea individului nu poate fi nimic altceva, susţine Hegel, decвt libertatea pe care i-o acordă statul, căci statul este realizarea libertăţii. Оn viziunea lui Hegel există o mistică a statului, acesta fiind оnţeles de el ca „ideea divină aşa cum se оnfăţişează ea pe pămвnt”.

Ideile etatismului au fost оnsuşite şi de doctrinele politice utopice - socialiste şi comuniste - constituite оn secolul XIX şi cu o mare audienţă оn secolul XX. Оn cadrul acestor doctrine, corelaţia libertate - raţiune оmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decвt оntr-o societate raţională, ceea ce оn interpretările respective оnsemna o societate

90

bazată pe egalitate, echitate şi dirijare deliberată. Acest principiu drepturilor şi libertăţilor individuale. Ca urmare, singurele constrвngericonduce оnsă la o subordonare a idealului libertăţii faţă de idealul pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării acestoregalităţii şi echităţii, precum şi la o subordonare a societăţii faţă de drepturi şi libertăţi, cum spunea John Stuart Mill, (unul dintre cei maistat, context care poate servi drept justificare pentru оncălcarea importanţi reprezentanţi ai „individualismului”), singurul scop оn caredrepturilor şi libertăţilor individuale, pentru ignorarea intereselor puterea poate fi exercitată оn mod drept asupra unui membru al uneiparticulare sau de grup. Pentru a-şi realiza „misiunea”, pentru a comunităţi civilizate, оmpotriva voinţei sale, este acela de a prevenitranspune оn practică un proiect ideal de organizare socială „raţională”, lezarea altor oameni.. Cu alte cuvinte, o restrвngere a libertăţii unui omstatul trebuie să concentreze оn mвinile sale оntreaga putere, nu numai este legitimă numai atunci cвnd, prin intermediul ei, se previn altepolitică, ci şi economică; astfel societatea atвt prin membrii săi оncălcări, mai mari, ale libertăţilor celorlalţi oameni. Оn această viziuneindividuali, cвt şi prin grupurile sale, este astfel privată de orice nu societatea se subordonează statului, ci statul se subordoneazămijloace prin care ar putea ţine sub control puterea de stat. Ea nu mai societăţii, fiind un instrument folosit de aceasta pentru apărareapoate preveni abuzul de putere şi nici оncălcarea libertăţilor omului. drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Etatismul a fost găsit atrăgător şi de către ideologiile fasciste, Mill arată că la nivelul individului cauzalitatea se manifestăcare l-au combinat cu ideile unor filosofi, precum Nietzsche, sub diferite forme. Totodată sesizează limitele doctrinei deterministereferitoare la existenţa oamenilor оnzestraţi cu voinţă puternică, pe aplicate la fenomenele sociale; face distincţia оntre teoriacare-i consideră conducători оnnăscuţi, care impun instinctiv o anumită determinismului strict si teoria necesităţii cauzale. Astfel, fatalismulordine socială, nemaiavвnd nevoie de nici o justificare pentru ceea ce (adeptul determinismului absolut) crede nu numai că tot ce se оntвmplăfac. Utilizвnd ideea nietzscheană a supraomului - оn baza căreia au este rezultatul cauzelor ce produc acel lucru, dar şi că nu trebuie să teajuns la glorificarea fьhrerului - căreia i-au adăugat cerinţa etatistă a оmpotriveşti, deoarece fenomenul tot se va produce. Dimpotrivă, unsupunerii absolute faţă de stat, ideologiile fasciste au căutat să justifice adept al teoriei necesităţii, considera că acţiunile individuale decurgdictaturile care au declanşat cel de-al doilea război mondial. din caracterul acestuia, care la rвndul său decurge din structura si

Оn rezumat etatismul are consecinţe nefaste pentru libertatea educaţia sa. El este оnclinat să creadă că firea şi educaţia sa sunt astfelumană, atвt оn interpretarea fascistă, cвt şi оn cea utopică de tip alcătuite оncвt nimic nu-l poate оmpiedica acum să simtă şi săsocialist şi comunist, el presupune sacrificarea libertăţilor individuale acţioneze оntr-un anumit fel. Este liber din punct de vedere moralоn numele unui presupus „bine general”, situat оntr-un viitor acela care consideră că obiceiurile şi tendinţele nu sunt stăpвnele sale,imprevizibil, şi acumularea unei puteri politice maxime, nelimitate, оn ci el este stăpвnul lor. Aşadar, dincolo de determinismul absolut existămвinile conducerii executive supreme. o necesitate a fenomenelor sociale, dar şi un anumit grad de

b) Tocmai constatarea necesităţii de a limita puterea de stat a manifestare a libertăţii.constituit punctul de pornire al unor concepţii politice radical opuse c) Au existat şi există şi teorii care au оnţeles şi оnţelegcelor de mai sus. Reprezentative оn acest sens sunt teoriile libertatea оn raport cu necesitatea, exprimată, prin legile juridice, careliberalismului de tip individualist, care-şi au originea timpurie оn exprimă la rвndul lor, stringenţele inevitabile ale convieţuiriiideile iluminismului anglo-saxon şi care s-au dezvoltat cu precădere оn oamenilor оn cadrul societăţii. Acestea stau la baza ideii „statului decadrul gвndirii britanice şi americane. Оn cadrul acestor teorii, scopul drept”, оn care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu sestatului şi al conducerii politice nu este nici realizarea unui presupus subordonează nici unor alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar,„bine general”, nici instaurarea unui sistem ideal de organizare socială ci numai necesităţii sociale, exprimate de legea statului. Iniţiator albazat pe „egalitate” şi „echitate”, scopul este doar acela al apărării unor asemenea teorii a fost iluministul francez J.J.Rousseau, ce

91 92

considera că libertatea nu poate fi extinsă decвt оn corelaţie cu justiţia,cu legile juridice. A fi liber оn concepţia lui Rousseau nu оnseamnă a face ce vrei, ci a nu ta supune voinţei altuia; După Rousseau, Kant a considerat că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale, prin asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor umane. Оn viziunea lor, statul se subordonează societăţii, slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi a grupurilor sociale.

Istoria politică a secolului al XX-lea a dovedit importanţa cerinţei apărării drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi a cerinţei prevenirii abuzului de putere. Preocupările actuale pentru apărarea valorilor şi structurilor democratice, pentru asigurarea menţinerii controlului strict al societăţii, al indivizilor, asupra puterii de stat, pentru eliminarea totalitarismului din viaţa politică se justifică prin convingerea că, aşa cum a arătat experienţa tragică a contemporaneităţii, restrвngerea şi anularea libertăţii umane constituie cel mai mare pericol nu numai la adresa vieţii omului оn cadrul colectivităţii, ci la adresa vieţii internaţionale, a păcii оn lume.

CAPITOLUL VIII

METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI

1. Conceptul de metodă

Sub aspect etimologic, termenul „metodă” provine de la"methodos", din greaca veche, compus la rвndul său, din "meta" оnsemnвnd după şi "odos" tradus prin cale sau drum. A avea metodă оnseamnă, deci, a proceda după o cale, după jaloanele şi normele ce trasează respectivul drum.

Metodă оn general, оnseamnă procedura sau calea pe care gвndirea umană o urmează pentru a ajunge la adevăr. Se оnţelege deci,

93

prin metodă complexul de reguli, cărora gвndirea trebuie să li seconformeze оn procesele ei de cunoaştere.

Metoda nu poate fi arbitrară, pur subiectivă, ci оn bună măsură, un analog al domeniului vizat prin respectiva cunoaştere. Deşi nu se suprapun total, latura teoretică şi cea metodologică ale unei ştiinţe alcătuiesc o strвnsă unitate, una presupunвnd-o pe cealaltă. Pentru a оnţelege cum are loc geneza metodei ştiinţifice, va trebui să urmărim оn cadrul unităţii amintite, pe fondul unui anumit context de valori deja acceptate, trecerea de la sistemul teoretic al legilor, la formularea pe aceste baze a unor norme şi principii metodologice, corelate оntre ele

Urmărind analiza problematicii filosofice şi istorice a cunoaşterii, ne vom concentra asupra unor gвnditori ce au făcut din metodă un centru al preocupărilor lor ideatico-teoretice, cu vădite intenţii aplicative, intersubiective. Prin dimensiunea şi funcţia lor cognitivă, filosofia şi ştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin efort teoretic, o cunoaştere sistematizată şi nu spontană, deosebindu-se pronunţat de bunul simţ şi de cunoaşterea comună. Aşadar cum este natura, societatea, gвndirea şi cum să fie acţiunea umană оn acord cu legităţile acestora?

Nu există filosof-remarca Lucian Blaga-care să nu fie preocupat оn prealabil, оntr-un mod sau altul, de metoda de urmat. „Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee оnjghebat оncetul cu оncetul prin colaborarea generaţiilor de оnaintaşi, acordвnd оncredere metodei constituite prin eforturile celorlalţi, оn timp ce orice filosof оşi pune problema metodei оncă o dată”[6, p.72].

Apariţia preocupărilor sistematice pentru studiul metodei este legată de apariţia оnsăşi a filosofiei, ca depăşire a gвndirii relativ spontane şi, apoi, de apariţia şi dezvoltarea diferitelor ştiinţe. Fără a putea urmări bogăţia imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la metodă, vom selecta punctele de vedere proeminente, de regulă formвnd dualităţi generatoare de noi idei şi de noi dispute fecunde.

Оn antichitatea greacă o asemenea dualitate filosofico-metodologică, cu mare influenţă peste secole este aceea care opune pe Heraclit lui Parmenide şi Şcolii sale eleate. Pentru Heraclit (550 - 480 о.e.n.) schimbarea, curgerea necontenită (dictonul său celebru: Totul curge, Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării.

94

Există оnsă, dincolo de această curgere neоncetată, un principiu deordine şi de echilibru: logos-ul, ce s-ar identifica cu un foc originar. Оn esenţă, Heraclit (ca viziune metodologică) pune accentul pe multiplu, pe contrarii, pe schimbare, pe luptă, pe curgere, reglementate оnsă de logos, ca o „metodă” universală, ce anticipează, sub aspecte de esenţă, ceea ce Hegel va numi metodă dialectică.

Pe aceeaşi direcţie raţionalistă, Platon va promova nu o viziune puristă, ci o sinteză, o expansiune metodologică. El va оmbina, оn Dialogurile sale, metoda dialectică, intuitiv-vizionară, ca urcuş dificil spre contemplarea Ideilor perfecte, cu metoda matematică-geometrică, apoi cu metoda empirică şi cu construcţia originală de mituri.

Contribuţiile majore ale lui Aristorel, Logica sa оn special, au оmbogăţit problematica metodologică generală cu noi componente. Logica aristotelică a reprezentat, totodată, un „organon” (adicăinstrument, оn greaca veche) metodologic al gвndirii ştiinţifice, utilizat curent spre a cuprinde şi opera cu formele logice vizвnd generalul (legi, structuri),imanent lucrurilor particulare.

Preocupările pentru metode vor lua amploare оn filosofia renascentistă şi postrenascentistă, sub impulsul unor noi investigaţii ştiinţifice şi ale unor exigenţe mai extinse ale practicii (navigaţia şi orientarea оn călătoriile pe mare, prelucrarea manufacturieră a mărfurilor etc.). Se modifică concepţia scolastică, oarecum fixistă, despre ştiinţă, оntrucвt succesele ştiinţei nu se mai justificau prin autoritatea anticilor sau prin dogmele teologice infailibile, ci se căutau noi fundamente metodologice şi noi criterii de adevăr.

O mare contribuţie la fundamentarea preocupărilor gnoseologice şi metodologice din ştiinţă a adus-o filosoful şi matematicianul francez R. Descartes (1596 - 1650). Оn opoziţie cu empirismul, Descartes pune pe primul plan adevărurile raţiunii, fie ca evidenţe prime, clare şi distincte, fie de tipul celor deduse logic din asemenea evidenţe raţionale.

Numărul mare al celor care sunt de aceeaşi părere nu este nicidecum o dovadă care să ne poată convinge de adevărurile mai greu de descoperit, căci este mult mai probabil ca ele să fi fost găsite de un singur om decвt de un popor оntreg, mărturiseşte gвnditorul francez R.Descartes. Prin metodă, el оnţelege reguli sigure şi uşoare, graţie

95

cărora cine le va fi observat cu exactitate, nu va lua niciodată ceva falsdrept adevărat şi va ajunge la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care se simte capabil, sporindu-şi astfel nivelul de cunoaştere. Cel care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după principii şi să nu ocolească calea ce trebuie să rămвnă mereu deschisă-calea critică, „cale regală pentru setea de cunoaştere a raţiuniiomeneşti”[20, p.631].

Metoda trebuie să fie оn unitate cu obiectul cunoaşterii, оntrucвt cunoaşterea ştiinţifică, cere, aprecia Hegel, „să te laşi оn voiaobiectului, să ai оn faţă necesitatea internă a acestuia şi să o exprimi, pentru că metoda nu este altceva decвt structura оntregului, оnfăţişat оn pura sa esenţialitate”[18, p.24].

2. Metodele filosofiei

Efortul metodologic a conturat оn plan filosofic оntre altele, solidaritatea dintre descripţia lumii ca totalitate şi prescripţiile despre aceasta, determinarea dinspre obiect a metodei cвnd legile şi structurile obiectului cunoscut sunt convertite оn indicaţii euristice şi determinarea dinspre agentul cunoscător, acesta fiind implicat metodologic prin calitatea şi cuantumul informaţiei pe care o deţine despre obiect.

Pe aceste coordonate generale, pot fi constatate abordări specifice, оn funcţie de epocă, filosofie, filosof, dintre care le vom prezenta pe cele mai semnificative metode filosofice cu contribuţiile lor creatoare şi reprezentanţii acestora.

a) Metoda dialectică, are o mare rezonanţă оn filosofie, fiind apreciată chiar ca „singura metodă proprie filosofiei (Benedetto Croce)

Cuvвntul „dialectică” este unul dintre termenii filosofici cei mai оntrebuinţaţi, de la marii gвnditori greci şi pвnă la Hegel, Marx şi contemporanii noştri. Totuşi, termenul are accepţiuni diferite, asupra cărora nu insistăm, menţionвnd doar că Platon, Hegel şi Marx marchează cele trei mari sensuri ale dialecticii.

Platon şi Hegel, cu toate deosebirile dintre ei, au оn comun considerarea Ideii pure ca suport al dialecticii. Marx reprezintă răsturnarea dialecticii tradiţionale, idealiste, оntrucвt el o fundează pe

96

materie, pentru a sublinia drastic opoziţia cu Ideea. Caracterelecomune ale dialecticii оn cele trei interpretări principale sunt:

- un prim caracter al dialecticii оl reprezintă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate domeniile gвndirii şi existenţei. Este un adevăr elementar pentru dialectică interdependenţa tuturor lucrurilor, recunoaşterea complexităţii;

- a doua notă presupusă de dialectică este noţiunea de diversitate, de „alteritate” (o altă noţiune decвt cea оn discuţie):noţiunile, care alcătuiesc o unitate sau o continuitate, sunt diferite pвnă la opoziţie, şi de aceea sunt corelative.

Rămвne ca motiv adвnc al dialecticii, constatarea că lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei, este plină de antagonisme, de opoziţii şi antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, pace şi război, atracţie şi respingere, etc.;

- a treia notă caracteristică a dialecticii evidenţiază faptul că realitatea este schimbare, proces, devenire. Оn lumina acestei caracteristici, metoda dialectică оnseamnă considerarea tuturor lucrurilor şi ideilor din punctul de vedere al devenirii sau al prefacerilor lor necontenite.

b) metoda transcedentală, оnseamnă un moment important оn metodologia filosofică mai nouă, оn ce priveşte adaptarea procedeului deductiv sau raţionalist la experienţă.

Ea este direct asociată cu numele lui Kant, care оn prefaţa operei sale capitale „Critica raţiunii pure”, denumeşte оntreaga lucrare un „tratat de metodă”, care nu are altă ţintă decвt de a da o cвt mai completă monografie de metodologie filosofică.

Filosofia lui Kant, declară fără ezitare de la оnceput, că punctul de plecare al reflecţiei filosofice este experienţa, iar metoda transcedentală are ca scop să descopere şi să prezinte condiţiile experienţei, mergвnd deci regresiv la condiţiile ce fac posibil obiectul real al experienţei, la principii. Kant caută transcedentalul nu оntr-o relaţie superioară, ci оntr-o cunoştinţă superioară experienţei, оn Raţiunea pură. Ca urmare condiţiile experienţei sunt forme de conştiinţă, forme apriori, adică cunoştinţe cu valoare necesară şi universală, de aceea obiective, care nu decurg din experienţă, fiindcă aceasta prin sine оnsăşi, este numai individuală şi schimbătoare.

97

Formele apriori sunt sau de intuiţie (spaţiu şi timp) sau de gвndire(categoriile).

Aşadar la Kant, termenul de transcendental nu оnseamnă ceva care trece dincolo de experienţă, ci ceva care precede apriori experienţa şi care are rolul să facă posibilă cunoştinţa empirică.

c) metoda fenomenologică, propusă de Edmund Husserl, acceptă experienţa sub formă de intuiţie, de viziune.

Intuiţia fenomenologică are ca specific faptul că se оndreaptă spre esenţa neschimbătoare a fenomenelor, şi de aceea este o intuiţie de esenţă. Fenomenologia ia ca punct de plecare teza că adevărata cunoştinţă nu este raţionamentul, discursivitatea gвndirii, оnlănţuirea de noţiuni, ci intuirea nemijlocită a esenţelor, pentru ca la Heidegger şi K.Jaspers, reprezentanţi ai filosofiei existenţialiste, să devină intuirea esenţială a vieţii omului оn ceea ce acesta are iraţional. I s-a recunoscut fenomenologiei meritul de a fi refuzat оn cunoştinţă tot ceea ce este construit şi de a fi lăsat lucrurile să se ofere singure, pentru a le căpăta fără prejudecăţi.

Pentru fenomenologie este valabil că orice dat este egal de оndreptăţit, fie că este sensibil , fie că nu este. Оn acelaşi timp s-a remarcat că punctul vulnerabil al metodei fenomenologice stă chiar оn noţiunea „intuiţie esenţială” cu implicaţiile ei.

d) Metoda critică, izvorăşte din tradiţia filosofică, care, оn măsura оn care a urmărit o filosofie exactă, n-a оncetat de a cultiva intens reflecţia sub formă de spirit critic. Conştiinţa critică este simţul limitelor şi al posibilităţilor prin contactul direct. Conştiinţa critică este susţinută de curajul de a revizui şi amenda, ea este refuzul de a se оnchide оn sistem prin sacrificarea faptelor. O critică de dragul criticii este neproductivă; o critică pentru a ajunge la fapte şi pentru a оnlătura confuziile, este nu numai binefăcătoare, dar şi necesară.

3. Teorie şi metodă оn filosofia dreptului

Metodele filosofiei se pot converti оn metode ale filosofiei dreptului, оn măsura оn care se pot adecva particularităţilor dreptului şi оn măsura оn care dreptul оnsuşi este abordat оn plan filosofic, deci оn

98

termeni de esenţă, totalitate, loc şi rol оn existenţă, impactul asupra filosofiei dreptului cu cel al enciclopediei dreptului (teoria generală acondiţiei umane. dreptului), a concluzionat că:

Astfel, nu orice analiză conceptuală оn drept implică analiza ca - enciclopedia dreptului se mărgineşte să explice ce este dreptulo metodă filosofică, dar fără оndoială, de pildă analiza conceptuală a şi prin aceasta, pornind numai de la cunoştinţa juridică poate să sedreptului se plasează оn perimetrul filosofiei dreptului. avвnte оn mod incidental оn cвteva domenii filosofice mărginaşe;

Procedвnd la o asemenea analiză, specific filosofică, Giorgio - filosofia dreptului din contră, porneşte de la filosofie de laDel Vecchio distinge caracterele proprii ale dreptului оn sens obiectiv: concepţiile mari despre viaţă şi confruntвndu-le cu rezultatele ştiinţei„bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea şi coercibilitatea”[14, caută să ajungă la rezultatele sale. Dar atunci, ea cuprinde toatep.206]. domeniile dreptului, cu rădăcini оn sociologie, psihologie, istorie,

Dreptul, remarcă autorul menţionat cu privire la bilateralitate, economie, politică,etc.confruntă o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite De fapt, Metoda inductivă, ca metodă a filosofiei dreptului, sedreptul pune оntotdeauna faţă оn faţă cel puţin două subiecte şi fixează subоmparte оn metoda genetică, care studiază originile şi ceapentru amвndouă o normă, оn sensul că ceea ce este posibil pentru o comparativă, care confruntă diversele sisteme juridice. Prima pentru aparte nu poate fi оmpiedicat de cealaltă parte. Se poate spune că acest dobвndi o cunoaştere integrală a evoluţiei dreptului, iar a doua pentruconcept al bilateralităţii este cheia de boltă a edificiului juridic; de că dreptul unui popor prezintă totdeauna caractere specifice.aceea, el nu a putut să scape din vedere principalelor şcoli filosofice. Confruntвnd drepturile diverselor popoare, observăm că ele se găsesc

Al doilea caracter, generalitatea, relevă faptul că dreptul, ca оn faze de dezvoltare diferite. Umanitatea nu are un sistem unicnormativitate juridică procedează prin abstracţie la fixarea tipurilor; regulator, ci se оmparte оn grupe, a căror dezvoltare istorică estenorma juridică este generală, pentru că ea se referă la o оntreagă clasă asincronică, nesimultană.sau serie nelimitată de cazuri, şi nu la persoane determinate, nici la Nu cunoaştem, spre exemplu, faza primitivă a dreptului roman,raporturi considerate оn mod individual. dar avem, cel puţin оn parte, un mijloc indirect: examinarea altor

Un caracter foarte important şi esenţial al normelor juridice, popoare, care au actualmente, sau au avut оntr-o epocă cunoscută nouă,este imperativitatea. Comandamentul prin care se instituie o sisteme juridice analoage aceluia pe care probabil l-au avut la оnceputprohibiţie sau obligaţia de a face ceva anume, reprezintă un element romanii.integrant al conceptului de drept, fiindcă acesta , aşa cum am remarcat, Asemănările se vădesc nu numai оn aspectele statistice, dar şipune оntotdeauna faţă оn faţă două subiecte, dвnd unuia o facultate sau оn cele dinamice, adică оn succesiunea fazelor analoage. Pe lвngăo pretenţie şi impunвnd celuilalt o datorie, o obligaţie corespunzătoare aspectele comune, independent de orice comunicaţie, mai există

Dreptul este prin esenţă coercibil, adică оn caz de nesupunere influenţele comunicaţiilor istorice оntre popoare, care operează оnpoate fi impus cu forţa. Coercibilitatea deosebeşte normele juridice de sensul de a egaliza sistemele şi prin care dreptul unui popor se poateorice altă specie de norme. Acest caracter de deduce din natura logică transfera la altul, оntr-o măsură mai mare sau mai mică.a dreptului, stabilind оntotdeauna un raport şi o limită оntre mai multe Fiecare popor poate asimila dreptul altuia, şi-l poate оnsuşi cusubiecte. adaptările potrivite. Aceasta pentru că, dreptul nu e numai un fenomen

Cвt priveşte sinteza, metodă solidară cu analiza dar şi cu alte naţional, ci оnainte de toate un fenomen uman. Orice sistem aremetode ale filosofiei dreptului, dorim să subliniem contribuţia sa elemente care оl fac aplicabil, оntr-un anumit fel şi la alte popoare decвtconstitutivă la formarea şi dezvoltarea filosofiei dreptului, aspect cu cel care l-a produs, reieşind de aici unitatea spiritului uman, deci şi aprivire la care, profesorul Mircea Djuvara, comparвnd obiectul dreptului.

99 100

Ilustrвnd оn оncheierea acestor notaţii privind metodelefilosofiei dreptului şi un aspect cu privire la omniprezenţa dialecticii оn drept, оn viziunea lui Mircea Djuvara, aşa cum conchide un exeget al reputatului teoretician şi filosof al dreptului, оnsuşi „dreptul este ocreaţie obiectivă a dialecticii gвndirii, care urmăreşte prin ideea de justiţie coerenţa logică a scopurilor activităţilor din societate; realizările succesive ale acestei dialectici sunt realităţi juridice, aflate оn continuă evoluţie”[10, p.39].

CAPITOLUL IX

ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ

1.Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică

Una dintre dimensiunile fundamentale, care acordă filosofiei specificitate оn raport cu alte forme ale spiritualităţii sociale (artă,morală, religie) este dimensiunea sa gnoseologică. Ca o concepţie generală despre lume, filosofia abordează totalitatea realului prin prisma raportului dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă, fără a se reduce la o ontologie naturalistă. Ontologia, prezentă оn orice sistem filosofic, devine, necesarmente, o introducere pentru o extindere teoretică asupra subiectivităţii şi a cunoaşterii.

După cum arăta cel care şi-a dedicat оntreaga viaţă оnvăţămвntului universitar romвnesc, profesorul Dimitrie Gusti, dacă e adevărat că „organizarea ştiinţifică se manifestă prin literatura ei,bibliografia fiind instrumentul care ne оnlesneşte cunoaşterea acelora care au mai produs оn ştiinţă asupra chestiunii”, tot atвt de adevărat este că „orice ştiinţă este organizată şi cine vrea să facă operăştiinţifică оntr-o materie, trebuie să demonstreze cum e organizată acea materie ştiinţifică”. De aceea, оşi continua gвndul marele cărturar romвn, „оn orice ştiinţă după ce te оntrebi unde se găseşte istoria ei, te

101

оntrebi unde poţi găsi toate adevărurile ei la un loc sub formă desistem” [16, p.19].

Studiul sistematic şi critic al cunoaşterii (gnoseologia) şi al cunoaşterii ştiinţifice оn special (epistemologia) a constituit şiconstituie o remarcabilă cucerire culturală şi un stвlp de rezistenţă al formaţiei umaniste, păstrвnd mereu spiritul treaz, problematizant, opus dogmatismelor (uneori mascate sub un limbaj scientist reducţionist, excesiv şi inadecvat utilizat).

Teoria cunoaşterii sau gnoseologia este o componentă a oricărui sistem filosofic. Ea оşi propune să explice reflectarea lumii materiale оn mintea omului, principiile şi legile ce guvernează producerea şi оnsuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de descoperire, fixare şi transmitere socială a adevărurilor, interferenţa dintre cunoaştere şi celelalte activităţi umane.

Teoriile despre cunoaştere sunt tot atвt de vechi ca şi filosofia оnsăşi. Definirea adevărului şi explicarea mecanismului cunoaşterii, au fost preocupări ale lui Aristotel şi ale stoicilor оn antichitatea greacă, ale lui Descartes şi Leibnitz, ale lui Locke şi Hume, ale lui Kant, Hegel sau Russel.

Problematica tradiţională a gnoseologiei include reflecţii despre obiectul cunoaşterii, geneza cunoştinţelor umane, formele şi procedeele de cunoaştere, conceptul de adevăr, verificarea cunoştinţelor adevărate, etc. Ea este continuată şi revigorată оn contemporaneitate prin utilizarea unor rezultate certe ale ştiinţelor particulare (psihologia experimentală, semiotica, cibernetica, etc).

Alături de această direcţie оn dezvoltarea gnoseologiei, asistăm оn prezent la elaborarea unor teorii gnoseologice de ramură. Acestea fac total abstracţie de agentul sau persoana care cunoaşte, ocupвndu-se de cunoaşterea depersonalizată, fixată şi materializată оn semnele şi structurile lingvistice, de capacitatea acestora de a reda domeniul evenimentelor lumii fizice, biologice sau sociale. Оn acest sens, s-au constituit epistemologii ale ştiinţelor particulare, оntre care şi epistemologia juridică.

Orice activitate umană, deci şi cea juridică implică un proces de cunoaştere. Acesta este un fenomen extrem de complex ce presupune оn structura lui patru elemente:

102

- obiectul cunoaşterii, care este realitatea obiectivă (dar şi cea Оn concluzie, epistemologia juridică se ocupă cu cercetareasubiectivă, оn măsura оn care omul se apleacă asupra lui оnsuşi şi a modului cum juriştii dobвndesc, verifică şi aplică cunoştinţele оnpropriilor sale produse spirituale); domeniul dreptului.

- subiectul cunoaşterii, care este omul, ca fiinţă generică, Din perspectivă epistemologică, se pot oferi multiple sugestiiоnzestrată de la natură cu capacităţi cognitive; care pot contribui, alături de alţi factori, la оnţelegerea aprofundată a

- relaţia cognitivă, adică legătura, interacţiunea dintre obiect şi ştiinţei dreptului, cвt şi la evitarea unor capcane, abordări sterile sausubiect; chiar nocive, care influenţează оntr-un fel sau altul cunoaşterea şi

- cunoştinţa, rezultatul activităţii de cunoaştere. evoluţia dreptului.Din cele expuse pвnă acum rezultă că dreptul, oricare ar fi Abordarea complexă, fără graniţe a fenomenului juridic, are şi

semnificaţia care i se dă şi conţinutul ontic ce i se propune de către relevante suporturi epistemologice. Şi оn domeniul cunoaşterii juridice,diferiţi teoreticieni ai dreptului, poate şi trebuie să fie obiect al orice frontieră absolută propusă este marcată de o problemă rău pusă,reflecţiei filosofice. aceasta trebuind să fie mai degrabă o oprire momentană a gвndirii care

Mai ales că оn domeniul dreptului se realizează o cunoaştere trebuie tratată оn termeni de program (ce este de făcut mai departe?).mult diferită de cunoaşterea comună. Aceasta i-a făcut pe mulţi Оn această optică, daturile istorice, sociologice, antropologice,cercetători ai sistemului dreptului, ai fenomenului juridic оn plan mai ideologice, economice, morale,etc., sunt fapte pentru ştiinţa juridicălarg, să vorbească despre o epistemologie juridică. Căci din moment ce fundamentală, obiecte de investigat, nu entităţi luate ca atare, exceptatese recunoaşte existenţa unei cunoaşteri juridice, nu este imposibil să se explorării de pe poziţii specifice juridic.conceapă şi un studiu epistemologic referitor la acest domeniu Ca orice teorie ştiinţifică, teoriile juridice nu pot să se referecognitiv. decвt la cвteva aspecte ale sistemului real, pe care оl schematizează, ele

Cunoaşterea juridică este aceea pe care o realizează juriştii- realizвnd o reconstrucţie sumară nu completă şi iconică a fenomenuluicercetători ai dreptului (teoreticieni ai fenomenului juridic), cunoaştere juridic. Corespondenţa dintre modelele teoretice şi realitatea juridică,pe care o pun оn aplicare practicienii dreptului: magistraţi, avocaţi, nu este punctuală, ci globală, de la sistem la sistem.notari, consilieri juridici, grefieri. De aceea оntrebările оn jurul cărora Sub acest aspect, prima necesitate epistemologică оn ştiinţase instituie o astfel de modalitate de cunoaştere, sunt fie cele care dreptului, este de a releva pluralismul punctelor de vedere, de a leprivesc aspecte teoretice ale dreptului cum ar fi: care este natura recenza fără reducţii simplificatoare sau denaturante. Toată dificultateadreptului?, оn ce constau rolul şi finalităţile lui?, care este statutul raţionamentului juridic vine de la necesitatea de a găsi respectuladevărului оn drept?, după ce criterii оl recunosc juriştii?,etc., fie mai punctelor de vedere individuale şi sociale. Controversa sistematică estefrecvent cele care privesc aplicarea dreptului, ca de pildă: persoana de altfel, singurul demers care permite ştiinţei juridice să contribuie la„X” poate primi o sancţiune?, cutare contract este valabil?, acţiunea ameliorarea dreptului.„Z” este legală?, etc. Оn cadrul abordării acţionale, praxiologice a dreptului, acesta

De aici decurge specificul cunoaşterii juridice care constă оn este privit ca activitate, conduită practică, factor acţional spre unfaptul că оn domeniul dreptului cunoaşterea se bazează fără оndoială, anumit scop. El asigură concordanţa оntre diferite organisme sau roluripe multiplele dispoziţii legale şi regulamentare, precum şi pe oficiale, ca instrument pentru exercitarea controlului de către popornumeroasele hotărвri şi decizii judiciare conţinute оn jurisprudenţă. asupra treburilor publice, ca acţiune ce o desfăşoară o serie de

persoane oficiale ca judecători, procurori, avocaţi, оn soluţionarealitigiilor.

103 104

Оn cele ce urmează, din raţiuni dictate de problematica cursului,ne vom opri doar la dobвndirea cunoştinţelor din unghiul de vedere al teoriei adevărului, оncercвnd astfel o aplicare a elementelor acestei teorii la domeniul specific al dreptului. Dar оn prealabil vom face cвteva consideraţii asupra problematicii teoriei filosofice a adevărului, arătвnd ce este adevărul, care sunt trăsăturile lui caracteristice, criteriile de stabilire a adevărului unei cunoştinţe şi tipurile de adevăr.

2. Caracteristicile adevărului şi procesualitatea dobвndirii lui

Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, este rezultatul interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoscător Datorită acestui fapt, conceptul de adevăr ocupă un loc central оn cadrul teoriei cunoaşterii. Nu există astfel de teorie care să nu conţină, explicit sau implicit, direct sau indirect, judecăţi asupra valorii cunoştinţelor obţinute de oameni оn activitatea lor de cunoaştere.

Adevărul desemnează corespondenţa dintre conţinutul informaţional al cunoştinţelor subiectului cunoscător şi starea de fapt, reală, a obiectului la care acesta se referă. Aşadar, adevărul nu este o proprietate nici a obiectului cunoaşterii (a lucrului ca atare), nici a expresiilor lingvistice formulate de conştiinţa subiectului cunoscător, ci a conţinutului cognitiv-informaţional transmis prin intermediul expresiilor propoziţionale. Deci, trebuie menţionat, că adevărul se manifestă exclusiv la nivelul propoziţiilor şi este impropriu să vorbim de adevăr sau fals la nivelul noţiunilor. Оncă Aristotel observase că despre noţiunea de „cerb” nu putem spune că este adevărată sau falsă, ci numai despre o construcţie propoziţională ce cuprinde noţiunea de „cerb”, putem afirma că este adevărată sau falsă.

Rezultă că numai propoziţiile, judecăţile, sunt singurele apte de a fi calificate drept adevărate sau false

Trăsăturile caracteristice ale adevărului:a) Caracterul obiectiv al adevărului, rezultă chiar din

definirea sa drept concordanţa dintre conţinutul informaţional al cunoştinţelor noastre cu realitatea la care se referă.

105

Prin adevăr obiectiv, оnţelegem existenţa оn cunoştinţelenoastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectulcunoaşterii). Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de izvorul cunoaşterii, adică de natura obiectului de cunoscut. Acesta semnifică faptul că adevărul obiectiv, deşi dobвndit de oameni, este prin conţinutul său independent de ei, оn sensul că el redă fără denaturări proprietăţile şi structura obiectelor şi proceselor obiective.

Cвnd vorbim de adevărul obiectiv, avem оn vedere numai conţinutul lui, pentru că ţinвnd seama că adevărul este dobвndit оn cadrul practicii social-istorice şi al experienţei umane, el nu poare exista оn afara omului. Aşadar, obiectivitatea adevărului nu constă оn existenţa lui оn afara activităţii de cunoaştere a subiectului cunoscător, ci оn faptul că ceea ce dobвndeşte subiectul prin activitatea sa de cunoaştere este adecvat, corespunde obiectului. Adevărul este o determinare a gвndirii subiectului cunoscător, el nu este anterior şi nici exterior acestuia. De aceea, concomitent cu evidenţierea caracterului obiectiv al adevărului, trebuie menţionat că оn formă adevărul este subiectiv, el existвnd numai оntr-o modalitate de exprimare proprie, specifică subiectului cunoscător individual. Cunoştinţele poartă оntotdeauna amprenta structurii mentale a subiectului cunoscător (a fiecărui om оn parte) care le formulează.

b) Caracterul procesual al dobвndirii adevăruluiObiectivitatea adevărului trebuie оnţeleasă prin prisma

procesualităţii complexe a cunoaşterii, nu ca un dat imuabil, ci ca o tendinţă mereu reоnnoită şi niciodată realizată definitiv. Cunoştinţele noastre despre realitate nu se obţin printr-un singur act de cunoaştere, ci оn cadrul unui proces, ceea ce face ca ele оnsele să se constituie, prin conţinutul lor informaţional, оntr-un proces care să fie reproducerea pe planul gвndirii a devenirii obiectului cunoaşterii ceea ce оnseamnă că adevărul lor este оn continuă devenire.

Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii. Cunoaşterea umană este prinsă оntre polii unei contradicţii: pe de o parte, tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoaşte оn mod complex şi definitiv totul, iar pe de altă parte imposibilitatea realizării оn fapt a acestei tendinţe şi aspiraţii (datorită infinităţii obiectului

106

cunoaşterii şi posibilităţii limitate de cunoaştere a subiecţilor concreţi, posibilitatea de a оncheia cunoaşterea adevărului оntr-un momentreali dintr-o anumită epocă). istoric, adică posibilitatea de a realiza totul.

Această contradicţie se rezolvă doar parţial şi incomplet оntr-o Prin conţinutul lor obiectiv, adevărurile ştiinţifice constituieepocă dată, оn sensul că cunoaşterea nelimitată ca tendinţă, aspiraţie şi trepte ale unei aproprieri neоntrerupte, asimptotice a cunoaşterii deposibilitate, se realizează prin şi de către indivizi a căror adevărul absolut.competenţă,cognitivă este inevitabil limitată. Оn concluzie, esenţialul оn оnţelegerea corelaţiei dintre adevărul

Оn fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea omenească este relativ şi cel absolut, este interpretarea cunoaşterii ca proces dialecticrelativă, оn sensul că un individ sau o generaţie dintr-o perioadă de de trecere continuă, lentă sau оn salturi, de la adevăruri mai puţintimp limitată, nu poate cunoaşte totul. Fiecare treaptă istorică a complexe relative, care redau un număr mai redus de proprietăţi şicunoaşterii este limitată la cadrul istoric respectiv, de nivelul conexiuni ale sistemelor lumii materiale, la adevăruri din ce оn ce maidezvoltării ştiinţei şi de condiţiile social-istorice ale epocii. Aceasta complete, mai apropiate de natura şi esenţa fenomenelor supuseface ca datele, cunoştinţele obţinute să nu fie complete, definitive ci cunoaşterii.aproximative, deci relative. c) Caracterul concret al adevărului rezultă din faptul că nu

Pe fiecare treaptă istorică, cunoaşterea omenească este relativă, putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spaţio-temporale оnоn sensul că este incompletă, şi corespunzător, adevărul obţinut оn care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele. Concreteţeaurma acestei cunoaşteri este şi el limitat, incomplet, relativ. adevărului trebuie văzută tocmai оn funcţie de factorii care participă la

Prin adevăr relativ se оnţelege acel adevăr obiectiv оn procesul cunoaşterii. Astfel, оn procesul cunoaşterii participă obiectulconţinutul său, care reflectвnd just realitatea, este totuşi parţial, limitat, şi subiectul. Fiecare din aceşti termeni se schimbă, se dezvoltă.susceptibil de perfecţionare, şi de completare ulterioară. La el ajungem Schimbarea obiectului cunoaşterii determină şi o schimbare оnprin rezolvarea parţială a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. aprecierile noastre despre realitate. Faptul că obiectele şi fenomenele

Prin adevăr absolut se оnţelege adevărul obiectiv оn forma sa pe care le cunoaştem sunt оn continuă schimbare face ca şi cunoştinţeledeplină, desăvвrşită, care nu mai este susceptibil de aprofundare, noastre despre ele să se schimbe, să se modifice.precizare, completare ulterioară. La el am putea ajunge printr-o Dar şi subiectul cunoscător se schimbă, оn diferite etape istoricerezolvare completă a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. există anumite particularităţi psihologice şi intelectuale ale subiectului

Relativitatea adevărului trebuie оnţeleasă оn sensul că fiecare cunoscător. Mai mult, oamenii care cunosc lumea aparţin unei anumitecunoştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă, dar nu poate cuprinde epoci istorice, au la оndemвnă anumite mijloace şi posibilităţi detoate laturile ei, ci numai pe acelea care au pătruns оn sfera cunoaşterii, investigare. Adevărurile stabilite de ei au legătură cu condiţiile istoriceоn funcţie de orientarea practicii social-istorice di epoca respectivă. оn care au fost elaborate şi pot fi оnţelese numai raportate la epoca

Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce, оn cadrul respectivă..oricărei cunoştinţe, este supus revizuirilor, оntregirilor şi completărilor, Adevărul capătă un caracter concret оn momentul verificării,iar cel absolut ţine de ceea ce, оn cadrul oricărei cunoştinţe, este reţinut deoarece o cunoştinţă generală, formulată fără referire la condiţiileşi preluat din generaţie оn generaţie. concrete este lipsită de valoarea de adevăr. Funcţia de adevăr, ca

Sarcina ştiinţei este dobвndirea adevărului obiectiv relativ, care schemă de judecată, devine adevărată sau falsă prin introducereareprezintă un pas spre cel absolut, spre coincidenţa tot mai deplină a condiţiilor reale de care facem abstracţie оn cursul procesului decunoştinţei cu esenţa obiectelor lumii materiale. Aşadar, filosofia nu cunoaştere. Deci, оn stabilirea adevărului, trebuie să se ţină seama decontestă capacitatea ştiinţei de a cunoaşte adevărul absolut, ci condiţiile concret istorice оn care acesta s-a constituit (obţinut).

107 108

Teza despre caracterul concret al adevărului are valabilitate la acele indicii, reguli metodologice, care ne permit să delimitămdeplină şi оn domeniul dreptului. De pildă, оncadrarea juridică a riguros оntre adevăr şi fals, оntre adevăr şi eroare.infracţiunii de furt se face оn funcţie de condiţiile de loc şi timp. Dacă Criteriile adevărului pot fi grupate оn: criterii materialefapta de furt a fost săvвrşită pe timpul nopţii, se apreciază furt calificat. (corespondenţa, utilitatea) şi criterii formale (coerenţa logică,Aceeaşi calificare o capătă fapta de furt, dacă a fost săvвrşită оntr-un demonstraţia). Pentru a determina care este criteriul adecvat e nevoieloc public. să se investigheze diferitele genuri de cunoştinţe dobвndite de om.

La modul general, stabilirea adevărului оn cauzele ce vizează a) Criteriul corespondenţei, are deplină valabilitate оn testareafapte care constituie contravenţii sau infracţiuni, trebuie să se facă оn adevărului propoziţiilor care descriu experienţa noastră, şi a celor ceconformitate cu realitatea, luвndu-se оn considerare ansamblul formează aşa-numitele ştiinţe factuale. Experienţa, practica (acţiuneacondiţiilor de loc, timp, obiective, subiective, etc. socială) permit să deosebim propoziţiile adevărate de cele neadevărate.

Оn acest sens, avea dreptate Marx cвnd arăta оn lucrarea „Teze despre

3. Criteriile adevărului Feuerbach”, că „problema dacă gвndirii omeneşti оi este propriuadevărul obiectiv, nu este o problemă teoretică ci una practică,

O problemă esenţială оn teoria adevărului este şi aceea a felului deoarece omul trebuie să facă dovada adevărului, adică a realităţii şiоn care se stabileşte valoarea de adevăr a cunoştinţei. Pentru a stabili faptei, a caracterului netranscedental al gвndirii sale оn activitateavaloarea de adevăr a cunoştinţelor noastre, avem nevoie de criterii. Оn practică. Disputa asupra realităţii sau nerealităţii unei gвndiri care seistoria filosofiei s-au propus mai multe criterii de evaluare a rupe de practică este o chestiune pur scolastică" [ p.5].cunoştinţelor şi de stabilire a adevărului lor. Prin aceasta, Marx a precizat că gвndirea nu poate găsi оn sine

Astfel, оn mod expres scepticismul antic, nega existenţa unui siguranţa validităţii produselor sale, ea trebuie căutată dincolo demijloc sigur de verificare şi propunea оndoiala universală. graniţele subiectivităţii. Or, conjugarea cunoaşterii cu practica i-a

Gвndirea medievală, datorită atmosferei spirituale specifice permis să arate că numai activitatea practică poate furniza un criteriuacestei epoci, invocă multiple criterii: revelaţia, autoritatea bisericii şi capabil a stabili că unele propoziţii sunt adevărate iar altele false.a scolasticii, tradiţia, etc. Оn ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează

Оn epoca modernă, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor, cвnd cunoaşterea comună, corespondenţa este un criteriu hotărвtor alprecumpănesc preocupările pentru metodă, problema criteriului adevărului. Оn conformitate cu aceasta, adevărul constă оntr-o anumităadevărului primeşte soluţii, оn funcţie de poziţia empiristă sau formă de corespondenţă оntre opinie şi fapt. Dar şi оn ceea ce priveşteraţionalistă a respectivului filosof. Empiriştii moderni (Bacon, Galilei, ştiinţa, criteriul hotărвtor al acceptării propoziţiilor acesteia este tot celNewton), luвnd ca model ştiinţele naturii, vor propune drept criteriu, al concordanţei cu datele observaţiilor. Оn cadrul practicii, ansamblulexperimentul. Spre deosebire de aceştia, reprezentanţii raţionalismului de cunoştinţe structurate оn teorii ştiinţifice sunt raportate la obiecte,vor căuta garanţia certitudinii оn proprietăţile imanente ale subiectului pentru a constata оn ce măsură sunt adecvate acestora. Desigur, estecunoscător. Astfel, la Descartes, criteriul adevărului este evidenţa: sunt vorba de aşa-numitele „ştiinţe experimentale”, оn care modalitateaadevărate ideile clare şi distincte. preponderentă de verificare a propoziţiilor este experimentul.

Prin criteriu al adevărului ,оnţelegem un ansamblu de reguli, b) Criteriul coerenţei (sau criteriul logic,), este cel maiun procedeu standard, sau un semn distinctiv exterior enunţurilor, prin important criteriu utilizat оn ştiinţele deductive, cum sunt matematica,a căror aplicare sau sesizare se poate decide, оn fiecare caz particular, logica. Criteriul logic, formal (deductiv) al verificării, se formuleazădacă un enunţ este adevărat sau fals. Deci criteriul adevărului se referă astfel: „dacă premisele sunt adevărate şi dacă deducţia este corectă,

109 110

atunci concluzia este adevărată”.Cu alte cuvinte, criteriul coerenţei se necesară consultarea tuturor surselor istorice disponibile şireferă la consistenţa internă statuată оntre enunţuri cu grade de concludente. Istoricul se foloseşte de documente scrise, degeneralitate apropiate, prin reguli şi procedee care permit stabilirea monumente, de vestigii. Judecătorul ţine şi el seama, la fel deadevărului la nivel logico-raţional. Mai simplu spus, criteriul coerenţei documente scrise, corpuri delicte, declaraţiile martorilor oculari.constă оn faptul că o opinie este adevărată atunci cвnd ea concordă cu Amвndoi au de controlat autenticitatea şi credibilitatea surselor şicelelalte opinii. amвndoi au de coroborat concluziile diverselor surse pentru a scoate

Criteriul coerenţei оl оntвlnim nu numai оn matematică şi logică, inferenţe rezumative şi definitive. Magistratul este un istoric al faptelorci şi оn domenii ca istoria şi dreptul. Astfel, enunţurile istoricilor nu pot individuale din timpul său; istoricul este un „magistrat” al trecutului,fi оntotdeauna verificate prin corespondenţa cu faptele, pentru că ele se pentru fapte de interes colectiv”[30, p.300]referă la realităţi care au dispărut. Şi atunci, criteriul adevărului acestor c) Criteriul utilităţii. Оn concepţia pragmatismului, o idee esteenunţuri va deveni coerenţa lor cu informaţiile existente deja (furnizate adevărată dacă ea este necesară şi profitabilă. Оn opiniade arheologie, numismatică, heraldică, etc). pragmatismului, оntre adevăr şi profit se stabileşte o relaţie directă,

Dar criteriul coerenţei оn stabilirea adevărului nu poate fi determinată de faptul că tot ceea ce reprezintă lucru util este bun şigeneralizat pentru оntreaga cunoaştere. Оn ştiinţele factuale, empirice, conform cu realitatea. Prin aceasta pragmatismul mută problemapot exista mulţimi de enunţuri intern coerente fără să se poată decide criteriului adevărului de pe terenul gnoseologiei pe cel al eticiipe temeiul coerenţei care dintre acestea formează mulţimea enunţurilor (binelui) şi praxiologiei (acţiunii eficiente).adevărate. Coerenţa logică este necesară, dar nu şi suficientă pentru a Aplicвnd acest criteriu al utilităţii practice, se consideră că suntajunge la adevăr. Rezultă de aici necesitatea subordonării criteriului adevărate orice idei din ştiinţă sau din afara acesteia, care aduccoerenţei, celui al corespondenţei enunţurilor cu realitatea. oamenilor foloase vitale. Văzвnd оn ea un simplu instrument de

De pildă, оn domeniul dreptului, оn vederea aplicării normelor satisfacere a nevoilor, pragmatiştii refuză cunoaşterii capacitatea şi(cu caracter general) la cazurile concrete, particulare, este utilizată menirea de a ne furniza o imagine adecvată asupra lumii. Criteriuldeducţia (silogismul deductiv). Оnsă aici silogismul nu poate duce la pragmatist al utilităţii este ambiguu, pentru că o idee poate fi utilă оntr-nici o concluzie dacă premisa majoră (dispoziţia legii), nu e pusă оn un sens şi pentru un anumit grup de oameni, dar dăunătoare оn alt sensrelaţie cu o premisă minoră (realitatea concretă) de o cвt mai şi pentru alt grup de oameni. Identificarea adevărului cu utilitateadesăvвrşită certitudine. Pregătirea premisei minore, precizarea şi ideilor duce la nedistincţia dintre adevăr şi fals, оntrucвt şi uneleverificarea valabilităţii ei, constituie sarcina magistratului оn falsuri-minciună, erori, pot fi urile.desfăşurarea activităţii de probare. Cвnd realizează оncadrarea juridică Оn concluzie, оn cunoaştere e nevoie să se apeleze la mai multea faptei, magistratul procedează la o subsumare silogistică, criterii al căror rol este mai mult sau mai puţin important оn funcţie deconducвndu-se după metoda deductivă, оntocmai ca un matematician. genul cunoştinţelor pe care le avem оn vedere.

Dimpotrivă, desfăşurarea activităţii de probare,este o cercetare Corespondenţa, coerenţa, utilitatea sunt criterii pentru testareaоn care magistratul are de aplicat o metodă de un tip cu totul diferit, ea adevărului unui enunţ (propoziţie) sau al unui grup de enunţurieste una şi aceeaşi metodă pe care o aplică istoricul care vrea să (propoziţii sau text). Pentru a determina care este criteriul adecvat, ereconstituie un fapt dintr-o oarecare epocă. Iată cum descria profesorul nevoie de cunoaşterea cărui gen de ştiinţă оi aparţin respectiveleEugeniu Speranţia un asemenea context: „Atвt faptul care-l preocupă enunţuri. Căci, dacă оn matematică , coerenţa este criteriul hotărвtor, оnpe judecător cвt şi cel care-l preocupă pe istoric sunt fapte оmplinite, ştiinţele factuale, precum şi оn viaţa de toate zilele, corespondenţadeci ţin de trecut, iar pentru stabilirea condiţiilor şi detaliilor este observaţiilor cu datele experienţei se impune оn prim planul realităţii.

111 112

4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic

Tipologia adevărului se poate constitui după mai multe criterii:a) după modalităţile fundamentale ale cunoaşterii teoretice,

sistemice, specializate există adevăr ştiinţific, adevăr artistic, adevăr filosofic, etc.;

b) după un criteriu epistemologic, limitвndu-ne la adevărul propriu cunoaşterii ştiinţifice, putem deosebi adevărul formal de adevărul factual.

Adevărul formal este caracteristic teoriilor care nu au o referinţă reală, оn special logica şi matematica.

Adevărul factual reprezintă o relaţie оntre enunţuri şi referenţii lor. El nu este definibil ci doar caracterizabil, fiind valabil doar pentru un domeniu limitat;

c) după ramurile ştiinţei, putem separa adevărul logic, adevărul matematic, adevărul moral, adevărul juridic, etc.;

d) aplicвnd un criteriu logic de analiză tuturor adevărurilor din ştiinţă, putem separa adevărul analitic (logic) de adevărul sintetic(empiric).

Adevărul analitic este caracteristic acelor propoziţii care sunt adevărate оn virtutea оnţelesului termenilor. Pentru asemenea cazuri, criteriul veridicităţii este pur logic sau formal şi nu necesită recurgerea la corespondenţă.

Adevărul sintetic este propriu acelor propoziţii care redau experienţa. El nu poate fi prezentat pe cale logică şi se recurge la fapte. De pildă, enunţul „autorul infracţiunii X este Y” se stabileşte nu atвt prin demonstraţie logică cвt prin confirmarea observaţională, prin apelul la fapte.

Adevărul juridic

Am văzut pвnă acum că din perspectivă gnoseologică, adevărul se constituie оn cadru raportului dintre om şi lume: omul, оnţeles оn calitatea lui de subiect cunoscător şi lumea оnţeleasă ca obiect al cunoaşterii, adevărul instituindu-se tocmai оn procesul aproprierii cognitive a lumii de către subiectul cunoscător.

113

Dar există şi o altă perspectivă, alta decвt cea gnoseologică şianume perspectiva axiologică, оn cadrul căreia adevărul ne apare ca una dintre valorile umane fundamentale, alături de bine şi frumos. Prin valoarea de adevăr oamenii se pot оnscrie activ sau pasiv оn cadrul existenţei sociale, ca luptători pentru descoperirea şi promovarea adevărului (cum fac de pildă poliţiştii şi magistraţii) sau pentruestomparea şi denaturarea lui (cum procedează infractorii).

Оntrucвt activitatea juridică constituie un proces cognitiv prin excelenţă, pentru că оşi propune оn mod expres şi explicit aflarea adevărului, elementele teoriei cunoaşterii оn general şi ale teoriei adevărului оn special, sunt aplicabile şi aici, constituind un cadru indiscutabil pentru оnţelegerea aprofundată a menirii justiţiei.

Activitatea juridică se aseamănă la prima vedere, cu activitatea desfăşurată оn orice alt domeniu. De pildă, cerinţele ei sunt comparabile cu cele ale cercetării ştiinţifice. Cu toate acestea, activitatea juridică relevă din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii, anumite particularităţi care o definesc ca fiind altceva.

Astfel, оn activitatea judiciară (luăm ca exemplu procesulpenal), avem de-a face cu un obiect al cunoaşterii care оn principiu este reprezentat de faptă (unde, cвnd, cum) şi de făptuitor (cine); cu un subiect cunoscător care nu este altul decвt completul de judecată. Оn ceea ce priveşte relaţia cognitivă, aceasta se instituie, mai ales sub forma cercetării judecătoreşti, de judecată propriu-zisă, şi chiar a rolului activ pe care judecătorul trebuie să-l aibă оn desfăşurarea procesului penal, iar cunoştinţa este reprezentată de rezultatul cu care se finalizează procesul penal-sentinţa sau decizia (depinde de gradul de jurisdicţie).

Pornind de la caracterul obiectiv al adevărului, trebuie spus că şi sentinţa sau decizia dată de instanţa de judecată cu privire la o cauză, se bazează pe fapte obiective. De aceea, una dintre regulile activităţii de justiţie, este aceea că оn acest domeniu trebuie să se lucreze pe baza faptelor şi să se evite presupunerile, ce pot duce uşor la erori.

Astfel, magistraţii trebuie оntotdeauna să dea o mare atenţie caracterului obiectiv al adevărului probelor din dosarul cauzei. Оn acest sens, оncheierile de şedinţă, minutele, hotărвrile trebuie să fie precise,

114

riguroase şi corecte. Să nu lase loc fanteziei, fabulaţiei, interpretărilor aspecte inutile. Ele trebuie să ţină seama de tot ceea ce implicăsubiective, pentru ca beneficiarul acestora-justiţiabilul-să-şi afle оmprejurările оn care a acţionat făptuitorul.dreptatea. Оn elaborarea actelor juridice pe care le оntocmesc, La modul principial, legea este generală, ea comportвnd omagistraţii trebuie să оnlăture tot ceea ce este vag şi nedeterminat, tot posibilitate nedefinită de aplicaţii. Consecinţa este că sentinţa (decizia)ceea ce este subiectiv, rămвnвnd pentru deliberare doar datele care instanţei este proprie doar acelei speţe, fiind determinată de părţile,sunt confirmate prin probe (materiale, testimoniale, etc). cauza şi obiectul litigiului. Strict vorbind, nu există оn concret două

Specificul dobвndirii adevărului оn activitatea judiciară constă speţe identice.оn faptul că se insistă atвt pe obţinerea adevărului ca atare, adică pe Оn concluzie, adevărul nu i se dezvăluie magistratului оn formacunoaşterea acţiunilor puse la cale de infractor, pe depistarea sa completă, desăvвrşită, dintr-o dată, ci prin abilitate, fler şi măiestriemijloacelor, metodelor şi formelor de acţiune folosite de acesta, cвt şi profesională, bazate pe o formidabilă capacitate de a sesiza, interpretape stabilirea adevărului de drept. Aşadar, оn domeniul activităţii şi pune cap la cap frвnturi de date din dosar, de a deosebi informaţiajudiciare nu este admisibil să se rămвnă оn sfera simplelor afirmaţii, ci adevărată de cea falsă servită intenţionat de făptuitor sau de uniisunt necesare argumente temeinice sprijinite pe fapte şi documente martori, el reuşeşte să pună de acord adevărul de fapt cu adevărul(scheme, schiţe, diagrame cuprinse оn expertize). Desigur, faptele nu juridic (de drept).vorbesc singure, de la sine, ci magistraţii sunt aceia care trebuie să le Aspecte importante privind adevărul juridic relevă distincţiadezvăluie şi să le explice semnificaţia. оntre trei momente ale dreptului:

De asemenea, multe din elementele teoriei cu privire la - elaborarea şi promulgarea;caracterul procesual al dobвndirii adevărului le regăsim оntr-o formă - interpretarea normelor;specifică оn cadrul jurisprudenţei, putвnd fi aplicate cu multă eficienţă - aplicarea la cazuri concrete.оn activitatea de justiţie. Astfel,оn ceea ce priveşte legiuitorul, acesta construieşte ceea

La modul ideal, de pildă, magistratul vizează оntotdeauna date, ce se numeşte adevăr juridic sub forma obligaţiilor din lege, оn aşa fel,informaţii cu valoare de adevăr absolut, deoarece acestea au o оncвt оn aplicarea acestora la cauzele judiciare conţinutul normativ esteоnsemnătate practică deosebită оn rezolvarea dosarului unei cauze. Оntr- luat drept adevăr şi anume adevăr legal.adevăr, sentinţele şi deciziile nu pot fi luate pe baza unor date, Оn legătură cu valoarea de adevăr a unei hotărвri judecătoreşti,informaţii trunchiate, a unor fragmente de adevăr, ci este necesară o se pot statua următoarele situaţii:bogată documentare a cauzei, оnchegată оntr-un concept bine conturat - dacă hotărвrea judecătorească afirmă ceea ce prevede legea şisub raport probatoriu. descrierea faptei, atunci ea este adevărată;

Pentru aceasta este nevoie ca magistratul să nu scape din - dacă hotărвrea judecătorească afirmă ceea ce nu prevedevedere nici unul din aspectele cheie ale acţiunii făptuitorului. Оn legea şi descrierea faptei, atunci ea este falsă;activitatea de justiţie, adevărurile parţiale se conexează unele cu altele, - dacă neagă ceea ce prevede legea şi descrierea faptei, atuncise оnlănţuie, oferind оn final adevărul оntreg al cauzei. ea este falsă;

Ţinвnd seama de caracterul concret al adevărului, magistratul - dacă neagă ce nu prevede legea şi descrierea faptei , atunci ea(procurorul şi judecătorul) trebuie să stabilească оntotdeauna cu este adevărată.precizie condiţiile оn care s-a petrecut fapta. De aceea, actele De altfel, formula consacrată оn drept pentru calificarea uneiprocedurale trebuie să fie concrete, la obiect, fără generalităţi şi hotărвri judecătoreşti, nu conţine termenii „adevăr”, „adevărată”, ea

fiind următoarea: „hotărвrea este temeinică şi legală”. Credem că

115 116

„temeinică” vizează conformitatea cu faptele (realitatea de fapt), iar„legală” are оn vedere conformitatea cu legea (realitatea de drept).

Adevărul este valoarea fundamentală pozitivă a cunoaşterii. Există şi o valoare negativă a cunoaşterii, opusă adevărului - falsul.

Оncă iniţiatorul teoriei corespondenţei, Aristotel, a definit ca false enunţurile care nu au acoperire (corespondenţă) оn realitate. Оn perimetrul aceleiaşi teorii a corespondenţei se оnscrie şi ideea lui Kant, conform căreia „o cunoştinţă este falsă dacă nu concordă cu obiectul la care e raportată”.

Apare limpede că falsul este mai aproape de minciună decвt de eroare; eroarea caută adevărul, pe cвnd minciuna оl ascunde, eroarea este o greşeală, minciuna este o оnşelăciune.

De aceea оn drept, falsul este conceput ca infracţiune care se manifestă prin alterarea adevărului оn acte scrise, oficiale sau private, prin adaosuri sau ştersături făcute cu rea credinţă. De asemenea forme de alterarea adevărului considerate de legea penală ca infracţiuni sunt denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă. De aceea оn articolul 85 din Codul de procedură penală se prevede că оnainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurămвnt: " Jur să spun adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

După depunerea jurămвntului, i se pune оn vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, „săvвrşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă”.

CAPITOLUL X

DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ

1. Definirea şi identitatea dreptului

Societăţile contemporane se confruntă cu multiple probleme, care vizează atвt realizarea conformităţii ordinii sociale şi normative, legalităţii şi legitimităţii organismelor şi instituţiilor sociale, cвt şi diversificarea mijloacelor de presiune şi control social, capabile să facă

117

dezirabile şi predictibile acţiunile şi conduitele indivizilor оn raport cuanumite valori şi norme.

Aceste probleme au readus оn discuţie rolul şi funcţiile sociale ale dreptului оn societate, ca şi importanţa factorului normativ оn viaţa socială, prin redefinirea şi reevaluarea raporturilor dintre reglarea socială şi cea normativă a comportamentelor indivizilor, precum şi a interferenţelor şi conexiunilor dintre structurile juridice şi contextul social оn care ele apar, se dezvoltă şi acţionează.

Оn afara oricărui context lingvistic, termenul „drept” esteambiguu, derutant chiar, pentru cel care-l recepţionează, оn schimb, оn diverse contexte el sugerează semnificaţii diferite, avвnd deci o dimensiune multisemantică. Iată doar cвteva ipostaze оn care dreptul apare ca:

- ansamblul de norme juridice din societate (drept obiectiv). Оn cadrul acestui ansamblu normativ, putem distinge dreptul оn vigoare(dreptul pozitiv);

- prerogativă indisolubil legată de persoana umană, ca posibilitate de a face sau a nu face ceva, recunoscută persoanelor şi garantată la nevoie de forţa publică (dreptul subiectiv);

- ştiinţă care abordează fenomenul juridic;- trăsătură morală, virtute.Оntre aceste accepţii care desemnează ipostaze diferite ale

termenului de „drept”, există relaţii complexe. Referindu-se la unele aspecte ce vizează relaţia dintre dreptul obiectiv şi drepturile subiective, profesorul de filosofia dreptului Eugeniu Speranţia scria: „Fără drepturile subiective care intră оn joc graţie contingenţelor vieţii şi graţie finalităţilor omeneşti, dreptul obiectiv n-ar fi decвt o sumă de enunţuri anodine, sterpe…Dreptul obiectiv are o raţiune de a fi: consacrarea şi apărarea celui subiectiv. Cel subiectiv are şi el una: viaţa socială şi оn ultimă analiză viaţa spirituală, dar are şi o unică sursă, dreptul obiectiv”[30, p.369].

Aceste precizări terminologice semnalează doar problema care comportă оncă multe aspecte, dintre care unele ţin de specificul lingvistic. Aşa de pildă, оn unele limbi se folosesc termeni diferiţi. De exemplu, оn limba engleză, „law” pentru dreptul obiectiv şi „right” pentru dreptul subiectiv.

118

Este оnţeleasă dorinţa celui care face primii paşi оn studiul o lege universală a libertăţii”[20, p.47]. Definiţia dată, cu maridreptului de a „achiziţiona” un concept riguros al dreptului, dacă se implicaţii оn gвndirea juridică de-a lungul timpului şi cu puternicepoate de o certitudine absolută, dat fiind faptul că оn jurul acestuia rezonanţe contemporane, invită la cunoaşterea coordonatelor gвndiriigravitează cunoaşterea dreptului. kantiene, şi din acest unghi, a pătrunderii esenţei dreptului.

La toate acestea se adaugă atвt complexitatea dreptului, cвt şi a Mircea Djuvara apreciază dreptul ca fiind un „produs al raţiuniicunoaşterii acestui fenomen, astfel оncвt Dreptul ni se relevă sub omeneşti, oricвt de rudimentară ar fi ea оn societăţile primitive, şi dindiverse expresii, fiind оn acelaşi timp produsul faptelor sociale şi al acel produs rezultă modul de organizare al acestuia”[11, p.142]. Оnvoinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori morale lumina acestei concepţii, el defineşte regula de drept ca o normăşi sociale, un ideal şi o realitate, un fenomen istoric şi o ordine necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe alenormativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de persoanelor оn contact cu alte persoane.libertate şi de constrвngere. Comentвnd despre nevoia de drept оn societate, Eugeniu

Confruntвndu-se cu această problemă, care nu este totuşi Speranţia sublinia că acesta trebuie să fie „un sistem deductiv deinsurmontabilă, cel care studiază dreptul trebuie să accepte mai оntвi norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă,pluralismul răspunsurilor, faptul că sunt date mai multe definiţii ale să asigure un maximum de socialitate оntr-un grup social determinat”dreptului, varietatea şi relativitatea lor, dar şi tendinţa acestora de a [30, p.373].releva esenţa dreptului, fondul peren al acestuia оntruchipat оn Оn doctrina juridică romвnească recentă, profesorul Ioanfizionomii specifice marcate de o serie de factori obiectivi şi subiectivi Ceterchi defineşte Dreptul ca „sistemul normelor de conduită,ca timpul istoric, filosofia epocii, diversele şcoli şi curente juridice şi elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orienteazănu оn ultimul rвnd personalitatea autorului. comportamentul uman оn conformitate cu valorile sociale ale societăţii

Din această perspectivă, evocarea ideii de drept, aşa cum respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare esteaceasta a fost surprinsă de-a lungul timpului, nu reprezintă o simplă asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice de stat”[7,ilustrare istorică, ci un demers necesar pentru оnţelegerea p.28].semnificaţiilor complexe ale dreptului. Avвnd оn vedere relaţia fundamentală drept obiectiv-drept

O incursiune оn opera lui Platon sau Aristotel, Montesquieu, subiectiv şi raţiunea lui de a fi, profesorul Nicolae Popa defineşteJ.J.Rousseau, Kant sau Hegel, ca să dăm doar cвteva nume, nu poate dreptul ca „ansamblul relaţiilor asigurate şi garantate de stat, care au cadecвt să potenţeze formarea şi dezvoltarea gвndirii juridice. Aceasta cu scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman оnatвt mai mult cu cвt funcţionează uneori prejudecata că un studiu principalele relaţii din societate, оntr-un climat specific manifestăriieficient al dreptului nu poate fi decвt centrat pe stricta specialitate, оn existenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şispecial pe textul legii. justiţiei sociale”[25, p.94].

O definiţie dată dreptului de un autor sau de altul, este fără Ilustrвnd numai cвteva tipuri de definiţii, sugerăm cititorului săоndoială extrem de semnificativă pentru concepţia sa juridică, după оşi contureze pe parcursul pregătirii juridice notele definitorii alecum оnţelegerea aprofundată a definiţiei, reclamă apelul, evocarea, fie conceptului dreptului, a constantelor acestuia, dar şi a sesizăriichiar sumară, dar corectă, a perspectivei generale de gвndire specifică variabilităţii şi istoricităţii dreptului. Aşa de pildă, analiza diferitelorautorului respectiv. Astfel, marele filosof german Immanuel Kant, definiţii poate conduce la sesizarea următoarelor aspecte ale dreptului:defineşte dreptul ca „totalitatea condiţiilor оn care voinţa liberă a - socialitatea-dreptul prin excelenţă un fenomen social, carefiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, оn conformitate cu presupune fiinţa umană оn relaţie cu alta (alteritatea);

119 120

- antientropia dreptului-capacitatea sa de a se opunedezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de a fi un factor reglator şi ordonator оn societate, de a conferi certitudine, siguranţă şi protecţie persoanelor ce оi respectă prescripţiile;

- normativitatea-ca trăsătură inerentă, el оntruchipвnd nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie оn societate, sub forma unor reguli specifice, generale şi impersonale;

- imperativitatea sa-dreptul cuprinde оn propria structură un ordin, o dispoziţie, un comandament, nu o simplă doleanţă sau o rugăminte, trăsătură ce se defineşte prin relaţie cu puterea publică, de la care emană, cu forţa coercitivă a statului care o garantează;

- dimensiunea valorică a dreptului-acesta fiind generat, structurat şi direcţionat оn indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a timpului istoric оn care este elaborat, оn care justiţia ca principiu de coordonare оntre fiinţele umane tinde spre armonie, congruenţă, proporţionalitate, apare ca valoare specifică de prim rang, dar nu singura;

- represibilitatea şi educaţionalitatea dreptului-capacitatea acestuia de a antrena o reacţie colectivă constrвngătoare faţă de cel care violează norma de drept şi a cărei anticipare este оn măsură să inducă respect şi conformare din partea membrilor societăţii, care nu vor să atragă asupra lor sancţiuni juridice;

- capacitatea de a fi arhitect al vieţii sociale, de a prospecta viitorul prin mijloace specifice şi de a fi factor de progres;

- istoricitatea, procesualitatea şi specificitatea sa pe coordonate spaţio-temporale, dreptul оnfăţişвndu-se, оntr-o anumită măsură, ca esenţă, acelaşi şi totuşi de fiecare dată altfel, supus devenirii istorice şi prezentвnd configuraţii specifice de la ţară la ţară, de la o perioadă istorică la alta, prin contribuţia interdependentă şi cu o pondere variabilă a factorilor naturali, socio-economici, politici, culturali, internaţionali,etc.

2. Scop, ideal şi funcţie оn drept

Problematica scopului, ca stare viitoare, anticipată şi dorită, produs al acţiunii umane voluntare, cвt şi a idealului, ca reprezentare

121

a perfecţiunii оntr-un domeniu dat, model mereu rвvnit dar niciodatăatins оn оntregime- se оmpletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un context teoretic proxim ce vizează definirea dreptului оnsuşi, a locului şi rolului său оn lume, a raţiunii de a fi şi a menirii sale, dar şi de evoluţia generală a filosofiei şi doctrinei juridice.

Istoria acestor concepte, de la reprezentări primare pвnă la momente de profundă cunoaştere, implicit sau explicit, este istoria dreptului оnsuşi, ca produs intenţional, ca expresie normativă teleologică specifică, constituent al lumii existenţei şi necesităţii umane.

Оncercăm, оn cele ce urmează cвteva notaţii asupra unor puncte de vedere оn această materie, revenind şi dezvoltвnd unele aspecte din capitolele anterioare.

După Aristotel, constituţia cetăţii, adică dreptul comunităţii, urmăreşte virtutea, binele şi fericirea cetăţenilor.

La Kant, dreptul este o expresie raţională, un imperativ categoric şi e scop оn sine, ca legea morală оnsăşi, ca absolutul şi ca Dumnezeu, dreptul există conceptualmente оn cugetul fiecăruia dintre noi şi pe el se bazează ordinea juridică pozitivă.

Hegel zeifică statul, pe care-l consideră ca deţinătorul tuturor valorilor spirituale, iar dreptul este pentru el drumul lui Dumnezeu оntre oameni, оn lume.

Rudolf von Ihering reprezentant al pozitivismului juridic apreciază că dreptul este un produs intenţional şi urmăreşte scopuri, distanţвndu-se astfel de şcoala istorică, după care dreptul este opera naturii, un produs al timpului, o emanaţie a spiritului poporului, „care se face singur”, ca limba pe care o vorbim.

Scopul este creatorul оntregului drept, care, este forma оn care statul оşi organizează, prin constrвngere asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii. Existenţa şi asigurarea societăţii este deci ultimul scop al dreptului.

După Rolf Stammler, dreptul este justificat оn măsura оn care scopurile urmărite de el sunt juste. Dreptul just trebuie să fie оntotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. Оn această concepţie, conţinutul unei norme e just atunci cвnd оn condiţiile sale determinate corespunde idealului social. Iar idealul social este concepţia unei

122

comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere, e comunitatea sau controlul social, exprimă afinitatea acestuia faţă de moralitatea socială,societatea оn care fiecare individ оşi оnsuşeşte scopurile obiective şi drept, religie, educaţie-ca forme ce sunt legate direct de realizareagenerale ale celorlalţi. idealurilor оn viaţa societăţii.

După Paul Roubier, scopul dreptului ca ştiinţă a mijloacelor se Оn concepţia sociologiei juridice, controlul social presupunestabileşte оn afara sa, politica fiind cea care stabileşte scopurile interacţiunea a trei elemente fundamentale:guvernării sociale, iar dreptul alege mijloacele necesare. S-a remarcat -un element „ideal” din domeniul valorilor;оnsă, că оn această viziune dreptul are o poziţie de subordonare, o -un element „de putere, de influenţă, de presiune”, ca structurăexistenţă vegetativă, pe cвnd оntr-o societate democratică şi liberă, reală;dreptul trebuie să supună unei cenzuri proprii оnseşi scopurile, valorile -un element „de organizare şi planificare socială”.societăţii, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care Dreptul ca mecanism de control care funcţionează aproape оntranscede necesităţile practice imediate şi considerentele de toate sectoarele vieţii sociale, acţionează diferenţiat оn funcţie deoportunitate. diferitele tipuri de societăţi, iar eficacitatea sa depinde de adaptarea

Rolul dreptului la nivel macrosocial poate fi investigat оn normelor juridice la cerinţele raţionalităţii şi controlului, ce decurg dinspecial de pe poziţiile sociologiei juridice, apelвnd la conceptele de complexitatea şi nivelul de dezvoltare al sistemului social.control şi funcţie. Principalele funcţii ale sistemului juridic sunt următoarele:

Coerenţa, funcţionalitatea şi echilibrul dinamic al societăţii nu a) funcţia de instituţionalizare sau de formalizare juridică areprezintă un dat, ci mai degrabă un rezultat care presupune organizării social-politice;conformitatea cu modelele cultural-normative dezirabile ale b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilorcomportamentelor majorităţii indivizilor şi grupurilor sociale. Acest fundamentale ale societăţii;proces complex şi contradictoriu se conturează la interferenţa c) funcţia de conducere a societăţii;diverselor procese de socializare, adaptare şi integrare, control social, d) funcţia normativă.acesta din urmă vizвnd corespondenţa dintre rolurile prescrise şi cele Aceste funcţii оnfăţişează dreptul оn toată complexitatea sa, caefectiv jucate şi incluzвnd un ansamblu de modalităţi, mijloace şi sistem juridic.mecanisme culturale, morale şi normative prin care societatea impune Prestaţia acţională a dreptului оn cadrul sistemului social esteindividului o serie de constrвngeri şi interdicţii pentru a-l obliga să se mereu imperfectă, dar perfectibilă şi cu efecte pozitive asupra vieţiiconformeze normelor şi valorilor de bază ale societăţii. sociale оn cazul realizării funcţiilor dreptului. Sunt оnsă şi situaţii оn

Sunt relevate importanţa controlului exercitat prin mijloace care relaţia drept-sistem social este supusă unor grave fenomeneinformale, cum ar fi de pildă cutumele sau tradiţiile populare, ce se perturbatoare, acţiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, estemanifestă ca o forţă spontană, inconştientă, anonimă şi difuză, şi care denaturată sau ineficace,оncвt putem vorbi despre adevărate disfuncţiiprin penetraţia lor socială, ca şi prin caracterul lor invariabil, ale dreptului. Iată cвteva asemenea forme de manifestare оn acest sens:dobвndesc caracteristici imperative şi regulative pentru conduita a) оn situaţia absenţei dreptului оn relaţii sociale sau domeniiindivizilor, avвnd un rol important de mediere оn cadrul complexului unde ar fi avut vocaţie teoretică să fie prezent, putem оntвlni ca formeinstrumental al controlului social. de manifestare:

Controlul social se bazează pe „idealul social”, care - autolimitarea dreptului оn timp şi spaţiu, оn care dreptul оnsuşiоntruchipează latura spirituală a vieţii sociale, reprezentată prin valorile este nefuncţional (zile sau perioade de „nondrept”, zilele de sărbătorişi idealurile culturale cele mai оnalte. Acest ideal inspiră şi orientează

123 124

legale оn care nu se judecă procese judiciare, nopţile pentrupercheziţiile domiciliare, inviolabilitatea domiciliului,etc.);

- rezistenţa faptului la drept, cвnd, deşi faptele cad sub incidenţa normelor juridice, din diverse motive sancţiunile juridice nu sunt aplicate.

b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului determinată de cauze intrinseci sau extrinseci dreptului, ca de pildă оn cazul legilor care nu respectă condiţiile de tehnică legislativă sau anumite principii juridice, sau оn situaţia care legile nu corespund aşteptărilor opiniei publice şi se lovesc de rezistenţa tacită a opiniei publice devenind ineficace;

c) dreptul nedrept, оn situaţia оn care unele norme juridice lezează grav valorile societăţii, ideea de justiţie socială;

d) dreptul represiv (opresiv), оn care efectele nocive alenormelor juridice injuste se manifestă generalizat asupra unor clase şi categorii sociale, se оncalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

3. Finalităţile dreptului

Conceptul de finalitate, definit оn mod tradiţional ca orientarea spre un anumit scop, are virtuţi unificatoare, conexвnd scopul cu o anumită procesualitate care poate conţine principii directoare apte să ghideze succesiunea unor scopuri spre ideal, desemnвnd pe teren juridic şi acţiunea orientată a mecanismului juridic la nivel macrosocial, fără să atenteze la specificitatea conceptelor amintite, dar integrвndu-le оn propriul său fond conceptual specific.

Оn filosofia şi doctrina juridică contemporană, conceptul de finalitate este deseori invocat, dar foarte puţin explicitat, el fiind folosit pentru desemnarea unor aspecte interferente, care ţin de problematica scopului sau a idealului оn drept, de funcţiile dreptului la nivelul societăţii, de ceea ce este dezirabil din punct de vedere valoric pentru evoluţia dreptului.

Demersurile teoretice pe care le-am оntreprins şi care au vizat relevarea fondului tradiţional al acestui concept, dar şi reevaluarea şi redefinirea acestuia de pe poziţiile interdisciplinare, оn special avвnd оn

125

vedere perspectivele deschise de epistemologia şi axiologiacontemporană, cвt şi de teoria sistemelor, achiziţii care trebuie valorificate şi sintetizate оntr-un mod specific de către filosofia juridică, ne-au condus la următoarea definiţie: finalităţile dreptului, оn postura de concept fundamental al filosofiei juridice din perimetrul reflecţiei despre locul şi rolul dreptului оn lume, desemnează un model dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social оn acord cu valorile unui timp istoric, model care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale оn raport cu individul şi societatea, la concertarea sa cu alte sisteme de norme sociale.

După părerea noastră conceptul de finalitate a dreptului este:- un concept teleologic, care indică pentru realităţile juridice, o

direcţie de urmat;- un concept integrator, apt să conexeze оn plan conceptual,

scopul, idealul, funcţia cu referire la drept, să sugereze soluţii care să depăşească parţialitatea scopului оn raport cu evoluţia fenomenului juridic, ipostazierea idealului оn drept, să ofere conceptului de „funcţii ale dreptului” perspectiva complementară a dreptului оn relaţia cu individul, cu condiţia umană;

- un concept de relaţie, conexвnd realităţile juridice cu un model dezirabil de evoluţie a acestora;

- un concept cu virtuţi praxiologice, indicвnd obiective, căi mijloace, strategii pentru elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice, cвt şi pentru acţiunea socială оn general;

- un concept cu virtuţi sistemice, apt să contribuie la autoreglarea fenomenului juridic, la coordonarea cu alte tipuri de norme sociale, la autoreglarea sistemului social.

Rezultă de aici că locul dreptului оn lume se defineşte poate mai bine dacă privim mai aprofundat asupra finalităţilor sale.

Această problemă este deosebit de importantă оn plan teoretic, fiind considerată „o poartă a doctrinei dreptului”, cu o semnificaţie deosebită оn contextul contemporan, cu scara sa proprie de valori, оn care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului devin un adevărat

126

factor supraordonator pentru reglementările juridice. De asemenea, atare de ştiinţa juridică, de realităţile contemporane, cвt şi puncteleimplicaţiile practice sunt numeroase, pentru că soluţia adoptată оn vulnerabile, criticabile.această problemă influenţează procesul de elaborare a normelor De pildă, teoriile care susţin că dreptul este оn serviciuljuridice, interpretarea şi aplicarea acestora, educaţia juridică, оnvăţarea individului au marele merit de a fi pus şi оn materie juridică persoanadreptului, etc. umană pe primul plan, subliniind drepturile inerente ale fiecăruia,

Оn conturarea acestei soluţii, sugerăm să se exploreze şi să se faptul că statul şi societatea trebuie să fie оn interesul individuluivalorifice fondul peren al gвndirii juridice, aportul numeroşilor uman, care aşa cum spunea Kant, nu este niciodată un simplu mijloc,gвnditori оn această problemă, relevвndu-se valenţele contemporane ci оntotdeauna scop.ale finalităţilor dreptului, atвt оn accepţiunea lor devenită clasică, cвt şi Din această perspectivă, dreptul apare ca un mijloc carecontribuţiile teoretice actuale marcante, ce se оnscriu оn competiţia ce determină raporturile obligatorii de coexistenţă şi de cooperare aleare ca miză majoră progresul оn drept. oamenilor, asigurвnd o ordine minimă care să permită armonia

Astfel, la Congresul Asociaţiei Mondiale de Filosofie a libertăţilor. Pe de altă parte aceste teorii pot fi vulnerabile оn ceea ceDreptului, din 1993, care a avut ca temă centrală „Funcţiile dreptului”, priveşte indiferenţa faţă de interesul general, neglijarea relaţiilors-a relevat printre altele, оn contextul prezentării unor doctrine rivale şi sociale ce unesc oamenii şi statutului specific al omului ca fiinţăa sublinierii importanţei abordării sociologice, necesitatea de a nu socială, subliniat оncă de Aristotel.perverti gвndirea juridică, ideea de drept să nu fie оndepărtată de patria Оn concepţia doctrinelor care susţin că societatea este finalitateasa originară, de considerarea justiţiei ca finalitate specifică. supremă pentru drept, se ascunde pericolul etatismului, al abuzului din

Şi оn această materie a finalităţilor dreptului se pot evidenţia partea puterilor publice, tendinţa de dirijare excesivă a vieţiidiverse clasificări propuse оn literatura juridică, dintre care o reţinem individului.pe cea care distinge trei mari categorii de doctrine. Doctrinele dreptului transpersonal оncearcă o poziţie

- doctrinele care pun dreptul оn serviciul individului, pe linia intermediară de conservare, atвt a avantajelor independenţeifilosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes, ş.a.), perspectivă din care persoanelor, cвt şi a coeziunii grupului, pentru a evita egoismulpersoana umană constituie pentru drept finalitatea supremă; individului dar şi spiritul de dominaţie. Оn această optică scopul

- doctrinele care consideră că societatea este valoarea supremă dreptului este de a contribui la dezvoltarea civilizaţiei, el prezentвndu-(Hegel, A. Comte, Durkeim, ş.a.), оn particular statul ca centru al vieţii se ca un drept de coordonare оntre persoane care au un statut juridicsociale, dreptul avвnd misiunea de a organiza societatea, de a apăra egal şi mecanismele sale sunt atunci ale justiţiei comutative, sau ca uncoeziunea socială; drept de subordonare, cвnd reglementează relaţiile ierarhice din

- doctrinele dreptului transpersonal, care susţin că atвt interiorul grupului şi atunci operează justiţia distributivă.individul cвt şi societatea, prin urmare şi dreptul, trebuie să fie оn Trecerea оn revistă a principalelor concepţii despre finalităţileslujba civilizaţiei, a progresului acesteia. dreptului, cвt şi studierea fenomenului juridic contemporan, pot facilita

Reflecţia asupra situaţiei de cunoaştere ce priveşte sesizarea diferitelor ipostaze ale dreptului, care prin prismaproblematica finalităţilor dreptului, prezentată sumar şi cu titlu finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social, poate fi abordat cailustrativ, ne permite totuşi să constatăm complexitatea abordărilor, factor ce are rol оn:pluralismul punctelor de vedere şi chiar existenţa unor teorii rivale. Оn - asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemuluicazul acestora se pot analiza totuşi, aspectele valoroase, confirmate ca social;

127 128

- configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor drept şi instituţie juridică, оntre care există relaţii complexe şi a căruisociale fundamentale; fizionomie contemporană nu poate fi ignorată оn procesul de elaborare

- soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării a dreptului şi nici de doctrina şi filosofia juridică.justiţiei unui anumit timp istoric;

- prevenirea şi represiunea faptelor antisociale;- apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor 4. Reflecţii romвneşti despre menirea dreptului

fundamentale ale omului;- apărarea şi promovarea valorilor sociale, Aşa cum apreciază strălucitul exponent al filosofiei dreptului- realizarea unui proiect social dezirabil; Giorgio Del Vecchio, оn clasica sa lucrare „Lecţii de filozofie- realizarea progresului contemporan. juridică”, оn Romвnia оnceputurile filosofiei dreptului coincid cuComplexitatea finalităţilor dreptului nu trebuie să constituie un deşteptarea sentimentului naţional unitar romвn, оntemeiat pe ideea

motiv de pesimism оn ceea ce priveşte cunoaşterea şi rolul lor. originii romвne a naţiunii[14, p.165].Credem că, numai plecвnd de la conjugarea diverselor perspective Această idee este exprimată cu putere şi mвndrie de cronicariipropuse, reţinвndu-se poziţia centrală a persoanei umane, оn materia secolelor XVII şi XVIII, dintre care unii au fost adevăraţi filosofi aifinalităţilor dreptului, dar evitвndu-se ca jocul inegalităţilor şi dreptului public. De aceeaşi idee a fost inspirată şi prima codificare anecorelarea libertăţilor individului să ducă la anarhie, protejвndu-se dreptului privat , realizată оn mod separat оn Muntenia şi Moldova, lasocialitatea, viaţa socială, blocвnd оnsă posibilitatea abuzului şi tiraniei оnceputul secolului al XIX-lea prin opera diferiţilor jurişti, printre caredin partea statului, cultivвndu-se civilizaţia şi cultura, dar nu ca scop оn ar trebui să amintim pe C.Flechtenmacher (1785-1843), C.Bosianusine, ci pentru omul concret, se poate ajunge la оnţelegerea (1815-1882) şi V.Boerescu (1830-1883).contemporană a raţiunii de a fi a dreptului, a sensului evoluţiei sale. Оn această perioadă de puternică reоnviere spirituală a jucat un

Оn lumina acestei оnţelegeri, aşa cum precizează Declaraţia rol preponderent Simion Bărnuţiu (1808-1864), profesor de filosofiaUniversală a Drepturilor Omului, „recunoaşterea demnităţii inerente dreptului la Iaşi, care a fondat sistemul său de drept natural privat şituturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi public („Dreptul natural privat”-1868 şi „Dreptul natural public”-inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii оn lume, 1870), pe principiul naţionalităţii, fiind şi sub influenţa gвnditorilorfiind esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii europeni ai vremii.pentru ca omul să nu fie silit să recurgă ca soluţie extremă, la revolta Ulterior, apare figura proeminentă a lui Titu Maiorescu (1840-оmpotriva tiraniei şi asupririi” Оn acest fel, finalităţile dreptului devin 1917), autor al unor opere filosofice („Critica”-1874, „Logica”-1876,cosubstanţiale cu finalităţile condiţiei umane şi ale societăţii, dreptul , etc).aşa cum se exprima Nicolae Titulescu, organizвnd libertatea pentru ca Au adus contribuţii importante la filosofia dreptului P.Misirfiecare om să оşi poată оndeplini idealul său creator. (1856-1929), prin lucrarea sa „Filosofia dreptului şi dreptul natural”,

Reflecţiile despre finalităţile dreptului la nivelul generalităţii şi 1904; G.Mironescu („Studii juridice”-1921, „Curs de enciclopediaintegralităţii sale, nu exclud, ci dimpotrivă presupun investigarea dreptului”-1915), şi alţii.finalităţilor dreptului la nivel de ramură de drept sau chiar de instituţie Оn domeniul dreptului civil, s-au ridicat la vederi filosoficejuridică. G,Danielopol (1837-1913), M.Cantacuzino (1864-1925), A.Rădulescu

Considerăm că se poate contura оn acest fel un sistem al („Unificarea legislativă”-1927), E.Antonescu („Scrieri juridice”-1903),finalităţilor dreptului care integrează subsisteme la nivel de ramură de T.Ionaşcu („L`evolution de la motion de cause”-1903).

129 130

Оn domeniul dreptului public, оn afara celor amintiţi mai sus,amintim pe C.Disescu (1854-1932), („Dreptul constituţional”-1892, „Introducere la studiul dreptului constituţional”-1911), C.Stere, Paul Negulescu, A.Teodorescu, etc.

La оnceput firav şi disperat, cu ezitări şi ambiguităţi, constituit din traduceri, оmprumuturi dar şi dintr-un filon original al gвndirii juridice, prin aportul unor mari gвnditori dar şi al unor anonimi, demersul filosofic asupra dreptului devine tot mai consistent, investigвnd tot mai profund problemele definitorii ale filosofiei juridice, locul şi rolul dreptului оn lume, relaţia sa cu condiţia umană.

Astfel, Nicolae Titulescu menţiona că ştiinţa dreptului, care multă vreme a fost o simplă exegeză, оncepe să-şi revendice caracterul ei fundamental de ştiinţă socială, iar legea despre care se credea odată că rezumă toată reglementarea raporturilor de drept ale unei societăţi, este departe de a ne spune cвtă mobilitate, cвtă diversitate, cвtă viaţă e оntr-un organism juridic. De aceea cel mai bun practician оn drept va fi acela care va fi mai luminat asupra naturii sociale a dreptului, care nu va sacrifica interesele semenilor săi, unei construcţii mintale abstracte, iar interpretarea ştiinţifică şi prin urmare umanitară a dreptului constituind finalitatea educaţiei juridice.

Pentru a fi al omului оntreg, dreptul trebuie să se caute pe sine şi să se regăsească оn plenitudinea fiinţei sale şi al rostului său. Aceasta, fiinţa sa, poate fi aidoma unui monument arhitectural, ca un templu antic, cum compară un alt strălucit profesor de filosofia dreptului, Mircea Djuvara: „Studiind numai pietrele, nu am studiat monumentul. Monumentul studiat оn ansamblul lui, are o individualitate cu totul distinctă de aceea a fiecărei pietre care оl compune, fie ea chiar marmură de Carara”[11, p.11].

Оn viziunea lui Mircea Djuvara, ştiinţa dreptului are una dintre cele mai frumoase şi mai оnalte meniri, iar dreptul este reprezentantul unui ideal sacru, este purtătorul aspiraţiei celei mai оnalte pe care o societate o posedă, aceea spre justiţie şi spre moralitate. Aceasta deoarece „fenomenul juridic nu apare astfel decвt ca o reacţiune оn contra evenimentelor naturale. Atunci cвnd forţa oarbă оn cursul ei normal de expansiune, este оntrebuinţată de persoane, naşte ca o frвnă raţională aprecierea juridică. Această apreciere se opune forţei şi nu se

131

poate confunda cu ea. Оn lupta dintre minte şi materie, cea dintвi nu selasă aservită, ci din contră, caută să şi-o subordoneze pe cea de-a doua.”[11, p.257].

Idealul justiţiar coboară printre oameni nu pentru a-i umili, ci este o cădere care se transformă оn urcare (cum ne spune Constantin Noica atunci cвnd comentează, undeva, paradoxul vocabularului <cădere>) оmpreună cu omul şi omenirea, pentru că, scrie Eugeniu Speranţia „dreptul are оn mod necesar căderea să fie mijlocul tehnic şi garanţia progresivei noastre spiritualităţi”[30, p.318].

Afirmarea şi asigurarea spiritualităţii ca valoare supremă este o consecinţă a existenţei dreptului. Оnsemnătatea idealului оn drept rezidă din faptul că idealul nu este o vorbă goală, fără conţinut, ci o forţă diriguitoare şi оnfăptuitoare. Оnfăptuirile concrete pretind оnsă şi existenţa unui conţinut material care să fie turnat оn tiparele idealului, iar turnarea materialului оn tiparele idealului pretinde la rвndul ei, conservarea esenţei şi respectarea оnsuşirilor date ale acestui material.

CAPITOLUL XI

SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂFILOSOFICĂ

1. Norma juridică şi ordinea socială

Este оndeobşte cunoscută sarcina de socializare pe care, atвt prin caracterul punitiv, cвt şi prin cel educativ, o presupune jurisprudenţa. De aceea, este firesc ca, deopotrivă cu caracterul juridic, să se manifeste şi caracterul social al unei norme.

Оn termeni formali, socializarea este procesul prin care individul оşi interiorizează normele grupului оn care trăieşte.

Din momentul naşterii, copilul este supus unor norme care оi modelează personalitatea. Fiecare cultură determină un set de influenţe care variază foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o societate să funcţioneze eficient, membrii săi trebuie să-şi оnsuşească acelaşi model cultural. Oamenii sunt controlaţi оn special prin

132

socializare, astfel оncвt aceştia să-şi joace rolul conform modelului se subordoneze ea оnsăşi. Dacă echilibrele din lumea naturala seimpus prin habitudini şi preferinţe. realizează оn mod spontan, fără intenţii şi fără scopuri, echilibrele din

Fiecare persoană trebuie să оnveţe să оndeplinească anumite lumea umana se realizează pe baza unor reglementari ai căror autoriroluri оn societate оn conformitate cu statutul pe care оl are. sunt oamenii оnşişi. Toate aceste reglementari poartă sigiliul umanului,

Acest proces de socializare оncepe din copilărie, cвnd se atвt оn bine, cвt şi оn opusul binelui.formează o anumită atitudine faţă de rolurile şi statusurile aferente. Оn Aceste reglementări compun sfera normei sociale, conaturaleprocesul de socializare, fiecare individ se raportează la mediul social, raţiunii umane. Este vorba de tot ceea ce ţine de moralitate,la sistemul normativ al societăţii şi, оn cursul dezvoltării sale culturalitate, оntr-un cuvвnt de civilizaţie umană. Societatea umană,ontogenetice prin mai multe etape ale cunoaşterii, interiorizării şi cea de ieri şi de astăzi, este structurată esenţialmente tocmai petransformării оn motive a propriului comportament, a cerinţelor normele sociale unanim recunoscute de toţi oamenii, avвnd un caracterpracticii sociale, a regulilor de conduită, precum şi a diferitelor valori de universalitate.sociale. Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, оn decursul

Procesul de formare şi de afirmare socială a individului este timpului, de realizarea unui instrument necesar reglementăriicaracterizat prin raportarea personalităţii sale la societate, la sistemul raporturilor dintre individ şi societate. Norma juridică apare canormativ şi valoric al acesteia. instrumentul de aplicare precisă, sub forma legilor, a tuturor

Оnsuşindu-şi anumite reguli juridice, odată cu aspectul punitiv dezideratelor umane: ordine, dreptate, securitate.al acestora, omul оşi creează anumite constructe personale, оnglobвnd Normele sociale nu se situează оn afara timpului. Ele depind deşi regulile de conduită şi existenţă impuse de norma juridică. Astfel, parametrii care determină şi configurează colectivităţile umane dinchiar оn absenţa iminenţei pedepsei, omul totuşi acţionează оn punct de vedere cultural, economic, al structurilor sociale, etnic,conformitate cu regulile оnsuşite şi adвnc оntipărite оn gвndirea lui, religios, demografic, al contactelor cu alte comunităţi, al organizăriiconştiinţa lui şi sistemul lui de valori. administrative, al puterii militare, al modului оn care o comunitate sau

Apariţia fiinţei raţionale, a lui Homo sapiens, a pus această alta priveşte problemele libertăţii, din punct de vedere al ponderiifiinţă оntr-un raport multiplu: raportul cu natura, raportul cu ceilalţi diferitelor generaţii оn structura comunităţii etc. оn fapt, toate(raportul social), raportul cu sinele (raportul omului cu sine оnsuşi), articulaţiile, de orice gen, ale societăţii sunt implicate оn profilul eiraportul cu propriile sale creaţii materiale şi spirituale, raportul cu juridic şi toate aceste articulaţii sunt mobile istoric, trec prin prefaceripropria istorie personală şi socială, raportul cu divinitatea şi destinul. mai mult sau mai puţin lente, оşi modifică implicările reciproce şi, caPentru fiecare fiinţă umană aceste rapoarte rezultate dintr-o privire rezultat final, influenţează conţinutul şi dimensiunile problemelor eticeanalitică asupra vieţii, constituie un singur “pachet” problematic, ale comunităţii.fiecare tip de raport avвnd o pondere mai mare sau mai mica faţă de O adevărată forţă de presiune asupra persoanei este mediul şiоntregul " pachet” . ”modelele” sale оndreptate spre o bună formare morală dezirabilă

Potrivit bilanţului de pвnă acum al istoriei, călăuzit de raţiune, social sau spre una negativă, antisocială. Numărul acestor modele esteomul a dovedit că se poate situa deasupra ”оnţelepciunii naturii” extrem de mare si se revarsă ca un adevărat torent asupra fiinţeitocmai pentru că si-a făurit un statut uman. Оn perimetrul acestui statut umane.au apărut, оnsă, absurdităţile comportamentului uman. Din acest motiv, Norma juridică, paradoxal, este constrвngătoare şi, оn acelaşipentru a menţine raporturile interumane оn echilibru, omenirea a fost timp, permisivă, оncercвnd prin aceasta să realizeze un echilibru оntreobligata sa adopte reglementări şi norme de comportament cărora să li nevoile individului şi cerinţele sociale.

133 134

Atвt problemele teoretice ale dreptului, cвt şi funcţionarea sa şi Percepţia juridică a realităţii impune, ca un prim pas,gradul de satisfacere prin drept a ordinii sociale, pe de-o parte, şi identificarea fenomenelor juridice, demarcaţie ce permite să stabilimaspiraţiei subiective de dreptate, pe de altă parte sunt acum оn nu doar domeniul de acţiune al dreptului оn societate, dar şi corelaţiilesocietatea umană de cea mai strictă actualitate. care se manifestă оntre drept şi alte sfere normative ce acţionează оn

Оn Romвnia comunistă au existat uneori dificultăţi оn asimilarea societate. Dincolo de spaţiul normativ juridic se constituie altenormelor juridice ca norme sociale. O schemă ideologică simplistă, componente ale normativităţii sociale, iar pe de altă parte se deruleazăplecвnd de la teoria relaţiilor economice a lui Marx, decreta ca bază a comportamente sociale ce nu interesează sfera normativă.societăţii relaţiile economice de producţie, restul nefiind decвt Faţă de aceste distincţii şi оn funcţie de criteriul juridicităţii, sesuprastructura. Dacă trebuie legislaţie, aceasta este necesară numai poate realiza următoarea distincţie:pentru a satisface economicul, dar nu оntregul economic, nu totalitatea a) fenomene juridice;acestor relaţii, ci numai relaţiile “de producţie”, nu şi relaţiile de b) alte fenomene care implică normativitatea socială;consum, nu şi acele relaţii economice care constau оn producţia de idei, c) fenomene şi fapte sociale.оn reproducţia forţei de muncă prin оnvăţămвntul de toate gradele, оn Această clasificare tine cont şi de locul şi rolul fenomenelorreproducţia stării de sănătate, оn producţia de valori оn toate ramurile pentru organizarea de drept a societăţii, de modul de impunere aculturii şi оn toate domeniile - de exemplu servicii, schimb de mărfuri, comportamentelor оn societate, de interesul pe care оl reprezintă, deetc. - care determină standarde de viaţă şi de civilizaţie ale populaţiei. prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni, de finalitatea socială sau

De-a lungul timpului, obsesia primatului relaţiilor economice - de scopul evocat.din care pe planuri derizorii se găseau cele amintite mai sus - au avut Оntre cele două norme - norma juridică şi norma socială nuefecte nocive asupra ideilor de drept şi justiţie. Astfel, oamenii politici există raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă,şi conducătorii administraţiei priveau cu dispreţ ideea că raporturile putem vorbi de echivalenţă a acestora, ambele fiind pattern-uri alesociale sunt raporturi de drept. Sub “tutela” dreptului se găsesc оnsă gвndirii umane. Normele juridice guvernează оntreaga viaţă socială, оntoate domeniile sociale şi fireşte, cele economice şi cele politice. felul acesta fiind ordonată оntreaga viaţă a polis-ului. Ele sunt prezenteLegea este cea care decide care sunt limitele оn care poate să opereze la toate nivelurile societăţii, determinвnd un anumit tip de conduită -orice factor de conducere. "zoonpolitikon", aşa cum bine ilustra un mare filosof antic, Aristotel.

“Absenţa dreptului din cadrul unor raporturi umane оn care el Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca fiinţă socială şi,ar fi putut exista şi influenţa, prin regulile sale, conduitele umane, l-a implicit, ca fiinţă raţională superioară.determinat pe J. Carbonnier să se oprească asupra acestui aspect şi să „Societatea civilă” nu este corect оnţeleasă de acel care şi-oelaboreze «ipoteza nondreptului » . оnchipuie ca o societate оn care legea, norma, autoritatea instituţională

Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenţa dreptului оn sunt abrogate. Dimpotrivă, “societatea civilă” nu are sens decвt prindomenii оn care s-ar fi impus prezenţa sa. Deci, nondreptul nu se complementaritate cu societatea instituţionalizată şi guvernată deconfruntă cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din urmă оnţeles supremaţia legii. Оn plus, оnsă, “societatea civilă” este o necesitate şica produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi. devine o realitate atunci cвnd instituţionalizarea şi legiferarea nu

Оn lucrarea lor “Sociologie juridică”, N. Popa, I. Mihăilescu şi depăşesc limite prin care libertatea socială şi personală sunt lezate оnM. Eremia atrag atenţia asupra delimitării ce trebuie făcută оntre mod abuziv, cвnd interesul privat nu este recunoscut ca fiindfenomenele juridice şi fenomenele sociale care nu sunt generate de complementar cu acel colectiv.vreo normă juridică.

135 136

Organizarea societăţii prin intermediul dreptului se sprijină pe individuale, ca o conştiinţă colectivă, de la care emană regulile şivalorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaşte unele ca obligaţiile ce reglementează existenţa оn comun şi care fixează şifiind valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale оn transmite din generaţie оn generaţie, necesitatea sau indezirabilitateavalori juridice, dar consacră totodată şi sistemul valorilor ce provin unor acţiuni, cultivвnd tendinţa spre ordine socială, caracteristicănumai din sfera dreptului. modului de desfăşurare stabilă a vieţii colective.

Perfecţionarea continuă a sistemului juridic se concretizează, Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii umane de aaşadar, prin elaborarea unor norme moderne cu un pronunţat caracter putea:social, care să tină seama de permanentele transformări la care este - ţine sub control agresivitatea indivizilor;supusă societatea şi viaţa socială. - asigura coordonarea activităţilor sociale;

Multe societăţi tind mai mult sau mai puţin spre un stat de - facilita continuitatea vieţii sociale;drept, adică spre statul оn care norma juridică este corect оntemeiată, - permite predictibilitatea acţiunilor umane.este suficientă fără a fi redundantă, este inteligent interpretată, statul оn O asemenea ordine contribuie la stabilirea unei stări relative decare justiţia este o reală putere fără a se constitui оntr-o aristocraţie echilibru şi armonie, niciodată оnsă cu caracter definitiv, deoarece оnorgolioasă şi pedantă оn care conştiinţa publică devine solidar ostilă orice moment pot să apară conflicte оntre valori, оncălcări ale normelordelincvenţei. sau momente de punere la оndoială a legitimităţii acestora, care оn

Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din anumite condiţii ameninţă оnsăşi ordinea socială stabilită.cuvвntul grec „nomos”, semnificвnd ordinea şi sugerează că, prin Оn acest context, pentru a asigura consensul şi ordinea, printr-ointermediul normelor, societatea devine un cosmos organizat оntr-o participare comună la viaţa socială, norma socială poate aveaordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită. următoarele efecte din punct de vedere al raţionalizării vieţii sociale:

Nici o formă de asociere umană nu poate funcţiona оn mod - creează drepturi şi obligaţii, care materializează diferiteadecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putвndu- relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulвndu-le pe celese afirma că societatea se naşte odată cu geneza normei. dezirabile şi sancţionвnd pe cele indezirabile;

Оn constituirea grupurilor sociale organizate ordinea şi - asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea оn moddezordinea sunt categorii polare, care se presupun şi se opun reciproc. convergent, a acţiunilor şi conduitelor individuale, creвnd astfel oOrdinea nu este niciodată absolută şi nici dezordinea totală. Ordinea оn logică a acestora, orientativă pentru membrii societăţii;natură, ordinea оn societate, ordinea оn gвndire, sunt zone - permite evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitareainterdependente şi interferente ale ordinii оn univers. reciprocă a voinţelor individuale şi оntărirea coeziunii colective;

Existenţa oricărui individ ca fiinţă socială presupune o serie de - оntăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitateaobligaţii exercitate оn tot cursul vieţii sale, concretizate оntr-o serie de indivizilor оn raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă carenorme dintre care unele se completează оntre ele, altele apar ar putea fi exercitate asupra lor;contradictorii faţă de altele, fiind specifice unor grupuri de interese - stabilesc reguli de conduită, stipulвnd cum trebuie să sediferite. Ele nu se exclud оnsă una pe alta, deoarece totalitatea comporte cineva оn condiţii sociale determinate, pentru a ajunge la unacţiunilor umane implică o multitudine de valori, interese şi motivaţii, rezultat eficient şi dezirabil.care creează dinamica societăţii ca оntreg. Caracterul principal al normei este acela de a stabili оn cadrul

Rolul normei este legat de organizarea vieţii sociale pe baze societăţii o formă ideală a comportamentului, un mod prescriptiv cumraţionale, societatea funcţionвnd оn mod independent de voinţele

137 138

trebuie să fie organizată societatea, ca individul şi grupurile sociale săpoată interacţiona cвt mai normal.

Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, implică o mare varietate de norme. Оn acest sena se disting următoarele categorii de norme:

a) după domeniul de activitate: politice, economice, religioase,juridice, tehnice;

b) оn funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune tuturor membrilor societăţii) şi particulare (specifice unor grupurisociale distincte);

c) după conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuiefăcut) şi proscriptive;d) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite),formale sau informale, legitime sau ilicite;e) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată

subiectului acţiunii avem norme tradiţionale (conservatoare) sauliberale.

Оn doctrina juridică romвnească, s-au reţinut ca semnificative pentru sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme: norme etice, norme tehnice, norme morale, norme politice, norme religioase, norme juridice.

Ca emanaţii ale conştiinţei colective a societăţii, normele sociale, оn ansamblul lor, reprezintă elemente principale de raţionalizare şi normalizarea conduitelor, contribuind la stabilirea şi continuitatea vieţii sociale, la stimularea participării indivizilor la existenţa colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane оn conformitate cu schemele şi modelele culturale dominante, valorizate pozitiv оn societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea ca ansamblu coerent de relaţii şi acţiuni sociale, elaborează un sistem normativ referenţial care permite membrilor să se comporte оn mod inteligibil şi comprehensibil, adică normal. Оn termeni statistici, normalul оnseamnă ceea ce se manifestă ca fiind uzual sau obişnuit, оn mod compatibil cu codurile morale şi legile de conduită, cu criteriile de natură socială şi culturală ale generalităţii şi conduitei.

139

2. Normele juridice оn statul de drept

Оn mod tradiţional, la nivelul teoriei generale a dreptului, specificitatea normei juridice, ca „celulă de bază” a dreptului, esteconturată prin relevarea notelor definitorii, ale normei juridice, оn unitatea şi interdependenţa lor.

Dintr-o perspectivă socială mai largă se remarcă violabilitatea normei juridice, trăsătură ce o deosebeşte de acele reguli-legităţi (de pildă cele care exprimă legi ale naturii) care impun, оn virtutea caracterului lor logic, relaţii necesare, invariabile, care nu cunosc o alternativă. Spre deosebire, norma juridică poate fi nerespectată, ignorată, оncălcată, atitudini care, desigur, nu constituie o variantă dezirabilă оn raport cu dispoziţia normelor juridice.

Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte „ceea ce trebuie să fie”, impune o anumită conduită constвnd dintr-o acţiune sau inacţiune umană оndreptată оntr-o anumită direcţie, оn vederea realizării unui anumit scop.

Aceasta оnseamnă că, оn acelaşi timp, norma juridică este o expresie valorică, deoarece optează, оn numele unor interese, aspiraţii, idealuri, pentru o anumită variantă comportamentală, instituind un model care exprimă exigenţele societăţii unui anumit timp istoric. Norma juridică are un caracter volitiv, ea оntruchipează şi oficializează voinţa socială, iar оntr-un stat democratic, voinţa generală majoritară.

Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. Ea se referă la elemente comune tuturor situaţiilor dintr-o anumită categorie, fiind menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri şi persoane. Caracterul impersonal nu оnseamnă оnsă că fiecare normă vizează de fiecare dată toate persoanele. Unele norme se pot referi la toţi cetăţenii, altele numai la o anumită categorie de persoane, ca de exemplu cei care se оncadrează оntr-un anumit statut social (funcţionarii publici, proprietarii, chiriaşii,etc.).

Norma juridică este obligatorie, оnsă aceasta nu оnseamnă inviolabilitatea normei juridice, ci mai degrabă am putea vorbi de o imperativitate garantată statal. Normele juridice sunt, оn ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică. Condiţia de

140

eficacitate a constrвngerii este ca acţiunea umană reglementată, să fiede regulă realizată voluntar, constrвngerea fiind o excepţie.

Din perspectiva sociologiei juridice, s-a arătat că normele juridice constituie o categorie aparte a sistemului normativ social, care „protejează cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii оntre indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”[3, p.98].

S-a remarcat şi s-a comentat şi оn context sociologic prezenţa definitorie a sancţiunii cu accente specifice de precizie, regularitate, sistematizare, оn care „folosirea legitimă a constrвngerii fizice printr-un agent socialmente specializat, constituie un element constitutiv fundamental al dreptului, fără ca dreptul să acapareze total, ceea ce se poate numi coerciţiune socială”[35, p.55].

Оn cazul оncălcării normelor juridice, reacţia socială atinge cel mai оnalt grad de constrвngere оn raport cu presiunea exercitată de societate pentru respectarea normelor nonjuridice, ea implicвnd intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice (poliţie,justiţie, sistem penitenciar, etc.).

Globalitatea normelor juridice, desemnează aptitudinile acestora de a depăşi si coordona parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor sociale din societate, de a reglementa diverse tipuri de relaţii sociale, precum relaţiile economice, politice, morale, culturale, etc., de a asigura coerenţa sistemului social.

Pe aceste coordonate specifice se instituie оn cadrul ordinii normative un nivel care, deşi nu se sustrage interdependenţelor sistemului social normativ, are o fizionomie distinctă-ordinea juridică. Categoria de ordine juridică este extrem de semnificativă оn planul filosofiei dreptului deoarece ea polarizează dimensiuni general definitorii ale normativităţii juridice, locul şi rolul acesteia оn existenţă.

Se mai poate remarca de asemenea, că dimensiunile constitutive ale ordinii juridice sunt intim corelate şi se оntrepătrund iar acţiunea dreptului оn societate, ca „matrice imperativă de regularitate şi uniformitate reverberează inevitabil asupra celorlalte dimensiuni ale ordinii sociale”[21, p.245].

141

3. Dreptul moralei şi morala dreptului

Оn planul cercetării, problema legăturii dreptului cu morala, a raportului dintre drept şi dreptate, a fundamentului şi legitimităţii morale a reglementărilor juridice pozitive, au constituit aspecte centrale ale teoriei şi filosofiei dreptului.

Cuprinzвnd un sistem complex de elemente faptice, ideatice, psihologice, relaţionale, normative, valorice, оntre care cuplul „bine -rău” se află оn prim plan, morala, aprecia marele filosof german Immanuel Kant, provine din „vocea interioară a fiecăruia”.

Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale - sublinia Eugeniu Speranţia - se impun conştiinţei ca absolut valabile şi implică excluderea oricărei contraziceri”[30, p.254]. Dintr-o altă perspectivă, „morala - scriaMircea Djuvara - are ca obiect aprecierea faptelor interne deconştiinţă, pe cвnd dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, оn relaţiile lor cu alte persoane”[11, p.101].

El considera că judecăţile noastre la adresa valorii raţionale a activităţilor pot fi de un ordin moral şi juridic. Оn morală, judecata se face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului care trebuie să fie binele insuşi, pe cвnd оn cazul dreptului judecata se face asupra acţiunii exteriorizate оn integralitatea ei, inclusiv asupra scopului său.

Rădăcina adвnca a dreptului şi a moralei trebuie găsită оn orice act de raţiune obiectivă care presupune ideea de libertate, pe de o parte, şi pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă parte. Aceste două aspecte reprezintă ideea de drept şi cealaltă ideea de obligaţiune.

S-a apreciat că morala „este prea subiectivă, prea fluctuantă şi prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a permite o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale şi pentru a realiza securitatea juridică reclamată de viaţa оntregii societăţi omeneşti”[27, p.4].

Relevвndu-se asemănările оntre segmentul normativ al moralei şi normele juridice оn literatura de specialitate se menţionează că ambele se referă la raporturile dintre individ şi colectivitate, au la bază

142

ideea de libertate, stabilesc modele comportamentale şi implică omeneşti, tot aşa şi ordinea morală şi rвnduiala socială se leagă оn modaprecieri raţionale. necesar de viaţa morală a oamenilor.

Constatвnd aria largă a concepţiilor cu privire la raportul dintre De la această analiză rezultă că şi ordinea juridică trebuie să fiedrept şi morală, de la un pol оn care dreptul este conceput ca un dependentă de ordinea morală care pretinde din partea oamenilor ominimum de morală, la un altul corespunzător pozitivismului juridic, comportare оn conformitate cu eaоn care statul este singurul temei al dreptului, toate relevă afinitatea Pe linia orientării оn care morala este ”etică subiectivă” iardintre drept şi morală, cosubstanţialitatea lor. dreptul apare ca „etică obiectivă”, se poate afirma că dreptul este

Cвt priveşte aplicarea lor, atвt dreptul, cвt şi morala au o punerea оn acţiune a moralităţii оn aşa fel, оncвt fiecare personalitate să-psihologie practică de cele mai multe ori intuitivă. Оntr-un act juridic, şi poată desfăşura activitatea neоngrădită şi оn condiţiile cele mainorma de drept este apreciată după intenţia culpabilă sau voinţa internă prielnice оn societate, fără să оncalce оnsă libertăţile celorlalţi. Un textreală. Dacă practicianul este de bună credinţă, оn mod sigur, fapta este de lege care se aplică, nu are putere numai pentru că poate pune оnapreciată sau condamnată. Iar, dacă promulgarea şi aplicarea normelor mişcare forţa publică, dar fundamentul lui raţional stă оn faptul că eljuridice rămвn numai un fapt al voinţei şi inteligenţei umane, оn cazul răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective. Legea nu poateacesta numai principiile morale mai pot salva societatea. fi imorală, altfel s-ar prăbuşi chiar fundamentul şi explicaţia ei logică.

Această atitudine exterioară a dreptului оn raport cu conştiinţa Оn orice ramură de drept, constatăm că progresul constă оntr-odepartajează оnsă norma juridică de preceptele morale. Fapta morală, armonizare a dreptului cu morala şi o influenţare tot mai puternică achiar exteriorizată, rămвne individuală, оn timp ce dreptul obiectivează lor, оn sensul că orice faptă spre a avea un efect juridic, trebuie sărelaţia. Oricвt de mult s-ar strădui norma juridică să analizeze mintal apară оn lumina unei realităţi morale. Ca dovadă stă şi conceptulfapta ea nu se raportează la sine decвt din exterior. fundamental al dreptului, că orice faptă contrară moralei nu produce

Cвt priveşte sancţiunea оn perspectiva normei juridice, este un efecte juridice şi nu este ocrotită de drept.element derivat şi nu totdeauna relevant. Norma morală, aplicată la Principala forţă a dreptului este valabilitatea sa logică şipersoană, satisface conştiinţa şi trezeşte оn sufletul omului părerea de obligativitatea sa morală. El оncorporează percepte morale,rău şi implicit pocăinţa, pe cвnd norma juridică, deşi are ceva din promovează, ocroteşte, garantează valori fundamentale, reprezintă unaceastă satisfacere, rămвne, totuşi, exterioară omului şi nu urmăreşte important mijloc de educare morală.оndreptarea şi schimbarea lui. Considerăm că se poate constata simbioza drept - morală,

Pe planul vieţii individuale, prezenţa conştiinţei morale este aspecte оn care aceste fenomene se оntrepătrund, se reоntregesc sau segarantul cel mai sigur al respectării ordinei morale şi al normelor de оndepărtează una de alta, оntr-o mişcare neоncetată ale cărei cauzedrept. De aceea, оmpărţirea faptelor оn bune sau rele nu este depind de subiectivitatea umană. Aceasta nu оnseamnă оnsă pierdereaоntвmplătoare sau arbitrară, ci corespunde exigenţelor morale şi identităţii dreptului sau moralei, ştergerea unor distincţii sau anihilareasociale, asigurate de existenţa legilor morale. Preceptele morale au unor situaţii problematice, controversate, ale relaţiei drept morală.impus de totdeauna socotirea unor fapte ca bune, după cum au oprit Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nuunele fapte, considerвndu-le rele. sunt neapărat unitare. Nu există valori morale absolute, оn etape

Aşadar, ordinea morală şi ordinea juridică presupun existenţa istorice diferite sau chiar оn aceeaşi epocă, normele morale pot fiunor valori morale, impuse de legi morale, care-şi au izvorul оn оnsăşi diferite , chiar opuse la clase sociale sau categorii profesionale.fiinţa omului. Deci, după cum ordinea fizică se leagă оn mod necesar Dreptul оn schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar, asigurвndde fenomenele naturii, iar ordinea logică de activitatea gвndirii o ordine juridică unică оn societate, оntr-o ţară dată.

143 144

De asemenea, note specifice dreptului cвt şi moralei pot fievidenţiate avвnd оn vedere caracteristicile procesului de apariţie, ale normelor juridice şi morale, primele fiind, de regulă premeditate, rod al intenţionalităţii sociale, exprimate оn modalităţi constitutive, bine precizate, dotate cu sancţiuni specifice, garantate de o forţă eficace şi legitimă, forţa publică, aplicate după o procedură bine stabilită.

Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decвt sfera reglementărilor juridice, toate normele juridice fiind susceptibile de o semnificaţie morală. Legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu se conformează unui minimum de standarde morale acceptate de destinatarii reglementărilor juridice şi că, оntr-o societate pluralistă dreptul trebuie să procedeze cu precauţie la impunerea valorilor morale, fiind descris оn literatura de specialitate, fenomenul nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege, care оn comparaţie cu alte forme de оncălcare a legii, se caracterizează ca o formă nonviolentă, publică, justificată printr-o autoritate morală superioară, avвnd un scop moral şi urmărind să schimbe legea pentru a o face acceptabilă din punct de vedere moral.

Оn plan individual se poate aprecia că juristul analizвnd complexitatea faptelor sociale, a datelor juridice şi morale şi ţinвnd seama de finalitatea proprie a omului, face eforturi să atingă idealul, acordвnd la un moment dat prioritate unei valori оn raport cu alta.

Moralistul lucrează оnsă оntr-un cвmp mai deschis decвt juristul, mai puţin legat de coordonatele spaţiului şi timpului, mai puţin legat de aspectul cotidian оn care se afundă juristul. Gama cromatică a valorilor moralistului este mai strălucitoare, оn ciuda unor aspecte estompate, pe cвnd a juristului dă impresia de monotonie de justeţe aproximativă.

Оn concluzie, dreptul şi morala sunt strвns corelate, оntregindu-se reciproc. Cunoştintele acestora au aceeaşi structură logică şi sunt paralele cu informaţiile aparţinătoare ştiinţelor naturii. Orice realitate juridică cuprinde o directivă de gвndire care corespunde ideii de drept sau de justiţie şi care se aplică normării pozitive a fenomenelor schimbatoare ale vieţii sociale.Dreptul constituie astfel condţtia formală a activităţii sociale curente. Ideea de justiţie este оn fond o metodă prin care se armonizează cu

145

coerenţă raţională, scopurile acţiunilor exteriorizate ale persoanelor, оntimp ce ideea binelui moral este o metodă de armonizare logică a scopurilor interne ale aceloraşi acţiuni.

4. Funcţiile sociale ale dreptului

Avвnd menire de asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor, ca şi convieţuirea şi cooperarea dintre indivizi, dreptul reprezintă un factor important de reglementare normativă şi de integrare socială, datorită următoarelor finalităţi practice:

- creează un sistem de drepturi, obligaţii şi interdicţii care materializează оn forme normative diferite interese, scopuri, motivaţii, aspiraţii şi idealuri sociale şi individuale;

- asigură cadrul social şi normativ, оn interiorul căruia autoritatea publică, legală şi legitimă realizează prin constrвngere şi presiune socială condiţiile de viaţă ale membrilor societăţii;- permite rezolvarea şi evitarea conflictelor şi tensiunilor sociale (manifeste sau latente), prin limitarea reciprocă a acţiunilor şi relaţiilor dintre indivizi, grupuri şi instituţii sociale;

- stabileşte reguli de conduită, comportament şi de acţiune pe care trebuie să le adopte indivizii оn diferite contexte, stipulвnd şi mijloace permise pentru realizarea unor rezultate dorite оn plan social.

Protejвnd cele mai importante şi fundamentale valori sociale, dreptul include o serie de reguli prin care sunt impuse, permise sau interzise anumite comportamente sau acţiuni sociale şi individuale. Pentru acest motiv, dreptul оndeplineşte o serie de funcţii sociale, care constau оn:

a) reglementarea socială, prin elaborarea şi aplicarea unor reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le оndeplinească actorii sociali оn diferite situaţii, reguli care includ, deopotrivă, atвt aşteptările individului оn raport cu ceilalţi, cвt şi aşteptările celorlalţi faţă de comportamentul eventual al individului;

b) raţionalizarea vieţii sociale, prin elaborarea de reguli eficiente, capabile să ghideze şi să controleze acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale, asigurвnd astfel concordanţa şi legitimitatea dintre

146

diferite scopuri şi mijloace, prin raportare la valorile socialeоncorporate şi protejate de sistemul juridic al societăţii;

c) asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţiicomportamentale, prin instituirea unor modalităţi şi mijloace de control social capabile să evalueze diferite comportamente şi acţiuni contencioase.

Dreptul nu arată niciodată ce se оntвmplă оntr-o societate, ci numai ce trebuie să se оntвmple, avвnd ca finalitate aplanarea potenţialelor surse de conflict social şi asigurarea unui climat de normalitate al relaţiilor sociale. El poate apărea fie ca o forţă activă, care asigură succesiunea unor fapte şi fenomene sociale prin transpunerea acestora оn plan normativ, fie ca o forţă reactivă de conservare a sistemului politic şi juridic.

Orientвnd şi controlвnd acţiunile şi conduitele indivizilor şi grupurilor sociale, dreptul urmăreşte două scopuri fundamentale, aflate оn complementaritate şi intercondiţionare:

- de a formula reguli de conduită şi comportament, prin prescrierea unor roluri pe care trebuie să le joace indivizii оn diferite situaţii sociale, care trebuie să fie оn consens cu aşteptările grupului şi ale societăţii;

- de a face ca aceste reguli să fie observate şi respectate de către actorii sociali, atвt prin supunere voluntară (datorită asimilării şi internalizării regulilor), cвt şi forţată (prin utilizarea unor mijloaceexterne de presiune şi constrвngere).

CAPITOLUL XII

FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL

1. Praxiologia-disciplină filosoficăPraxiologia sau teoria acţiunii eficiente, reprezintă оn gвndirea

filosofică contemporană una din direcţiile de cercetare cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale, sarcina sa fiind de a cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă.

147

Cele mai importante contribuţii la edificarea praxiologieiactuale s-au conturat, оn cea mai mare măsură, оn domeniul sociologiei, a cercetărilor sociologice, care au acordat prioritate conceptului de acţiune, prin studiile unor renumiţi sociologi ca Emil Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber.

Filosofia, оn accepţiunea ei de conştiinţă şi cunoaştere a omului pentru om, are o pronunţată funcţie praxiologică, conceptul praxiologic de acţiune-care exprimă statutul ontologic al esenţei umane-devine оn cel mai оnalt grad un concept filosofic.

Prin praxiologie, filosofia coboară din ceruri pe pămвnt, dintr-o disciplină speculativ-reflexivă devine o ştiinţă umană pozitivă оn cel mai adecvat sens al cuvвntului. Prin studierea praxisului, umanismul filosofic se transformă din credinţă оn ştiinţă. Dimensiunea praxiologică a filosofiei, contribuie la realizarea fundamentului metodologic al reflecţiei filosofice, fiind оn acelaşi timp şi un model de concretizare al gвndirii şi construcţiei filosofice. Funcţia euristică şi hermeneutică a filosofiei se realizează nemijlocit numai prin praxiologie, fapt ce conferă acesteia din urmă atributul de filosofie a acţiunii.

Din sfera conceptelor de care se ocupă praxiologia, cercetările teoretice şi metodologice contemporane de strictă specialitate au abordat оn general, conceptele de agent, situaţie, obiect al acţiunii, mijloace, rezultate, etc.

O posibilă schemă generală a structurii acţiunii sociale trebuie să evidenţieze că:

-agentul sau agenţii sociali (omul individual sau оn grup) sunt animaţi de o motivaţie complexă (interese, aspiraţii,etc.), plecвnd de la o anumită

-situaţie determinată, propunвndu-şi anumite-obiective ce reclamă un anumit-obiect, conţinut şi formă ale acţiunii, ţinвnd seama de

anumite-principii şi norme, folosind diferite-metode, mijloace, tehnici, desfăşurвnd anumite-operaţii procesuale, pentru a obţine un-rezultat care este supus

148

-evaluării, оn funcţie de obiectivele de la care s-a pornit.Considerăm că acest „lanţ praxiologic” are numeroase valenţe

pentru iniţierea, desfăşurarea şi оnţelegerea acţiunii umane şi оn materie juridică. Оn plan didactic, el poate facilita trecerea de la analiza empirică a unor realităţi juridice la оnţelegerea aprofundată a unor concepte juridice,a Dreptului оnsuşi оn nenumăratele sale expresii acţionale.

Poate de aceea reputatul filosof al dreptului Giorgio Del Vecchio, оncepe analiza noţiunii Dreptului, menţionвnd că „оntвiaobservaţie, care pune оn lumină natura acestui concept, este cel care se referă numai la fapte, la acţiuni. Noi nu putem оnţelege predicatele de just sau injust, de drept, decвt aplicвndu-le la o activitate; simplele fenomene naturale n-au aceste atribute, sunt străine de forma logică a dreptului, care n-ar avea nici un sens faţă de astfel de fenomene”[14, p.189].

Fără оndoială că una dintre expresiile acţionale acela mai frapante оn materie juridică, este procesul.

Plecвnd de la conceptele praxiologice invocate chiar оn postura lor primitivă, neexplicită, vom оncerca să prezentăm o schiţă praxiologică asupra procesului penal şi civil, fără a putea evoca оntregul „lanţ praxiologic”, exemplificвnd doar, оnsă relevвndconexiunea, interacţiunea, permutaţia termenilor praxiologiei, capacitatea lor de a polariza şi ordona informaţia juridică, dar şi de a orienta acţiunea umană оn acest domeniu.

Desigur că este vorba de o variantă posibilă-оntre atвtea altele-care să anticipeze şi să faciliteze, şi nu să se substituie abordării aprofundate a acestui protagonist al fenomenului juridic ce constituie obiectul disciplinelor drept procesual penal şi drept procesual civil.

Credem că această confruntare este benefică pentru filosofia dreptului şi poate fi privită ca o provocare ce diferenţiază demersul cognitiv uman.

2. Praxiologia procesului penal

Săvвrşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de drept penal care conţine оn principal dreptul statului de a trage la

149

răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suportaconsecinţele faptei sale.

Reacţia socială de tragere la răspundere juridică a unei persoane, cu atвt mai mult оn cazul unei infracţiuni şi оn condiţiile statului de drept, nu poate fi arbitrară. Descoperirea infracţiunilor-fapte socialmente periculoase, săvвrşite cu vinovăţie şi prevăzute de legea penală-, stabilirea vinovăţiei infractorilor pe bază de probe şi realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi, implică activitatea sistematică a unor organe specializate ale statului (poliţia, parchetul, instanţa de judecată), denumite generic, organe judiciare.

Categoria juridică de proces penal, desemnează tocmai activitatea reglementată de lege, desfăşurată оntr-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, avвnd ca scop constatarea la timp şi оn mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspunderea penală a celor care le-au săvвrşit, оn aşa fel оncвt prin aceasta să se asigure ordinea de drept şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

ObiectiveFinalitatea procesului penal este evidenţiată оn articolul1 din

Codul de procedură penală, care precizează că „Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi оn mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvвrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor оn spiritul respectării legilor.

Conţinut, formă, procesualitateProcesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară

оntr-un angrenaj de acte procesuale. Ca atare se pot distinge mai multe diviziuni ale acestuia-fazele procesului penal-оn care se efectuează un complex de activităţi, desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat, оntre două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de

150

raporturi juridice caracteristice, оn vederea realizării unor sarcini Principiul oficialităţii sau obligativităţii, desemnează faptulspecifice. că actele necesare desfăşurării procesului penal se оndeplinesc din

Sistemul actual al Codului de procedură penală romвnesc, oficiu afară de cazul cвnd prin lege se dispune altfel. Acest principiureflectă оmpărţirea obiectivă a procesului penal, оn cele trei mari faze se оntemeiază pe dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor,ale sale: urmărirea penală, judecata şi punerea оn executare a ca urmare a săvвrşirii infracţiunii.hotărвrilor judecătoreşti. Aplicarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă

Urmărirea penală, reprezintă prima fază a procesului penal şi loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţiaare ca obiectiv strвngerea probelor necesare cu privire la existenţa unor оmprejurări de natură a оmpiedica exercitarea оn continuare ainfracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acţiunii penale.acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul dă se dispună Оn procesul penal principiul oficialităţii cunoaşte anumitetrimiterea оn judecată. excepţii, atunci cвnd legea le consacră. Astfel, оn cazul оn care legea nu

O dată cu sesizarea instanţei оncepe judecata, care cuprinde permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu,toate activităţile procesuale ce se desfăşoară pвnă оn momentul este necesară o оncuviinţare o оncuviinţare sau o autorizare prealabilărămвnerii definitive a hotărвrii penale. (de exemplu imunitatea parlamentară a senatorilor şi deputaţilor,

Punerea оn executare a hotărвrilor constituie ultima fază, conform art.69 din Constituţia Romвniei). De asemenea, principiulcuprinzвnd оntreaga procedură prin care hotărвrea penală definitivă se oficialităţii nu se regăseşte cвnd legea condiţionează declanşareapune оn aplicare, pвnă оn momentul оn care este sesizat organul de procesului penal de existenţa plвngerii prealabile făcute de parteaexecutare. vătămată.

S-a remarcat faptul că trecerea procesului penal prin cele trei Principiul aflării adevărului, оnseamnă оn cadrul procesuluifaze reprezintă schema sa tipică. Este posibil оnsă, ca procesul penal să penal, constatarea existenţei sau inexistenţei faptei pentru care senu parcurgă toate aceste faze. De pildă, оncetarea urmăririi penale sau desfăşoară procesul penal (circumstanţele de loc. timp şi spaţiu, descoaterea de sub urmărirea penală pot оntrerupe continuarea cauzei оn mod ,de scop care caracterizează fapta), forma vinovăţiei, mobilul şicelelalte faze; de asemenea pronunţarea unei achitări la judecată, poate scopul faptei, natura şi оntinderea prejudiciului cauzat, precum şiоnlătura realizarea fazei de punere оn executare a hotărвrii penale. aspecte care influenţează asupra răspunderii făptuitorului.

Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitoruluiPrincipii оnseamnă deplină certitudine asupra vinovăţiei celui оn cauză, asupra

datelor sale de identitate, de stere civilă, materială, antecedente şi alteОn vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit оmprejurări care duc la cunoaşterea multilaterală a persoanei acestuia.

de anumite principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic оn Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului оnconformitate cu care urmează să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei cauzele penale este sistemul probator. De aceea, teoria generală ace оncalcă legea penală. Principiile procesului penal constituie idei probelor ocupă un loc important оn doctrina judiciară, iar Codul dediriguitoare şi fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul procedură penală conţine numeroase prevederi referitoare la probe şijudiciar şi se desfăşoară activitatea procesual penală. mijloacele de probă.

Principiul legalităţii, presupune ca оntreaga desfăşurare Sarcina administrării probelor оn procesul penal revineprocesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal, să aibă organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. La cererealoc şi să se realizeze numai оn conformitate cu dispoziţiile legii. organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană

151 152

care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, este de participanţi оn procesul penal cuprinde: organele judiciare (instanţaobligată să le aducă la cunoştinţa sau să le оnfăţişeze. de judecată, parchetul, poliţia), părţile (inculpatul, partea vătămată,

Principiul rolului activ al organelor judiciare, оnglobează partea civilă şi partea civilmente responsabilă), apărătorul (persoananumeroase aspecte, ca de pildă cele referitoare la stabilirea care acordă asistenţă juridică), alte persoane ca: martori, experţi,adevărului,asigurarea drepturilor părţilor, sprijinirea şi informarea interpreţi, grefieri, etc. Оn sens restrвns noţiunea de participanţi оnpărţilor оn vederea exercitării de către aceştia a drepturilor conferite procesul penal оnglobează numai organele judiciare, părţile şiprin lege. apărătorul.

Principiul garantării libertăţii persoanei оn procesul penal, Participanţii la activitatea judiciară intră оn raporturi juridiceeste consacrat de articolul 23 din Constituţia Romвniei şi implică o procesual penale,avвnd оn mod corespunzător calitate de subiecţi aiserie de aspecte ca: reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise acestor raporturi. De aceea, participanţii mai poartă şi denumirea denumai оn cazurile şi modalităţile indicate de lege, iar posibilitatea subiecţi procesuali. Aceştia au fost calificaţi оn subiecţi oficiali şimenţinerii măsurilor de prevenţie este оnlăturată cвnd nu mai sunt subiecţi particulari.оntrunite temeiurile care le justifică, precum şi atunci cвnd aceste Subiecţii oficiali sunt: judiciari (judecători, procurori, lucrătoritemeiuri s-au schimbat. оn aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu

Principiul respectării demnităţii umane, prevăzut şi оn legea atribuţii de inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şifundamentală a statului romвn, cвt şi оn convenţiile internaţionale la aeronave,etc).care Romвnia este parte, reclamă o atitudine de respect faţă de Subiecţii particulari sunt: principali (respectiv părţiledemnitatea oricărei persoane implicate оn cauză, iar supunerea acesteia implicate) şi secundari-ceilalţi participanţi.la tortură, la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind Cвt priveşte apărătorul, el are o poziţie specială printrepedepsită de lege cu severitate. participanţii оn cauza penală; el este un avocat care, prin calificarea

Principiul garantării dreptului la apărare, impune ca оn profesională şi cunoştinţele sale juridice, poate acorda asistenţăcursul procesului penal părţile să aibă dreptul să fie asistate de un juridică. Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii оl dauavocat, ales sau numit din oficiu, ori reprezentate de un apărător. Tot părţilor оn cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şiоn conformitate cu acest principiu organele judiciare sunt obligate să intervenţiile lor.asigure părţilor deplina exercitare a dreptului la apărare şi săоncunoştinţeze pe оnvinuit sau inculpat despre fapte pentru care este Mijloace, obiectоnvinuit sau acuzat. Оncălcarea normelor juridice produce un anumit conflict de

Principiul folosirii limbii materne, proclamă dreptul drept оntre persoana care a comis fapta ilicită şi cel ale cărui drepturi şicetăţenilor aparţinвnd minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor interese apărate de norma juridică оncălcată, au fost vătămate. Оncare nu оnţeleg sau nu vorbesc limba romвnă, de a lua cunoştinţă de virtutea unui principiu de drept , persoana lezată nu poate să оşi facătoate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi оn instanţă şi a pune singură dreptate şi ca atare, pentru aducerea conflictului оn faţa justiţieiconcluzii prin interpret. trebuie să existe un mijloc legal exercitabil оn conformitate cu

prevederile legii.Agenţii sociali Un asemenea mijloc, este acţiunea оn justiţie, care poate fiParticipanţii оn procesul penal sunt subiecţii care desfăşoară definită ca instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la

activitatea оmpreună оn cadrul procesului penal. Оn sens larg, noţiunea

153 154

răspundere оn faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să dispoziţiilor legale. Remedierea erorilor necesită supunerea situaţiei desuporte constrвngerea de stat, conform normei de drept оncălcate. fapt unei noi judecăţi. Instituţia care creează această posibilitate este

Factorii sau termenii acţiunii sunt: calea de atac.-temeiul acţiunii; Ea constituie un mijloc procedural indispensabil pentru-obiectul acţiunii; garantarea drepturilor individuale оmpotriva hotărвrilor judecătoreşti-subiecţii acţiunii; greşite şi deci periculoase, atвt pentru cetăţeni cвt şi pentru autoritatea-aptitudinea funcţională a acţiunii. justiţiei. Obiectul căilor de atac constă оn determinarea noii judecăţi,Obiectul acţiunii penale constă оn tragerea la răspundere penală iar finalitatea lor, repararea erorilor comise de prima instanţă. Astfel,

a persoanelor care au săvвrşit infracţiuni. Obiectul acţiunii penale nu apelul şi recursul constituie căi de atac ordinare, оndreptate оmpotrivatrebuie confundat cu scopul acesteia care rezidă оn judecarea şi hotărвrilor nedefinitive, iar contestaţia оn anulare şi recursul оnpedepsirea celor care săvвrşesc infracţiuni. interesul legii sunt căi de atac extraordinare оndreptate оmpotriva

Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la hotărвrilor definitive.acţiune, asemenea calitate avвnd exclusiv statul, reprezentat printr-unsubiect oficial calificat оn persoana procurorului. 3. Praxiologia procesului civil

Acţiunea penală are următoarele trăsături caracteristice:-aparţine exclusiv statului; Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţa de-este obligatorie, irevocabilă şi indisponibilă; judecată, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care-are un caracter indivizibil; participă la оnfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei оn-acţiunea penală este individuală. pricinile civile, оn vederea realizării sau stabilirii drepturilor şiRealizarea acţiunii penale implică o anumită procesualitate: intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărвrilor

declanşarea acţiunii; exercitarea propriu-zisă a acţiunii introduse; judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii stabiliteepuizarea sau stingerea acţiunii penale. de lege.

Rezultă că procesul civil parcurge оn mod obişnuit-dar nu оnRezultat mod obligatoriu- două faze: faza judecăţii propriu-zise şi fazaModalitatea cea mai frecventă de finalizare a acţiunii penale o executării silite.

constituie pronunţarea unei hotărвri judecătoreşti. Structura şi Prima fază este declanşată prin cererea de chemare оn judecată,conţinutul hotărвrii judecătoreşti sunt extrem de semnificative pentru a care investeşte instanţa de judecată competentă şi sfвrşeşte prinreleva complexitatea şi finalitatea procesului penal. rămвnerea irevocabilă a hotărвrii pronunţate asupra litigiului.

Hotărвrea judecătorească este structurată оn trei părţi: partea La rвndul ei, faza judecăţii cunoaşte mai multe etape, fiecareintroductivă, expunerea şi dispozitivul, respectiv concluzia logică şi dintre ele avвnd un anumit specific. Astfel, prima etapă este ceafirească a aspectelor reţinute şi analizate оn expunere, exprimвnd scrisă, оn cadrul căreia părţile se оncunoştinţează reciproc-prinsoluţia instanţei оn rezolvarea cauzei sub toate aspectele. intermediul cererii de chemare оn judecată, respectiv a оntвmpinării,

asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi оn legătură cu probele ceEvaluare urmează a fi administrate оn vederea dovedirii lor.Cu ocazia judecării cauzelor penale оn primă instanţă se pot Etapa următoare este cea a dezbaterilor оn şedinţa de

comite greşeli оn corecta stabilire a faptelor şi consecventa aplicare a judecată, etapă complexă ce se desfăşoară de regulă, la mai multe

155 156

termene de judecată, dвnd posibilitatea părţilor să-şi susţină оn mod Principiul dreptului la apărare, principiu constituţional оnreal şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probele, conformitate cu care dreptul la apărare este garantat, părţile au dreptulsă le analizeze şi să pună concluzii. să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Urmează apoi etapa deliberării judecătorilor, care au format Principiul rolului activ al judecătorului, bazat pe faptul căcompletul de judecată şi pronunţarea hotărвrii. Este posibil ca, după justiţia este un serviciu public, al cărui rol este nu numai de a stinge unfinalizarea judecăţii оn primă instanţă, de fond, partea nemulţumită să conflict оntre particulari, ci şi restabilirea legalităţii, a ordinii de dreptdeclanşeze etapa apelului, care provoacă o nouă judecată оn fond, iar din societate.după aceasta este posibil să intervină etapa recursului. Оn sfвrşit, poate Principiul disponibilităţii , include: dreptul persoaneiexista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (contestaţia оn anulare, interesate de a declanşa sau nu procesul civil; dreptul de a determinarevizuirea оn interesul legii şi recursul оn anulare), care vizează, оn limitele cererii de chemare оn judecată sau ale apărării; dreptul de acondiţiile legii, hotărвri definitive sau irevocabile. renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv şi dreptul de a stinge litigiul

Faza executării intervine оn cazul hotărвrilor susceptibile de a printr-o tranzacţie; dreptul de a ataca sau nu hotărвrea şi de a stărui saufi puse оn executare cu ajutorul forţei de constrвngere a statului sau al nu оn calea de atac exercitată; dreptul de a cere executarea hotărвriloraltor titluri executorii, оn măsura оn care debitorul nu-şi execută de judecătoreşti.bună voie obligaţia. Principiul publicităţii are оn vedere că procesul civil, cu

Aşa cum am menţionat, nu este obligatoriu ca procesul civil să excepţia deliberării, se desfăşoară оnaintea instanţei, оn şedinţă publică,parcurgă ambele faze. Astfel, dacă debitorul execută de bună voie оn prezenţa părţilor, dar şi a oricărei persoane străine de litigiu careobligaţia consemnată оn titlul executoriu, faza executării va lipsi. Pe de doreşte să asiste la dezbateri.altă parte, este posibil ca faza judecăţii să nu parcurgă toate etapele: fie Principiul oralităţii, este consacrat expres оn Codul decă nu are loc dezbaterea deoarece reclamantul renunţă la judecată sau procedură civilă. Оn temeiul acestui principiu, preşedintele completuluilasă cererea оn nelucrare şi se perimă, fie că nu are loc deliberarea de judecată are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărвrii, de a daоntrucвt părţile sting litigiul printr-o tranzacţie, fie că hotărвrea părţilor cuvвntul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discutapronunţată nu este atacată prin intermediul căilor de atac ordinare sau regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formulaextraordinare. concluzii.

Principii Agenţii socialiProcesul civil este călăuzit de o serie de principii, cu privire la Оn activitatea de judecată a cauzelor civile şi de executarea

care relevăm doar cвteva aspecte specifice domeniului оn discuţie: hotărвrilor pronunţate оn aceste cauze, participă instanţa, părţile,Principiul contradictorialităţii, permite părţilor оn litigiu să organul de executare, alte persoane şi organe. Toate aceste organe şi

participe оn mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintredrepturilor оn cursul desfăşurării judecăţii litigiului, avвnd dreptul de a aceşti participanţi unii influenţează оn mod hotărвtor existenţa şidiscuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de desfăşurarea procesului civil, astfel оncвt оn literatura juridică sunta-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei оn scopul numiţi subiecţi ai procesului civil. Au această calitate instanţa destabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărвri legale şi temeinice. judecată, părţile, organul de execuţie şi procurorul.

157 158

MijloaceОn cazul оncălcării sau contestării unui drept civil, titularul său

are posibilitatea de a recurge la forţa de constrвngere a statului, adică la organele de jurisdicţie. Mijlocul practic este acţiunea civilă, care poate fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale prin care оn cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui оn cazul оn care este оncălcat sau contestat.

Elementele acţiunii civile sunt: părţile, obiectul şi cauza. Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Cauza acţiunii civile relevă scopul care a determinat partea să acţioneze, acele circumstanţe care determină şi оntreţin voinţa părţii interesate de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui оn acţiunea sa.

RezultatHotărвrea judecătorească este actul prin care se finalizează

procesul. Ea este un ordin izvorвt din autoritatea statului reprezentată prin judecător, exprimată оn formulă executorie, prin forţa publică.

Nici o hotărвre nu se va putea executa dacă nu este оnvestită cu formulă executorie. Se оnvestesc cu formulă executorie-care se face de către prima instanţă-hotărвrile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, оnscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărвri sau оnscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii оn cazurile prevăzute de lege.

CAPITOLUL XIII

ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ

1. Conceptul,originea şi geneza valorilor

Legăturile filosofiei dreptului nu se reduc la cele cu ontologia şi gnoseologia, ci trebuie să vizeze cu aceeaşi necesitate acel domeniu al lumii creat de om, lumea valorilor. Căci sunt numeroşi cei care

159

subliniază inerenţa valorii оn cadrul oricărui sistem normativ de drept.Mai mult, chiar determinarea acţiunii umane-fundament intrinsec al ontologiei juridice-se realizează prin apel la valoare.

Оn axiologia contemporană cucereşte tot mai mult teren concepţia după care creaţia de valori este considerată ca o coordonată esenţială a acţiunii umane, o dimensiune a umanului, оn sensul că pe lвngă celelalte atribute-fiinţă muncitoare, fiinţă cunoscătoare-omul o mai are şi pe aceea de fiinţă valorizatoare.

Realitatea umană se naşte nu numai din raporturi practice şi cognitive, ci şi dintr-o sumă infinită de evaluări. Drept consecinţă, оnsuşirea existenţei de către conştiinţa umană se realizează оn două moduri posibile, generatoare a două atitudini fundamentale, nu оnsă antinomice, ci mai degrabă complementare.

Оn cadrul primei atitudini-cea cognitivă-faţă de existenţă, subiectul cunoscător (omul) formulează un demers discursiv.Rezultatul acestuia este deci actul de cunoaştere ce оnsoţeşte investigaţia practică a lumii reale. Оn acest demers, conştiinţa dezvăluie structurile existenţei, atitudine care presupune actul de cunoaştere riguroasă şi neutră.

Instrumentele acestui demers cognitiv sunt conceptele, iar rezultatul efortului de organizare şi structurare a experienţei cu ajutorul conceptelor оl constituie o imagine globală şi unificatoare despre realitate despre om şi colectivitatea umană.

Оn planul celei de-a doua atitudini-cea valorizatoare, se realizează distingerea оnsuşirii valorizatoare a lumii, care оnsoţeşte raportarea cognitivă la realitate. Оn activitatea lui zilnică, omul ia o atitudine care implică o apreciere a lucrurilor şi situaţiilor. Оn cadrul atitudinii valorizatoare, omul se exprimă direct, nemijlocit, instituie semnificaţii, conferă lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial

Valorizarea, ca operaţie de comparare şi judecare, este un act al conştiinţei de raportare preferenţială la obiect, distinct ,dar nu rupt de celelalte acte ale conştiinţei. Acest demers are o funcţie diferită de primul, cel cognitiv, urmărind formarea unei atitudini unificatoare faţă de realitatea socio-naturală. Realizarea acestuia presupune valoarea, care trebuie concepută ca o structură a subiectivităţii, prin

160

care se sistematizează actele operatorii ale experienţei, centrate pe către o comunitate umană оn virtutea unor corespondenţe cuaspiraţiile şi trebuinţele omului. necesităţile sociale şi idealurile generate de acestea.

Cele două modalităţi de raportare la realitate-cognitivă şi Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluralitate devalorizatoare-deşi diferite, nu pot fi separate, ele оmpletindu-se, orice valori şi de raporturi reciproce. Tocmai datorită relaţiilor care seact de cunoaştere intelectuală presupunвnd şi o valorizare, o apreciere. stabilesc оntre ele, multitudinea valorilor unei societăţi (politice,Căci оn faţa realităţii, omul nu are niciodată o atitudine pur juridice, artistice, morale, religioase, etc.), formează şi se manifestă caоnregistratoare, pasivă, ci datorită cerinţelor fundamentale ale vieţii, el o totalitate organică, ca un sistem. Se admite, astfel că există pentruоncearcă să-i dea acestuia sens uman. fiecare societate, pentru fiecare grup social, pentru fiecare individ

Pentru a proceda la definirea valorii, se impun cвteva precizări chiar, un ansamblu de valori care constituie propriul sistem de valori,preliminarii: оn cadrul căruia există o ierarhie a acestora.

- valorile, după cum am arătat deja, nu sunt concepte. Oricвte Prin sistemul de valori, care exprimă оntotdeauna cerinţele,raţionamente ar face cineva, nu poate explica de ce оi place muzica lui aspiraţiile unui grup social, cu o anumită poziţie şi putere, grupul areEnescu, sau sculptura lui Brвncuşi; capacitatea de a aprecia activităţile de ansamblu ale membrilor săi, оn

- valorile nu sunt lucruri. dimpotrivă, ele constituind o lume funcţie de propriile lor obiective şi reprezentări.aparte a lucrurilor, o lume de sensuri care o dublează pe cea a Unele grupuri dominante definesc nevoile altor grupuri şiobiectelor fizice. Valorile nu se pot confunda cu purtătorii lor valorile promovate de acestea după reprezentarea pe care ele o au оnmateriali. Marmura unei statui nu este o valoare, ci doar produsul final, relaţie cu interesele lor. Оn această situaţie, sistemul de valori nuopera de artă; reprezintă numai cristalizarea experienţei istorice a societăţii, ci

- valorile nu sunt fenomene psihice, chiar dacă sunt strвns constituie şi sistemul de control social, оntrucвt fiecare comportamentlegate de dorinţele subiectului uman. Faptul că valorile sunt dorite, este raportat pozitiv sau negativ la o valoare.iubite, trăite (uneori cu dramatism, оn sensul că se luptă şi se moare Procedвnd la o clasificare a lor, evidenţiem existenţapentru ele), nu оnseamnă că ţin exclusiv de experienţa individului; următoarelor tipuri de valori:

Din cele prezentate mai sus rezultă ce nu sunt valorile. Deaceea apare ca necesar să arătăm ce sunt valorile. a)după natura domeniului deosebim:

Valorile sunt calităţi pe care le capătă pentru om elemente ale -valori economice (avuţie, prosperitate, proprietate);realităţii (obiecte, procese, acţiuni) privite prin prisma unei atitudini -valori politice (democraţie, libertate, pluralism);(politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivităţi -valori morale (bine, cinste, datorie, omenie);umane. Altfel spus, valorile exprimă preţuirea acordată de către o -valori artistice (frumos, comic, tragic, sublim);colectivitate unor obiecte, procese, acţiuni, оn virtutea calităţii lor -valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate);intrinsece, dar şi a capacităţii lor de a satisface trebuinţele, aspiraţiile, -valori filosofice (оnţelepciune, umanism, ideal);idealurile acelei colectivităţi. -valori religioase (sacru, divin).

Cu alte cuvinte, valoarea nu este un atribut exclusiv nici alobiectului nici al subiectului, ci relaţia lor socială pe fundalul practicii b)după rolul lor, valorile pot fi:sociale. De aceea definim valoarea ca acea relaţie socială оn care se -valori scop (valori fundamentale: realizarea umană, fericirea);exprimă preţuirea acordată unor lucruri, оnsuşiri, procese, acţiuni de -valori mijloc (valori derivate, instrumentale, care ajută la

realizarea altor valori);

161 162

c)după gradul de impact cu societatea:-valori sociale (valorile politice, cele morale);-valori individuale (dorinţa de autodepăşire, sănătatea);

d)după purtătorul lor, valorile pot fi:-valori ale lucrurilor;-valori ale persoanelor;

e)după gradul de stabilitate:-valori perene (dragostea, prietenia, curajul, eroismul);-valori cu durată mică de funcţionare-„valorile tranziţiei”, ca:

individualismul, libera iniţiativă, societatea civilăDeşi condiţionat istoriceşte şi influenţat de numeroşi factori

sociali, sistemul de valori sau anumite componente ale sale se pot sustrage, оn anumite condiţii determinate, influenţelor sociale. Оn acest

caz, lumea valorilor se dezvoltă şi după dialectica proprie, ceea ce-i conferă o autonomie relativă. Aşa se face că unele valori, оn special acela care răspund unor nevoi şi aspiraţii general-umane, depăşesc epoca оn care au apărut, deci nu sunt legate numai de condiţiile care le-au generat, asigurвndu-ne, ca de pildă оn cazul artei şi filosofiei greceşti, şi astăzi o desfătare artistică şi servind ca normă şi model inegalabil.

2. Rolul valorilor оn viaţa individului şi a societăţii

Analiza lumii valorilor trebuie să acorde atenţie nu numai rolului vieţii sociale şi omului оn constituirea valorilor, ci şi rolului valorilor оn existenţa şi dezvoltarea omului şi a societăţii.

Odată constituite, valorile funcţionează, raţiunea lor de a fi constвnd tocmai оn funcţionarea lor social-umană. Analiza funcţionalităţii lumii valorilor are importanţă оn măsura оn care acestea nu pot fi оnţelese prin ele оnsele, ci оn raport cu оntregul sistem social оn existenţa căruia оşi aduc contribuţiile lor specifice. Fiind produse sociale, nu pot fiinţa decвt оntr-un strвns raport cu socialul.

Оn viaţa socială, valorile au оn primul rвnd, rolul de a conserva structurile sociale. Această funcţie a lor implică оntotdeauna

163

activitatea umană, pătrunderea lor оn orice acţiune socială. Оn societate,valoarea funcţionează ca regulator al acţiunii, fiind prezentă оn toate verigile acestuia.

Оn calitate de modalităţi de apreciere a activităţilor umane, valorile sunt elemente care asigură continuitatea vieţii sociale, furnizвnd modele de inhibare a tendinţelor individuale care pot contracara cooperarea şi pentru a elimina sau оngrădi conduitele antisociale.

Valorile оndeplinesc rolul de orientare a acţiunii umane, apoi pe cel de motivare, оn sensul că acţiunea umană este precedată de selectarea, ierarhizarea, motivarea şi corelarea necesităţilor şi aspiraţiilor cu diverse modele de acţiune socială. Toată această preluare se face pe baza unui sistem de valori la care aderă individul, sistem cuprinzвnd valorile acceptate sau respinse de societate.

Оn viaţa socială, valorile funcţionează şi оn calitate de criterii de apreciere a activităţii umane. Valorile implică, criterii, modele, sisteme de referinţă, faţă de care activităţile umane sunt evaluate şi ordonate ierarhic. Valorile sunt de asemenea, criteriul principal de apreciere, de măsurare a eficienţei acţiunii individuale sau colective.

Valorile intervin оn modul de viaţă şi prin asigurarea mijloacelor ideale de acţiune. Ele sunt elementele de bază ale constituirii modelelor de acţiune. Modelele ideale de acţiune exprimă ceea ce corespunde mai bine naturii umane оn fiecare epocă istorică. Ele fac parte din cultura grupului şi sunt transmise din generaţie оn generaţie.

Sensul actelor umane săvвrşite la nivel de individ, nu poate fi оnţeles оn afara sistemului de valori. Interesul individului pentru cunoaşterea valorilor, a modului оn care se ierarhizează acestea, este puternic stimulat de conştientizarea influenţei pe care ele o au asupra lui. Studii de psihologie, sociologie şi antropologie culturală, au evidenţiat efectul comportamental al sistemului de valori.

Funcţionalitatea valorilor constă оn capacitatea pe care ele o au de a ajuta individul să rezolve probleme ale situaţiilor tipice, oferindu-i un complex de soluţii codificate. Participarea la viaţa socială a indivizilor implică folosirea de către aceştia a valorilor ca pe nişte

164

instrumente. Producerea valorilor materiale oscilează оn jurul valoriloristorice constituite ale epocii.

Umanizarea individului prin valori reprezintă o modalitate a existenţei şi totodată a rezolvării opoziţiei dinamice dintre individ şi societate. Оnsuşirea culturii (ca o totalitate a valorilor materiale şispirituale) nu se realizează prin mecanisme naturale, biologice, ci pe calea educaţiei, a оnvăţării, adică pe calea asimilării valorilor. Rupt de mediul valorilor, omul nu se realizează ca om şi rămвne оn stadiul de animalitate. Mai mult, оnsăşi manifestarea necesităţilor naturale, biologice se realizează оn raport de valorile materiale şi spirituale ale societăţii.

Valoarea exprimă umanizarea progresivă a omului, distanţarea de natura sa neumanizată, оn procesul vieţii sale sociale, din ce оn ce mai complexe. Istoria a confirmat, de altfel că оn comportamentul omului, atвt la nivel de individ, cвt şi la cel de colectivitate, universul social creşte neоncetat, exprimвnd tot mai mult interiorizarea necesităţilor naturale. Оntre nevoie şi acţiune, se interpune valoarea, care de fapt, cenzurează şi măsoară gradul de aplecare a individului la comandamentele sociale constituite.

Necesitatea circumscrie individului graniţele оntre care el urmează să se integreze оn social, valoarea servindu-i acestuia ca mijloc, ca instrument pentru realizarea acestei integrări. De aceea, sensurile şi semnificaţiile necesităţii sociale sunt preluate şi asimilate de către individ prin intermediul valorii. Оn acest fel, integrarea individului apare ca posibilă numai оn măsura оn care, prin aderarea la un sistem de valori, el оşi reconsideră mobilurile acţiunii sale, funcţie de acestea.

Se poate spune aşadar că, оn genere valorile оşi manifestă funcţia de integrare socială şi culturală, fiind un fel operatori şi lianţi de coeziune.

Оnfăptuirea procesului de socializare a individului are loc prin intermediul valorilor. Datorită valorii, omul оnvaţă să se desprindă din prezentul imediat, să memoreze experienţa colectivă a grupului din care face parte, să anticipeze şi să dea valoare creaţiilor sale.

Valorile au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea relaţiilor interumane, realizвnd puncte de legătură оntre membrii societăţii cu

165

activităţi diferite. Impunвnd atitudini unitare, valorile au o funcţieintegratoare, contribuind la menţinerea grupurilor şi colectivităţilor sociale Cooperarea indivizilor nu este posibilă fără existenţa unei scări comune de valori.

Оn acest fel, se poate imagina o interferare a acestor două domenii -individul şi societatea- dar nu o identitate, deoarecenecesitatea izvorвtă de la o societate (comunitate) nu poate fi niciodată asimilată оn totalitate оn formă pură la nivelul individului, ci оntotdeauna intervin factori contingenţi, care fac ca această asimilare să fie mai mult sau mai puţin adecvată.

Aşadar, individul nu-şi оnsuşeşte, nu asimilează necesitatea оn substanţa ei brută, ci prin intermediul valorii o decantează, sintetizвnd-o оn forme accesibile lui, оnlăturвnd ceea ce este depăşit şi nu circumscrie sfera de interese a timpului (epocii) lui.

Valoarea focalizează оntr-un anumit sens cele două aspecte ale raportului individ-societate, оn sensul că, pe de o parte, societatea se mişcă ea оnsăşi prin toată dezvoltarea sa, оn direcţia individului, iar pe de altă parte, individul tinde să facă paşi reali оn direcţia societăţii, răspunzвnd reflex şi lucid. Astfel, definirea tipului uman propriu unei societăţi se face оn funcţie de valorile pe care el este оn stare să şi le creeze şi asimileze

Cerinţele obiective ale societăţii sunt şi ale individului оn măsura оn care el оşi aproprie aceste cerinţe, integrвndu-şi valorile corespunzătoare lor. Trecerea de la necesitate la individ prin valoare, are caracter istoric şi de clasă, оntrucвt valorile sunt reprezentări mai mult sau mai puţin оnsuşite şi оnţelese de individ, reprezentări ale unei anumite clase, grup, societăţi asupra necesităţii respective.

Aceasta deoarece, o naţiune, un popor оşi constituie valoarea şi reputaţia din suma valorilor cetăţenilor săi, din felul оn care aceştia sunt capabili să-şi asume răspunderile ce le revin pentru destinele lor.

3. Specificul valorilor juridice

Valorile juridice pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a unei sociologii juridice şi a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca ştiinţă se ocupă cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei şi

166

constituirii lor. Filosofia dreptului se ocupă cu naşterea, evoluţia şijustificarea valorilor juridice; iar sociologia cu aplicarea lor la viaţa socială. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme, care sunt create de voinţa organizată a unei personalităţi sociale, a statului .

Оn antichitate, normele juridice erau considerate ca porunci date de şeful tribului, care era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pămвnt. Normele nu erau decвt porunci divine, impuse oamenilor.

Pentru timpurile moderne normele juridice nu sunt nici porunci divine, nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt imperative, care exprimă voinţa comunităţii sociale, a statului.

Aristotel a оnţeles prin drept natural ceea e implantat de natură оn sufletul omenesc.

Ulpian a afirmat valabilitatea dreptului natural, postulat de natură al providenţei divine, aşa cum credeau urmaşii lui Thomas d’Aquino, оn evul mediu.

Astăzi, dreptul natural e reprezentat şi susţinut de şcoala filosofică a catolicismului.

Kant a arătat că raţiunea nu conţine оn sine de-a gata norme etice, estetice, juridice, ci ea dă numai posibilitatea de a alcătui norme.

Hegel a afirmat că dreptul natural şi cel istoric se оntrepătrund; dreptul raţional există chiar оn cel istoric.

Juriştii neokantieni au impus teoria dualismului juridic, care deosebesc valoarea de realitatea juridică. Un reprezentant de seamă este R. Stammler, care deosebeşte la orice valoare juridică o materie şi o formă: materia e alcătuită de faptele de drept, iar forma e armonioasă, ordonarea scopurilor gвndite şi impuse faptelor de drept. El a considerat realitatea juridică drept obiect al dreptului pozitiv, iar valoarea juridică a dobвndit forma de drept just.

Dreptul adevărat nu este altceva decвt dreptul care contribuie la realizarea unei societăţi de oameni cu voinţă liberă, deci la realizarea idealului social. Dreptul stabileşte numai norme, iar ca drept pozitiv formulează imperative. Atвt norma cвt şi imperativul servesc la realizarea valorii absolute a dreptului.

Aceasta valoare absolută a dreptului este stabilită de filosofia juridică, iar realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv.

167

Procesul de cunoaştere şi de valorificare a valorilor juridiceconstă оn găsirea culturii ca măsură a valorii juridice, оn stabilirea valorii dreptului pozitiv a legilor care vor să desăvвrşească şi să concretizeze valorile de drept оn realitate.

Valorile juridice nu au sensul existenţei decвt оn societate deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate. Ideea de just, injust, trebuinţă, de normă juridică, s-a născut odată cu societatea - de aceea valorile juridice sunt valori sociale.

Valorile juridice se instituie оn sfera prescripţiilor emise de autorităţile statului şi ale societăţii civile, fără de care societatea s-ar dezintegra оn anarhie şi anomie. Juridicul impune membrilor societăţii o serie de obligaţii -оntărite de sancţiuni materiale- şi le acordă o serie de drepturi şi libertăţi, menite să asigure securitatea, coerenţa şi armonia organismului social şi оn acelaşi timp, un „spaţiu de joc” al iniţiativei şi autodeterminării personale.

Avвnd оn vedere domeniul restrвns al dreptului, considerăm că putem reţine ca funcţională pentru această sferă vechea clasificare făcută оncă de Aristotel, оn conformitate cu care există valori-scop, deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori-mijloc (instrumentale). Corespunzător, o serie de valori (e cazul celorconstituţionale) se constituie оn instanţă supremă pentru viaţa unui stat, iar alte valori (cele cuprinse оn normele şi legile juridice concrete), au оn esenţă rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie.

Mai general, putem spune că există valori juridice cu funcţii de оntemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituţii, şi valorile cu funcţie instrumentală, menite să asigure respectarea celor оntemeietoare[5, p.110].

Оn ceea ce priveşte specificul valorilor juridice acesta este evidenţiat, prin reţinerea următoarelor trăsături:

a) Valorile juridice se prezintă se prezintă cu un grad mai ridicat de obiectivitate şi sunt bilaterale (accentul căzвnd pe relaţia dintre indivizi), оn comparaţie cu celelalte valori sociale caracterizate printr-o subiectivitate crescută şi prin unilateralitate;

b) O altă notă distinctivă pentru sfera valorilor şi normelor juridice este caracterul lor coercitiv. E vorba de o coerciţie prin sancţiune, deci de norme care prevăd оn mod obligatoriu sancţiunea оn

168

cazul că ele sunt оncălcate. Оn cazul dreptului, sancţiunea este certă şiclar prevăzută, fiind dotată cu mijloacele constrвngerii.

c) A treia caracteristică a valorilor juridice este imperativitatea. Fiind coercitive, normele juridice sunt şi imperative.

d) A patra caracteristică a valorilor şi normelor juridice este generalitatea.

Lumea valorilor este organizată piramidal. La vвrful piramidei se află valorile intrinseci, valorile-scop, cele care conferă unitate, iar la baza piramidei găsim diversitatea valorică, multiplicitatea domeniilor оn care se regăseşte unitatea. Această structură este proprie şi dreptului. Conform acestei structuri, putem spune că оn sfera dreptului avem cвteva valori fundamentale, pe care le regăsim de regulă оn Constituţie (cвnd e vorba de statele moderne) sau оn cutumă (cвnd e vorba de societăţile arhaice) şi o multiplicitate de valori instrumentale, care au menirea de a regla viaţa de zi cu zi a membrilor comunităţii оn funcţie de comandamentele principale ale valorilor fundamentale.

Pe scurt, sfera dreptului este alcătuită din cвteva valori fundamentale şi dintr-o pluralitate de valori instrumentale, puse оn slujba celor dintвi. Valoarea cardinală este dreptatea, iar valorile juridice satelite sunt printre altele, legalitatea, legitimitatea, echitatea, imparţialitatea, clemenţa, etc.

Aceste valori se оntruchipează оn sistemul de legi, instrucţiuni de aplicare şi procedură, regulamente, etc, pe care instituţii abilitate le aplică nenumăratelor acte individuale sau colective, spre a evalua conformitatea sau neconformitatea lor cu cadrul normativ оn vigoare.

Оntr-adevăr valorile juridice pentru a funcţiona sunt „оncarnate” оn chip relativ оn normele juridice; spunem оn chip relativ, deoarece nici оn ansamblu nici individual o normă juridică nu indică total o valoare juridică, adică nu-i epuizează bogăţia de conţinut. Ba mai mult, valorile juridice nu sunt singurele valori a căror substanţialitate este angrenată de normele juridice, deoarece normele juridice atrag оn orbita lor şi valori conexe celor juridice: valori politice, morale, economice, cognitive,etc.

169

4. Cultura şi civilizaţia juridică

Оn activitatea lui, omul creează o multitudine de valori decurgвnd cu necesitate din trebuinţele sale materiale şi spirituale. Toate aceste valori care apar pe temelia practicii sociale se integrează оntr-un sistem pe care-l denumim cultură. De aceea, оntr-o primă aproximare şi succintă formulare, cultura оnseamnă creaţie, comunicare şi оnsuşire de valori. Оn această accepţie, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create оn dramaticul proces de afirmare a omului ca om, proces care evidenţiază progresul acestuia оn cunoaşterea, transformarea şi stăpвnirea naturii şi societăţii.

Valorile materiale, constituind ceea ce se numeşte cultură materială, sunt legate de activitatea utilă a omului, оndreptată spre uşurarea muncii sale, pentru a produce cвt mai bine şi pentru a avea un confort mai bun. Exprimвnd raporturi sociale existenţiale, valorile materiale sunt tocmai obiectele care servesc drept mijloace pentru satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă biologică (ca parte a naturii).

Оn cadrul acestei laturi a culturii includem ansamblul bunurilor dobвndite de omenire (locuinţe, alimente оmbrăcăminte, construcţii publice), precum şi tehnicile şi mijloacele producerii acestora la nivelul cerinţelor specifice fiecărei etape de dezvoltare socială. Cu alte cuvinte, această dimensiune a culturii vizează capacitatea omenirii de a cunoaşte şi de a stăpвni cu ajutorul tehnicii, condiţiile materiale ale existenţei.

Cealaltă latură a culturii, cultura spirituală, cuprinde valorile spirituale ce exprimă raporturi sociale funcţionale şi care au ca rol principal satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă socială. Acestea sunt valorile politice, etice, estetice, filosofice, ştiinţifice, juridice, religioase, limba, tradiţiile şi obiceiurile, mijloacele şi instituţiile care răspвndesc cultura (şcoala, presa, radioul, televiziunea,cinematograful, etc).

Noţiunea de civilizaţie indică оnsă altceva decвt simpla existenţă a culturii, a valorilor sale. Prin noţiunea de civilizaţie se desemnează gradul asimilării culturii оn toate sferele vieţii sociale, măsura оn care valorile se integrează activităţii şi mediului de viaţă al

170

oamenilor, ca premise ale conduitei şi acţiunii lor.. Ea exprimă cultura Toate marile legiuiri, оncepвnd cu cele din Orientul anticоn sine, gradul de оnsuşire a valorilor culturale de către indivizii umani, (Codul lui Hamurabi-Babilon, Legile lui Manu-India, Codul lui Mu-măsura оn care aceste valori au intrat оn folosinţa cotidiană a societăţii. China), continuвnd cu cele din vechea Eladă (Legile lui Licurg-Sparta,

Reprezentвnd cultura оn acţiune, civilizaţia se constituie din Legile lui Dracon şi Solon-Atena) şi Roma antică (Legea celor XIItotalitatea valorilor culturale care s-au integrat оn practica social- Table) şi mai apoi, cu marile idei şi doctrine juridice din perioadaumană şi au devenit componente ale modului de viaţă. Оn viaţa socială Renaşterii şi epoca modernă (cuprinse оn teoria dreptului natural, teoriacultura se „depozitează” ca bunuri de civilizaţie. contractualistă, etc.), sunt adevărate monumente juridice ce se оnscriu

Cultura este patrimoniul de valori, оn timp ce civilizaţia indică ca atare atвt оn cultura popoarelor care le-au creat, cвt şi оn culturafolosirea acestui patrimoniu оn viaţa socială. Оn acest оnţeles, civilizaţia umanităţii.este realizarea sub cele mai diferite forme a valorilor culturale, Оn perimetrul culturii unui popor, un loc aparte оl ocupă culturaintegrarea lor оn deprinderile umane, оn оnfăptuiri concrete, menite să juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic.schimbe mediul natural şi social al omului, modul său de viaţă şi Concret, sub raportul sferei, cultura juridică include concepţiilepropriul său mediu sufletesc. juridice, creaţia ştiinţifică оn domeniul dreptului, reglementările

Civilizaţia este privită ca realizare a posibilităţilor creatoare şi juridice, starea legalităţii, iar оn ceea ce priveşte conţinutul, ea vizeazătransformatoare ale culturii. De aici rezultă că o valoare culturală sau buna cunoaştere a celor cuprinse оn sferă, ca o condiţie indispensabilăun sistem de valori, reprezintă numai potenţial o civilizaţie. Existenţa respectării prescripţiilor normelor juridice. Căci un important principiulor ca atare nu este оncă un fapt de civilizaţie. Pentru a deveni de drept proclamă că cetăţeanul (оn calitate de subiect de drept) nu secivilizaţie reală, acea valoare sau acel sistem de valori trebuie să se poate prevala de necunoaşterea legii.integreze оn comportamentele oamenilor, ale оntregii societăţi. Pentru aceasta e necesar ca legea să fie adusă la cunoştinţa

Prin urmare, dacă cultura este activitatea de creare a valorilor, cetăţenilor statului. ”Obligaţia supunerii faţă de lege, implică оncivilizaţia este rezultatul final al acestei activităţi, adică societatea care virtutea dreptului conştiinţei de sine -observa Hegel- necesitatea caşi-a asimilat şi integrat valorile culturale, cultura pătrunsă оn toate legile să fie aduse la cunoştinţa generală” [18, p.245].celulele vieţii sociale. Deci, prin activitatea umană, cultura trece оn Ca şi genul său proxim, cultura оn general, şi cultura juridicăcivilizaţie, menirea ei fiind să devină civilizaţie. Оn caz că nu devine, oferă oamenilor modele culturale. Modelul cultural include sub formăea este lipsită de finalitate, rămвnвnd un fapt izolat, оntвmplător. La de standarde, experienţa generaţiilor anterioare оn modul de a gвndi arвndul său, civilizaţia, ca realizare a valorilor culturii, devine o bază trăi şi a se comporta. Modelul cultural juridic sistematizează anumitepentru progresul ulterior al acesteia din urmă. forme şi cerinţe caracteristice vieţii juridice, dorite şi impuse de

Оn concluzie, credem că filosofia contemporană a reuşit societate membrilor săi.soluţionarea corectă a raportului cultură-civilizaţie, punвnd оn evidenţă Modelul cultural juridic evidenţiază linia generală după care sefaptul că оntre cultură şi civilizaţie există o unitate dialectică şi o orientează membrii societăţii оn cadrul sistemului lor instituţionaldeosebire mai mult de ordin funcţional Оn această perspectivă, juridic. Prin translatare, din planul culturii оn cel al acţiunii practice,civilizaţia nu mai este nici amurgul şi nici zenitul culturii. Ea este o modelul cultural, inclusiv cel juridic, devine model de comportamentparte a sistemului culturii şi anume baza pe care se consolidează (de conduită) оn domeniul realizării dreptului.celelalte componente ale culturii, precum şi finalitatea ei practică şi Avвnd оn vedere că realizarea dreptului cunoaşte două forme,socială. pe de o parte realizarea dreptului prin respectarea şi executarea

dispoziţiilor legale de către cetăţeni, şi pe de altă parte, realizarea

171 172

dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat cucompetenţe оn acest scop, cultura juridică este aceea care determină hotărвtor comportamentul atвt al subiecţilor de drept, cвt şi al organelor statului de aplicare a dreptului.

Cultura juridică devine astfel forma esenţială şi conţinutul determinant al comportamentului uman civilizat. Cetăţeanul civilizat este acela care cunoaşte legile statului оn care trăieşte şi le respectă prevederile. Aceasta semnifică faptul că respectarea şi executarea legilor ca formă a realizării dreptului constă оn subordonarea condiţiei individuale faţă de conduita prescrisă prin normele juridice, apărвnd оn acest mod „conduita tip” sau „modelul de conduită” civilizată оn raport cu starea legalităţii.

Este momentul punerii оn discuţie, оn perimetrul dreptului, a distincţiei, ce se face adesea оntre sintagmele”om cult” şi „omcivilizat”. Trebuie precizat de la оnceput că ele nu se identifică, nu numai grafic ci şi semantic, оncвt desemnează conţinuturi diferite.

Om cult, оn domeniul dreptului este acel cetăţean, indiferent de profesia lui, care cunoaşte cвt mai temeinic şi exhaustiv varietatea elementelor ce configurează structura culturii juridice (concepţii şidoctrine juridice, ştiinţele dreptului, jurisprudenţa, starea legalităţii, reglementările dreptului pozitiv, etc.).

Om civilizat, este acel cetăţean, care chiar dacă nu deţine volumul de cunoştinţe din domeniul dreptului, ca cel pe care l-am numit ”om cult”, cunoaşte atвt cвt оi este necesar pentru a respecta legile ţării şi a fi astfel un bun cetăţean. Mai direct spus, volumul cunoştinţelor de drept oricвt ar fi de mare el, care face dintr-un individ un om cult juridiceşte, nu-i oferă acestuia оn mod automat şi statutul de om civilizat. Cunoştinţele juridice oricвt de оntinse ar fi ele, sunt insuficiente dacă nu sunt susţinute de faptele de conduită şi comportament conforme legii.

Degeaba un individ „ştie multe” оn domeniul dreptului,degeaba expune frumos principii de drept, dacă prin conduita şi comportamentul lui le оncalcă frecvent şi cu premeditare. Оn cazul acestora cultura juridică nu s-a transformat оn fapte de civilizaţie juridică.

173

Drept urmare, cazul ideal este şi rămвne acela оn care, оnacelaşi individ coexistă omul cult şi omul civilizat, se realizează o simbioză perfectă оntre omul care cunoaşte legea şi omul care respectă legea.

CAPITOLUL XIV

FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEIDREPTULUI

1. Etic şi moral оn filosofia dreptului

Activitatea omenească se poate considera ca fiind reglementată de un sistem complex de norme, sistem care are оnsă o unitate fundamentală, оntrucвt normele care reglementează acţiunea umană, sunt coerente оn diversitatea lor.

Relaţiile оntre morală şi drept sunt aşa de strвnse şi necesare, оncвt ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare. Atвt moralei cвt şi dreptului trebuie, оn mod logic, să li se atribuie acelaşi caracter de absolutism şi relativitate, de naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sub acest aspect nu este posibilă, fiindcă оn ambele e vorba de norme ale acţiunii, care se presupun şi se оntregesc reciproc şi au un fundament unic. Cвt timp noi considerăm faptele omeneşti sub aspectul lor empiric, adică оntrucвt intră оn succesiunea cauzală a naturii obiective, putem cel mult să le prezentăm istoria, dar nu vom face niciodată filosofia lor.

Astfel, dacă este оngăduită o comparaţie оn acest domeniu, nu ar оnţelege adevărata esenţă a picturii şi mesajul ei artistic, cel care ar lua оn seamă, оn tablourile unui artist, numai compoziţia chimică a culorilor; la fel n-ar pricepe оnţelesul unei cărţi, al unui tratat ştiinţific, cel care i-ar măsura numai greutatea.

Principiul care singur permite viziunea justă şi potrivită a lumii etice este tocmai caracterul absolut al persoanei, supremaţia

174

subiectului asupra obiectului. Capacitatea de a face abstracţie sau de a că ea este dată pentru satisfacerea nu numai a intereselor personale alese regăsi pe sine оnsuşi dincolo de natură constituie fiinţa proprie şi cuiva, opuse intereselor celorlalte persoane ale societăţii, ci este datăspecifică a subiectului cunoscător. spre binele tuturor. Deci, ceea ce este bine pentru toţi membrii

Legea fundamentală a acţiunii, se pune оn mod necesar оn două societăţii, este bine şi pentru fiecare persoană оn parte.forme sau momente distincte, care corespund celor două mari Legea, ca оndreptar obiectiv şi extern al acţiunilor umane, carecategorii etice universale: moralitatea şi dreptul. are оn vedere desăvвrşirea omului, este ajutată de legea morală din

Din ea izvorăşte, оntr-un prim raport, datoria morală, care-i оnsăşi fiinţa noastră, ceea ce оnseamnă că voinţa legiuitoare a luiimpune fiecărui om să оnlăture printr-o determinare proprie fiinţei sale, Dumnezeu este una şi aceeaşi externă şi internă. Deci, poruncile salemotivele exterioare şi impulsurile particulare, оn aşa fel оncвt să dea nu sunt ceva arbitrar, ci au o relaţie strвnsă cu fiinţa perfectă a luiactelor sale, caracterul universal al raţiunii. Omul, trebuie оn sfвrşit să Dumnezeu şi cu оnsăşi natura omului şi a lucrurilor.depăşească оn deliberările sale existenţa sa fizică de individ, pentru a Privită din unghiul spaţiului legea morală poate fi socotită case afirma оn calitatea sa, ca fiinţă raţională sau universală. locul de mijloc оntre Dumnezeu şi creatură, ca purtătoare a ordinii

Toată morala consistă оn acest proces, de sublimare, de morale obiective оn moralitatea subiectivă. Legea morală reprezintă, оnpurificare a conştiinţei individuale, prin care ea se uneşte cu acest sens, principiul fundamental al celei mai desăvвrşite moralităţi,universalul, оn aceasta concordвnd оn substanţă, toate perceptele omul traducвndu-o оn viaţa sa, prin conştiinţă şi faptele sale.morale ale tuturor popoarelor şi ale tuturor filosofiilor. Concordanţă Caracterizвnd legea morală, putem spune că este autonomă sauоntr-adevăr оnsemnată şi semnificativă, cвnd ne gвndim că s-a ajuns la heteronomă. Kant considera această lege ca fiind apriori obiect necesaraceleaşi concluzii morale, plecвnd de la criterii diverse (de exemplu şi general al raţiunii practice sau al voinţei. După el, voinţa оşi dăteist şi naturalist), sau folosind metode opuse (de exemplu metoda singură legea şi o urmează necondiţionat numai din respectul pur alempirică şi metoda raţională). legii, ceea ce оnseamnă că omul este оn acelaşi timp şi propriul său

Legea morală, ca principiu sau оndreptar practic, impune legiuitor, şi propriul său supus. Astfel, оn concepţia lui Kant,omului anumite atitudini şi fapte obligatorii şi necondiţionate. Astfel moralitatea are necondiţionat un caracter autonom, heteronomiacă, necesitatea preceptelor morale este dependentă de imperativul excluzвnd de la sine caracterul adevăratei moralităţi. Cea dintвimoral obligatoriu al legii. Imperativul legii morale, оntrucвt priveşte maximă a imperativului categoric kantian este: „Lucrează astfel оncвtfiinţa umană оn sine şi оn relaţie cu semenii, este un imperativ maxima voinţei tale să poată deveni lege universală”. Numai auzindcategoric. Nu tot acelaşi lucru оl putem spune despre celelalte legi, această axiomă оţi poţi da seama că filosofia kantiană dovedeşte uncum ar fi legile din domeniul artelor sau al ştiinţelor, care au numai un pronunţat caracter formal.caracter indicativ. Pвnă acum am văzut оnţelesul subiectiv sau moral оn sensul

Din alt punct de vedere, prescripţiile morale sunt durabile şi strict al principiului etic enunţat mai sus. Dar legea generală a eticiisunt valabile fără оntrerupere, pentru toate legile din univers, pвnă оn mai are după cum am văzut, un оnţeles obiectiv sau juridic. Prin acelaşiveşnicie. Ele au оn vedere omul şi societatea оn care el оşi desfăşoară act, оn care legea creează оn subiect necesitatea sau datoria de a lucra,activitatea ca fiinţă socială. Societatea, bazată pe legile morale şi оn ca principiu autonom, ea оi dă şi capacitatea de a se face respectat cachip deosebit legile morale creştine, deţine autoritatea jurisdicţională atare de toţi şi оi atribuie puterea de a cere să nu fie оmpiedicat оncare o оndreptăţeşte a da legi omeneşti. Scopul lor este promovarea, practică de alţii оn această calitate a sa.realizarea sau asigurarea binelui membrilor societăţii. Dacă legea Există deci, ca o condiţie obiectivă a eticii şi ca principiu alurmăreşte să оndrume spre binele obştesc, aceasta nu оnseamnă decвt dreptului, o prerogativă perpetuă şi inviolabilă a persoanei şi obligaţia

175 176

corelativă a fiecăruia de a respecta această limită, dincolo de care patrimoniu, care i-a fost şi lui оncredinţat şi de care se foloseşte оn modopoziţia celeilalte părţi ar fi justificată şi legitimă. Оn această legătură permanent.indestructibilă, оn această corelaţie bilaterală şi intersubiectivă se Prin urmare, apărвnd integritatea naţiunii sale, individul nurelevă precis caracterul determinării juridice. impune numai respectarea unui drept, ci оndeplineşte оn acelaşi timp o

Această atitudine a conştiinţei, care răspunde celei mai adвnci obligaţie de la care nu se poate abate, care izvorăşte din оnsăşi ideea denaturi a omului, unei adevărate şi necesare vocaţii a fiinţei noastre, nu justiţie. Pe bună dreptate, оn sentimentul comun al tuturor popoarelor,are numai o valoare teoretică, ca formă a intelectului, dar şi o valoare care se oglindesc оn obiceiurile pămвntului şi оn codurile din toatepractică, deoarece exprimă o exigenţă absolută, care stă la baza unuia vremurile, această obligaţie faţă de patrie sau naţiune e pusă alături dedintre aspectele esenţiale ale eticii. Ea se manifestă psihologic оn noi, cea care priveşte respectul părinţilor, avвnd оn realitate acelaşinu numai ca idee, ci şi ca sentiment imperios şi indestructibil. Idee şi fundament. Şi pentru оndeplinirea ei, se consideră ca o datorie de asentiment, care au оnsă aceeaşi rădăcină şi pe care le putem numi sacrifica la nevoie viaţa, ca un fel de compensare sau restituire a vieţiideopotrivă de drept sau de justiţie. primite.

Dreptul prin urmare, are principiul său оn natura sau esenţaomului, ca şi morala, care se deosebeşte de aceasta prin obiectivitatea 2. Justiţia, valoare originară a dreptuluiraportului оn care se pune şi consacră caracterul absolut alpersoanei. Acest caracter dobвndeşte un оnţeles şi o valoare juridică, Ca şi termenul de „drept”, cel de justiţie оn afara oricăruiоntrucвt e luat ca criteriu şi pivot al vieţii sociale. context este ambiguu, chiar derutant, iar semnificaţia şi sensurile sale

Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate şi constituite comportă numeroase şi оnsemnate оndoieli şi neоnţelegeri. Este justiţiaconform acestui principiu, precizвnd totuşi că persoana de care vorbim un echivalent al dreptului, sau un element distinct şi superior faţă deaici nu e individul empiric, concret, ci universalitatea subiectului, drept?universalitate care se concretizează оn diferite specii sau figuri Ideea de justiţie vine оn contemporaneitate оncărcată de sensuriindividuale şi le reprezintă esenţa comună şi valoarea eternă. Pentru a străvechi şi de o experienţă nu de puţine ori dramatică. Оn fazele vechisalva această valoare, poate fi necesară chiar şi sacrificarea ale gвndirii, justiţia era concepută drept corespondenţă cu cevaindividualităţii оn beneficiul comunităţii. Fără această deosebire prestabilit.fundamentală, nu e posibil a ajunge la o adevărată teorie a dreptului, Оn lumea orientală şi acolo unde domneşte o concepţiedupă cum e imposibil a se ajunge la o adevărată morală. monoteistă şi etică a universului, justiţia se atribuie оnainte de toate

Acelaşi raţionament se poate face şi оn raport cu sfera mai vastă divinităţii, pentru a exprima proporţia infailibilă şi armonia intrinsecă ade relaţii intersubiective, care contribuie la determinarea structurii voinţelor sale. Оn ce priveşte oamenii, practica justiţiei constă оnistorice a persoanei şi fac ca individul să aparţină unei anumite patrii supunerea la voinţa divinităţii, supunere care implică sau nu osau naţiuni. relaţiune cu alte subiecte. Оn aceste condiţii rugăciunea, sacrificiul,

Caracterul naţional, care cuprinde limba, tradiţia istorică, un celebrarea zilelor festive sunt considerate оndatoriri de justiţie la fel cuanumit tip de cultură şi educaţie, reprezintă la fiecare individ sinteza оndatorirea de a nu ucide sau a nu fura.muncii şi sacrificiilor generaţiilor trecute, оn unitatea lor dialectică şi Caracterul justiţiei ca formă etică оn general, оşi găseşte cea maireală. Acestei unităţi, individul оi datorează felul particular de a fi al deplină expresie оn sistemul filosofic al lui Platon. Acesta ridicăfiinţei sale proprii, formaţia vieţii sale spirituale şi faţă de care este justiţia la rangul de principiu regulator al vieţii individuale, de virtuteobligat să conlucreze la păstrarea şi оmbogăţirea aceluiaşi nepreţuit universală, respingвnd toate concepţiile care tindeau să-i determine o

177 178

funcţie specifică sau o sferă particulară de aplicare. După Platon,justiţia este proporţia оntre activităţi diferite оntr-un tot organic: fiecare dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară (curajul,temperanţa), dar fiecare rămвne totuşi subordonată unui principiu formal, care leagă nu numai activităţile dar şi virtuţile.

Aristotel, distinge оntre justiţia distributivă şi cea comutativă. Justiţia distributivă se aplică la repartizarea de onoruri şi de bunuri şi tinde ca fiecare dintre membri să primească conform meritului său, iar justiţia comutativă determină formarea raporturilor de schimb după o anumită măsură.

Meritul cel mai mare al teoriei aristotelice indiferent de imperfecţiunile particulare este „elementul de intersubiectivitate sau de corespondenţă оn relaţiile dintre mai mulţi indivizi care se regăseşte оn ultimă analiză şi acolo unde nu se arată la prima оnfăţişare. Dacă Aristotel nu a оmpins analiza spre determinarea caracteristicilor distinctive ale juridicităţii este pentru că оn mintea sa era оncă viu celălalt concept al justiţiei, mai larg, sinonim cu virtutea оn general”[14, p.57].

Am evocat din nou cвteva aspecte ce privesc rădăcinile istorice ale justiţiei, ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului, deoarece acestea şi-au pus definitiv pecetea inconfundabilă asupra notelor sale definitorii.

Adevărurile raţionale, logic оnlănţuite оntre ele, ale justiţiei pot fi observate şi оn experienţă. Nu putem urmări formarea şi dezvoltarea unei personalităţi decвt numai оn funcţie de personalitatea altuia, de-a lungul unei serii de interferenţe şi legături care nu sunt altceva decвt experienţe ale alterităţii. Astfel, individualitatea se оntăreşte şi se educă оn sensul socialităţii.

Recunoaşterea reciprocă a fiinţei fiecăruia duce imediat la necesitatea unei măsuri şi a unei limite atвt pentru una cвt şi pentru cealaltă. Această limită va putea fi desemnată empiric оn diverse feluri şi va putea oscila ca urmare a nenumăratelor circumstanţe, dar nu va putea lipsi niciodată, căci este o exigenţă apriori a naturii conştiinţei.

Relaţiile de convieţuire sunt inspirate de o riguroasă concepţie a unui respect conform unui criteriu matematic de egalitate sau de proporţie. O asemenea egalitate se urmăreşte iniţial, printr-o

179

corespondenţă materială şi sensibilă оntre lucruri, iar оn fazeleulterioare se caută mai ales o corespondenţă virtuală şi inteligibilă de valori, dar schema logică, fundamentală rămвne aceeaşi.

Exemplul tipic al formulărilor primitive ne este dat de faimoasele formulări biblice: „Cine va lovi de moarte vreo persoană să fie supus morţii şi cine va lovi de moarte un animal să-l plătească. Şi cвnd cineva va fi produs o leziune corporală aproapelui său, să-i facă şi lui la fel: ruptură pentru ruptură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”[11, p.88].

Din aceeaşi concepţie se inspiră şi legislaţiile care oricвt ar fi de arhaice, reflectă substanţa tradiţiilor juridice preexistente, ale căror origini se confundă cu ale omenirii.

Din punct de vedere practic, conceptul de justiţie e nesigur şi variabil şi оn orice caz are nevoie de precizări pentru aplicarea lui оn practică, legea avвnd tocmai menirea să-l transforme şi să-l fixeze pe terenul practicii, beneficiind оnsă de virtuţile directoare ale justiţiei ca valoare. Legea este destinată să asigure ordinea juridică оntr-o societate dată, iar scopul ei este justiţia, adică reglementarea echitabilă pe cale raţională şi obiectivă a relaţiilor juridice individuale.

S-a remarcat că оn lungi perioade din viaţa indivizilor şi popoarelor, cele două noţiuni enunţate, dreptul şi justiţia au apărut reduse la una singură şi s-a considerat că este just tot ceea ce s-a stabilit. Оn acest sens, Socrate derivă obligaţia de a da ascultare legilor (chiar cвnd acestea sunt dure sau injuste), din legătura naturală şi contractuală care-l uneşte pe cetăţean de patrie.

Justiţia оnsă nu se confundă cu juridicitatea. Caracterul ideal al justiţiei poate explica оnsă şi antiteza drept justiţie. Este posibil ca date ale experienţei juridice să intre оn conflict cu exigenţa absolută a justiţiei prin care conştiinţa nu o poate atinge altundeva decвt оn ea оnsăşi. De aici, rezultă clasica distincţie оntre dreptul оn sens restrвns (justul absolut sau legal) şi justul absolut sau ideal, care constituie dreptul natural.

Justiţia se anunţă ca valabilă prin propria sa autoritate şi acolo unde determinările sistemului оn vigoare contrastează оn mod irepetabil cu exigenţele elementare ale justiţiei, exigenţe care sunt оnsăşi raţiunea vieţii acelui sistem şi care imperios renasc din conştiinţe.

180

Dacă lupta pentru dreptate trece de ordinea stabilită, aceasta nutrebuie să оnsemne un simplu arbitrar, ci respectul pentru o lege mai оnaltă, mai severă, o subordonare la o ierarhie de valori.

Realizarea menirii juristului оn lupta pentru justiţie implică оmbinarea raţionalităţii cu imperativitatea, moralitatea cuconstrвngerea, forţa spirituală cu atitudinea intransigentă, toate sub zodia omenescului.

Pentru că, aşa cum aprecia profesorul Eugeniu Speranţia, pe lвngă pregătirea ştiinţifică, inteligenţă ascuţită, pe lвngă probitate şi imparţialitate, cel care aplică dreptul trebuie să aibă o mare iubire de oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o conştiinţă clară a rolului pe care оl are оntre oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o clară conştiinţă a rolului pe care оl are оntre oameni: ”Dacă iubirea deoameni este dublată de un sentiment viu al răspunderii proprii şi de cel al justiţiei, niciodată clemenţa sa nu va aluneca оn slăbiciune оngăduitoare, care оncurajează оncălcările legii. Dacă sentimentul propriei răspunderi şi al justiţiei riguroase este retuşat, şi pus la punct printr-o mare iubire de oameni şi printr-o subtilă оnţelegere pentru sufletul omenesc, niciodată judecătorul nu va lovi cu prea multă asprime acolo unde e posibilă оndreptarea şi vindecarea, niciodată nu va lăsa să triumfe răutatea sau perfidia оmbrăcată оn forme legale. Juristul nu lucrează cu materie neоnsufleţită ca zidarul sau mecanicul, ci are de-a face cu frămвntările şi furtunile simţirii omeneşti, ci dezlănţuirile tuturor suferinţelor şi tuturor patimilor, cu susceptibilitatea şi sensibilitatea celor mai variate caractere, cu aspiraţiile dar şi cu mizeriile nenumărate ale vieţii omului”[30, p.467].

Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranţă a indivizilor şi a societăţilor conferită de normativitatea juridică, prin respectarea prescripţiilor sale. Ea este rezultatul protecţiei juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane şi a acţiunilor sale legitime, a climatului social care permite „coexistenţa libertăţilor”.

Această protecţie este incompletă, ea limitвndu-se la „teritoriul juridicităţii”, la acele relaţii sociale reglementate de normele juridice. Siguranţa juridică este relativă deoarece sistemul de interdicţii, obligaţii, acţiuni permisive instituite de normele juridice poate fi

181

оncălcat prin voinţa liberă a indivizilor, care, оn acest caz, suportăsancţiunile prevăzute de normele juridice.

De siguranţă juridică se bucură оn primul rвnd cei care respectă normativitatea juridică, avвnd dreptul de a beneficia de relaţii sociale, оn care comportamentele altor indivizi se оnscriu оn „perimetrul”prevăzut de normele juridice, оn caz contrar, оmpotriva lor pot fi folosite proceduri, mecanisme, garanţii care să apere şi să restabilească imediat drepturile оncălcate. De aceea ea nu este anulată-poate оn mod paradoxal-nici оn cazul indivizilor care prin comportamentul lor antisocial o sfidează, aceştia avвnd dreptul la un anumit tratament juridic, la apărare şi la alte garanţii juridice, care permit estimarea unei anumite reacţii sociale a organelor care aplică normele juridice, proporţional cu fapta socială săvвrşită.

Configuraţia şi conţinutul securităţii juridice sunt specifice, оn funcţie de tipul de normativitate juridică de la care emană. Ea poate fi sufocantă pentru persoana umană, оn cazul societăţilor totalitare, оn măsura оn care ea a existat, sau poate fi un climat social protejat juridic, care permite manifestarea liberă a indivizilor, creativitatea socială, protejвnd drepturile şi libertăţile fundamentale.

Securitatea juridică instituie condiţia minimală pentru realizarea justiţiei оn societate. Gradul său de realizare depinde de certitudinea dată de normele juridice, de precizia acestora, ea subliniind izvoarelor juridice şi оn special a legii, cвt şi de modul оn care se asigură primatul dreptului şi efectivitatea acestuia оntr-o societate.

Securitatea sau siguranţa juridică, este o caracteristică a tuturor civilizaţiilor lumii, iar exigenţa acesteia s-a născut dintr-o necesitate profundă ca şi aceea de lege оn natură. Ea este „scutul juridic” contra anarhiei.

3. Binele public şi demnitatea umană

O altă latură a normelor juridice, оntr-un oarecare consens cu preceptele morale, o formează realizarea binelui comun. Evident, dreptul nu are оn vedere persoana, ci societatea ca entitate distinctă de indivizii ce o compun. Societatea are propria ei materialitate şi propria

182

ei viaţă psihică deosebite de natura individului. Pentru aceasta,normele juridice n-au оn vedere interioritatea cuprinzătoare a persoanei, chiar dacă viaţa societăţii se desfăşoară оn mintea indivizilor ei. Totuşi, unii cercetători se оntrebă, dacă nu cumva bogăţia vieţii psihice a individului nu este un fapt social.

Ca una dintre valorile care orientează normativitatea juridică, binele public, evidenţiază оntre altele, importanţa societăţii şi a progresului acesteia, pentru individ, care оn mod inerent este o fiinţă socială, un „zoonpolitikon” cum spunea Aristotel.

Dacă dreptul, este cosubstanţial ideii de societate, finalitatea regulii de drept nu va fi decвt finalitatea societăţii, оnsuşi binele comun. Şi cum binele comun оn cazul societăţii-stat este binele comun public, finalitatea regulii de drept este binele public (naţional pe plan intern, internaţional pe plan internaţional). Оn această concepţie, politica şi dreptul se оmpletesc оn aceeaşi finalitate: mai exact, dacă politica este ştiinţa şi arta binelui public, regula de drept este parte a doctrinei politice.

Din punct de vedere moral vorbim, de asemenea, de binele social nu de scopul social, care este mai mult anonim decвt ceva concret. Оmplinirea societăţii nu se realizează dacă mai оnainte persoana nu s-a realizat pe sine ca fiinţă conştientă de mesajul său оn societate. Pe de altă parte societatea poate fi considerată ca fiinţă colectivă numai dacă ea consideră pe om ca subiect al ei. Definiţia „orice existenţă găseşte binele său оn conservarea naturii sale şi a proprietăţilor sale”, trebuie raportată la om, nu la societate.

Numai omul are conştiinţă de sine şi gвndeşte la binele său propriu şi la folosul celor din jurul său. Cu cвt el practică binele cu atвt el păstrează unitatea societăţii оn care trăieşte. Cine poate păstra coerenţa societăţii, dacă nu omul care păstrează ordinea formală a societăţii şi este destinatarul acestei ordini. Numai dacă societatea preia atribuţiile omului, acesta, оntr-adevăr, poate să perceapă ordinea sociala ca fiind realizată pentru el. Оn acest sens asistăm la o răsturnare a ordinei fireşti unde societatea devine centrul universului şi tot ea ajunge măsura tuturor lucrurilor, spre marea deziluzie a persoanei umane.

183

Subiectul imediat destinatar şi beneficiar al binelui public, estepublicul оn general, altfel spus, toată lumea, fără referire la particularităţile indivizilor, ale categoriilor sociale şi ale comunităţilor particulare, avвnd оn vedere generaţiile actuale şi generaţiile viitoare. Din punct de vedere formal, ceea ce publicul revendică drept binele său propriu, este ceea ce este specific binelui fără distincţie, un ansamblu de condiţii generale, mijloace care permit dezvoltarea personalităţii fiecăruia şi a activităţilor legitime.

Interpretat de o asemenea manieră, binele public presupune o certă ordine, generatoare de siguranţă şi оncredere. De aici rezultă necesitatea unei certe coordonări raţionale a activităţii oamenilor оn interesul oamenilor, şi prin consecinţă competenţa statului, presupusă de interesul comun.

Din punct de vedere material, binele public оnglobează оn sinele său universalitatea valorilor interesului uman.

Prin bine public оnţelegem o serie de aspecte ca:- binele public economic, moral, intelectual, biologic;- binele individual, care vizează valorile care perfecţionează

individul;- binele colectiv, social, comunitar, care vizează dezvoltarea

populaţiei.Binele public se raportează la statul оnsuşi, la constituirea,

organizarea şi funcţionarea sa. Оn această perspectivă, statul se va abţine să se amestece оn economie sau cultură, оn afacerile indivizilor sau ale grupurilor, dar el va avea o politică economică, o politică culturală, o politică a moralităţii şi a sănătăţii, ce comportă оn acelaşi timp un diagnostic dat de exigenţele binelui public оn diferite domenii, un plan sau un program propriu de realizare.

Binele public nu este o simplă tehnică, pentru că el este оn relaţie pe toate planurile cu o certă concepţie a finalităţii umane. Există fără оndoială o ştiinţă generală şi abstractă a binelui public, ştiinţă filosofică prin consecinţă, care are ca parte centrală filosofia politică.

Din perspectiva juridicităţii, binele public solicită soluţii la probleme ca:

- există şi care este fondul moral comun al acestui „bine” оncondiţiile pluralismului valorilor morale dintr-un stat?

184

- este recunoscut ca atare „binele comun” de către majoritatea - normalitatea asigurării satisfacerii nevoilor sociale;cetăţenilor? - realizarea siguranţei civice;

- avвnd оn vedere distincţia dintre binele public dezirabil şi - să ofere repere legitime оn competiţia pentru afirmareabinele public realizabil, cвt poate fi оntruchipat оn plan juridic? personalităţii umane;

- care este materializarea binelui public din perspectiva - instituirea şi dezvoltarea cadrului social, оn care fiecare estegeneraţiilor prezente şi viitoare?, etc. cu alţii şi libertăţile trebuie să coexiste;

Оn acest context, оn opinia unor autori, оn societăţile - să asigure climatul juridic necesar realizării de către fiecare acontemporane, determinarea interesului general care fundamentează idealului creator.binele public nu apare posibilă decвt оntr-un număr foarte restrвns de Sistemul de valori care ghidează dreptul, conţine elementedomenii (apărarea, politica faţă de străini, conservarea principiilor perene dar şi variabile, el are o anumită dinamică conexată la timpulsistemului politic şi economic, securitatea statului). istoric care оl parcurge, poate coopta noi valori, cu privire la care

Pentru rest, interesul general este un compromis оntre demnitatea umană poate constitui un standard iniţial. De aceeainteresele particulare divergente ale societăţii civile. Оn această optică, оncheiem cu spusele marelui profesor Mircea Djuvara, care preciza:interesul general nu va fi decвt rezultatul unei pluralităţi de interese „ideea fundamentală care stă la baza dreptului este respectul demnităţiiparticulare, rezultat оn stabilirea căruia un rol important оl au omeneşti, respectul omului faţă de om, cu simpatia faţă de semeni, prinmecanismele de comunicare şi participare. urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime, adică a acelora care

Am propus pe parcursul acestei lucrări un sistem valoric, nu reprezintă оncălcarea libertăţii celorlalţi.”[11, p.78].minimal şi deschis, care orientează dreptul şi care cuprinde printre elementele sale adevărul juridic, justiţia,binele public, securitatea juridică. Expresia concentrată a acestui sistem, paradigma sa, ar putea fi demnitatea umană, оn sensul cel mai larg, ca respect al condiţiei umane оn toată varietatea sa.

Оntr-adevăr, adevărul juridic este şi o chestiune de demnitate umană; libertatea permite exprimarea demnităţii umane, afirmarea sa plenară; justiţia este şi recunoaşterea şi echilibrul demnităţii umane, regăsită şi recunoscută оn alţii; securitatea publică protejează demnitatea umană; binele public nu poate fi decвt binele demnităţii umane la scara societăţii.

Ca expresie a interdependenţelor оntre valorile propuse, demnitatea umană nu anihilează caracterul ireductibil al acestor valori. Ea este оnsă оn măsură, să ofere principiul director, axul structural al sistemului de valori care ghidează dreptul: dreptul este pentru om, pentru persoana umană оn diversitatea nevoilor şi manifestărilor sale. Aceasta оnseamnă că dreptul trebuie să contribuie prin climatul său normativ specific la:

- conservarea şi dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială;

185 186

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 19. Kant Immanuel, „Scrieri moral-politice”, Editura Ştiinţifică, 1991.1. Andrei Petre: „Problema valorii оn drept”, оn „Opere sociologice”, 20. Kant Immanuel, „Critica raţiunii pure”, Editura IRI, Bucureşti,vol.I, Editura Academiei R.S.R.,1973. 1994.2. Antoniu George: „Raportul de cauzalitate оn dreptul penal”, Editura 21. Mihai C. Gheorghe, Motica I.Radu, „Fundamentele dreptului.Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Teoria şi filosofia dreptului”, Editura All, 1997.3. Banciu Dan: „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, 22. Montesquieu Ch., „Despre spiritul legilor”, Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1995. Bucureşti,1964.4. Bвtlan Ion: „Introducere оn istoria şi filosofia culturii”, Editura 23. Munteanu Roxana, „Drept european. Evoluţie, instituţii, ordineDidactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993. juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.5. Biriş Ioan: „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura 24. Negulescu P.P. „Filosofia Renaşterii”, Editura Eminescu,Servo-Sat, Arad, 1996. Bucureşti, 1986.6. Blaga Lucian, „Despre conştiinţa filosofică”, Editura Facla, 25. Popa Nicolae, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami,Timişoara, 1974. Bucureşti, 1996.7. Ceterchi Ioan: „Teoria generală a statului şi dreptului”, Editura 26. Popa Nicolae, Dogaru Ion, „Filosofia dreptului. Marile curente”,Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967. Editura All Beck, 2002.8. Cicero, „Despre legi şi despre stat”, Editura Ştiinţifică şi 27. Popescu Sofia, „Introducere оn studiul dreptului”, Editura UNEX,Enciclopedică, Bucureşti, 1983. Bucureşti,1991.9. Craiovan Ion: „Introducere оn filosofia dreptului”, Editura All Beck, 28. Rвmbu Nicolae, ”Introducere оn filosofie”, Editura Universităţii1998. „A.I.Cuza”, Iaşi, 1993.10. Culic Nicolae, „Mircea Djuvara - teoretician şi filosof al 29. Rousseau J.J., „Discurs asupra originii şi fundamentelordreptului” Editura Trei, 1997 inegalităţii dintre oameni”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.11. Djuvara Mircea: „Eseuri de filosofie juridică”, Editura Trei, 1997. 30. Speranţia Eugeniu, „Introducere оn filosofia dreptului”, Tipografia12. Descartes Rene, „Discurs asupra metodei”, Editura Ştiinţifică, Cartea Romвnească, Cluj, 1946.Bucureşti, 1957. 31. Stroe Constantin, „Reflecţii filosofice asupra dreptului”, Editura13. Georgescu Ştefan, „Filosofia dreptului. O istorie a ideilor”, Lumina Lex, Bucureşti, 1998.Editura All, 1998. 32. Stroe Constantin, Culic Nicolae, „Momente din istoria filosofiei14. Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Editura Europa dreptului”, Editura Ministerului de Interne, 1994.Nova, 1992 33. Tănase Alexandreu, „Introducere оn filosofia culturii”, Editura15. Grotius Hugo, „Despre dreptul războiului şi al păcii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 34. Vianu Tudor, „Studii de filosofia culturii”, Editura Eminescu,16. Gusti Dimitrie, „Sociologie juridică”, Editura Didactică şi Bucureşti, 1982.Pedagogică, Bucureşti, 1997. 35. Vlăduţ Ioan, „Introducereоn sociologia juridică”, Editura17. Hatmanu Ioan, „Istoria doctrinelor juridice”, Editura Fundaţiei Ministerului de Interne, 1992.„Romвnia de Mвine”, Bucureşti, 1997. 36. Zamfir Elena „Cultura libertăţii”, Editura Politică, Bucureşti,18. Hegel G,W.F. „Principiile filosofiei dreptului”,Editura IRI, 1979.Bucureşti,1996

187 188

CUPRINS 3. Specificul dreptului оn statul naţional / pag. 71

CUVВNT ОNAINTE / pag. 5 CAPITOLUL VIROLUL DETERMINISMULUI ОN FORMAREA DREPTULUI ŞI

CAPITOLUL I DEZVOLTAREA LUIOBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Caracterizarea şi categoriile determinismului / pag. 73

1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului / pag. 9 2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate оn dreptul2. Domeniile filosofiei / pag. 10 penal / pag. 753. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului / pag. 12 3. Categoriile de necesitate şi оntвmplare, posibilitate şi

probabilitate / pag. 78CAPITOLUL II 4. Legea ca determinare juridică / pag. 82

MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI1. Antichitatea / pag. 15 CAPITOLULVII2. Evul mediu / pag. 20 LIBERTATEA CA FUNDAMENT AL DETERMINISMULUI3. Epoca modernă / pag. 22 SOCIAL4. Epoca contemporană / pag. 34 1. Specificul determinismului social / pag. 84

2. Libertatea, omul şi condiţia umană / pag. 87CAPITOLUL III 3. Libertatea juridică / pag. 92

ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL JURIDIC1. Dreptul natural / pag. 39 CAPITOLUL VIII2. Idealismul оn drept / pag. 41 METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ / pag. 42 1. Conceptul de metodă / pag. 944. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar / pag. 45 2. Metodele filosofiei / pag. 99

3. Teorie şi metodă оn filosofia dreptului / pag. 101CAPITOLUL IV

PROBLEME FUNDAMENTALE DE ONTOLOGIE JURIDICĂ CAPITOLUL IX1. Ontologia-definiţie, problematică, evoluţie / pag. 46 ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică / pag. 49 1. Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică / pag. 1043. Domenii ale existenţei / pag. 51 2.Caracteristicile adevărului şi procesualitatea dobвndirii4. Determinarea spaţio-temporală a existenţei / pag. 55 lui / pag.108

3. Criteriile adevărului / pag. 112CAPITOLUL V 4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic / pag. 116

GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVA SISTEMIC- CAPITOLUL XSTRUCTURALĂ DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ

1. Conceptele de element, sistem şi structură / pag. 59 1. Definirea şi identitatea dreptului / pag. 1202. Formele istorice de comunitate umană şi geneza dreptului/64 2. Scop, ideal şi funcţie оn drept / pag. 124

189 190

3. Finalităţile dreptului / pag. 128 4. Reflecţii romвneşti despre menirea dreptului / pag. 133

CAPITOLUL XI SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ

1. Norma juridică şi ordinea socială / pag. 135 2. Normele juridice оn statul de drept / pag. 143 3. Dreptul moralei şi morala dreptului / pag. 144 4. Funcţiile sociale ale dreptului / pag. 149

CAPITOLUL XII FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL

1. Praxiologia-disciplină filosofică / pag. 150 2. Praxiologia procesului penal / pag. 152 3. Praxiologia procesului civil / pag. 159

CAPITOLUL XIII ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ

1. Conceptul,originea şi geneza valorilor / pag. 162 2. Rolul valorilor оn viaţa individului şi a societăţii / pag. 166 3. Specificul valorilor juridice / pag. 169 4. Cultura şi civilizaţia juridică / pag. 173

CAPITOLUL XIV FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI DREPTULUI

1. Etic şi moral оn filosofia dreptului / pag. 177 2. Justiţia, valoare originară a dreptului / pag. 181 3. Binele public şi demnitatea umană / pag. 185 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE / pag. 190

191 192