MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂA FUNDAŢIEI„MESIANIC”

De Michael REINHARDT

CUPRINS:

PARTEA I:CONSIDERAŢII DESPRE APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PRIMELOR MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ

PRECUVÂNTARECapitolul I: PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢIICapitolul al II-lea: LOCUL AFIRMAŢIILOR MINIMALE DE CREDINŢĂ ÎN CADRUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

I. Definiţia educaţieiII. Apariţia şi istoria afirmaţiilor minimale de credinţă

A. Ocurenţe şi tipare vetero-testamentareB. Yeşua Noţri şi credinţa mesianicăC. Afirmaţii ale credinţei în Biserica apostolică

1. Învăţăturile apostolice: denumiri, moduri de raportare la ele, conţinuta. Denumirile corpusului de învăţături apostoliceb. Moduri de raportare la corpusul de învăţături apostolicec. Conţinutul corpusului de învăţături apostoliced. Kērygma, palingenesis, didachē şi katēcheō

Capitolul al III-lea: INTERLUDIU IUDAICCapitolul al IV-lea: CATEHEZA ÎN BISERICILE PRIMELOR CINCI SECOLE

I. Manuale cateheticeII. Locaşuri de catehizare

III. Concilii şi CrezuriCapitolul al V-lea: MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ: DEFINIŢIA DE LUCRU ŞI NECESITATEA EXISTENŢEI SALE

I. Mărturisirea de credinţă: definiţie de lucruII. Mărturisirea de credinţă: necesitatea existenţei sale

A. Argumentul maturizării spiritualeB. Argumentul smerenieiC. Argumentul sistematizării în apologeticăD. Argumentul socializant istoricE. Argumentul relaţional prezentF. Argumentul transparenţeiG. Argumentul religiologic

2

PARTEA A II-A:MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A FUNDAŢIEI „MESIANIC”

PRECUVÂNTARE

SECŢIUNEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ

Capitolul I: DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂCapitolul al II-lea: DESPRE SFINTELE SCRIPTURI (KITVEY HA-QODEŞ; BIBLIOLOGIE)Capitolul al III-lea: DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI

SECŢIUNEA A II-A: DESPRE DUMNEZEU

Capitolul al IV-lea: DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YIHUD; TRIADOLOGIE)Capitolul al V-lea: DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE)Capitolul al VI-lea: DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEUCapitolul al VII-lea: DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYACH (HA-BEN; MESIANOLOGIE)Capitolul al VIII-lea: DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUACH HA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE)Capitolul al IX-lea: DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ)

SECŢIUNEA A III-A: DESPRE CREAŢIE

Capitolul al X-lea: DESPRE ACTUL CREAŢIEI (MAASEH BEREŞIT) ŞI DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SACapitolul al XI-lea: DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE)Capitolul al XII-lea: DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE)Capitolul al XIII-lea: DESPRE PROVIDENŢA DIVINĂ (HAŞGAHAH)Capitolul al XIV-lea: DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE)Capitolul al XV-lea: DESPRE VOINŢA LIBERĂCapitolul al XVI-lea: DESPRE PĂCAT (KHET; HAMARTOLOGIE)

SECŢIUNEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GEULAH)

Capitolul al XVII-lea: DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI LEGISLAŢIA SACapitolul al XVIII-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAH ŞI EVANGHELIA HARULUI

3

Capitolul al XIX-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI LEGĂMÂNTUL ÎNNOITCapitolul al XX-lea: DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE)Capitolul al XXI-lea: DESPRE FAPTELE BUNECapitolul al XXII-lea: DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

SECŢIUNEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWH

Capitolul al XXIII-lea: DESPRE PARTEA LUI YHWH: „PUNERI DEOPARTE”, SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRECapitolul al XXIV-lea: DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESCCapitolul al XXV-lea: DESPRE SACRAMENTECapitolul al XXVI-lea: DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILE FĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM)

SECŢIUNEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE

Capitolul al XXVII-lea: DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNECapitolul al XXVIII-lea: DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂCapitolul al XXIX-lea: DESPRE VIAŢA DE FAMILIECapitolul al XXX-lea: DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI (QEHILAH)Capitolul al XXXI-lea: DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI DIN ALTE COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂCapitolul al XXXII-lea: DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE)Capitolul al XXXIII-lea: DESPRE JURĂMINTECapitolul al XXXIV-lea: DESPRE RELAŢIA CU SFERA CULTURII ŞI A SOCIETĂȚIICapitolul al XXXV-lea: DESPRE RELAŢIA CU STATUL

SECŢIUNEA A VII-A: DESPRE VREMURILE FINALE

Capitolul al XXXVI-lea: DESPRE VREMURILE FINALE (HA-ACHARIT HA-YAMIM; ESCATOLOGIE)

VOCABULAR

4

PARTEA I

CONSIDERAŢII DESPRE APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PRIMELOR

MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ

PRECUVÂNTARE

Înainte de a expune Mărturisirea de credinţă a Fundaţiei MESIANIC, Mărturisire care, pe harta disciplinelor teologice, ţine de teologia dogmatică (sistematică) şi simbolică, am considerat util să facem o schiţă a modului în care au apărut şi s-au dezvoltat Mărturisirile de credinţă. Nu vom analiza Mărturisirile semnificative elaborate mai târziu de secolul al V-lea, ci doar vom prezenta apariţia unor afirmaţii minimale de credinţă, apoi dezvoltarea lor în catehisme şi Crezuri. Pe harta disciplinelor teologice despre care vorbeam mai sus, această lucrare ţine de teologia istorică. O punem la dispoziţia tuturor celor interesaţi în următorii termeni:

O rugămintePe aceia care vor lectura schiţa îi îndemnăm călduros să înalţe o rugăciune

înaintea Tatălui pentru nedesăvârşitul autor al acestei lucrări. Cuvintele psalmistului ne ard în inimă:

Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile!Vezi dacă sunt pe o cale rea,Şi du-mă pe calea veşniciei!1

Pentru lucrurile corecte şi bune din ea, toată slava I Se cuvine DOMNULUI, ştiind că

Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci!Amin.2

Două îndemnuriPoate că unii vor ajunge la concluzia că le sunt utile părţi sau capitole din ea şi

vor dori să le întrebuinţeze. Pentru aceştia, avem două îndemnuri: primul ar fi să nu se

1 Psalmii, 139:23,24.2 Epistola către romani, 11:36.

5

pripească, ci să-şi amintească îndemnul Apostolului: „...Cercetaţi toate lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău.3

Al doilea îndemn este ca atunci când vor prelua părţi din schiţă, să-şi amintească legea copyright-ului dumnezeiesc, consemnat în Ieremia, 23:30, Evanghelia după Matei, 22:21b şi finalul versetului 7 din Epistola lui Pavel către romani, 13:7. Le reproducem mai jos:

De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care îşi ascund4 unul altuia cuvintele Mele.Ieremia, 23:30

Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!Matei, 22:21

…cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.Romani, 13:7.

O provocareCei care consideră că lucrarea trebuie corectată, au sarcina înaintea lui Dumnezeu,

a propriei lor persoane şi înaintea altora de a scrie lucrări mai bune. Le vom citi cu bucurie.

„E unul care cântă mai dulce decât mine?Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.Apuce înainte ş-ajungă cât de sus.La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”5

3 Epistola întâi către tesaloniceni, 5:21,22.4 Dumitru Cornilescu a tradus eronat acest verset: termenul ebraic ganav (klepto, în Septuaginta) înseamnă „ a fura”, nu „a ascunde”. (Zicând acestea, nu spun că aş fi profet, nici că aceste cuvinte ar fi Cuvântul pur al DOMNULUI, lo-alenu!)5 Vasile Alecsandri, „Unor critici”, în Ostaşii noştri, ciclul „Poezii postume”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967.

6

Capitolul I

PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII

Mai întâi, vom formula câteva întrebări, aşa cum probabil le-ar fi ridicat Socrate, Maieutul:a. Ce este o Mărturisire de credinţă?b. Cum au apărut Mărturisirile de credinţă?c. Care este definiţia Mărturisirii de credinţă şi de ce ar fi ea necesară?d. Care trebuie să fie locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă în cadrul unei

Qehilah, adică al unei comunităţi de credinţă mesianică, sau în cadrul unei Ekklesia, adică al unei adunări creştine?

Pentru a putea răspunde acestor interogaţii, aparent simple, vom folosi, în general, metoda rabinică kal va-homer, „uşor şi greu”: utilizând această metodă, se trece de la parte la întreg, de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, se fac inferenţe, se analizează nexuri cauzale (legături „cauză-efect”), se examinează faptele în ordine cronologică.

Răspunsul la prima întrebare, „Ce este o Mărturisire de credinţă?” poate fi dat numai după aducerea în discuţie a raportului de subordonare-supraordonare dintre o Mărturisire de credinţă şi educaţia religioasă în genere, fie ea iudaică, mesianică sau creştină.

Pentru aceasta vom defini educaţia în genere, apoi vom survola cadrul istoric al apariţiei şi dezvoltării Mărturisirii de credinţă, examinând educaţia şi învăţătura vetero-testamentară (mozaică, post-mozaică, exilică, post-exilică), ulterior cea neo-testamentară şi cea din istoria Bisericii.

Capitolul al II-lea

7

LOCUL AFIRMAŢIILOR MINIMALE DE CREDINŢĂ ÎN CADRUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

I. Definiţia educaţieiDe la începuturile existenţei sale, omul a învăţat, a experimentat, a tras concluzii

şi a vrut să le transmită mai departe. Unul dintre modurile de predare a fost cel al exemplului personal. Altul a fost cel dramatizat: preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii sau Templul, praznicele, mâncărurile şi spălările, circumcizia din Tanakh6 sunt nu numai tipuri care arătau spre antetipuri, ci în esenţa lor sunt şi lecţii obiectuale, teatralizate. Alt mod de predare a fost cel al instituţiei didactice, care a îmbrăcat forme diferite, în funcţie de civilizaţie, context, perioadă istorică, abordare pedagogică. Astfel, predarea se va fi făcut în şcoală, Lyceum, Akademia, sinagogă, yeşivah, sau prin dialectică şi/sau plimbări peripatetice7. Cu toate acestea, apelând la celebra teorie maioresciană a formelor şi fondului, ceea ce este recurent în toate aceste forme este fondul comun: educaţia, fie ea orală sau scrisă.

Dar definirea educaţiei este o întreprindere complexă. Henri Pieron spune cu umor că „educaţia este unul dintre acele cuvinte al căror sens lumea crede că-l cunoaşte bine, cu condiţia să nu fie nevoită să-l definească.”8 Totuşi, pedagogul C. Stan spune că educaţia ar fi “evoluţie dirijată” sau, mai pe larg, este atât “o scoatere din natură” cât şi “creştere, actualizare a unor potenţialităţi existente doar în stare latentă”.9 (Recunoaştem aici influenţa aristotelică.)

După J. Dewey, educaţia ar fi „acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează.”10

Şi, în sfârşit, din punctul de vedere al unuia dintre cei mai mari teologi şi predicatori ai tuturor timpurilor, Ioan Hrisostom, „a educa înseamnă…a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos. Educaţia este asemenea unei arte, însă artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare.”11

Faimosul teolog şi predicator aduce în discuţie educaţia religioasă. Considerăm binevenită enumerarea unor forme de educare religioasă, menţionate de Vasile Gordon: „exemplul, instrucţia religioasă, activităţile educative, rugăciunea individuală, cântecele religioase, ceremonialul religios, predica şi conferinţa cu subiect religios, literatura şi arta cu subiecte religioase”.12

6 Tanakh: acronim pentru Torah, Neviim şi Ketuvim, adică Legea, Profeţii şi Scrierile, cărţile sfinte ale evreilor, care alcătuiesc ceea ce creştinii denumesc impropriu Vechiul Testament.7 Jeanne Hersch, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. V. Drăgan, p. 42.8 H. Pieron, apud Cristian Stan, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 79.9 Ibid., p. 82.10 Ibid., p. 81.11 Ibid., p. 80.12 Pr. conf. dr. Vasile Gordon, Biserica şi şcoala, Christiana, Bucureşti, 2003, nota p. 162.

8

Şi, rămânând în minte şi inimă cu gândul superb rostit de Ioan Hrisostom, vom aborda educaţia în lumina terminologiei sale utilizate în Vechiul Testament.

II. Apariţia şi istoria afirmaţiilor minimale de credinţăA. Ocurenţe şi tipare vetero-testamentare

Articolul „Education” din Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary aduce în discuţie ceea ce ne interesează pe noi din concepţia vetero-testamentară despre educaţie: „Pentru israeliţi, ţelul educaţiei era pregătirea poporului pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a trăi paşnic unii cu alţii.”13

Iată o primă aluzie la educaţia evlavioasă:

Căci Eu îl cunosc (pe Avraham, n.ns.) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit...Genesa, 18:19, subl. ns.

O confirmare a adevărului acestui verset apare cu ocazia dramaticei ieşiri a israeliţilor din robia Egiptului. Exod 12 nu arată doar Pesach-ul, Praznicul Paştelor, prima sărbătoare din anul liturgic, ci şi faptul că copiii erau îndemnaţi să întrebe „Ce înseamnă acestea?”14. În timp, în iudaism s-au mai adăugat trei întrebări, concretizându-se în Arba cuşiot, „Cele patru întrebări” care trebuie puse şi declanşează din partea capului familiei relatarea evenimentului istoric, social şi naţional al Izbăvirii din Egipt, redat în Exod şi îndeosebi în Deuteronom:

5Apoi să iei iarăşi cuvântul, şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău:„Tatăl meu era un Arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi, şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr.6Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit, şi ne-au supus la grea robie.7Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul, şi a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre.8Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni.9El ne-a adus în locul acesta, şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.”Exod, 12:27.

5. Apoi să iei iarăşi cuvântul şi să spui înaintea Domnului Dumnezeului tău: „Tatăl meu era un arameu pribeag, gata să piară; s-a coborât în Egipt cu puţini inşi şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr. 6. Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit şi ne-au supus la grea robie. 7. Noi am strigat către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul şi a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre.

13 „Education”, în Ronald F. Youngblood (ed. gen.), New Illustrated Bible Dictionary, Thomas Nelson Publishers, USA,1995.14 Exodul, 12:26. În iudaism există un set de patru întrebări pe care copiii sunt învăţaţi să le pună de Pesach, prima fiind Ma niştana.

9

8. Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni. 9. El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.”Deuteronom, 26:5-9.15

Apoi, în timpul exodului, Dumnezeu a luat gloata care ieşise din Egipt şi, în decurs de câteva luni, a transformat-o într-o naţiune cu o constituţie şi o legislaţie definită clar, act care, cel puţin din punctele de vedere istoric şi social, a fost un miracol! Printre alte porunci, Dumnezeu le-a trasat şi obligaţia de a-L cunoaşte şi de a-L face cunoscut, de a învăţa şi de a asculta de Torah, Legea Sa; în Deuteronom 6:6-7, unde apare o parte din marele Şema ebraic, esenţa credinţei mozaice, se spune explicit:

Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.Deuteronom, 6:6-7.

Observăm aici nu numai obligaţia trasată individului de a-şi apropria învăţăturile dumnezeieşti, ci şi de a le preda mai departe, în cadrul familiei. „Părintele trebuia să utilizeze diferitele activităţi obişnuite ale vieţii ca mijloace de a-şi învăţa copii despre Dumnezeu.”16 Acest lucru se făcea pentru că din copii trebuia să se facă „inele solide ale lanţului neîntrerupt care să transmită, neştirbit, patrimoniul religios din generaţie în generaţie… Datoria ineluctabilă nu era alta decât a inocula copiilor iniţierea în cunoaşterea Torei.”17

Nu numai activităţile cotidiene erau prilejuri în care copiii puteau primi învăţături sfinte, ci şi ocaziile date de sărbători: „Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evidentă la toate sărbătorile… Sărbătorile prezentau de asemenea istoria religioasă… Aşadar, încă din vremurile cele mai vechi, viaţa de toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile”, spune D. F. Payne de la London Bible College.18 (Sesizăm, în treacăt, faptul că între sfera sacrului şi cea a profanului nu se opera dihotomia carteziană modernă).

Copiii învaţă multe datorită cuvintelor, dar şi mai multe datorită acţiunilor pe care le văd şi le practică la rândul lor. Această practică se numeşte imitaţie şi este, după cum spune Pavel Mureşan, „un proces psihosocial şi o formă a învăţării sociale”…”în cadrul unui raport care se stabileşte între un OBSERVATOR (O) şi un MODEL (M).”19

Însă aici subliniem faptul că în iudaism, atât cel mozaic cât şi cel rabinic, nu există numai o pedagogie, o activitate prin care sunt educaţi numai copiii, ci şi o

15 http://www.ebible.ro/biblia/romana-diacritice/cornilescu/deuteronom/26/16 „Education in Bible Times”, în Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.17 Andre Cohen, Talmudul, Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman, p. 253-254.18 „Educaţia”, în J.D. Douglas (red. pr.), Dicţionar Biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.19 Pavel Mureşan, Ce este imitaţia?, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 7.

10

andragogie, educarea adulţilor. (E drept că aceasta era uneori doar un deziderat.20) Fundamentul acestei afirmaţii se vede limpede din următoarele versete:

...Să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.Levitic, 10:11.

…Ei învaţă pe Iacov poruncile Tale, Şi pe Israel legea Ta…Deuteronom, 33:10b.

Veţi şti atunci că Eu v-am dat porunca aceasta, pentru ca legământul Meu cu Levi să rămână în picioare, zice Domnul oştirilor. Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine; şi el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu. Legea adevărului era în gura lui, şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi în neprihănire, şi pe mulţi i-a abătut de la rău. Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. Maleahi, 2:4-7.

În altă ordine de idei, iudaismul timpuriu a dezvoltat un crez fundamental al său; el era compus din Şema (Deuteronom 6:4-9), din Ve-haia im şamoa (Deuteronom 11:13-21) şi din Ţiţit (Numeri 15:37-41).

Şema recunoaştea suveranitatea lui Dumnezeu asupra poporului Yisrael:

4Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. 5Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. 6Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. 7Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. 8Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. 9Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. Deuteronom, 6:4-9.

Ve-haia im şamoa reia ideile primului paragraf şi adaugă recompensele şi pedepsele divine:

13Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, 14El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul; 15de asemenea va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura. 16Vedeţi să nu vi se amăgească inima, şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor. 17Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile, şi n-ar mai fi ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele, şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul.

20 Cartea a doua a Cronicilor, 15:3: „Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul cel adevărat, fără preot care să înveţe pe oameni, şi fără lege.”

11

18Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri. 19Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. 20Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. 21Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului. Deuteronom, 11:13-21.

Ţiţit prescrie confecţionarea şi portul de franjuri la cele patru colţuri ale talit-ului:

37Domnul a zis lui Moise: 38„Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le să-şi facă, din neam în neam, un ciucure la colţurile veşmintelor lor, şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. 39Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el, şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie. 40Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi, şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. 41Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.”Numeri, 15:37-41.

Acest crez minimal se încheia cu evocarea ieşirii din Egipt, de unde Dumnezeu i-a eliberat pe copiii lui Israel.21

Un alt exemplu concludent pentru edificiul teologic pe care-l ridicăm este cel găsit în Iosua 24. Cadrul acestui tip de afirmaţie de credinţă iudaică timpurie e întrevederea lui Iosua cu bătrânii, conducătorii, judecătorii şi ofiţerii israeliţi. Duhul Sfânt începe să profeţească prin Iosua (v. 2-13), recapitulând faptele dumnezeieşti puternice făcute în beneficiul lui Israel. Apoi apare o intervenţie orală a lui Iosua, care îndeamnă la slujirea lui YHWH şi la renunţarea la idoli (v. 14,15). Poporul răspunde mărturisindu-L pe YHWH ca fiind Dumnezeul lor, apoi urmează imediat o recitare a isprăvilor Sale şi o nouă declaraţie a suveranităţii Lui (16-18). Aici se află, una lângă cealalaltă, două tipuri de mărturisiri: una nominală (YHWH este Dumnezeu), iar cealaltă fiind tipul verbal care relatează măreţele fapte ale lui Dumnezeu.

Această afirmaţie de credinţă este repetată într-un moment extrem de tensionat pentru poporul evreu, când începuseră să-L părăsească pe YHWH, şi anume la confruntarea lui Ilie cu profeţii mincinoşi, din I Regi, 18. După cum se ştie, versetul 39 redă strigătele poporului:

Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis:„Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu! Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu!”

21 „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.

12

Mărturisiri de credinţă vetero-testamentare nu se găsesc numai în literatura istorică şi juridică a Pentateuhului şi a profeţilor ci, in noce, ele sunt adesea înveşmântate în literatura sapienţială, în imnuri şi psalmi de laudă sau invocare. Bunăoară, Psalmul 100:3, o bijuterie poetică, reafirmă: „Să ştiţi că Domnul (YHWH) este Dumnezeu!” Psalmul 105 îndeamnă, în prima sa parte, versetele 1-6, la aducerea de mulţumiri şi de laude, în versetul 7 afirmă că „Domnul (YHWH) este Dumnezeu”, pentru ca în celelalte 38 de versete să demonstreze domnia Sa prin recapitularea faptelor Sale făcute în istoria sfântă. În aceeaşi cheie trebuie citiţi şi cântaţi şi Psalmul 135 şi 136.22

Mai târziu, în perioada exilului şi cea post-exilică, educaţia a căpătat şi o formă instituţionalizată: imediat după repatriere, Ezra a adunat poporul spre a le citi şi explica învăţătura Torei (Neemia 8). Şi tot Ezra, potrivit tradiţiei rabinice, a fost acela care a introdus lecturile din Biblie în fiecare dimineaţă de luni şi de joi, zile în care oamenii mergeau la târg.23 Astfel lua fiinţă keneset ha-ghedola, marea sinagogă.24

În sec. I î.e.n., sinagoga, forma instituţionalizată par excellence de predare a învăţăturii şi identităţii iudaice, era bine întemeiată. Aici slujea un stâlp al societăţii evreieşti: rabinul. Acesta trebuia să fie bine pregătit în Torah dar, mai presus de aceasta, să fie un om muncitor şi serios, răbdător, un exemplu din punct de vedere moral.

În sinagogă, de Şabat, de sărbători şi în alte împrejurări deosebite, se rostea o predică (deraşa), a cărei materie principală o constituia Hagada.

Adresate unui public amestecat, format din oameni de toate vârstele şi de niveluri culturale foarte diferite, omiliile se situau mai degrabă în registrul afectiv decât în cel intelectual. Temele abordate erau legate cu precădere de credinţă, etică, morală şi de problemele sociale ale epocii. Scopul lor era adeseori de a transmite un mesaj de îmbărbătare şi speranţă comunităţilor evreieşti, expuse tuturor adversităţilor (…) Esenţa omileticii constă în contactul viu, verbal, dintre predicator şi ascultătorii săi în care cel dintâi se străduieşte să confere o dimensiune actuală textelor şi tradiţiilor moştenite din vechime. (…) O dată ce unii dintre predicatori sau dintre ascultători au început să aştearnă în scris predici întregi, sau măcar ideile principale ale acestora, această oratorică a dat naştere unei literaturi omiletice. Aceasta a devenit modul de exprimare ideologică a iudaismului, vectorul conceptelor tradiţionale şi ecoul instituţiilor, teologiei, filozofiei, eticii şi moralei evreieşti. Omiletica îşi are rădăcinile în textul biblic.”25

Sinagoga era frecventată de băieţi începând de la vârsta de 5 ani şi până pe la 12 ani.26 Apoi, dacă dovedeau aptitudini şi sârguinţă în aprofundarea Torei, şi dacă părinţii aveau mijloace financiare, ei puteau să-şi continue studiile pe lângă vreun rabin celebru, aşa cum a făcut-o şi Şaul din Tars, devenit ulterior apostolul Pavel.

22 „Confessions and Credos”, în Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991. 23 „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.24 Andre Cohen, op. cit., p. 17.25 „Omiletică”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein. 26 „Education”, în Ronald F. Youngblood (ed. gen.), New Illustrated Bible Dictionary, Thomas Nelson Publishers, USA,1995.

13

Astfel, chiar dacă nu este documentat istoric, vedem clar că, în pregătirea Sa spirituală Adonai Yeşua Mesia, pe care creştinii Îl cunosc sub numele şi titlul de I(i)sus Hristos, a studiat Legea de mic copil, depunând un efort personal, „îndeletnicindu-se cu cele ale Tatălui Său”27 şi beneficiind şi de un cadru omenesc care I-a facilitat dezvoltarea omiletică.

Însă, vorbind despre Adonai Yeşua, vom trece la un alt punct al demersului nostru.

B. Yeşua Noţri şi credinţa mesianicăAducând în discuţie Persoana lui Yeşua trebuie să spunem că, deşi mulţi dintre

evreii din timpul Său nu L-au recunoscut ca fiind Mesia, nimeni nu I-a contestat autoritatea de învăţător (Matei, 7:29; 12:38; 17:24; Ioan, 11:28); ceea ce intriga era sursa învăţăturii Sale: de unde avea El înţelepciunea aceea (Matei, 13:54-56; 21:23)?

Pentru credincioşii mesianici şi creştini, răspunsul este evident: Yeşua era Fiul lui Dumnezeu, şi chiar Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, fiind „uns cu putere şi cu Duhul Sfânt” (Fapte 10:38). Dar chiar şi această natură dumnezeiască nu putea să funcţioneze plenar fără un efort al omenităţii Sale, al naturii umane. Vedem sugerată această sinergie teantropică în versete de genul Luca, 2:40,52, şi conchidem că creşterea Sa, mai ales cea spirituală, s-a datorat şi unui efort de studiu personal. Printre altele, această strădanie implica şi auzirea predicilor ţinute de rabini din timpul Lui (Luca, 2:46).

Pe de altă parte, e la fel de clar şi faptul că toată activitatea Sa de slujire publică a început doar de la botez şi a fost subordonată numai îndemnurilor Tatălui. „…El (Fiul) nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan, 5:19); „…judec după cum aud” (Ioan, 5:30); „…lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc…” (Ioan, 5:36); „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan, 7:16); „…nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan, 8:28). Acestea ar fi doar câteva versete care subliniază ascultarea Sa de Tatăl.

Datorită acestei ascultări depline, duse până la jertfa de Sine, Yeşua este nu numai Fiul înviat al lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul lumii, ci şi cel mai mare învăţător, Învăţătorul, prin excelenţă. Facem această afirmaţie bazându-ne pe activitatea Sa practică, revelată în versete de genul celor găsite în Evanghelia după Matei, 4:23; 9:35 (διδάσχων –„învăţând”, χηρύσσων – „propovăduind”, өεραπεύων – „tămăduind”), dar şi pe învăţăturile Sale, consemnate îndeosebi în Evanghelii, literatura canonică deschizătoare a corpusului cunoscut ca fiind Noul Testament.

Dintre cele patru Evanghelii canonice, cea care surprinde cel mai bine latura învăţătorească a slujirii Lui este cea a evanghelistului Matei. E foarte probabil că vameşul a perceput mai intens această calitate a lui Yeşua întrucât el însuşi avea o puternică vocaţie pedagogică, conform teoriei lui Stephen R. Covey, „a vedea înseamnă a fi” 28. În lucrarea Eseu despre om – Introducere în filozofia culturii umane, Ernst Cassirer a spus mai elocvent: „Există o identitate între subiectul cunoscător şi realitatea cunoscută.” Există, adică, un adevăr de corespondenţă.

Numai luând în considerare vocaţia pedagogică a fostului vameş putem să ne explicăm forma sistematizată în care-L prezintă el atât pe Iisus, cât şi slujirea Sa: în unele

27 Evanghelia după Luca, 2:49, versiunea King James, 1611.28 Stephen R. Covey, Eficienţa în şapte trepte, edit. All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-Amza, p. 19.

14

părţi ale Evangheliei avem theoria (de exemplu, Matei, capitolele 5-7, 10, 13, 18, 24-25), în alte părţi avem praxis-ul: capitolele 8-9, 11-12, 14-17, etc.

Or, Matei ni-l arată pe Petru având parte de o intuiţie spirituală şi exclamând „Tu eşti Mesia/Hristos, Fiul Dumnezeului cel Viu!” (Mat. 16:16). În Evanghelia după Ioan, acelaşi pescar amplifică puţin crezul său:

68„Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. 69Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Evanghelia după Ioan, 6:68,69.

Aceeaşi Evanghelie consemnează şi stupefacţia şi intuiţia de care avusese parte Natanael când a făcut cunoştinţă cu Yeşua:

Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!”Evanghelia după Ioan, 1:49.

Tot Ioan, mânat de Duhul Sfânt, apropiindu-se de încheierea Evangheliei sale, ni-l aduce în faţa ochilor pe Toma şi afirmaţia sa de credinţă:

Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28),

…pentru ca să încheie capitolul 28 cu propria sa concluzie:

...lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.(Ioan 20:31).

Revenind la slujirea învăţătorească a modelului nostru suprem, Adonai Yeşua Mesia, Domnul Iisus Hristos, mai trebuie să amintim faptul că ea nu a încetat după răstignirea, moartea şi îngroparea Sa, ci a continuat şi după învierea Lui: un exemplu grăitor ar fi „Cursul de profeţii mesianice şi tipologia Tanakh-ului” pe care l-a ţinut celor doi ucenici care mergeau pe drumul Emmausului (Luca, 24:27), precum şi versetele 1 şi 2 din Faptele apostolilor 1:

…tot ce a a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălţat la Cer după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-I alesese.

Mai mult, chiar după plecarea Sa, El urma să-Şi desăvârşească învăţătura prin intermediul Duhului Sfânt, după cum spune apostolul Ioan în Evanghelia sa (16:12-15): Paracletul urma să dea ucenicilor inspiraţie atât anamnetică, cât şi revelatoare.

În sfârşit, ucenicii deveniţi apostoli nu trebuiau să ţină pentru ei înşişi învăţăturile revelate lor, ci trebuiau să le împărtăşească şi altora, chiar şi ne-evreilor. Aici fac apel la Evanghelia după Matei, operă care exhală parfumul cel mai iudaic dintre toate Evangheliile, dar care are totuşi presărate ici-colo elemente universaliste; chiar versetele finale au o forţă absolut remarcabilă în acest sens. Parafrazate, ele spun: „Trăindu-vă

15

viaţa, ucenicizaţi oameni, botezându-i/scufundându-i în realitatea Dumnezeirii şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit (Mat. 28:19, subl. ns.).

Ajunși în acest punct al demersului nostru, ne vom îndrepta atenţia spre acest mandat încredinţat de Yeşua comunităţii de credinţă mesianică, aşa-numita Qehilah, sau Ekklesia, Biserica, precum şi asupra modului în care ea l-a dus la îndeplinire.

C. Afirmaţii ale credinţei în Biserica apostolică1. Învăţăturile apostolice: denumiri, moduri de raportare la ele, conţinut

Unui cititor atent al cărţilor Noului Testament sau, mai corect, Legământului Înnoit, nu-i poate scăpa faptul că, pe alocuri, sunt inserate pasaje care, aparent, rup armonia textului, părând intercalate cu forţa şi irelevante pentru pericopa sau pasajul care le circumscrie. Acestea sunt, de fapt, fie doxologii, fie scurte mărturisiri de credinţă creştină, fie ambele. Mai târziu, pe ele s-au construit crezuri, care ulterior s-au dezvoltat în catehisme.

În acest sens, prof. dr. R. P. Martin de la Fuller Theological Seminary spune: „Există dovezi că în Biserica primară exista un corpus, o culegere de învăţături creştine distincte care erau considerate ca un cod sacru primit de la Dumnezeu…”. Afirmaţia este confirmată de Pr. prof. John Breck: „… formulele cvasiliturgice, tripartite, ale Noului Testament constituiau legături vitale în lungul şir al afirmaţiilor doctrinare, care au început cu cea mai veche aclamaţie monopartită („Maran atha”, „Isus este Domnul”29) şi au evoluat în simboluri de credinţă complexe, cum ar fi Crezul apostolic sau Crezul niceeo-constantinopolitan.“30

În acest punct al studiului e util să clarificăm nişte termeni esenţiali, proveniţi din limba greacă, latină, şi slavonă.

Termenii greceşti sunt paralambanō, a primi; paradidōmi, a preda; paradosis, înmânare, predare, tradiţie. Aceşti termeni sunt folosiţi în pasaje de genul Romani, 6:1731, I Corinteni, 11:23, 15:3, Iuda, 3. Să reţinem faptul că ei „...sunt termeni consacraţi, care se referă la transmiterea învăţăturii autoritare”.32

Termenii latini sunt traditio, predare, transmitere, tradiţie; învăţământ; reditio, reîntoarcere, redare. În limbajul ortodox, de sorginte slavonă, ei s-au încetăţenit prin substantivul „predanie”33 şi verbul „a predanisi”.

Acum înţelegem mai bine ce spune lucrarea Creeds of the Churches: „Afirmaţii ale crezurilor au slujit drept bază pentru faimoasele lecţiuni catehetice predate cu scopul pregătirii… Instruirea catehetică nu era o operaţiune pe cont propriu, ci era predarea autoritară şi responsabilă a credinţei tradiţionale (subl.ns.)… În instruirea catehetică s-a dezvoltat o practică ce solicita un crez mai precis şi mai stabil. Acesta era actul traditio symboli şi al reditio symboli. La un anumit moment important în instruirea

29 De fapt, „Domnul vine!”30 Pr. prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. M. Herghelegiu, pp. 192-193.31 În original, acest verset lasă să se înţeleagă faptul că foştii robi ai păcatului au preluat forma şi modelul matriţei învăţăturii în care au fost turnaţi, sau căreia i-au fost „predaţi”. 32 „Crez”, în J.D. Douglas (red. pr.), Dicţionar Biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.33 Pr. prof. dr. Ion Bria, „Tradiţia”, în Dicţionar de teologie ortodoxă, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1994. Tertulian Langa, „Tradiţia”, în Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

16

catehumenului, credinţa îi era predată autoritar (subl.ns), îi era ‚tradiţionată’ (dacă mi se permite această traducere, n.ns.) sub forma unui crez. Catehumenul învăţa crezul şi apoi îl reda (subl.ns.) ca fiind al său propriu.”34 Dacă respectă învăţăturile Bibliei şi aduce un plus de lumină, tradiţia nu este rea.

În cele ce urmează, vom examina denumirile acestui corpus, moduri de raportare la el, precum şi conţinutul său, subdivizându-l în declaraţii iniţiale scurte, respectiv variante mai elaborate. Vom face aceasta în funcţie de autor, de cronologia scriiturii respective în ansamblul operelor scriitorului, dar şi în funcţie de canonul biblic.

a. Denumirile corpusului de învăţături apostoliceRabbi Şaul, care a studiat la picioarele celebrului Rabbi Gamaliel, a făcut

cunoştinţă cu Yeşua cel înviat într-un mod extraordinar, printr-o revelaţie, consemnată în Faptele apostolilor capitolul 9. El a înţeles brusc că Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, a acceptat trimiterea sa de către Stăpânul Înviat şi a devenit şaliach35 Paulus, pe care românii îl denumesc Apostolul Pavel. El a fost trimis să predice ne-evreilor Evanghelia, a misionat, a întemeiat comunităţi de credinţă şi, după plecarea sa de la ele, le-a trimis scrisori, epistole pe care Biserica creştină le-a considerat Scriptură36 şi care au fost canonizate ulterior.

În operele sale, el denumeşte în moduri diferite acest corp de învăţături doctrinare şi catehetice: „dreptarul învăţăturii” (Rom. 6:17), „Cuvântul vieţii” (Fil. 2:16), „învăţătura sănătoasă” (Tit 1:9, II Tim. 4:3) sau „dreptarul învăţăturilor sănătoase” (II Tim. 1:13).

Evanghelistul Luca, prieten şi conslujitor al lui Pavel, îl denumeşte simplu, „învăţătura apostolilor” (F. Ap. 2:42).

b. Moduri de raportare la corpusul de învăţături apostoliceCum trebuie tratată această învăţătură? Cum trebuie să se relaţioneze oamenii la

ea? Am selecţionat câteva versete care, se subînţelege, nu spun cum ar trebui să se relaţioneze oamenii la învăţăturile Vechiului Testament, ci doar la învăţăturile aduse de Adonai Yeşua şi propovăduite de apostoli.

La apostolul Pavel, în Epistola a doua către tesaloniceni, scrisă prin anul 51-52 d.Hr., găsim următorul îndemn: „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile/tradiţiile care v-au fost predate fie prin cuvântare, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2:15, trad. ns).

Acest verset cere deschiderea unei paranteze vizavi de relaţia dintre Sfânta Scriptură şi Tradiţie: e clar că apostolii nu tăceau tot timpul, ca nişte quietişti medievali, iar când era cazul să-L vestească pe Mesia îşi scriau mesajele kerygmatice pe un papirus sau un vellum, pe care-l dădeau oamenilor să-l citească, ci Îl propovăduiau atât prin comportament, cât şi oral. Preotul ortodox Vintilescu surprinde foarte bine acest aspect, când spune: „Liturghia este o chestiune de Tradiţie; ea a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte ca unele părţi din conţinutul lor să fi ajuns consemnate în scris în diferitele cărţi ale Testamentului cel Nou.”37 Cu toate acestea, apropo de caracterul oral al 34 John H. Leith (ed.), Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John Knox Press, Louisville, Kentucky, USA, 1982, third edition, p. 7.35 Şaliach (ebr.): trimis, emisar.36 A doua epistolă a lui Petru, 3:15,16.37 Pr. prof. Petru Vintilescu, Istoria liturghiei în primele trei veacuri, edit. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 26.

17

învăţăturii, ţinem să subliniem că ea nu diferea de cea consemnată în Evanghelii sau Epistole. Qehilah, comunitatea de credinţă mesianică a secolului XXI, nu a auzit mesajele orale din gura apostolilor, dar a primit textul sacru, canonizat. Ca atare, Predania trebuie să se subordoneze textului sacru.

Deci, cum trebuie tratată învăţătura apostolică?...În anul 62, în prima sa detenţie în Roma, apostolul Pavel a scris patru scrisori:

Epistolele către efeseni, filipeni, coloseni şi Filimon. Menţionez un pasaj din Coloseni 2:7: „fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.”

Epistola întâi a lui Pavel către Timotei, şi Epistola lui Pavel către Tit, scrise în anii 65-66, în Macedonia, probabil în a patra călătorie misionară.

Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum. I Timotei, 4:6, subl. ns.

Iar capitolul 6, versetul 20 zice răspicat, privitor la învăţătură:

“Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; …” (Subl. ns.)

Conform Epistolei către Tit, 1:9, episcopul, adică supraveghetorul spiritual al bisericii trebuia, printre altele, „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici”. (Subl. ns.)

Epistola a doua a lui Pavel către Timotei, scrisă în Roma, prin anii 67-68, este cântecul de lebădă al evreului devenit apostol al Neamurilor, Pavel fiind martirizat în Roma, în anul 68. El spune:

Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.

Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, Care locuieşte în noi. (Subl. ns.)Epistola a doua a lui Pavel către Timotei, 1:13,14.

Evanghelistul LucaÎn cartea Faptele apostolilor, scrisă prin anul 63, evanghelistul Luca, prieten

apropiat al lui Pavel şi conslujitor al acestuia, a scris:

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Faptele apostolilor, 2:42, subl. ns.

Autorul Epistolei către evrei

18

În Epistola către evrei, scrisă prin anii 67-6938, vedem că „mărturisirea credinţei”, poate deşi nu la fel de intensă ca în vremurile imediat următoare Învierii, este totuşi mai închegată ca obiect şi conţinut; Yeşua este „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre” (3:1), credincioşii sunt îndemnaţi să rămână tari în mărturisirea lor (4:14), nădejdea trebuie mărturisită (10:23).

Apostolul IudaApostolul Iuda a umblat personal cu Adonai Yeşua Mesia (poate i-a fost frate

vitreg), iar prin anii 70-80 a scris epistola care-i poartă numele. Poate a mai scris şi altele, dar numai aceasta a fost păstrată şi canonizată. Autor al unei epistole foarte interesante din punctul de vedere al sursei de inspiraţie, care a dat naştere la speculaţii mai mult sau mai puţin realiste (vezi versetele 9 şi 14), noi reţinem aici versetul 3:

Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut obligat să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată39 sfinţilor o dată pentru totdeauna. Epistola lui Iuda, 3, subl. ns.

Actualizând, trebuie să spunem că acestea sunt atitudinile cu care trebuie tratată învăţătura apostolilor şi astăzi.

c. Conţinutul corpusului de învăţături apostoliceÎn ceea ce priveşte conţinutul corpusului, trebuie spus că iniţial, Yeşua Se

înconjurase cu un număr de doisprezece adepţi pe care-i învăţase doctrinele Sale. Graţie sodalităţii, ei formau „cercul de discipoli” despre care Joachim Wach, sociolog al religiei, spune foarte corect că „erau foarte diferiţi unii de alţii, atât prin caracterul lor, cât şi prin mediile sociale, culturale şi intelectuale din care proveneau. Erau diferiţi de asemenea prin temperament şi nivel moral, precum şi prin devotamentul şi ataşamentul lor faţă de maestru”40. Şi dacă ucenicii deveniţi apostoli erau diferiţi între ei, cum altfel să fi fost credincioşii ulteriori, care se întruneau la Templu, sau pe la casele lor, în sinaxe, sau în catacombe? Apoi, fapt clar din punct de vedere istoric şi sociologic, îi avem pe credincioşii din a doua generaţie. Palierul spiritual-simbolic tindea să treacă pe cel structural-social. Pe baza naşterii, a vieţii, morţii şi învierii lui Yeşua, adică al aşa-numitului „eveniment cristic” se înfiripa Qehilah, Ekklesia, Biserica, atât organism teoforic cât şi organizaţie antropoforică; într-un fel, ea e Corpus Christi, trupul lui Mesia, însufleţit şi ţinut laolaltă de Duhul Sfânt, „un organism biblic etern,” iar în alt fel, „e o organizaţie instituţională temporală, istorică, vizibilă, umană”41. Cât de diferiţi erau ei, şi celelalte generaţii de mai apoi? Putea exista vreun filon de crez comun tuturor? Dacă da, care era acela? În ce trebuia să creadă oamenii? Pentru că omul trebuie să creadă în ceva, el fiind o fiinţă religioasă, după cum confirmă şi M. Eliade: „Sacrul este un element în

38 „Epistola către evrei”, în Donald C. Stamps (ed.), Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, edit. Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.39 Sau: „tradiţionată”.40 Joachim Wach, Sociologia religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. F. Iorga, p. 110.41 Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, publicat de Societatea Misionară Română, 1992, p. 73.

19

structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”42; iar în altă parte „…omul, chiar şi cel mai areligios, mai păstrează încă în adâncul fiinţei sale un comportament orientat religios.”43 Iar un politolog de talia lui Samuel Puffendorf rosteşte chiar sentinţa: „religia este ‘ultimum et firmissium humanae societatis vinculum’ (cea din urmă şi cea mai strânsă legătură a societăţii omeneşti).44 În fine, Ernst Cassirer spunea că omul nu e „un animal rationale, ci un animal symbolicum”45.

La început, crezul pare să fi fost extrem de simplu în formă, dar foarte încărcat de semnificaţie. Cel mai competent istoric al Bisericii, medicul Luca, ne spune că, iniţial, crezul consta dintr-o frază:

„Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.“ (Faptele apostolilor, 8:37.)Însă contextul în care găsim această declaraţie e redat în pasajul de mai jos, unde

vedem o mărturisire de credinţă baptismală, un catehism în esenţa sa cea mai pură:

Eunucul a zis lui Filip:„Rogu-te, despre cine vorbeşte profetul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a predicat pe Isus.Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi eunucul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?”Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Eunucul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe eunuc.Faptele apostolilor, 8:34-38, subl. ns.

Acelaşi fapt îl spune, sub formă de interogaţie retorică, şi apostolul Ioan:

Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? Întâia epistolă sobornicească a lui Ioan, 5:5, subl. ns.

Această afirmaţie, departe de a fi banală, are, mai multe ramificaţii, cu implicaţii deosebit de serioase, vitale şi eterne, dar pe care le vom trece în revistă doar fugitiv.

Mai întâi, este implicat elementul „credinţă“: absolut necesară pentru o relaţie, oricare ar fi ea.

Apoi, se aduce în discuţie existenţa reală, istorică, a unui evreu, Yeşua, tradus „Yah mântuie“. Acesta nu era un evreu oarecare, ci era Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Cel prevestit în Tanakh, aşa-numitul Vechi Testament sau Vechi Legământ, fie prin comunicarea verbală (profeţiile mesianice), fie prin comunicarea simbolică - tipuri şi simboluri, cum ar fi preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii şi mobilierul său, Praznicele.

42 Mircea Eliade, Nostalgia originilor – Istorie şi semnificaţie în religie, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 6.43 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, edit. Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Brânduşa Prelipceanu, p. 141.44 M.G. Lombardo, „Pentru o economie politică a bunurilor religioase”, în G. Romanato, M.G. Lombardo, I. P. Culianu, Religie şi putere, edit. Nemira, Bucureşti, 1996, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu, p. 91.45 Ernst Cassirer, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman, p. 45. Aceasta este, de fapt, o contestare a sintagmei animal rationale, enunţată de Aristotel şi preluată de mulţi alţi gânditori.

20

Următorul aspect aduce în discuţie o relaţie de familie: Yeşua este fiu. Lucrul acesta pare absolut banal, dar îşi are forţa sa lăuntrică: Yeşua nu este un fiu oarecare al unui tată oarecare, ci este Fiul monogenes, adică Unul născut. El e unic în două moduri: Fiul este singurul „generat“ şi Tatăl nu a mai avut copii ca Isus, deci filiaţia este unică. (Acest fapt de o importanţă copleşitoare, teologic şi soteriologic vorbind, a fost stabilit în Conciliul de la Niceea, 325 d. Hr.46) Dar corolarul logic al acestei afirmaţii e faptul că Fiul are natura Tatălui, deci o substanţă şi o esenţă absolut singulară, El fiind deofiinţial şi consubstanţial cu Tatăl.47

Este clar că oamenii care făceau această declaraţie venită din inimă nu cunoşteau întreaga încărcătură teologică a acestei fraze. Pentru a o cunoaşte în integralitate, ar trebui să fie Dumnezeu. Or, asta nu se poate. Cardinalul catolic Nicolaus Cusanus, teolog, mistic, matematician, „cumpăna între Evul Mediu şi Renaştere“, „ultimul mare gânditor medieval“48, a spus splendid: „Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins.“

Sau, renunţând parţial la apofatism: „Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului… Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutând un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine…într-atât eşti Tu mai presus de orice concepte pe care ar putea să le formuleze un om.“49

Un alt exemplu de crez rudimentar, înfăţişat în contexte diferite, este „Isus este Domnul” (I Cor. 12:3, Rom. 10:9, Fil. 2:11), afirmaţie care declara unele lucruri şi, automat, contesta altele. Astfel, ea declara o împărăţie, cea lui Dumnezeu, distinctă de Imperiul Roman şi superioară lui: demonstra încrederea în domnia, adică în suveranitatea lui Yeşua, Iisus, în contrast cu cea a Cezarului şi, automat, contravenea direct politicii imperiale care afirma că Cezarul este Domnul (Dominus) sau stăpânul. Cel care rostea această frază aparent simplă, îşi periclita viaţa.

Să examinăm acum mărturisiri mai elaborate, respectând metodologia enunţată mai sus cu privire la autor, la cronologia unei scriituri în ansamblul operelor scriitorului, şi în funcţie de canonul biblic. Cu toate acestea, lista pe care o scriem e departe de a fi exhaustivă.

Apostolul Pavel

El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl.Epistola către galateni, 1:4:

Atunci când se vrea studierea operelor unui scriitor, cel mai recomandat este să se înceapă cu cartea de debut, apoi să se treacă la operele sale de tinereţe, de maturitate şi,

46 Earle Cairns, op. cit., p. 128.47 Vezi tratarea făcută de pr. prof. John Breck., op. cit., pp. 213-216.48 Jeanne Hersch, op. cit., p. 114. 49 Nicolaus Cusanus, apud A. W. Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt, LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan, p. 17.

21

finalmente, de asfinţit de viaţă. Ca atare, voi lua şi eu prima sa scriere, Epistola către galateni, scrisă probabil prin anul 49 e.n.50 Aici avem ceea ce pare a fi „o mărturisire de credinţă care era bine cunoscută pretutindeni în bisericile primare ale Noului Testament” spune Donald C. Stamps.51

Apoi urmează Epistolele către corinteni, scrise prin anii 55-56 e.n., la vreo 25 de ani după moartea şi învierea Mântuitorului, care sunt extrem de bogate în asemenea învăţături doctrinare şi catehetice. Ele au fost primite de Pavel de la Domnul Iisus prin revelaţie directă:

Căci am primit52 de la Domnul ce v-am învăţat53…I Corinteni, 11:23.

V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu…I Corinteni, 15:3.

…nimeni nu poate zice „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt.I Corinteni, 12:3.

Marana tha (Domnul nostru vine)!54

I Corinteni 16:22.

Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.I Corinteni, 2:4,5:

Mai sus menţionam Întâia epistolă către corinteni, care în 15:3 redă următorul crez cristologic:

V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi…

Epistola către romani, scrisă în anul 57 d. Hr., a fost definită drept „cea mai teologică şi cea mai influentă epistolă a lui Pavel”55; aici apostolul şi-a atins apogeul spiritual. Pentru studiul acesta, selectăm următoarele versete:

Ea (Evanghelia, n.ns.) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte Duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru…

50 „Pavel”, în J.D. Douglas (red. pr.), Dicţionar Biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.51 Donald C. Stamps (ed. gen.), op. cit.52 A primi: paralambano (gr.).53 A da ca învăţătură, a preda: paradidomi (gr.).54 Această rostire este „un element liturgic foarte vechi, care ar putea fi denumit o ‚epicleză hristică’, rostită, foarte probabil, într-un context euharistic.” John Breck, op. cit., p. 151.55 „Epistola către romani”, în Donald C. Stamps, op. cit.

22

Epistola către romani, 1:3,4:

…Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!Epistola către romani, 8:34:

În anul 62, în prima sa detenţie în Roma, apostolul Pavel a scris patru scrisori canonizate: Epistola către efeseni, Epistola către filipeni, Epistola către coloseni şi Epistola către Filimon. Aceste scrieri sunt unice în felul lor: ele nu sunt teologie reacţionară, ca Galateni sau Corinteni, ci respiră o dulce unire mistică cu Mântuitorul. Primele două conţin pasaje demne de luat în seamă.

Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.Epistola către efeseni, 4:5.

Un alt pasaj puternic cristologic:

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; Pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din Ceruri, de pe Pământ şi de sub Pământ,Şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.Epistola către filipeni, 2:5-11.

Un alt exemplu deosebit de grăitor, rădăcina unui catehism primar, este versetul 16 din capitolul 3:

Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.”

Apostolul Petru

Prin anii 60-63, apostolul Petru a simţit şi el îndemnul de a scrie „aleşilor care trăiesc ca străini”. În Întâia epistolă sobornicească, 3:18, inspirat de Duhul Sfânt, Marele Pescar scrie:

Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh…

23

Ajunşi în acest stadiu al demersului, putem lărgi puţin orizontul cercetării noastre, păstrând tema. Voi trece, aşadar, la crezuri chiar mai detaliate, binitare sau pur şi simplu trinitare, tratate tot în funcţie de autori şi data scrierii.

Apostolul Pavel

Un exemplu binitarian, unde Tatăl este asociat cu Fiul (poate versiunea creştină a crezului evreiesc Şema, din Deuteronom 6:4), este I Corinteni 8:6:

…pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru Care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi.56

Iar I Timotei 2:5 întăreşte:

Căci este un singur Dumnezeu, şi este un sigur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, Care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi…

Trecem acum de la exemplele binitariene la afirmaţii trinitare, mărturisiri de credinţă cu caracter liturgic (contrazicem, astfel, pe Oscar Cullmann, apud John Breck57). Putem cita I Corinteni 12:4-6:

Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh;sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn;sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.

În aceeaşi ordine de idei poate intra şi celebra benedicţie apostolică care conchide:

Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.II Corinteni, 13:14:

Cuvintele care finalizează şi încoronează opera apostolului Matei sunt, de fapt, o formulă trinitariană devenită celebră. Nu o transcriu aici pentru că este trinitariană58, ci pentru că ea a devenit formula baptismală consacrată:

Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.Evanghelia după Matei, 28:19:

Apostolul Petru

56 John H. Leith (ed.), op. cit., p. 15.57 John Breck, op. cit., p. 148.58 În Sfânta Scriptură există mai multe aluzii trinitariene, nu numai în Noul Testament, ci şi în Tanakh.

24

Bătrânul pescar începe prima sa scrisoare cu o aluzie trinitară care, din nou, pare să fie decupată dintr-un imn liturgic cu tente catehetice:

...după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!Întâia epistolă sobornicească a lui Petru, 1:2.

În acele vremuri, în care procesul de scriere şi canonizare a Sfintelor Scripturi era departe de a fi încheiat, exista o efervescenţă spirituală la care Biserica modernă se uită cu nostalgie; pe atunci, asemenea declaraţii şi mărturisiri circulau simultan.

Acum este imperios necesar să adaug că apostolii nu se ocupau numai de scrierea textelor care urmau să fie canonizate, ci mai ales slujeau Domnului prin rugăciuni, cereri, mulţumiri, posturi, binefaceri şi propovăduirea Cuvântului (F. Ap. 6:4).

Asupra acestei propovăduiri merită să aruncăm o privire mai atentă. În limba greacă există o mare varietate de verbe referitoare la „predicare, propovăduire”. Unul din cei mai des întâlniţi, care apare de 60 de ori, este kēryssō, care înseamnă „a proclama ca un herald”. În lumea antică heraldul era o figură de-o importanţă considerabilă. Om integru şi de caracter, el era angajat de către împărat sau de către stat să facă toate proclamaţiile publice. „A propovădui” înseamnă a face slujba unui herald, proclamând vestea bună a mântuirii. Dacă kēryssō ne spune ceva despre activitatea de a propovădui, euaggelizomai înseamnă „a aduce veşti bune: (de la primitivul eus, „un”, şi verbul aggellō, „a anunţa”), un verb folosit de peste 50 de ori în Noul Testament, care subliniază calitatea mesajului. În unele locuri verbele: diagellō, laleō, kataggellō şi dialegomai sunt traduse prin „a predica”. Acest fapt ne ajută să ne concentrăm mai exact asupra înţelesului de bază al predicării.

d. Kērygma, palingenesis, didachē şi katēcheōÎnainte de a Se înălţa la Cer, Adonai Yeşua, Domnul Iisus, a dat apostolilor

porunca de a merge şi de a-L vesti în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile Pământului (Fapte, 1:8). Aceasta este ceea ce au şi făcut ei: au vestit public, ca heralzi divini, viaţa fără de păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a Domnului Iisus (vezi Fapte 2:14-39; 3:12-26; 4:8-12; 5:29-32, etc.). Am văzut mai sus conţinutul predicilor şi scrierilor apostolilor. Această propovăduire publică, kērygma, este definită de C.H. Dodd ca fiind „proclamarea publică a creştinismului în faţa lumii necreştine”. Mai mult, această kerygmă este „un nucleu ireductibil al propovăduirii Noului Testament, care nu poate fi nici ignorat, nici diminuat, fără ca mesajul creştin să fie distrus.”59 El nu este un discurs religios care se adresează unui grup restrâns de oameni, ci o proclamare publică şi deschisă a acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu în şi prin Yeşua Mesia. Ea era vehiculul divin pentru inducerea credinţei şi declanşarea palingenezei, a naşterii din nou (Evanghelia după Ioan, 3:3 ş. urm., Epistola către romani, 10:1-17).

Însă, ce se întâmpla cu cei care, în urma kērygmei apostolice, se încredeau în Yeşua, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu cei 3.000 de oameni care s-au convertit la Şavuot, adică de Praznicul Săptămânilor sau al Cincizecimii? Ei se alăturau comunităţii de credinţă în Mesia şi începeau să fie dăscăliţi prin didachē, instruire etică. Kērygma 59 Claude H. Thompson, Theology of the Kērygma, apud Craig Skinner, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA, 1973, p. 83.

25

este un element sine qua non în privinţa palingenezei şi a determinării unei apropieri de Dumnezeu mai ales la nivel afectiv, iar didachē consolida credinţa noilor credincioşi; noii convertiţi îi vedeau pe cei mai maturi în credinţă cum îşi trăiesc aceştia viaţa, cum răspund întrebărilor şi încercărilor ei, îi vedeau rugându-se, studiind, meditând, reflectând, vedeau, deci, exemple personale.

La aceste element se mai adăuga unul, care avea două faţete. Acest element este katēcheō, care se traduce prin a preda cuiva, a învăţa pe cineva în mod oral.60 Altfel spus, cei care îi instruiau pe noii credincioşi îi instruiau în mod suprem prin propria lor viaţă, prin model şi exemplu, dar întrebuinţau şi actul predării orale a credinţei în Mesia, prin catehizare.

În catehizare se pornea de la naşterea din fecioară a lui Yeşua, de la viaţa Sa fără de păcat, moartea Sa ispăşitoare, învierea Lui slăvită şi înălţarea Sa la Cer. 61 Apoi se extindea la doctrinele specific creştine, moduri în care poate vesti altora Evanghelia62…şi această linie de învăţătură trebuie păstrată de noi, comunitatea de credinţă mesianică până la parousia, la revenirea lui Mesia. Nu numai atât, ci catehumenii, cei care primeau învăţătură, erau instruiţi şi etica creştină, chestiuni privitoare la credincioşie, moralitate, onestitate şi integritate.

Aceasta era prima faţetă a catehizării, predarea, transmiterea credinţei prin instruirea orală63, traditio symboli. Însă învăţăturile fundamentale ale creştinismului trebuiau şi redate oral: reditio symboli. Pentru a fi predate şi reţinute mai uşor, învăţăturile catehetice au început să fie aşternute în scris, sub formă de manuale.

60 William E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. al II-lea, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966, p. 258, 264.61 Elementele fundamentale ale credinţei mesianice şi creştine, care alcătuiesc ceea ce teologii neo-ortodocşi Karl Barth şi Reinhold Niebuhr au denumit evenimentul cristic.62 „Romans, Epistle to the” în Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.63 Posibile referiri la activitatea catehetică: Fapte 18:25; Galateni 6:6; Romani 2:18.

26

Capitolul al III-lea

INTERLUDIU IUDAIC

Înainte de a continua pelerinajul nostru spre Mărturisile de credinţă din Biserica primelor cinci veacuri, ţinem să aducem în discuţie un element important: în ele apar nu numai afirmaţii ci, implicit, şi negaţii, contestări, sau măcar delimitări şi consecinţe. Vom vedea mai târziu faptul că chiar Articolul 1 din Crezul atanasian spune: „Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este necesar să ţină credinţa creştină universală, credinţă fără de care, dacă nu o ţine întreagă şi nepângărită, omul piere neîndoielnic pe veşnicie.” Se fac, deci, afirmaţii, se fac şi contestări sau măcar se creionează consecinţe.

Însă pentru a vorbi despre aceasta, trebuie să păşim într-un tunel al timpului care ne va duce spre iudaismul secolelor I î.e.n şi I e.n. şi spre frământările sale majore, care merită punctate.

În primul rând, în anul 63 î.e.n., romanii au cucerit Israelul, fapt care, în timp, a făcut ca aşteptarea mesianică să se intensifice.

În al doilea rând, prin anul 30 e.n. a fost crucificat şi a înviat Yeşua Noţri, Iisus din Nazaret; acest lucru a produs o rupere majoră în sânul iudaismului, a dus la mari prefaceri sociale, istorice, naţionale şi religioase, născând un tip de credinţe care-L considerau pe Tâmplarul nazarinean Mesia cel prevestit în Tanakh, împlinitor al multora dintre profeţiile proclamate în Cărţile sfinte şi declanşator al începutului sfârşitului. Iudaismul mozaic a fost zguduit din temelii, şi cartea Faptele apostolilor este absolut fundamentală pentru istoria acestei mişcări religioase, arătând faptul că adepţii acestei

27

„secte” („partidă”, Fapte 24:14) îşi proclamau credinţa în gura mare, oriunde aveau ocazia (Fapte cap. 2,3,4, etc), că foarte mulţi evrei (Fapte 2:41; 5:14), inclusiv mulţi preoţi (Fapte 6:7), au ajuns să creadă că Yeşua era Mesia.

În al treilea rând, există încă un eveniment istoric important: războiul evreilor cu romanii din anii 66-70 e.n., culminat cu distrugerea Templului. Or, aici există valenţe multiple: nu ne referim atât de mult la încetarea sistemului sacrifical şi al preoţiei aharonice, ci la breşa produsă în relaţiile dintre evreii mesianici şi cei mozaici, cauzată de faptul că în cursul ostilităţilor, în anul 69 romanii au relaxat asediul Ierusalimului, iar comunitatea mesianică sau creştină din cetate a fructificat ocazia şi s-a retras pe dealul Pella, din apropiere. Desigur, ei îşi amintiseră vorbele Învăţătorului:

Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Evanghelia după Luca, 21:20-22.

Însă pentru evreii mozaici, retragerea evreilor mesianici a însemnat o dezertare şi o fugă ruşinoasă, nu o împlinire a unei porunci predictive.

În al patrulea rând, avem Consiliul de la Iamnia, din anul 90 e.n., care a fost decisiv pentru ruperea relaţiilor dintre evreii mozaici şi cei mesianici sau, privind situaţia la un meta-nivel, pentru ruperea creştinismului de iudaism. În ce fel s-a produs aceasta?

...Orice sistem atacat încearcă să se protejeze. Dacă este lovit din exterior, el caută să pareze sau măcar să eschiveze, iar dacă este afectat dinăuntru, el caută să elimine agentul infecţios. La fel a procedat şi iudaismul mozaic, prin consiliul de la Iamnia. Romanii loviseră iudaismul din exterior, dar evreii mozaici au contracarat: dacă Templul fusese distrus, evreii au acordat un rol mult mai mare slujbei sinagogale; dacă preoţia aharonică încetase, rabinul a câştigat mult în prestigiu; dacă nu se mai puteau aduce jertfe animale, centrul de greutate al devoţiunii s-a mutat pe rugăciuni (tefilim), pocăinţă (teşuvah) şi fapte bune (gmilut hasadim), mai ales milostenia (ţedaqah)64.

În ceea ce priveşte afecţiunile produse de agentul patogen mesianic: evreii mozaici au găsit variante de a se descotorosi de o bună parte din el, „îmbogăţind” setul de rugăciuni zilnice.

Mai concret, până în anul 90 e.n. evreii credincioşi în Mesia continuau să se închine dimpreună cu evreii mozaici în adunări comune şi în sinagogi (Faptele apostolilor, 13:5,14; 14:1; 17:1,2,10; 18:3,19,26; 19:8; Iac. 2:2). Orice evreu, din orice partidă religioasă sau sectă era primit în orice sinagogă. Chiar mai mult, exista obiceiul ca atunci când un evreu oaspete intra în sinagogă, să fie invitat să citească din Tanakh pericopa stabilită pentru Şabatul respectiv (Luca, 4:16,17; Fapte, 9:20; 13:15).

Dar evreii mesianici aflaţi în vizită în altă cetate, nu aveau semne distinctive pentru a fi identificaţi ca fiind mesianici, şi au fost multe cazurile în care mesianicii au urcat la bima (un soi de amvon), au citit Sulurile sfinte, le interpretau prin lentila hermeneutică mesianică, îşi mărturiseau credinţa în Yeşua şi ieşea scandal şi tulburare, fapt atestat în multe locuri de cartea Faptelor.

64 Ceea ce creștinii denumesc, eronat, „pomană”. Nu este vorba despre pomană, ci, în optica iudaică, despre egalizarea veniturilor.

28

Cum puteau fi aceştia îndepărtaţi? Soluţia s-a dat la Consiliul de la Iavne, din anul 90, şi o vom prezenta în cadrul său mai larg: în iudaism, Amidah este setul de rugăciuni care se recită stând în picioare, elementul central al tuturor liturghiilor evreieşti. El are trei secţiuni principale: prima este Şvah („Slăveşte!”), a doua este secţiunea centrală, compusă din douăsprezece binecuvântări, iar a treia este secţiunea Hodaa („Mulţumiri”). În total, erau optsprezece binecuvântări, fiecare avea titlul său, şi li se spunea Şmone Esre.

La consiliul de la Iavne rabbi Gamaliel al II-lea, autorizat de rabbi Yochanan ben Zakai a modificat Amidah, introducând o a nouăsprezecea binecuvântare, Birkat ha-minim, „Binecuvântarea împotriva ereticilor”, plasată în secţiunea centrală şi care spune:

Pentru apostaţii care au respins Torah, să nu fie scăpare, şi fie ca nazarinenii şi ereticii să piară numaidecât. Fie ca toţi duşmanii poporului Tău, casa lui Israel, să fie îndepărtaţi pe dată. Fie ca Tu să nimiceşti, să zdrobeşti şi să smereşti împărăţia trufiei cât mai curând, în timpul zilelor noastre! Binecuvântat să fii Tu, Adonai, care-i zdrobeşti pe duşmanii Tăi şi-l smereşti pe cel trufaş.

Prin „nazarineni” se înţelegeau clar urmaşii Nazarineanului; evreii mesianici nu puteau să citească aceste cuvinte sau să răspundă „Amen!” la ele, fără a intra sub pedeapsă cerească.65 În consecinţă, ei au încetat să mai frecventeze sinagogile mozaicilor.

Ce importanţă au pentru noi toate acestea? Importanţa provine din două direcţii: cea istorică şi cea filosofică. Cea istorică arată că în această „capcană” a celei de-a nouăsprezecea „binecuvântări-blestem” trebuie căutate rădăcinile Articolului 1 din Crezul atanasian, precum şi al altor dezavuări ulterioare, fie între iudaism şi creştinism, fie între diferitele ramuri ale Bisericii denumite creştine.66

Importanţa filosofică subliniază încă o dată faptul că în elaborarea unui sistem teologic, de genului unui Crez sau al unei Mărturisiri de credinţă, este important nu numai să afirmi ce crezi, ci şi să conteşti opusul lucrurilor crezute, sau măcar să introduci elemente care delimitează sistemul tău de alte sisteme.67

65 În Evul Mediu, termenii binecuvântării au fost mai îndulciţi, dar aceasta numai la presiunile creştinilor.66 Vezi în Bisericile ortodoxe unele „Rânduieli”, de genul Cum se cuvine a primi pre jidovii cei ce vin să se boteze, Cum se cuvine a primi pre shismatici, adică pre papistaşii care vin la drept măritoarea credinţă , Cum se cuvine a primi pe eretici, adică pe luterani şi pe calvini , Cum se cuvine să ungem cu Sfântul mir pre ereticii care vin la credinţa ortodoxă, etc.67 În acest sens este monumentală Declaraţia de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978.

29

Capitolul al IV-LEA

CATEHEZĂ ŞI CATEHISME ÎN BISERICILE PRIMELOR CINCI SECOLE

I. Manuale catehetice

Continuăm demersul nostru semnalând apariţia primului „manual” catehetic din istoria Bisericii, numit Didache („Didahia, Învăţăturile”), care se pare că a fost elaborat, ca o operă compozită, spre sfârşitul sec. I e.n.68 Aici sunt discutate Calea Vieţii şi a Morţii, apoi probleme liturgice ca botezul, postul, comuniunea, modalităţi de depistare a profeţilor falşi, precum şi alte chestiuni disciplinare.69 Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii Domnului era subiectul ultimului capitol.70

Prin anul 107 e.n. Ignaţiu din Antiohia a scris Epistola către tralieni, în care este redat un crez:

Prin urmare, fiţi surzi faţă de oricine vă vorbeşte deosebit de Iisus Hristos, care este din butucul lui David, care este din Maria, care într-adevăr S-a născut, a mâncat şi a băut, care într-adevăr a fost persecutat sub Pilat din Pont, care într-adevăr a fost crucificat şi a

68 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă, edit. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 5369 C. Moreschini, E. Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, edit. Polirom, Iaşi, 2001, trad. H. Stănciulescu, G. Sauciuc, p. 147-150.70 Earle Cairns, op. cit., p. 71.

30

murit în văzul fiinţelor din cer, de pe Pământ şi de sub Pământ, care într-adevăr a înviat dintre cei morţi. Unul dintre cei mai timpurii scriitori care au apărat creştinismul este Aristides.

Într-o scriere anterioară anului 138 e.n., el a rezumat:

Cât despre creştini, ei îşi trag obârşia de la Domnul Iisus Hristos. El este mărturisit a fi Fiul Dumnezeului cel Preaînalt, Care s-a pogorât din Cer prin Duhul Sfânt, fiind născut de o fecioară şi întrupându-Se71 (sarkopoietheis, n.ns), şi într-o fiică a oamenilor Se sălăşluise Fiul lui Dumnezeu… Acest Iisus…a fost străpuns de iudei, a murit şi a fost îngropat; şi se spune că după trei zile a înviat şi S-a ridicat la Cer… Ei cred că Dumnezeu este Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor, în Care sunt toate lucrurile şi din care sunt toate lucrurile.72

Puţin mai târziu, prin anul 150 a fost scrisă Epistula Apostolorum:73

În Tatăl, Conducătorul Universului,Şi în Iisus Hristos, Răscumpărătorul nostru,Şi în Duhul Sfânt, Paracletul,În sfânta Biserică,Şi în iertarea păcatelor.

Ea este un rezumat foarte timpuriu al credinţei adevărate.

Iustin Martirul (cca. 165) a produs o sumarizare similară celei a lui Aristides. El spune în felul următor:

Noi ne închinăm Dumnezeului creştinilor, pe care-L considerăm Unul de la început, creatorul şi făcătorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute,Şi Domnului Iisus Hristos, Servul lui Dumnezeu, despre care profeţii prevestiseră că va fi prezent cu neamul omenesc, vestitorul mântuirii şi învăţătorul învăţăturilor bune.

Este demn de menţionat şi faptul că Iustin arată că în secolul al II-lea exista un serviciu liturgic la care luau parte şi catehumenii (liturghia catehumenilor), şi apoi, după plecarea lor, un serviciu euharistic, la care participau numai credincioşii botezaţi. „Negreşit, desăvârşirea acestei instituţii bisericeşti este opera veacului al patrulea; dar despărţirea serviciului divin în două, adică o parte comună sau pentru toţi – botezaţi ori numai candidaţi la botez – nu se poate contesta chiar în veacul al doilea.”74

71 Termenul sarx înseamnă, literal, carne. Verbul sarkopoietheis folosit în original semnifică „S-a incarnat” şi se referă la faptul că Mesia şi-a asumat un trup de carne împreună cu natura omenească a lui Adam înainte de Căderea în păcat. O variantă ar fi fost să se traducă „s-a înomenit (enanthropesanta)”, dar Crezurile de-atunci contra-atacau învăţăturile gnosticilor, care spuneau că lumea şi carnea sunt inferioare şi rele. Mesia a venit asumându-Şi un trup de carne împreună cu natura omenească intrinsecă în vederea răscumpărării integrale a omului, adică duh-suflet ŞI trup. Restaurarea fiinţei omeneşti nu doar presupune, ci chiar necesită şi răscumpărarea trupească. Această discuţie, însă, este abordată în ciclul de lecţii „Chipul mesianic al lui Yeşua”.72 The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977, p. 113.73 John H. Leith (ed.), op. cit., p. 16-17.74 Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 83.

31

Deci, „începând cu veacul al II-lea, catehumenatul este bine orânduit. După apostoli, misionarii creştini s-au străduit să lămurească, mai cu seamă prin cateheze mistagogice, semnificaţia sacramentelor (…), iniţiindu-i pe catehumeni în primul rând în tainele religiei, moralei şi cultului creştin. Catehumenul era candidatul la botez, viitorul credincios.”75 Terminarea statutului de catehumen se făcea, la cei merituoşi, de obicei în noaptea de Paşte, prin botez.76

Hippolytus, un scriitor creştin prolific, ne spune că pe la anul 180 presbiterii din Smirna au condamnat învăţăturile unuia numit Noetus şi au prezentat învăţătura şi credinţa lor în contrast cu cea susţinută de acesta:

De-asemenea, noi cunoaştem în adevăr un Dumnezeu, Îl cunoaştem pe Hristos, Îl cunoaştem pe Fiul, pătimind cum a pătimit, murind cum a murit, şi înviat în a treia zi, şi stând la dreapta lui Dumnezeu şi venind să judece pe cei vii şi pe cei morţi. Şi spunând acestea, spunem ce ni s-a predat şi nouă.

În a doua parte a sec. al II-lea, credinţa se putea rezuma în forme mai coerente, denumite Regula fidei, „Reguli ale credinţei”. Irenaeus, de pildă, a fost „primul scriitor care a consemnat existenţa unui Canon (sau Regulă) de credinţă… Aceste Reguli ale credinţei erau folosite in extenso în cadrul instruirii catehetice şi erau destul de elastice. Catehumenul îşi însuşea regulile, iar în partea finală a instruirii (care putea dura şi 3 ani!), anterior botezului, le reda sub forma întrebărilor şi a răspunsurilor, pentru a demonstra faptul că le cunoaşte.

Această Regula fidei afirmau

...credinţa într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, care a făcut Cerurile şi Pământul şi mările şi toate lucrurile care sunt în ele; şi într-Unul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat77 pentru mântuirea noastră; şi în Duhul Sfânt Care, prin profeţi, a făcut cunoscut planul mântuirii, şi venirea şi naşterea dintr-o fecioară şi pătimirea şi învierea dintre cei morţi şi înălţarea trupească la Cer a preaiubitului Hristos Iisus, Domnul nostru, şi arătarea Sa viitoare din Cer, în slava Tatălui, pentru a aduna toate lucrurile (recapitula) şi pentru a înălţa din nou orice trup din întregul neam omenesc.”78

Următorul scriitor catehetic este Tertulian care, „Către anul 203, (...) a alcătuit tratatul De paenitentia, în care recomanda novicilor o căinţă pre- şi post-baptismală, spre a fi demni de noua viaţă întru Hristos”79

În altă lucrare, Împotriva lui Praxeas, Tertulian scrie:

Cu toate acestea, noi, ca întotdeauna, şi mai ales acum, ca fiind echipaţi de Paracletul, călăuzitorul în tot adevărul, credem (aşa cum fac şi aceştia) într-un singur Dumnezeu, dar supuşi acestei dispensaţii (cuvântul pe care-l folosim noi pentru „oiconomie”) credem că acest singur Dumnezeu are un Fiu, Cuvântul Său care a ieşit de la El, prin care toate au fost făcute şi fără de care n-a fost făcut nimic;

75 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 93.76 Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 82.77 Vezi mai sus nota despre sarkopoietheis.78 The History…, p. 113-114.79 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 100.

32

că Acesta a fost trimis de Tatăl în fecioară şi a fost născut de ea, atât om cât şi Dumnezeu, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu, şi a fost numit Iisus Hristos;că El a pătimit, a murit şi a fost îngropat, după Scripturi, şi fiind înviat de Tatăl şi luat înapoi în Cer şade la dreapta Tatălui şi va veni să judece viii şi morţii;şi că după-aceea El, potrivit promisiunii, a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, Paracletul, sfinţitorul credinţei tuturor celor care cred în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt;că această Regulă ne-a fost predată de la începutul Evangheliei...

Cândva între anii 200-350 a fost scris papirusul Der Balyzeh, a cărui funcţie nu se cunoaşte exact. El consemnează:

Mărturiseşte credinţa...Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic (Pantokratora),Şi în Fiul Său cel Unul-născut,Domnul nostru Iisus Hristos,Şi în Duhul Sfânt,Şi în învierea trupească,Şi în sfânta Biserică catolică.80

Prin anul 215 e.n. Hippolytus, pe care l-am amintit mai sus, face o relatare a botezului în Roma. Aceasta este foarte importantă întrucât redă o mărturisire a credinţei sub formă de întrebări şi răspunsuri, pentru a demonstra faptul că ele au fost însuşite de catehumen.81

Redăm această confesiune baptismală pe care o aminteşte Hippolytus:

Când persoana care se botează se pogoară în apă, cel care-l botează, punându-şi mâna pe el, îi va zice: “Crezi tu în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic (Pantokratora)?” Iar persoana care se botează va răspunde: „Da, cred.” Atunci, ţinându-şi mâna pe capul său, îl va boteza o dată. Apoi va spune: „Crezi tu în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria şi a fost răstignit sub Pilat din Pont, a fost mort şi îngropat şi S-a sculat a treia zi, a înviat dintre cei morţi, S-a înălţat la Cer, S-a aşezat la dreapta Tatălui şi va veni să judece viii şi morţii?” Şi când spune „Da, cred”, va fi botezat iarăşi. Şi din nou el va întreba: „Crezi tu în Duhul Sfânt, în sfânta biserică şi în învierea trupului?” Persoana care se botează va spune: „Da, cred”, şi va fi botezată a treia dată.”

„Marele Origen (m. 253) vorbea despre pocăinţă, de o convertire morală anterioară botezării, insistând asupra pregătirii îndelungate şi precaute a catehumenilor, cu însuşirea celor mai însemnate puncte de credinţă.”82

El, împreună cu Clement, „au pus Evanghelia în termeni ce puteau fi înţeleşi de oameni familiarizaţi cu cele mai înalte forme de cultură grecească, şi stabilind, o dată pentru totdeauna, respectabilitatea noii credinţe.”83

Următorul pas ar putea fi Crezul pe care Marcellus îl supune atenţiei împăratului Iulian în anul 340 e.n.:

80 Papirusul nu se referă la Biserica romano-catolică, ci la biserica universală, împrăştiată în oikumene, adică în toată lumea cunoscută atunci.81 The History…, p. 115; John H. Leith (ed.), op. cit., p. 23.82 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 100.83 The History…, p. 77.

33

Cred în Dumnezeu, Atotputernicul (Pantokratora),Şi în Hristos Iisus, Fiul Său cel Unul-născut, Care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Care a fost răstignit sub Pilat din Pont, a fost mort şi a înviat a treia zi dintre cei morţi, S-a înălţat la Ceruri şi Şi-a luat locul la dreapta Tatălui, de unde va veni să-i judece şi pe cei vii şi pe cei morţi, Şi (cred) în Duhul Sfânt, în sfânta biserică, în iertarea păcatelor, în învierea trupului (sarkos) şi în viaţa veşnică.

Un alt catehet important este Chiril al Ierusalimului care, în veacul al IV-lea, a scris un manual catehetic alcătuit din Procateheză şi 24 de cateheze propriu-zise. El trebuie citit în paralel cu aşa-numitul Crez apostolic, pe care-l vom aminti puţin mai jos. Merită reţinută o cugetare a ierusalimiteanului:

Pentru că nu pot toţi să citească Scripturile, deoarece îi împiedică de la cunoaşterea lor, pe unii simplitatea minţii, iar pe alţii ocupaţiile, pentru aceea am strâns în câteva fraze toată dogma credinţei (adică în Simbolul credinţei) ca să nu se piardă sufletul din pricina neştiinţei. Vreau să vă amintesc că aceste cuvinte să fie recitate de voi cu toată râvna, să nu fie scrise pe hârtie, ci săpate, cu ajutorul memoriei, în inima voastră. Altă învăţătură afară de aceasta să nu primiţi, nici chiar dacă noi, care vă învăţăm acum, ne-am schimba, şi am grăi învăţături contrare acestora. Auzind aceasta aminteşte-ţi de Simbolul credinţei şi primeşte la timpul potrivit din dumnezeieştile Scripturi demonstrarea fiecărui punct de credinţă. Căci învăţăturile credinţei n-au fost alcătuite aşa cum li s-au părut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toată Scriptura şi împlinesc o singură învăţătură a credinţei (subl.ns). Şi după cum sămânţa de muştar dintr-un grăunte îşi întinde împrejur multe ramuri, tot astfel şi acest simbol de credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins ca într-un sân, toată cunoştinta evlaviei din Vechiul şi Noul Testament (Cateheze V, 12).84

Alister McGrath, care a întocmit o uriaşă crestomaţie de scrieri creştine în care apare şi acest citat, conchidea că... „Acesta este un pasaj foarte scurt, dar ilustrează un punct important: în vremea lui Chiril, crezurile deveneau tot mai importante.”85

Nu se putea ca Augustin să nu aibă nimic de spus despre Crezuri; el redă o variantă africană:

Noi credem în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul tuturor lucrurilor, Conducătorul veacurilor, nemuritor şi nevăzut.Noi credem în Iisus Hristos, Domnul nostru, născut de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria, Care a fost crucificat sub Pilat din Pont, mort şi îngropat, în a treia zi a înviat dintre cei morţi, S-a înălţat la Cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, de unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţiNoi credem în Duhul Sfânt, în iertarea păcatelor, în învierea trupului (carnis) şi în viaţa veşnică prin sfânta biserică catolică.

84 Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, în „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, în http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html85 Alister McGrath, The Christian Theology Reader, p. 81, în http://books.google.ro

34

II. Locaşuri de catehizareRidicăm o întrebare legitimă: unde, în ce locaşuri, sau în ce medii ambientale se

făcea catehizarea?În prima fază, cateheza se făcea acasă, în cadrul întâlnirilor creştine particulare, în

sinaxe (F.Ap. 18:26), sau în cadre semi-private: apostolul Pavel e un exemplu în acest sens, prin şcoala lui Tyranus din Efes (F.Ap. 19:9). Iustin Martirul care, pe la anul 150 ţinea cursuri într-o încăpere de deasupra băilor publice, îi calcă pe urme.86 Eusebiu din Cezareea, marele istoric al Bisericii, spune87 că în Alexandria exista o şcoală catehetică, o Didaskalion care a fost condusă de Clement alexandrinul, Pantaenus şi Origenes. Iniţial, instruirea catehumenilor era mai degrabă modestă88, dar, cel puţin, ea exista. (A fost reînfiinţată în 1893.)

În final, o dată cu Edictul dat de Împăratul Constantin la Mediolanum, în februarie 313, creştinismul devine o religio licita. Ca atare, primeşte dreptul de a-şi ctitori lăcaşe de cult, unde se va desfăşura catehizarea (pre- şi post-baptismală).

Nu mai este nevoie să spunem că fiecare locaţie şi grupul frecventat avea un efect psiho-social asupra catehumenilor.

III. Ce este şi ce nu este un Crez?

Înainte de a continua discuţia, merită să ne amintim faptul că am văzut până acum afirmaţii minimale de credinţă în Tanakh (Vechiul Testament), în cărţile Legământului Înnoit (Noul Testament), precum şi relaţii dintre catehisme şi crezuri. Dar, în definitiv, ce este un crez şi ce nu este el?

Termenul „Crez” provind din latinescul Credo („Eu cred”), care apare în versiunea latină a Crezului apostolic şi niceean. El este:

1: o formulare autoritară şi scurtă a unei credinţe religioase2: un set de credinţe fundamentale3: un principiu călăuzitor.89

Phillip Schaff, istoric al Bisericii, prezintă mai amplu:

Un Crez, o Regulă de credinţă sau un Simbol este o mărturisire de credinţă pentru uzul public, sau cuvinte puse într-o formă care expune cu autoritate anumite articole de credinţă care sunt considerate de cei care le-au întocmit ca fiind necesare pentru mântuire sau cel puţin pentru bunăstarea Bisericii creştine. Un crez poate acoperi întregul tărâm al doctrinei şi practicii creştine, sau poate conţine numai punctele care sunt considerate fundamentale şi suficiente, sau care au fost disputate. Crezul poate fi în formă declarativă sau interogativă; el poate fi scurt şi popular (cum ar fi Crezul apostolic şi nicenian), pentru uzul general sau în instruirea catehetică şi la botez; sau poate fi mai elaborat şi mai teologic, pentru slujitori şi învăţători, ca standard de doctrină publică. (...) În acest caz din urmă, o Mărturisire de credinţă este întotdeauna rezultatul unei controverse dogmatice şi polemizează, mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, cu erorile opozante. Pe fiecare simbol este pusă pecetea veacului său şi situaţia istorică din care s-a ivit.90

86 The History..., p. 86.87 Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, V.10, 1.4.88 C. Moreschini, E. Norelli, op. cit., p. 279.89 http://www.creeds.net/creed.htm90 http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.html

35

IV. Concilii şi Crezuri

Edictul dat de Împăratul Constantin în 313 este absolut remarcabil pentru studiul nostru: creştinismul devine o religio licita. Ca atare, creştinii vor cuteza să-şi afirme deschis credinţa şi să o problematizeze, să teologhisească.

Pe lângă declaraţiile „Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, „Iisus este Domnul” şi celelalte rudimente de mărturisiri, beneficiind de temelia scripturală şi de iluminările spirituale ale unor învăţaţi ai bisericilor, învăţătura creştină a fost sistematizată şi a prins formă în celebrul Crez apostolic, sau Simbolul credinţei, mărturisire de credinţă din secolele II-III. Îl redăm mai jos:

Crezul Apostolic

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul Cerului şi al Pământului.Şi în Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Domnul nostru, care a fost zămislit de Duhul Sfânt, S-a născut din fecioara Maria; a pătimit sub Pilat din Pont, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat (S-a pogorât în locuinţa morţilor).91 El a înviat a treia zi dintre cei morţi, S-a înălţat la Ceruri şi şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vină să judece viii şi morţii.Cred în Duhul Sfânt, în sfânta Biserică universală, în părtaşia sfinţilor, în iertarea păcatelor, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin!

Crezului i s-ar mai putea adăuga articole, de pildă cu privire la infailibilitatea şi ineranţa Sfintelor Scripturi, la păcătoşenia omului sau la mântuirea prin îndreptăţirea prin credinţă92, însă, cu toate acestea, ele sunt repere pentru teologhisirea creştină şi pentru apariţia Mărturisirilor dogmatice de credinţă.

După Conciliul de la Niceea, 325 e.n., şi respectiv Conciliul de la Constantinopol, 381 e.n., el a fost elaborat în următoarea formulare:

Crezul niceeo- constantinopolitan

1. Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul Cerului şi al Pământului, şi al tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile.

2. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate au fost făcute;

91 Formularea din paranteză nu apare în versiunile mai timpurii ale Crezului apostolic.92 Herman Witsius, apud John F. MacArthur, Criza spiritualităţii, edit. Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma, pp. 81-89.

36

3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria, fecioara, şi S-a făcut om;

4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi a fost îngropat;5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi;6. Şi S-a înălţat la Ceruri şi şade la dreapta Tatălui;7. Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii; a Cărui Împărăţie nu va avea

sfârşit;8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul-de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede; Cel ce

împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit; Care a grăit prin prooroci;9. Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolică Biserică;10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor;11. Aştept învierea morţilor;12. Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

Pentru istoria gândirii creştine, această Mărturisire de credinţă niceeo-constantinopolitană este o piatră de hotar, ea fiind rezultatul unor îndelungate şi aprige bătălii cu diferite erezii. „Marile crezuri nu sunt numai înrădăcinate în istorie, ca sursa şi baza lor, ci, de-asemenea, sunt şi încadrate în istorie, şi poartă semnele istoriei. (...) Ele nu pot fi impuse Bisericii printr-un simplu fiat, ci sunt examinate, corectate, respinse şi confirmate de istorie.”93

Aici mai amintim doar că sistemul de pregătire a catehumenilor în vederea botezului „a continuat până în secolele al V-lea şi al VI-lea, când instruirea post-baptismală a devenit predominantă.”94 Motivul este clar: în biserici se insinuase, şi apoi fusese acceptată o erezie, botezul copiilor mici, pedo-botezul. Ca atare, instruirea în credinţa în elenizatul „Domn Iisus” putea fi numai post-baptismală. Se pierduseră reperele amintite odată de preotul ortodox Mihail Bulacu: îndeplinirea condiţiilor canonice, pregătirea teologică, pregătirea filosofico-religioasă, credinţa deplină, tactul pedagogic, ascendenţa morală creştină.

Cum am spus mai sus, Edictul dat de Împăratul Constantin în 313 este absolut remarcabil pentru studiul nostru, întrucât creştinii pot teologhisi deschis, şi lucrul acesta se vede în dezvoltările teologice ulterioare. Au loc o serie de şapte concilii sau sinoade ecumenice, unde participă biserici răsăritene şi apusene.

Redăm aici aceste Concilii, anii în care au avut ele loc, precum şi problemele abordate:

I. Primul conciliu de la Niceea (325): condamnă doctrina lui Arius. Conciliul a stabilit învăţătura trinitară a Bisericii, formulând forma scurtă a crezului creştin (vezi Crezul apostolic). II. Primul conciliu de la Constantinopol (381): a extins crezul creştin prin articolele 9-12 din simbolul niceeo-constantinopolitan (vezi Crezul niceeo- constantinopolitan), articole valabile până în prezent în Biserica Catolică şi în Bisericile Ortodoxe Răsăritene. III. Conciliul de la Efes (431): condamnă nestorianismul şi adoptă titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (gr. Theotokos) pentru Maria din Nazaret.

93 John H. Leith (ed.), op. cit., p. 2-3.94 Craig Skinner, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA, 1973, p. 41.

37

IV. Conciliul de la Calcedon (451): condamnă doctrina lui Eutihiu I de Constantinopol (monofizismul, vezi mai jos Crezul calcedonian), şi afirmă două firi în Iisus. Se retuşează simbolul niceno-constantinopolitan. Acest conciliu, precum nici următoarele, nu sunt recunoscute de bisericile vechi orientale. V. Al doilea conciliu de la Constantinopol (553): se reafirmă declaraţiile conciliilor anterioare, se condamnă noile teze ariene, nestoriene şi monofizite. VI. Al treilea conciliu de la Constantinopol (660-681): condamnă monotelismul, afirmă că Christos are două voinţe: una dumnezeiască şi una omenească. VII. Al doilea conciliu de la Niceea (787): reintroduce cultul icoanelor şi pune capăt iconoclasmului.95

Analiza teologică a adevărurilor dogmatizate de aceste concilii şi limitele lor nu este scopul acestui studiu.

Următorul pas important pentru analizarea modului în care nişte afirmaţii de credinţă au evoluat în catehisme, iar ulterior în Mărturisiri de credinţă, este Crezul elaborat la Conciliul de la Calcedon, în anul 451 e.n. El spune în felul următor:

Noi dar, urmând exemplul sfinţilor Părinţi, toţi într-un singur gând, îi învăţăm pe oameni să mărturisească pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Acesta fiind perfect în dumnezeirea Sa şi perfect în umanitatea Sa; cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu trup şi suflet raţionale; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte dumnezeirea şi consubstanţial (co-esenţial, homoousios) cu noi în ceea ce priveşte umanitatea; în toate lucrurile la fel ca noi, dar fără păcat; născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii în ceea ce priveşte dumnezeirea, iar în zilele de pe urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, născut din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte umanitatea; Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singur-născut, de recunoscut ca având două firi (naturi, phuseis), fără a fi confundate, fără a fi schimbate, fără a fi împărţite şi fără a fi separate, deosebirea dintre firi nefiind cu nici un chip înlăturată prin unirea lor, ci mai degrabă fiind păstrată proprietatea fiecărei firi şi unindu-se într-o singură Persoană (Prosopon) şi într-un singur Ipostas (Hupostasis)96, neputând fi împărţit sau separat în două Persoane, ci unul şi acelaşi Fiu, şi singurul născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, aşa cum proorocii au declarat de la început despre El şi ne-a învăţat Domnul Iisus Hristos Însuşi şi cum ni s-a predat în Crezul sfinţilor Părinţi.

Cam în aceeaşi perioadă, adică secolele IV-V, a apărut aşa-numitul Crez atanasian. El a fost scris împotriva convingerilor teologice ale lui Arius, decretat eretic. Acest Crez afirmă categoric:

CREZUL ATANASIAN 

Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este necesar să ţină credinţa creştină universală, credinţă fără de care, dacă nu o ţine întreagă şi nepângărită, omul piere neîndoielnic pe veşnicie. Iar credinţa creştină universală este aceasta, că noi ne închinăm unui (singur) Dumnezeu în Trinitate, iar Trinităţii în unitate; fără a confunda Persoanele şi fără a diviza Dumnezeirea. Căci există o singură Persoană a Tatălui, o alta a Fiului, şi o alta a Duhului

95http://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic. Vezi şi http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htm96 Apud Jaroslav Pelikan, ipostasul este „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr.”

38

Sfânt. Însă Dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt este întru totul una: egală în slavă, co-eternă în măreţie. La fel cum este Tatăl, este şi Fiul, şi la fel este şi Duhul Sfânt. Tatăl este necreat, Fiul este necreat si Duhul Sfânt este necreat. Tatăl este incomprehensibil, Fiul este incomprehensibil şi Duhul Sfânt este incomprehensibil. Tatăl este infinit, Fiul este infinit şi Duhul Sfânt este infinit. Tatăl este veşnic, Fiul este veşnic, şi Duhul Sfânt este veşnic. Şi totusi Ei nu sunt trei veşnici, ci un singur veşnic. La fel cum nu sunt trei Infiniţi, nici trei Necreaţi, ci unul singur Necreat, si unul singur Infinit. În acelaşi fel, Tatăl este atotputernic, Fiul este atotputernic şi Duhul Sfânt atotputernic. Totuşi, nu sunt trei Atotputernici, ci Unul Singur. Cum Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci Un Singur Dumnezeu. După cum Tatăl este Domn, Fiul este Domn şi Duhul Sfânt este Domn. Şi totuşi nu sunt trei Domni, ci Un Singur Domn. Căci după cum suntem obligaţi de către adevărul creştin să recunoaştem fiecare Persoană ca fiind Ea Însăşi Dumnezeu şi Domn. Astfel, ne este interzis de către credinţa creştină universală să spunem că există trei dumnezei, sau trei domni.Tatăl nu este făcut din nimic: nici creat, nici născut. Fiul este doar de la Tatăl: nu este nici făcut, nici creat, ci născut. Duhul Sfânt este de la Tatăl şi de la Fiul: nu este nici făcut, nici creat, nici născut, ci purcede. Astfel, există un singur Tată, nu trei taţi; un Fiu, nu trei fii, un Duh Sfânt, nu trei duhuri sfinte. În această Trinitate nici o Persoană nu este înaintea Celeilalte, sau după Cealaltă; nici una nu este mai mare sau mai mică decât Cealaltă. Ci toate trei Persoanele sunt împreună co-eterne şi co-egale. Astfel ca în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, să se aducă închinare Unităţii în Trinitate şi Trinităţii în unitate. Astfel trebuie să creadă despre Trinitate cel ce vrea să fie mântuit.97

Pe deasupra, este necesar ca pentru mântuirea veşnică omul să creadă de asemenea cu statornicie în întruparea98 Domnului nostru Iisus Hristos. Căci dreapta credinţă este că noi credem şi mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu şi om. Dumnezeu din natura Tatălui, născut înainte de întemeierea lumii, şi om din natura mamei Lui, născut în lume. Dumnezeu perfect şi Om perfect, cu suflet raţional şi (trup de) carne omenească. Egal cu Tatăl, în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui şi inferior Tatălui, în ceea ce priveşte umanitatea Lui. Care deşi este Dumnezeu şi om, totuşi nu sunt doi, ci un Hristos. Unul, nu prin convertirea Dumnezeirii în trup, ci prin asumarea omenescului în Dumnezeire. Unul, pe de-a întregul, nu prin amestecarea naturii, ci prin unitatea Persoanei. Căci aşa cum sufletul raţional şi (trupul de) carne omenească alcătuiesc un singur om, tot aşa Dumnezeu şi omul sunt una în Hristos. Care a suferit pentru mântuirea noastră, S-a pogorât în locuinţa morţilor şi a înviat a treia zi din morţi. El S-a înălţat la Cer, S-a aşezat la dreapta Tatălui şi Dumnezeu Atotputernic, de unde va veni pentru a judeca viii şi morții. La a Cărui venire toţi oamenii vor învia în trupurile lor şi vor da socoteală pentru faptele lor. Cei ce au făcut binele, vor intra în viaţa veşnică, iar cei ce au făcut răul, vor merge în focul veşnic. Aceasta este credinţa creştină universală în care dacă un om nu crede cu statornicie şi neclintire, nu poate fi mântuit.

Se observă rapid faptul că este o producţie cu elemente delimitative, ca să nu spun reacţionară, cei care nu cred în acest fel fiind consideraţi nemântuiţi.99

97 Qui vult salvus esse, ita de Trinitate sentiat (lat.).98 Vezi mai sus despre sarkopoietheis.99 Ciprian considera că mântuirea este numai în Biserică: extra Ecclesiam nulla salus (lat.), „În afara Bisericii nu există mântuire”.

39

Am ajuns la sfârşitul survolării modului în care, istoriceşte vorbind, afirmaţii minimale de credinţă vetero- şi neo-testamentară s-au dezvoltat în catehisme şi în Crezuri, inclusiv până la Conciliul al IV-lea. Vor mai avea loc încă trei Concilii denumite „ecumenice”, şi la fiecare din ele se va elabora un corpus de învăţături pe diferite planuri, dogmatic, liturgic, pastoral, etc. În anul 1054 se va şi proceda la recunoaşterea oficială a unei stări de spirit care, de fapt, exista de veacuri întregi: Schisma, ruperea bisericilor de Răsărit (ortodoxe), de cea de Apus, catolică100. Cu certitudine că această schismă se va vedea şi în Mărturisirile de credinţă elaborate ulterior de fiecare dintre aceste biserici.

În plus, după izbucnirea Reformei din 1517, bisericile provenite din Reformă au cunoscut un fenomen de diversificare şi de îmbogăţire a Mărturisirilor lor de credinţă.

Rămâne doar să mai aducem o informaţie de actualitate: Bisericile catolică, ortodoxe şi răsăritene, protestante şi neo-protestante, caută unirea lor întreolaltă cu orice preţ, chiar şi cu preţul sacrificării adevărului scriptural şi doctrinar care-i făcea liberi. De aproximativ 100 de ani în sensul unirii s-au făcut paşi importanţi, la început în moduri mai oculte, apoi mai pe faţă (Consiliul Mondial al Bisericilor etc.). În consecinţă, rămâne să vedem un nou Conciliu, al VIII-lea, la care ortodoxia se va uni cu catolicismul şi, foarte posibil, cu bisericile provenite din Reformă. Următorii trei ani rămân să demonstreze sau să infirme această posibilitate.

100 Schisme mai avuseseră loc, vezi schisma acaciană (484-519), când se suspecta faptul că patriarhiile constantinopolitane înclină spre monofizitism şi nu erau în acord cu învăţăturile de la Conciliul de la Calcedon (451) privitoare la Persoana lui Iisus Hristos.

40

Capitolul al IV-lea

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ:DEFINIŢIE DE LUCRU ŞI NECESITATEA EXISTENŢEI SALE

I. Mărturisirea de credinţă: definiţie de lucruÎn definitiv, ce semnifică sintagma „Mărturisire de credinţă”? Ea trebuie privită

din mai multe unghiuri de vedere.Concepţia unui teolog ortodox, Ioan I. Ică despre mărturisirea de credinţă, în

general, este următoarea:

Termenul de „mărturisire de credinţă” - care vine de la cuvântul grecesc omologhia, semnificând acordul, adeziunea şi consimţământul mai multor persoane, de afirmare în public, prin cuvânt şi cu însăşi viaţa, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinţe religioase. Dogmatic, însemnează cartea care cuprinde învăţătura de credinţă, formulată de Biserică pe baza Revelaţiei şi pe care credincioşii sunt ţinuţi s-o mărturisească înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, după porunca Mântuitorului: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu din Ceruri” (Matei 10, 32). Fiindcă nu-i suficient numai să primim cuvântul lui Dumnezeu şi să-l rostim „întru mărturisirea inimii”, ci trebuie să se dea şi o bună mărturie despre adevărul lui înaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), după pilda lui Hristos care „a venit în lume să mărturisească adevărul” (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atât pe actul personal al mărturisirii credinţei cât şi pe conţinutul sau adevărul credinţei mărturisite.101

Suntem de-acord cu profesorul Ică, dar noi abordăm o concepţie mai tehnică.Mai întâi, o Mărturisire este un sistem, adică „un ansamblu de elemente

(principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit 101 Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, op. cit.

41

scopului urmărit.”102 Părţile care alcătuiesc sistemul sunt solidare, formează un tot unic şi unitar, care finalmente trebuie să fie coerent, logic, articulat, necontradictoriu în sine însuşi. În cazul dat, o Mărturisire este un sistem de convingeri.

Apoi, o Mărturisire este nu numai un sistem de convingeri, ci de convingeri teologice, mai mult sau mai puţin extins, elaborat pe structura unui crez teologic istoric.

Petre Ţuţea mai făcea şi precizarea pertinentă că sistemul este „o construcţie raţională, un întreg logic paralel cu un întreg ontic.”103 Altfel spus, o Mărturisire de credinţă este formularea logică a gândirii unui individ, a unui grup de slujitori sau a unei întregi comunităţi de credinţă. Orice ar reflecta ea, ea reflectă un întreg ontic.

În final, afirmăm categoric faptul că nici un sistem şi nici o Mărturisire de credinţă nu are valoare dacă nu exprimă realitatea şi adevărul de corespondenţă, care în iudaism, în mesianism şi în creştinism este un adevăr revelat. Vizavi de adevărul revelat în relaţie cu o Mărturisire, transcriem un gând al lui Petre Ţuţea:

...nici gândirea autonomă-sistemică, nici paralelismul logico-ontic, nici corelaţia între concretul multiform, înregistrat prin percepţii şi reprezentări şi reflecţii prelucrătoare ale gândirii având ca scop: conceptul, definiţia, legea, norma, soluţia şi sistemul, ci inspiraţia sau harul Divin care leagă nu numai cele două lumi, cea interioară şi cea exterioară, adică eul şi non-eul aici, ci lumea de-aici cu cea de dincolo, văzute ierarhic. Istoria, în care ancorează toţi care absolutizează devenirea, atestă că Adevărul este transcendent în esenţă şi nu are izvorul în om şi în natură.

Deci, o Mărturisire de credinţă, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să exprime Adevărul revelat de Dumnezeu.

Concluzia care se desprinde din cele înfăţişate mai sus este o definiţie de lucru:

O Mărturisire de credinţă este un sistem de convingeri teologice, elaborat pe structura unui crez teologic istoric, care prezintă formularea logică a gândirii unei entităţi raţionale, reflectă un întreg ontic şi exprimă Adevărul revelat de Dumnezeu.

II. Argumente în favoarea necesităţii existenţei sau elaborării unei Mărturisiri de credinţăÎn viaţa de credinţă un credincios adevărat nu trebuie să aibă o gândire utilitaristă,

dar, totuşi, se ridică întrebarea: de ce este necesar şi util să existe sau să fie elaborată o asemenea Mărturisire? Ce funcţii poate împlini existenţa sa?

A. Argumentul maturizării spiritualeMaturizarea spirituală este posibilă doar dacă un om cunoaşte şi crede spusele

Bibliei. Avem de-a face, deci, cu o relaţie triunghiulară, persoană-Biblie-credinţă.

102 DEX 1998, http://dexonline.ro/search.php?cuv=sistem103 Petre Ţuţea, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Cartea întregurilor logice”, edit. Timpul, Iaşi, 1993, p. 5.

42

Credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”104. Biblia furnizează obiectele care pot fi nădăjduite şi crezute, lucrurile care nu se văd dar care pot fi apropriate prin credinţă. Teologic vorbind, există fides qua creditur, adică „credinţa prin care se crede”, încrederea şi convingerea lăuntrică, precum şi fides quae creditur, „credinţa care este crezută”, adică să cunoşti obiectul credinţei tale, să ştii care-ţi sunt lucrurile făgăduite.105

O credinţă vagă, de tip mistic, nefundamentată pe Sfânta Scriptură, se va evapora într-un abur, iar o cunoaştere temeinică a Bibliei, pe un plan pur intelectual, dar neînsufleţită de credinţă, îţi va usca rădăcinile.

Dar care să fie relaţia dintre Biblie şi o Mărturisire de credinţă? O prezint prin cuvintele elocvente ale lui Phillip Schaff, istoric al Bisericii. El spune că o Mărturisire de credinţă...

Nu este co-ordonată Bibliei, ci întotdeauna subordonată ei, aceasta fiind singura regulă infailibilă a credinţei şi practicii creştine. Valoarea Crezurilor depinde de măsura în care ele sunt în acord cu Scripturile. În cel mai bun caz, un Crez omenesc este doar o expunere relativ corectă şi aproximativă a adevărului revelat, şi poate fi îmbunătăţită prin cunoaşterea progresivă dobândită de Biserică, în timp ce Biblia rămâne perfectă şi infailibilă. Biblia este de la Dumnezeu; Mărturisirea este răspunsul omului dat Cuvântului lui Dumnezeu (…). Biblia este norma normans; Mărturisirea, norma normata. Biblia e Regula credinţei (regula fidei); Mărturisirea, regula doctrinei (regula doctrinæ). Prin urmare, Biblia are o autoritate absolută şi divină, iar Mărturisirea doar una relativă şi eclesiastică. Biblia reglementează credinţa religioasă generală şi practica, atât a laicilor cât şi a clerului; simbolurile reglementează învăţătura publică dată de slujitorii Bisericii, după cum Constituţiile şi Canoanele reglementează guvernarea iar Liturghierele şi cărţile de imnuri reglementează închinarea Bisericii.106

O Mărturisire de credinţă „niciodată nu precede credinţa, ci o presupune.”107

Pe de-altă parte, inexistenţa unei Mărturisiri este extrem de păgubitoare pentru natura raţională şi sistematică a omului:

Nevoia de teologie şi de crezuri provine din două fapte fundamentale. Unul este natura omului ca fiinţă inteligentă. (...) Ceea ce nu poate fi analizat critic şi exprimat cu o claritate rezonabilă nu poate revendica supunerea întregii fiinţe a omului. Înţelegerea este necesară pentru angajamentul deplin al omului. Reiese că credinţa trebuie verbalizată şi făcută inteligibilă. Prin aceasta nu spunem că credinţa trebuie îngrădită între limitele raţiunii, dar înseamnă într-adevăr că credinţa nu trebuie să pretindă nici închiderea minţii, nici sacrificiul integrităţii gândirii.Credinţa creştină108 susţine şi faptul că Dumnezeu este Adevărul şi izvorul întregului adevăr. Să fim înţeleşi, Dumnezeu este dragoste, precum şi adevăr; voinţă, la fel de bine ca şi gândire. În timp ce Dumnezeu poate fi adevărul, adevărul nu este Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu trebuie să fie cunoscut şi slujit, El trebuie să fie cunoscut şi slujit cu gândirea, la fel ca şi cu inima şi voinţa. Un angajament care nu-I slujeşte lui

104 Epistola către evrei, 11:1.105 Epistola către evrei, 11:13.106 Phillip Schaff http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html, cap. I, par. 3107 Phillip Schaff http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html108 …la fel şi cea mesianică.

43

Dumnezeu cu gândirea este întotdeauna periculos şi iresponsabil. Într-adevăr, articularea credinţei în cuvinte inteligibile nu doar că va clarifica credinţa, ci devine ea însăşi mijlocul unei dedicări mai profunde a inimii şi a minţii. Teologia şi crezurile sunt o slujire a lui Dumnezeu prin viaţa minţii şi sunt indispensabile oricărei alte slujbe care-I poate fi adusă lui Dumnezeu.109

B. Argumentul smerenieiSfânta Scriptură se studiază cu credinţă, dar nu numai cu credinţă, ci şi cu

smerenie. Aceeaşi smerenie e necesară şi pentru a înţelege că este foarte posibil ca lumina pe care Duhul Sfânt o dăruieşte credinciosului, El s-o mai fi dăruit înainte şi altor credincioşi. În sensul acesta, C.H. Spurgeon, „prinţul predicatorilor”, a comentat:

Să nu vă credeţi atât de deştepţi încât să gândiţi sau să spuneţi că puteţi expune Scriptura fără asistenţa operelor învăţaţilor veniţi de la Dumnezeu care s-au trudit înainte de voi în ogorul propovăduirii… Pare ciudat că anumiţi oameni care vorbesc atât de mult despre ceea ce Duhul Sfânt le descoperă lor preţuiesc atât de puţin ceea ce El le-a descoperit altora.110

C. Argumentul sistematizării în apologeticăAcest argument este strâns legat de cel de mai sus, dar e mai concentrat: un

credincios trebuie să fie gata oricând să răspundă111 oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el, cu blândeţe şi teamă (I Petru 3:15), ştiind ce afirmă sau contestă Sfânta Scriptură. Afirmaţiile şi contestările ei nu sunt enumerate în Biblie în mod sistematizat, dar într-o Mărturisire ele sunt organizate în funcţie de subiecte.

În altă ordine de idei, acolo unde adunările au o Mărturisire articulată, există şanse să se ridice oameni care gândesc şi problematizează (Evr. 5:11-14), care ştiu ce cred şi trăiesc ceea ce cred, şi chiar unii care vor deveni slujitori ai Cuvântului şi teologi sistematicieni sau dogmaticieni. Or, Sfintele Scripturi lasă să se înţeleagă (Lc. 1:2) că pe Pământul acesta nu există o onoare mai mare decât aceea de a fi chemat de Cel Preaînalt pentru a fi slujitor al Sfântului Său Cuvânt.

D. Argumentul socializant istoricMai sus indicam faptul că noii convertiţi la credinţa în Mesia erau dăscăliţi de

credincioşii mai experimentaţi. Catehumenii vedeau felul curat de trai al celor maturi şi şi-l însuşeau, dar catehizarea orală îşi avea şi ea rolul său: catehumenilor li se predau adevărurile biblice şi erau avertizaţi cu privire la erori şi erezii. Auzind adevărul explicat intelectual, catehumenii erau fundamentaţi biblic în credinţa lor. Se petrecea, astfel, ceea ce Fericitul Augustin spunea în forma „Credo ut intelligam”112, iar Anselm de Canterbury repeta ca un ecou „Fides quaerens intellectum”.113 La fel şi în zilele noastre: atunci când un om este convertit de curând, întâlnirile sale cu „părintele duhovnicesc” şi catehizarea pe baza unei Mărturisiri de credinţă va duce la o relaţie interpersonală mai strânsă.

109 John H. Leith (ed.), op. cit., p. 1-2.110 http://www.creeds.net/creed.htm111 Apologia (gr.): o pledoarie defensivă. De-aici provine familia de cuvinte „apologie, apologetică”, precum şi scriitorii apologeţi din creştinismul timpuriu.112 „Cred pentru a înţelege” (lat.).113 „Credinţa care caută să înţeleagă” (lat.).

44

Comunităţile de credinţă nu sunt numai lăcaşe unde oamenii se adună pentru a studia Sfânta Scriptură, ci şi pentru a se încuraja în viaţa de credinţă şi pentru a socializa.

E. Argumentul relaţional prezentUn alt argument al existenţei unei Mărturisiri este cel relaţional prezent: un

credincios care doreşte să se alipească de o adunare va putea solicita Mărturisirea acesteia, pentru a vedea dacă adunarea respectivă este curată doctrinar şi nu se va alipi de o comunitate eretică

F. Argumentul transparenţeiO adunare care nu are o asemenea Mărturisire de credinţă îşi privează credincioşii

de posibilitatea de a aprofunda unele articole de credinţă sau unele doctrine şi de a se maturiza astfel biblic şi teologic. O asemenea adunare fie nu conştientizează utilitatea acestei lucrări, fie nu ştie precis ce crede, fie caută să amăgească oamenii, lăsându-i să creadă că, aparent, există o unitate de convingeri religioase şi că toţi cred aceleaşi învăţături.114

Ioan Ică aprofundează aceste convingeri ale noastre. Inserăm un pasaj din acelaşi articol „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, dar invităm cititorii să lectureze cu prudenţă şi cum grano salis. O Mărturisire de credinţă...

...reprezintă o necesitate şi un terminus ad quem al Descoperirii dumnezeieşti şi al tradiţiei dogmatice dinamice, care se cere fixată de către Biserică în formulări cuprinzătoare, clare, concise şi fără echivoc, ca răspuns în faţa ereziilor şi posibilităţii de interpretare diferită a datului revelat pur, precum şi a nevoilor credincioşilor de apărare, ca şi de concentrare şi, explicare mai pe larg a ceea ce trebuie să creadă. Nevoia lor a fost constantă, din momentul în care s-a constatat că, după căderea omului în păcat şi din pricina ei, Cuvântul lui Dumnezeu se poate înţelege greşit şi chiar şi simboalele de credinţă, din pricina scurtimii lor, golurile lăsate de formulele lor generale, pot fi umplute de erezii. De fapt, toate Mărturisirile de credinţă au fost socotite totdeauna ca o dez-voltare şi explicare, într-o formă mai explicită a învăţăturilor cuprinse pe scurt şi virtual în Simbolul niceo-constantinopolitan. Şi al doilea, ca singura autoritatea Bisericii, în calitatea ei de "stâlp şi întărire a adevărului" (1 Tim. 3, 15), ca una ce are pe Iisus Hristos capul ei şi pe Duhul Sfânt care o călăuzeşte "spre tot adevărul" (Ioan, 16, 17) şi este izvorul infailibilităţii ei, are dreptul şi îndatorirea ca, în anumite momente ale existenţei sale, sprijinindu-se ferm pe Revelaţia dumnezeiască şi întrunită în sinoade sub asistenţa Duhului Sfânt, să creeze şi să aprobe astfel de Mărturisiri de credinţă, ca mijloace de pază a dreptei credinţe şi cărora consensul întregii Biserici de pretutindeni le dă autoritatea de călăuze vrednice de toata încrederea. Evident, Biserica este infailibilă numai şi pentru păzirea şi exprimarea fără greşală a adevărului revelat, primit de la Hristos, deci pentru că este şi rămâne permanent în adevărul lui Hristos. De aceea, pe de o parte Biserica este "stâlp şi întărire a adevărului", iar pe de altă parte adevărul descoperit şi credinţa dreaptă este stâlp şi întărire a Bisericii. De aceea hotărârile de credinţă ale Sinoadelor ecumenice nu sunt socotite infailibile dinainte, ci numai după aceea de către conştiinţa comună a Bisericii, dacă şi întrucât exprimă fidel credinţa dreaptă, transmisă în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie în Biserică, şi sunt acceptate de către pleroma Bisericii ca "Cuvânt al Domnului".

114 Care dintre opţiuni este mai tristă?...

45

G. Argumentul religiologicUn alt argument pentru care este necesar să existe Mărturisiri de credinţă, atât în

cadrul unei Qehilah, adică al Comunităţii de credinţă mesianică, şi în cadrul unei Ekklesia, adică o adunare creştină este, de fapt, un motiv îngemănat, furnizat de două dintre disciplinele care alcătuiesc religiologia – mă refer la istoria religiilor şi la sociologia religiilor. Prima faţetă a argumentului este formulată astfel de Joseph Mitsuo Kitagawa, care-l citează pe Joachim Wach:

Experienţa religioasă pură are, în general, trei tipuri de expresie: Teoretică: prin simbol, concept, doctrină şi dogmă; Practică: prin cult şi adorare; Sociologică: prin grupări şi asociaţii de cult.115

Cealaltă faţetă a argumentului provine din spaţiul sociologiei religiilor şi este puţin mai amplu: sociologii religiilor au enunţat câteva criterii pe baza cărora se poate identifica şi distinge o biserică, sau chiar şi o comunitate de credinţă dumnezeiască de o gloată, de un club social, şi chiar de un grup de prieteni credincioşi. Aceste elemente sunt următoarele:

Logocentralitatea: Sfintele Scripturi sunt în „mijlocul” comunităţii; În cadrul comunităţii se predică pe baza Bibliei şi biblic; În cadrul comunităţii există o structură de autoritate: pastor, presbiter, bătrân,

rabin, preot, etc; În cadrul comunităţii există o „Mărturisire de credinţă” (eventual şi un

„Statut” sau „Regulament de ordine interioară”); În cadrul comunităţii există Sacramente, sau Taine, sau Acte de cult (cel puţin

botezul şi Cina Domnului); În cadrul comunităţii există metodologii de perpetuare şi de supraveghere a

lucrării duhovniceşti, şi chiar disciplinatorii (mustrare, interzicerea împărtăşirii, excomunicare, etc, conform „Statutului” sau „Regulamentului de ordine interioară”).

Din punctul de vedere al istoriei şi sociologiei religiilor, comunităţile de credinţă care nu au o Mărturisire de credinţă nu au tipul de expresie teoretică al doctrinei şi dogmei şi nu sunt considerate a fi biserici.116

Acum, după ce am enumerat argumentele în favoarea existenţei unei Mărturisiri de credinţă concluzia se impune clar:

Locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă atât pentru un credincios activ în cadrul unei Qehilah, adică o comunitate de credinţă mesianică, sau în cadrul unei

115 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitru, p. 119. Pentru localizarea citatului, a se vedea Joachim Wach, Sociologia religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54.116 Criteriile biblice pe baza cărora o grupare de oameni poate fi considerată a fi biserică este o altă discuţie, mult mai nuanţată, care nu-şi are locul aici. Capitolul DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI (QEHILAH) din partea a II-a a Mărturisirii de credinţă a Fundaţiei MESIANIC, prezintă, într-adevăr, câteva repere.

46

Ekklesia, adică o adunare creştină este, deci, de o valoare foarte mare. Locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă pentru o Qehilah, sau pentru o Ekklesia, adică o adunare creştină este de o valoare şi mai mare.

Pentru a-l parafraza pe John H. Leith, pentru orice comunitate de credinţă, mesianică sau creştină, Mărturisirea de credinţă trebuie să fie „un stindard, un strigăt de luptă împotriva firii pământeşti, a diavolului şi a lumii”.117

Această scurtă istorie a apariţiei şi dezvoltării Mărturisirilor de credinţă se încheie aici, iar partea a II-a, cea dogmatică, va conţine Mărturisirea de credinţă a Fundaţiei MESIANIC.

PARTEA A II-A

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂA FUNDAŢIEI „MESIANIC”

117 John H. Leith (ed.), op. cit., p. 9.

47

De Michael REINHARDT

PRECUVÂNTARE

Repetăm aici afirmația lui Joseph Mitsuo Kitagawa care, citându-l pe Joachim Wach, a spus că acesta „a remarcat odată că experienţa religioasă are trei tipuri de expresie: teoretică, prin simbol, concept, doctrină şi dogmă; practică, prin cult şi adorare; şi sociologică, prin grupări şi asociaţii de cult.”118

Ca atare, o Mărturisire de credinţă poate deveni obiectul de studiu al câtorva discipline ştiinţifice; mai întâi de toate, teologia: pe harta disciplinelor teologice, o Mărturisire, fiind un simbol scris al credinţei unei comunităţi de închinători, intră în categoria teologiei dogmatice sau sistematice, precum şi în categoria – mai rar amintită – a teologiei simbolice.

Apoi, o asemenea Mărturisire poate fi cercetată de către istorie, sau mai bine zis de ramura istoriei religiilor, care uneori trebuie să aproximeze datele elaborării unor documente semnificative, dar acum le are deja precizate în documentele emise, dimpreună cu cadrul de gândire emitent şi destinatarii săi.

118 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119. Pentru localizarea citatului, a se vedea Joachim Wach, Sociologia religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54.

48

În al treilea rând, sociologia religiilor este de-asemenea interesată de Mărturisiri, şi lucrul acesta nu trebuie bagatelizat.

Cam în această grilă interpretativă trebuie lecturat acest document, această Mărturisire de credinţă a Fundaţiei „MESIANIC” din Cluj-Napoca, România, emisă în luna Av/ august 2011.

Pentru a simplifica înţelegerea lucrurilor expuse aici, trebuie să spunem că dogmele, doctrinele şi convingerile prezentate aici sunt înfăţişate din punctul de vedere al teologiei mesianice. Înainte de a le prezenta, trebuie să precizăm ce înseamnă mesianismul şi, apoi, ce înseamnă teologia mesianică.

Mesianismul este credinţa într-un Mesia, adică un Răscumpărător şi un Mântuitor omenesc. Într-un fel sau altul, mai multe religii conţin conceptul de Mesia; budismul îl denumeşte Maitreya, hinduismul îl denumeşte Kalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant, taoisimul îl denumeşte Li Hong, iar islamismul şiit, Mahdi.119 Aceste religii pot fi denumite „mesianice”.

Iudaismul, pe de altă parte, are în Sfintele Scripturi conceptul de Mesia, pe care l-a valorizat, iar creştinismul l-a preluat şi l-a dezvoltat, aplicând acest concept Persoanei lui Iisus Hristos. Toate aceste religii consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi eforturile omeneşti nu pot s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie divină printr-un om selectat special şi susţinut.

Aici trebuie menţionat faptul că Mesia nu are misiunea de a salva singur lumea, ci şi oamenilor li s-a adresat invitaţia de a participa. Unii îşi asumă această sarcină grea şi, prin acţiunile lor benefice, concrete, vor să urgenteze instaurarea epocii mesianice. Ca atare, credinţa în Mesia zămisleşte mesianismul.

Mesianismul sau mesianismele zămislite pot fi studiate din diverse unghiuri: sociologia va studia manifestările sale sociale; psihologia va cerceta viaţa psihică, colectivă şi individuală, sau va sublinia calităţile excepţionale ale personalităţii mesianice. Pot fi cercetate şi evidenţiate modurile în care ideea mesianică face parte dintr-un ansamblu de concepte religioase şi examinate felurile în care această idee se integrează unei anumite teologii sau istoriei ideilor.120

Revenim acum la teologia mesianică iudaică, aşa cum este ea văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al Messianic Jewish Theological Institute. Ca definiţie de lucru, el propune următoarea formulare:

Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua.Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti.121

119 http://en.wikipedia.org/wiki/Messianism120 Apud Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, tr. Ţ. Goldstein, p. 9.121 Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY

49

Pentru a-l parafraza pe Millard Erickson122, am putea spune că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despre doctrine şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modus vivendi, asupra unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung.

În lucrarea de faţă, noi am pornit de la definiţia de lucru de mai sus şi am elaborat „Mărturisirea de credinţă a Fundaţiei MESIANIC”. Am înfăţişat concepţiile noastre despre Dumnezeu şi despre Yeşua din Naţereth, Iisus Nazarineanul, despre om, despre păcat şi răscumpărare, despre scopurile lui Dumnezeu în Creaţie şi istorie şi despre destinul omenirii. Am simţit că avem toată libertatea să întrebuinţăm descoperiri pe care Adonai, Stăpânul, le-a făcut credincioşilor Săi şi din alte comunităţi de credinţă decât cea mesianică iudaică; lor le-a fost dată manifestarea Duhului spre folosul altora (Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 12:7). În consecinţă, am utilizat destul de generos termeni, sintagme, concepte provenite din teologie şi din religiologie, din ebraică, greacă, latină, germană, am inserat citate preluate de la diferiţi gânditori şi, la finalul lucrării, am redat şi un Vocabular, în vederea comprehensiunii. Regretăm faptul că nu întotdeauna am putut preciza sursa bibliografică: uneori am notat citatele în urmă cu ani de zile şi am pierdut sursa. Mea culpa!

Repetăm îndemnul apostolic: ,,...Cercetaţi toate lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău”123.

Încheiem cu doxologia din Epistola către romani, 11:36:

Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci!

Amin.

Pornind de la necesitatea de a prezenta cu claritate dogmele şi convingerile noastre, precum şi de la necesitatea de a ne delimita de convingerile pe care nu le susţinem, înfăţişăm următoarea

122 Millard J. Erickson, Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006, p. 20-21.123 Întâia epistola către tesaloniceni, 5:21,22.

50

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10) următoarele dogme şi convingeri:

SECŢIUNEA I

DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ

Capitolul I

DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă124:

124 Pentru concepte de genul dogma, theologoumenon, adiaphoron, etc., cu care am operat în demersul nostru teologic, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

51

Revelaţia este acel act al lui Dumnezeu prin care El Se descoperă pe Sine sau comunică minţii un adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut pe nici o altă cale. Revelaţia poate avea loc într-un act izolat, instantaneu, sau se poate extinde pe o perioadă lungă de timp; şi această comunicare de Sine sau de adevăr al Său poate fi percepută de mintea umană în diferite grade de plinătate.125

Există două tipuri de revelaţie: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Ele sunt distincte în ceea ce priveşte conţinutul, scopul şi destinatarii lor.

I. Revelaţia naturală (generală) „se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii.” Ea constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei, istoriei şi conştiinţei.A. Revelaţia prin creaţie: Gen. 1 & 2; Isaia 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Psalmul

8:1-3; 19:1,2; Fapte 14:15-17; Romani 1:18-21. Scopul acestei revelaţii este slăvirea lui Dumnezeu şi îndemnul adresat omului de a-L căuta pe Dumnezeu şi a accepta relaţia mântuitoare pe care El o oferă în Mesia.

B. Revelaţia prin istorie: Psalmul 75:6,7; Fapte 17:26,27; Romani 13:1. Vezi şi Exod 9:13-17; Deuteronom 7:1; 9:1; Iosua 6-12; II Regi 19:35,36 cu Isaia 10:5-19; 44:24-45:7; 46:9,10; Ieremia 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4; Ezechiel 31:1-14; Daniel 7:7,8,23,24; 8:1-21; 11:5-35; Naum 3:1-7; Habacuc 1-2; Proverbe 14:34; Romani 9:17.

C. Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om126: Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16. Prin analogie127, deşi mărginite şi păcătoase, totuşi minţile omeneşti mai păstrează rămăşiţe ale cunoaşterii naturii nemărginite şi sfinte a lui Dumnezeu.

II. Revelaţia supranaturală (specială) înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor biblice, al profeţiilor, prin Sfintele Scripturi128, prin Yeşua ha-Maşiyach129, şi prin experierea personală directă.A. Revelaţia prin miracole: Exod 4:2-5; I Regi 18:24; Ioan 5:36; 20:30,31;

Fapte 2:22.

A. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa 12:3, împlinit în Galateni 3:8; Genesa 49:10, împlinit în Evrei 7:14; Isaia 1:1; Amos 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ieremia 38:21; Ezechiel 2:2; 11:5; 24; Mica 3:8; vezi şi articolul „Profeţii mesianice”, pe site-ul www.mesianic.org

125 Henry C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 8.126 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu.127 Via analogiae (lat.): modul de a atribui lui Dumnezeu caracteristici bazat pe conceptul proporţionalităţii sau similarităţii relaţiilor.128 Sfintele Scripturi: Kitvey ha-Qodeş, formate din Tanakh (acronim pentru Torah – Legea, Neviim – Profeţii, şi Ketuvim – Scrierile, ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament), şi Ha-Beriyth Ha-Chadaşah – cărţile Legământului Înnoit, denumite tot incorect, Noul Testament.129 Yeşua ha-Maşiyach sau Iesous ho Christos: I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul.

52

B. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exod 24:4; 31:18; Psalmul 19:7,8; 102:18; Habacuc 2:2; I Corinteni 12:6; II Timotei 3:16,17; II Petru 1:21; Apocalipsa 1:11.

C. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach: Iisus Hristos este suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Matei 7:28,29; Ioan 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3; vezi şi mai jos.

D. Revelaţia prin experiere personală directă: în toate epocile, oamenii au avut întâlniri existenţiale personale cu Dumnezeu. Întrucât nu au înţeles şi nu au putut asimila infinitudinea Sa, ei nu L-au „experimentat” pe Dumnezeu, ci L-au experiat. El este cognoscibil, dar incomprehensibil în esenţa Sa (Psalmul 145:3; 147:5; Romani 11:33). Numai Dumnezeu Îl poate înţelege şi asimila total pe Dumnezeu: „Finitum non capax infinitum.”130 Oamenii pot să-L cunoască doar parţial, să-L experieze (Iov 11:7. Vezi şi Genesa 5:24; 6:9; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exod 3:4; Iosua 1:1; Judecători 6:25; I Samuel 3:4; 23:9-12; I Regi 17:2-4; Isaia 6:8; Matei 3:16,17; Ioan 12:27,28; Marcu 9:7; Fapte 8:29; 9:4-6; 9:10; I Corinteni 2:7,10-13; II Corinteni 3:18; Romani 8:14-16; I Petru 1:8; II Petru 1:3,4,21). În experierea personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi să fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.131

III. Relaţia dintre revelaţia naturală şi cea supranturală poate fi exprimată după cum urmează: „Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.”132

Capitolul al II-lea

DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ(BIBLIOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Revelaţia naturală şi providenţa manifestă în ele însele într-atât de mult bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât omul nu se poate scuza în nici un fel; el poate conştientiza existenţa Creatorului (Psalmul 19:1-6; Fapte 14:16,17;

130 „Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.131 Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry.132 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 11.

53

17:25-29; Romani 2:14-16). Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a da cunoştinţa lui Dumnezeu şi a voii Sale care este necesară pentru mântuire (Psalmul 19:7-14; Romani 1:19-21; 2:14,15). Aşadar, Dumnezeu a considerat benefic să Se descopere în diferite timpuri şi pe diferite căi, şi să declare omenirii voia Lui (Exod 31:18; Deuteronom 29:29; Evrei 1:1). Apoi, pentru a păstra şi propaga mai bine adevărul, şi pentru a-i înrădăcina mai sigur pe credincioşii Săi împotriva ispitelor firii, precum şi a răutăţii lui Satan şi a lumii, El a ales să pună Cuvântul Său într-o formă scrisă; Sfintele Scripturi (Kitvey ha-Qodeş) sunt absolut necesare pentru cunoaştere, credinţă, viaţă şi mântuire, întrucât acum Dumnezeu nu Se mai descoperă oamenilor la fel cum o făcea în trecut (Proverbe 22:19-21; Romani 15:4; II Petru 1:19,20).

II. Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său scris printr-un proces de dublă paternitate: Duhul Sfânt133 i-a insuflat pe autorii umani şi i-a supravegheat astfel încât ei, folosindu-şi propriile personalităţi şi diferitele stiluri de scris, au consemnat în scris şi au redactat mesajul lui Dumnezeu dat omului (II Petru 1:20,21), care nu are erori (Matei 5:18; II Timotei 3:16).

III. Sfânta Scriptură face parte din revelaţia specială dată de Dumnezeu omului şi constă din cărţile „Vechiului Legământ” şi din cărţile „Legământului Înnoit”134. Ea este o revelaţie obiectivă, propoziţională (I Tesaloniceni 2:13; I Corinteni 2:13), insuflată de Dumnezeu în fiecare cuvânt (II Timotei 3:16), infailibilă (nu poate greşi), absolut inerantă (nu are greşeală) în documentele originale (autografe), Cuvântul scris al lui Dumnezeu inspirat în egală măsură în toate părţile sale (I Corinteni 2:7-14; II Petru 1:20,21).A. Subscriem Declaraţiei de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978.135

IV. Sfânta Scriptură136 este singura autoritate clară, necesară, suficientă, sigură şi infailibilă a cunoştinţei, credinţei şi ascultării practice mântuitoare (Deuteronom 6:4-9; Isaia 8:20; 48:12-16; Proverbe 3:1-6; Psalmul 119:89,105; Matei 5:18; 24:35; Luca 16:29,31; Ioan 3:5b; 16:12,13; 17:17; I Corinteni 2:13; Romani 8:14-17; Efeseni 2:20; II Timotei 3:15-17; Evrei 4:12; II Petru 1:20,21).137

V. În iudaism Sfânta Scriptură este alcătuită din canonizarea unui set de cinci cărţi scrise de Moşe138, denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor (Profeţii mari, adică Isaia, Ieremia şi Ezechiel, şi cei doisprezece profeţi mici139) şi din Ketuvim (Scrieri sau Hagiografe). Acestea împreună formează Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim

133 Duhul Sfânt: Ruach ha-Qodeş (ebr.).134 He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-Beriyth Ha-Chadaşah (ebr.) nu înseamnă „Noul Testament”, ci „Legământul Înnoit”. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.135 Vezi http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt sauhttp://www.bible-researcher.com/chicago1.html136 Sfânta Scriptură: Kitvey ha-Qodeş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.137 Vezi Wayne Grudem, Teologie sistematică, pp. 47-144.138 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.139 Cei doisprezece (profeţi mici): şenem asar (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

54

(Romani 3:2). Cu excepţia unor pasaje scurte, scrise în aramaică, Tanakh-ul este scris în limba ebraică.A. O convingere nedogmatică140 personală este aceea că limba ebraică biblică

este nu numai limba Revelaţiei, dar şi limba revelată. Ea este Laşon ha-qodeş, limba sfântă.

VI. La aceste cărţi, Biserica creştină a mai adăugat un corpus de 27 de cărţi, formate din Evanghelii, cartea Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa. Biserica a denumit cărţile Tanakh-ului drept Vechiul Testament, iar celelalte le-a denumit Noul Testament. A. Scripturile Legământului Înnoit au fost scrise în limba greacă, o limbă care

nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, ci pentru funcţionalitatea sa, ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.

VII. În ceea ce ne priveşte, pentru cărţile Tanakh-ului sau ale Vechiului Testament noi vom folosi în mod preponderent sintagma „Cărţile Vechiului Legământ”, iar pentru cărţile Noului Testament vom utiliza sintagma „Cărţile Legământului Înnoit.”

VIII. Noi grupăm „Cărţile Vechiului Legământ” pe principii istorice şi tematice, după cum urmează:A. Torah, adică cele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Genesa, Exod,

Levitic, Numeri şi Deuteronom. Toate celelalte cărţi ale Tanakh-ului, Profeţii şi Scrierile, se fundamentează pe Torah şi construiesc pe ea;

A. Iosua;B. Judecători;C. Rut;D. Cărţile lui Samuel, respectiv I Samuel şi II Samuel;E. Cărţile Regilor, respectiv I Regi (Împăraţi) şi II Regi (Împăraţi);F. Cărţile Cronicilor, respectiv I Cronici şi II Cronici;G. Ezra;H. Neemia;I. Estera;J. Cărţile profeţilor:

1. Obadia;2. Ioel;3. Iona;4. Amos;5. Osea;6. Isaia;7. Mica;8. Ţefania;9. Naum;10. Ieremia şi Plângerile lui Ieremia;11. Habacuc;12. Daniel;13. Ezechiel;

140 Theologoumenon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

55

14. Hagai;15. Zaharia;16. Maleahi;

K. Literatura sapienţială:1. Iov;2. Psalmii;3. Cărţile lui Solomon, respectiv Cântarea cântărilor, Proverbele şi

Eclesiastul.IX. „Cărţile Legământului Înnoit” vor fi redate mai jos, sub forma unui „arc de

triumf” care are ca bază cărţile istorice ale Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor, coloanele sunt construite din epistolele adresate mai întâi evreilor apoi şi ne-evreilor.

X. Întregul plan şi scop al lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile care Îi aduc slavă, la mântuirea oamenilor, la credinţă şi viaţă este prezentat fie în mod expres, fie conţinut în mod necesar în Sfânta Scriptură. La aceste Sfinte Scripturi nu trebuie să se adauge nimic niciodată (Apocalipsa 22:18,19), nici în urma unei aşa-zise noi „revelaţii” din partea Duhului, nici provenind din tradiţiile omului (Galateni 1:8,9; II Timotei 3:15-17).

XI. Sfânta Scriptură nu dă instrucţiuni până în cele mai mici detalii privitoare la conduită şi bună rânduială, ci trasează această sarcină şi conştiinţei răscumpărate a credinciosului şi simţului realităţii141 (I Corinteni 11:13,14; 14:26,40; Evr. 5:14).

XII. Prin purtarea de grijă dumnezeiască, semnificaţia Sfintelor Scripturi a fost păstrată intactă de-a lungul veacurilor. Limbile originale nu sunt cunoscute tuturor oamenilor lui Dumnezeu, care sunt interesaţi de Scripturi, care au dreptul şi privilegiul de a le cunoaşte şi au porunca de a le citi (Fapte 15:15) şi de a le cerceta (Ioan 5:39) în frică de Stăpânul. În consecinţă, ele au fost traduse în limbi vorbite (I Corinteni 14:6,9,11-12,24,28), pentru ca, o dată ce Cuvântul lui Dumnezeu va fi fost însuşit de oameni pe deplin, până ce el devine os din oasele lor şi carne din carnea lor, ei să I se închine lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui şi, prin răbdare şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde (Romani 15:4). În plus, credincioşii pot apela la ele ca la o instanţă supremă în orice controverse privitoare la religie (Isaia 8:20).

XIII. Este posibil ca mărturia vreunui om sau a unei întregi comunităţi a lui Dumnezeu să ne mişte şi să ne lămurească într-atât încât vom dobândi respect faţă de Sfintele Scripturi. Seriozitatea problemei, eficienţa doctrinei, maiestuozitatea stilului, consensul şi armonia în care sunt toate părţile sale, lipsite de contradicţii interne, scopul întregului (care este slăvirea lui Dumnezeu), descoperirea pe care ne-o dă, aceea a singurei căi prin care omul poate ajunge la mântuire, perfecţiunea întregii scrieri, şi multe alte calităţi neasemuite, sunt argumente suficiente prin care Scriptura se validează pe sine însăşi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, nu aceste mărturii exterioare ajung să ne convingă pe deplin şi să ne facă siguri despre adevărul infailibil şi despre autoritatea Bibliei, ci numai Autorul ei, Dumnezeu-Adevărul (Ioan 17:17). Ruach ha-Qodeş, adică Duhul Sfânt, lucrează înlăuntrul nostru şi mărturiseşte despre Cuvânt inimilor noastre şi în inimile noastre (Ioan

141 Vezi semnificaţia termenului adiaphoron din Vocabularul de la finalul lucrării şi Despre libertatea în Mesia şi libertatea de conştiinţă.

56

16:13-15; I Ioan 2:20,27; I Corinteni 2:10-12). De aceea primim noi Scriptura: nu numai pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu (II Tesaloniceni 2:13; II Timotei 3:16; II Petru 1:19-21; I Ioan 5:9); ci şi pentru că Duhul Sfânt ne-a prelucrat inimile în vederea primirii ei (I Corinteni 2:9-12).

XIV. Cărţile denumite în mod curent „apocrife”142 nu sunt inspirate de Dumnezeu şi conţin erori; ca atare, nu fac parte din canonul Scripturii prezentat mai sus şi, de aceea, ele nu au autoritatea de a furniza temei de învăţătură în comunitatea de credinţă a lui Dumnezeu.143 La fel ca pseudoepigrafele, ele trebuie folosite numai ca alte scrieri omeneşti (Luca 24:27,44; Romani 3:2), care aruncă lumină asupra contextului istoric sau descriu aşteptări, frământări, situaţii de viaţă etc.

Diagramă preluată de la Daniel Brânzei, din Biblia cu explicaţii, şi adaptată.

Întâia epistolă

către Timotei

A doua epistolă către Timotei

Epistola către Titus

Epistola către

Filimon

Apocalipsa Epistola către filipeni

A treia epistolă a lui

Ioan

Epistola către efeseni

A doua epistolă a lui

Ioan

Epistola către coloseni

142 Deutero-canonice sau anagunoskomena (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.143 Vezi art. 6 din Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563.

57

Întâia epistolă soborni-

cească a lui Ioan

Epistola către romani

Epistola lui Iuda

A doua epistolă către

corinteniEpistola către

evreiÎntâia

epistolă către corinteni

A doua epistolă soborni-

cească a lui Petru

A doua epistolă către tesaloniceni

Întâia epistolă soborni-

cească a lui Petru

Întâia epistolă către tesaloniceni

Epistola soborni-

cească a lui Iacov

Epistola către galateni

Epistolele adresate îndeosebi evreilor

Epistolele adresate îndeosebi ne-evreilor

EVANGHE-LIA DUPĂ

MATEI

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

EVANGHE-LIA DUPĂ

LUCA

EVANGHE-LIA DUPĂ

IOAN

FAPTELE APOSTO-

LILOR

Capitolul al III-lea

DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile care-I aduc slavă, cu privire la credinţă, la viaţă şi la mântuirea săvârşită şi oferită omului, sunt specificate în Sfânta Scriptură atât de clar şi de deschis, încât nu doar cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, cu mijloace aflate la îndemâna lor, pot ajunge la o înţelegere suficientă a lor (Psalmul 19:7; 119:130).

58

II. Aceste mijloace aflate la îndemâna credincioşilor care vor să trăiască împlinind Cuvântul lui Dumnezeu sunt studierea Bibliei cu reverenţă, cu dorinţa de a o cunoaşte şi a trăi curat, o viaţă de rugăciune temeinică şi disponibilitatea de a auzi sfaturile comunităţii hermeneutice în care există oameni înzestraţi cu daruri de sfătuire şi/sau predicare (Efeseni 4:11-15). Ca rezultat al acestor bunuri duhovniceşti şi al luminării conştiinţei de către Duhul Sfânt (Romani 9:1), credincioşii vor avea parte de edificare personală (Iuda 20).

III. Deci, Judecătorul suprem, prin care trebuie rezolvate, hotărâte şi examinate toate controversele religiei, toate decretele conciliilor, opiniile vechilor scriitori, doctrinele omului, şi alte duhuri, şi în sentinţa căruia trebuie să rămânem, nu poate fi altul decât Sfânta Scriptură descoperită de Duhul Sfânt; credinţa noastră este decisă finalmente pe baza Scripturii astfel descoperite (Matei 22:29,31,32; Fapte 28:23; Efeseni 2:20).

IV. Tâlcuirea Sfintei Scripturi: Scriptura se interpretează pe sine însăşi144, conform analogia fidei145. Semnificaţia sa fundamentală trebuie aflată apelând la iluminarea Duhului Sfânt şi aplicând cu perseverenţă146, zel şi umilinţă, metoda de interpretare literală, istorico-gramaticală (Ioan 7:17; 16:12-15; I Corinteni 2:7-15; I Ioan 2:20. Vezi mai jos o imagine reprezentativă).

V. Credinciosul are responsabilitatea de a se convinge cu grijă de adevărata intenţie şi semnificaţie a Scripturii, recunoscând faptul că aplicaţia corectă este obligatorie pentru toate generaţiile şi contextele culturale (II Petru 3:16).

VI. Descoperirile personale (iluminarea) trebuie verificate în lumina contextului cărţii studiate, a întregii Scripturii şi a contextului mai larg al comunităţii hermeneutice. Tensiunile care pot apărea uneori între descoperirea personală şi cea a comunităţii hermeneutice trebuie gestionate cu umilinţă, recunoscând faptul că credincioşii îşi sunt necesari unii altora, că există niveluri diferite de maturitate şi că nimeni afară de Dumnezeu nu deţine adevărul total şi suprem.

VII. Recunoaştem existenţa unui „canon” în cadrul Canonului: pentru a afirma o doctrină sau chiar o dogmă, literatura sapienţială va fi exegetată după Lege, Profeţi, Evanghelii şi Epistole, şi literatura apocaliptică după toate aceste specii literare.

VIII. Pentru a tâlcui duhovniceşte şi corect Sfânta Scriptură (Ioan 5:39), interpretul public trebuie să fi fost pregătit iniţiatic, adică să aibă „un mănunchi de virtuţi”, precum naşterea din nou (Matei 22:29; Ioan 3:3-8), o viaţă duhovnicească curată şi rugativă, să iubească neprihănirea şi să urască nelegiuirea (Evrei 1:9), să fie smerit (Ioan 7:17), să fi studiat Scriptura îndelung, precum şi să cunoască

144 Sacra Scriptura sui interpres, lat. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.145 Analogia fidei (lat.): principiul hermeneutic care spune că doctrinele individuale trebuie înţelese în lumina întregii înţelegeri a adevărului mesianic şi creştin, că pasajele mai obscure ale Scripturii trebuie înţelese în lumina pasajelor mai clare, şi că Vechiul Testament trebuie înţeles în lumina Noului Testament. Acest principiu este supraordonat exegezei textelor controversate.146 „Cel care îşi repetă lecţia de 100 de ori nu trebuie comparat cu cel care şi-o repetă de 101 ori.” Talmud, B. Chagigah 9b, apud David Bivin, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland, Michigan, USA, 2007, p. 6.

59

cercetările biblice şi teologice curate şi semnificative cu privire la tema sau pasajul de interpretat.

DUMNEZEU A VORBIT

Scriptura există pentru că Dumnezeu a vorbit.Scriptura este ceea ce este pentru că Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu.Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles (contextul literar).Pentru a Se face înţeles, Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu (contextul istorico-geografic).Dumnezeu nu Se contrazice (contextul teologic).Vorbirea lui Dumnezeu rămâne veşnic relevantă şi normativă în principiile ei, dar nu neapărat în aplicaţiile sale specifice (contextul actual).Când se face exegeza unui text biblic, el este privit ca fiind determinat de cele trei

contexte care au născut textul: contextul literar, contextul istoric şi contextul teologic. Contextul literar există mulţumită faptului că, în comunicarea Lui cu omul, Dumnezeu

60

S-a folosit de limbaj, respectând şi adaptându-Se tuturor regulilor acestuia147. Contextul istoric derivă din faptul că Dumnezeu a vorbit unor oameni care au trăit într-o perioadă istorică şi o zonă geografică dată. Contextul teologic ţine de faptul că întreaga Scriptură este vorbirea Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu, iar El nu Se contrazice. La cele trei contexte care determină înţelesul textului Scripturii, trebuie adăugat şi al patrulea, contextul cititorului, în care cititorul-închinător aplică adevărurile înţelese din text. Întrucât Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu, vorbirea Lui rămâne relevantă şi normativă pentru oamenii din toate timpurile, deci şi pentru noi, acum şi aici.148

Întrucât o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, redăm mai jos o diagramă:

147 Termenul latin este accomodatio, a ajusta un lucru la altele; Dumnezeu a comunicat în moduri ajustate capacităţilor umane limitate.148 Aceste axiome, precum şi diagrama următoare, sunt preluate de la Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, pp. 178,179.

61

SECŢIUNEA A II-A

DESPRE DUMNEZEU

Capitolul al IV-lea

62

DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL(ŞILUŞ HA-YIHUD – TRIADOLOGIE)

Teologiile sistematice catolică, protestante, neo-protestante şi mesianice din Occident îşi încep demersul teologhisind despre substanţa sau natura lui Dumnezeu, accentuând ontologia şi specificul individual al Ipostasurilor Trinităţii, în defavoarea relaţiilor perihoretice149 care identifică şi caracterizează unicitatea Triunităţii.

Noi, însă, dorim să evităm erorile majore săvârşite de o asemenea teologhisire150

şi ne începem discursul despre Dumnezeu prezentând triadologia, tratând despre Dumnezeu-Triunul.

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Un studiu al Sfintei Scripturi, făcut cu sfială şi reverenţă, ne face să păşim pe tărâmul paradoxului şi ne îngăduie să întrezărim anumite taine151 care transcend gândirea, şi care trebuie însuşite prin credinţă, după cum urmează:A. Cărţile „Vechiul Legământ”:

1. Genesa 1:1 vorbeşte despre Elohim, substantiv plural care, corect, ar trebui tradus „(Dumne)zei”152.

2. Aluzii la pluralitate: Genesa 1:26: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Genesa 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...” Genesa 11:7: „Haidem să ne pogorâm...” Isaia 6:8: „...Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?...”

3. Ad-litteram, marele Şema din Deuteronom 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH echad 153– „Ascultă, Yisrael, YHWH-Zeii noştri, YHWH este unul”154.

4. Alte aluzii la pluralitate: relatarea creaţiei din Psalmul 33:6155; Prov. 30:4; vestirea triunitară a mântuirii (Trisaghion-ul din Isaia 6:3; în

149 Perichoresis (gr.; circumincessio, lat.): compenetrare, conceptul potrivit căruia fiecare dintre cele trei Ipostasuri ale lui Dumnezeu se împărtăşeşte reciproc din viaţa Celorlalte două, astfel încât nici Una dintre Ele nu este izolată sau detaşată.150 Dacă teologhisirea occidentală ar fi respectată întocmai şi ar fi dusă până la capăt, s-ar ajunge la rezultate grave pe plan filosofic, social, economic şi politic. Din punctul de vedere filosofic, s-ar accentua esenţa, în defavoarea existenţei; din punctul de vedere social, ar fi evidenţiat individul şi individualismul, în defavoarea comunităţii; pe plan economic, am întâlni doar „persoane fizice autorizate”, entităţi economice fărâmiţate, şi nu firme care au forţă financiară şi lucrări de anvergură; pe plan politic, s-ar putea ajunge la un liberalism nesupravegheat, uitându-se de principile social-democraţiei. Or, toate acestea, fiind chestiuni de relaţie, trebuie ţinute în echilibru.151 Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago, devenit mesianic: „Atunci, care ar fi punctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”152 Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.153 Acest verset se poate traduce şi în alte feluri, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.154Echad (ebr.): unul, unit(ate compozită), unitar, împreună. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

63

Isaia 42:1; 48:16; 61:1-3); benedicţia divină triună din Numeri 6:22-27156.

B. Cărţile „Legământului Înnoit” aduc dezvăluiri suplimentare ale tainei Dumnezeirii:157 Matei 3:16,17; 17:5; 28:18-20; Marcu 1:10,11; Luca 3:21,22; Ioan 1:1-3,14; II Corinteni 13:14; Romani 8:14-17 etc.

II. Sfânta Scriptură revelează trei Realităţi existenţiale pe care, recunoscându-ne cu umilinţă mărginirea gândirii şi limitele limbajului, noi le vom denumi Ipostasuri158: Tatăl (Abba), Fiul (ha-Ben), Duhul Sfânt (Ruach ha-Qodeş). Există, deci, Un singur Dumnezeu, Care fiinţează în Trei Ipostasuri159, fiecare Ipostas fiind pe deplin Dumnezeu, o com-unitate perihoretică160.

III. Când ne referim la Ipostasurile Dumnezeirii în natura Lor, în esenţa Lor supraesenţială şi în substanţa Lor neîmpărţită, putem folosi sintagma „Dumnezeu Triunul” sau Triunitatea. Când ne referim la Unul dintre Cei Trei ca fiind implicat într-o lucrare aparent „mai mult” decât Ceilalţi, distinct, deşi nu separat de Ei (vezi mai jos), putem întrebuinţa termenul „Trinitate.” Operăm, deci, atât cu conceptul de Triunitate cât şi cu cel de Trinitate. Vezi Anexe.

IV. O încercare de definire a Trinităţii: „Există un singur Dumnezeu adevărat, însă în unitatea Dumnezeirii există trei Persoane co-eterne şi co-egale, aceleaşi în substanţă, dar distincte ca subzistenţă”161.

V. Fiecare dintre Cei Trei se distinge de Ceilalţi Doi prin relaţii personale diferite şi câteva roluri distincte:A. „Aceste Trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu. Aşadar, este

clar că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul. Şi totuşi, Aceste Persoane atât de distincte nu sunt nici divizate, nici combinate sau amestecate, căci nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci numai Fiul. Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său162, nici fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi trei sunt din

155 Cuvântul: davar (ebr.), logos (gr.). Împreună cu alţi mesianici şi cu creştinii, aici înţelegem că este vorba despre Cuvântul întrupat, Yeşua Mesia, şi interpretăm „suflarea” (ruach, ebr.) din partea a doua a versetului ca fiind Duhul Sfânt.156 De meditat la Genesa, 19:24; Osea, 1:7; Zaharia, 2:8,9; Psalmii, 45:6,7.157 „Aceasta nu este o lecturare nelegitimă a ideilor Noului Testament în textul Vechiului Testament; este

doar lecturarea textului Vechiului Testament sub iluminarea revelaţiei neo-testamentare. Vechiul Testament poate fi asemuit cu o cameră mobilată abundent, dar slab luminată; apariţia luminii nu aduce la existenţă nimic ce să nu fi fost înainte, ci doar înfăţişează mai clar mult din ceea ce era în ea, dar înainte fusese perceput slab sau chiar deloc. Taina Trinităţii nu este revelată în Vechiul Testament, însă taina Trinităţii se afla la baza revelaţiei Vechiului Testament, şi pe alocuri aproape iese la iveală. Astfel, revelaţia vetero-testamentară a lui Dumnezeu nu este corectată de vreo revelaţie mai deplină care ar urma-o, ci doar desăvârşită, extinsă şi mărită.” Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God158 Ipostas (hupostasis, gr.): „subzistenţă“, adică „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr” (Jaroslav Pelikan) sau o „existenţă necesară” (Charles Ryrie). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.159 Şiluş ha-yihud (ebr.): unitate întreită. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.160 Vezi nota de subsol 32.161 Benjamin B. Warfield, “Trinity”, în James Orr (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930, apud Charles Ryrie, op.cit., loc. cit.

64

veşnicie în veşnicie şi egali şi de aceeaşi esenţă. (…) Toţi trei sunt una în adevăr, în putere, în bunătate şi îndurare163.

B. Din punctul de vedere relaţional, Sfintele Scripturi ne revelează, iar noi mărturisim cu evlavie, faptul că în cadrul trinităţii, există nenaşterea, naşterea (filiaţia164) şi purcederea (spiraţia165), cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Trinităţi: Tatăl este fără de început, nenăscut, naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt; Fiul este împreună fără de început, născut de către Tatăl, dând şi trimiţând Duhul Sfânt purcezând de la Tatăl; Duhul Sfânt este împreună fără de început, purcezând din Tatăl, fiind dat şi trimis prin Fiul166. Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”.

C. În opera ad extra, adică lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii, participă Trinitatea, adică toate Ipostasurile Divine.167 La creaţie a participat Tatăl (Genesa 1:1; Psalmul 102:25; Eclesiastul 12:1; Maleahi 2:10; I Petru 1:2), Fiul (Ioan 1:3; Coloseni 1:16) şi Duhul Sfânt (Iov 33:4; Psalmul 33:6).168 Întruparea Fiului a fost un act la care au conlucrat Persoanele (Luca 1:35) şi Ele erau împreună şi la botezul lui Yeşua (Matei 3:16,17), precum şi în ispăşirea mântuitoare făcută de El (Ioan 1:7; 4:14; Evrei 9:14). Desigur că şi la învierea Fiului s-a colaborat sinergic: Fapte 2:32; Ioan 10:17,18 şi Romani 1:4. Mântuirea noastră este atribuită Triunităţii divine (I Petru 1:2). „În vreme ce Tatãl primeşte împãcarea, Fiul este Cel ce face împăcarea, iar Duhul Sfânt este mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El.”169

Marea Misiune din Matei 28:19 reliefează faptul că botezul se săvârşeşte în Numele întreit170.

D. Între Cele Trei Ipostasuri ale Dumnezeirii există, deci, o subordonare oikonomică, adică o subordonare în roluri171.

162 Unitarienii şi arienii moderni, adică „Martorii lui Iehova” şi „Studenţii în Biblie” afirmă că Fiul a fost făcut, fiind prima lucrare a lui Dumnezeu, făcut înainte de creaţie. Erorile logice ale acestei afirmaţii sunt mari, iar pe plan teologic, soteriologic, eclesiologic şi relaţional, consecinţele unei asemenea pseudo-teologii sunt imense. Asta ar însemna, printre altele, că în veşnicia trecută a existat un „timp”, în care Tatăl n-a avut un Fiu; corolarul ar fi că Tatăl nu a fost pururea Tată, ci a devenit Tată numai „mai târziu”, după ce L-a făcut pe Fiul. Ca atare, nu a fost pururea implicat personal în viaţa de relaţie, ci a ajuns s-o cunoască ulterior (un soi de teologie a procesualităţii). O altă consecinţă este aceea că Dumnezeu a creat înainte de a crea, ceea ce este o contradicţie în termeni. Acestora le recomandăm o altă contradicţie în termeni: să sară mai sus decât pot sări.163 Canoanele de la Dordrecht, fragmente din art. VIII şi IX.164 Pentru o definiţie a naşterii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.165 Pentru o definiţie a purcederii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.166 Apud Grigore Sinaitul, Capete de acrostih 27, în „Treime – Trinitate”, în pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionarul de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.167 Opera trinitatis ad extra sunt indivisa (lat.).168 Vezi şi capitolul Despre creaţie.169 Nicolae Cabasila. Faptul că Duhul Sfânt ne sfinţeşte sălăşluindu-Se în inimile noastre apare şi din I Corinteni, 6:11; I Petru, 1:2; Galateni, 4:6; Tit, 3:5; Romani, 8:9; Ioan, 14:16.170 Aceste verset pare să fie formula baptismală consacrată.171 Să ne grăbim să spunem că, totuşi, pe lângă subordonarea oikonomică, există şi o egalitate ontologică, după cum vom vedea mai jos.

65

VI. Noi insistăm asupra vieţii de relaţie de comuniune existentă în Dumnezeire: atributele şi caracteristicile Sale nu sunt fixe, ci sunt relaţionale, sunt aflate în relaţiile intra-trinitariene, precum şi în relaţiile sale cu creaţia Sa.

VII. „Doctrina Trinităţii ne este dată în Scriptură nu într-o definiţie formulată, ci în aluzii fragmentare; când adunăm disjecta membra în unitatea lor organică, nu ne depărtăm de Scripturi, ci intrăm mai amănunţit în semnificaţia Scripturii. Putem afirma doctrina în termeni tehnici, supliniţi de reflecţii filosofice, dar doctrina afirmată este una autentic scripturală”172.

VIII. În Yeşua ha-Maşiyach (Iisus Hristos), Dumnezeu, din transcendent a devenit imanent (Ioan 1:1-3,14; Coloseni 1:15-20; Filipeni 2:6-11; Evrei 1:1-3; I Ioan 1:1-3), lucru tainic, care trebuie abordat cu sfială şi reverenţă.

IX. Întrucât Triunul a extins credincioşilor în El comuniunea care, esenţialmente, era a Sa, şi care este temelia relaţiei noastre cu El şi a dependenţei noastre de El. Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care prin intermediul relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Modul în care înţelegem taina Trinităţii şi Triunităţii şi relaţiile armonioase din sânul Dumnezeierii (ad intra) se va vedea în relaţiile noastre intrapersonale, familiale, comunitare şi interpersonale. Relaţiile sănătoase pe plan vertical vor duce neapărat la relaţii sănătoase pe plan orizontal. „Monoteismul trinitar...este structura supremei iubiri”173.

X. Dumnezeirea Triunităţii, suveranitatea lui Dumnezeu-Tatăl, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua din Naţereth, precum şi spiritualitatea şi sfinţenia relaţional-sanctificatoare a Duhului Sfânt reprezintă centrul şi circumferinţa credinţei noastre.

Capitolul al V-lea

DESPRE DUMNEZEU TATĂL(ABBA; TEOLOGIE)

172 Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God173 Pr. prof. dr. Ion Bria, „Dumnezeu-Dumnezeire”, în op.cit.

66

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Dumnezeu-Tatăl, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică174:A. Din perspectiva relaţională, Tatăl este primul din Trinitate, izvorul şi

principiul175 Dumnezeirii, sursa, cauza, şi nu Îşi are cauza şi obârşia în nimeni, este nenăscut şi fără de început.

B. El este denumit Tată, având o paternitate împătrită, după cum urmează:1. Paternitatea lui Dumnezeu este generatoare: în cadrul Trinităţii,

Dumnezeu Tatăl este Tatăl Fiului, Adonai Yeşua ha-Maşiyach (Domnul Iisus Hristos). Adevărul sondabil, dar incomprehensibil, este acela că Tatăl Îl „naşte” din veşnicie pe Fiul care este Părintele veşniciilor (Is. 9:6b): Psalmul 2:7; Proverbe 30:4-6, cf. Evrei 1; Matei 1:20,21,23; 3:17; 4:3,6; 8:29; 11:25; 16:16; 17:5; Marcu 14:36; Luca 1:32,35; 10:21,22; 22:42; 23:34; Fapte 2:33; I Corinteni 8:6; II Corinteni 1:3; Romani 15:6; Coloseni 1:15-18; Efeseni 3:14; I Petru 1:2; II Petru 1:17,18; Ioan 1:1-3, 14, 18, 29-34, 49; 3:14-18; 5:17-27; 6:27-46; cap. 17; I Ioan 4:9,15; Apocalipsa 3:5,21 etc.

2. Paternitatea lui Dumnezeu este creatoare: în cadrul creaţiei, Dumnezeu Tatăl este Tatăl „creator al văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa (Genesa 1 şi 2; Numeri 16:22; Isaia 45:18, Psalmul 8:4-8; 82:6; Luca 3:38; Efeseni 3:9; Evrei 12:9; Apocalipsa 4:11 etc., lucru sesizat şi de necredincioşi: Fapte 17:24,25,28)176.

3. Paternitatea lui Dumnezeu este etnică: în cadrul istoriei mântuirii, în mod suveran şi miraculos, Dumnezeu Tatăl i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţchaq şi Yaakov pentru a aduce prin ei la fiinţă pe poporul Yisrael (Genesa 12-22: Exod 3:6; 4:22; 6:7; Deuteronom 14:1; 32:20; Osea 11:1,2; Isaia 64:8,9; Ieremia 3:4,19; 4:22; 31:9; Maleahi 1:6; 2:10; Matei 6:9,32; Fapte 3:13,22,25; 5:30; 7:32).

4. Paternitatea lui Dumnezeu este adoptivă: Dumnezeu este Tatăl adoptiv al celor care, prin har, cred în El şi au avut parte de naşterea din nou (Ioan 1:12,13; 4:23; Galateni 1:1; 4:6,7; I Corinteni 1:3; II Corinteni 6:18; Romani 8:14-17; Evrei 12:5-9; II Petru 1:4 etc.).

C. Relaţia Tatălui cu Fiul este aceea de Născător şi Născut: Tatăl Îl „naşte” pe Fiul mai înainte de toţi vecii, adică veşnic (Psalmul 2:7; Ioan 1:14,18; 3:16; I Ioan 4:9; Coloseni 1:15-18; Evrei 1:5 etc.).

174 Vezi nota de subsol 32.175 Principiu: arche (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.176 Vezi şi capitolul Despre creaţie.

67

D. Tatăl nu numai că Îl „naşte” veşnic pe Fiul, dar Îl şi trimite în lumea creată (Ioan 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25), „ungându-L”177 continuu cu Duhul Sfânt (Matei 3:16,17; Luca 4:18,19,21; Fapte 10:38), în vederea împlinirii unei multitudini de scopuri.

E. Relaţia Tatălui cu Ruach ha-Qodeş, Duhul Sfânt, este aceea de Purcezător-Purces, vezi Ioan 15:26 şi I Corinteni 2:12.

F. Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”.

II. Dumnezeu-Tatăl, din perspectiva ontologică (fiinţială):

A. Numele definitoriu al Tatălui este hwhy (YHWH), fiind tradus „Cel ce sunt” (Exod 3:14; Isaia 48:12; Ieremia 10:10; Ioan 5:24,26; 11:25; gr., Ho On). Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi178, fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută179, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea (I Timotei 1:17). Ca atare, unul dintre atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea.

B. Dumnezeu-Tatăl este infinit în fiinţă şi perfecţiune180 şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni181 altul decât de El182 (incomprehensibil, Exod 3:14; Isaia 55:8,9; Iov 11:7; Romani 11:33). Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic (Isaia 46:9; 48:12) şi finitul nu poate cuprinde infinitul183 (Ioan 1:5; vezi şi Deuteronom 29:29).

C. Dumnezeu-Tatăl este un duh pur (incorporal; Deuteronom 4:12,15,23,24,33; 5:22-26; Ioan 4:24), care are o natură sau o fire (gr., phusis, II Pet. 1:4) dumnezeiască, o esenţă supraesenţială, o substanţă neîmpărţită, o putere, o lucrare şi o energie (Exod 20:2,3; Isaia 43:10-13; 44:24; Marcu 12:29; Ioan 17:3; I Corinteni 8:4,6; Efeseni 4:6; I Timotei 2:5).

177 Titlul Mesia (ha-Maşiyach, ebr.) sau Hristos (ho Christos, gr.) înseamnă „Unsul” (DOMNULUI). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.178 Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.179 Din punctul de vedere filosofic, „absolut”, care provine din absolutus, absolvere, înseamnă exact acelaşi lucru, adică ceea ce există în sine şi din sine însuşi, fără a se afla în vreo relaţie de dependenţă.180 Anselm de Canterbury a produs argumentul ontologic pentru existenţa lui Dumnezeu: id quo majus cogitarii nequit, „Acela decât care mai mare nu se poate gândi”. El face parte din apologia creştină, împreună cu argumentul cosmologic sau al Primului mişcător, Primum movens, prima cauză din care decurg toate celelalte efecte; cu argumentul design-ului sau teleologic, şi cu argumentul moral.181 „Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, decât dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins... Dacă cineva ar înfăţişa un concept prin care să poţi fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutând să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi departe de Tine...într-atât eşti Tu mai presus de orice concepte pe care le-ar putea formula vreun om.” Nicolaus Cusanus.182 Filosofi medievali, pornind de la distincţia aristotelică între dunamis şi energeia, ar fi zis că El este actus purus, adică perfecţiunea absolută, veşnică, nemărginită.183 „Finitum non capax infinitum.” Jean Calvin.

68

D. El este invizibil (Deuteronom 4:12,15,16; Romani 1:20; I Timotei 1:17), locuind în lumina de care nici un om nu se poate apropia (I Timotei 6:16).

E. Fiind un spirit pur, Dumnezeu nu are nevoi biologice, iar fiind infinit în fiinţă şi perfecţiune El nu are necesităţi, (Fapte 17:24,25), nici măcar necesitatea de a primi slava care I Se cuvine (Iov 22:2,3).

F. El este neschimbător (imuabil: Maleahi 3:6, Iacov 1:17), infinit în spaţiu (I Regi 8:27; Ieremia 23:24; Psalmul 148:13), etern (Isaia 40:28; Ieremia 10:10; Psalmul 90:2), atotputernic (omnipotent: Genesa 17:1; 18:14; Apocalipsa 1:8), preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale (Isaia 6:3; Habacuc 1:13; Psalmul 145:17), făcând toate lucrurile conform voii Lui (Isaia 46:10; Psalmul 115:3; Efeseni 1:11) neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui (Proverbe 16:4; Romani 11:36), împlinind toate conform planului şi scopului Său.

G. El este iubitor (Ioan 3:16; I Ioan 4:8,16), blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de bunătate (Psalmul 119:68; Matei 19:17) şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul (Exod 34:6,7); răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat (Evrei 11:6), şi drept (Ieremia 12:1) şi grozav în judecăţile Lui (Neemia 9:32,33; Evrei 10:31), urând păcatul (Psalmul 5:5,6; Evrei 1:9), care sub nici o formă nu-l va graţia pe vinovat (Exod 34:7; Naum 1:2,3).

H. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită184 (omniscienţă), infailibilă, independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil (Genesa 16:13; Isaia 29:15; Ezechiel 11:5; Daniel 2:22; Fapte 15:18; Evrei 4:13), şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi (Proverbe 24:12; Mat. 11:21-23).

I. Dumnezeu-Tatăl este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent185 (Genesa 1:1; Exod 3:14; 20:1-3; Deuteronom 6:4,5; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Psalmul 33:6; 94:9; Fapte 17:24; Romani 1:18-21; Efeseni 4:6).186

III. În consecinţă, Tatăl, născând pe Fiul şi purcezând pe Duhul Sfânt (Ioan 10:30; 15:26), Le împărtăşeşte din natura şi esenţa Sa supraesenţială, precum şi din celelalte atributele ale Sale, ale căror izvor şi origine187 este El Însuşi.

IV. Dumnezeu-Tatăl şi relaţia Sa cu creaţia:A. Funcţional, Tatăl este Domn/Stăpân (Adonai) unic, absolut şi atotputernic

în Univers, este suveran în creaţie (Psalmul 103:19; 145:8,9; I Corinteni 8:6; Romani 11:36)188.

184 Psalmii, 147:4: „El socoteşte numărul stelelor, şi le dă nume la toate.” S-a estimat că în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de stele, şi că ar exista peste o sută de miliarde de galaxii în acest Univers finit. El nu numai că le cunoaşte numărul, dar le şi denumeşte. În iudaism, actul denumirii este foarte important (vezi Genesa, 2:19-20), ca punând ordine în creaţie şi eradicând haosul.185 Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.186 Vezi şi capitolul Despre creaţie.187 Fons et origo (lat.).188 Vezi şi capitolul Despre creaţie.

69

B. Tatăl a decis pentru propria Sa slavă toate lucrurile care se întâmplă (Efeseni 1:11). El susţine, conduce şi stăpâneşte orice creatură şi eveniment (I Cronici 29:11; Psalmul 145:8,9; Romani 11:36).

C. În suveranitatea Sa, El nu este autorul păcatului, nici nu-l aprobă (Habacuc 1:13), nici nu restrânge responsabilitatea creaturilor morale şi inteligente (I Petru 1:17).

Capitolul al VI-lea

DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU

70

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. În culturile şi în perioada în care a fost scrisă Biblia, se credea că numele unei persoane dezvăluie atribute sau caracteristici ale persoanei denumite. Numele lui Dumnezeu revelate în Sfânta Scriptură ne revelează identitatea Sa, atributele Lui, precum şi o constelaţie de relaţii dinamice pe care oamenii le pot avea cu El.

II. Dumnezeu nu este Numele Celui Preasfânt (baruch-Hu!); este un titlu care provine din sintagma latină Dominus et deus, „Stăpân şi zeu”.

III. YHWH ( י ה ו ה ; Exod 3:14). Prezentându-se drept YHWH, Dumnezeu spunea: „Eu sunt ‚Cel ce sunt’”. „Strict vorbind, acesta este singurul ‚Nume’ al lui Dumnezeu”189. „Toate Numele lui Dumnezeu, revelate în Scripturi, derivă din lucrările Sale, în afară de acesta! Ne arată clar şi fără echivoc substanţa lui Dumnezeu”190. Chiar dacă pronunţia antică exactă a tetragramei ar fi cunoscută, Numele nu ar trebui pronunţat, fiind inefabil191 şi pentru ca nu cumva noi, păcătoşii, să ajungem să profanăm Numele Său192, încălcând Porunca a treia din Decalog (Exod 20:7; Deuteronom 5:11). Putem substitui termenul Ha-Şem, care înseamnă „Numele” în locul Numelui lui Dumnezeu, sau vom scrie cu majuscule, ADONAI, DOMNUL.A. Acest Nume indică aseitatea lui Dumnezeu, faptul că El fiinţează prin Sine

Însuşi, fără a-Şi avea suportul existenţial în exteriorul Său. El este Dumnezeul spiritual, moral, personal, infinit şi etern.193

B. În cărţile „Vechiului Legământ” Numele hwhy apare de peste 6.800 de ori, de multe ori în combinaţie cu atribute ale lui Dumnezeu care pot fi descoperite numai în relaţia cu El:

1. YHWH-Yireh (Genesa 22:13,14): DOMNUL va purta de grijă, va aproviziona. Dezvăluie atributul divin al providenţei sau proniei dumnezeieşti.

2. YHWH-Rafa (Exod 15:26): DOMNUL, vindecătorul. El vindecă, tămăduieşte, restaurează spiritual, moral, fizic.

189 Art. „Dumnezeu, Numele lui”, de G.T. Manley şi F. F. Bruce, în J.D. Douglas (red. principal), Dicţionar biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.190 Nathan Stone, The Names of God, în http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdf191 Numele inefabil, indicibil, sau de nepronunţat: Şem ha-meforaş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.192 Păcatul profanării sau a luării în deşert a Numelui divin: chilul ha-Şem. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.193 Vezi capitolul Teologie monoteistă.

71

3. YHWH-Nisi (Exod 17:8-15; aluziv, Cântarea cântărilor 2:4194): DOMNUL, Stindardul meu. Vizează izbăvirea, victoria.

4. YHWH-Mekadişkem (Exod 31:13; Levitic 20:8; 21:8): DOMNUL care sfinţeşte. „E echilibrul tuturor atributelor Divinităţii: puterea fără sfinţire ar degenera în cruzime; omniscienţa fără sfinţenie ar deveni înşelătorie; justiţia fără sfinţenie ar degenera în răzbunare, iar bunătatea fără ea ar fi pasională şi necumpătată, comiţând greşeli mai degrabă decât făcând bine.” Această sfinţenie este grandoarea şi maiestuozitatea lui Dumnezeu şi, mai mult ca orice altceva, constituie plenitudinea şi perfecţiunea Sa.

5. YHWH-Şalom (Judecători 6:24): DOMNUL, pacea noastră. El desăvârşeşte, încheie, isprăveşte, dă tihnă, armonie, bunăstare, prosperitate, satisfacţie.

6. YHWH-Ţidkenu (Ieremia 23:6; 33:16): DOMNUL, Neprihănirea/ Îndreptăţirea noastră, starea noastră după voia lui Dumnezeu.

7. YHWH-Ţevaoth (I Samuel 1:3; 17:45; Psalmul 24:10; 46:7,11): DOMNUL oştirilor:a. Oştiri de astre: Genesa 2:1; Neemia 9:6; Isaia 40:26; b. Oştiri de îngeri: Isaia 6:3; Luca 2:13;c. Oştiri de sfinţi: Iosua 5:15;d. Oştiri de păcătoşi: Judecători 4:2; II Samuel 10:16; II Regi 5:1.

2. YHWH-Şamah (Ezechiel 48:35): DOMNUL e aici, DOMNUL Omniprezent (Exod 33:14,15; I Cronici 16:27,33; Psalmul 16:11; 97:5).

3. YHWH-Elyon (Psalmul 7:17; 47:2; 97:9): DOMNUL cel Preaînalt;4. YHWH-Qana (Exod 20:5; 34:14; Deuteronom 4:24; 5:9):

DOMNUL cel gelos.5. YHWH-Şafat (Judecători 11:27): DOMNUL, Judecătorul.6. YHWH-Ghibor (Isaia 10:21, 9:6)195: DOMNUL, Puternicul.7. YHWH-Hosenu (Psalmul 95:6): DOMNUL, Făcătorul nostru.8. YHWH-Elohim: vezi mai jos.

II. El. Acest Nume-titlu înseamnă „Cel tare şi puternic”, „zeu”, sau „demnitar”, sursă de tărie. Este folosit cam de 250 de ori şi frecvent se referă la omnipotenţa lui Dumnezeu.A. În Scriptură „El” poate apărea şi ca Eloah (57 de ori), cu semnificaţii

îndeosebi poetice.B. „El” intră în combinaţii cu alte funcţii:

194 În Isaia, 11:10, 13:2, 18:3 şi 62:10 termenul nes (ebr., Strong 5251), care se traduce „stindard” sau „semn(al)”, se aplică şi lui Mesia. 195 În privinţa acestui nume-titlu, non-trinitarienii au o problemă: termenul ghibor se traduce puternic şi, prin implicaţie, războinic (Is. 42:13). În Isaia, 9:6b, Fiul lui Dumnezeu este puternic şi arienii moderni, adică Martorii lui Iehova şi Studenţii în Biblie spun că Tatăl este atotputernic, iar Fiul, care, pretind ei, nu este egal din punctul de vedere al fiinţei cu Dumnezeu-Tatăl, este doar puternic. Cu toate acestea, în Isaia, 10:21, Dumnezeu-Tatăl este ghibor, deci puternic. Adică Dumnezeu-Tatăl este doar puternic, nu atotputernic?... Iar dacă s-ar încerca traducerea termenului ghibor ca fiind atotputernic (deşi alte ocurenţe ale acestui termen nu permit aceasta), dilema non-trinitarienilor nu ar fi soluţionată, pentru că fie că traducem „atotputernic”, fie că traducem „puternic”, Fiul din Isaia, 9:6b are tot atâta putere ca şi Tatăl din Isaia, 10:21.

72

1. El-Elyon (Genesa 14:18-20), adică Dumnezeul cel Preaînalt, Conducător, Proprietar sau Superior absolut.

2. El-Şaday (Genesa 17:1; 28:3; 35:11; 43:14; 48:3; Exod 6:3; Deuteronom 7:9; Plângeri 3:22,23; Ezechiel 10:5): Dumnezeul cel Atotputernic, Cel totalmente capabil să împlinească orice nevoie. Este sursă nu numai de tărie, ci şi de har, este nu doar Creator, ci şi Dătător.

3. El-Olam: Dumnezeul cel Veşnic. El este veşnic credincios (Genesa 21:33; Isaia 40:28), Îşi ţine veşnic legământul şi este un veşnic loc de scăpare şi adăpost (Psalmul 90:1,2; Isaia 26:4).

4. El-Elohe-Yisrael (Genesa 33:19,20): EL, Dumnezeul lui Yisrael.5. El-Roi (Genesa 16:13): Dumnezeul care mă vede.

III. Elohim. Acest Nume-titlu este pluralul termenului EL şi poate însemna fie adevăratul Dumnezeu al măreţiei şi slavei, fie zeităţi, fie demnitari umani. Când israeliţii foloseau acest Nume-titlu, se refereau la Creatorul, aveau în minte ideea puterii creatoare (vezi Genesa 1:3 ş.urm.), guvernatoare şi suverane a lui Dumnezeu, omnipotenţa Sa.A. Elohim Chai (Isaia 37:4,17): Dumnezeul cel Viu.B. YHWH-Elohim: DOMNUL, Dumnezeul Creator. El este Creator al

omului (Genesa 2:7-15), are autoritate morală asupra sa (Genesa 2:16,17), statorniceşte relaţiile în societatea umană şi guvernează asupra lor (Genesa 2:18-24; 3:16-19,22-24) şi este Mântuitorul omului (Genesa 3:8-15,21). De asemenea, YHWH-Elohim are relaţii cu Israelul (Genesa 24:7; 28:13). El este Dumnezeul puterii divine şi a maiestuozităţii, Fiinţa Căreia ne închinăm.

IV. Elyon (Isaia 14:14): Cel Preaînalt.V. Adonai (Genesa 15:2,8; Isaia 6:1; Mica 4;13; Psalmul 86:12): Domnul, Stăpân în

virtutea calităţii sale de Creator şi suveran.A. Adonai-YHWH (Genesa 15:2,8; Deuteronom 3:24; 9:26; Iosua 7:7;

Judecători 6:22; II Samuel 7:18-20; Isaia 7:7; Psalmul 69:6; 71:5): subliniază caracterul de Stăpân al Dumnezeirii.

VI. Qedoş Yisrael (Isaia 1:4; 37:23): Sfântul lui Yisrael.VII. În cărţile Legământului Înnoit, Numele Dumnezeirii este revelat a fi Adonai

Yeşua ha-Maşiyach, adică „Domnul, Cel Uns de Yah ca Mântuitor”: Matei 1:21, Fapte 1:24-26; Efeseni 1:20; Luca 2:11,26,27. Acesta este Numele Dumnezeirii înomenite, şi un Nume întreit al Trinităţii (Coloseni 1:19; 2:9; Matei 28:19,20).

Capitolul al VII-lea

DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU,YEŞUA HA-MAŞIYACH

(HA-BEN; MESIANOLOGIE)

73

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Fiul lui Dumnezeu, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică196:A. Din punct de vedere relaţional, Fiul lui Dumnezeu nu-Şi are obârşia în

Sine Însuşi, ci este „născut” de Tatăl mai înainte de toţi vecii (Psalmul 2:7; Ioan 1:14,18; 3:16; I Ioan 4:9; Coloseni 1:15-18; Evrei 1:5 etc.).

B. El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când S-a făcut părtaş naturii umane, ci din eternitate în eternitate (Is. 9:6b; Proverbe 30:4; Ioan 8:23,58; 9:35-37; Fapte 8:37; Romani 9:5).

C. Fiul nu originează numai din veşnicii (Mica 5:2), ci este chiar Părintele veşniciilor (Is. 9:6b), deci nu are început şi nu este făcut.

D. Fiul este oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Sale (Evrei 1:3), fiind chipul Său (Coloseni 1:15; Fil. 2:6,7).

E. Fiul are slava pe care Tatăl nu o împarte cu nimeni creat (Isaia 48:11 şi Apocalipsa 4:11 cu Apocalipsa 5:9-14) şi Lui I se aduce închinare ca lui Dumnezeu (Psalmul 110:1 cu Evrei 1:13; Ioan 9:38).

II. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva ontologică:A. Întrucât Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul, ontologic (fiinţial), Fiul Se

împărtăşeşte din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl (Ioan 8:58197) şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În consecinţă, Fiul este Dumnezeu, con-substanţial (deofiinţial: Ioan 1:1-3,14; 10:30,38; 14:9-11,20; 17:21; 20:28; Tit 2:13) cu Tatăl (Ioan 17:24; I Corinteni 1:9) şi cu Duhul Sfânt, co-etern (Mica 5:2; Ioan 1:1; 17:5,24) şi egal cu Ei (Zah. 13:7).

III. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva funcţională:A. Fiul este al Doilea din Trinitate (Psalmul 110:1 cu Evrei 1:13; Isaia 9:6,7;

Matei 28:18-20; Ioan 20:28; Tit 2:10,13; Ioan 1:1-3; 14:28), Co-creator şi Susţinător al creaţiei (Ioan 1:3; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:2,3).198

B. Motivele enipostazierii şi slujbele Fiului lui Dumnezeu:1. În scopul Său etern, Dumnezeu-Tatăl a considerat potrivit să facă un

legământ cu Fiul Său, pe baza căruia Acesta urma să fie atât trimis (Ioan 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25) cât şi să vină şi din propria Sa voinţă (Psalmul 40:7) pentru a deveni „Unsul”199 pentru slujbe

196 Vezi nota de subsol 32.197 Despre morphe Theou din Filipeni 2:6 vezi Vocabularul de la finalul lucrării.198 Vezi şi capitolul Despre creaţie.199 Unsul: ha-Maşiyach (ebr.), ho Christos (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

74

multiple: slujba de Legiuitor, Profet şi Învăţător; slujba de Mare Preot şi de Rege-Judecător200.

2. Deşi Fiul urma să vină pe Pământ şi să se umilească, Tatăl a hotărât ca în Fiul să sălăşluiască trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1:19) şi să aibă în Sine tot tezaurul înţelepciunii şi cunoştinţei (Coloseni 2:3).

3. Venirea Sa fusese promisă în pasaje de genul Genesa 3:15; Isaia 11:1-5; Daniel 9:24-26; Psalmul 40:7,8; 45:6,7201.

4. La împlinirea vremurilor (Galateni 4:4), adică la timpul prestabilit,202

Duhul Sfânt S-a pogorât peste fecioara203 Miryam, şi Puterea Celui Preaînalt204 a adumbrit-o; astfel, Fiul, trimis de Tatăl, precum şi venit din propria Sa voinţă, a venit pe Pământ şi S-a înomenit205, născân-du-Se dintr-o fecioară (Isaia 7:14, cf. Matei 1:23, Luca 1:30-35; Isaia 11:1-5), născându-Se sub Torah (Galateni 4:4; Matei 3:15), descinzând din tribul lui Yehudah, din sămânţa lui Avraham şi David, după Scripturi (Matei 1:1,22,23; Luca 1:27,31,35).

5. Umilirea lui Mesia: la venirea Sa pe Pământ, Fiul a rămas Dumnezeu, dar a renunţat temporar la unele prerogative ale Sale206, şi a luat asupra Sa (Şi-a asumat) natura umană207, cu toate însuşirile de bază şi neputinţele fireşti care rezultă din aceasta (Ioan 1:14; Filipeni 2:5-8, în contrast cu exaltarea Sa din Filipeni 2:9-11).

6. În urma enipostazierii Sale, El a fost numit Yeşua (Iisus), însemnând „Yah mântuie” (Matei 1:21,25; Luca 1:26-35).

7. În Yeşua, cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, au fost unite inseparabil, cu toate acestea fără a se confunda, schimba, compune sau amesteca (teantropie: Psalmul 45:7; Marcu 5:2; Ioan 3:34; 5:23; 14:9,10; Fapte 10:38; Coloseni 2:9). Omenitatea a fost adăugată dumnezeirii208.

8. Recunoaştem faptul că modul în care Yeşua este Dumnezeu în mod deplin şi om în mod deplin, fiind Dumnezeul-Om, este o taină: Ioan 1:1-3, 14; 10:30,38; Filipeni 2:5-8; Coloseni 2:5-9; Evrei 1:1-3; I Ioan 1:1-3.

9. Motivele înomenirii sau enipostazierii Fiului sunt multiple:a. Primul motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este

următorul: cărţile „Vechiului Legământ” Îl revelau pe YHWH

200 Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyach.201 Vezi lucrarea noastră „Evanghelia profeţiilor mesianice biblice”, postată pe www.mesianic.org202 Timp prestabilit: moed (ebr.), kairos (gr.); vezi şi capitolul Despre calendar. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.203 Fecioara: almah (ebr.), parthenos (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.204 Cel Preaînalt: El-Elyon (ebr.) Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.205 Hitgaşmut ha-maşhiach (ebr.): întruparea lui Mesia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.206 Doctrina kenosis, golirea de Sine. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.207 Doctrina enipostazierii. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.208 Ceea ce se denumeşte prin unire ipostatică.

75

ca şi Creator-Elohim şi Stăpân-Adonai (Genesa 1:1,26 etc.).209

Fiul Îl revelează în mod perfect pe Dumnezeu ca Tată (Ioan 1:18; 14:9; 20:28; Filipeni 2:5-11; Coloseni 1:15-19), fiind chipul Acestuia (Coloseni 1:15; Evrei 1:3);

b. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a împlini profeţiile mesianice rostite de Dumnezeu (Genesa 3:15; 12:3; 18:18; 49:10; Numeri 24:17; Mica 5:2; Isaia 7:14 etc.) şi a arăta îndurare faţă de ne-evrei (Romani 15:8-13). O serie de profeţii spuneau că Mesia va veni ca Rege şi va avea un Regat (Psalmii regal-mesianici etc.), alte profeţii spuneau că Mesia urma să vină ca Mântuitor (Jertfele din Torah);

c. Al treilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a accepta diferite slujbe, după cum urmează:1) Fiul urma să vină pe Pământ atât trimis de către Tatăl

(Psalmul 40:7,8; 45:6,7; Ioan 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25), cât să vină şi din propria Sa voinţă (Psalmul 40:7, Gal. 1:4; Tit 2:14; I Tim. 2:6; Evr. 9:14), pentru a deveni „Unsul”, adică Mesia sau Hristos. Termenul „uns” provine din cărţile Vechiului Legământ210, din faptul că existau trei categorii de oameni care erau unşi cu untdelemn sfinţit, ca simbol al ungerii lor de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt. Aceste categorii erau profeţii, marii preoţi şi regii. Fiul lui Dumnezeu este Profet, Mare Preot şi Rege;

2) Slujba de Profet211. Profetul era un om trimis de Dumnezeu prin care Acesta revela oamenilor voia Sa (Deuteronom 18:15,18). El era uns cu untdelemn sfinţit ca simbol al ungerii Sale de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt (I Regi 19:15,16; Isaia 61:1-3; Mica 3:8) şi avea o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu Torah (Legea/Instrucţiunile). Schiţăm profetismul în Yisrael:

i. Torah a fost dată de către YHWH prin Moşe (matan Torah, în 6 Sivan; Exod 19:6; 24:3,4,7,12 etc.; Deuteronom 4:13; 5:5,22 etc.; II Regi 22:8-11; Fapte 7:38; Evrei 9:19);

ii. Moşe nu era Legiuitorul, Autorul Torei, ci mesagerul şi interpretul ei (Ioan 1:17);

iii. Prin ceilalţi profeţi se chema poporul la pocăinţă şi la întoarcerea la Lege (I Regi 18:18; II Regi 22:8-

209 Vezi şi capitolele Despre Dumnezeire – Triadologie; Despre Dumnezeu-Tatăl – Teologie; Despre Dumnezeu – Teologie monoteistă; Despre creaţie.210 Biblia evreiască sau Tanakh.211 Profet: naviy, ebr; prophetes, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

76

11; II Cronici 24:19,20; Neemia 9:29,30; Isaia 1:10; 8:20; Ieremia 26:4,5; Zaharia 7:12);

iv. Toţi profeţii adevăraţi, Moşe şi cei ulteriori lui, rosteau Cuvântul divin doar având o autoritate derivată de la Dumnezeu (Exod 3:10 etc.; I Samuel 3:7-10; Isaia 6:8; 8:20; Ieremia 1:2-10; Ezechiel 1:3; 2:1-8; Osea 1:1; Ioel 1:1; Amos 1:1-3; Obadia 1; Iona 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ţefania 1:1; Hagai 1:1; Zaharia 1:1; Maleahi 1:1);

v. Profetul dădea învăţătură (Exod 19:6,7; 20:22; I Samuel 7:6; vezi profeţii etc.), predica, făcea predicţii (Deuteronom 4:25-31; Isaia 1:24-31; Ieremia 3:14-18; 25:11,12; 29:10; Daniel 9:22-27; cap. 11; Ezechiel 40-48; Osea 1:4-11; Ioel 2; Amos 1:4-15; Obadia; Mica 1:6,7; Naum 2; Habacuc 1:6-11; Ţefania 1:2-6; Hagai 2:6-9,21-23; Zaharia 6; Maleahi 3:1-6; cap. 4). Câteodată, el făcea discipoli (Exod 24:13; 33:11; Numeri 11:28; I Regi 19:19-21; Ieremia 32; 36). Uneori, el săvârşea miracole, semne care arătau spre mesajul divin proclamat şi-l confirmau (Exod 7:8-12,20; 11:10 etc.; I Regi 17:24.; II Regi 4:1-7; 32-35; 5:1-5; 6:6,18; 13:21 etc.).

vi. Sfânta Scriptură verifică slujba de Profet a lui Yeşua prin comparaţie cu Moşe, precum şi cu profeţii care i-au urmat: Yeşua este chiar Cuvântul divin (Psalmul

33:6) proclamat cu putere de către profeţi (Ioan 1:1-3; Evrei 1:1-3), prevestit prin slujbele lor (Luca 24:25-27,44-47; Ioan 5:45-47) şi aşteptat cu nerăbdare de ei212 (I Petru 1:10-12);

Yeşua este interpretul Torei la cel mai profund nivel spiritual213 cât şi împlinitorul ei (Matei 5:17) şi al majorităţii profeţiilor mesianice214, fiind ţinta Legii (Romani 10:4; Evrei 7:12,18,19);

Moşe a fost „‚credincios în toată casa lui Dumnezeu’, ca slugă” (Numeri 12:7; Evrei 3:2,5), în timp ce Yeşua a fost mai mare ca Moşe, fiind Dumnezeul care Şi-a construit

212 S-a spus: „El nu predica Cuvântul, El ERA Cuvântul; El nu evangheliza, El ERA Evanghelia”.213 Vezi cele şase rostiri „Dar Eu vă spun...” din Matei 5:22-44.214 Vezi lucrarea „Evanghelia profeţiilor mesianice biblice”, postată pe www.mesianic.org

77

Casa (Evrei 3:3,4,6; Efeseni 2:19-22; I Petru 2:4-8);

Adonai Yeşua a dat învăţătură, fiind Învăţător-Rabin (vezi Învăţătura de pe Munte, Matei 5-7; învăţături date prin aproape 40 de parabole, vezi Matei 13 etc.). El a predicat Vestea Bună (Luca 4:18,19,21, cf Isaia 61:1,2a; vezi şi Fapte 10:38); a predicat despre pocăinţă (Marcu 1:14,15,38), despre naşterea din nou (Ioan 3), despre căutarea şi mântuirea celor pierduţi (Matei 18:11; Marcu 10:45; Luca 9:56; 19:10; Ioan 3:17; 12:47) şi a rostit alte discursuri;

în calitate de Rabbi-Învăţător a dat porunci noi (de exemplu, Ioan 13:34; 15:12-14; Matei 26:26-29 etc.; I Corinteni 11:23-25);

de-asemenea, a prezis (Matei 16:18,21,27; 20:17-19 şi textele analoage din Marcu şi Luca; cap. 24-25) inclusiv persecutarea comunităţii de credinţă în El (Luca 12:11,12), venirea Duhului; distrugerea Ierusalimului şi semnele sfârşitului veacurilor (Matei 24-25; Luca 19:41-44); triumful comunităţii de credinţă în El (Matei 16:18);

Adonai a discipolizat, chemând pe unii (Marcu 3:13; Matei 4:19,21 etc.) să fie cu El, să predice (Matei 10:7; Luca 9:2; 10:9), să vindece, să izgonească demoni (exorcizare: Matei 10:1,8; Marcu 16:17,18,20; Luca 24:49) şi a transferat autoritate oamenilor (Matei 16:18,19; 28:18-20; Ioan 14:12; cartea Faptelor);

Adonai Yeşua a făcut miracole (Matei 4:23; 9:35; 14:19-21,25-33; Ioan 2:1-11), vindecări (Ioan 9). Toate miracolele făptuite indicau că Împărăţia lui Dumnezeu ajunsese până la oameni (Luca 11:20). În plus, însuşi evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea Sa sunt miraculoase (Fapte 2:22; 10:38 etc.);

Yeşua Îşi continuă activitatea de Rabbi-Învăţător: prin intermediul Sfintei Scripturi, a Duhului Sfânt şi a comunităţii de credinţă mesianică, El ne descoperă voia lui Dumnezeu

78

pentru sfinţirea şi mântuirea noastră (Ioan 1:18; I Petru 1:10-12; Ioan 15:15; 20:31);

Conchidem: Adonai Yeşua era profet uns de Dumnezeu, slujbă afirmată de El, prevestită de profeţi (Luca 24:25-27,44-47; Ioan 5:45-47) şi recunoscută de alţii (Luca 13:33; Ioan 6:14; 7:40; Fapte 3:22; 10:38; Evrei 1:1,2).

3) Slujba de Mare Preot215. Marele Preot era luat dintre oameni şi îmbăiat (Exod 28:1; 29:4; 40:12; Levitic 8:6), uns (Exod 28:41; 29:7,21; 40:13-15; Levitic 4:3,5,16; 6:22; 8:12; Numeri 35:25b) pentru a-i reprezenta şi a mijloci între ei şi YHWH (Exod 28:1,38,43; I Cronici 23:13; II Cronici 26:18; Evrei 5:1-4). El nu mijlocea doar prin rugăciuni, ci şi prin daruri şi jertfe ispăşitoare pentru păcatele sale şi ale poporului (Levitic 1-7; cap. 16; Evrei 5:1). În plus, el trebuia să tălmăcească Torah (Levitic 10:11; II Cronici 15:3; Maleahi 2:4-9), să binecuvânteze norodul (Num. 6:22-27; Deuteronom 10:8; 21:5) şi să decidă în chestiuni conflictuale (Deuteronom 21:5; Ezechiel 44:23,24).216 Această slujbă arhierească, însă, nu putea duce închinătorii la desăvârşirea cerută de cugetul lor (Ieremia 31:34; Evrei 9:9; 10:2-4,22).

i. Yeşua este Mare Preot (Evrei 2:17,18; 4:14,15; 5:5,10; 6:20; 9:11) în veac, după orânduiala lui Melkhiţedeq (Genesa 14:18-20; Psalmul 110:4; Evrei 5:6,10; 6:20). El nu are această slujbă numai pentru că Tatăl l-a numit ca atare (Isaia 42:1), ci şi pentru următoarele motive: A fost spălat cu apă curată, aşa cum se cerea

preoţilor aharonici (Matei 3:13-15; Marcu 1:9; Luca 3:21);

a fost uns cu Duhul Sfânt217 (Matei 3:16,17; Luca 3:21,22; 4:18,19,21; Fapte 10:38);

a dat învăţătură din Lege (Matei 5-7; 13 etc.); a binecuvântat (Marcu 10:16; Luca 24:50,51;

Fapte 3:26); S-a rugat şi Se roagă pentru oameni (Luca

23:34; Ioan 17; Romani 8:34; Evrei 7:25; 7:24-28; I Ioan 2:1);

215 Marele Preot: Ha-cohen ha-gadol, ebr.; ho archiereus, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.216 Ca o particularitate, Marele Preot era singurul din Yisrael care avea haina ţesută dintr-un singur fir, iar Evanghelia după Ioan, 19:23b, vorbeşte aluziv despre caracterul preoţesc al lui Yeşua.217 Încredinţarea noastră este aceea că la revenirea Sa, Yeşua va fi uns şi cu untdelemnul sacru, a cărui reţetă apare în Exod, 30:22-33, ca să se împlinească şi Psalmii, 45:7,8,

79

a adus jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (Daniel 9:24-26; Isaia 53; Romani 3:21-31; 4:25; Evrei 1:3; 2:17; 9-10; Ioan 3:16,17; I Ioan 2:2) o dată pentru totdeauna, adică pe Sine Însuşi, fiind şi Miel Pascal (Gen 22:8, Zah. 12:10; Ioan 1:29,36; 19:37; II Corinteni 5:21; Evrei 2:9; 9:12,14; I Petru 1:18,19; I Ioan 1:7,9; 3:5; Levitic 16; Apocalipsa 1:5);

a satisfăcut dreptatea divină (Galateni 3:13; Romani 3:24-26; 5:19; I Petru 2:24);

i-a împăcat cu Dumnezeu pe credincioşii în El (Ioan 16:33; Romani 5:1; Coloseni 1:20; Efeseni 2:14-16);

El poate fi mijlocitor-răscumpărător pentru că este atât Dumnezeul care a creat omul şi-l cunoaşte din interior, cât şi om, având o natură omenească reală, cu excepţia păcatului (Evrei 5:1-5; 2:10,17,18; 4:15,16);

În consecinţă, această slujbă de mijlocitor-răscumpărător între om şi Dumnezeu este proprie numai lui Mesia, şi nu poate fi totalmente transferată de la El la altcineva (I Timotei 2:5), dar credincioşii pot şi trebuie să fie mijlocitori pentru alţii (I Tim. 2:1-4).

4) Slujba de Rege218. Regele era uns (I Samuel 9:16a, 10:1; 16:13a; I Regi 19:15,16; Daniel 9:25,26; Psalmul 2; 45:6,7; Luca 1:33) pentru a-şi cârmui supuşii şi a-i apăra.

i. Dumnezeu Tatăl I-a predat lui Yeşua toată judecata şi autoritatea (Ioan 5:22-27; Fapte 2:36; Matei 28:18; Filipeni 2:9-11; Apocalipsa 2:26,27);

ii. El Îşi cârmuieşte supuşii, îi apără şi îi ajută să-şi însuşească şi să trăiască victoria obţinută de El pe cruce (Fapte 15:14-16; I Corinteni 15:25; Psalmul 110; I Timotei 6:15; Apocalipsa 1:15);

iii. Este Rege-păstor legiuitor şi judecător drept (Genesa 49:10; Numeri 24:17; Isaia 9:6,7; Matei 25:31,32,34,40; 28:18; Fapte 5:31; Romani 10:9; Apocalipsa 2:26,27);

iv. Lui I S-a dat din eternitate un popor care să fie sămânţa Lui şi de El răscumpărat, mântuit, chemat, îndreptăţit (sau „socotit neprihănit”) şi slăvit (Isaia

218 Rege: melekh, ebr; basileus, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

80

53:10; Ioan 17:6; Romani 8:30) la timpul prestabilit;

v. El este viitorul Rege universal, care va domni de pe tronul lui David (Isaia 9:6,7; Ezechiel 37:24-28; Luca 1:3-33) peste Împărăţia lui Dumnezeu (Psalmul 2:7-9; Isaia 9:6; I Petru 1:18,19).

5) Yeşua era „întemeietorul, instrumentul, reprezentantul, purtătorul, revelatorul şi mediatorul Împărăţiei lui Dumnezeu”219.

6) Acest număr de slujbe şi ordinea lor este necesară, pentru că în privinţa ignoranţei noastre avem nevoie de slujba Sa profetic-dăscălească (Ioan 1:18); în privinţa îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a imperfecţiunii celor mai bune acte ale noastre, avem nevoie de slujba Lui preoţească pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi a ne prezenta acceptabili înaintea Lui (Coloseni 1:21; Galateni 5:17); şi în privinţa împotrivirii noastre şi a completei noastre incapacităţi de a ne întoarce la Dumnezeu, şi pentru salvarea şi siguranţa noastră în faţa vrăjmaşilor noştri spirituali, avem nevoie de slujba Sa de Rege pentru a ne convinge, supune, atrage, susţine, elibera şi păstra în Împărăţia Lui cerească (Ioan 16:8; Psalmul 110:3; Luca 1:74,75)220.

d. Al patrulea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a nimici lucrările Diavolului (I Ioan 3:8; Evrei 2:14,15). Yeşua l-a învins pe Satan (Ioan 12:31; 14:30), punând victoria Lui la dispoziţia poporului Său221 (Luca 19:10; Matei 28:18-20; Apocalipsa 12:11; Efeseni 2; Romani 16:20);

e. Al cincilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a ne da un exemplu de viaţă sfântă (Matei 11.29; I Petru 2:21; I Ioan 2:6; II Corinteni 3:16);

f. Al şaselea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este Pentru a Se pregăti pentru a doua Sa venire222 (Evrei 9:28).

10. Fiul lui Dumnezeu, Yeşua ha-Maşiyach, a rămas până la sfârşit plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14), sfânt, fără cusur (I Petru 1:18,19),

219 G.R. Beasley-Murray, apud Robert Letham, The Work of Christ, Leicester LE1 7GP, UK, Inter-Varsity Press, 1993, p. 60.220 Despre relaţia dintre slujbele lui Mesia şi ispăşire vezi, pe scurt, http://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.html221 „Deci, dacă scopul primei veniri a lui Hristos a fost să înlăture păcatul şi să nimicească lucrările Diavolului, atunci noi nu trebuie să facem compromis nici cu păcatul, nici cu Diavolul. În cazul în care facem compromis cu păcatul sau cu Diavolul, ne vom trezi că luptăm împotriva lui Dumnezeu!” John Stott.222 A doua sa venire sau Revenirea: Parousia (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

81

nepătat (Evrei 7:26), fără păcat (impecabil; Romani 8:3; Evrei 2:14,16,17; 4:15).

11. A fost pe deplin echipat pentru a executa slujba de garant al legământului mai bun (Evrei 7:22), slujbă pe care nu Şi-a arogat-o singur, ci i-a fost dată de către Tatăl (Evrei 5:5).

12. Adonai Yeşua Şi-a asumat această slujbă în mod voluntar (Psalmul 40:7,8; Evrei 10:5-10; Ioan 10:18) şi, pentru ca s-o poată îndeplini, a fost născut sub Torah (Galateni 4:4; Matei 3:15) pe care a împlinit-o în mod desăvârşit; şi a luat asupra Lui pedeapsa încălcării Legii, care ni se cuvenea nouă, pe care trebuia să o suportăm şi să o suferim noi (Galateni 3:13; Isaia 53:6; I Petru 3:18), fiind făcut păcat şi blestem pentru noi (II Corinteni 5:21), pătimind mâhniri grele în sufletul Lui şi dureri cumplite în trupul Său (Matei 26:27-38,46; Luca 22:44). El a fost răstignit, a murit ca Sacrificiu suprem pentru păcat (Ioan 1:29,34; I Corinteni 5:7; Evrei 9:28; Apocalipsa).

13. Prin ascultarea Lui desăvârşită şi prin sacrificiul de Sine pe care le-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Adonai Yeşua a ispăşit plenar pentru păcat, a satisfăcut pe deplin justiţia lui Dumnezeu (Romani 3:25,26; Evrei 9:14; 10:14), a adus împăcarea şi a agonisit o moştenire veşnică în Împărăţia Cerurilor pentru toţi aceia pe care I i-a dat Tatăl (Ioan 17:2; Evrei 9:15; I Petru 1:18,19).

14. Moartea Sa prin crucificare a fost voluntară, sacrificială, ispăşitoare şi substitutivă/vicarială, răscumpărătoare, reconciliatoare (Marcu 10:45; Ioan 10:15; Romani 3:24,25; 5:8; Evr. 9:26; 10:12; I Petru 2:24).

15. Pe baza eficacităţii morţii Domnului nostru Yeşua ha-Maşiyach, păcătosul care crede este scutit de pedeapsa, de consecinţa şi de puterea păcatului, iar într-o zi va fi izbăvit de însăşi prezenţa lui; şi el este declarat drept (îndreptăţit), i se dă viaţa veşnică, este adoptat în familia lui Dumnezeu (Romani 3:25; 5:8,9; I Petru 2:24; 3:18).

16. Deşi preţul mântuirii a fost plătit faptic de Mesia numai după întrupare, totuşi virtutea, eficienţa şi beneficiile acesteia au fost comunicate celor aleşi în toate epocile succesive de la începutul lumii, în şi prin acele promisiuni, tipuri şi jertfe în care El a fost revelat şi anunţat că va fi sămânţa femeii, învingător peste Satan şi răscumpărător223 al omenirii (Genesa 3:15) Rege-păstor legiuitor drept (Genesa 49:10; Numeri 24:17), Mesia promis Yisraelului (Isaia 9:6,7; 11:1; Daniel 9, în special vss. 20-26); Isaia 53; Ioan 1:17,40,41,45,49; Marcu 8:29); El este rădăcina şi sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, vezi Numeri 24:17 şi

223 Răscumpărător: goel (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

82

Apocalipsa 22:16. El este Servul lui YHWH profeţit în Isaia 42:1-7; 49:1-7; 50:4-7; 52:13-53:12 şi 61:1-3. El este Mielul (Genesa 22:8; I Petru 1:18,19) înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8), fiind acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13:8). El este şi Mirele (Mat. 9:15; 25:6,10; Mc. 2:20; Lc. 5:34,35; Io. 3:29; dumnezeiesc (Is. 62:5)224.

17. Despre exaltarea lui Mesia:a. El a fost îngropat, dar nu a putrezit (Fapte 13:37), pentru că a

treia zi a înviat (Psalmul 16:10; Matei 28:6,7,9; Marcu 16:6,9; Luca 24:6,7,34,46; Fapte 2:24,31-33a; 3:15; 4:2,10,33; 5:30; 10:40,41; 13:30,33; 17:3,18,31; 25:19; 26:23; Romani 1:4; 4:24; 14:9; Evrei 13:30; I Petru 1:3 etc.) fizic dintre cei morţi (I Corinteni 15:3,4) în acelaşi trup în care suferise (Ioan 20:9,17,25,27), deşi un trup transfigurat (Dan. 10:6; Apoc. 1:13-16; 2:18; 19:12);

b. Prin aceasta, Dumnezeu-Tatăl a confirmat dumnezeirea Fiului şi a acceptat ispăşirea făcută de El pe cruce (Ioan 5:26-29; 14:19; Romani 4:25; 6:5-10; I Corinteni 15:20,23; Evrei 9:12,14; 10:12,14);

c. Yeşua nu numai că S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil (Marcu 16:19; Luca 24:51; Fapte 1:9-11), dar a primit şi un statut elevat (Fil. 2:9; Evr. 7:26);

d. El are calitatea de moştenitor al tuturor lucrurilor (Evrei 1:2), precum şi cea de judecător al lumii (Fapte 17:31);

e. Acum Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, este la dreapta Tatălui şi mijloceşte ca Avocat şi Mare Preot al nostru (Evr. 7:25).

f. El a trimis Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl (Ioan 14:16,26; 15:26; 16:7; Fapte 2:33; I Corinteni 2:12);

g. Noi, credincioşii mesianici, suntem declaraţi drepţi („socotiţi neprihăniţi”) pe baza învierii fizice a Fiului dintre cei morţi (Romani 4:25);

h. Mesia a obţinut pentru ai Săi mântuirea eternă, le-o împărtăşeşte şi le-o aplică în mod sigur şi eficace, mijlocind pentru ei (Ioan 6:37; 10:15,16; 17:9; Romani 5:10; I Tim. 2:5), unindu-i cu Sine prin Duhul Lui, revelându-le taina mântuirii în şi prin Cuvântul Lui, convingându-i să creadă şi să se supună (Ioan 17:6; Efeseni 1:9; I Ioan 5:20), domnind în inimile lor prin Cuvântul Lui şi Duhul Lui (Romani 8:9,14), şi învingându-i pe toţi vrăjmaşii lor prin atotputernica Sa tărie şi înţelepciune (Psalmul 110:1; I Corinteni 15:25,26), în moduri şi căi care sunt în perfect acord cu minunata şi nepătrunsa Lui oikonomie (administrarea infinit de înţeleaptă a lumii); şi toate acestea sunt date prin harul gratuit şi absolut, fără să fi pre-

224 Pentru clarificări teologic-antropologice, vezi Seudat ha-Adon, din Vocabularul de la finalul lucrării.

83

existat în ei calităţi sau merite care să-L fi determinat pe El să le acorde această mântuire (Ioan 3:8; Efeseni 1:8).

18. Yeşua ha-Maşiyach va reveni tot personal, fizic, literal şi vizibil (parousia, gr.; Zaharia 14:3,4; Fapte 1:11) pentru a-i judeca pe îngeri (II Petru 2:4), precum şi pe toţi oamenii (Ioan 5:22,23; Fapte 10:42; Romani 14:9,10), după cum urmează:a. Pe credincioşi (I Corinteni 3:10-15; II Corinteni 5:10);b. Pe cei vii de pe Pământ, la slăvita Sa revenire (Matei 25:31-

46);c. Pe morţii necredincioşi la Marele Tron Alb (Apocalipsa 20:11-

15).19. În privinţa revenirii Sale, Scriptura spune că „Răscumpărătorul

(Goel) va veni în Ţion” (Isaia 59:20,21; Zaharia 14:4), că va avea loc o răscumpărare spirituală a Yisraelului (Zaharia 12:8-13:1; Romani 11:25-27; Evrei 9:28; Ieremia 31:31-40; Ezechiel 36:24-28; Legământul Înnoit) şi că restaurarea naţională a Yisraelului înseamnă întoarcerea rămăşiţei poporului Yisrael din cele patru colţuri ale lumii şi restaurarea Regatului davidic (Isaia 11 – despre restabilirea tronului şi a Regatului lui David, care va dăinui veşnic; Isaia 9:6,7, cf. Luca 1:30-33; Ieremia 23:3-8; Ezechiel 36:24-38).

Capitolul al VIII-lea

DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU(RUACH HA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Din perspectiva relaţională, Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu-Tatăl, care este Purcezătorul, fiind trimis de Yeşua ha-Maşiyach (Ioan 14:16,17,26; 15:26; I Corinteni 2:12).

II. Din perspectiva ontologică (fiinţială), Duhul Sfânt Se împărtăşeşte din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Duhul Sfânt este Dumnezeu, con-substanţial, co-egal şi co-etern cu Tatăl (Genesa 1:2b)

84

şi cu Fiul (Matei 28:19; Fapte 5:3,4; 28:25,26; I Corinteni 12:4-6; II Corinteni 13:14; Efeseni 4:4-6; Ieremia 31:31-34 cu Evrei 10:15-17), este veşnic (Genesa 1:2b; Evrei 9:14), omniprezent (Psalmul 139:7-10), omnipotent (Roman 15:13), omniscient (Isaia 40:13,14), are sentimente (Efeseni 4:30), intelect (I Corinteni 2:10-13), voinţă (I Corinteni 12:11) şi veridicitate (Ioan 16:13).

III. Din punct de vedere funcţional, Duhul Sfânt este al Treilea din Trinitate, şi activitatea Sa este vizibilă în creaţie şi în desăvârşirea ei (Genesa 1:2; Iov 26:13; 33:4; Psalmul 33:6; 104:30,31)225, în împuternicirea unor oameni cum ar fi Moşe, David (vezi II Samuel 23:1-3) şi Profeţii, pentru împlinirea unor scopuri specifice, inclusiv scrierea Revelaţiei (Exod 17:14; Deuteronom 31:9; I Regi 11:41; II Petru 1:19-21), în înomenirea Fiului (Matei 1:18), în jertfirea Sa (Evrei 9:14), în învierea Sa (Romani 1:4), în scrierea revelaţiei (II Petru 1:20,21) şi în opera mântuirii (Ioan 3:5-7).

IV. În ziua de Praznic al Secerişului sau al Săptămânilor226, Duhul Sfânt a venit de la Tatăl, aşa cum promisese Mesia (Ioan 14:16,17,26; 15:26; Fapte 2:33), şi a inaugurat o epocă unică, în care are de făcut lucrări multiple:A. Îl slăveşte pe Mesia, nu pe Sine Însuşi (Ioan 16:14);A. convinge lumea cu privire la păcat, dreptate şi judecată (Ioan 16:8-11);B. a început şi va finaliza formarea comunităţii celor credincioşi în El;C. El este dat ca un cadou de la Dumnezeu Tatăl: Fapte 2:38;D. El este agentul supranatural şi suveran în regenerare (naştere din nou),

străpungând oamenii în inimile lor (Fapte 2:37), determinându-i să creadă din inimă în Yeşua ha-Maşiyach şi să-L mărturisească verbal şi faptic ca Adonai (Romani 10:9,10);

E. Îi botează pe credincioşi în comunitatea lui Mesia (I Corinteni 12:13), dar Se şi sălăşluieşte în ei (Ioan 14:17). „Ceea ce Fiul instituie, Duhul constituie.” Sălăşluirea Sa în credincioşi îi face pe aceştia să aibă parte de călăuzirea Lui (Fapte 16:6,7) şi de învăţătura Lui (Ioan 16:13-15), de împuternicirea Lui în vederea trăirii unor vieţi evlavioase şi sfinţite, prin care ei devin tot mai asemănători lui Yeşua, Chipul Tatălui (Ioan 16:7-9; Fapte 1:5,8; 2:4; Romani 8:14-17; 8:29; Filipeni 2:6);

F. Îi împuterniceşte pe credincioşi (Fapte 1:8; 2:4; I Corinteni 2:4) şi-i pecetluieşte pentru ziua răscumpărării (Romani 8:9-11; II Corinteni 3:6; Efeseni 1:13; 4:30), transformându-i în proprietatea lui Dumnezeu (Romani 8:9);

G. O activitate specială a Duhului Sfânt după pogorârea Sa a fost insuflarea unor credincioşi în vederea continuării scrierii şi redactării Scripturii, un act unic, irepetabil şi încheiat o dată cu finalizarea scrierii cărţii Apocalipsa (II Timotei 3:16,17; II Petru 1:19-21; 3:15,16);

225 Vezi şi capitolul Despre creaţie.226 Praznicul Cincizecimii sau al Săptămânilor: Chag ha-Şavuot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

85

H. Duhul Sfânt îl înzestrează pe credincios cu daruri spirituale227 în scopul slăvirii lui Dumnezeu, a iluminării sale personale, a edificării altor sfinţi şi a mântuirii păcătoşilor (I Corinteni 12-14).

V. În viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris. În consecinţă, noi nu acceptăm homotimia (închinarea la Duhul Sfânt), întrucât nu scrie în Biblie că vreun om s-ar fi închinat vreodată Duhului Sfânt sau că această închinare ar fi fost cerută neamului omenesc.

Capitolul al IX-lea

DESPRE DUMNEZEU(TEOLOGIE MONOTEISTĂ)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Sfânta Scriptură ne învaţă monoteismul: YHWH Elohim (DOMNUL Dumnezeu) este Unul (Marele Şema din Deuteronom 6:4; 4:35; Isaia 45:5; Zaharia 14:9), o singură Fiinţă (Isaia 44:6-8; 45:18; Iacov 2:19a), având o singură natură sau esenţă supraesenţială, putere, lucrare, energie (Exod 20:2,3; Isaia 43:10-13; 44:24; Marcu 12:29; Ioan 17:3; I Corinteni 8:4,6; Efeseni 4:6; I Timotei 2:5).

227 Dar spiritual, sau spiritualie (gr., pneumatikos, Strong 4152): vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

86

II. Numele Său este hwhy (YHWH), fiind tradus „Cel ce sunt” (Exod 3:14; Isaia 48:12; Ieremia 10:10; Ioan 5:24,26; 11:25; gr., Ho On). Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi228, fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută229, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea (I Timotei 1:17). Ca atare, unul dintre atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea.El este infinit în fiinţă şi perfecţiune230 şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni231 altul decât de El232

(incomprehensibil, Exod 3:14; Isaia 55:8,9; Iov 11:7; Romani 11:33). Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic (Isaia 46:9; 48:12) şi finitul nu poate cuprinde infinitul233 (Ioan 1:5; vezi şi Deuteronom 29:29).

III. El este neschimbător (imuabil: Maleahi 3:6, Iacov 1:17), etern (Isaia 40:28; Ieremia 10:10; Psalmul 90:2), atotputernic (omnipotent: Genesa 17:1; 18:14; Apocalipsa 1:8), preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale (Isaia 6:3; Habacuc 1:13; Psalmul 145:17), făcând toate lucrurile conform voii Lui (Isaia 46:10; Psalmul 115:3; Efeseni 1:11) neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui (Proverbe 16:4; Romani 11:36), împlinind toate conform planului şi scopului Său.

IV. El este iubitor (Ioan 3:16; I Ioan 4:8,16), blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de bunătate (Psalmul 119:68; Matei 19:17) şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul (Exod 34:6,7); răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat (Evrei 11:6), şi drept (Ieremia 12:1) şi grozav în judecăţile Lui (Neemia 9:32,33; Evrei 10:31), urând păcatul (Psalmul 5:5,6; Evrei 1:9), care sub nici o formă nu-l va graţia pe vinovat (Exod 34:7; Naum 1:2,3).

V. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită234 (omniscienţă), infailibilă, independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil (Genesa 16:13; Isaia 29:15; Ezechiel 11:5; Daniel 2:22; Fapte 15:18; Evrei 4:13), şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi (Proverbe 24:12; Mat. 11:21-23).

VI. Dumnezeu-Elohim este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent235 (Genesa 1:1; Exod 3:14; 20:1-3; Deuteronom 6:4,5; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Psalmul 33:6; 94:9; Fapte 17:24; Romani 1:18-21; Efeseni 4:6)236.

VII. Toate răspunsurile satisfăcătoare la investigaţia „Unul şi Multiplul”, sau teologie versus triadologie, ţin de paradox, de transcendent şi vor fi date în eschaton, olam ha-Ba.

228 Vezi nota 59.229 Vezi nota 60.230 Vezi nota 61.231 Vezi nota 62.232 Vezi nota 63.233 Vezi nota 64.234 Vezi nota 65.235 Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.236 Vezi şi capitolul Despre creaţie.

87

SECŢIUNEA A III-A

Capitolul al X-lea

DESPRE ACTUL CREAŢIEI (MAASEH BEREŞIT237)ŞI DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU

CU CREAŢIA SA

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

237 Prin Maaseh Bereşit nu ne referim la una dintre cele două ramuri ale misticii evreieşti, ci chiar la actul creaţiei.

88

I. La început, Dumnezeu (Elohim) a găsit potrivit şi plăcut să creeze din nimic238

lumea şi toate lucrurile din ea, vizibile şi invizibile, în şase zile. Elohim-Creatorul le-a creat pe toate, adică Ceruri, Pământ, lume angelică, regn mineral, vegetal, animal (Genesa 1 şi 2; Numeri 16:22a; Isaia 44-45; Psalmul 8:4-8; 82:6; Luca 3:38; Efeseni 3:9; Evrei 12:9; Apocalipsa 4:11 etc.), cele văzute şi cele nevăzute, şi toate erau foarte bune (Genesa 1:31).

II. După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturi, El a creat omul, bărbat şi femeie, după chipul Său, după asemănarea Sa (Genesa 1:27)239.

III. Calitatea Sa de Creator a fost sesizată şi de necredincioşi: Fapte 17:24,25,28.IV. Motivul creaţiei este manifestarea slavei eternei Sale puteri, înţelepciuni şi

bunătăţi (Romani 1:20; 11:34-36).V. Dumnezeu (Elohim) este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul, izvorul sau

principiul240, temelia tuturor. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:34-36).

VI. Pe baza creaţiei şi a susţinerii tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, El este şi Adonai, adică Stăpânitorul lor suveran şi omnipotent (Genesa 1:1; Exod 3:14; 9:29; 20:1-3; Deuteronom 6:4,5; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Psalmul 94:9; 103:19; Fapte 17:24; Romani 1:19,20; Efeseni 4:6).

VII. În calitatea Sa de Domn suveran, El poate face prin ele, pentru ele şi lor, orice Îi va bine-plăcea (Daniel 4:25,34,35).

VIII. Îngerii şi oamenii Îi datorează lui Dumnezeu Creatorul (Elohim) toată închinarea, slujirea şi ascultarea, precum şi orice altceva va voi El să le ceară (I Cronici 29:10-12; Apocalipsa 5:12-14).

IX. În pofida faptului că El este Creatorul şi este izvorul sau principiul, temelia tuturor, El este dincolo de creaţia Sa (transcendent) şi totalmente diferit241 de ea242.

X. La creaţie au participat toate Ipostasurile Dumnezeirii, după cum urmează:A. în cadrul creaţiei, opera ad extra, Dumnezeu Tatăl este Tatăl „creator al

văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa (Genesa 1 şi 2; Numeri 16:22; Isaia 45:18, Psalmul 8:4-8; 82:6; 95:4,5; Luca 3:38; Efeseni 3:9; Evrei 12:9; Apocalipsa 4:11). În virtutea creaţiei, Tatăl este Suveran unic şi absolut în Univers (Psalmul 103:19; 145:8,9; I Corinteni 8:6; Romani 11:36);

B. Fiul a fost implicat activ în Creaţie: Psalmul 33:6a; Ioan 1:2,3; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:2;

C. Duhul Sfânt a fost implicat activ în Creaţie şi în desăvârşirea ei: Genesa 1:2; Iov 26:13; 33:4; Psalmul 33:6b; 104:30,31;

D. Tatăl „creează prin Fiul şi duce la desăvârşire prin Duhul”243.

238 Sintagma teologică consacrată pentru creaţia din nimic este latinescul ex nihilo. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.239 Vezi şi capitolul Despre om – Antropologie.240 Principiu: arche, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.241 Sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit” este germanul ganz Andere. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.242 S-a spus: „El este creatorul prin voinţa Sa, dar creaţia nu ţine de esenţa Sa.”243 Vasile cel Mare.

89

XI. El a pus omul într-un mediu care nu numai că-L slăveşte pe El (Psalmul 19:1-6), dar, graţie providenţei divine, respectă şi principiul antropic, fiind, deci, creat într-un mod încât să fie absolut benefic omului. Dumnezeu nu a acordat omului o libertate totală (în Univers nu pot exista două fiinţe cu adevărat libere), ci o libertate derivată. Chiar şi creaţia a suferit efectele Căderii în păcat şi se supune principiului entropiei introdus în ea (Romani 8:19-23), aşteptând, însă, eliberarea escatologică din robia stricăciunii, repararea raportului omenire-creaţie (tikun olam, Isaia 11:6-10).

XII. Întreaga creaţie este creaţia lui Dumnezeu. Mai mult, o altă faţetă a chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a stabili relaţii cu creaţia divină. Credincioşii mesianici au datoria de a o respecta şi întreţine (exemple principiale: Exod 23:4,5,11; Levitic 25:7; Deuteronom 20:19,20; 22:1-4,6,7; 25:4; Matei 12:11)244.

XIII. În bunătatea şi dărnicia Sa, Creatorul l-a umplut pe om de haruri şi de bunătăţi; în unele cazuri, acestea au fost date omului, iar în alte cazuri, ele i-au fost doar încredinţate spre administrare, posesorul lor rămânând Dumnezeu. Spre exemplu, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta nu l-a distrus nici măcar căderea în păcat (v. Genesa 9:6, Romani 11:29).

XIV. Există, însă, alte bunuri, pe care Dumnezeu Şi le-a păstrat pentru Sine, iar omul este un administrator245.

Capitolul al XI-lea

DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere (theologoumenon):

I. Îngerii sunt fiinţe create (Ps. 148:1-5; Col. 1:16), spirituale (Evr. 1:14; Lc. 24:39). Ei se pot materializa uneori, dar doar pentru perioade scurte de timp şi numai în vederea îndeplinirii unor porunci dumnezeieşti concrete (vezi Genesa 19).

II. Ei formează un regn de creaturi superioare oamenilor (Evr. 2:7; II Pet. 2:11; Mat. 26:53; 28:2; II Tes. 1:7).

III. O parte din îngeri servesc credincioşilor (Evr. 1:14).IV. Îngeri vor fi judecaţi de credincioşii în Mesia (I Cor. 6:3) întrucât, în starea de

slavă, îngerii vor fi inferiori poziţional credincioşilor mântuiţi (Eficient. 1:20,21; Fil. 2:6-9).

244 Vezi, de exemplu, Creaţia ca euharistie, de Ioannis Zizioulas.245 Vezi Secţiunea a IV-a: Despre partea lui Dumnezeu

90

V. Îngerii sunt asexuaţi (Mat. 22:30) şi nemuritori (Lc. 20:36).VI. Îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare (Apoc. 22:9; Col. 2:18).

VII. Există două clase de îngeri: cei aleşi (I Tim. 5:21) şi cei căzuţi (II Pet. 2:4; Iuda 6).

VIII. După Dionisie Pseudo-Areopagitul, funcţiile şi ierarhiile angelice sunt după cum urmează:

Funcţia celor 3 ierarhii cereşti

Denumirea ierarhiilor

Adorarealui Dumnezeu

SerafimiHeruvimiTronuri

Răspunzătoarede creaţie

DomniiPuteri

StăpâniriRăspunzătoarede umanitate

ÎncepătoriiArhangheli

Îngeri

IX. Elaborând funcţiile angelice, se pot spune următoarele:A. Funcţiile îngerilor sfinţi:

1. Îl laudă pe Dumnezeu şi îndeplinesc poruncile Sale (Ps. 103:20;148:2).

2. se bucură de mântuirea oamenilor (Lc. 15:7,10).3. slujesc moştenitorilor mântuirii (Evr. 1:14; I Re. 19:5-8; Dan. 6:22;

Ps. 34:7; 91:11,12; Fap. 12:8-11).4. sunt mesagerii lui Dumnezeu către oameni (Gen. 19:1-13; Num.

22:22-35; Mat. 1:20; 2.13,19,20; Lc. 1:11-13,19; Fap. 8:26; 10:3-6; 27:23,24).

5. ei îndeplinesc scopurile lui Dumnezeu (II Sam. 24:16; II Re. 19:35; II Cr.. 32:21; Ps. 35:5,6; Mat. 13:41, 49,50; 24:31; Fap. 12:23; Apoc. 7:1,2; 9:15;15:1).

6. Legea a fost dată prin îngeri (Fap. 7:53; Gal. 3:19; Evr. 2:2).7. I-au slujit lui Mesia (Mat. 4:11; Lc. 22:43).8. Îl vor însoţi pe Mesia la a doua Sa venire (Mat. 25:31,32; II Tes.

1:7,8).9. Sunt prezenţi la adunările dumnezeieşti (I Cor. 11:10).10. Sunt foarte interesaţi de adevărurile dumnezeieşti şi învaţă246,

îndeosebi prin intermediul Comunităţilor de credinţă în Mesia (I Pet. 1:12; Ef. 3:10).

246 Universul, ca Universitate.

91

Capitolul al XII-lea

DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI(DEMONOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere (theologoumenon)247:

I. Etimologie: termenul evreiesc ha-Satan (I Cr. 21:1; I Pet. 5:8) înseamnă „vrăjmaşul”, iar cel grec, diabolos (Mat. 4:1,5,8), are înţelesul de „acuzator, bârfitor, calomniator”. Satan mai este cunoscut şi sub alte titluri:A. Ispititorul (Mat. 4:3).B. Prinţul demonilor (Mc. 3.22).C. Prinţul acestei lumi (Io. 12:31; 14:30).D. Prinţul puterii văduhului (Ef. 2:2).E. Acuzatorul/Pârâşul (Apoc. 12:10).

247 După A Systematic Study of Bible Doctrine, de Thomas Paul Simmons.

92

II. Scopul şi momentul creării lui Satan este o taină. Noi putem doar şti că Dumnezeu nu este în nici un fel autorul păcatului (Hab. 1:13; I Io. 1:5).

III. Satan este o creatură angelică, este o căpetenie de îngeri (Mat. 12:24-28; 25:41; Luca 10:18; Efes. 2:2; 6:11-12; Apoc. 9:11; 20:2) care a căzut în păcat248 (Is. 14:12-17; Ezec. 28:12-18) şi a devenit răul pur.

IV. El Îl urăşte pe Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie. În calitatea sa de „vrăjmaş”, I Se împotriveşte Celui Preasfânt (Matei 13:39; Marcu 4:15; II Cor. 11:14-15; 2 Tes. 2:9-10; Apoc. 2:10; 3:9).

V. Satan a ispitit şi a amăgit prima pereche omenească spre păcat şi spre rău (Gen. 3:6), şi continuă şi astăzi aceste acţiuni malefice (1 Cronici 21:1; Mat. 4:1-9; Ioan 13:2, 27; Fapte 5:3), întrucât scopul său este acela de a fura, de a înjunghia şi de a distruge (Io. 10:10a).

VI. Satan stăpâneşte şi controlează lumea care se opune lui Dumnezeu (Iov 9:24; Mat. 4:8-9; Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Cor. 4:3-4; Efes. 6:12; 1 Ioan 5:19) şi pe cei pierduţi (Io. 8:44; 12.37-40; Fapte 26:18; II Cor. 4.4; Ef. 2.2,3; II Tes. 2:9,10; II Tim. 2:26).

VII. Satan este acuzatorul poporului ales al Celui Preaînalt (Iov 1:6,9; 2:3-5; Apoc. 12:9,10).

VIII. Satan are capacitatea de a provoca boli (Luca 13:16; Fapte 10:38).IX. Satan are puterea morţii (Evr. 2:14).X. Cu toate acestea, toate lucrările lui Satan sunt stăpânite de mâna atotputernică şi

suverană a lui Dumnezeu, care foloseşte răul lui Satan pentru a sluji propriei Sale glorii şi a binelui sfinţilor. Ps. 76:10; 2 Cor. 12:7; Efes. 1:11. (Un bun exemplu în acest caz este căderea şi reabilitarea lui Petru.)

XI. Satan nu este acum în iad. El în prezent sălăşluieşte în locurile cereşti (Efes. 6:11-12), are acces la Dumnezeu (Iov 1:6) şi este activ pe Pământ (Iov 1:7; I Petru 5:8).

XII. Satan va fi legat de Hristos în Adânc pentru perioada mileniului (Apoc. 20:1-7). După cei o mie de ani, el va fi eliberat doar pentru a-şi găsi sfârşitul fiind aruncat în Iazul de foc (Apoc. 20:7-10).

XIII. Satan şi îngerii săi vor avea un destin comun, ajungând în iazul de foc pregătit pentru ei (Mat. 25:41).

248 Păcatul săvârşit de Satan este păcatul antecedent, diferit de păcatul săvârşit de Adam, păcatul originar.

93

Capitolul al XIII-lea

DESPRE PROVIDENŢA DIVINĂ (HAŞGAHAH)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. În puterea şi înţelepciunea Lui infinită, Elohim, Creatorul tuturor lucrurilor, are la dispoziţie şi guvernează în mod direct toate lucrurile şi creaturile Sale (Evrei 1:3; Iov 38:11; Isaia 46:10,11; Psalmul 135:6), de la cele mai mici până la cele mai mari (Matei 10:29-31) prin providenţa sau pronia249 Lui preasfântă şi înţeleaptă, până la scopul pentru care au fost create, în conformitate cu precunoaşterea Lui infailibilă şi cu liberul şi neschimbabilul sfat al voii Sale.

249 Din grecescul pronoia, „vedere înainte”. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

94

II. Scopul pentru care au fost create este acela de a lăuda slava înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii infinite şi milei Lui (Efeseni 1:11).

III. Deşi în relaţie cu precunoaşterea şi decretul lui Dumnezeu, Întâia cauză, toate lucrurile se întâmplă în mod infailibil şi imuabil (Fapte 2:23), pentru ca nimic să nu aibă loc întâmplător sau fără providenţa Lui (Proverbe 16:33), totuşi, prin aceeaşi providenţă, El a poruncit căderea conform cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau contingent (Genesa 8:22). Dintre cauze am putea enumera „legile naturii”, „legea cauzei şi efectului”, legile economiei de piaţă etc.

IV. În providenţa Sa, Dumnezeu se foloseşte de mijloace (Fapte 27:31,44; Isaia 55:10,11). Totuşi, El este liber să lucreze şi fără ele (Osea 1:7), deasupra lor (Romani 4:19-21), şi împotriva lor (Daniel 3:27), după cum Îi place.

V. Puterea nemărginită, înţelepciunea fără hotar şi bunătatea infinită ale lui Dumnezeu se manifestă într-atât în providenţa Lui, încât hotărârea sfatului Său se extinde chiar şi asupra primei căderi, şi asupra tuturor celorlalte acţiuni păcătoase, atât ale îngerilor cât şi ale oamenilor (Romani 11:32-34; II Samuel 24:1; I Cronici 21:1); şi asta nu printr-o simplă permisiune, ci printr-o formă de permisiune în care El a inclus limitele cele mai puternice şi mai înţelepte şi alte mijloace pentru îngrădirea şi controlarea păcatului (II Regi 19:28; Psalmul 76:10). Aceste limitări diferite au fost rânduite de Dumnezeu pentru ca în final să se împlinească scopurile Sale finale (Genesa 50:20; Isaia 10:6,7,12). Aceasta are loc în aşa fel încât păcătoşenia faptelor lor provine numai de la creaturi, şi nu de la Dumnezeu, care, fiind preasfânt şi neprihănit, nici nu este şi nici nu poate fi autorul păcatului sau de acord cu păcatul (Habacuc 1:13; Psalmul 50:21; I Ioan 2:16).

VI. Dumnezeul cel preaînţelept, drept şi plin de har trebuie deseori să Îşi lase copiii să fie supuşi ispitelor şi răutăţii inimilor lor, să îi pedepsească pentru păcatele lor din trecut (Evrei 12:6), sau să le descopere puterea ascunsă a stricăciunii şi înşelătoriei inimilor lor, pentru ca ei să fie smeriţi; şi pentru a-i aduce la o dependenţă mai apropiată şi mai constantă de ajutorul Lui; şi pentru a-i face mai veghetori cu privire la viitoarele ocazii de păcătuire; şi pentru alte scopuri sfinte şi drepte (II Cronici 32:25,26,31; II Corinteni 12:7-9).  Aşa că orice ar veni asupra copiilor lui Dumnezeu, este prin planul Lui, spre slava Lui, şi spre binele lor (Romani 8:28).

VII. Pe oamenii răi şi păcătoşi îi orbesc şi îi împietresc păcatelor lor (Romani 1:24-26,28; 11:7,8): de la aceştia Dumnezeu Şi-a luat harul prin care ei ar fi putut fi luminaţi în înţelegerea lor şi atinşi în inimă (Deuteronom 29:4); uneori le sunt luate şi darurile pe care aveau (Matei 13:12) şi sunt expuşi situaţiilor în care stricăciunea din inimile lor provoacă păcatul (Deuteronom 2:30; II Regi 8:12,13. Când au ocazia de a păcătui, păcătoşii vor acţiona în consecinţă.) Apoi sunt daţi pe mâna poftelor lor, ispitelor lumii, şi a puterii lui Satan (Psalmul 81:11,12; II Tesaloniceni 2:10-12). Aceste lucruri au ca şi consecinţă împietrirea lor suplimentară, prin aceleaşi mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte pentru cercetarea altora (Exod 8:15,32; Isaia 6:9,10; I Petru 2:7,8).

95

VIII. Providenţa lui Dumnezeu se extinde, în general, peste toate creaturile; totuşi, într-un mod mai special se îngrijeşte de comunitatea Sa de credincioşi (qehilah) şi face toate lucrurile spre binele acesteia (I Timotei 4:10; Amos 9:8,9; Isaia 43:3-5).

Capitolul al XIV-lea

DESPRE OM(ADAM; ANTROPOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Dumnezeu l-a creat pe om (Adam, ebr.) în mod direct şi nemijlocit (Iov 10:8). Partea materială a omului este creată din ţărână, iar partea sa imaterială, adică duhul250 şi sufletul251 său erau create după chipul252 şi asemănarea253 lui Dumnezeu (Genesa 1:26,27).

250 Duh: ruach, ebr; pneuma, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.251 Suflet: nefeş, ebr.; psuche, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.252 Chip: ţelem, ebr.; eikon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.253 Asemănare: demuth; gr., homoioma, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

96

II. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în cunoştinţă, dreptate, neprihănire şi sfinţenie adevărată (Eclesiastul 7:29a; Genesa 1:26), fără păcat (impecabil), înzestrat cu o natură raţională, cu inteligenţă, cu voinţă, cu capacitatea de auto-determinare, cu responsabilitate morală faţă de Dumnezeu (Genesa 2:7,15-25; Iacov 3:9) şi cu demnitate254.

III. Faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman, în sufletul căruia s-au înscris structuri, funcţii, norme şi valori, devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii.

IV. Intenţia lui Dumnezeu în crearea omului a fost ca acesta să-şi trăiască viaţa conform voii Sale, adică slăvindu-L pe Dumnezeu şi bucurându-se de comuniunea fericită cu El (Isaia 43:7; Coloseni 1:16; Efeseni 2:10; Apocalipsa 4:11).

V. În starea sa iniţială de inocenţă, omul avea legea lui Dumnezeu scrisă în inima sa (Romani 2:14,15) şi avea puterea de a o împlini şi de a nu păcătui255. Totuşi, i s-a dat şi posibilitatea de a încălca legea, fiind lăsat în libertatea voinţei sale, care a fost supusă schimbării (Genesa 3:6; Iacov 1:14).

VI. Pe lângă legea scrisă in inima sa şi puterea de a nu păcătui, omului i s-a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:17). Atât timp cât respecta porunca, omul era fericit în comuniunea sa cu Dumnezeu şi stăpânea toate celelalte creaturi (Genesa 1:26,28).

Capitolul al XV-lea

DESPRE VOINŢA LIBERĂ

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Omul fusese creat de Dumnezeu nu numai inocent, dar şi având o voinţă liberă şi o putere firească, naturală, de a acţiona conform alegerilor făcute. Această voinţă nu era forţată sau determinată prin vreo necesitate naturală să săvârşească binele sau răul (Matei 17:12; Iacov 1:14; Deuteronom 30:19).

II. În acea stare de inocenţă omul avea libertatea şi puterea să voiască şi să înfăptuiască ceea ce era bun şi plăcut lui Dumnezeu. Totuşi, în această stare omul avea posibilitatea de a fi schimbat, pentru a se permite astfel căderea (Eclesiastul 7:29; Genesa 3:6).

254 „Demnitatea omului este extrinsecă... nu inerentă; ea nu există în şi prin ea însăşi. Demnitatea omului este una derivată, dependentă şi primită.” R.C. Sproul, Doctrinele harului, Multimedia, Arad, 2002, p. 26.255 Posse non pecare (putea să nu păcătuiască, lat.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

97

III. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut toată capacitatea voinţei sale de a alege şi de a face vreun lucru bun care este asociat cu mântuirea (Romani 5:6; 8:7). Astfel, omul firesc, natural, fiind deja împotrivitor binelui şi mort în păcat (Efeseni 2:1,5) nu este capabil prin propria sa putere să se convertească pe sine, nici să se pregătească pentru aşa ceva şi nici măcar s-o dorească (Ioan 1:12,13; 6:44; Tit 3:3-5).

IV. Când Dumnezeu converteşte un păcătos şi îl transferă în starea de har, El îl şi eliberează de robia păcatului, starea firească în care se găsea acesta (Coloseni 1:13; Ioan 8:36). Apoi, Dumnezeu îi dă, numai prin harul Său, capacitatea de a dori şi de a înfăptui liber ceea ce este bun din punctul de vedere spiritual (Filipeni 2:13). Stricăciunea va continua să rămână în el şi el nu va putea îndeplini perfect binele, nici nu va putea dori numai binele. Voinţa sa va mai fi îndreptată şi spre ceea ce este rău (Romani 7:15,18,19,21,23)256.

V. Această voinţă a omului va fi făcută perfectă şi pentru totdeauna liberă în vederea binelui doar în starea de slavă (Efeseni 4:13)257.

Capitolul al XVI-lea

DESPRE PĂCAT(KHET; HAMARTOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Protopărinţii omenirii, Adam şi Eva, nu au ascultat de voia revelată şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Satan, căzut în păcatul antecedent, a folosit subtilitatea şarpelui pentru a o amăgi pe Eva, iar apoi, prin ea, l-a sedus pe Adam care, fără a fi constrâns, a încălcat cu voia legea creaţiei lor şi porunca ce le-a fost dată, mâncând din fructul interzis (Genesa 3:12,13; II Corinteni 11:3), pe care

256 Vezi şi capitolul Despre om – Antropologie.257 Se poate spune că omul a trecut de la starea edenică posse non pecare (putea să nu păcătuiască), la starea telurică non posse non pecare (nu poate să nu păcătuiască), pentru ca în Ceruri să ajungă la non posse pecare (nu poate să păcătuiască).

98

Dumnezeu, conform voii Lui sfinte şi înţelepte, l-a creat spre slava Sa. Acesta a fost păcatul originar.

II. Păcatul este lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu în natură, atitudine, motivaţie, gând, cuvânt, faptă.

III. Căderea în păcat a avut o multitudine de consecinţe tragice:A. prin păcatul său de neascultare, omul a decăzut din starea sa iniţială de

inocenţă;B. a fost despărţit şi înstrăinat258 de Dumnezeu (Isaia 59:2), de sine şi de

semenii săi;C. a intrat sub incidenţa sfintei mânii dumnezeieşti (Romani 1:18);D. Separat de harul dumnezeiesc, omul a pierdut o parte din darurile

excelente cu care-l înzestrase Creatorul (Romani 3:10 etc.), a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, dar a păstrat în el259 nişte vestigii deteriorate ale chipului Său260 (Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16);

E. a atras asupra sa moartea spirituală şi fizică (Efeseni 2:1,5);F. omul nu numai că a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă, ci a şi a

preluat în sine Păcatul ca principiu energizant al vieţii sale (Romani 7), starea de păcătoşenie, fiind corupt în toate facultăţile şi părţile sufletului şi ale trupului (Tit 1:15; Genesa 6:5; Ieremia 17:9; Romani 3:10-19; Efeseni 4:18);

G. Robia Păcatului: în această stare de păcătoşenie, omul a devenit incapabil să aleagă sau să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi este rob al Păcatului, complet înclinat şi pornit spre rău (Romani 5:6; 8:7; Coloseni 1:21; Isaia 26:12; Psalmul 94:11; Ioan 3:27; 6:44,65; 8:34; 15:5; Romani 6:17,20). Din capabil să nu păcătuiască, omul a devenit incapabil să nu păcătuiască (I Re. 8:46; Eclesiastul 7:20).

IV. Din acest principiu al Păcatului, această stare de păcătoşenie, originează toate păcatele propriu-zise261 (Iacov 1:14,15; Matei 15:19; Marcu 7:21; Galateni 5:17-21).

V. Fără a avea puterea care să-i permită convertirea şi restaurarea, omul era iremediabil pierdut (Genesa 2:16,17; 3:1-19; Ioan 3:36; Romani 3:23; 6:23; 7:17-23; I Corinteni 2:14; Efeseni 2:1-3; I Timotei 2:13,14; I Ioan 1:8; Tit 3:3,4; Ioan 6:44).

VI. Mai mult, întrucât toţi oamenii au fost în Adam, vina păcatului său a fost imputată şi natura sa viciată de păcat şi degenerată (sarx, gr.) s-a transmis tuturor oamenilor din toate epocile (Genesa 5:3; I Corinteni 15:21,22,45,49; Romani

258 S-a alienat de Dumnezeu (alienare, lat., înstrăinare). Vezi tratarea paulinică a relaţiei dintre păcat-alienare şi reconciliere-mântuire, îndeosebi din Coloseni 1:21.259 În Apologeticum 17:6, Tertullian spunea: “Anima naturaliter christiana”, adică sufletul este în mod natural creştin sau, altfel spus, ficare suflet este înzestrat cu o cunoaştere de Dumnezeu şi această cunoaştere nu poate fi niciodată complet eradicată.260 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu.261 În unele teologii, există păcate capitale, din care decurg alte păcate. Le redăm aici împreună cu opusurile lor, virtuţile capitale: mândria/umilinţa, avariţia/dărnicia, pofta sexuală/castitatea, mania/blândeţea, lăcomia/cumpătarea, invidia/dragostea, trândăvia/hărnicia.

99

5:12-19). De la Căderea în păcat, oamenii au fost concepuţi în păcat (Psalmul 51:5; Iov 14:4), având natura de copii ai mâniei (Efeseni 2:1-3), robi ai păcatului (Romani 6:17,20), supuşi morţii (Romani 6:20; 5:12), şi tuturor celorlalte nenorociri, spirituale, temporale şi eterne (iazul de foc) (Matei 25:41,46).

VII. În pofida faptului că omul păcătuieşte din cauza principiul Păcatului care-i energizează viaţa, a naturii păcătoase (sarx, gr.) care este în el, totuşi el va fi tras la răspundere şi judecat ca responsabil pentru fiecare atitudine, motivaţie, gând, cuvânt şi faptă păcătoasă săvârşită (Romani 14:12; Matei 12:36; II Corinteni 5:10; Evrei 9:27). Vestigiile rămase în om după căderea sa în păcat, chipul divin (chiar dacă deteriorat), sunt suficiente pentru a-i demonta acestuia orice argumentaţie justificativă şi pledoarie defensivă (Romani 1:20,21; Fapte 17:27).

VIII. Astfel, toţi oamenii sunt păcătoşi şi degeneraţi prin natură, prin alegere şi prin proclamaţie divină (Psalmul 14:1-3; 49:7-10; 53:3; Isaia 48:8; 64:6; Ieremia 17:9; Romani 3:9-18,23; 5:10-21).

SECŢIUNEA A III-A

DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GEULAH)

Capitolul al XVII-lea

DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEUŞI LEGISLAŢIA SA262

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

262 A nu se confunda cu Covenantal nomism, elaborat de E.P. Sanders.

100

I. Distanţa dintre Dumnezeu-Creatorul263 şi creatură este aşa de mare încât, deşi creaturile înzestrate cu raţiune Îi datorează lui Dumnezeu ascultare, întrucât este El este Creatorul, susţinătorul şi suveranul264 lor, totuşi ele n-ar fi putut niciodată obţine cadoul vieţii fără vreo condescendenţă voluntară din partea lui Dumnezeu (Luca 17:10; Iov 35:7,8), pe care El a găsit cu cale să o exprime sub forma unui legământ.

II. Înainte de căderea omului în păcat, Dumnezeu a găsit cu cale să facă un legământ de har (Genesa 2:17; Galateni 3:10; Romani 3:20,21; Apocalipsa 13:8) prin care El oferă în mod gratuit păcătoşilor viaţa şi mântuirea prin Yeşua ha-Maşiyach, cerându-le credinţa în El pentru mântuirea lor (Romani 8:3; Marcu 16:15,16; Ioan 3:16); şi promiţând să dea Duhul Său cel Sfânt tuturor celor ce se pocăiesc şi cred (Ezechiel 36:26,27; Ioan 6:44,45; Psalmul 110:3).

III. Acest legământ este revelat în Evanghelie; mai întâi lui Adam, prin promisiunea mântuirii prin sămânţa femeii265; şi apoi, prin profeţii mesianice266 şi legăminte ulterioare, a ajuns până la descoperirea sa deplină din Legământul Înnoit (Evrei 1:1; I Corinteni 10:6,11; Romani 15:4). Legământul de har267 făcut cu omul are ca temelie legământul etern răscumpărător făcut între Tatăl şi Fiul (Evrei 13:20) cu privire la răscumpărarea268 celor aleşi (II Timotei 1:9; Tit 1:2).

IV. Numai în virtutea harului acestui legământ este posibil ca toţi aceia dintre urmaşii lui Adam, care au căzut şi au fost mântuiţi, să obţină viaţa eternă şi binecuvântata nemurire. Această imensă binecuvântare a mântuirii este realizabilă şi aplicabilă datorită faptului că, în starea decăzută de acum, omul este total incapabil de a fi acceptat de Dumnezeu în aceiaşi termeni în care era Adam în starea lui de inocenţă (Evrei 11:6,13; Romani 4:1,2; Fapte 4:12; Ioan 8:56).

V. Întreaga Creaţiune demonstrează nu numai purtarea de grijă a lui Dumnezeu, divina providenţă, ci şi faptul că El a creat şi susţine toate conform unor legi ale Sale (Isaia 40:26; I Corinteni 14:33a).

VI. Nu numai Creaţiunea inanimată are legi pe baza cărora există şi funcţionează, ci şi omul: atunci când Elohim-Creatorul l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, El a scris în inima acestuia o lege universală de ascultare: Romani 2:14,15.

VII. De-asemenea, Elohim i-a dat omului şi o poruncă particulară, aceea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului (Genesa 1:27; Eclesiastul 7:29).

VIII. Aceste acţiuni dumnezeieşti arată că Creatorul l-a însărcinat pe Adam şi pe toţi urmaşii săi la o ascultare personală, deplină, exactă şi perpetuă (Romani 10:5). YHWH-Elohim l-a înzestrat cu puterea şi capacitatea de a respecta poruncile, i-a

263 Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator: Elohim. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.264 Stăpânitor suveran: Adonai. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.265 „Protoevanghelia” din Genesa 3:15.266 Vezi lucrarea „Evanghelia profeţiilor mesianice biblice”, postată pe www.mesianic.org267 Legământ de har: foedus gratiae (lat.).268 Răscumpărare: geulah (ebr.). Cel care acţionează ca răscumpărător este, conform Torei, Goel, ruda cea mai apropiată, care are drept de răscumpărare. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

101

promis viaţa dacă le va împlini, şi l-a avertizat că va muri în cazul în care le va încălca269 (Galateni 3:10-12).

IX. După Căderea sa în păcat, omul a mai păstrat o cunoaştere270 a modalităţii de „re-legare” a sa de Dumnezeire. Modalitatea „re-legării” conţinea în sine sacrificiile (vegetale, animale sau umane), sacrificanţii (indivizi, capi de familie, căpetenii de triburi, regi şi/sau sacerdoţi-preoţi), spaţiul sacrificial (crâng, altar, tabernacol, templu), sacrul (lucruri pure ritualiceşte) şi festivităţile ocazionate de aducerea sacrificiilor (ospeţe sau chiar zile de sărbătoare). Acestea există doar pentru că înainte de întemeierea lumii Creatorul şi Mântuitorul pregătise toate: A. sacrificiile care să-L „îmbuneze” pe YHWH urmau să fie posibile numai

pentru că înainte de întemeierea lumii avusese deja loc un Sacrificiu (Romani 3:25; Evrei 9:26; I Petru 1:19,20; Apocalipsa 13:8);

B. sacrificanţii puteau aduce jertfe numai pentru că urma să existe un Sacrificant (Matei 20:28; Galateni 2:20; Tit 2:14; Evrei 9:12);

C. spaţiul sacrificial urma să existe numai pentru că, în timp, urma să existe o Golgotha şi o ieşire în afara taberei/cetăţii (Exod 29:14; Levitic 4:11,21; 9:11; 16:27; Numeri 19:3; Evrei 13:11-13);

D. sacralizările şi consacrările erau cerute pentru că YHWH era sfânt şi El urma să ceară poporului Său să fie sfânt (Exod 19:6; Levitic 11:44; 20:26; Deuteronom 7:6);

E. festivităţile prefigurau odihna în El şi banchetul mesianic (Genesa 14:18; Isaia 25:6; Apocalipsa 19:9).

X. Răscumpărarea şi mântuirea omului apare în Protoevanghelia din Genesa 3:15, şi capătă o formă mai concretă în legământul noahic, prin aşa-numitele legi noahice:A. Înfăptuirea dreptăţii (datoria de a institui un sistem de legi);B. Interdicţia de a huli (inclusiv de a depune mărturie strâmbă);C. Interdicţia idolatriei;D. Interdicţia incestului (inclusiv a adulterului şi a altor delicte sexuale);E. Interdicţia de a ucide;F. Interdicţia de a fura;G. Interdicţia de a mânca din carnea unui animal viu (adică interzicerea

cruzimii sub toate formele sale).XI. Cartea Genesei lasă să se întrezărească prefigurări ale Celor Zece Porunci din

Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22: pentru referinţa la prima şi a doua poruncă vezi Genesa 35:1-4; a patra, Genesa 2:1-3; a cincea, Genesa 9: 20-27; a şasea, Genesa 4:8-11; a şaptea, Genesa 39:7-9; 19:1-10; a opta, Genesa 44:8; a noua, Genesa 12:11-20; 20:1-10; şi a zecea, Genesa 27.

XII. Ulterior în istoria mântuirii271 Dumnezeu a dat ansamblul legislaţiei mozaice272, revelând israeliţilor şi, prin ei, omenirii, voia divină şi sistematică cu privire la

269 Legământul faptelor: foedus operum (lat.)270 Această cunoaştere, chiar dacă vagă, era atât intuitivă, cât şi predată prin tradiţia orală. Lucrul acesta se vede atât din mărturiile biblice anterioare dării Legii pe Muntele Sinai, cât şi din studiul multor grupuri etnice şi populaţii de pe Glob. Diferitele studii de antropologie culturală şi religioasă confirmă aceasta.271 În teologie, sintagma „Istoria mânturii“ este consacrată prin termenul german Heilsgeschichte.272 Torat Moşe, adică Legea lui Moşe, se găseşte în cărţile Exod-Deuteronom. Acestea conţin Taryag miţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive.

102

modul de re-legare de Dumnezeu, de închinare şi mântuire. El este structurat din următoarele elemente:A. „Legea morală”273, adică Cele Zece Porunci sau Decalogul274 care

cuprindea reguli pentru o viaţă sfântă (Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22), scrise pe două table de piatră (Exod 24:12; 31:18; 32:15,16; 34:1,4,28,29; Deuteronom 5:22):1. Cu degetul Său, Dumnezeu Însuşi a gravat Decalogul pe două table

de piatră ce trebuiau să fie păstrate înăuntrul chivotului275 din sanctuar (Exod 31:18; Deuteronom 10:2).

2. Cele Zece Porunci reflectau perfect caracterul lui YHWH-Elohim, materializează legea care, iniţial, fusese scrisă în inima omului, şi consemnează regula perfectă a unei relaţii drepte cu El276.

B. Legea civilă, aceasta tratând despre viaţa legală şi socială a lui Yisrael ca naţiune (Exod 21:1-23:33);

C. Legea ceremonială, care stipula forma şi ritualul închinării Yisraelului înaintea lui YHWH, inclusiv sistemul sacrificiilor (Exod 24:12-31:18; cartea Levitic); ea conţinea legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al praznicelor sfinte;

D. Legea morală şi cea ceremonială erau un mare har dăruit omului păcătos, prin care Dumnezeu îi acorda şansa conştientizării păcatului, a mărturisirii şi a ispăşirii lui;

E. Legile civile ale Yisraelului şi cele ceremoniale, care reglementau slujbele din sanctuar au fost scrise de Moşe în „Cartea legii” şi aşezate lângă chivotul legământului lui YHWH... ca martoră împotriva ta” (Deuteronom 31:26)”277;

F. Din alt punct de vedere, în Sfânta Scriptură, prin Torah se înţeleg fie Cele Zece Porunci (Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22), fie Torat Moşe, adică legislaţia mozaică ca un tot unitar (vezi Deuteronom 4:44; 29:20; 30:10; Ios. 1:7,8; Ezra 3:2; Neemia 8:8; Luca 24:44; Fapte 28:23), fie întregul Tanakh278;

G. Prin apariţia şi acceptarea acestei legislaţii (Exod 24:3-8), din punctele de vedere politic şi social Yisrael înceta a mai fi o gloată pestriţă de fugari şi devenea o naţiune.

XIII. Torah este de folos ca regulă de viaţă, instruindu-ne în diferite privinţe:A. revelează perfecţiunea lui Dumnezeu şi perfecţiunea ascultării lui Mesia;

273 Nu că celelalte legi date de Dumnezeu ar fi fost amorale.274 Cele Zece Porunci sau Decalogul: Aseret ha-Dibrot (ebr.).275 Chivotul: aron qodeş (ebr.).276 Pe această bază se putea spune despre Enoch că umbla cu Dumnezeu, despre oamenii din Sodoma că erau răi, sau despre cei din Genesa 20:4,6 că erau un neam nevinovat.277 „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea are un comentariu pertinent: „Ori de câte ori păcătuiau, acest ‚martor’ condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu (Deuteronom 31:25,26). ...Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind ‚Cartea legii lui Moşe’ (Iosua 8:31; Neem. 8:1. II Cron. 25:4) sau, simplu, ‚legea lui Moşe’ (II Regi 23:25; II Cronici 23:18).”278 Cărţile „Vechiului Legământ”, Daniel 9:10-13.

103

B. revelează voia lui Dumnezeu şi datoria noastră de a ne sfinţi: Torah este etalonul suprem al sfinţeniei şi standardul după care măsurăm progresul sau regresul nostru în sfinţenie;

C. pe baza Torei conştientizăm mai bine stricăciunea naturii noastre, a inimilor şi vieţilor noastre, ceea ce va rezulta într-o umilinţă mai accentuată şi o ură mai intensă împotriva păcatului (Romani 3:20; 7:7-25);

D. Torah ne este utilă pentru a ne scuti de anumite consecinţe ale păcatelor care, în viaţa aceasta, se vor concretiza în necazuri; deşi suntem eliberaţi de blestem, totuşi rămânem supuşi consecinţelor acestuia.

Capitolul al XVIII-lea

DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAHŞI EVANGHELIA HARULUI279

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Mântuirea este în întregime un dar al harului divin, însuşită prin credinţă, nu prin faptele Legii280 (Efeseni 2:8,9). Prin faptele lor bune, importante sau insignificante, multe sau puţine, de o calitate morală superioară sau mai slabă, credincioşii mesianici nu sunt declaraţi drepţi de către Torah/Lege, ea nu le poate oferi mântuirea (Romani 6:14; Galateni 2:16; Romani 8:1; 10:4). Faptele bune şi ascultătoare sunt rodul mântuirii prin Mesia (Efeseni 2:10; Tit 3:5). Cei care încearcă să ţină Torah pentru a fi declaraţi drepţi şi mântuiţi vor constata o mai adâncă robie faţă de păcat (Romani 3:20).

279 Acest capitol extrage in extenso din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea.280 Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor.

104

II. Cu toate acestea, în toată Scriptura Legea şi Evanghelia se întreţes în mod perfect armonios (Matei 5:16-20; Efeseni 2:8-10; II Petru 1:3-11).

III. Legea şi Evanghelia înainte de Sinai: A. După ce Adam şi Eva au căzut în păcat, ei au experimentat sentimente noi,

ca vinovăţia şi teama, şi au conştientizat nevoi (Genesa 3:10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna, ci vestindu-le Evanghelia ce avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El (Genesa 3:15). Evanghelia promitea răscumpărarea prin „sămânţa femeii”, care urma să vină într-o zi şi să triumfe asupra răului (Genesa 3:15)281. Sistemul jertfelor învăţa că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sângelui, prezentând ca tip ceea ce moartea Mântuitorului era ca antetip. Crezând că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Mântuitorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat. Ei au fost mântuiţi prin har;

B. Această promisiune a Evangheliei a fost centrul legământului cel veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Genesa 12:1-3; 15:4,5; 17:1-9; Evrei 13:20). Ea era strâns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Genesa 18:18,19; 20:4,5). Chezăşia legământului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost Mielul care a fusese junghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8). Harul lui Dumnezeu, deci, pregătise jertfa ispăşitoare şi mântuirea înainte de întemeierea lumii.

IV. Legea şi Evanghelia la Sinai:A. Există o strânsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de

exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător282 (Exod 20:1). Şi, după proclamarea Celor Zece Porunci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mântuitor;

B. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moşe o mare parte a legii ceremoniale ce se ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său, să Se întâlnească cu ei pentru a le împărţi binecuvântările Sale şi a le ierta păcatele (Exod 24:9-31:18). Această dezvoltare a sistemului simplu al jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a lui Mesia pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu;

C. Şekhinah, slava prezenţei lui Dumnezeu era în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci. Jertfele de sânge arătau tipologic spre moartea ispăşitoare a lui Mesia, care avea să elibereze rasa umană de sub condamnarea Legii283;

D. Decalogul, gravat pe două table de piatră, a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu rânduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost scrise în „cartea legii”, şi pusă „lângă chivotul legământului Domnului… ca martoră împotriva ta” (Deuteronom 31:26).

281 Vezi lucrarea „Evanghelia profeţiilor mesianice biblice”, postată pe www.mesianic.org282 Răscumpărător: goel (ebr.).283 Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.

105

Ori de cîte ori păcătuiau, acest „martor” condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai şi pînă la moartea lui Adonai Mesia, păcătoşii, călcători ai Decalogului, găseau curăţare, iertare şi nădejde prin credinţa în Evanghelia reprezentată tipologic de către serviciile sanctuarului, prevăzute de legea ceremonială.

IV. Mesia şi Legea:A. Adonai Mesia a avut cea mai înaltă consideraţie pentru Torah. În calitate

de marele „EU SUNT”, El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8:58; Exod 3:14). O parte a misiunii Sale pe Pământ a fost „să vestească o Lege mare şi minunată” (Isaia 42:21). Un pasaj din Psalmi, pe care cărţile Legământului Înnoit îl aplică la Mesia, arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmul 40:8; conf. Evrei 10:5,7);

B. Adonai Mesia Însuşi nu a desfiinţat Legea, nu a abrogat-o, ci a împlinit-o şi a întărit-o printr-o viaţă de ascultare (Matei 5:17-19; Romani 3:31). El a afirmat categoric faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în adâncurile fiinţei omeneşti: „Să iubeşti pe YHWH Elohim al tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:37,38). El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu cu o iubire egoistă sau sentimentală, ci cu o iubire altruistă, jertfitoare, de tip khesed, agape, aşa cum El Însuşi Îşi iubise ucenicii. Când un credincios mesianic îşi iubeşte confraţii aşa cum l-a iubit Mesia, el ascultă de „porunca nouă” dată de Mesia (Ioan 13:34; 14:15; 15:10,12; I Ioan 2:3). Această nouă poruncă nu înlocuieşte Decalogul, ci exemplifică dragostea divină;

C. Astfel, Adonai Mesia a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentând măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dându-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea.

VI. Legea şi Evanghelia după crucificarea lui Mesia.Moartea lui Mesia a confirmat valabilitatea veşnică a Legii morale, şi a împlinit legea ceremonială în cea mai mare parte a sa.A. Legea ceremonială.284 B. Decalogul şi crucificarea lui Mesia.

1. Moartea lui Adonai Mesia a întărit autoritatea Celor Zece Porunci. Mesia a îndepărtat blestemul Legii, eliberând astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Decalogul fost abolit, dându-ne libertatea de a călca principiile sale. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la veşnicia Legii respinge un astfel de punct de vedere285;

2. Pavel şi relaţia dintre ascultare şi Evanghelia harului mântuitor: Chemându-i pe credincioşi la o vieţuire sfântă, el le cere categoric să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu „ca pe nişte unelte ale neprihănirii.

284 Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.285 „Noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi astfel trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu” (Jean Calvin).

106

Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:13,14). a. Aşadar, mesianicii nu ţin Legea pentru obţinerea mântuirii:

„Atâta vreme cât omul este sub Lege, el rămâne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului (Vezi şi Fapte 15:10). Dar aceia care sunt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Romani 8:1), ci şi puterea de a birui (Romani 6:4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor”;

b. Mesia este sfârşitul286 Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta dreptatea (Romani 10:4). Oricine crede în Mesia conştientizează faptul că El este sfârşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În noi înşine, suntem păcătoşi, dar, în Yeşua Mesia suntem declaraţi drepţi prin dreptatea pe care El ne-o atribuie;

c. Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească păcatul” (Romani 6:1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea şi biruinţa asupra păcatului (Romani 8:1).

2. Moartea lui Adonai Mesia proslăveşte Legea, susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut fi schimbat, El n-ar mai fi trebuit să moară. Dar pentru că această Lege este absolută şi de neschimbat, era nevoie de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Adonai Mesia a satisfăcut pe deplin această cerinţă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a făcut ca viaţa veşnică să fie posibilă pentru toţi aceia care primesc măreţul Său sacrificiu. 

C. Ascultarea de Lege. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu Şi-a eliberat copiii de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Mesia Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu trezeşte în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundenţă. Credincioşii care au înţeles că Mesia acordă importanţă Legii şi care înţeleg binecuvântările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii lui Yeşua Mesia.

D. Binecuvântările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul mesianic şi produce un simţământ de bine, făcându-i pe credincioşi să crească ca nişte „prunci născuţi de curând” şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui” (I Petru 2:2; II Corinteni 3:18). Această schimbare, această transformare de la păcătos la poziţia de copil al lui Dumnezeu depune o mărturie convingătoare despre puterea lui Adonai Mesia:1. Scriptura pronunţă binecuvântări asupra tuturor acelora „care umblă

totdeauna după Legea Domnului” (Psalmul 119:1), acelora care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului” şi care „zi şi noapte cugetă la Legea Lui” (Psalmul 1:2).

286 Sfârşit: telos (gr.). Uneori, telos înseamnă şi „ţintă”, dar nu în cadrul versetului Romani 10:4.

107

2. Binecuvântările ascultării sunt multiple: a. înţelegere şi înţelepciune (Psalmul 119:98,99); b. pace (Psalmul 119:165; Isaia 48:18); c. neprihănire (Deuteronom 6:25; Isaia 48:18); d. viaţă curată şi morală (Prov. 7:1-5); e. cunoaşterea adevărului (Ioan 7:17); f. ocrotire împotriva bolilor (Exod 15:26); g. viaţă lungă (Prov. 3,1,2; 4:10,22); h. asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (I Ioan 3:22; conf.

Psalmul 66:18).3. Invitându-ne la ascultare, Dumnezeu promite binecuvântări

abundente (Levitic 26:3-10; Deuteronom 28:1-12). Atunci când răspunsul nostru este pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (Exod 19:5,6; conf. I Petru 2:5,9).

VII. Lucrurile înfăţişate mai sus nu arată o opoziţie între Lege şi Evanghelia harului, ci o armonie între ele (Galateni 3:21), Duhul lui Mesia supunând şi abilitând voinţa omului de a face cu bucurie şi neconstrâns ceea ce cere voia lui Dumnezeu, revelată în Lege (Ezechiel 36:27).

„Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Iisus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc un simţământ al nevoii după un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har şi nu prin fapte(le Legii), dar roada ei este ascultarea de porunci(le Legii). Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină.”287

287 Citat preluat din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea.

108

Capitolul al XIX-lea

DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI LEGĂMÂNTUL ÎNNOIT

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Legământul Înnoit a fost prevestit în Ieremia 31:31-34 şi Ezechiel 11:19,20 şi 36:24-28 (şi reiterat în Evrei 8:8-12 şi 10:16,17). El are următoarele elemente:A. este făcut cu casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah;B. El pune Legea Sa înăuntrul lor, o scrie în inimile lor; C. El este Dumnezeul lor, iar ei poporul Său;D. El va fi cunoscut personal de fiecare din ei, prin faptul că le va ierta

nelegiuirea şi nu-Şi va mai aduce aminte de păcatul lor;E. cunoaşterea lui Dumnezeu va fi personală şi nemijlocită de învăţători

umani;F. înainte de venirea lui Adonai Mesia, legea ceremonială jucase un rol

esenţial, slujind unui scop temporar şi fiind obligatorie pentru israeliţi până la „o vreme de îndreptare” (Evrei 9, 10; cf. Galateni 3:19);

G. Legământul Înnoit a fost inaugurat de Dumnezeu prin Yeşua Mesia, cu discipolii Săi (descendenţi din casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah), simbolizat prin azima şi rodul viţei consumate la Cina Pascală (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20; I Corinteni 11:23-26) şi

109

materializat efectiv prin moartea lui Yeşua Mesia pe cruce. Prin evenimentul cristic288, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: elementele cultuale şi exterioare ale jertfelor şi ispăşirii, a preoţiei şi a lăcaşului sfânt – care acum sunt diferite – trebuie să fie substanţiate şi energizate de dragostea jertfitoare289

(Levitic 19:18; Io. 13:34; 15:12-17; I Io. 2:7,8; 3:11-24; 4:21; Iac. 2:8; I Tesaloniceni 4:9; Efeseni 5:2; I Pet. 1:22);

H. Legământul Înnoit permite şi includerea ne-evreilor în sfera sa de cuprindere soteriologică (Fapte 10:15,28,34,35; 11:9,18; Efeseni 2:11-22) realitate denumită felurit: adoptarea Neamurilor ca sămânţă a lui Avraham (Galateni 3:29, 4:7-29; Romani 8:14-17), altoirea Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti (Isaia 11:1,10 şi Romani 15:12; Romani 11:16-24) etc.;

I. Acum credincioşii, evrei şi ne-evrei, împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2:14-16), pot să se apropie de Mântuitorul în mod nemijlocit, pentru că „trupul este al lui Mesia” (Coloseni 2:17);

J.Legământul Înnoit nu este un eveniment unic şi singular, ci un proces de cunoaştere a lui YHWH, proces în care se intră la naşterea din nou şi se finalizează în veşnicii (I Corinteni 13:12; I Io. 3:2).

II. Despre relaţia dintre Legea morală şi Legământul Înnoit:A. Legea morală trebuie respectată de toţi oamenii (Romani 13:8-10; Iacov

2:8,10-12), nu numai în ceea ce priveşte cele conţinute în ea, ci şi privitor la respectul faţă de autoritatea lui Dumnezeu, Cel care a dat-o (Iacov 2:10,11):1. Poruncile acestea nu erau date numai poporului Yisrael, ca popor

paradigmatic, ci întregii omeniri. Primele patru porunci conţin îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, iar celelalte şase îndatoririle faţă de oameni (Deuteronom 10:4), poruncindu-se respectarea vieţii, a demnităţii şi a bunurilor semenilor.

2. „Decalogul – Cele Zece Porunci (Exod 34:28) – constă din două părţi, sugerate de către cele două table de piatră pe care le-a scris Dumnezeu (Deuteronom 4:13). ...Această împărţire derivă din cele două mari principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acţionează Împărăţia lui Dumnezeu: ‚Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi’ (Luca 10:27; cf. Deuteronom 6:4,5; Levitic 19:18). Aceia care trăiesc aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunţit. Prima poruncă îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur şi adevărat Dumnezeu. A doua interzice idolatria. A treia interzice blasfemia şi profanarea numelui lui Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al Pământului. Porunca a cincea cere

288 Evenimentul cristic este alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua.289 Dragostea jertfitoare de legământ: chesed (ebr.), agape (gr.).

110

copiilor să se supună părinţilor lor, ca fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deuteronom 4:6-9; 6:1-7). A şasea protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocroteşte proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicând a pofti ceea ce aparţine altora”290.

III. Despre relaţia dintre legea civilă şi Legământul Înnoit:A. Teoretic, atunci când Yisrael a fost învins de Imperiul roman şi risipit

printre ne-evrei, legea civilă proprie poporului evreu a fost abolită;B. Practic, echitatea sa generală mai este aplicabilă (I Corinteni 9:8-10) şi

popoarele ne-evreieşti ar avea parte de mari beneficii dacă ar ţine cont de ea (Deuteronom 4:6,8).

IV. Despre relaţia dintre legea ceremonială şi Legământul Înnoit:A. La moartea lui Mesia catapeteasma Templului a fost ruptă în două în mod

supranatural, de sus pînă jos (Matei 27:51), arătând aluziv sfârşitul valorii spirituale a serviciilor pământeşti de la Templu. Jertfa Sa ispăşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele credincioşilor. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14; cf. Deuteronom 31:26). Ceremoniile complexe – şi incapabile să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evrei 10:4; 9:9,14) – au devenit inutile. Deci, autoritatea legii ceremoniale vizavi de mântuirea personală în cadrul comunitar, de ispăşire şi de apropierea de Dumnezeu, s-a sfârşit;

B. Cu toate acestea, la prima venire a lui Adonai Mesia, tipul a împlinit antetipul numai parţial: de pildă, s-au împlinit o mare parte a profeţiilor mesianice, dar nu toate, câteva dintre Praznicele lui YHWH, dar nu toate etc.;

C. Circumciderea băieţilor evrei în ziua a opta era o cerinţă din legământul avrahamic (Genesa 17; 21:4; Io. 7:22,23) anterioară dării Legii (Levitic 12:3; Ios. 5) şi includea şi pe bărbaţii care voiau să devină israeliţi (Exod 12:48). Ea nu a fost menită să fie o metodă de dobândire a mântuirii, ci ca memorial al ascultării de Torah, un simbol al circumciziei inimii (Levitic 26:41; Deuteronom 10:16; 30:6; Ezechiel 36:26);

D. Jertfele erau aduse numai pentru păcatele fără voie (adică cele pe care israelitul le recunoştea şi de care se lepăda) şi sunt expuse îndeosebi în Levitic 1-7: prima şi ultima jertfă adusă în timpul unei zile era jertfa necurmată291 de dimineaţă şi de seară (Exod 29:38-42; Numeri 28:3). Toate celelalte daruri şi jertfe erau încadrate între acestea:

290 După „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea.291 Jertfa necurmată sau continuă, perpetuă: olah tamid (ebr.).

111

1. jertfa arsă de tot292 era jertfa de bun miros/înmiresmată/ aromată (Levitic 1:3-17; 6:8-13; Isaia 56:7; Ieremia 33:18); ea arăta identificarea israelitului credincios cu jertfa, precum şi un transfer dublu, cel al păcatelor omului asupra animalului şi al inocenţei animalului asupra omului;

2. jertfa de mâncare sau de grâne293 (Levitic 2:1-16; 6:14-23. Vezi şi Isaia 66:20; Ieremia 33:18; Apocalipsa 8:1-4): făina de cea mai bună calitate se frământa cu untdelemn şi tămâie, plus sare. Era aromată şi era „legată de celebrarea harului apropierii israelitului de Dumnezeu şi era un semn al reconsacrării israelitului în slujba Domnului”294;

3. jertfa de mulţumire295: Levitic 3:1-17; 7:11-36;4. jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate296: Levitic 4:1-5:13; 6:24-

30; 16:15;5. jertfa pentru vină297: Levitic 5:14-6:7; 7:1-10; Isaia 53:10;6. ţapii ispăşitori: Levitic 16 (Yom Kippur);7. vaca roşie298 şi apa de ispăşire299: Numeri 19; Evrei 9:13.

E. Slujba de Mare Preot: vezi Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu;

F. Locaşul sfânt300 era Cortul301, denumit şi Cortul întâlnirii302 cu Dumnezeu, din Exod 25-27, compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte. Mobilierul locaşului sfânt:1. în Locul Preasfânt303: chivotul304 cu capacul ispăşirii305;2. între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt: catapeteasma306;3. în Locul Sfânt307: masa cu pâinile pentru punerea înainte308;

sfeşnicul309; altarul aurit al tămâierii310;4. în curte: altarul de aramă311 şi ligheanul de aramă312;

292 Jertfa arsă de tot sau arderea de tot: olah (ebr.)293 Jertfa de mâncare sau de grâne: minkhah (ebr.).294 Beniamin Fărăgău, Leviticul, imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca, 2003, p. 60.295 Jertfa de mulţumire sau „de păci”: zevakh şelamim (ebr.).296 Jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate: qorban chatta’th (ebr.).297 Jertfa pentru vină: qorban aşam (ebr.).298 Vaca roşie: parah adumah (ebr.).299 Apa de ispăşire sau de lustraţie: chatta’th (ebr.).300 Locaşul sfânt sau sanctuarul: miqdaş (ebr.).301 Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa: Mişkan (ebr.).302 Cortul întâlnirii: ohel moed (ebr.)303 Locul preasfânt: Qodeş ha-Qodeşim (ebr.).304 Chivotul: aron qodeş (ebr.).305 Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”: kapporeth (ebr.).306 Catapeteasma: parokhet (ebr.).307 Locul sfânt: ha-Qodeş (ebr.).308 Masa cu pâinile pentru punerea înainte: şulkhan lekhem ha-panim (ebr.).309 Sfeşnicul: menorah (ebr.).310 Altarul aurit al tămâierii: mizveakh zachav (ebr.).311 Altarul de aramă: mizveakh (ebr.).312 Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor nechoşet (ebr.).

112

G. Curăţia, respectiv necurăţia ritualică, este ilustrată prin animale curate şi necurate, mâncăruri curate şi necurate, prin contactul fizic cu cadavre, prin dermatoze313 şi scurgeri: Levitic 3:17; 6:26,27, cu privire la sânge şi grăsime; Levitic 11; 17:10-14, 19:26; sânge; Deuteronom 12:16,23-25; 15:23; I Samuel 14:33,34; 20:25; Deuteronom 14:1-21a; Isaia 65:4; 66:4,17) şi curăţări (după atingerea cadavrelor, de lepre şi de scurgeri: Levitic 12-15);

H. Timpurile prestabilite314 şi Praznicele: Şabatul, Paştele, Praznicul Azimilor, Ziua Primelor Roade; Praznicul Săptămânilor, Ziua Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, Praznicul Corturilor, anul şabatic, jubileul. Vezi Exod 23; Levitic 16 şi 23; Deuteronom 16 etc.;

I. Toate acestea erau tipuri care urmau (şi unele încă urmează) să-şi întâlnească antetipul (Evrei 10:1);

J. În timpul exodului din Egipt, israeliţii au încălcat legământul făcut de Dumnezeu cu ei (Ier. 31:32). Ca atare, prin har, dar în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu S-a angajat să înnoiască Legământul Său.

V. Legea ceremonială nu conţinea numai legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al praznicelor sfinte, ci şi aspecte tipologice care-L prefigurau pe Mesia, darurile, acţiunile, suferinţele şi beneficiile Lui (Evrei 10:1; Coloseni 2:17).A. Despre circumcizia din Legământul Înnoit:

1. în cadrul Legământului Înnoit, Dumnezeu săvârşeşte tăierea împrejur a inimii. Dacă aceasta nu a avut loc, circumcizia fizică (pe care credincioşii mesianici au libertatea s-o facă fiilor lor) este utilă numai din punctul de vedere igienic (Galateni 5:2-6; 6:15; Romani 2:25-29; I Corinteni 7:17-20; Coloseni 2:11-13; 3:11);

B. Despre jertfele315 din Legământul Înnoit:1. Arderea de tot din Noul Legământ tipiza natura impecabilă316 a lui

Mesia şi oferta ispăşirii (Efeseni 5:2 şi II Corinteni 2:15) pentru Păcat (natura păcătoasă: Romani 7:15-24) şi transferul păcatelor credinciosului asupra lui Mesia şi a dreptăţii Sale asupra credinciosului (I Corinteni 1:30; II Corinteni 5:21; Fil. 3:9);

2. Jertfa de mâncare/grâne tipiza deplina consacrare/dedicare a lui Mesia faţă de planul şi scopurile Tatălui (I Corinteni 5:8; 11:23-32; Galateni 5:9; Matei 16:12);

3. Jertfa de pace317 arăta faptul că Mesia avea pace şi părtăşie cu Dumnezeu şi tipiza împăcarea cu Dumnezeu pe care ne-o oferă El:

313 Lepră: ţaraat (ebr.).314 Timp prestabilit: moed, pl. moadim (ebr.).315 „Toate tipurile de jertfe mijloceau ajungerea israelitului în prezenţa lui Dumnezeu. Or, conform afirmaţiilor Noului Testament, intrarea noastră slobodă la Tatăl este mijlocită de jertfa Domnului Isus Hristos.” Beniamin Fărăgău, op. cit., p. 63.316 Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant.317 De fapt, jertfa „de păci”, plural.

113

I Corinteni 11:23-32; Ioan 16:33; Romani 5:1; Efeseni 2:14-17; 3:12; Coloseni 1:20,21;

4. Jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină tipiza moartea substitutivă şi propiţiatoare318 a lui Mesia (Galateni 1:4; 2:20; Romani 3:25; Evrei 7:27; 9:14; I Petru 2:24; I Ioan 1:5-2:2; 3:5; 4:10 etc.), adevăratul Miel Pascal (Ioan 1:29,34; I Corinteni 5:7; I Petru 1:19; Apocalipsa 5:6-9);

5. Jertfa pentru vină arată că Mesia a plătit tot preţul vinei şi al răscumpărării noastre şi beneficiile sale se pot însuşi prin pocăinţă (Isaia 53:6-12, îndeosebi v.10 cu II Corinteni 5:21);

6. Ţapii ispăşitori din Levitic 16319, care curăţau Locul Preasfânt, Locul Sfânt, altarul, preotul şi casa lui, precum şi poporul, se recapitulează în El (Evrei 1:3, 4:14-16, 9:11-14);

7. Vaca roşie şi apa de ispăşire din Numeri 19 se recapitulează în El, conform Evrei 9:11-14;

8. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi veşnică (Ioan 1:29,36; I Corinteni 5:7; Evrei 9:12,14; 10:12,14 etc.), jertfele animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile (Dan. 9:27; Ioan 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.) şi contestă jertfa Fiului (Evrei 7:25-27; 10:18);

9. Credincioşii aduc jertfe duhovniceşti: (prefigurate în Psalmul 40:6-8; 50:14,23; 51:17); în Noul Legământ arderea de tot apare în Romani 12:1. Jertfa de laudă era una dintre jertfele de mulţumire (Levitic 3; 7:11-15; Osea 14:2; Psalmul 50:14,23; 51:17; 69:30,31; 107:22; I Petru 2:5; Evrei 13:15,16);

C. Despre preoţia din Legământul Înnoit (vezi mai întâi Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu):1. Înlocuirea efectivă a preoţiei aharonice cu preoţia melkhiţedeqică a

avut loc prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aharonice a avut loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus;

2. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi (I Pet. 2:5-9), aducându-i în comunitatea sa de credinţă320. Fiecare credincios mesianic este un preot melkhiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească în consecinţă;

3. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruach ha-Qodeş îi dăruieşte cel puţin un dar (Exod 31:1-11; I Corinteni 12:4-7) şi-l energizează pentru a sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har321;

D. Despre Locaşul sfânt:

318 Propiţiere: din verbul evreiesc kafar, acoperire (cu referire la jertfele din Levitic) şi verbul grecesc hilaskomai, a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă. Semnifică (jertfă de) ispăşire.319 Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.).320 Qehilah, sau ekklesia din Matei 16:18; II Timotei 2:19.321 Dar provenit din har: charisma (gr.).

114

1. Cortul/Tabernacolul, Templul (locul întâlnirii cu Dumnezeu) reproducea Templul din Ceruri (Exod 25:9; 26:30; Apocalipsa 11:19; 15:5; 16:1,17);

2. De-asemenea, Yeşua Mesia este împlinirea parţială a Templului, El fiind venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14);

3. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exod 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel 10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:9-17,23; Efeseni 2:20-22; Evrei 3:6; I Petru 2:5);

4. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmul 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35), om(salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur);

5. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei 2:16,17b);

6. în chivot era Legea (Exod 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era Legea (Psalmul 40:8; vezi şi Psalmul 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3; Evrei 10:16);

7. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa fără moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a);

8. în chivot era omerul cu mană (Exod 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59;9. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod

supranatural la moartea lui Yeşua (Matei 27:51; Marcu 15:38; Luca 23:45) semnifica trupul Său (Evrei 10:20);

10. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite322 (Exod 25:23-29; 37:10-16) face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti;

11. pervazul mesei (Exod 25:25; 37:12) semnifică siguranţa credinciosului în Mesia (Io. 10:28b,29b);

12. sfeşnicul323 (Exod 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5);

13. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa 1:12,13), care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină;

14. untdelemnul324 de măsline pentru sfeşnic (Exod 27:20,21; Levitic 24:1-4) era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane325

(Matei 26:36; Marcu 14:32);

322 Turtă sfinţită: challah (ebr.).323 Sfeşnicul, sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe: menorah (ebr.).324 Untdelemen: şemen (ebr.).325 Ghetsemane: „Teasc de untdelemn”, locul unde erau zdrobite măslinele. Numai zdrobirea sufletească şi fizică a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El.

115

15. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exod 30:22-33) semnifica prezenţa Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor consacrate326;

E. Despre curăţia, respectiv necurăţia ritualică în Legământul Înnoit:1. Legământul Înnoit nu a diluat distincţia dintre animale curate şi

necurate, respectiv mâncăruri curate şi necurate, aşa cum pare să afirme Evrei 8:13327 şi 10:9b328 vizavi de Legământul mozaic, întrucât acestea au fost date anterior instituirii Legământului mozaic: Genesa 7:2,8; Genesa 9:4.329 Legământul mozaic doar a adus precizări şi exemplificări îndeosebi în cărţi de genul Levitic. Ca atare, nu mâncăm animalele necurate enumerate în Levitic 11, nu consumăm sânge (Deuteronom 12:16,23; I Sam. 14:33) şi nu fierbem iedul în laptele mamei lui330 (Exod 23:19, 34:26, Deuteronom 14:21) şi nici nu mâncăm animale care au murit singure, prin accidente sau de moarte bună (Levitic 22:8);

2. Legământul Înnoit este superior celui Vechi, curăţarea fiind făcută în Ceruri: Evrei 9:11,12,23,24;

3. Prin el se curăţă păcatul (Io. 1:29; Evrei 10:12,14), duhul (II Corinteni 7:1), cugetul (Evrei 9:13,14; 10:22) şi inima (Evrei 10:22).

F. Despre timpurile prestabilite şi praznicele sfinte: vezi capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre praznicele sfinte”;

G. Per ansamblu, relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit este înfăţişată în următorul tabel331:

Cartea Levitic Epistola către Evrei

Vechiul Legământ (temporar)

Evrei 7:22; 8:6,13; 10:20 Legământul Înnoit (permanent)

Promisiuni învechite Evrei 8:6-13 Promisiuni mai buneO umbră Evrei 5; 9:23,24; 10:1 Realitatea

Mulţi preoţi aharonici Evrei 6:19-7:25 Un singur preot melkhiţedeqic

Preoţie păcătoasă Evrei 7:26,27; 9:7 Preoţie impecabilăPreoţie limitată de

moarteEvrei 7:16,17,23,24 Preoţie veşnică

Jertfe animale Evrei 9:11-15,26; 10:4-10,19 Jertfa Fiului lui

326 Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Levitic 14, însoţit de rugăciunea de vindecare, conform Iacov 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şi http://www.hebroots.com/tabernac.html327 „Prin faptul că zice: « Un nou legământ », a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”328 „...El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.”329 Vezi şi Legile noahice.330 Acestea erau rituri păgâne.331 După John F. McArthur (ed.), The MacArthur Study Bible, New King James Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997.

116

DumnezeuJertfe zilnice Evrei7:27;9:12,25,26;10:9,10,12 Jertfă o dată pentru

totdeaunaJertfe perpetue Evrei 10:11-14,18 Jertfele animale nu mai

sunt necesareIspăşire anuală Evrei 7:25; 9:12,15; 10:1-4,12 Propiţiere veşnică

Capitolul al XX-lea

DESPRE MÂNTUIRE(YEŞUAH; SOTERIOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Generalităţi:

A. Prin virtutea creaţiei, în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este întipărită ideea de Divin şi transcendent, precum şi nevoia de relaţie cu Divinitatea care l-a creat, o relaţie care conţine dorinţa aprinsă de închinare332;

B. Omul este conştient că, prin păcatul originar, el s-a „rupt” de Divin şi că merită pedeapsa din partea unui Judecător. Altfel spus, al doilea element niebuhrian este „sentimentul obligaţiei morale, pus în conştiinţa unui om de undeva de dincolo de sine şi al nevredniciei morale înaintea unui judecător”;

C. De-asemenea, omul ştie că trebuie să existe un mod de re-legare de Dumnezeire. El are al treilea element, „dorinţa după iertare”;

332 „La întâlnirea dintre om şi Dumnezeu pot fi observate trei elemente: primul este un sentiment de reverenţă şi de dependenţă înaintea grandorii Originii absolute a fiinţei.” R. Niebuhr.

117

D. Una din minciunile majore pe care natura căzută333 a omului i le comunică acestuia este că el, omul, poate cumva să facă fapte meritorii sau pune la lucru puteri sufleteşti, gnostice, care-l pot ajuta să dobândească sau să agonisească mântuirea. Eforturile umane de mântuire, concretizate în sisteme, nasc rituri, ritualuri, culte, secte, religii false;

E. Sfânta Scriptură spune, însă, că orice faptă, fie ea chiar şi dreaptă, făcută de om în vederea mântuirii sale are o dorinţă egoistă şi o motivaţie păcătoasă, fiind o faptă moartă (Isaia 64:6; Psalmul 47:7-10; Evrei 6:1; 9:14). Nici măcar faptele drepte cerute de Torah334 nu au mântuit vreodată pe cineva (Genesa 15:6; Epistola către galateni; Romani 2-6; Efeseni 2:8,9; Tit 3:5; Evrei 11:6,39; Iacov 2:10);

F. Aceste fapte moarte nu numai că întinează cugetul, dar îl şi înşeală pe om într-un mod dublu: contestă puterea lui Mesia de a mântui pe deplin, şi încearcă să adauge efortul propriu, uman, la lucrarea dumnezeiască a lui Yeşua, erijându-l pe om în postura (imposibilă) de co-mântuitor al său;

G. Rezultă că mântuirea poate fi făurită în întregime în exteriorul omului (Ioan 14:6), exclusiv pe baza harului şi a îndurării lui Dumnezeu (Filipeni 2:13);

H. Din această stare jalnică şi mortală de păcătoşenie (Genesa 2:17; Iov 25:4; Iacov 1:15; Romani 3:23; 5:12; 6:23), omul poate fi mântuit numai dacă pentru păcatul său se aduce o jertfă aptă să ispăşească păcatul şi să-l substituie pe om înaintea Celui în faţa şi împotriva Căruia s-a păcătuit. Ea poate fi adusă numai de un agent moral născut fără păcat (Evrei 1:9; 4:15; I Ioan 3:5), care trăieşte fără păcat (Ioan 8:46) şi acceptă voluntar şi neconstrâns jertfa de sine (Psalmul 40:7,8; Ioan 10:17,18; Evrei 10:7-10). Numai acest cineva poate mântui omenirea (I Tesaloniceni 1:10; II Corinteni 3:5; Evrei 2:14,15), oferind acces ulterior la Tatăl (Ioan 14:6; Evrei 4:16; 10:19,20). Această ocazie de mântuire se fundamentează exclusiv pe harul (Efeseni 2:8,9) şi îndurarea lui Dumnezeu (Filipeni 2:13), manifestate în mod obiectiv în opera sacrificială ispăşitoare şi răscumpărătoare săvârşită de Adonai Yeşua ha-Maşiyach335 (Levitic 17:11; Isaia 53; Daniel 9:24-26; I Corinteni 15:22; Evrei 9:11-14, 28; 10:12,14; Ioan 1:12; 3:36), şi rezultă în regenerarea făcută de Duhul Sfânt (Ioan 3:3-8; Tit 3:4-7; vezi şi Ioan 1:12,13; Efeseni 1:4-7; 2:8-10; I Petru 1:18,19;

I. Orice esenţă (interioară) se va manifesta prin aparenţe (exterioare). Credinţa fără fapte este moartă, dar faptele o ajută să se desăvârşească (Genesa 15:6, Galateni 3:6 şi Romani 4 confirmate faptic şi comentate în Genesa 22:1-19, Evrei 11:17-19 şi Iacov 2:14-26; Numeri 25:6-13 comentat în Psalmul 106:29-31; Iosua 2:1-21 cu Iacov 2:25 şi Evrei 11:31; Efeseni 2:8,9 şi 10; Iacov 2:14-26; II Petru 1:3,4 şi 5-11);

333 Natura căzută, adamică a omului, firea pământească, păcătoasă: sarx (gr.)334 Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor.335 Gaal: ruda răscumpărătoare.

118

J. Chiar şi atunci când un om se pocăieşte de păcatele sale şi-şi pune credinţa în Yeşua ha-Maşiyach, recunoscându-L ca Stăpân (Adonai) şi Mântuitor al său, fiind născut din nou şi regenerat, el tot va păstra principiul Păcatului, natura adamică (sarx, gr.) şi intenţiile naturii rămân păcătoase (Romani 7:18,23-25; Iov 25:4; Eclesiastul 7:20; I Ioan 1:8). Va avea, deci, atât natura adamică, provenită din naşterea naturală, cât şi natura dumnezeiască, altoită în el din naşterea din nou/de sus (Galateni 5:17; I Petru 2:11; II Petru 1:4)336;

II. Ordinea mântuirii337: mântuirea trebuia nu numai realizată o dată pentru totdeauna (Ioan 17:4; 19:30; Apocalipsa 21:6), prin evenimentul cristic, ci şi aplicată în cazul fiecărui credincios, în cadru comunitar:A. Alegerea: Dumnezeu alege în Mesia o comunitate în vederea mântuirii

sale;A. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei;B. Naşterea din nou/de sus: regenerarea;C. Pocăinţa şi credinţa: convertirea;D. Îndreptăţirea: statutul legal;E. Adopţia în familia lui Dumnezeu;F. Sfinţirea: tot mai asemănători cu Yeşua;G. Perseverarea: rămânerea în credinţă;H. Siguranţa harului şi a mântuirii;I. Moartea: plecarea pentru a fi cu Adonai;J. Slăvirea: primirea unui trup înviat.

III. Alegerea: actul prin care, înainte de creaţie, numai Dumnezeul iubitor şi drept a ales numai în Mesia, o comunitate de oameni (qehilah) care să creadă în El în vederea sfinţirii şi a mântuirii.A. Alegerea se vede încă din cărţile „Vechiului Legământ”: pe baza harului şi

a alegerii suverane (Deuteronom 9:4,5; 7:7,8) patriarhii Avraham, Yţchaq, Yaakov şi poporul evreu au fost aleşi pentru ca, prin ei, Dumnezeu să re-dăruiască lumii întregi credinţa monoteistă (Deuteronom 6:4 cu Isaia 43:10-12), să se demonstreze ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 33:26-29; I Cronici 17:20,21; Psalmul 144:5; I Corinteni 10:6,11), să le fie încredinţate Sfintele Scripturi spre păstrare şi transmitere (Deuteronom 4:5-8; Romani 3:1,2; 15:4) şi să-L aducă în lume pe Mesia (Genesa 3:15; 12:3; 22:18; 28:10-14; 49:10; II Samuel 7:12-16; Isaia 7:14; 9:6; Matei 1:1; Galateni 4:4; Romani 1:3.)338

Alegerea poporului evreu a fost în mod primordial în vederea slujirii şi preoţirii, şi în mod secundar în vederea mântuirii.

A. Înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4; I Petru 1:20), Dumnezeu a ales în mod suveran ca mediul în care comunitatea de credincioşi (qehilah) să fie mântuiţi să fie „în Mesia” (Efeseni 1:4), adică numai în Numele şi pe baza lucrării şi jertfei Sale (Isaia 42:1,6; Fapte 4:12; 20:28; Efeseni 1:4-

336 Vezi şi capitolul Despre voinţa liberă.337 Ordinea mântuirii: ordo salutis (lat.).338 Vezi şi capitolul Israelologie şi laologie.

119

12). Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care prin intermediul relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Mântuirea nu este individuală, ci personală, în cadrul comunităţii de credinţă. Aceste persoane sunt născute din nou, se sfinţesc şi vor fi mântuiţi (I Tesaloniceni 1:4,5; II Tesaloniceni 2:13; Romani 8:28-30; Efeseni 1:4-11; II Timotei 1:9; 2:10; I Petru 1:1,2).

B. Alegerea, deci, originează numai din Dumnezeu, este pretemporală, în Mesia şi comunitară.

IV. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei.A. „Chemarea eficace este actul lui Dumnezeu Tatăl care vorbeşte prin

vestirea Evangheliei de către oameni, prin care îi cheamă pe oameni la El în aşa fel încât aceştia răspund printr-o credinţă mântuitoare”339.

B. Prin Cuvântul Său şi prin Duhul Lui, Dumnezeu cheamă (Romani 8:30; II Tesaloniceni 2:14) din starea de păcat şi de moarte în care se aflau prin natura lor, la har şi la mântuire prin Yeşua ha-Maşiyach (Efeseni 2:1-6).

C. Dumnezeu luminează mintea oamenilor pentru a putea înţelege în mod spiritual şi pentru mântuirea lor lucrurile Sale (Fapte 26:18; Efeseni 1:17,18); le înlocuieşte inima de piatră cu una de carne (Ezechiel 36:26); le înduplecă voinţa (Ieremia 31:18 cu Plângeri 5:21) şi îi atrage spre Yeşua (Deuteronom 30:6; Ezechiel 36:27; Efeseni 1:19).

D. Această chemare se face numai prin harul lui Dumnezeu gratuit şi special, nu ca şi cum Dumnezeu ar fi fost determinat să facă aceasta datorită vreunei calităţi sau merit pe care El ar fi cunoscut dinainte că omul urma să o aibă (II Timotei 1:9; Efeseni 2:8). În convertirea sa, omul este totalmente pasiv, el fiind mort în păcat şi fărădelege, până va fi schimbat şi înnoit de Duhul Sfânt (I Corinteni  2:14; Efeseni 2:5; Ioan 5:25). Prin har, însă, omul ajunge capabil să răspundă acestei chemări şi să îmbrăţişeze harul oferit şi conţinut în ea, printr-o putere cu nimic mai prejos decât aceea care L-a înviat pe Mesia dintre cei morţi (Efeseni 1:19,20).

E. Copiii care mor foarte mici sunt regeneraţi şi mântuiţi de Mesia prin Duhul Sfânt (Ioan 3:3,5,6), care lucrează suveran în timpurile, în locurile şi în modurile vrute de El (Ioan 3:8).

F. Cei care nu-L primesc pe Mesia şi adevărul mesianic, chiar dacă sunt credincioşi în a-şi conduce vieţile conform luminii naturii şi legii religiei pe care o profesează, nu vor fi mântuiţi (Fapte 4:12; Ioan 4:22; 17:3).

V. Naşterea din nou/ de sus340 (Ioan 3:3-8; regenerarea):A. Naşterea din nou este un act tainic al lui Dumnezeu prin care omului i se

dă o nouă viaţă spirituală341; B. Naşterea din nou este o lucrare supranaturală săvârşită instantaneu, nu

treptat, de Ruach ha-Qodeş prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 5:25; I Petru 1:23). Pe lângă viaţa biologică (bios, gr.), omului care are parte de

339 Wayne Grudem, op. cit., p. 725.340 Anothen (gr.): de sus sau din nou. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării341 Id., ibid., p. 732.

120

acest privilegiu imens i se împărtăşeşte şi natura dumnezeiască (II Petru 1:4) şi viaţa dumnezeiască (zoe, gr; Ioan 3:3-8; Tit 3:5). În această naştere din nou, păcătosul care s-a pocăit răspunde prin credinţă mântuirii date lui de către Dumnezeu;

C. Naşterea din nou autentică se manifestă prin roade vrednice de pocăinţă, arătate în atitudini şi comportament conforme voii lui Dumnezeu. Faptele bune vor fi dovada obiectivă şi roadele ei caracteristice (I Corinteni 6:19,20; Efeseni 5:17-21; Filipeni 2:12b; Coloseni 3:12-17; II Petru 1:4-11). Această ascultare îl va face pe credincios să devină tot mai asemănător chipului lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach (II Corinteni 3:18). Procesul de asemănare şi de conformare va culmina cu slăvirea credinciosului la revenirea lui Mesia (Romani 8:16,17; II Petru 1:4; I Ioan 3:2,3).

VI. Pocăinţa şi credinţa: convertirea.A. Convertirea: „răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne

pocăim de păcatele noastre în mod sincer şi ne punem încrederea în Mesia pentru mântuire”342. Pocăinţa iniţială şi credinţa sunt cele două faţete subordonate ale convertirii, conceptul supraordonat (pocăinţă şi convertire: Fapte 3:19; 26:20; credinţă şi convertire: Fapte 11:21). Prin har suveran, Dumnezeu dăruieşte pocăinţa şi credinţa care duc la viaţa spirituală autentică şi la mântuire (Marcu 1:15; Luca 13:3; 22:31,32; 24:47; Fapte 2:38; 3:19; 5:31; 17:30; Tit 3:4-6). Convertirea este o deschidere a inimii (Fapte 16:14); o deschidere şi o luminare a ochilor orbiţi (II Corinteni 4:4-6); o înviere din nou (Efeseni 2:1 etc.) şi căpătarea unei noi înţelegeri (I Ioan 5:20).

B. Pocăinţa343 care duce la viaţă este „un har mântuitor prin care păcătosul, convins de păcatul său, şi înţelegând mila lui Dumnezeu (Osea 11:8-11; Ieremia 3) în Mesia, se întoarce, urând păcatul (Psalmul 119:104,128; Evrei 1:9), spre Dumnezeu (Deuteronom 4:23-31; 30:1-10; I Samuel 7:3; I Regi 8:33-40,46-53; II Regi 17:13; II Cronici 7:14; 15:4; 30:6-9; Ioel 2:12-14; Isaia 55:6,7; Ieremia 4:1; Ezechiel 14:6; 18:21-24,30-32; 33:11-16; Daniel 9:3; Neemia 1:9; Zaharia 1:3), având un scop nou şi străduindu-se să trăiască cu Mesia în conformitate cu toate poruncile Sale”344.1. Prin lucrarea lui Dumnezeu (Ieremia 31:18 cu Plângeri 5:21; Zaharia

12:10; Ioan 16:8-11; Fapte 11:18; Filipeni 2:12,13), oamenii sunt iluminaţi şi devin conştienţi de stricăciunile pe care le provoacă păcatul lor (aspectul intelectual al pocăinţei: Psalmul 119:105,130; Ioan 16:8-11), ajung să îl regrete profund (aspectul emoţional: „străpungerea inimii” din Fapte 2:37) şi să-l urască (Evrei 1:9) şi se leapădă de el (aspectul voliţional: II Regi 22-23:30 cu II Cronici 34-

342 Id., ibid., p. 743.343 Pocăinţă: teşuvah (ebr.); metanoia (gr.).344 John Murray, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden, Marea Britanie, trad. Dinu Moga, p. 135.

121

35; Iona 3:8; Ezechiel 36:31; Proverbe 28:13; Luca 15:10; 19:1-10; II Corinteni 7:10,11).

C. Modul de manifestare exterioară al pocăinţei interioare. Pocăinţa care are loc lăuntric faţă de Dumnezeu (şi faţă de semeni, dacă s-a păcătuit şi faţă de ei), se manifestă în exterior în următoarele moduri: 1. Păcătosul îşi mărturiseşte public păcatul345 (Levitic 5:5; 26:40;

Numeri 5:7; Osea 14:1,2; Matei 3:6; Marcu 1:5; Luca 15:11-24; Iacov 5:16);

2. Păcătosul mărturiseşte calitatea de Suveran, de Judecător şi de Mântuitor a lui Mesia (Romani 10:9,10; Matei 10:32; Luca 9:26);

3. Păcătosul se leapădă de păcat (Proverbe 28:13; Matei 3:8-10; Coloseni 3:8,9; Efeseni 4:17,20-32; Evrei 12:1; I Petru 2:1,2; I Ioan 1:6; 2:1-6);

4. Dacă este cazul, păcătosul ispăşeşte pentru păcat prin despăgubiri (Exod 21:18 ş. urm.; capitolul 22; Levitic 6:1-7; Numeri 5:5-8; Ezechiel 33:11-16; Luca 19:8);

5. Păcătosul care s-a pocăit se întoarce „de la întunericul idolatriei, de la păcat şi de la domnia lui Satan la închinarea şi slujirea Dumnezeului adevărat (Fapte 14:15; 26:18; I Tesaloniceni 1:9) şi a Fiului Său (I Petru 2:25)”, Yeşua ha-Maşiyach.

B. YHWH dăruieşte Israelului pocăinţa şi iertarea păcatelor numai prin Yeşua (Fapte 4:12), care a fost înălţat de Dumnezeu şi a fost făcut Adonai şi Mântuitor (Fapte 5:31).

C. Pocăinţa iniţială care, dimpreună cu credinţa, plasează omul într-o relaţie mântuitoare (Fapte 20:21; 26:20), este de aceeaşi natură cu pocăinţa ca sacrament346, dar distinctă de aceasta (II Corinteni 7:10; Apocalipsa 3:19).

D. Credinţa347: „Credinţa mântuitoare este punerea încrederii în Yeşua Mesia ca Persoană vie pentru iertarea păcatelor şi primirea vieţii veşnice cu Dumnezeu.” Ea este „interacţiunea triunghiulară reciproc consolidatoare dintre (1) cunoaşterea (da'at) adevărului (emet), (2) încrederea în acest adevăr revelat şi (3) înfăptuirea provenită din ascultare. Termenul emunah este foarte bogat şi conţine în sine şi conceptele de dragoste faţă de Atotputernicul, de statornicie, de verticalitate şi credincioşie.” „Acum, vom poseda o definiţei corectă a credinţei dacă o vom denumi o cunoaştere certă şi fermă a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi, fondată pe adevărul promisiunii date gratuit în Hristos, atât revelată minţilor noastre, cât şi pecetluită pe inimile noastre prin Duhul Sfânt”348:1. Prin har, Duhul lui Mesia conduce oamenii spre auzirea Cuvântului

Evangheliei (Romani 10:17,10,11,9) şi le împărtăşeşte credinţa mântuitoare în adevărurile Evangheliei (Iacov 1:18; I Petru 1:23,25);

345 Vidui (ebr.), exhomologia (gr.): spovedanie.346 Vezi şi capitolul Despre sacramente, subcapitolul „Despre sacramentul pocăinţei”.347 Credinţă: emuna (ebr.); pistis (gr.).348 Jean Calvin, apud Colin Gunton, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA, 2003, p. 6.

122

2. Această credinţă mântuitoare (II Corinteni 4:13; Efeseni 2:8) este aceea că Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Dumnezeu, Stăpân şi Mesia (Ioan 1:1,34,49; 20,28,31; Tit 2:13). Altfel spus, acţiunile principale ale credinţei mântuitoare duc la o relaţie nemijlocită cu Yeşua ha-Maşiyach, omul acceptând, primind şi punându-şi credinţa numai în El pentru îndreptăţire, sfinţire şi viaţă veşnică, în virtutea legământului harului (Ioan 1:12; Fapte 16:31; Galateni 2:20; Fapte 15:11);

3. Credinţa împărtăşită oamenilor este ulterior consolidată şi înmulţită (Luca 17:5; I Petru 2:2; Fapte 20:32) prin mijloacele harului: rugăciunea şi studierea Sfintelor Scripturi (Fapte 2:42; 17:11; 20:32), faptele drepte (Tit 2:11-13; 3:14; II Petru 1:3-11), ascultarea învăţăturilor biblice (Romani 10:17), străduinţa de a cultiva virtuţile (II Petru 1:5-8), sacramentele;

4. Prin credinţa consolidată, credinciosul crede a fi adevărat tot ceea ce este descoperit în Cuvânt ca şi autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Fapte 24:14), şi înţelege că acest Cuvânt, deşi dat oamenilor, receptat de ei şi transmis altora, este infinit superior oricărei alte scrieri şi lucrurilor din lume (Isaia 55:8,9; Psalmul 19:7-10; 119:72), şi descoperă slava lui Dumnezeu în atributele Sale, excelenţa lui Mesia în atributele şi acţiunile Sale, şi puterea şi plinătatea Duhului Sfânt în lucrările şi slujbele Lui. Astfel, credinciosul este în măsură să îşi odihnească sufletul în adevărurile crezute (II Timotei 1:12); acţionând diferit în funcţie de ceea ce conţine un anumit pasaj (Ioan 15:14); supunându-se în ascultare poruncilor (Isaia 66:2); şi îmbrăţişând promisiunile lui Dumnezeu pentru această viaţă şi pentru cea viitoare (Evrei 11:13);

5. Această credinţă poate să difere în intensitate; ea poate fi slabă sau tare (Evrei 5:13,14; Matei 6:30; Romani 4:19,20), totuşi, este la fel de preţioasă ca şi credinţa apostolică (II Petru 1:1), şi a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3); aşadar, chiar dacă de multe ori este atacată şi slăbită, această credinţă349 câştigă victoria (Efeseni 6:16; I Ioan 5:4,5), crescând până la obţinerea unei siguranţe depline prin Mesia (Evrei 6:11,12; Coloseni 2:2), care este atât Autorul cât şi Desăvârşitorul credinţei noastre (Evrei 12:2).

E. Pocăinţa de faptele moarte (Evrei 6:1) faţă de Dumnezeu şi credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyach trebuie proclamată atât iudeilor, cât şi neamurilor (Fapte 20:21).

VII. A fi socotit neprihănit: îndreptăţirea.

349 S-a spus: „Emunah este un foc strălucitor în inimă, nu o mărturisire intelectuală a doctrinelor; ea este primită, nu învăţată; este o lucrare a lui Ruach ha-Qodeş.”

123

A. Îndreptăţirea a fost desemnată prin mai mulţi termeni şi sintagme: stare după voia lui YHWH, neprihănire, conformare cu standardul divin, dreptitudine, justificare.

A. Îndreptăţirea omului înaintea lui YHWH este un act juridic dumnezeiesc, săvârşit instantaneu, prin care Dumnezeu consideră că păcatele noastre sunt iertate iar dreptatea lui Mesia ne aparţine şi, concomitent, îi declară drepţi, neprihăniţi, îi îndreptăţeşte, pe cei care, prin credinţa în Mesia, se pocăiesc de păcatele lor (Luca 13:3; Fapte 2:38; 3:19; 11:18; II Corinteni 7:10; Romani 2:4; Isaia 55:6,7) şi-L mărturisesc ca Adonai/Domn suveran (Romani 10:9,10; I Corinteni 12:3; II Corinteni 4:5; Filipeni 2:11). Ei cred că păcatele lor au fost transferate asupra lui Mesia (Coloseni 2:14; I Petru 2:24) şi că dreptatea Sa a fost transferată în contul lor (imputare: I Corinteni 1:2,30; 6:11; II Corinteni 5:21).

B. Prin acest minunat mijloc al credinţei, Dumnezeu poate fi drept, îndreptăţind, totuşi, pe cel care crede în Yeşua (Romani 3:26).

C. Pe aceştia, El i-a îndreptăţit fără plată (Romani 3:24; 8:30), iertându-le păcatele şi considerându-i şi acceptându-i ca drepţi (sau: neprihăniţi) (Romani 4:5-8; Efeseni 1:7); nu mulţumită vreunei virtuţi sau lucru bun găsit în ei sau făcut de ei (Romani 3:20; 4:6), ci numai de dragul lui Mesia (I Corinteni 1:30,31; Romani 5:17-19). Dumnezeu nu pune această dreptate pe seama credinţei, a acţiunii de a crede, sau a vreunei ascultări evanghelice, ci pe seama ascultării depline a lui Mesia faţă de întreaga Lege (Torah, ebr.) şi considerând ascultarea lui Mesia ca singura şi deplina lor îndreptăţire (Filipeni 3:8,9; Efeseni 2:8-10). Deci, credincioşii primesc şi rămân în El şi în dreptatea Lui prin credinţă, o credinţă pe care nu o au prin ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu (Ioan 1:12; Romani 5:17).

D. Aşadar, credinţa, primind-o şi rămânând în Mesia şi în dreptatea Sa, este singurul mijloc de îndreptăţire (Romani 3:28); totuşi, credinţa nu se găseşte singură în persoana îndreptăţită, ci este însoţită întotdeauna de toate celelalte haruri mântuitoare, şi nu este o credinţă moartă, ci se manifestă prin dragoste (Galateni 5:6; Iacov 2:17,22,26) şi prin fapte (Genesa 15:6, Galateni 3:6 şi Romani 4 confirmate faptic şi comentate în Genesa 22:1-19, Evrei 11:17-19 şi Iacov 2:14-26; Numeri 25:6-13 comentat în Psalmul 106:29-31; Iosua 2:1-21 cu Iacov 2:25 şi Evrei 11:31; Efeseni 2:8,9 şi 10; Iacov 2:14-26; II Petru 1:3,4 şi 5-11).

E. Prin ascultarea şi moartea Lui, Mesia a plătit pe deplin datoria celor care sunt îndreptăţiţi; şi, prin jertfa de Sine de pe cruce, ispăşind în locul lor pedeapsa care li se cuvenea, a satisfăcut în mod real şi pe deplin justiţia lui Dumnezeu în locul lor (Evrei 9:12,14; 10:12,14; I Petru 1:18,19; Isaia 53:5,6); totuşi, deşi El a fost dăruit lor de către Tatăl, şi ascultarea Lui a fost acceptată în locul lor, ambele în mod gratuit, fără vreo contribuţie din partea lor (Romani 8:32; II Corinteni 5:21), îndreptăţirea lor se face numai prin har, pentru ca şi justiţia exactă şi harul bogat ale lui Dumnezeu să fie slăvite în îndreptăţirea păcătoşilor (Romani 3:26; Efeseni 1:6-7;2:7).

124

F. La timpul prestabilit (kairos, gr.), Mesia a murit pentru păcatele credincioşilor şi a înviat din morţi pentru îndreptăţirea lor (Romani 4:25). Totuşi, ei nu sunt îndreptăţiţi în mod personal până când, prin Ruach ha-Qodeş, ei sunt transformaţi după chipul lui Mesia (Coloseni 1:21,22; Tit 3:4-7; I Petru 1:2).

G. YHWH continuă să  ierte păcatele celor care sunt îndreptăţiţi (Matei 6:12; I Ioan 1:7,9). Credincioşii pot să cadă în dizgraţia părintească a lui Dumnezeu (Psalmul 89:31-33) prin păcat; ajunşi în această stare ei nu mai beneficiază de lumina feţei Lui, până când nu se smeresc, până când nu îşi mărturisesc păcatele, nu îşi cer iertare şi îşi înnoiesc credinţa şi pocăinţa (Psalmul 32:5; Psalmul 51:1-19; Matei 26:75).

H. Îndreptăţirea credincioşilor din perioada anterioară Legământului Înnoit fost, în toate privinţele, una şi aceeaşi cu îndreptăţirea credincioşilor din perioada de după acesta (Galateni 3:9; Romani 4:22-24).

VIII. Adopţia350: Toţi aceia care sunt îndreptăţiţi primesc de la Dumnezeu, de dragul lui Yeşua, dreptul de a fi părtaşi harului adopţiei (Efeseni 1:5; Galateni 4:4,5), prin care intră în numărul copiilor lui Dumnezeu, şi se bucură de privilegiile şi de libertăţile caracteristice acestora (Ioan 1:12; Romani 8:17), sunt pecetluiţi cu numele Lui (II Corinteni 6:18; Apocalipsa 3:12), primesc duhul adopţiei (Romani 8:15), au acces la tronul harului cu îndrăzneală, au dreptul de a striga „Abba” (Tată) (Galateni 4:6; Efeseni 2:18), sunt miluiţi, adică, cuprinşi în grija şi dragostea Lui (Psalmul 103:13), păziţi (Proverbe 14:26), li se poartă de grijă (I Petru 5:7), şi sunt disciplinaţi de El ca de un Tată (Evrei 12:6). Ei sunt pecetluiţi pentru ziua mântuirii (Efeseni 4:30), şi moştenesc promisiunile ca şi moştenitori ai mântuirii eterne (Evrei 1:14; 6:12).

IX. Sfinţirea: A. Fiecare credincios este sfinţit, adică pus deoparte pentru Dumnezeu prin

îndreptăţire şi de aceea este declarat sfânt şi recunoscut ca atare. Această sfinţire se referă la poziţia credinciosului în relaţia cu Dumnezeu, este statică (sfinţenia) şi instantanee. Ea nu trebuie confundată cu sfinţenia progresivă. Această sfinţenie are de-a face cu poziţia credinciosului, nu cu trăirea sau starea lui prezentă (Fapte 20:32; I Corinteni 1:2,30; II Tesaloniceni 2:13; Evrei 2:11; 3:1; 10:10,14; 13:12; I Petru 1:2);

A. Prin lucrarea lui Ruach ha-Qodeş mai există o sfinţire, un proces progresiv prin care starea credinciosului, prin fapte drepte, se conformează tot mai mult lui Mesia (devine tot mai asemănător Lui: Ioan 17:17,19; I Tesaloniceni 4:3,4; 5:23; II Corinteni 3:18; Romani 6:1-22), prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi împuternicirea dată de Duhul. Credinciosul este capabil (II Petru 1:3-11) să trăiască o viaţă de sfinţenie crescândă conform voii lui Dumnezeu. Această sfinţire progresivă aduce onoare Numelui divin351 şi trebuie să fie dezideratul fiecărui credincios mesianic;

350 Huiothesia (gr., Gal. 4:5; Rom. 8:15,23; Ef. 1:5).351 A onora Numele divin: kiduş ha-Şem (ebr.).

125

B. Cei care sunt uniţi cu Mesia, chemaţi eficace şi regeneraţi, având o nouă inimă şi un nou duh create în ei prin meritul morţii şi învierii lui Mesia, sunt mai departe sfinţiţi, în mod real şi personal pe aceeaşi bază (Fapte 20:32; Romani 6:5,6), prin Cuvântul Lui şi prin Duhul Lui care sălăşluieşte în ei (Ioan 17:17; Efeseni 3:16-19; I Tesaloniceni 5:21-23), domnia totală exercitată de păcat în trupul lor este distrusă (Romani 6:14), şi poftele care decurg de aici sunt tot mai slăbite şi mai mortificate (Galateni 5:24), iar harurile mântuitoare sunt din ce în ce mai consolidate (Coloseni 1:11), în vederea practicării sfinţeniei, fără de care nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu (II Corinteni 7:1; Evrei 12:14);

C. Această sfinţire are loc în întreaga persoană a omului (I Tesaloniceni 5:23), deşi va fi imperfectă în această viaţă, întrucât rămăşiţe ale stricăciunii rămân în fiecare parte componentă a omului (Romani 7:18,23). Astfel are loc un război continuu şi ireconciliabil: firea păcătoasă, natura adamică352 luptă înverşunat împotriva Duhului şi Duhul luptă înverşunat împotriva firii (Galateni 5:17; I Petru 2:11). În acest război, deşi rămăşiţele stricăciunii vor avea pentru un timp câştig de cauză (Romani 7:23), totuşi, prin puterea continuă care vine din sfinţirea produsă de Duhul lui Mesia, partea regenerată va triumfa (Romani 6:14). Astfel, toţi sfinţii cresc în har, în sfinţenie, în frica de YHWH, aşteptând viaţa cerească, în ascultare evanghelică de toate poruncile pe care Mesia, în calitate de Cap şi Rege,  li le-a prescris în Cuvântul Său (Efeseni 4:15,16; II Corinteni 3:18; 7:1);

D. Viaţa mesianică e o viaţă trăită în conformare cu standardul divin şi dovedită de o atitudine de fericire (Matei 5:2-12) şi de o continuă aspiraţie către sfinţenie (II Corinteni 7:1; Romani 12:1,2; Evrei 12:14; Tit 2:11-14; I Ioan 3:1-10).

X. Perseverarea: rămânerea în credinţă.A. Toţi cei care sunt cu adevărat născuţi din nou prin puterea lui Dumnezeu vor

persevera în credinţă până la sfârşitul vieţii lor şi numai cei care vor persevera până la sfârşit au fost cu adevărat născuţi din nou.

B. YHWH ne-a acceptat în dragostea Sa, ne-a chemat şi ne-a sfinţit prin Duhul Lui, şi ne-a dat credinţa preţioasă a celor aleşi. Noi vom persevera în starea de har până la sfârşit, şi vom fi mântuiţi pentru totdeauna, văzând darurile şi chemarea lui Dumnezeu prin care El continuă să nască şi să hrănească în noi credinţă, pocăinţă, dragoste, bucurie, nădejde şi toate harurile Duhului spre nemurire (Ioan 10:28,29; Filipeni 1:6; II Timotei 2:19; I Ioan 2:19). Avem parte de multe încercări, dar acestea nu ne smulg de pe Stânca pe care suntem fundamentaţi prin credinţă. Desigur că, prin necredinţa şi ispitele lui Satan, acea lumină sensibilă a dragostei lui Dumnezeu poate fi umbrită pentru un timp şi întunecată pentru noi (Psalmul 89:31,32; I Corinteni 11:32); totuşi, El este Acelaşi, şi nu ne refuză mântuirea (Ioan 6:37,45).

352 Sarx (gr.): natura adamică, căzută, firea pământească sau „carnea”.

126

C. Perseverenţa noastră nu depinde de voinţa noastră, ci de decretul imuabil al alegerii (Romani 8:30; 9:11,16), care curge din dragostea liberă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl, de eficacitatea meritelor şi mijlocirii lui Yeşua ha-Maşiyach şi de unirea cu El (Romani 5:9,10; Ioan 14:19), de jurământul lui Dumnezeu (Evrei 6:17,18), de prezenţa lui Ruach ha-Qodeş şi de sămânţa lui Dumnezeu din noi (I Ioan 3:9), şi de natura legământului harului (Ieremia 32:40); din toate acestea izvorăşte şi siguranţa şi infailibilitatea acestei perseverenţe.

D. Este posibil ca, prin ispitirile lui Satan şi ale lumii, prin predominanţa stricăciunii care rămâne în noi, şi prin neglijarea mijoacelor păstrării noastre, să cădem în păcate cumplite şi, pentru un timp, chiar să continuăm să le practicăm (Matei 26:70,72,74), făcând ceea ce lui YHWH Îi displace şi întristând Duhul Sfânt (Isaia 64:5,9; Efeseni 4:30), periclitându-ne harurile şi bucuria (Psalmul 51:10,12). Inimile noastre se pot împietri şi conştiinţa ne poate fi rănită (Psalmul 32:3,4), îi rănim şi îi scandalizăm pe alţii, ne atragem asupră-ne judecăţi temporare (II Samuel 12:14). Totuşi, un adevărat credincios mesianic îşi va reînnoi pocăinţa şi va fi păstrat prin credinţa în Mesia Yeşua până la sfârşit (Luca 22:32,61,62).

E. Pentru rămânerea în starea de har, Dumnezeu ne-a oferit mijloace adiţionale. Acestea sunt trei dintre sacramente, adică botezul, pocăinţa şi, respectiv, Cina Domnului353, apoi Şabatul (Exod 20:8-11; 5:12-15), rugăciunea şi studierea Sfintelor Scripturi (Fapte 2:42; 17:11; 20:32), faptele drepte (Tit 3:14; II Petru 1:3-11).

XI. Siguranţa harului şi a mântuirii: A. Credincioşii adevăraţi în Adonai Yeşua, care Îl iubesc sincer şi se

străduiesc să trăiască vieţi drepte înaintea Lui, pot avea siguranţa în viaţa aceasta că sunt în starea de har şi se pot bucura de nădejdea slavei lui Dumnezeu (I Ioan 2:3, 3:14, 18-19,21,24; 5:13). Această nădejde nu-i va lăsa niciodată de ruşine (Romani 5:2,5);

A. Această certitudine nu este doar o convingere conjecturală şi probabilă, întemeiată pe o nădejde slabă, ci este o siguranţă infailibilă a credinţei (Evrei 6:11,19), bazată pe mai multe fundamente: cel al sângelui şi dreptăţii lui Mesia revelate în Evanghelie (Evrei 6:17,18); cel al dovezii interioare a acelor haruri ale Duhului cu privire la care sunt făcute promisiuni (II Petru 1:4,5,10,11); şi pe mărturia Duhului despre adopţie, mărturisind cu duhurile noastre că suntem copiii lui Elohim (Romani 8:15,16). Ca rod al acestor fapte, inima se păstrează smerită şi sfântă (I Ioan 3:1-3);

B. Această siguranţă infailibilă nu aparţine atât esenţei credinţei, ci un credincios adevărat poate să aştepte mult, şi să înfrunte multe greutăţi până să aibă parte de ea (Isaia 50:10; Psalmul 88:1-8; Psalmul 77:1-12); Duhul îi permite să cunoască lucrurile pe care Dumnezeu i le-a dat fără plată şi el

353 Vezi capitolul Despre sacramente.

127

poate să dobândească această siguranţă fără vreo iluminare extraordinară, prin mijloace potrivite (I Ioan 4:13; Evrei 6:1-12); astfel că este de datoria fiecăruia să facă în aşa fel încât, cu mare atenţie, să-şi consolideze chemarea şi alegerea pentru ca inima să i se umple de pace şi bucurie în Duhul Sfânt, de dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, şi de putere şi veselie în datoriile ascultării, pentru ca roadele potrivite acestei siguranţe să fie vizibile (Romani 5:1-2,5; 14:17; Psalmul 119:32), - fiind departe de a-i îndemna pe oameni la delăsare (Romani 6:1,2; Tit 2:11,12,14);

C. Aceasta siguranţă pe care o au credincioşii adevăraţi poate fi zdruncinată, diminuată şi întreruptă în diferite moduri: prin neglijenţa în a o păstra (Cântarea Cântărilor 5:2,3,6); prin căderea în vreun păcat deosebit care răneşte conştiinţa şi întristează Duhul (Psalmul 51:8,12,14); prin vreo ispită bruscă şi puternică (Psalmul 116:11; 77:7,8; 31:22); sau prin retragerea de către Dumnezeu a luminii Lui, suferind teama de a umbla fără El în întuneric şi fără lumină (Psalmul 30:7). Totuşi ei nu sunt niciodată lipsiţi de sămânţa lui Dumnezeu (I Ioan 3:9) şi de viaţa credinţei (Luca 22:32), ci, prin dragostea lui Mesia şi a confraţilor, prin sinceritatea inimii şi conştiinţa datoriei din care, prin lucrarea Duhului Sfânt, această siguranţă poate renaşte la timpul potrivit (Psalmul 42:5,11), şi prin care, între timp, ei sunt păziţi de disperare (Plângeri 3:26-31).

XII. Separarea: A. Separarea sau despărţirea de păcat este poruncită clar atât în cărţile

„Vechiului Legământ” (Levitic 11:44), cât şi în cărţile „Legământului Înnoit” (Matei 5:48), fiind conştienţi că în timpurile finale apostazia şi spiritul lumesc va creşte (II Corinteni 6:14-7:1; II Timotei 3:1-5);

B. În consecinţă, noi credem şi mărturisim că cei credincioşi ar trebui să se separe pentru Adonai Yeşua ha-Maşiyach (II Tesaloniceni 1:11,12; Evrei 12:1,2), fugind de orice asociere cu apostazia religioasă, precum şi cu practicile lumeşti şi păcătoase (I Corinteni 5:9-13; II Corinteni 6:14-7:1; Romani 12:1,2; I Ioan 2:15-17; II Ioan 9-11).

128

Capitolul al XXI-lea

DESPRE FAPTELE BUNE

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Faptele bune sunt numai acelea pe care YHWH le-a poruncit în Cuvântul Său (Mica 6:8; Evrei 13:21), şi nu acelea care, fără a fi mandatate aici, sunt făcute de oameni dintr-un zel orb, pretinzându-se a fi făcute cu intenţii bune (Matei 15:9; Isaia 29:13).

II. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui YHWH, sunt roadele şi dovada unei credinţe adevărate şi vii (Iacov 2:18,22) şi, prin ele, noi, credincioşii mesianici, ne manifestăm recunoştinţa (Psalmul 116:12,13), ne întărim siguranţa (I Ioan 2:3,5; II Petru 1:5-11), ne edificăm confraţii, împodobim mărturisirea Evangheliei (Matei 5:16), închidem gurile adversarilor, şi Îl slăvim pe YHWH (I Timotei 6:1; I Petru 2:15; Filipeni 1:11), ai Cărui lucrători suntem, fiind creaţi pentru aceasta în Mesia Yeşua (Efeseni 2:10) pentru ca, aducând roadă în sfinţenie, să putem avea în final viaţa eternă (Romani 6:22).

III. Capacitatea noastră de a face fapte bune nu vine de la noi, ci în întregime de la Duhul lui Mesia (Ioan 15:4,5). Pentru ca să putem fi echipaţi în această direcţie, pe lângă harurile pe care deja le-am primit, este necesară o influenţă propriu-zisă a Duhului Sfânt, care să lucreze în noi dorinţa şi înfăptuirea acestor fapte bune spre plăcerea Lui (II Corinteni 3:5; Filipeni 2:13). Totuşi, noi, credincioşii mesianici, nu trebuie să devenim neglijenţi, ca şi când nu am mai avea nici o îndatorire, ci trebuie să fim sârguincioşi în stimularea harului lui Dumnezeu care este în noi (Filipeni 2:12; Evrei 6:11,12; Isaia 64:7).

IV. Aceia dintre noi care în ascultarea lor ajung la cel mai înalt standard posibil în viaţa aceasta, sunt atât de departe de ceea ce cere Dumnezeu, încât nu sunt în stare să facă nici pe departe destul din ceea ce au datoria de a face (Iov 9:2,3; Galateni 5:17; Luca 17:10).

V. Chiar prin cele mai bune fapte pe care le-ar face, noi, credincioşii mesianici, nu putem merita iertarea păcatelor noastre, din cauza marii discrepanţe care există între noi şi slava viitoare, şi a marii distanţe care ne desparte de Dumnezeu, Căruia nu-I putem face nici un bine, nici nu-L putem mulţumi, plătind în vreun fel

129

datoria sau o compensaţie pentru păcatele pe care le-am săvârşit (Romani 3:20; Efeseni 2:8,9; Romani 4:6). După ce am făcut tot ce era posibil, ne-am făcut numai datoria (Iov 35:7,8), şi suntem tot robi netrebnici (Luca 17:10); şi pentru că faptele sunt bune, vin de la Duhul Lui (Galateni 5:22,23; Filipeni 2:12,13). Atunci când facem fapte bune, ele sunt întinate şi amestecate cu atâta slăbiciune şi imperfecţiune, încât nu pot îndura judecăţii severe a lui Dumnezeu (Isaia 64:6; Psalmul 143:2).

VI. Totuşi, pentru că noi, credincioşii mesianici, suntem acceptaţi în Mesia, şi faptele noastre bune sunt acceptate tot în El (Efeseni 1:6; I Petru 2:5); nu pentru că ele ar fi în această viaţă ireproşabile şi impecabile în faţa lui Dumnezeu, ci pentru că Tatăl le priveşte prin Fiul Său şi Se bucură să accepte şi să răsplatească ceea ce este făcut cu sinceritate, deşi însoţit de multe slăbiciuni şi imperfecţiuni (Matei 25:21,23; Evrei 6:10).

VII. Faptele făcute de către oameni neregeneraţi, deşi sunt poate fapte poruncite de Dumnezeu, şi de folos şi lor şi altora (II Regi 10:30; I Regi 21:27,29), totuşi, pentru că nu pornesc dintr-o inimă purificată de credinţă (Genesa 4:5; Evrei 11:4,6), nici nu sunt făcute conform Cuvântului (I Corinteni 13:1), nici cu un scop potrivit, acela de a-L slăvi pe Dumnezeu (Matei 6:2,5), sunt aşadar păcătoase, şi nu Îl pot mulţumi pe Dumnezeu, nici nu poate prin ele un om primi har de la Dumnezeu (Amos 5:21,22; Romani 9:16; Tit 3:5). Totuşi, neglijarea lor este şi mai păcătoasă şi mai neplăcută înaintea lui Dumnezeu (Iov 21:14,15; Matei 25:41-43).

130

Capitolul al XXII-lea

DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Libertatea pe care Mesia a agonisit-o pentru credincioşii care trăiesc în ascultarea Evangheliei constă în eliberarea lor de sub vina păcatului, de sub mânia condamnatoare a lui Dumnezeu, şi de sub rigoarea şi blestemul legii (Galateni 3:13). Ei sunt eliberaţi de lumea rea de-acum (Galateni 1:4), de robia lui Satan (Fapte 26:18), de domnia păcatului (Romani 8:3), de răul pe care necazurile îl pot aduce (Romani 8:28), de teama şi de boldul morţii, de victoria mormântului (I Corinteni 15:54-57) şi de pedeapsa veşnică (II Tesaloniceni 1:10). De-asemenea, ei sunt eliberaţi de ele şi pentru a avea intrare liberă la Dumnezeu, şi pentru a I Se supune Lui nu dintr-o teamă de rob (Romani 8:15), ci dintr-o dragoste de copil şi o minte care doreşte asta (Luca 1:73-75; I Ioan 4:18). Toate acestea erau posedate în esenţa lor şi de credincioşii ce erau sub Lege (Galateni 3:9,14), dar în cadrul Legământului Înnoit libertatea credincioşilor este extinsă, ei fiind eliberaţi de cerinţele legii ceremoniale în vederea mântuirii, căreia îi era supusă adunarea evreilor. Acest cadru extins este demonstrat în plus de intrarea la tronul harului cu o îndrăzneală sporită, şi de o împărtăşire mai deplină a Duhului lui Dumnezeu, lucruri de care credincioşii de sub Lege nu aveau parte (Ioan 7:38,39; Evrei 10:19-21).

II. Dumnezeu este singurul Domn al conştiinţei (Iacov 4:12; Romani 14:4), şi i-a acordat libertate şi independenţă faţă de poruncile sau doctrinele oamenilor care sunt în vreun fel contrare Cuvântului Său, sau nu sunt conţinute în el (Fapte 4:19, 29; I Corinteni 7:23; Matei 15:9).

III. Deci, a crede asemenea doctrine, sau a asculta de asemenea porunci din conştiinţă ar înseamnă a trăda adevărata libertate de conştiinţă (Coloseni 2:20,22,23). De-asemenea, a cere credinţă doar de dragul credinţei, sau o ascultare absolută şi oarbă, înseamnă a distruge libertatea conştiinţei şi a raţiunii (I Corinteni 3:5; II Corinteni 1:24).

IV. Cei care, sub pretextul libertăţii agonisite de Mesia practică păcatul, sau nutresc vreo poftă păcătoasă, pervertesc prin aceasta principalul rol al harului Evangheliei

131

spre osânda lor (Romani 6:1,2), nu au discernământ (Evr. 5:14) şi, de fapt, distrug libertatea în Mesia. Scopul libertăţii mesianice este acela ca, eliberaţi fiind din mâinile tuturor vrăjmaşilor noştri, să-I putem sluji Domnului fără teamă, în sfinţenie şi în neprihănire înaintea Lui, toate zilele vieţii noastre (Galateni 5:13; II Petru 2:18, 21; Luca 1:74,75).

SECŢIUNEA A IV-A

Capitolul al XXIII-lea

DESPRE PARTEA LUI YHWH:„PUNERI DEOPARTE”, SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRE

„...să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat...”354

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Printre bunurile de care Dumnezeu i-a făcut parte şi omului şi pe care l-a desemnat să le administreze există anumite lucruri puse deoparte exclusiv spre slava lui YHWH. Ele fac parte din sfera sacrului; profanarea lor atrage pedepse divine355.

II. Aceste lucruri sunt plasate în categorii diferite: calendar; bunuri şi obiecte; oameni, comunităţi, etnii şi popoare; legi, sacramente etc. Exemplificăm:A. În creaţie, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, „pentru că în

ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Genesa 2:3; Exod 16:23; 31:13 etc.). Şabatul este ziua DOMNULUI356;

B. În grădina Eden, pomul cunoştinţei binelui şi răului era numai al lui Dumnezeu (Genesa 2-3);

C. Legămintele răscumpărătoare pe care YHWH le-a făcut cu oamenii (de exemplu, legământul avrahamic, Genesa 12-22, sau davidic, II Samuel 7) sunt legăminte instituite de El, pe care oamenii le puteau accepta sau respinge, dar nu le puteau modifica;

354 Levitic 10:10; 11:47a355 „Acela care profanează cele sacre...chiar dacă ar fi un înfăptuitor de fapte bune, nu are parte în veacul care va să vie.” Rabbi Li'ezer ha-Moda'i.356 Vezi Despre Şabat.

132

D. Dintre popoare, poporul Yisrael este al Său prin alegere suverană (Exod 4:22,23; 5:1; 7:16; 15:16; 19:4-6; Deuteronom 7:6-15; II Cronici 7:23,24; Psalmul 94:14; 95:7)357;

E. Muntele Moriah (Genesa 22:2-14), adică Muntele Templului (har ha-Bait; II Cronici 3:1) şi Templul aparţin lui YHWH: Exod 15:17; Isaia 2:2.

F. Torah (Legea/Instrucţiunea) este a lui Dumnezeu.358

G. Întâii-născuţi359 de gen masculin, umani şi animali, erau ai lui YHWH (Exod 13:2,12-15; 34:19,20; Levitic 27:26; Numeri 3:13; Deuteronom 15:19 etc.), la fel ca primele roade360 (Exod 22:29; 23:19; 34:26; Levitic 2:14-16; 23:10,11) şi la fel ca şi zeciuiala (Levitic 27:30)361;

H. Dintre israeliţi, preoţii (Exod 28,29; Levitic 21) şi leviţii (Numeri 8:15-19 etc.) erau ai Săi în mod special362;

I. Anul şabatic363 (Exod 23:10,11; Levitic 25:1-7, 18-22) şi jubileul364 (Levitic 25:8-17) aparţin DOMNULUI;

J. Ţara Israel365 (Ereţ Yisrael) aparţine DOMNULUI şi El a dat-o cui a vrut El: Levitic 25:23,24; II Cronici 7:20; Ioel 2:18; 3:2;366

K. Mântuirea omenească şi modul de închinare plăcut Lui (vezi Mişkan, Cortul întâlnirii, Exod 25-27:19) sunt stabilite de El (Romani 8:28-30; 9-11; Efeseni 1:4-6,11,12);

L. Calendarul şi praznicele din Exod 12, 23, Levitic 23, Deuteronom 16 ş.a., sunt ale Sale;

M. Comunitatea celor credincioşi în El367 este a Lui;N. Anumiţi oameni sunt aleşi de El şi puşi deoparte, consacraţi Lui (Exod 3:10;

31:1-11; Ieremia 1:5; Fapte 9:15; 13:2; Galateni 1:15; Efeseni 4:11,12);O. Actele sacre (sacramentele) sunt stabilite de El: vezi Despre sacramente.P. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea,

învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său cu Yisraelul.368

357 Vezi capitolul Israelologie şi laologie.358 Vezi Despre Torah.359 Întâi-născut sau primogenit: bekor (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.360 Primele roade: bikurim (ebr.).361 Vezi Despre zeciuială362 Vezi Despre preoţie.363 Anul şabatic: şmita (ebr.).364 Anul de îndurare, anul jubiliar: yobel (ebr.).365 Ţara Yisrael: Ereţ Yisrael.366 Vezi capitolul Israelologie şi laologie.367 Qehilah, sau ekklesia din Matei 16:18; II Timotei 2:19.368 Vezi capitolul Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.

133

Capitolul al XXIV-lea

DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESC

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Generalităţi:A. Pretutindeni în Sfânta Scriptură, atât în cărţile „Vechiului Legământ”, cât

şi în cărţile Legământului Înnoit, descoperim că YHWH-Elohim a acţionat şi acţionează conform unui tipar profetic369 şi plan al Său (Efeseni 1:9,10) şi conform unor momente alese şi timpuri prestabilite370 de El. Adonai Suveranul nu a lăsat absolut nimic, nici măcar căderea unui fir de păr sau a unei vrăbii (Matei 10:29-31; Luca 12:6,7) pe seama coincidenţei371, a accidentelor, la voia întâmplării372, a destinului, soartei, norocului sau a entropiei. Dimpotrivă, există o „împlinire373 a timpurilor” (Galateni 4:4; Efeseni 1:10);

B. Aceste momente şi timpuri prestabilite sunt felurite: 1. „vremuri (timpuri)” (Genesa 1:14; Psalmul 104:19a; Daniel 12:7;

Fapte 1:7; I Tesaloniceni 5:1);2. „soroace” (Fapte 1:7; I Tesaloniceni 5:1);3. „ceasuri” (Ioan 2:4; 4:21,24 etc.);4. „ziua (aceea)” (Ioel 2:29; Isaia 61:2b; 63:4; I Corinteni 3:13; II

Timotei 4:8; Evrei 10:25);5. „ziua lui YHWH” (Obadia 15; Ioel 1:15; 2:1,11,31; Amos 5:18,20;

Isaia 13:6,9; Ţefania 1:7,14; Ieremia 46:10; Ezechiel 30:3; Maleahi

369 Configuraţie, tipar profetic: tavnit (ebr.).370 Moed (ebr.), kairos (gr.): timp prestabilit, moment oportun, soroc.371 O zicală rabinică spune: „Cuvântul ‚coincidenţă’ nu este un cuvânt koşer.”372 Se poate folosi termenul „întâmplare” cu privire la voia dumnezeiască doar dacă se cunoaşte etimologia acestui cuvânt, care provine din latinescul in şi templum, şi, iniţial, este foarte posibil să semnifice faptul că evenimentele din cursul vieţii omeneşti erau decise „in-templu”, adică de către zei. În acest sens, viaţa omului este decisă de către Dumnezeu.373 Împlinire: pleroma (gr.)

134

3:2; 4:1-5; Fapte 2:20; I Tesaloniceni 5:2; II Tesaloniceni 2:2; II Petru 3; Apocalipsa 1:10; 16:14);

6. „ziua lui Elohim” (II Petru 3:12);7. „zilele din urmă” (Genesa 49:1; Numeri 24:14; Deuteronom 4:30;

31:29; Osea 3:5; Mica 4:1; Ieremia 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ezechiel 38:16; Daniel 2:28; 10:14; Fapte 2:17; II Timotei 3:1; Iacov 5:3; II Petru 3:3; Evrei 1:2 etc.);

8. „timpurile goyim-ilor” (Luca 21:24)374; 9. „ziua judecăţii” (Matei 10:15; Fapte 17:31; Apocalipsa 6:17; 16:14);10. „ziua lui Mesia Yeşua” (I Corinteni 5:5; II Corinteni 1:14);

B. Satan încearcă să imite, să contrafacă şi, astfel, să distrugă calendarul dumnezeiesc: zilele săptămânii poartă numele unor zeităţi păgâne, plăsmuite de tatăl minciunii (Ier. 10:2; Io. 8:44), la fel ca multe dintre lunile anului, iar sărbătorile omeneşti sunt, de fapt, încercarea lui de a contraface Praznicele lui YHWH (I Regi 12:33); ca atare, noi ne străduim să nu folosim numele zeităţilor păgâne, onorând porunca din Deuteronom 12:3,30. Conform Daniel 7:25, încercarea de schimbare a timpurilor stabilite divin este păcat anticristic;

C. Calendarul divin prezintă evenimente unice şi irepetabile (exodul, primul Pesach, darea Legii, evenimentul cristic, sau darea Duhului Sfânt etc.), dar şi praznice375 (moadim, ebr). Unele sărbători sunt comemorative, altele sunt tipologice şi profetice;

D. Conform calendarului sacru, o zi începe seara (Genesa 1:5,8,13,19,23,31), de la asfinţitul soarelui şi ţine până la următorul asfinţit;

E. Săptămâna începe o dată cu trecerea Şabatului, după asfinţitul soarelui, şi ţine până vineri seara, la asfinţit. Ziua de Şabat, care începe o dată ce soarele a asfinţit, este ziua sacră (vezi mai jos);

F. De asemenea, luna sacră începe cu apariţia pe cer a lunii noi (vezi mai jos).

II. Despre Şabat:A. Şabatul în opera creaţiei: după ce a săvârşit opera Sa creatoare, Elohim a

binecuvântat-o şi „S-a odihnit” (Genesa 2:1-3). Ziua de odihnă divină (Şabat, ebr.) este, deci, o zi comemorativă universală, instituită în cadrul paradisiac. Graţie bunătăţii şi providenţei Sale, Divinitatea a făcut parte omenirii, în întregime, de odihna în El şi în activităţile Sale. El a fost „pus deoparte”, sacralizat, de Dumnezeu Însuşi. El nu aparţine numai poporului evreu, cum cred unii, ci este evident din mărturia cărţii Genesa (Be-reşit) că el aparţine Creatorului-Elohim. De remarcat faptul că primul Şabat din istorie şi prima zi de viaţă a omenirii nu a fost o zi de muncă, ci una de odihnă. Istoria se va încheia tot cu o odihnă de Şabat (vezi Evrei 4);

A. Şabatul în opera izbăvirii: în fiecare din următoarele patru cărţi ale Torei ni se vorbeşte despre legislaţia şabatică. Exod 16:23,28,29 spun că Şabatul

374 http://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvI375 Despre relaţia dintre conceptul de Praznic (chag, ebr.; heorte, gr.) şi „vremea hotărâtă” (moed, ebr.; kairos, gr.) vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

135

este un ziua de odihnă închinată DOMNULUI (Vezi şi vs. 30; 34:21; 35:2,3; Levitic 19:3, 30; 23:3, 38 etc.) El era nu numai o zi de închinare, ci şi o poruncă şi o lege. Exod 20:8-11 (a patra poruncă din Decalog) doar îndeamnă poporul paradigmatic la „aducerea aminte”, deci la o comemorare participativă a ceea ce omenirea ştiuse odată, dar uitase în scurgerea timpului. Prin faptul că Şabatul a fost reactualizat, fiind poruncit în mod specific unui popor, vedem că el se îmbogăţeşte şi cu calitatea de a prezerva identitatea sa etnică şi de sfinţire a sa (Exod 31:12-17; Numeri 15:32-36; Deuteronom 5:12-15; Ezechiel 20:12-24);

B. Pentru poporul evreu, Şabatul se mai încarcă şi cu sensul de memorial al unei eliberări istorice, naţionale şi spirituale de sub puterea unui duşman de neînvins, prin forţe proprii (Deuteronom 5:15). Altfel spus, atât Creaţia, cât şi Izbăvirea poartă pecetea Şabatului;

C. Şabatul în profeţi: o zi de adunare solemnă (Isaia 1:13) şi o încetare a tuturor activităţilor. Dacă el era respectat conform poruncii dumnezeieşti, atunci aducea bucurie (Isaia 58:13,14). În Isaia 56 (îndeosebi vss. 2, 4, 6-8), ni se spune că el este dăruit şi ne-evreilor rezidenţi (gerim) care alegeau să se închine în mod corect, iar Ezechiel 45:17; 46:3,4 ne revelează faptul că Şabatul va fi respectat din nou în timpul împărăţiei;

D. Şabatul în cărţile Legământului Înnoit: Adonai Yeşua ha-Maşiyach a respectat Şabatul, atrăgând atenţia asupra faptului că închinarea corectă (Isaia 58:13,14) şi studiul Sfintei Scripturi primează (Marcu 1:21; Luca 4:16,31), şi nu poverile adăugate de tradiţia omenească. Respectând Şabatul, El a arătat că în oikonomia Legământului Înnoit sunt transferate toate Cele zece porunci din Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22;

E. Yeşua a petrecut un Şabat în mormânt, odihnindu-Se în acel timp de lucrarea isprăvită376;

F. Epistola către evrei capitolul 4 vorbeşte, îndeosebi, despre faptul că Dumnezeu Îşi isprăvise lucrările Sale (creaţie şi răscumpărare) în mod virtual încă de la întemeierea lumii, bazându-Se pe un eveniment care urma să se concretizeze în viitor: evenimentul cristic şi odihna de Şabat petrecută de Mesia în mormânt;

G. Epistola către evrei capitolul 4 şi Apocalipsa 14:13 ne arată că odihna noastră de Şabat vorbeşte în mod tipologic de o odihnă (şabat) perpetuă în prezenţa lui Dumnezeu;

H. Şabatul începe vineri377 de la apusul soarelui, după ce credincioşii şi-au pus lucrurile în rânduială şi şi-au pregătit inima în mod cuvenit. Credincioşii petrec Şabatul închinându-se lui YHWH în privat şi în public, cu bucurie (oneg, ebr.) şi, în sfinţenie (qeduşah, ebr.), se odihnesc (menuhah, odihnă) toată ziua de lucrările, cuvintele şi gândurile lor, de slujbele şi distracţiile lor lumeşti (Isaia 58:13; vezi şi Isaia 66; Neemia 13:15-22; Evrei 4:1-11);

376 Vezi strigătul tetelestai, Ioan 19:30, 17:4.377 Ajunul Şabatului: Erev Şabbat (ebr.).

136

I. Cu toate acestea, există acte salvifice (Matei 12:1-12; Marcu 1:29-31; Luca 6:1-5) care pot fi săvârşite în Şabat: consideraţia faţă de viaţa umană378 are întâietate faţă de legea Şabatului379 (Matei 12:8; Marcu 2:27). Prin acte salvifice înţelegem: hrănirea flămânzilor, adăparea celor însetaţi, adăpostirea străinilor, îmbrăcarea celor goi, vizitarea bolnavilor (Isaia 58:6-10 cu Matei 25:31-46; Luca 4:31-39; 6:6-11; 14:1-6; Ioan 5:1-18) şi a puşcăriaşilor şi rugăciuni pentru ei, îngroparea morţilor şi, în cazul evreilor, circumcizia (Ioan 7:22,23);

J. Mesia a fost înviat în prima zi a săptămânii (Matei 28:1 ş. urm; Marcu 16:1 ş. urm; Luca 24:1 ş. urm.; Ioan 20:1,19 ş. urm.); Ruach ha-Qodeş a venit pe Pământ tot în ziua întâi a săptămânii, conform sărbătorii Şavuot (Exod 23:16a; 34:22a; Levitic 23:15,16; Fapte 2:1 etc.). Însă textele sacre ale Cărţii Legământului Înnoit nu afirmă încetarea respectării Şabatului dumnezeiesc şi nici nu recomandă celebrarea duminicii sau înlocuirea Şabatului cu duminica;

K. Asemenea tendinţe de înlocuire a Şabatului cu duminica au apărut chiar din primul veac, prin acţiuni concertate: din interiorul Bisericii zis creştine (apologeţi şi polemişti ne-evrei, mai mult sau mai puţin cunoscători ai Tanakh-ului revelat, scris, transmis şi trăit în cadrul iudaismului) şi din exteriorul ei: antisemitismul şi reacţionarismul îndreptat împotriva evreilor, ca popor cu o istorie străveche şi nobilă, închinător monoteist la o divinitate invizibilă, şi neasimilabil.

L. Persoanele care au ales să celebreze ziua întâi a săptămânii şi nu Şabatul nu au dreptul să ne judece pe noi (Coloseni 2:16), iar noi nu avem dreptul să-i judecăm pe ei pentru profanarea Şabatului380 (Romani 14,15; Iacov 4:11,12);

M. Chiar mai mult, putem avea relaţii fraterne, cordiale, cu persoane care au avut o naştere din nou autentică şi trăiesc integraţi în comunităţi de credinţă scripturale, chiar dacă nu au ajuns încă la aceeaşi lumină privitoare la sacralitatea Şabatului. Suntem mântuiţi prin jertfa lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach (Fapte 15:11; 16:30,31), nu prin respectarea Şabatului381;

N. Textele liturgice aferente Şabatului şi modul în care se poate celebra Şabatul se găsesc în Sidur (Liturghier).

III. Despre Praznicele sfinte:

378 Pikuach Nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană.379 S-a spus: „Poruncile divine au fost date omului ca să trăiască prin ele, iar nu ca să moară respectându-le.”380 Profanarea Şabatului: chilul Şabbat (ebr.)381 Vezi capitolul Despre relaţii cu credincioşi din alte comunităţi de credinţă.

137

A. Există zile pe care Cel Sfânt le-a dăruit întregii omeniri, poruncindu-i să le respecte (Şabatul), şi există praznice şi sărbători pe care El le-a poruncit a fi respectate de către un popor etnic paradigmatic, poporul evreu (Naum 1:15). În Torah praznicele pot fi găsite în pasajele Exod 12:1-13:16; 23:14-19; 34:18-28; Levitic 23:4-44; Numeri 9:1-14; 28:16-31; Deuteronom 16:1-17. (Alte referinţe: Iosua 5:9-12; II Cronici 30; 35:1-19; Ezra 3:4,5; Neemia 8:13-18; Ezechiel 45:21-25; Zaharia 14:16-21.) Ele totalizau aproximativ două luni din cele douăsprezece ale anului, fapt care atestă marea importanţă pe care YHWH o dădea închinării festive în care entitatea celebrată era Fiinţa Sa, nu praznicul în sine;

B. Praznicele şi sărbătorile aveau semnificaţii profunde pe mai multe paliere: agricole, istorice, personale, familiale, comunitare, religioase. De-asemenea, din punctul de vedere tipologic, ele prefigurau momente şi acţiuni care aveau să se împlinească în lucrarea de slujire a lui Mesia, fie la venirea, fie la revenirea382 Sa;

C. Din punctul de vedere profetic, calendarul marchează „etapele în care-Şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii”383. Ca atare, nu sunt importante numai praznicele în sine, ci şi ordinea lor, ea revelând o soteriologie universală;

D. Evreii devotaţi (Luca 2:41; 22:7,8; Ioan 4:45; 5:1; 7:2,11; 12:12,20) şi prozeliţii (Fapte 8:27) ţineau praznicele şi în timpul lui Yeşua;

E. Noi relaţionăm praznicele şi sărbătorile la Adonai Yeşua ha-Maşiyach şi le considerăm ca având semnificaţie numai în El şi lucrarea Sa (evenimentul cristic). O examinare atentă a praznicelor şi sărbătorilor, făcută în lumina epifaniei Dumnezeirii în Yeşua Mesia în Cărţile Legământului Înnoit ne ajută să examinăm semnificaţia de-atunci şi de-acolo a sărbătorilor, şi să disociem elementele instructive şi normative de cele pur instructive sau permise cultural;

F. Câteva motive pentru care Cărţile Legământului Înnoit şi contextul istoric actual nu poruncesc respectarea Praznicelor în literă, ci în spirit:1. porunca celebrării acestor praznice a fost dată unui popor

paradigmatic, poporului evreu. Cărţile Legământului Înnoit nu înfăţişează aceste porunci ca trebuind să fie respectate de ne-evrei;

2. Templul fizic din Ierusalim a fost distrus (anul 70 e.n.); astăzi Duhul Sfânt sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:16,17,23);

3. o dată ce Templul a fost distrus, jertfele animale au încetat. Oricum, ele fuseseră împlinite în Jertfa supremă, unică şi veşnică a lui Yeşua Mesia (Ioan 1:29,32,33,36; 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.);

4. o dată ce Templul a fost distrus, şi preoţia aharonică a încetat. Oricum, ea fusese înlocuită de preoţia melkhiţedeqică a lui Yeşua

382 A doua sa venire sau revenirea Sa: parousia (gr.).383 Daniel Brânzei, blogul barzilaiendan.wordpress

138

(Genesa 14; Psalmul 110:4; Evrei 2:17; 3:1; 4:14,15; 5:6,10; 6:20; 7:11,12,15,17,21-28 etc.), precum şi de preoţia fiecărui credincios (I Petru 2:5,9,10);

5. poporul evreu nu mai are Templu, preoţie şi sacrificii sângeroase, deci nu poate respecta în mod desăvârşit Praznicele şi sărbătorile;

6. pentru noi, credincioşii mesianici, alipiţi spiritualiceşte de poporul evreu, respectarea Praznicelor este un privilegiu;

7. de-asemenea, în celebrarea Praznicelor, credincioşii mesianici au parte de bunuri în posesia căruia evreii încă nu au intrat: odihna în Mesia (Evrei 3:7-4:11; 9:11-14), curăţarea deplină de păcate etc.;

8. Spunem împreună cu Maxim Mărturisitorul că Praznicele din Vechiul Testament erau umbre, cele pe care le ţinem astăzi sunt chipuri, iar cele pe care le vom ţine în Mileniu şi în eschaton sunt adevăratele realităţi.

H. Despre luna nouă: 1. Acordăm atenţie lunii noi, înţelegând prin aceasta faza de „Crai

Nou” a astrului selenar384 care inaugurează luna calendaristică385

(vezi Genesa 1:16, Psalmul 104:19 etc.), nu sărbătoarea Lunii noi386, celebrată în poporul Yisrael (Numeri 10:10; 28:11-15; Isaia 1:13; Amos 8:5; Ezechiel 46:1,3; Psalmul 81:3). Apariţia fazei noi a lunii387, la care se trâmbiţa din trompete de argint, este cea care determină stabilirea Şabatului şi a altor sărbători şi festivităţi (vezi mai jos);

2. Ziua răsunetului sau Sărbătoarea trâmbiţelor388 din 1 Tişri (vezi Levitic 23:23-25; Numeri 29:1-6), avea întotdeauna loc la o lună nouă;

3. Textele liturgice aferente sărbătorii Lunii noi şi modul în care se poate celebra aceasta se găsesc în Sidur (Liturghier).

I. Despre praznice:1. Despre Paşte389:

a.Pesach-ul egiptean a avut loc o singură dată în istorie, în data de 14 Abib (ulterior Nisan), în cadru intim-familial. La nivel comunitar, atunci avusese loc izbăvirea390 poporului evreu din robia din ţara Egiptului: Exod 12-13;

b. Ulterior, Pesach-ul se celebra în data de 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânii în care cădea această dată, ca o sărbătoare de aducere-aminte/comemorare, în cadru comunitar,

384 Luna, ca astru: yareach (ebr.).385 Luna calendaristică: yerah (ebr.).386 Sărbătoarea Lunii noi: Roş Chodeş (ebr.).387 Faza nouă a lunii: Molad ha-Levanah (ebr.).388 Sărbătoarea trâmbiţelor: Yom teruah (ebr.).389 Paşte: Pesach (ebr.)390 Şi nu numai izbăvirea. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

139

instituţionalizat (Deuteronom 16), până la distrugerea Templului (anul 70 e.n.);

c.Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13);

d. După distrugerea Templului, evreii celebrează Pesach-ul într-o formă modificată, întrucât nu mai există pelerinaj la Templu, preoţie aharonică şi nici miel;

e.Cu toate acestea, praznicul de Pesach îndeamnă credinciosul mesianic pe următoarele coordonate: să cunoască evenimentul din punctul de vedere istoric şi teologic, să se identifice cu exodul evreilor prin participarea afectivă şi simbolică la un serviciu divin festiv şi un ospăţ comunitar (Seder) culminat cu Cina Domnului; să-şi amintească faptul că Mesia este Paştele (I Corinteni 5:7), Mielul lui Dumnezeu care, fiind jertfit (Evrei 9:28), ridică păcatele sale (Ioan 1:29,36). Mesia ne-a izbăvit din robia spirituală a Egiptului păcatelor noastre (I Petru 1:18,19);

f. În 13 spre 14 Nisan, înainte de înjunghierea Paştelor, avea loc ceremonia denumită Bedikat Chameţ, căutarea şi măturarea sau izgonirea aluatului din fiecare casă evreiască (Exod 12:15; I Corinteni 5:7a).391 Mesia a curăţat aluatul care dospeşte păcatul prin biciuirea şi izgonirea speculanţilor din Casa Tatălui Său (Matei 21:12,13; Marcu 11:15-17; Luca 19:45,46; Ioan 2:13-17);

g. Mesia a împlinit Paştele doar parţial; împlinirea totală va avea loc în eschaton, la ospăţul nunţii Mielului, după ce-Şi va fi izbăvit poporul (Luca 22:16; Apocalipsa 19:9);

h. Faptul că prin anii 150-200 e.n. unii conducători (Anicetus, Victor) ai Bisericii creştine (de apus) au impus în mod dictatorial ca Paştele să cadă întotdeauna în zi de duminică este nu numai o gravă neînţelegere a Sfintelor Scripturi, ci şi un păcat anticristic de schimbare a timpurilor stabilite divin (Daniel 7:25);

i. Textele liturgice aferente sărbătorii Paştelor şi modul în care se pot celebra acestea se găsesc în Sidur (Liturghier).

2. Despre Praznicul Azimilor392:a. Celebrarea Praznicului Azimilor începea a doua zi de Pesach,

deci în data de 15 Nisan, în orice zi a săptămânii cădea această dată, şi se încheia în 21 Nisan;

391 Fermenţii de orice fel (chameţ), respectiv dospeala aluatului (seor, ebr.) ca simbol al păcatului. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.392 Praznicul Azimilor: Chag ha-Maţot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

140

b. Dacă Pesach-ul semnifica un nou început, acest Praznic semnifică o viaţă nouă: YHWH începe restaurarea omului, împuternicindu-l să trăiască o viaţă înnoită;

c. În prima zi de după Şabat393, ca parte a Praznicului, se aducea preotului, ca reprezentant al lui YHWH, un snop de orz (omer) ca pârgă394 a secerişului (Levitic 23:10-14395), împreună cu mulţumiri, căci aceste prime roade erau garanţia secerişului viitor;

d. Această pârgă este asimilată de credincioşii mesianici cu Mesia Yeşua, Care a înviat ca Pârgă a celor adormiţi (Fapte 26:23; I Corinteni 15:20); învierea Sa promite învierea şi viaţa veşnică tuturor celor care cred în El;

e. Textele liturgice aferente Praznicului Azimilor şi modul în care se poate celebra acesta se găsesc în Sidur (Liturghier).

3. Despre Praznicul Săptămânilor396, denumit şi Praznicul Secerişului397, al Primelor roade398 sau al Cincizecimii:a. De-a doua zi de după Pesach se începea numărarea celor 50 de

zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice zi a săptămânii cădea această dată;

b. În 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se începea secerişul grâului;

c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), iar de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13, de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Levitic 23:10,18,19);

d. Ulterior, tradiţia evreiască a stabilit data de 6 Sivan ca fiind ziua în care YHWH a dat Torah lui Moşe (matan Torah) pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată. Ca atare, evreii credincioşi citesc Exod 19 şi 20;

e. Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, când Duhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia (Fapte 2), semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei);

393 Foarte probabil în 16 Nisan (concepţia fariseică), nu în ziua întâi a săptămânii (concepţia saducheică).394 Pârgă: bikurim (ebr.), aparche (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.395 Posibil şi Exod 23:19; 26:1-11; 34:26a.396 Praznicul Săptămânilor: Chag ha-Şavuot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.397 Praznicul Secerişului: Chag ha-Qaţir (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.398 Praznicul Primelor roade: bikurim, pârga (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.

141

f. La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva se pocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor (Iacov 1:18; I Corinteni 15:23; Romani 11:16; Apocalipsa 14:4);

g. Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa 14:15,16);

h. Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikkurim) din 16 Nisan şi acest praznic al Secerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia (I Corinteni 15:20-23), dar învierea lor este de o natură diferită, derivată din natura învierii Sale;

i. Textele liturgice aferente Praznicului Săptămânilor şi modul în care se poate celebra acesta se găsesc în Sidur (Liturghier).

4. Despre Ziua răsunetului sau Praznicul Trâmbiţelor399: a.se celebra în data de 1 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această

dată;b. se trâmbiţa din marele şofar,400 nu din trompete de argint, ca în

alte zile cu lună nouă (Levitic 23:23-25; 23:24; Numeri 29:1);c.Nu se lucra, avea loc o adunare sfântă;d. Era o zi de introspecţie şi judecată, de rededicare. Se

aniversează crearea lumii, e baza de calcul al calendarului (inclusiv pentru anii şabatici şi cei jubiliari), şi e Anul Nou pentru semănat;

e.Marchează începutul Sărbătorilor Mari, a celor 10 Zile de Pocăinţă401, cu apogeul din Ziua Ispăşirii, din 10 Tişri;

f. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13, de Praznicul Săptămânilor evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Levitic 23:10,18,19), de acest Praznic al Trâmbiţelor evreii Îl recunoşteau pe YHWH ca fiind Judecătorul care, după zece zile, în Ziua Ispăşirii, urma să decidă soarta lor (Numeri 29:7; Levitic 23:29);

g. Credincioşii mesianici îşi amintesc faptul că fiecare se va prezenta înaintea tronului de judecată al lui Mesia (II Corinteni 5:10);

h. Din alt punct de vedere, acest Praznic ar putea avea şi o altă faţetă, cea a repatrierii israeliţilor (Deuteronom 30:3; Isaia 27:12,13; Ieremia 23:3; 29:14; 31:10-14; 32:37; Ezechiel

399 Praznicul Trâmbiţelor: Yom Teruah (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.400 Marele şofar: şofar ha-gadol (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.401 Cele Zece Zile de Pocăinţă: aseret yeme teşuvah (ebr.), denumite şi Yamim Noraim (ebr.), adică Zilele Înfricoşătoare sau Zilele de tremur.

142

37:21-28 etc.), a Revenirii lui Yeşua402 şi a Răpirii comunităţii credincioase în Mesia (Zaharia 9:14; Matei 24:31; I Tesaloniceni 4:16,17; I Corinteni 15:52);

i. Textele liturgice aferente Praznicului Trâmbiţelor şi modul în care se poate celebra aceasta se găsesc în Sidur (Liturghier).

5. Despre Ziua Ispăşirii403: a.se ţinea în data de 10 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această

dată;b. Era o zi în care avea loc o adunare sfântă şi solemnă, în care nu

se lucra, ci avea loc o introspecţie şi judecată personală, credincioşii se smereau şi se pocăiau, iar postul era obligatoriu. Pocăinţa era întreită: recunoaşterea nelegiurilor, exprimarea remuşcărilor prin spovedanie, ispăşirea în faţa lui Dumnezeu pentru a obţine iertarea. Oricine nu se smerea, era „retezat”404

din popor (Levitic 23:29). În acea zi, Marele Preot făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul era alungat în pustie pentru Azazel (Levitic 16). Exod 30:10; Levitic 16; 23:26-32; 25:9; Numeri 29:7-11; Ioel 1:14; 2:15,16; Evrei 9-10:21; 13:11,12 (Vezi Sidur, Liturghierul.) Sărbătoarea marca ziua în care Dumnezeu făcea judecata copiilor Săi şi îi curăţa de vinovăţia lor (Levitic 16:14,15,21). Era o zi de mâhnire şi de mare smerire;

c.În concepţia noastră mesianică, Yom Kippur este un memorial care ne ajută să ne amintim de actul răscumpărător al lui Mesia, care „suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, fiind „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” şi făcând ispăşirea păcatelor noastre (Isaia 53:4,5; Matei 8:17; Evrei 9:12,14; 10:12,14; I Petru 2:24; Apocalipsa 14:7). El Îşi va curăţa poporul şi-l va elibera de prezenţa păcatului la revenirea Sa (Evrei 9:28);

d. De-asemenea, este foarte probabil ca această zi să fie ziua în care Yisraelul se va întoarce la Mesia al său (Zaharia 12:10-14; 13);

e.Textele liturgice aferente Zilei Ispăşirii şi modul în care se poate sluji în această zi se găsesc în Sidur (Liturghier).

6. Despre Praznicul Corturilor/ Colibelor405 sau Praznicul Strângerii Roadelor406:a.Celebrarea Praznicului Corturilor, o sărbătoare veselă, începe în

data de 15 Tişri (Exod 23:16b; 34:22b; Levitic 23:33-36a, 39a;

402 Vezi Yom teruah, din Vocabularul de la finalul lucrării.403 Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.).404 Termenul ebraic karath a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza; a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi.405 Praznicul Corturilor/Colibelor: Chag ha-Sukot (ebr.).406 Praznicul Strângerii Roadelor: Chag ha-Asif (ebr.).

143

Numeri 29:12) şi se încheie în data de 23 Tişri (Levitic 23:36b, 39b; Numeri 29:35-38) prin Hoşana Rabbah, A opta zi de adunare407;

b. Se comemorau peregrinările israeliţilor timp de 40 de ani în pustie înainte de intrarea în Canaan şi „cortuluirea” lor, adică sălăşluirea lor în corturi408, precum şi protecţia pe care Dumnezeu le-a asigurat-o providenţial, prin har (Levitic 23:33-36, 39-43; Deuteronom 16:13-17);

c.Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pânză, „pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului” (Levitic 23:42);

d. De-asemenea, se încheia recoltarea roadelor;e.De Chag ha-Sukot avea loc festivalul „mic” al întronării regelui

israelit;f. Este foarte probabil că Adonai Yeşua, care a „cortuluit” printre

noi, plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14), S-a născut de Sărbătoarea Colibelor, şi a participat la Sukot (Ioan 7:2, 8-52);

g. Textele liturgice aferente Praznicului Azimilor şi modul în care se poate celebra aceasta se găsesc în Sidur (Liturghier).

7. Astfel, aceste Praznice, Paştele, Praznicul Azimilor, Praznicul Secerişului, Praznicul Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor ni-L dezvăluie pe YHWH ca fiind Creator, Răscumpărător, Izbăvitor/Eliberator, Restaurator/Înnoitor, Furnizor/Dătător, Judecător-Ispăşitor şi Protector.

8. Paştele, Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor erau denumite „Cele trei pelerinaje (anuale)”409, când toţi israeliţii de gen masculin, în vârstă de cel puţin 13 ani şi care trecuseră prin ceremonia de „bar-miţvah” 410 „urcau”411 la Templul din Ierusalim să se închine acolo şi să aducă jertfe înaintea lui YHWH prin intermediul preoţilor aharonici (Exod 23:14-19 etc.)412.

407 A opta zi de adunare: Şmini Aţeret (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.408 Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.409 Cele trei pelerinaje: Şaloş regalim (ebr.).410 Bar-miţvah (ebr.): vezi Vocabularul de la finalul lucrării.411 La templul din Ierusalim credinciosul nu mergea în pelerinaj, pur şi simplu, ci „urca“, făcea aliyah. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.412 Samuele Bacchiocchi, în God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, p. 15, conchide: „Scepticismul poate fi o excrescenţă a uitării. Neglijarea Şabbatului, memorialul creaţiei, poate să-i facă pe oameni să devină sceptici cu privire la originea şi destinul lor divine. Neglijarea Paştelor, memorialul răscumpărării, îi poate face pe oameni uituci şi sceptici faţă de faptul că Dumnezeu a purtat de grijă de mântuirea noastră prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Neglijarea Cincizecimii, memorialul turnării ploii timpurii a Duhului Sfânt în vederea lansării misiunii creştine, îi poate face pe oameni sceptici faţă de ploaia târzie care va desăvârşi misiunea creştină. Neglijarea Praznicului Trâmbiţelor, aducătorul aminte al faptului că toţi trebuie să ne prezentăm înaintea tronului de Judecător al lui Dumnezeu (II Cor. 5.10), poate să-i facă pe oameni să trăiască moralmente iresponsabil. Neglijarea Zilei Ispăşirii, aducătorul aminte al actului final de

144

Capitolul al XXV-lea

DESPRE SACRAMENTE

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. Există acte instituite de Însuşi Dumnezeu, consacrate prin semne raţionale sau simboluri practice şi care sunt semnificante exterioare ale unor semnificate interioare.413 Le denumim acte sacre, sau sacramente. Ele nu sunt sfinte „puneri deoparte” numai pentru slujba dumnezeiască, ci sunt utile şi credincioşilor mesianici, fiind săvârşite în cadrul comunităţii de credinţă şi întărindu-i în harul le-a fost dat. Aceste sfinte „puneri deoparte”, aceste sacramente, sunt: botezul, pocăinţa, Cina Domnului, căsătoria şi învestirea/hirotonia. Dacă se însuşesc cu credinţă, atunci în ele elementul uman conlucrează cu cel divin.

II. Despre sacramentul botezului (tevilah): A. Istorie:

1. În perioada aşa zisă „inter-testamentară”, botezul414 era administrat în apă curgătoare415 goyim-ilor care doreau să se alipească la iudaism şi să devină prozeliţi. Nu existau „botezători”, ci doar rabini care asistau la scufundare şi se asigurau că prozelitul s-a scufundat atât de mult încât au fost acoperite de apă şi ultimele două fire de păr.416

2. În Cartea Legământului Înnoit, vedem că Ioan Botezătorul417

„boteza” în apă pe baza pocăinţei, a îndreptării manifestate prin roade şi a mărturisirii (Matei 3:5,8-11; Marcu 1:4; Luca 3:3,7 ş.urm.; Fapte 13:24; 19:4).

3. Ioan, Înainte-mergătorul mesianic, L-a „botezat” pe Yeşua ha-Maşiyach în râul Yarden (Matei 3:13-16; Marcu 1:4,5,8-10; Luca 3:3,7,16,21; 4:1; Ioan 1:25,26,28,31-34.

4. Yeşua şi discipolii418 Săi oficiau botezuri (Ioan 3:22; 4:2).

răscumpărare săvârşit de Hristos care, la A Doua Sa Venire (Evr. 9:28), Îşi va curăţa poporul şi-i va scăpa de păcatele lor, îi poate face pe oameni să fie disperaţi vizavi de problema păcatului care afectează omenirea. Neglijarea Praznicului Corturilor, aducătorul aminte al faptului că în trecut Dumnezeu ne-a călăuzit în mod providenţial, îi poate face pe oameni să se îndoiască de capacitatea Sa de a ne duce în Ţara Promisă.”413 „...Simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii spirituale, ...le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa.” Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu, pp. 13,14.414 Botez: tevilah (ebr.), baptisma (gr.).415 Mayim Chayim: ape vii, ape curgătoare.416 Vezi şi Waters of Eden – The Mystery of the Mikvah, de Rabbi Aryeh Kaplan.417 Ioan Botezătorul: Yochanan ha-Maţvil.418 Talmid (ebr.), mathetes (gr.): traducerea termenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa mai bună ar fi „discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine).

145

5. Adonai Yeşua ha-Maşiyach a poruncit continuarea botezului (Matei 28:18-20; Marcu 16:16).

6. După Înălţarea Domnului, slujitorii Săi au continuat să boteze (Fapte 2:37-41; 8:36-38; 9:18; 16:14,15; 16:30-33; 19:4,5; 22:16; Galateni 3:27; Romani 6:3,4; I Corinteni 1:13-16; 10:2;12:13; Coloseni 2:12; Efeseni 4:5; Evrei 6:1,2; I Petru 3:21).

B. Fenomenologie:1. Baptisma (gr.) înseamnă „scufundare, imersiune”. Ca atare, botezul

trebuie oficiat prin scufundare în întregime (Matei 3:16; Ioan 3:23).2. Elementul material care trebuie folosit în sacramentul baptismal este

apa, în care individul care s-a pocăit şi a ajuns să creadă în Yeşua ha-Maşiyach va fi botezat spre iertarea păcatelor (Matei 28:19,20; Fapte 2:38; 3:19).

3. Acest sacrament trebuie asistat de slujitori învestiţi, în conformitate cu sarcina trasată de Mesia (Matei 28:19; Fapte 8; I Corinteni 4:1).

4. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, botezul poate fi considerat şi un rit de iniţiere.

C. Teologie:1. Tipologic419, în cărţile „Vechiului Legământ”, identificăm botezul şi

purificarea construite pe cel puţin420 trei coordonate:a. Cartea Genesei. Noe, căruia i s-a făcut parte de mila divină, un

om drept şi impecabil, care avea o relaţie cu Dumnezeu, a crezut Cuvântul Domnului şi, plin de teamă sfântă, a acţionat în consecinţă, construind un chivot, supravieţuind Potopului (Genesa 6:8-9:29) şi moştenind dreptatea care se capătă prin credinţă (Evrei 11:7). Potopului, un „botez” care a purificat lumea, i-au supravieţuit numai cei care au ascultat Cuvântul Domnului;

b. în cărţile ulterioare ale Pentateuhului apa era un semnificant exterior al purificării (ritualice şi igienice): Exod 30:17-21; Levitic 8:6; 11:24-32,39,40; 14:5,6,8; 15; 17:15,16; 22:6; Numeri 19; 31:23,24; Deuteronom 23:11;

c. în Profeţi apa juca şi rolul de relaţie mântuitoare cu Dumnezeu: Osea 10:12; Isaia 12:3421; 44:3 (a-b), 4; 45:8; 55:1; Ieremia 2:13; 17:13; Ezechiel 36:25 cu 26,27;

2. Botezul este un semnificant exterior şi vizibil al unui semnificat interior. Acest semnificat interior are câteva elemente constitutive: elementul pocăinţei (Luca 24:47; Fapte 2:38; 3:19; Evrei 6:1,2) şi al credinţei (Marcu 16:16; Ioan 3:16-18; Fapte 8:36,37; Efeseni 2:8,9; Evrei 6:1,2), prin care conştiinţa se purifică (Efeseni 5:26; I Petru 3:21); elementul iertării păcatelor credinciosului (Marcu 1:4; Fapte

419 Antitypos: „icoană închipuitoare”, I Petru 3:21420 „Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturor posibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie.” Eliade Mircea, op. cit., p. 187.421 Bazat pe Isaia 12:3 şi 44:1-4, în iudaism s-a ajuns chiar la Ceremonia Scoaterii Apei. La finalul unei asemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Şmini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat Yeşua versetele din Ioan 7:37,38.

146

2:38; 3:19; 22:16); elementul unirii credinciosului cu moartea şi îngroparea lui Mesia, pentru ca de la ieşirea din apă să trăiască o viaţă înnoită, viaţa de înviere împreună cu El422 (Romani 6:3-5; Coloseni 2:12); elementul îmbrăcării cu Mesia (Galateni 3:27); elementul alipirii la comunitatea de credinţă mesianică locală423.

3. Botezul se face „spre iertarea păcatelor” (Fapte 2:38; 3:19), fără ca el însuşi să cureţe păcatele. Această lucrare o face numai pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, chemarea Numelui Domnului (Fapte 22:16), adică invocarea purificării prin sângele lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach, vezi şi I Ioan 1:7.424 El nu este nici naştere din nou (Fapte 8:13-23; I Petru 3:21), ci este declaraţia făcută public privitoare la credinţa în temeinicia elementelor prezentate la subpunctul de mai sus.

4. Botezul trebuie oficiat numai celor care au avut parte de naşterea din nou (Ioan 3:3-8; Tit 3:5) şi care mărturisesc pocăinţa faţă de Dumnezeu (Luca 24:47; Fapte 2:38; 3:19), credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyach şi ascultarea de El (Marcu 16:16; Fapte 8:36,37; 2:41; 8:12; 18:8).

5. Pentru credincios, la nivel personal, botezul poate semnifica data în care Dumnezeu a îndepărtat de el nelegiurile sale atât de departe pe cât este răsăritul de departe de apus (Psalmul 103:12) şi intrarea în comunitatea de credinţă mesianică.

6. După cum un levit sau un preot aharonic putea sluji numai după spălarea cu apă a întregului corp (Exod 29:4; 40:12; Levitic 8:6; Numeri 8:6), şi credinciosul mesianic, preot melkhiţedeqic, poate sluji numai în urma spălării sale cu Cuvântul lui Dumnezeu şi a botezului în apă (Efeseni 5:26; Tit 3:5; I Corinteni 6:11).

7. Recomandăm oficierea sacramentului baptismal în apă curgătoare425, în acord cu botezul administrat prozeliţilor ne-evrei convertiţi la iudaism, evreilor care au acceptat botezul lui Ioan, precum şi al lui Adonai Yeşua (Matei 3:6,16; Marcu 1:5,9; Luca 3:21-4:1; Ioan 10:40).

8. Pentru oficierea acestui sacrament şi texte liturgice, vezi Sidur, Liturghierul.

După ce omul a avut parte de convertire şi botez, poate accede la celelalte sacramente.

422 „Simbolismul Apelor implică atât Moartea cât şi Renaşterea. Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare: pe de o parte, pentru că disoluţia este urmată de o ‚nouă naştere’, pe de altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi amplifică potenţialul vieţii.” Mircea Eliade, op. cit., p. 188.423 Vezi şi capitolul Despre comunitatea credincioşilor mesianici.424 Sângele lui Mesia „este instrumentul curăţirii iniţiale, dar este şi fântâna în care credinciosul se poate reface în mod continuu.” John Murray, op. cit.425 Mayim Chayim: „ape vii”, apă curgătoare.

147

III. Despre sacramentul pocăinţei (teşuvah):A. Reamintim faptul că moartea Fiului lui Dumnezeu asigură credincioşilor

împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl, şi învierea Fiului lui Dumnezeu asigură mântuirea lor (Romani 5:10);

B. Pocăinţa iniţială este una dintre faţetele convertirii. De aceeaşi natură cu ea şi strâns legată de ea este pocăinţa ca sacrament, care se produce şi se manifestă la fel ca şi pocăinţa iniţială426;

C. Pocăinţa trebuie continuată pe întreg parcursul vieţilor noastre de credinţă în Yeşua, din cauza acestui trup de moarte şi a tuturor păcatelor ce rezultă din acest fapt: păcate de atitudine, de motivaţie, de gândire, cuvinte, făptuit prin omitere sau comitere (Ieremia 17:9; II Corinteni 7:9,10; Apocalipsa 3:19);

D. În acelaşi fel, este datoria fiecărui credincios mesianic de a se pocăi de păcatele pe care ştie că le-a săvârşit în mod particular (Luca 19:8);

E. Aceasta este decizia pe care Dumnezeu a luat-o prin Mesia în legământul harului pentru păstrarea credincioşilor pentru mântuire: deşi nu există păcat prea mic ca să nu merite osânda (Romani 6:23), totuşi nu există nici păcat atât de mare încât să-i osândească pe cei care se pocăiesc (Isaia 1:16-18; 55:7); lucrul acesta face necesară predicarea constantă a pocăinţei;

F. Aspectul de sacrament este prezent în următoarele: în Vechiul Legământ, atunci când israelitul păcătuia, el se ducea la preotul aharonic, îşi mărturisea păcatul, îşi punea mâna pe animalul dus ca jertfă, îl înjunghia (Levitic 17:11; Evrei 9:22) şi numai apoi preotul pronunţa iertarea divină: (Levitic 4:20,26,31,35; 5:10,13,16,18; 6:7; Numeri 15:25,26,28). DOMNUL Însuşi Se încărca cu vina păcatului mărturisit (Levitic 16; Romani 3:25,26; Evrei 10:11). Când cenuşa jertfei era risipită în pustie, şi vina păcatului putea dispărea din conştiinţa celui care păcătuise427. La fel, când credinciosul care a păcătuit vrea să se pocăiască, el poate să-şi transfere păcatele sale asupra Mielului Pascal prin credinţa din inimă şi mărturisirea cu gura (Romani 10:9,10; Matei 10:32; Luca 9:26) în prezenţa slujitorilor comunităţii. Dacă e cazul, aceştia pot stabili măsuri disciplinatorii, menite să mustre, să recupereze şi să vindece credinciosul căzut în păcat (Matei 18:15-20; I Timotei 1:20; 5:1,19,20; Tit 3:10,11; Iacov 5:14-20; Iuda 22,23). Desigur, ei pot să scrie păcatele săvârşite (şi de care credinciosul s-a pocăit prin mărturisire şi lepădare) pe o foaie de hârtie care va arsă şi a cărei cenuşă va fi aruncată, simbolic pentru cenuşa risipită în pustie;

G. Unele păcate, deşi mărturisite şi abandonate, pot avea consecinţe pe diferite planuri: spiritual, emoţional, fizic, financiar-material, social etc.;

H. Pentru oficierea acestui sacrament şi texte liturgice, vezi şi Sidur, Liturghierul.

426 Vezi capitolul Despre mântuire, punctul „Pocăinţa şi credinţa”.427 Săvârşitorul era absolvit de vina păcatului, dar, om fiind, el putea ţine minte păcatul în sine, vezi Evrei 9:9; 10:1-4,11.

148

IV. Despre sacramentul Cinei Domnului (Seudat ha-Adon):A. Istorie:

1. În Cartea Legământului Înnoit vedem că Adonai Yeşua ha-Maşiyach a instituit Cina în noaptea în care a fost trădat şi vândut (Matei 26:17-25, 26-30; Marcu 14:12-21, 22-26; Luca 22:7-16, 17-20; Ioan 13:1-4);

2. Credincioşii din adunările întemeiate de apostoli au respectat acest sacrament al Cinei: I Corinteni 5:7,8; 11:20-34.

B. Fenomenologie:1. Elementele materiale ale Cinei sunt azima428 şi rodul viţei (Matei

26:26,27; Marcu 14:22,23; Luca 22:17,19; I Corinteni 11:24);2. Slujitorii comunităţii înalţă rugăciunea de binecuvântare429 consacrată,

apoi frâng azima şi o împărtăşesc credincioşilor, precum şi lor înşişi, împreună cu rodul viţei (Ioan 6:18), dar separat de acesta;

3. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, acest sacrament poate fi considerat un rit de apartenenţă sau de continuare a identificării cu comunitatea de credinţă, cu fiinţa, trăirea, viziunea şi acţiunile comunităţii de credinţă430.

C. Teologie: 1. Tipologic, în cărţile „Vechiului Legământ” identificăm Cina

Domnului construită pe două coordonate:a. în Genesa 14:18-20. Lui Avraham, om cu care YHWH tocmai

instituia un legământ, regele-preot Melkhiţedeq431 îi dă pâine şi vin şi-l binecuvântează. Cel mic era binecuvântat de cel mare (Evrei 7:7);

b. în Paştele celebrat o dată pentru totdeauna în Exod 12 şi comemorat anual (Exod 12:14; Levitic 23:5; Numeri 9:3,5; Iosua 5:10). Paştele puteau fi consumate numai de oameni din poporul ales sau de alogeni432 care acceptaseră legământul lui YHWH, inclusiv legământul circumciziei433 (Exod 12:43-45, 48,49).

2. Cina Domnului este, şi ea, un semnificant exterior al unui semnificat interior, care are mai multe faţete: a. Prima dintre faţete este cea temporală, adică aspectul trecut, cel

al prezentului şi cel al viitorului.

428 Azimă: maţah (ebr.), azumos (gr.).429 În creştinism, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu (ebr., baracha) a evoluat în rugăciune de invocare a lui Dumnezeu şi de mulţumire (ebr., yada, gr., eucharistia), adică „epicleza euharistică”. 430 După William Robertson Smith, Cina Domnului ar fi un „sacrament de comuniune”, iar Arnold van Gennep l-ar denumi „comensualism”, ritul de a mânca şi de a bea în comun, considerându-l un rit de agregare. Vezi Arnold Van Gennep, Rituri de trecere, Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu, pp. 36-37.431 Posibil Şem, fiul lui Noe.432 Ger, toşav (ebr.): rezident naturalizat.433 Legământul circumciziei: Beriyth milah (ebr.).

149

i. Ca aspect trecut: Cina Domnului este, mai întâi de toate, o aducere-

amintire434 (I Corinteni 11:24-26; Luca 22:19): Când Sfânta Scriptură vorbeşte despre „aducerea-

aminte”, ea nu vorbeşte despre amintiri sau despre o rememorare, ci despre o comemorare435 şi o identificare a trăitorului cu evenimentul comemorat;

Prin predica anaforică de la Cină participanţilor li se aduce aminte de un eveniment istoric unic şi irepetabil, moartea ispăşitoare a lui Mesia pe Calvar şi semnificaţia sa pentru mântuirea credinciosului din păcat şi condamnare. Această moarte436 este motivaţia noastră supremă împotriva căderii în păcat şi a oricărei aparenţe de rău (I Tesaloniceni 5:22);

De asemenea, ea este şi o mulţumire437 pentru binecuvântările şi mântuirea oferite de Dumnezeu şi făcute accesibile prin sacrificiul Său pe cruce (I Corinteni 11:24, Matei 26:27,28; Marcu 14:2; Luca 22:19).

ii. Ca aspect prezent: Cina Domnului este o comuniune438 cu Mesia şi o

împărtăşire din binefacerile morţii Sale sacrificiale. La această Cină, El, gazda, devine prezent într-un mod special439 (cf. Matei 18:20; Luca 24:35). „Numai cine comunică cu Mesia se cuminecă cu Mesia.” Prin ea, noi recunoaştem şi proclamăm Legământul Înnoit, reafirmând domnia lui Yeşua ha-Maşiyach şi angajamentul nostru de a împlini voia Lui, de a-I rămâne fideli, de a ne împotrivi păcatului şi de a ne identifica cu misiunea Lui (I Corinteni 11:25; Matei 26:28; Marcu 14:24; Luca 22:20);

La Cină avem o comuniune nu numai cu Mesia, ci şi cu ceilalţi membri ai comunităţii de credinţă (I Corinteni 10:16,17), întrucât Trupul lui Mesia nu este alcătuit dintr-un membru, ci din toţi membrii Trupului.

iii. Ca aspect viitor: Cina Domnului este o anticipare, o pregustare a viitoarei

Împărăţii a lui Dumnezeu şi a viitorului ospăţ mesianic

434 Aducere-aminte: anamnesis (gr.).435 Comemorare: zekher (ebr.).436 „După felul în care teologia creştină priveşte istoria, moartea lui Hristos este punctul central al istoriei; aici converg toate drumurile trecutului; de-aici se despart toate drumurile viitorului.” Episcopul anglican Stephen Neill, apud John Stott, Crucea lui Cristos, SMR; Wheaton Illinois, SUA, 1992, p. 42.437 Mulţumire: eucharistia (gr.).438 Comuniune: koinonia (gr.).439 El nu este prezent literal şi fizic, ci spiritual, este aşa-numita „prezenţă dinamică”.

150

când toţi credincioşii vor fi cu împreună cu Domnul (Matei 8:11; 22:1-14; Marcu 14:25; Luca 13:29; 22:17,18,30);

Ea mai reprezintă şi expectaţia fierbinte a întoarcerii iminente a lui Mesia pentru poporul Său de legământ (Apocalipsa 22:17,20);

Ea va fi respectată în comunităţile de credinţă mesianică până la revenirea Sa.

3. După cum la sărbătoarea de Paşte era interzisă existenţa sângelui în carnea mielului jertfit şi existenţa aluatului în azimă, tot aşa interzicem prezenţa fermenţilor440 de genul drojdiei în azimă sau în rodul viţei. Aluatul441 şi drojdia442 simbolizează păcatul şi folosirea lor în acest sacrament nu este scripturală (Exod 12:15,19 etc.; 13:7; 34:18; I Corinteni 5:7,8).

4. În urma Rugăciunii de binecuvântare, materiile rămân azimă şi rodul viţei (I Corinteni 11:26-28), capabile să hrănească şi si să adape omul nostru din afară: a. În acest act Mesia nu este oferit Tatălui Său, nici nu are loc o

jertfă reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau celor morţi, ci este o aducere aminte, o comemorare a jertfei Sale voluntare pe cruce, o dată pentru totdeauna (Evrei 9:25-26,28) şi spre slava lui Dumnezeu din aceleaşi motive. Jertfa lui Mesia, însuşită prin pocăinţă şi credinţă ascultătoare, este singura care poate ierta păcatele credincioşilor (I Corinteni 11:24; Matei 26:27; I Ioan 1:7);

b. Pasajele care spun că ar fi o împărtăşire cu trupul real şi sângele real al Domnului (I Corinteni 11:27) întrebuinţează o vorbire figurativă (vezi contextul lor imediat);

c. Prin consacrarea lor şi împărtăşirea cu credinţă, azima şi rodul viţei ni-L comunică omului nostru duhovnicesc pe Mesia cel crucificat şi înviat. „Primitorii vrednici, care iau parte în mod exterior la elementele acestui act, de asemenea o fac şi în interior prin credinţă, într-adevăr, nu în mod carnal şi corporal, ci în mod spiritual primesc, şi se hrănesc cu Cristosul răstignit, şi cu toate beneficiile morţii Lui; trupul şi sângele lui Cristos fiind prezente în mod spiritual, şi nu corporal sau carnal, în credinţa celor care cred în acest act, aşa cum elementele însele sunt pentru simţurile lor externe (I Corinteni 10:16; 11:23-26).”443 Altfel spus, la Cină, binecuvântările duhovniceşti, virtuale, devin actuale numai dacă sunt însuşite cu credinţă adevărată, rugăciune sinceră, predare totală.

440 Ferment de orice fel: chameţ.441 Cu privire la aluat şi dospeală, vezi capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre Praznicele sfinte”.442 Vezi interdicţia folosirii drojdiilor în untdelemnul sfânt pentru ungerea preoţilor, din Exod 27:20, din făina frământată în untdelemn pregătită pentru jertfa necurmată (Exod 29:40), precum şi rostirile divine din Ţefania 1:12,13; Ieremia 48:11; Psalmul 75:8.443 Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689.

151

5. „Toţi oamenii ignoranţi şi păcătoşi, care sunt nepotriviţi pentru a avea comuniune cu Cristos, sunt nevrednici şi de a sta la masa Lui, şi nu pot, fără a păcătui împotriva Lui, dacă rămân aşa, să ia parte la aceste taine sfinte, sau să fie primiţi la ele (II Corinteni 6:14-15); iar toţi cei care se împărtăşesc astfel, sunt vinovaţi de trupul şi sângele Domnului, mâncând şi bând judecata împotriva lor înşişi (I Corinteni 11:29; Matei 7:6)”444.

6. Actul spălării picioarelor este un act de umilinţă, parte integrantă din sacramentul Cinei Domnului (Ioan 13:4-17; I Timotei 5:10).

7. Pentru oficierea acestui sacrament şi texte liturgice, vezi Sidur, Liturghierul.

D. Pentru o tratare făcută din punctul de vedere al antropologie culturale al Cinei Domnului, vezi Vocabularul de la finalul acestei lucrări.

V. Despre sacramentul căsătoriei:A. Istorie:

1. Sfânta Scriptură (Genesa 2:21-23) arată că femeia445 a fost luată din bărbat446.

B. Fenomenologie:1. La fel ca Şabatul, căsătoria este o instituţie dumnezeiască

paradisiacă, ea provenind din Eden (Genesa 1:27,28).2. Căsătoria a fost binecuvântată de prezenţa participativă a lui Adonai

Yeşua (Ioan 2:1-12).3. Revelaţia scripturală arată că unirea maritală trebuie să aibă loc între

un bărbat şi o femeie; nu este legal ca un bărbat să aibă mai mult de o soţie, nici ca o femeie să aibă mai mult de un soţ în acelaşi timp (Genesa 2:24; Maleahi 2:15; Matei 19:5,6).

4. Revelaţia interzice categoric relaţiile homosexuale (Levitic 18:22,29; 20:13; Romani 1:26-28) şi, prin implicaţie, şi căsătoriile homosexuale. Niciodată nu vor fi permise astfel de relaţii, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi.

C. Teologie:1. Femeia a fost luată din bărbat pentru a constitui un singur trup

(basar echad, ebr.) cu el, a-i fi acestuia un ajutor potrivit, complementar447 (Genesa 2:18);

2. Căsătoria a fost instituită pentru ajutorul reciproc între soţ şi soţie (Genesa 2:18), cel spiritual mai întâi de toate, pentru prevenirea necurăţiei (I Corinteni 7:2,9) şi pentru înmulţirea omenirii în mod legitim (Genesa 1:28);

3. Ontologic, femeia este egală cu bărbatul, fiind mântuibilă prin aceeaşi jertfă a Fiului lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 14:6; Fapte 4:12);

444 Id.445 Femeie: işah (ebr.).446 Bărbat: iş (ebr.).447 Ajutor potrivit: ezer kenegdo (ebr.).

152

4. Funcţional, însă, bărbatul şi femeia au roluri diferite (Genesa 3:16-19; I Timotei 2:8-15);

5. Este normal pentru toate categoriile de oameni care sunt în deplinătatea facultăţilor mentale să-şi dea consimţământul în vederea căsătoriei (Evrei 13:4; I Timotei 4:3); totuşi, credincioşii au datoria de a se căsători „în Adonai” (I Corinteni 7:39); de aceea, cei care mărturisesc adevărata credinţă trebuie să nu accepte căsătoria cu păgâni sau închinători la idoli; aceia care sunt de partea lui Dumnezeu trebuie să nu se înjuge la un jug nepotrivit, căsătorindu-se cu oameni răi, sau care susţin o erezie condamnabilă (Neemia 13:25-27);

6. O etapă premergătoare, de pregătire a căsniciei între un credincios şi o credincioasă în Adonai este logodna. Ea este o relaţie curată în care se angajează cei doi parteneri care s-au păstrat feciori (cu excepţia cazului în care unul a mai fost căsătorit/ă şi a rămas văduv/ă, Levitic 21:7,13; Ezechiel 44:22,23; Apocalipsa 14:4), şi care, după ce au solicitat călăuzire divină, parentală şi pastorală, îşi iau angajamentul în vederea căsătoriei. Logodna poate fi anulată numai dacă partea care cere această anulare s-a păstrat pură şi partenerul/partenera sa a avut relaţii intime păcătoase cu alt/ă partener/ă (Matei 1:18-20; 5:31; Deuteronom 22:13-21)448;

7. Sfânta Scriptură (Levitic 18:1-30) interzice căsătoria făcută între rude consangvine (de acelaşi sânge). Niciodată nu vor fi permise astfel de căsătorii incestuoase, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi (Marcu 6:18; I Corinteni 5:1);

8. Soţul trebuie să-şi iubească soţia precum Mesia Şi-a iubit adunarea şi S-a jertfit pentru ea (Coloseni 3:19; Efeseni 5:25-33; I Petru 3:7), iar soţia trebuie să-şi asculte soţul şi să se teamă de el cu respect (Numeri 30:6-16; Coloseni 3:18; Efeseni 5:22-24, 33b; I Petru 3:1-6);

9. Ca o convingere ne-dogmatică: nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor (Genesa 45:7; 46:1-4,34; Exod 4:22,23; 6:7; 23:32; Iosua 23:12,13; Judecători 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Neemia 10:30; 13:3,23-31);

10. Pentru oficierea acestui sacrament şi texte liturgice, vezi şi Sidur, Liturghierul.

VI. Despre sacramentul hirotoniei (smiha):A. Istorie:

1. În timpurile preistorice şi protoistorice, fiecare bărbat era preot pentru sine şi pentru familia sa (Genesa 4:3,4, 26; Iov 1:1-5);

2. Ulterior, preoţia familială s-a transferat în sacerdoţiu comunitar: Genesa 14:17-20; Exod 2:16; 3:1;

448 Ne bazăm această convingere şi pe cartea profetului Osea unde, prin relaţia Sa de logodnă cu Yisrael, vedem o curtoazie pură şi validată istoriceşte bazată pe o promisiune de fidelitate care creează un fundament durabil al unei iubiri nupţiale şi încredere mutuală.

153

3. Pe Muntele Sinai Dumnezeu a chemat la preoţie un popor întreg, poporul evreu (Exod 19:5,6; Deuteronom 7:6; 14:2; 26:19). Aceasta nu înseamnă că tot poporul preoţea; dintre ei au fost selectaţi pentru sacerdoţiu fiii lui Aaron (Exod 28-29; Levitic 8-10; 21; Evrei 5:1-4), ajutaţi de leviţi (Numeri 3:5 ş. urm.; 8:5-26 etc.);

4. Sarcinile preoţilor erau reprezentarea poporului înaintea Celui Sfânt prin sacrificii şi rugăciuni aduse în Cortul Întâlnirii (mai târziu, în Templul de pe Muntele Moriah din Ierusalim), precum şi prin tălmăcirea Torei449;

5. La învestirea sa, Marele Preot era uns450 cu untdelemn, ca simbol al pogorârii Duhului Sfânt peste el pentru a-şi îndeplini slujba sacră (Exod 28:41; 29:7; 30:30; 40:15; Levitic 10:7).

B. Fenomenologie şi teologie:1. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi

moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său cu Yisraelul, confirmând Isaia 56:3,6, posibilitatea altoirii Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti (Romani 11:16-24). Acest eveniment de o valoare incomensurabil de mare fusese prevestit în Ieremia 31:31-34 şi Ezechiel 36:25-27. În acest Legământ Înnoit, circumcizia, jertfele, ispăşirea, preoţia, templul şi praznicele sunt diferite451;

2. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi veşnică (Ioan 1:29,36; I Corinteni 5:7 etc.), jertfele animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile (Ioan 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.) şi contestă jertfa Fiului;

3. El a fost şi este Marele Preot;4. Înlocuirea efectivă a preoţiei aaronice cu preoţia melkhiţedeqică a

avut loc prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aaronice a avut loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus;

5. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi, aducându-i în comunitatea sa de credinţă (qehilah, sau ekklesia din Matei 16:18; II Timotei 2:19; I Petru 2:5,9,10). Fiecare credincios mesianic este un preot melkhiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească în consecinţă;

6. Mai mult, Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel 10-

449 Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyach.450 A unge: meşiha (ebr.); chrio (gr.).451 Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyach şi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.

154

11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:16,17,23);

7. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruach ha-Qodeş îi dăruieşte cel puţin un dar (Exod 31.1-11; I Corinteni 12:4-7) şi-l energizează pentru a sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har452.

C. Mesia, deci, alege şi cheamă oameni în slujba Sa, acordându-le slujbe (Efeseni 4:11-16), spre slava Tatălui (Ioan 17);

D. Dintre ei, Duhul Sfânt va alege şi chema pe unii „deoparte”, îi va separa, sfinţi şi consacra pentru funcţii de slujire (Exod 3:10; Ieremia 1:5; Fapte 9:15; 13:2; 20:17,28; Galateni 1:15; Efeseni 4:11,12; Filipeni 1:1);

E. Comunitatea (qehilah, ebr.) identifică aceste acte dumnezeieşti suverane (Fapte 6:1-5; 20:28), împreună cu slujitorii deja existenţi (Fapte 6:6; Tit 1:5) şi poate proceda la cercetarea (I Timotei 5:22a) candidaţilor (I Timotei 3:1) în vederea recunoaşterii oficiale a slujbelor acestora (Fapte 14:23) şi a învestirii/hirotonirii453 lor;

F. Candidaţii trebuie să-şi fi demonstrat vocaţia prin slujirea adusă lui Mesia şi comunităţii, să fi fost energizaţi de Ruach ha-Qodeş şi hăruiţi cu daruri spirituale (I Corinteni 12-14), precum şi să fi întrunit anumite condiţii biblice (I Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9; I Petru 5:1-5). Ei sunt învestiţi în slujba respectivă în urma cercetării (I Timotei 5:22a), a consensului comunităţii (Fapte 14:23), prin consacrare solemnă prin post şi rugăciune şi prin punerea mâinilor peste ei (hirotonire) de către conducerea comunităţii (I Timotei 4:14);

G. Presbiterii trebuie să-I slujească lui Mesia în mod constant, făcând lucrarea Cuvântului şi a rugăciunii, veghind asupra sufletelor credincioşilor, pentru că vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu (Fapte 6:4; Evrei 13:17);

H. Nu toţi presbiterii sunt predicatori454, dar cei care sunt atât predicatori cât şi cârmuiesc bine, merită să li se dea o onoare dublă (I Timotei 5:17);

I. Membrii comunităţii au obligaţia nu numai de a le acorda tot respectul cuvenit, ci şi de a le dărui tot ce au mai bun, conform cu posibilităţile lor şi chiar mai mult decât atât (Galateni 6:6,7; I Timotei 5:17,18), pentru ca nevoile presbiterilor să fie împlinite fără a fi prinşi în lucrurile lumeşti (II Timotei 2:4). În plus, presbiterii trebuie să aibă resursele necesare pentru a fi ospitalieri (I Timotei 3:2). Acestea sunt cerute şi de legea naturii, şi prin ordinul expres al lui Adonai Yeşua, Care a poruncit ca aceia care predică Evanghelia să trăiască din Evanghelie (I Corinteni 9:6-14);

J. Slujitorii au autoritate în îndrumarea comunităţii, în administrarea anumitor lucruri şi în exercitarea autorităţii şi datoriei spirituale pe care El

452 Dar provenit din harul divin: charisma (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.453 A învesti/hirotoni: smiha (ebr.); cheirotoneo (gr).454 Predicator: darşan (ebr.).

155

li le încredinţează şi la care îi cheamă, pentru a fi continuate până la sfârşitul lumii (Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1);

K. Predicarea Cuvântului nu aparţine exclusiv presbiterilor cu dar de predicare, ci sunt şi alţii care au dar de la Duhul Sfânt şi sunt potriviţi pentru aceasta. Dacă au chemarea aceasta şi comunitatea îi acceptă, atunci aceşti predicatori pot face această lucrare (Fapte 11:19-21; I Petru 4:10,11);

L. Aceeaşi procedură de învestire şi hirotonire se aplică în cazul diaconilor455

(Fapte 6:3-6; I Timotei 3:8-13), dar candidatul la diaconie trebuie să fi demonstrat abilităţi practice;

M. Dacă Dumnezeu Îşi alege slujitorii şi aceştia au o viaţă sfântă, ei sunt inamovibili din slujbă. Structura de autoritate impusă de Dumnezeu credincioşilor este aceea de teocraţie cu conducere pluralistă, nu de alegeri democratice;

N. Dacă păcătuiesc, pot fi mustraţi (I Timotei 5:19), dar pot fi descalificaţi din slujbe numai din cauza unor păcate de o gravitate specială sau dacă nu mai împlinesc nevoile spirituale ale adunării (vezi Statutul);

O. Pentru oficierea acestui sacrament şi texte liturgice, vezi şi Sidur, Liturghierul.

Capitolul al XXVI-lea

455 Diacon: parnas (ebr.).

156

DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILE FĂCUTE SĂRACILOR

(MATTANOT LE-EVYIONIM)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. YHWH-Elohim este „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Calitatea sa de Creator Îi atribuie şi calitatea Sa de Stăpân peste cele create: „Al DOMNULUI este Pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” (Psalmul 24:1).

II. Zeciuiala (dijma) este a 10-a parte din veniturile financiare şi materiale ale credinciosului.

III. Istorie: Genesa 14:20; 28:20-22; Levitic 27:30-33; Numeri 18:20-24; II Samuel 24:24; Maleahi 3:7-12; Proverbe 3:9,10; 11:24,25.

IV. Fenomenologie şi teologie: A. Deuteronom 12:6-19 şi 14:22-27 vorbesc despre o a doua zeciuială, dată

anual pentru a finanţa Praznicele;B. Deuteronom 14:28,29 vorbeşte despre o a treia zeciuială, dată o dată la trei

ani, pentru ajutorarea săracilor din popor;C. Practic, evreii dădeau aproximativ 23,3% din venituri;D. Pe lângă acestea, evreii puteau să dăruiască lui Dumnezeu ofrande de

bună-voie, voluntare, după putinţa lor (Exod 25:2; 35:5; Deuteronom 16:17; I Cronici 29:9; Ezra 1:6; 2:68,69; 7:16; Proverbe 11:24,25.) Acestea erau în plus faţă de zeciuiala cerută. Cortul întâlnirii, de exemplu, a fost confecţionat prin donaţii voluntare: Exod 25:1,2; 35:5,21; 36:5-7;

E. Atitudinea inimii în ofrandele voluntare: de bunăvoie (majoritatea referinţelor), „cu tragere de inimă” (Exod 25:2), cu bucurie şi „dragă inimă” (I Cronici 29:9), „cu mână largă” (Proverbe 11:24,25);

F. În cărţile Legământului Înnoit nu apare termenul „zeciuială”, ci de daruri de bună-voie (Matei 6:2-4,19,20; Marcu 12.41-44; II Corinteni 8-9). Atitudinea cu care trebuie donată zeciuiala: bucuria (II Corinteni 9:6,7; Romani 12:8). Aducerea zeciuielii la casa lui YHWH este un mod de închinare plăcut Lui;

G. Pe baza Sfintelor Scripturi citate mai sus, convingerea noastră este aceea că zeciuiala trebuie adusă la casa lui YHWH, iar ofrandele voluntare, donate după ce zeciuiala a fost adusă la casa lui YHWH, poate fi donată oriunde credinciosul se simte călăuzit s-o facă, şi cu bucurie;

H. Motivele aducerii zeciuielii la Casa lui YHWH:

157

1. Ajutorarea cazurilor sociale (văduve, orfani, săraci etc.: Deuteronom 14:29; Matei 25:40; Ioan 12:7,8; Fapte 11:29; Galateni 6:10a; I Corinteni 16:1; Iacov 1:27), în primul rând cele aparţinând comunităţii (Galateni 6:10b);

2. Construirea sanctuarelor: Exod 35:21; I Cronici 29:1,9; Ezra 2:68,69 etc.;

3. Împlinirea nevoilor legitime ale slujitorilor lui YHWH (Matei 10:10; Galateni 6:6,7; I Corinteni 9:14; Filipeni 4:16,18; I Timotei 5:18; Tit 3:13; III Ioan 6 etc.

SECŢIUNEA A VI-A

158

DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE

Capitolul al XXVII-lea

DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNE

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Urmaşi ai lui Mesia456 afirmau faptul că individul devine persoană numai în cadrul relaţiilor interpersonale cu mult înainte ca psihologia să fi afirmat acest truism. Faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru, şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii457.

II. Însăşi Natura revelează că există un Dumnezeu care domneşte ca Suveran asupra tuturor lucrurilor; El este drept, bun şi face bine tuturor; de aceea trebuie să ne temem de El, să-L iubim, să-L lăudăm, să ne încredem în El, să-I slujim cu toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată puterea noastră (Ieremia 10:7; Marcu 12:33). Dar închinarea plăcută Dumnezeului adevărat este instituită de El Însuşi (Deuteronom 12:32) şi reglementată de voia Lui revelată, aşa încât nu trebuie să ne închinăm Lui după imaginaţia şi mijloacele oamenilor, nici după sugestiile lui Satan, sub vreo reprezentare vizibilă, ca idol, semn sau icoană (Psalmul 97:7), sau în vreun alt mod nedescris în Sfânta Scriptură (Exod 20:4-6).

III. De la Căderea în păcat omul se poate închina Tatălui numai printr-un mijlocitor (Ioan 14:6; 16:23), acesta fiind Mesia (I Timotei 2:5).

IV. Închinarea trebuie adusă lui Dumnezeu şi numai Lui (Matei 4:9-10; Ioan 6:23; Matei 28:19); nu îngerilor, sfinţilor (fie ei chiar adormiţi întru Domnul) sau altei creaturi (Romani 1:25; Coloseni 2:18; Apocalipsa 19:10).

V. Citirea Scripturii (I Timotei 4:13), predicarea458 şi auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (II Timotei 4:2; Luca 8:18), învăţătura şi părtăşia în psalmi, cântările/imnurile de laudă, cântarea cu har în inimile noastre către Dumnezeu (Coloseni 3:16; Efeseni 5:19); precum şi sacramentele, sunt toate părţi ale închinării înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcute în ascultare de El, cu credinţă, reverenţă şi teamă sfântă; mai mult, în umilinţă solemnă, în post (Estera 4:16; Ioel 2:12), şi cu mulţumiri în ocazii speciale, trebuie folosite într-o manieră sfântă şi religioasă (Exod 15:1-19; Psalmul 107).

456 Îndeosebi Părinţii capadocieni.457 Vezi şi capitolul Despre om (Adam; Antropologie).458 Inclusiv nouthesia (gr., sfat, avertisment, instruire).

159

VI. Un mod de închinare sfinţit de Dumnezeu este aducerea zeciuielii la casa Sa459.VII. O parte din închinarea pretinsă de Dumnezeu tuturor oamenilor constă în

rugăciune. Ea este una dintre mijloacele harului, foarte eficientă pentru aprofundarea relaţiei cu Cel Preasfânt, fiind o stare de părtăşie intimă a credinciosului cu Dumnezeu. Prin rugăciune, omul dinlăuntru comunică sincer cu Creatorul şi Dumnezeul său (Psalmul 62:8; 142:1,2; Filipeni 4:6).

VIII. Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale în vederea creşterii şi fortificării credinciosului mesianic, a feririi sale de ispite şi a victoriei asupra vrăjmaşului (Luca 18:1; I Tesaloniceni 5:17; Matei 26:41; Efeseni 3:16).

IX. Rugăciunea poate fi de mai multe feluri: de mulţumire, de cerere, de mijlocire, în funcţie de starea inimii (I Timotei 2:1; Efeseni 5:20).

X. Rugăciunea cu mulţumiri este o parte a închinării pretinse de Dumnezeu tuturor oamenilor (Psalmul 95:1-7; 65:2). Pentru a fi acceptată, trebuie făcută în numele Fiului (Ioan 14:13-14), prin ajutorul Duhului (Romani 8:26), conform voii Sale (I Ioan 5:14), cu înţelegere, reverenţă, umilinţă, ardoare, credinţă, dragoste şi perseverenţă.

XI. Când se face în prezenţa altor oameni şi/sau împreună cu ei, se face într-o limbă cunoscută (I Corinteni 14:16,17).

XII. Rugăciunea particulară se poate face oriunde, iar rugăciunea comunitară se face în părtăşie cu ceilalţi credincioşi (26:36-39; Fapte 2:42; 12:5).

XIII. Lui Dumnezeu trebuie să i Se închine orice credincios, oriunde, în duh şi în adevăr (Ioan 4:24; Maleahi 1:11; I Timotei 2:8); în particular (Matei 6:6; 14:23), în familii (Fapte 10:2), zilnic (Matei 6:11; Psalmul 55:17), în grup (Matei 26:36-39) şi cu atât mai solemn în adunări publice (Fapte 2:42; 12:5), care nu trebuie neglijate, părăsite sau uitate în mod voit (Evrei 10:25), când Dumnezeu, prin Cuvântul Lui sau prin providenţă, cere asemenea adunări.

XIV. Rugăciunea trebuie făcută pentru lucruri potrivite şi pentru oameni în viaţă, sau care urmează să se nască (I Timotei 1:1,2; II Samuel 7:29).

XV. Nu practicăm rugăciunea pentru morţi (II Samuel 12:21-23), întrucât omul care a murit ajunge la locul său imediat după moarte, fără să mai aibă posibilitatea de a se transfera din iad în rai (Luca 16:26). Acest tip de aşa-zise rugăciuni sunt anti-scripturale.

Capitolul al XXVIII-lea

DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂ459 Vezi Despre zeciuială.

160

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Dragostea faţă de YHWH şi de aproapele (Deuteronom 6:5; 10:12; 30:6; Levitic 19:18; Matei 22:36-40; Luca 10:25-28; Marcu 12:28-31; Iacov 2:8; Galateni 5:14; Romani 13:9) trebuie să transpară din fiecare motivaţie, atitudine, gând, cuvânt, faptă şi habitudine a credinciosului mesianic. Credincioşii mesianici trebuie să se subordoneze unii altora, în dragoste (Efeseni 5:21; Filipeni 2:3; I Petru 5:5).

II. Torah revelează în toate lucrurile categorii clare şi distincte: există regn mineral, vegetal, animal, uman, angelic, există masculinitate şi feminitate (Gen. 1:31; Ecl. 3:11; I Cor. 14:32).

III. Transgresarea unui element sau membru dintr-o categorie în alta (Lev. 19:19; Deut. 22:9-11)460 produce neorânduială (I Cor. 14:32), păcat şi răzvrătire.

IV. În lumina acestor categorii, Sfânta Scriptură spune ferm: când un bărbat adoptă un comportament efeminat (malah, I Cor. 6:9) şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului opus461, sau când o femeie adoptă un comportament masculinizat şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului opus, încalcă categoriile clare şi distincte date de Dumnezeu, iar rezultatul final şi consecinţa ultimă poate fi transvestitismul, operaţia de schimbare de sex sau practicile homosexuale. Toate acestea sunt păcate condamnate de Sfânta Scriptură (vezi Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Timotei 1:10).

V. Îmbrăcămintea scurtă, sau cu decolteu, mulată, transparentă, sau care expune corpul prea mult încalcă poruncile privitoare la goliciune şi decenţă, iar îmbrăcămintea care atrage atenţia asupra purtătorului său sau urmează mode omeneşti nu pune deoparte trupul ca Templu al Domnului (I Corinteni 6:13-20).

VI. Unul dintre semnele masculinităţii unui bărbat este purtarea părului capilar scurt (Ezechiel 44:20; I Corinteni 11:14) şi a bărbii, date lui de către YHWH (Levitic 19:27); raderea lor sau smulgerea lor este semn de jale (Levitic 21:5; Isaia 15:2; Ier. 41:5; 48:37), de necinstire (Isaia 50:6) sau de judecată (Isaia 7:20; Ieremia 9:26).

VII. Unul dintre semnele feminităţii unei fete sau femei este purtarea părului lung, dat ei ca podoabă (I Corinteni 11:6,10,15), iar dezvelirea lui este semn de judecată (Num. 5:18; Isaia 47:2,3). Sfânta Scriptură îndeamnă credincioasele mesianice să-şi acopere capul în întregime atunci când se roagă sau profeţesc462 (I Corinteni 11:6,7), să se îmbrace cu cuviinţă, ruşine şi sfială (I Timotei 2:9), şi să se împodobească nu cu păr împletit, cu bijuterii perisabile şi cu haine scumpe sau trendy (I Petru 3:3), ci cu un duh blând şi liniştit (I Petru 3:1-5).

460 Vezi şi termenul „soi”, min (ebr.), prezent în Genesa 1 de 10 ori.461 Conceptul Kli gever, din Deuteronom 22:5.462 Acoperirea integrală a capului: katakalupto (gr.).

161

Capitolul al XXIX-lea

DESPRE VIAŢA DE FAMILIE

162

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Despre logodnă şi căsătorie: vezi capitolul Despre sacramente.II. Sfânta Scriptură nu a interzis explicit niciunde nici poligamia, nici poliandria, dar

Cuvântul normativ vorbeşte despre căsătoria dintre un singur bărbat şi o singură femeie (Gen. 1:27; 2:18-25), iar adevăratul Mesia va avea ospăţul de nuntă cu o singură Mireasă, nu cu mai multe (Efeseni 5:23-33; Apocalipsa 19:7; 21:2,9; 22:17).

III. Sfânta Scriptură nu numai că nu aminteşte nimic despre căsătoriile homosexuale şi lesbiene, dar osândeşte ca fiind păcat chiar şi poftele şi relaţiile de acest gen (Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Timotei 1:10).

IV. Despre statute şi roluri în cadrul familiei de credincioşi mesianici:A. Pentru a avea o familie virtuoasă şi preţuită de Adonai, soţul care are statut

de credincios mesianic trebuie să rămână supus lui Yeşua în calitatea sa de cap al familiei şi al căminului (Efeseni 5:23; I Corinteni 11:3). Soţia trebuie să se supună autorităţii lui Mesia încredinţată soţului ei (Efeseni 5:22; I Corinteni 11:3; I Timotei 2:12) şi să aibă grijă de familia şi de căminul ei (Titus 3:2-5);

B. În perioada impurităţii lunare a soţiei, soţul trebuie să respecte poruncile divine referitoare la puritate (niddah; Lev. 15; 18:19: 20:18; Ezec. 18:6; 22:10)463.

C. Parentalitate şi filiaţie:1. Ambii părinţi trebuie să fie în unitate (Matei 19:5) şi să se

îngrijească şi să-şi educe copiii în cinste, reverenţă şi ascultare de legile, poruncile şi orânduielile lui YHWH (Deuteronom 4:9; 6:6,7; 11:18,19; Proverbe 22:6; Efeseni 6:1), găsind echilibrul între încurajare şi mustrare (Proverbe 13:24; 22:15; 29:15; Efeseni 6:4);

2. Copiii trebuie să manifeste o grijă iubitoare faţă de părinţi, iar la bătrâneţea acestora nu au voie să-i izoleze expediindu-i la aziluri sau comunităţi asemănătoare (I Timotei 5:4,8).

V. Convingerile noastre privitoare la divorţ sunt următoarele: A. Dumnezeu urăşte divorţul (Mal. 2:14-16);B. Dispensa sau îngăduinţa mozaică din Deuteronom 24:1-4 privitoare la

tragedia divorţului la care s-a ajuns din cauza împietririi inimii este

463 Vezi Taharat ha-Mişpachah, în Vocabularul de la finalul lucrării.

163

clarificată de Adonai Yeşua (Mat. 5:31,32; 19:3-9; Mc. 10:2-12; Luca 16:18);

C. Divorţul este, totuşi, îngăduit dacă înainte de căsătorie unul dintre parteneri nu era fecior/fecioară, nu se pocăise de acest păcat şi nu comunicase lucrul acesta prin bună înţelegere viitorului partener de căsnicie (Matei 5:32; 19:9);

D. Divorţul este îngăduit şi dacă după căsătorie unul dintre parteneri a căzut în păcatul adulterului464;

E. Cu toate acestea, divorţul (chiar şi pentru alte motive, aparent întemeiate, cum ar fi un partener violent faţă de soţie şi eventual copii) poate duce la pericolul trăirii în păcatul imoralităţii şi adulterului (Marcu 10:11,12; Luca 16:18; Romani 7:1-3; I Corinteni 7:39; 7:10-16, 27a,39);

F. Deşi motivele prezentate mai sus pot fi invocate ca baze pentru divorţ, aceasta nu înseamnă că partenerului lezat i se porunceşte să divorţeze (Gal. 5.19-21; Efes. 5:6; Evrei 13:4; Apoc. 22:15), ci doar i se îngăduie s-o facă. Nu înseamnă nici faptul că, după divorţ, i se permite să se recăsătorească.

VI. Adulterul de care săvârşitorul nu s-a pocăit sau în care a căzut în mod repetat nu lasă altă opţiune decât izgonirea răului din „Yisrael-ul spiritual” (Deuteronom 13:5; 17:7,12) prin disociere şi înlăturarea persoanei imorale din comunitatea mesianică (I Corinteni 5:11-13; Romani 16:17; Titus 3:10,11).

VII. Cu toate acestea, fiecare caz de divorţ trebuie consiliat separat, iar dacă este urmat de pocăinţă, credinciosul care a traversat tragedia divorţului trebuie recuperat cu dragoste şi răbdare: Ezechiel 18:21-23,27,28,31,32 şi paralele în cap. 33.

Capitolul al XXX-lea

DESPRE

464 În Mat. 5:32 şi 19:9 termenul porneia nu semnifică numai „curvie”, ci include şi „adulter”.

164

COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI465

(QEHILAH)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea dogmă:

I. O dată ce Ruach ha-Qodeş împărtăşeşte unui individ pocăinţa de păcat şi credinţa

în filiaţia divină, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua, omul intră într-o relaţie cu personală cu Acesta, fiind născut din nou, de sus466. Yeşua devine Capul său, iar credinciosul devine mădular, membru în Trupul lui Mesia (II Corinteni 11:2; Coloseni 1:18; Efeseni 1:22; 4:15; 5:23-32; Apocalipsa 19:7,8), un trup spiritual unit (I Corinteni 12:12,13), fiind o parte din plinătatea Celui care umple totul în toţi (Evrei 12:23; Efeseni 1:10,22-23; 5:23,27,32).

II. Deşi este unit cu El, Cel pe care Îl recunoaşte ca Adonai şi Mesia, şi are părtăşie în harurile, suferinţele, moartea, învierea şi slava Lui (I Ioan 1:3; Ioan 1:16; Filipeni 3:10; Romani 6:5,6), credinciosul îşi păstrează individualitatea şi personalitatea proprie, bunuri date lui de Dumnezeu.

III. Credincioşii mesianici care consimt să trăiască conform rânduielii lui Mesia, predându-se pe ei înşişi lui Dumnezeu, şi unii altora, prin voia lui Dumnezeu, în supunere declarată faţă de poruncile Evangheliei (Matei 28:20; Fapte 2:41,42; 5:13,14; II Corinteni 9:13) pot şi trebuie să stabilească relaţii spirituale şi să formeze împreună sfinte comunităţi de credinţă.

IV. Întemeierea şi continuitatea comunităţii locale de credinţă este învăţată şi definită limpede în cărţile Legământului Înnoit (Fapte 14:23,27; 20:17,28; Galateni 1:2; Filipeni 1:1; I Tesaloniceni 1:1; II Tesaloniceni 1:1).

V. Scopul comunităţii de credinţă mesianică este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu (Efeseni 3:21), de a-L cunoaşte (Ioan 17:3), de a se edifica în credinţă (Efeseni 4:13-16) prin învăţătură din Cuvânt (II Timotei 2:2,15; 3:16,17), prin comuniune (Fapte 2:47; I Ioan 1:3), prin respectarea poruncilor (Luca 22:19; Fapte 2:38-42), prin proclamarea Evangheliei în întreaga lume (Matei 28:19; Fapte 1:8).

VI. Autoritatea supremă şi unică a comunităţii de credinţă este Mesia Însuşi (Coloseni 1:18; Efeseni 1:22,23). Ca atare, afirmăm categoric christocefalia şi independenţa comunităţii de credinţă mesianică faţă de intervenţia oricărei ierarhii de indivizi sau organizaţii şi dreptul său de a se auto-organiza (Tit 1:5) în ascultare de Adonai Yeşua ha-Maşiyach. Comunitatea este scutită de orice autoritate sau control exterior.

VII. Comunitatea de credinţă mesianică este un organism spiritual unic, divino-uman, plasat în timp istoric, dar cu rădăcini în eschaton. Ea este alcătuită din toţi credincioşii autentici, începând cu Abel (Genesa 4), Enoch (Genesa 5:18), Noe (Genesa 5:29), Iov (cartea Iov), Melkhiţedeq (Genesa 14:18-20) şi cei care vor fi

465 Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin ekklesia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 466 Vezi subcapitolul Regenerarea.

165

în viaţă la revenirea lui Mesia (I Tesaloniceni 4:13-18; I Corinteni 15:51,52; Efeseni 2:11-3:6).

VIII. Comunitatea este distinctă de Yisrael (I Corinteni 10:32), o taină care n-a fost dezvăluită până în această epocă (Efeseni 3:1-6; 5:32). Cu toate acestea, noi avem datorii sfinte faţă de Yisrael (Psalmul 122:6; Romani 15:25-27).

IX. Noi considerăm o datorie sfântă şi un privilegiu să oferim credincioşilor cadrul necesar pentru a deveni discipoli467 (Matei 28:19,20; II Timotei 2:2), identificându-şi locul şi chemarea spirituală, punând în comun şi exercitându-şi darurile şi harurile acordate şi crescând în ele (I Corinteni 3:21-23; 12:7; Efeseni 4:15,16; Evrei 10:25).

X. Credem că toţi credincioşii sunt chemaţi la lucrarea de slujire (I Corinteni 15:58; Efeseni 4:12; Apocalipsa 22:12), având obligaţia sfântă de a îndeplini anumite datorii, publice şi private, într-un mod ordonat, care să conducă la binele lor reciproc, atât în omul dinlăuntru, cât şi în cel de afară (Fapte 11:29,30; I Tesaloniceni 5:11,14; Galateni 6:10; Romani 1:12; Evrei 10:24,25; 3:12,13; I Ioan 2:17,18). El dă şi aptitudini spirituale unice şi speciale fiecărui membru din Trupul lui Mesia (Romani 12:5-8; I Petru 4:10,11) pentru a sluji altora (I Corinteni 12, metafora trupului, în special v. 7).

XI. Toţi cei care se bucură de privilegiile comunităţii sunt subordonaţi vegherii ei spirituale şi conducătorilor acesteia, conform regulii lui Mesia (Matei 18:15-17; I Tesaloniceni 5:14; II Tesaloniceni 3:6,14,15)468.

XII. Unul din modurile în care se concretizează slujirea şi vegherea e prin disciplinarea membrilor comunităţii care cad în păcat, în armonie cu standardele Scripturii (Matei 18:15-22; Fapte 5:1-11; I Corinteni 5:1-13; II Tesaloniceni 3:6-15; I Timotei 1:19,20; Tit 1:10-16; vezi Legământul comunităţii).

XIII. Fiecăreia dintre comunităţile de credinţă sau adunări întrunite conform înţelepciunii Lui declarate în Cuvântul Său, Adonai i-a acordat toată autoritatea de care are nevoie pentru a realiza acea ordine în închinare şi disciplină, pe care El le-a instituit pentru ca membrii săi să le facă; cu porunci şi reguli necesare pentru implementarea şi exercitarea acestei autorităţi (Matei 18:17-18; I Corinteni 5:4-5; 5:13; II Corinteni 2:6-8). Conducerea, darurile, ordinea, disciplina şi închinarea comunităţii sunt toate rânduite prin suveranitatea Sa, aşa cum o găsim în Scripturi.

XIV. Prin porunca Tatălui, în această comunitate este învestită într-un mod suprem toată autoritatea de a chema, institui, ordona şi guverna469 (Matei 28:18-20; Coloseni 1:18; Efeseni 4:11,12).

Capitolul al XXXI-lea

467 Discipol, ucenic: talmid (ebr.), mathetes (gr.).468 Vezi şi Şev.39 a: Kol Yisrael arevim ze ba-ze: „Toţi evreii sunt răspunzători unul pentru altul”469 În biserici, acest articol este denumit „autoritatea eclesiastică”.

166

DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI DIN ALTE COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂ

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Noi oferim mâna dreaptă de părtăşie (Galateni 2:9) şi suntem deschişi corespondenţei şi colaborării nu numai cu credincioşi mesianici individuali, ci şi cu toţi cei care mărturisesc credinţa în Dumnezeu şi ascultarea de El prin Mesia şi Evanghelia Sa, şi se păstrează puri doctrinar şi prin conduită şi vorbire, şi care pot fi numiţi sfinţi vizibili (Fapte 11:26; I Corinteni 1:2; Romani 1:7). Aceştia pot constitui comunităţi mesianice sau adunări şi confesiuni creştine (I Corinteni 12:14-27). Vrem să avem relaţii de părtăşie genuină, în pace, pentru creşterea în dragoste şi edificarea reciprocă (Romani 16:1,2; III Ioan 8-10; Efeseni 1:20-22), şi pentru prezentarea şi răspândirea credinţei în Adonai Yeşua ha-Maşiyach.

II. Pe de altă parte, dezaprobăm categoric ecumenismul şi suntem rezervaţi vizavi de mişcările inter-confesionale. Suntem conştienţi de faptul că chiar şi cele mai pure comunităţi de credinţă de pe Pământ sunt supuse amestecului şi erorii (I Corinteni 5:1-13; Tit 1:16; II Timotei 2:16-18; 3:5; 4:3,4; Iuda 4,12; Apocalipsa 2:1-29; 3:1-22), dar unele au decăzut într-atât încât din comunităţi de credinţă în Mesia, au devenit peşteri de tâlhari (Matei 21:13; II Tesaloniceni 2:11,12).

III. Slujitorii comunităţii de credinţă mesianică sunt aceia care, pe baza interpretării şi aplicării Sfintelor Scripturi, decid măsura şi metodologia corespondenţei şi colaborării cu alte comunităţi de credinţă (Fapte 15:19-31; 20:28; I Corinteni 5:4-7,13; I Petru 5:1-4).

Capitolul al XXXII-lea

167

DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII(ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Considerăm necesară şi utilă stabilirea identităţii noastre spirituale în raport cu Sfintele Scripturi, cu poporul Yisrael şi cu etniile ne-evreieşti. În definitiv, noi suntem o comunitate formată din ne-evrei care studiază şi acceptă Scripturile evreieşti ca adevăruri care au autoritatea supremă asupra noastră şi după care ne îndreptăm vieţile. Prezentăm această identitate a noastră în cele ce urmează:A. După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, Dumnezeu a

avut întotdeauna grijă să Se reveleze şi să-Şi păstreze în viaţă o spiţă de oameni drepţi470, care I Se închinau în mod corect: Abel, Enoch, Noe, Iov, Melkhiţedeq sunt doar câţiva dintre ei. Apoi, în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţchaq şi Yaakov pentru a întemeia poporul Yisrael. Dumnezeu a ales să-Şi maximalizeze revelaţia de Sine la un grup etnic, evreii, pe care i-a chemat la o misiune specială, cu aspecte multiple.

B. Credinţa monoteistă fusese dată lumii iniţial prin Adam şi Eva (Genesa 1-2; 3:8a).471 Ea s-a perpetuat prin oameni drepţi:1. Abel: fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie

spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască valoarea credinţei (Evrei 11:4) şi a închinării prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic; ştia inclusiv importanţa arderii grăsimii, Genesa 4:4;

2. Enoch (Genesa 5:18-24; Evrei 11:5; Iuda 14,15): trăitor cu Dumnezeu, om despre care Dumnezeu mărturisise că-I era plăcut şi-l strămutase (tip al Răpirii eschatologice);

3. Noe: trăitor cu Dumnezeu, om drept şi impecabil printre contemporanii săi (Genesa 6:9; 7:1), partener de legământ cu DOMNUL (Genesa 6:18; 9:9-17). Fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască animalele curate şi necurate (Genesa 7:2,8), închinarea prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic şi valoarea altarului (Genesa 8:20). Prin intermediul credinţei care duce la ascultare (Genesa 6:22; 7:5), el a moştenit neprihănirea (Evrei 11:7); vezi „Legile noahice” (extrastatutare). După origine, ne-evreii

470 Om drept/neprihănit: ţadiq (ebr.).471 Vezi şi http://www.geocities.com/Rachav/noahides.html

168

credincioşi sunt fii ai lui Noe472, după credinţă sunt fii ai lui Avraham473;

4. Iov: om fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu, care se abătea de la rău (Iov 1:1,8; 2:3), preot al casei sale (Iov 1:5), mijlocitor (Iov 42:8);

5. Melkhiţedeq: rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Preaînalt (El Elyon), l-a împărtăşit pe Avraham cu pâine şi vin, l-a binecuvântat şi a primit zeciuiala de la acesta.

C. Ulterior, credinţa monoteistă a fost pervertită în diferite moduri: „Puţin câte puţin, prin degenerescenţa constantă a umanităţii, idolatria a proliferat în diverse forme”474: prin ateism (perioada Genesa 4:16-25; Psalmul 10:4; 14:1), prin rebeliune făţişă (Genesa 4:8; 6:2,5, 11; 10:9; 11:4; 19:5), politeism (Exod 5:2; 12:12; Isaia 36:18), spiritism, magie şi vrăjitorie (Deuteronom 18:9-14), henoteism (Ezechiel 8:3 ş. urm;) şi idolatrie (Isaia 2:18, 20; 10:10; Romani 1:22,23,25). El a lăsat toate popoarele să umble pe căile lor, deşi a păstrat mărturia Sa depre Sine Însuşi475 (Fapte 14:16, 17; 17:23, 26-28; Romani 1:19 etc.)476.

D. În mijlocul idolatriei mondiale, prin Avraham şi poporul Yisrael, Dumnezeu a re-dăruit lumii întregi credinţa monoteistă (Deuteronom 6:4 cu Isaia 43:10-12).

E. Prin poporul Yisrael se demonstra ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 33:26-29; I Cronici 17:20,21; Psalmul 144:5; I Corinteni 10:6,11).

F. Sfintele Scripturi au fost date poporului Yisrael, care le-a păstrat şi transmis mai departe (Deuteronom 4:5-8; Romani 3:1,2; 15:4).

G. Prin poporul Yisrael urma să vină în lume Mesia (Genesa 3:15; 12:3; 22:18; 28:10-14; 49:10; II Samuel 7:12-16; Isaia 7:14; 9:6; Matei 1:1; Galateni 4:4; Romani 1:3).

H. Profeţii spun că Yisrael, adunat din mijlocul tuturor popoarelor, restaurat fizic în Ereţ Yisrael şi spiritual prin întoarcerea la Dumnezeu, va avea cea mai mare înălţare şi slavă pământească (Ezechiel 34:11-31; 36-39; Osea 3; Amos 9:11-15; Zaharia 12-14; Isaia 11; 43; 54; 60-62; 66; Romani 11:1-34). Pe baza harului şi a alegerii suverane (Deuteronom 9:4,5; 7:7,8), poporul Yisrael are şi va avea un loc aparte printre toate popoarele (Deuteronom 32:8; Zaharia 8:23; Numeri 23:5).

I. Mai mult, Israelul, ca ţară plasată între nişte graniţe geografice, este a lui YHWH, şi El a vrut ca poporul Său să trăiască acolo (Levitic 25:23,24; II Cronici 7:20; Ioel 2:18; 3:2). Orice negocieri internaţionale de genul „pământ în schimbul păcii” este un afront la adresa proprietăţii Divine.

472 Bnai Noach. Vezi şi http://www.noachide.org.uk/ Totuşi, nu ne identificăm cu Mişcarea noahidă.473 Bnai Avraham.474 J. B. Agus, Evoluţia gândirii evreieşti, Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu, p. 6.475 Aşa-numitul Vestigium Dei (lat.)476 Regretabil, nu am avut acces la W. Schmidt-Rose: The Origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935.

169

J. Descendenţii fizici ai lui Avraham, Yiţchaq şi Yaakov, evreii care-şi pun credinţa în Yeşua, recunoscându-L ca fiind Mesia al Yisraelului, precum şi Domnul (Adonai) şi Mântuitorul lor personal, acceptând Legământul Înnoit oferit de El (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-26; Luca 22:7-20; I Corinteni 11:17-34) continuă să rămână evrei.

K. Noi contestăm şi denunţăm ca fiind nebiblice orice doctrine sau teologii care încearcă să prezinte Ekklesia, Biserica creştină, ca înlocuind poporul Yisrael în planul de mântuire al lui Dumnezeu („replacement theology”).

L. Principiul reprezentativităţii, un fapt real şi un dat vizibil, spune că, de exemplu, capul familiei reprezintă familia, magistraţii sau oamenii politici reprezintă societatea, preoţii reprezintă grupul de credincioşi. În Scriptură, Adam reprezintă întreaga omenire căzută, Yeşua reprezintă omul înnoit (I Corinteni 15:21-49; II Corinteni 5:14,15,21; Romani 5-6). Principiul reprezentativităţii ne arată că drepţii (ţadiqim) care merg înaintea noastră sunt Abel, Enoch, Noe, Iov, Melkhiţedeq şi ei ne reprezintă. După ce Dumnezeu şi-a selectat un popor etnic căruia I S-a revelat prin Avraham, Yiţchaq, Yaakov şi fiii săi, El a continuat să primească ne-evrei în comunitatea Sa de credinţă: ei erau rezidenţii străini477, imigranţii naturalizaţi, neisraeliţii care locuiau ca protejaţi printre israeliţi. Dumnezeu a spus despre ei că-i va binecuvânta, dar numai dacă se află într-o relaţie corectă cu Avraham (Genesa 12:3) şi Sămânţa sa. (Când spunem „Sămânţa”, ne referim atât la poporul evreu, Genesa 15-17, cât şi la Yeşua ha-Maşiyach, Galateni 3:16). În tradiţia midraşică rabinii afirmau, şi pe bună dreptate, că „Avraham recruta prozeliţi printre bărbaţi, iar Sarah printre femei”478. Îi recrutau, adică, la credinţa monoteistă revelată. Vedem în Scripturi oameni de genul lui Tamar (Genesa 38; Matei 1:3), al ne-evreilor alipiţi de poporul evreu la Ieşirea din Egipt (Exod 12:38, 43, 45, 48, 49), sau Yethro (Exod 18). Spiritualiceşte, noi ne identificăm cu ei. Deci, putem spune că, în bunătatea Sa, Dumnezeu a purtat de grijă confraţilor noştri ne-evrei, dar şi nouă, în Ereţ Yisrael, prin ordonanţe divine (Deuteronom 24:19,20; 26:12). Ni s-au dat drepturi juridice în tribunalele evreieşti (Deuteronom 24:17; 27:19). Exod 23:12 şi Deuteronom 31:12 ne vizează în mod deosebit. Evreilor li s-a dat porunca de a ne iubi, amintindu-şi, astfel, de obârşia lor (Deuteronom 10:19). Ne aducem jertfele înaintea lui YHWH, la fel ca poporul Yisrael (Levitic 17:8). Recunoaştem stipulaţiile privitoare la puritatea relaţiilor intime (Levitic 18:26). Levitic 19:33 şi Deuteronom 27:19 ne asigură un tratament corect. Salutăm credinţa unei femei de genul lui Rachav (Iosua 2:9-12; Matei 1:5), sau a gabaoniţilor (Iosua 9:24), sau a lui Ruth, străbunica ne-evreică a unui mare rege al Yisraelului (vezi cartea Ruth, îndeosebi 1:16 şi 2:12). Şelomoh ne-a numărat printre străinii din II Cronici 2:17. Isaia 56:3,6 ne garantează adopţia divină, reiterată în Ioan

477 Ger, toşav: rezident străin.478 Genesa Raba, 31:14.

170

1:12,13, I Ioan 3:1,2; Galateni 3:26-29, Romani 8:14-17. Rămânerea poporului ales în Pământul Făgăduinţei a depins şi de modul în care ne tratau evreii (Ieremia 7:5-7; 22:3). În dreptatea Sa, Cel Preasfânt ne ia apărarea (Ezechiel 22:7,29). Recunoaştem cu bucurie promisiunile ce ne vizează din Ezechiel 47:22,23, Amos 9:12; Isaia 2:2-4; 11:10-12; 14:1; 49:22,23; 51:5; 55:4,5; Ieremia 3:17. Ne găsim locul în profeţia care înfăţişează un viitor slăvit al Yisraelului credincios, alături de care ne închinăm (Isaia 56:1-8; 60; 62:2; Zaharia 2:14, cf. Isaia 49:6; 8:20-23; 14:16). Şemaia şi Avtalion, care alcătuiau a patra din cele cinci perechi (zugot) de înţelepţi din perioada dintre haşmonei şi tanaiţi (sfârşitul sec. I î.e.n.) erau ne-evrei, la fel ca marele Rabbi Akiva. Am făcut un pelerinaj proschinetic împreună cu magii (Matei 2:1-12), şi I-am adresat rugăminţi lui Yeşua împreună cu centurionul roman (Matei 8:5-13; Luca 7:1-10) şi cu canaaneanca (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-30). Vedem cu bucurie convertirea samaritencii (Ioan 4:28) şi a concetăţenilor săi (Ioan 4:39-42). Am urcat la Yeruşalayim să ne închinăm împreună cu grecii care au declanşat din partea lui Mesia un discurs de neuitat (Ioan 12:20,21), ne-am convertit împreună cu samaritenii din Fapte 8:12, 14-17), şi am coborât cu eunucul etiopian în apa botezului (Fapte 8:26-40). Duhul Sfânt ne-a botezat şi pe noi când Petru i-a evanghelizat pe centurionul Cornelius şi apropiaţii săi (Fap. 10-11:1; Fap. 11:20-26). Am crezut şi ne-am mirat împreună cu demnitarul Sergius Paulus (Fapte 13:7-12). Fapte 13:16 ne numeşte „temători de Dumnezeu”. Când în Fapte 13:43 citim despre prozeliţi479 şi ştim că înseamnă convertiţi la religia iudaică, ne dăm seama că erau fraţi de-ai noştri, la fel ca şi în pasajele Fapte 14:1,27 şi capitolul 15. Am izbucnit şi noi în întrebarea majoră a mântuirii, împreună cu temnicerul din Fapte 16:31-34. Eram temători de Dumnezeu şi mesajul lui Rabbi Şaul şi al lui Sila ne-a convins (17:4,12,34). Ne facem simţită prezenţa în Fapte 18:4,7,11; 19:18,19; 20:21; 22:21; 26:17; 27:2 (Aristarchus macedoneanul); 28:28. Inspirat de Ruach ha-Qodeş, rabbi Şaul vorbeşte despre noi în Galateni 1:16; 2:2,7-9,14; 3:7-9,14; Romani 1:5,14,16; 2:10,28,29; 3:29,30; 4:16-18; 9:23-26,30; 10:12,13,19,20; 11:11-13; 11:30; 15:9-12,16,18,27; 16:26; I Corinteni 1:24; 10:32; 16:15; Efeseni 2:11-22; 3:1,6-12; Filipeni 3:3; Coloseni 1:27. Noi, goyim-ii care ne-am pus credinţa în Yeşua, am fost „altoiţi” în măslinul evreiesc al credinţei (Romani 11:17-25), devenind copii spirituali ai lui Avraham (Galateni 3:26-29; Romani 2:28-29; 4:11,12).480 Vom păşi în lumina cetăţii sfinte a Noului Ierusalim (Apocalipsa 21:24).

479 Prozelit: proselutos (gr.).480 Vezi şi http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htm

171

M. Cu toate acestea, pasaje de genul Romani 1:16,17; 2:9,10; 3:1,2 sunt contrabalansate, de exemplu, de pasaje de tipul celor din Romani 2:11-29; 3:9-30 şi capitolul 4. Poporul evreu are anterioritate în chemare şi alegere, şi a fost pus deoparte pentru a binecuvânta Neamurile, dar nu are o superioritate ontologică: el este mântuibil pe baza aceleiaşi jertfe de Sine a lui Mesia (Efeseni 2:8,9), Mielul pascal (Ioan 1:29,36) şi Marele Preot jertfitor (Epistola către evrei) prin intermediul aceleiaşi credinţe preţioase date sfinţilor (Iuda 3). Trupul spiritual al lui Mesia, comunitatea credincioşilor în El este, într-adevăr, formată atât din evreii, cât şi din ne-evreii care au crezut că Yeşua este Mesia, Domnul (Adonai) şi Mântuitorul lor personal (I Corinteni 12:13; Romani 10:9-13; 2:26-29; Coloseni 3:11; Efeseni 2:11-22). În pofida convertirii, identitatea etnică, statutul social şi diferenţele de gender rămân (I Corinteni 10:32).

II. Relaţia cu poporul evreu contemporan:A. Cel mai mare miracol al timpurilor contemporane a fost reîntemeierea sau

renaşterea statului Israel, o împlinire a profeţiilor străvechi (Cel mai mare miracol contemporan a fost re-întemeierea sau renaşterea Statului Israel, conform profeţiilor străvechi (Ezec. 34:11-31; 36-39; Os. 3; Amos 9:11-15; Zah. 12-14; Isa. 11; 43; 54; 60-62; 66; Rom. 11:1-34) precum şi faptul că a supravieţuit războaielor şi conflictelor armate recente împotriva sa481.

B. Noi avem datoria sfântă de a sluji poporului evreu prin rugăciuni pentru prosperitatea şi pacea sa spirituală şi materială (Psalmul 122:6), prin dărnicie materială şi financiară (construcţii sinagogi, ajutoare, vezi Romani 15:26,27) şi acţiuni de asistenţă socială. Simpatizăm cu mişcarea sionistă, dar cu rezerve, întrucât Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta (Ioan 18:36).

C. Nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor (Genesa 45:7; 46:1-4,34; Exod 4:22,23; 6:7; 23:32; Iosua 23:12,13; Judecători 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Neemia 10:30; 13:3,23-31).

Capitolul al XXXIII-lea

481 Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflict.

172

DESPRE JURĂMINTE

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Atât cărţile „Vechiului Legământ” cât şi cărţile Legământului Înnoit vorbesc despre jurăminte.

II. În cărţile „Vechiului Legământ”:A. Jurămintele482 făcute de evrei trebuiau făcute în Numele lui YHWH

(Deuteronom 10:20; Neemia 13:25), invocat ca martor, cu teama de a nu profana Numele Său (Exod 20:7; Levitic 19:12), fiind rostite cu adevăr, neprihănire şi judecată (Ieremia 4:2), pentru a avea loc o judecată potrivită cu adevărul sau cu falsul conţinut în jurământul respectiv (II Cronici 6:22-23).

B. Omul care avea mâinile nevinovate şi inima curată, care nu-şi deda sufletul la minciună, şi nu jura ca să înşele avea dreptul să urce la muntele DOMNULUI şi să se ridice până la locul Lui cel Sfânt, să capete binecuvântarea DOMNULUI şi neprihănirea dată de Dumnezeul mântuirii lui (Psalmul 24:3-5).

C. Jurămintele făcute trebuiau respectate cu toată credincioşia: Genesa 28:20-22; Psalmul 76:11.

D. Jurămintele false duceau, metaforic vorbind, la jalea şi bocetele ţării (Ieremia 23:10).

III. În cărţile Legământului Înnoit, însă, ni se interzic jurămintele pe Numele lui Dumnezeu: Matei 5:34,37; Iacov 5:12. Motivul acestei interdicţii este evitarea profanării Numelui lui Dumnezeu, întrucât omul este mărginit şi păcătos (Ieremia 17:9,10) şi poate ajunge să juxtapună un adevăr parţial, o eroare sau chiar o minciună la Numele Celui Sfânt.A. Invocaţia Divinităţii folosită de Apostol în II Corinteni 1:23 nu oferă temei

solid unei învăţături diferite de cea prezentată aici.B. Evrei 6:16 nu recomandă jurămintele, ci doar înfăţişează o stare de lucruri.

IV. În consecinţă, convingerea noastră este că se poate jura, dar nu pe Numele lui Dumnezeu, ci pe conştiinţa şi onoarea personală, şi numai dacă acestea sunt transparente şi revelează un caracter integru, în care ceea ce omul gândeşte, spune şi acţionează este identic (Matei 5:37; Iacov 5:12).

Capitolul al XXXIV-lea

482 Din latinescul adjurare.

173

DESPRE RELAŢIA CUSFERA CULTURII ŞI A SOCIETĂȚII

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. În cartea Genesa, cap. 1-3, şi în numeroase alte cazuri, Sfintele Scripturi revelează faptul că Dumnezeu, Stăpânul şi Regele suprem al întregului Univers483, a plămădit omul, iar apoi i-a dat două mandate: mandatul slujirii şi închinării înaintea Creatorului, precum şi cel cultural, al subordonării creaţiei înaintea Creatorului.

II. Yeşua Mesia are nu doar rolul primordial de Creator al creaţiei (Io. 1:1-3,14; Evr. 1:1:2,3), ci şi de „înomenit” în cadrul creaţiei (Io. 1:14;), întrupat într-una din culturile omeneşti (Mat. 1:16,25; Lc. 1:31-33; Rom. 1:3; Gal. 4:4).

III. În învăţăturile şi practicile lui Yeşua Mesia există atât elemente de renunţare la lume, cât şi de implicare în ea (Mat. 11:16-19 şi Luca 7:31-35).

IV. Îi îndemnăm cordial pe toţi credincioşii mesianici să se sfinţească (Lev. 11:44a), să facă atât de mult bine pe cât este posibil (Iac. 1:27; 4:17), făcând bine în primul rând familiilor şi confraţilor lor (lucru care este o poruncă scripturală, vezi Ioan 15:13; I Timotei 5:8; Matei 25:40), încercând să participe la restaurarea lumii (II Pet. 3:11,12a), ştiind, în acelaşi timp, că Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta (Io. 18:36), că întreaga creaţie va suferi transformări majore (II Pet. 3:12b,13), că iubirea lucrurilor din lume este păcat (I Io. 2:15) şi că Mesia nu transformă culturi484 şi nici măcar nu le restaurează, şi nu mântuieşte nici în funcţie de apartenenţa religioasă şi nici pe baze etnice485.

V. În ceea ce priveşte relaţia credinciosului mesianic cu politica şi viaţa politică: credinciosul mesianic poate avea simpatii politice şi poate vota după cum îi dictează conştiinţa, dar suntem rezervaţi vizavi de membralitatea în cadrul unui partid politic. Societatea civilă, mai ales organizaţiile non-guvernamentale, oferă credinciosului mesianic multiple posibilităţi de implicare activă pentru bunăstarea semenilor săi.

Capitolul al XXXV-lea

483 Regele suprem al întregului Univers: Melekh ha-Olam (ebr.).484 Vezi Christ and Culture, de H. Richard Niebuhr.485 Puseurile de naţionalism sau românism nu-L impresionează pe Mesia, iar cei care şi le îngăduie demonstrează că nu-L cunosc pe Mântuitorul.

174

DESPRE RELAŢIA CUȘI CU STATUL

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile statului: în Genesa 9:5,6, Dumnezeu a întemeiat autoritatea civilă exercitată sub autoritatea Sa, spre slava Lui, deasupra oamenilor şi pentru binele societăţii; şi a asigurat autorităţilor mijloacele necesare impunerii ordinii (Genesa 9:5,6), pentru apărarea şi încurajarea celor care fac binele şi pentru pedepsirea celor care fac răul (Romani 13:1-4).

II. Autorităţilor civile, fiind orânduite de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus, li se cuvine supunere în toate lucrurile legii poruncite de ele (Matei 22:21; Luca 3:14).486 Noi trebuie să ne supunem lor în Domnul, nu doar de teama de mânia lor, ci şi de dragul conştiinţei (Romani 13:5-7; I Petru 2:13-17).

III. Mai mult, trebuie să facem rugăciuni şi cereri pentru toate autorităţile (Proverbe 21:1) pentru ca, sub stăpânirea lor, să putem trăi în pace şi linişte o viaţă cinstită şi după voia lui Dumnezeu (I Timotei 2:1,2; Tit 3:1).

IV. Nu este un păcat ca credinciosul mesianic să accepte şi să îndeplinească slujbă de autoritate când este chemat la aceasta, contribuind la menţinerea dreptăţii şi păcii (II Samuel 23:3; Psalmul 82:3,4), conform cu legile fiecărui stat.

V. În cazul în care autorităţile cer credinciosului mesianic un lucru contrar Sfintei Scripturi, credinciosul trebuie să ceară înţelepciune lui Dumnezeu (Neemia 2:4; Iacov 1:5) şi să asculte de îndemnul conştiinţei sale iluminate de Duhul Sfânt (Romani 9:1). Dacă poruncile autorităţilor cer săvârşirea unui păcat şi sunt inflexibile, credinciosul mesianic are dreptul de a nu se subordona autorităţilor (Exodul; I Regi 16:1-4,7; 17:1; 18:18; cartea profetului Daniel; Evrei 11:23, 35-38), ştiind că are datoria de a asculta de Dumnezeu, Autoritatea supremă (Fapte 4:19,20; 5:29). Întrucât numai Dumnezeu este Stăpânul conştiinţei, sfera temporală nu are autoritatea de a constrânge spre angajamente care facilitează sau poruncesc păcatul (Io. 18:36).

VI. În legătură cu satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi încorporarea forţată pentru apărarea patriei în timp de război: A. ştiind că sunt străini şi călători pe acest Pământ (Evrei 11:13-16), credincioşii

mesianici au o perspectivă cerească asupra vieţii şi a lucrurilor (Iacov 4:14; Apocalipsa 13:10);

B. ca acţiune, recomandăm ocrotirea vieţii sub oricare din formele sale. Creaţia trebuie respectată şi distrugerile inutile trebuie evitate (Deuteronom 20:19,20; 22:6,7), ştiind că Dumnezeu va judeca pe cei ce distrug

486 Cum spunea şi rabbi Samuel de la academia din Nehardea, anterior anului 259 e.n., când academia a fost strămutată în Pumbedita: Dina d'malchuta dina, adică „Legea statului este lege”.

175

Pământul şi ecosistemul (Apocalipsa 11:18; 19:2). Ca atare, dacă înrolarea nu poate fi evitată, sugerăm înrolarea ca asistenţi medicali.

CAPITOLUL AL XXXVI-LEA

DESPRE VREMURILE FINALE

176

(HA-ACHARIT HA-YAMIM; ESCATOLOGIE)

Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:

I. Împreună cu alţi mesianici şi cu adevăraţii creştini, noi credem şi mărturisim că Mesia a murit, Mesia a înviat şi Mesia va reveni. YHWH-Elohim, Care a acţionat în trecut şi acţionează chiar şi acum, va continua să acţioneze, aducând la împlinire şi desăvârşire scopul Său etern în Adonai Yeşua ha-Maşiyach. Ne-am pus încrederea în faptul că viitorul şi veşnicia noastră sunt în mâinile Sale.

II. Trăind în acest veac (olam ha-ze), nu ştim cu mare certitudine, precizie şi acurateţe „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1), cele privitoare la „lumea care va veni” (olam ha-ba). Faptul că Dumnezeu acţionează în istorie şi escatologie în conformitate cu un tipar profetic identificabil în Sărbătorile lui YHWH este convingerea noastră, dar nu putem afirma acestea în mod dogmatic. Cu toate acestea, afirmăm cu încredere învăţătura limpede a Sfintei Scripturi în aceste adevăruri doctrinare esenţiale:A. Starea intermediară dintre moarte şi judecată. La moartea fizică, trupul,

plăsmuit din ţărână (Genesa 3:19), este coborât în mormânt şi putrezeşte (Fapte 13:36), iar duhul, partea imaterială a omului, dată de Dumnezeu, merge la El, care l-a dat (Eclesiastul 12:7).

B. În această lume a imaterialităţii şi necorporalităţii, există două stări diferite şi complet despărţite: 1. una din stări este în prezenţa lui YHWH-Elohim, o stare de fericire de

negrăit, de desfătare, strălucire slăvită şi odihnă, raiul sau „sânul lui Avraham”, „casa din Ceruri” (Luca 23:43; II Corinteni 5:1,6,8; Filipeni 1:23; Evrei 12:23); acolo drepţii (ţadiqim) aşteaptă mântuirea deplină a trupurilor lor. Vezi şi Luca 16:22; Apocalipsa 6:9-11; 7:9-14;

2. cealaltă stare este separată de la faţa lui Dumnezeu, o stare de pedeapsă şi de suferinţă cruntă: iadul, „locul de chin”, „întunericul de afară”, „adâncul” etc. După moarte, oamenii mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach merg în rai, iar cei nemântuiţi merg în iad. În fiecare din aceste stări, oamenii sunt pe deplin conştienţi487 şi aşteaptă judecata finală. Vezi Matei 8:12; 13:49,50; Luca 16:23,24; II Petru 2:4-9,17, Iuda 6,7;

3. o a treia stare (purgatoriu, de exemplu) nu există.

C. Revenirea lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach în slavă. Actualmente, noi trăim în erev Şabbat (ajunul Şabatului) şi aşteptăm cu bucurie şi anticipăm cu intensitate binecuvântata noastră nădejde: Acelaşi Yeşua ha-Maşiyach care S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil (Marcu

487 În consecinţă, respingem psihopanihismul, concepţia că sufletul doarme până la Judecată.

177

16:19; Luca 24:51; Fapte 1:9), va şi reveni (Ioan 14:3) personal, fizic, literal şi vizibil.488 El va fi Rege al regilor şi Judecător al tuturor (Zaharia 14:3,4; Matei 24:30; Marcu 13:26; Luca 21:27; Fapte 1:11; Apocalipsa 1:7).

D. Învierea corporală. Prin slăvita Sa înviere, Adonai Yeşua ha-Maşiyach a rupt lanţurile morţii, întronându-Şi autoritatea peste ea, iar în ziua revenirii Sale, Îşi va afirma autoritatea aceasta şi în numele nostru, înviindu-ne (Iov 19:25-27; Daniel 12:2,3; Ioan 5:28,29; Fapte 24:15; I Corinteni 15:42).

E. Transfigurarea şi răpirea. La revenirea Sa, credincioşii care vor fi în viaţă vor fi transformaţi (transfiguraţi) într-o clipită (I Corinteni 15:51-53; Filipeni 3:21) şi răpiţi489 pentru a-şi întâmpina Stăpânul (Iov 14:14; Matei 24:36; Ioan 3:36; 11:25,26; 14:3; I Tesaloniceni 1:10; 4:16,17; Apocalipsa 20:5,6,10-15; 21:7,8).

F. Scopul învierii oamenilor. Morţii vor învia cu corpuri (Iov 19:26-27) transfigurate conform trupului Său slăvit (Fapte 24:15; Ioan 5:28,29; Filipeni 3:21). Astfel, mântuirea veşnică şi deplină include şi corpul, nu numai partea imaterială a credinciosului (I Corinteni 15:42-44).

G. Învierea are loc în vederea judecăţii şi a răsplătirii eterne (II Corinteni 5:10; Romani 2:16; Apocalipsa 20:12). Morţii care au murit în neprihănire şi dreptate vor avea parte de viaţa (Ioan 3:36a; 11:25,26; Matei 25:34,46b) şi fericirea eternă, trăite în Ceruri, un loc de lumină şi slavă de nedescris, în prezenţa lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:3,4; 22:3-5). Morţii care au murit în păcatele şi nelegiurile lor (Ioan 3:36b) vor fi azvârliţi pentru vecie (Matei 25:41,46a; Apocalipsa 20:15; 21:8) în iazul de foc, care este moartea a doua, un loc de întuneric de negrăit şi de agonie cumplită.

H. Termenul „pierzare”490 (gr. apoleia) nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei, ci lipsa unei existenţe fericite491.

I. Nădejdea comunităţii noastre este revenirea binecuvântată, consolatoare şi purificatoare a lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach. Noi mărturisim această preţioasă promisiune în fiecare domeniu al vieţii noastre, „aşteptând şi grăbind venirea Zilei lui YHWH printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (II Petru 3:11).

III. Despre judecata de apoi:A. Dumnezeu Tatăl a dat lui Yeşua ha-Maşiyach toată autoritatea şi judecata

(Ioan 5:22,27) şi, prin El, în ziua prestabilită, Dumnezeu va judeca lumea după dreptate (Fapte 17:31). În acea zi nu vor fi judecaţi numai îngerii

488 A doua venire a lui Yeşua Mesia, Revenirea sa: Parousia (gr.).489 Naţal (ebr.), harpazo (gr.): Răpire.490 Pierzare: (gr.) apoleia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 491 Vezi şi Matei 7:11, Ioan 17:12, Rom. 9:22, Filp. 1:28; 3:19; II Tes. 1:9, 2:3; I Tim. 6:9; Evr. 10:39; II Pet. 2:1,3; 3:7,16; Apoc. 17:8,11.

178

apostaţi (I Corinteni 6:3; Iuda 6), ci înaintea tribunalului lui Mesia se vor înfăţişa şi toţi oamenii care au trăit pe Pământ, pentru a da socoteală pentru gândurile, atitudinile, motivaţiile şi cuvintele lor, şi pentru a primi răsplata pentru faptele săvârşite pe când trăiau în trup, bune sau rele (Eclesiastul 12:14; Matei 12:35-37; 25:31-46; II Corinteni 5:10; Romani 14:10,12).

B. Dumnezeu a prestabilit această zi în vederea manifestării slavei milei Lui, în mântuirea veşnică a celor aleşi; şi în vederea manifestării slavei justiţiei Lui, în osânda veşnică a celor respinşi, care sunt răi şi neascultători (Romani 9:22,23), căci atunci cei drepţi vor intra în viaţa veşnică şi vor experimenta deplinătatea bucuriei şi a slavei împreună cu răsplătiri eterne în prezenţa lui Adonai; dar cei răi, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia lui Yeşua Mesia, vor fi aruncaţi afară în chinuri veşnice (Matei 25:21,34; II Timotei 4:8), şi vor fi pedepsiţi cu separarea eternă din prezenţa Domnului şi din slava puterii Lui (Matei 25:46; Marcu 9:48; II Tesaloniceni 1:7-10).

C. După cum Mesia doreşte ca noi să fim convinşi că va fi o zi a judecăţii, atât pentru pentru ca oamenii să se ferească de păcat (II Corinteni 5:10,11), cât şi pentru consolarea celor drepţi care sunt încercaţi de necazuri (II Tesaloniceni 1:5-7), tot aşa El a hotărât ca acea zi să fie necunoscută oamenilor, pentru ca aceştia să nu se bazeze pe o siguranţă firească, ci să fie întotdeauna veghetori, pentru că nu ştiu nici ceasul şi nici măcar ziua revenirii Domnului (Marcu 13:35-37; Luca 12:35-40), şi pentru a fi întotdeauna pregătiţi să spună:

„Vino, Adonai Yeşua, vino curând”(Apocalipsa 22:20).

Amen.

VOCABULAR

În general, traducerea termenilor ebraici şi greceşti din acest Vocabular este preluată după Concordanţa Strong, iar în cazul termenilor greceşti am apelat şi la William

179

E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966.

AAbba (ebr., Strong 1 şi gr., Strong 5): Tată (Dumnezeu).

Ha-acharit ha-yamim (ebr., Strong 319): vremurile finale, escatologice. Termenul grecesc echivalent este eschatos (Strong 2078).

Adiaphoron (gr.): încredinţare personală, opinie teologică privitoare la un lucru ce nu este nici poruncit, nici interzisă de Sfânta Scriptură. Ca atare, acel lucru este irelevant pentru mântuire, poate fi exercitat în conformitate cu libertatea de conştiinţă şi ţine de credinţa şi practica personală.

În general, în viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris, evitând a deveni motiv de poticnire pentru unii confraţi mai slabi în credinţă (Galateni 5:6; I Corinteni 6:12; 8:8; Rom. 14:17).

Adon (ebr., Strong 113): stăpân. Exprimă calitatea de stăpân, de conducător, de cap sau căpetenie, de autoritate. Antonimul său este eved, serv, slujitor. În mod aluziv, Yeşua S-a referit la Sine ca fiind Eved-Yahu, Robul sau Servul DOMNULUI, descris în Cântările Robului lui YHWH din Isaia 42:1-7; 49:1-7; 50:4-10; 52:13-53:12; 61:1-3. Când se doreşte folosirea expresiei „Domnul meu”, se scrie Adoni (vezi şi Psalmii, 110, folosit despre Mesia).

Adonai (ebr., Strong 136): Stăpân. În forma sa accentuată înseamnă „Stăpânul/Domnul meu”. Termenul grecesc echivalent este Despotes (Strong 1203).

Almah (ebr., Strong 5959): fetişcană, fecioară, virgină. Termenul grecesc echivalent este parthenos (gr., Strong 3933). Faptul că almah înseamnă „fecioară” reiese şi din comparaţia cu naarah (I Re. 1:2; Ruth 2:6), cu betulah (Gen. 24:16; Jud. 21:12; Ioel 1:8) şi din ocurenţele din Genesa 24:43; Exod 2:8; Psalmul 68:25; Cânt.c. 1:3; 6:8; Prov. 30:18,19.

Aliyah (ebr., Strong 5944): „urcuş”. Credinciosul nu mergea, pur şi simplu, la templul din Ierusalim, ci „urca“, făcea aliyah (vezi Evanghelia după Luca, 2:42, Evanghelia după Ioan, 5:1); Ierusalimul, şi mai ales Templul, erau considerate cele mai înalte locuri din lume, nu atât ca altitudine a unui topos geografic, ci mai degrabă ca elevaţie spirituală, axis mundi, „buricul Pământului”, locul unde Pământul se întâlneşte şi comunică cu Cerurile.

Astăzi, în iudaism, „a face aliyah” înseamnă a emigra în Israel.Tot în iudaism, „a face aliyah” diferă de „a avea aliyah”, care înseamnă a avea

parte de onoarea de a urca la bima (amvon) pentru a recita sau a incanta binecuvântări peste Torah.

180

Anothen (gr., Strong 509): de sus, din nou (Ioan 3:3 etc.). Termenul anothen înseamnă simultan ambele, atât naştere de sus, cât şi din nou, un principiu de viaţă complet nou, nu doar o „restaurare a chipului lui Dumnezeu în om”, aşa cum o concepe teologia ortodoxă. Conceptul de „naştere din nou” nu apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan, 3:3, ci el este un concept iudaic, transportat în creştinism, mai ales în creştinismul baptist şi penticostal. Iniţial, se referea la două pasaje din Tanakh, Ezechiel 36:24-28, care profeţeşte despre un Legământ înnoit şi vorbeşte despre stropirea cu apă, sălăşluirea Duhului şi transplantul unei inimi de carne în locul celei de piatră, precum şi Isaia 44:3, unde apare un paralelism ebraic între apă şi Duh. (Vezi şi expresia din Talmud, Yevamot 48b (rabbi Yosi) şi 62a (Shim'on Ben-Lakish): „un prozelit este ca un bebeluş nou-născut”.)

Antitypon (gr., Strong 499): „icoană închipuitoare”, I Petru 3:21. Pentru relaţia dintre tip şi antetip, vezi alte materiale postate pe site-ul www.mesianic.org.

Aparche (gr. Strong 536): începutul sau pârga unei jertfe. „El traduce doi termeni ebraici, unul492 semnificând partea principală sau de căpetenie (Num. 18:12; Prov. 3:9), iar celălalt493 semnificând roadele cele mai timpurii ale solului sau pomilor roditori (Exod 23:16; Nee. 10:35). În Exod 23:19, de exemplu, ei apar alăturaţi.

În lucrurile spirituale, termenul este aplicat după cum urmează: (a) la Duhul Sfânt prezent cu credinciosul care este pârga roadei depline a Crucii; (b) la Hristos Însuşi în înviere, în relaţie cu toţi credincioşii care au adormit, I Cor. 15:20,23; (c) la primii credincioşi dintr-o ţară, în relaţie cu compatrioţii lor convertiţi mai târziu (II Tes. 2:13). Comp. cu Apoc. 14:4.”494 Vezi şi Bikurim.

Apocrife (gr., apokrupha): cărţi deutero-canonice, care nu sunt egale ca inspiraţie cu restul canonului inspirat de Dumnezeu, dar sunt anagunoskomena (gr.), adică bune de citit.

Arche (gr., Strong 746): început; principiu. (Ioan 1:1, Apoc. 3:14 etc.). Mesia nu este prima creatură a lui Dumnezeu-Tatăl, ci principiul subzistent întregii creaţii.

Aron qodeş (ebr., Strong 727): chivotul lui YHWH, aflat în Qodeş ha-Qodeşim, adică Locul preasfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Echivalentul său grecesc este kibotos, Strong 2787. (În iudaismul de astăzi, aron qodeş este dulapul în care sunt ţinute sulurile Tanakh-ului.)

Aseret (ebr., Strong 6235) ha-Dibrot (ebr.): Cele Zece Porunci sau Decalogul. Echivalentul grecesc al termenului „poruncă” este, în cea mai mare parte, entole, Strong 1785, fiind folosit despre precepte morale şi religioase.

Aseret yeme teşuvah (ebr.): Cele Zece Zile de Pocăinţă. Denumite şi Yamim Noraim, Zilele Înfricoşătoare sau Zilele de tremur. Expresia apare în iudaismul rabinic.492 Reşit (Strong 7225): început, căpetenie, de la roş (Strong 7218) frunte, cap, căpetenie, prim. N. ns.493 Bikurim (ebr., Strong 1061): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii născuţi, primogeniţii. N. ns.494 William E. Vine, op. cit.

181

Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi.

BBar-miţva (ebr.): „fiu al poruncii”; era un rit de trecere evreiesc, o ceremonie

făcută băieţilor evrei care împlineau 13 ani şi care deveneau majori din punctul de vedere religios. După această ceremonie, puteau aduce jertfe şi aveau voie să citească Torah în sinagogă.

Bekor (ebr., Strong 1060): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii născuţi, primogeniţii. Provine din aceeaşi rădăcină (bakar) ca şi bikurim (ebr., Strong 1061; gr., aparche, Strong 536), primele roade. De-asemenea, Bikurim este şi prescurtarea sintagmei Yom ha-Bikurim, Praznicul Primelor Roade (ebr., Strong 1061). Vezi şi Aparche (gr., Strong 536). Vezi mai jos Yom ha-Bikurim.

Ha-Ben (ebr., Strong 1121): Fiul (lui Dumnezeu).

B’rith sau Beriyth (ebr., Strong 1285): legământ, alianţă. Este un concept teologic de importanţă majoră în cadrul Tanakh-ului, întrucât Elohim a făcut legăminte cu Noe, Avraham, Iţchaq, Yaakov, cu poporul evreu prin Moşe şi cu David, regele. De-asemenea, a promis că-Şi va înnoi legământul făcut cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda (profeţia din Ieremia 31:31-34), şi a repetat aceasta în Ieremia 32:40, 33:14,15, Ezechiel 36:22-38 şi capitolul 37, unde apar două alegorii, cea a învierii şi cea a împreunării toiegelor. Termenul grecesc diatheke (gr., Strong 1242) are altă sferă semantică: dispoziţie, contract, ultimă voie, testament, legământ. Din problemele filologice nesoluţionate apar problemele teologice, întrucât nu există un Vechi Testament, ci un Legământ învechit (Evr. 8:13). Viţeii şi ţapii al căror sânge a pecetluit şi ratificat legământul mozaic, din Exod 24, nu şi-au făcut „testamentul”, ci ei au fost jertfiţi de Suveranul viu care „tăia un legământ” ca în Genesa 15, adică instituia un legământ cu un partener viu, poporul paradigmatic al evreilor. Ca atare, „Noul Testament” nu este o sintagmă corectă, întrucât Adonai Yeşua nu Şi-a făcut testamentul, ci a înnoit vechiul legământ cu propriul Său sânge şi S-a dat morţii pentru ca după aceea să învie şi, prin Duhul Sfânt, să se asigure de implementarea acestuia.

În plus, chiar sintagma ebraică Ha-B’rith Ha-Chadaşah şi cea greacă He Kaine Diatheke indică un legământ înnoit, întrucât chadaş (ebr., Strong 2318, 2319) şi kainos (gr., Strong 2537) nu înseamnă „nou” (gr., neos), ci „înnoit”. Aspectul spiritual al profeţiilor făcute de Ieremia şi Ezechiel a început să fie împlinit în Matei 26:26-30, Marcu 14:22-26, Luca 22:14-20, I Cor. 10:16-18, 11:20-34 şi prezentat în colecţia de cărţi denumite, impropriu, cum am spus, Noul Testament.

B’rith milah (ebr.): legământul circumciziei. (Rădăcinile conceptului apar în Exod 12:48.)

C

182

Cohen (ebr., Strong 3548): preot. Termenul grecesc echivalent este hiereus (Strong 2409). În Sfânta Scriptură apar diferite tipuri de preoţii: preoţia străveche în care capul familiei avea şi rol sacerdotal (Iov), cea melchiţedeqică (Genesa 14), cea aharonică, cea a lui Yeşua, lăsată urmaşilor Săi.

Ha-cohen ha-gadol (ebr.): Marele Preot. Termenul grecesc echivalent este ho archiereus (Strong 749).

CH495

Chag (ebr., Strong 2282): festival, (zi solemnă de) festivitate; sacrificiu. El provine din chagag (ebr., Strong 2287), care însemna mişcare în cerc, mişcare circulară. Termenul are atât o conotaţie temporală, cât şi una spaţială. Din punctul de vedere temporal, există un timp liniar, format din trecut, prezent şi viitor, şi există un timp ciclic, care se învârte în cerc sau „face un ocol” (Sărbătorile din Isaia 29:1, deşi acolo în original apare naqaf, Strong 5362). Astfel, Festivităţile DOMNULUI sunt ciclice, recurente, ele revenind săptămânal (Şabatul), lunar (Luna nouă), anual (Şaloş regalim, Cele trei praznice), o dată la şapte ani (şemita, anul şabatic agricol) sau o dată la 49 de ani (Yobel, jubileul). Din punctul de vedere spaţial, ciclicitatea evreilor se vedea prin faptul că bărbaţii evreii făceau un pelerinaj circular, „urcând” (Luca 2:42, Io. 5:1) la Templul din Ierusalim şi apoi „coborând (Luca 2:51) spre casele lor. (Despre relaţia dintre Sărbători şi vremea lor hotărâtă, sau timpul lor prestabilit, vezi termenul moed.)

Înaintea DOMNULUI închinătorul se prezenta cu un chagigah, un dar pus deoparte pentru pelerinaj, respectând porunca din Exod 23:15b; 34:20b; Deut. 16:16b: „Să nu te apropii cu mâinile goale de faţa Mea.” Termenul ebraic qarab înseamnă „a te apropia (cu un dar)”, şi din ele provine termenul qorban, „dar pus deoparte pentru Dumnezeu.” Totdeauna trebuia să fie aduse daruri DOMNULUI, şi la fel trebuie să fie şi astăzi, prin zeciuieli, donaţii, slujbe în adunare şi în afara ei.

În limba greacă a Noului Testament, termenul chag este heorte (gr., Strong 1859), iar chagag a fost preluat ca hora, care înseamnă tot mişcare în cerc. În Evanghelia după Ioan, Adonai Yeşua, Domnul Iisus, repetă aproape obsesiv despre „ceasul” Lui. Acolo era un joc de cuvinte, întrucât El nu aştepta numai o anumită oră prestabilită dinainte de întemeierea lumii, ci El Se referea şi la faptul că era în plină desfăşurare a unei mişcări „circulare”, să spunem aşa: El venise de Sus „la plinirea vremurilor” (Gal. 4:4) pentru a sluji (Io. 4:23; 5:25; 7:30), a pătimi (Io. 8:20; 17:1) şi a Se întoarce Sus „la ceasul hotărât” (Io. 12:23,27; 13:1).

În viaţa cotidiană, această mişcare circulară s-a prezervat foarte bine în următoarele trei cazuri:

A: acele ceasornicului sau ale orologiului merg în cerc (repetăm, în limba greacă ceasul, ora, este de fapt, hora), făcând o sinteză între timpul liniar şi cel ciclic, recurent;

B: de Paşte, ortodocşii şi catolicii fac o procesiune circulară în jurul bisericii;C: dansul popular dansat în cerc se numeşte horă.Aceste aspecte provin tot de la greceascul „ceas”, hora.

495 Limba ebraică are şi un sunet gutural „h” (chet), care se pronunţă cam ca şi sunetul „h” din „hrean”, „hrubă”, sau germanul milch. L-am redat prin grupul de litere ch.

183

Chag ha-Maţot (ebr.): Praznicul Azimilor (Strong 4682), care vine în prelungirea Pesach-ului. Se celebrează din 15 până în 21/22 Nisan.

Chag ha-Qaţir (ebr.): Praznicul Secerişului (Strong 7105). Vezi Chag ha-Şavuot.

Chag ha-Sukot (ebr.): Praznicul Colibelor (sau al Corturilor; Strong 7900). Termenul grecesc echivalent este skenopegia (Strong 4634).

Uneori, acestui Praznic i se mai spunea şi Chag ha-Asif (Strong 625), Praznicul Strângerii Roadelor.

Pe planul agricol, se termina secerişul (Ex. 23:16; Lev. 23:33 etc.; Deut. 16:13-15).

Pe planul istoric evreiesc, se comemora începutul peregrinării poporului Yisrael în deşert şi Providenţa lui Dumnezeu faţă de ei. Conform Psalmului 27:5; 31:20 şi Isaia 4:6, cortul era imaginea protecţiei şi adăpostului, „...umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii”.

Ş’mini Aţeret era a opta zi de adunare din cadrul Praznicului (Lev. 23:36; Num. 29:35 etc.), când era ziua finală de bucurie şi încheierea anului liturgic, şi se rostea rugăciunea „Ana Adonai hoşi'ah na, Ana Adonai hatzlichah na” (Psalmul 118:25: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”). Iudaismul născocise Ceremonia Scoaterii Apei: erau trimişi doi bărbaţi care scoteau apă din scăldătoarea Siloam în timp ce rosteau Isaia 12:3 („Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”) şi Marele Preot o turna peste altar, ca o libaţie, rugându-se pentru ploaia dătătoare de viaţă pentru anul următor. (Tradiţia spune că în ultima zi a Praznicului Dumnezeu decidea dacă în anul următor va fi recoltă bogată sau nu.)

În această zi, în care versetele 1-5 din Isaia 44 erau în minţile tuturor, se încheia anul liturgic.

La finalul unei asemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Ş’mini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat Yeşua versetele din Ioan 7:37,38.

Talmudiştii au considerat un lucru bun să ţină o festivitate după ziua Colibelor, în care credincioşii evrei se bucură de faptul că s-a încheiat citirea celor 52 de paraşioth, adică de pericope, în care a fost împărţită Torah pentru a fi citită în decursul unui an. Această festivitate se numeşte simchat Torah, bucuria Torei.

Chag ha-Şavuot (ebr.): Praznicul Săptămânilor. Această sărbătoare era denumită şi Praznicul Secerişului (Chag ha-Qaţir), Praznicul primelor roade (al pârgii, Chag ha-bikkurim) sau al Cincizecimii (Strong 7620. Termenul grecesc echivalent este Pentekoste, Strong 4005).

Cronologic, evenimentele festive se desfăşurau după cum urmează: de-a doua zi de după Pesach se începea numărarea celor 50 de zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice zi a săptămânii cădea această dată. În această zi de 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se începea secerişul grâului.

Aspectul agricol al Praznicului se află conţinut în sintagma Chag ha-bikkurim Praznicul primelor roade sau al pârgii: dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), iar de

184

Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13, de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Levitic 23:10,18,19).

Aspectul religios al Praznicului, încorporat în liturghia iudaică, a dat acestui Praznic titulatura zeman matan Torah: se consideră că în 6 Sivan YHWH a dat Torah lui Moşe (matan Torah) pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată. Ca atare, evreii credincioşi citesc Exod 19 şi 20.

Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, când Duhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia (Fapte 2), semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei).

La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva se pocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor (Iacov 1:18; I Corinteni 15:23; Romani 11:16; Apocalipsa 14:4).

Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa 14:15,16).Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikkurim) din 16 Nisan şi acest praznic al

Secerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia (I Corinteni 15:20-23), dar învierea lor este de o natură diferită, derivată din natura învierii Sale;

Challah (ebr., Strong 2471): turtă (sfinţită). Astăzi, cele două challoth-uri pe care evreii le consumă la intrarea în Şabbat sunt un fel de franzele împletite.

Chameţ (ebr., Strong 2556): orice fel de ferment, respectiv dospeala aluatului (seor, ebr.). Acestea simbolizează păcatul: Levitic 2:11; 6:16,17; 10:12; 23:17; Numeri 6:15; I Cronici 23:29; Amos 4:5; Matei 6:6,11,12; Marcu 8:15; Luca 12:1; Galateni 5:9. Mişna, în tratatul „Pesahim” spune: „La căderea nopţii dinainte de ziua de 14 (Nisan), trebuie să purcedem la căutarea aluatului la lumina lămpii” (vezi şi Ţefania 1:12). Termenul grecesc echivalent este zume (Strong 2219). Singura dată când termenul „aluat, dospeală” nu are conotaţia sa de păcat şi moarte, ci de fermentare, extindere spre viaţă, e în pericopa din Evanghelia după Luca, 13:18-21. Vezi mai jos Maţah.

Chamişah chumşe Torah (ebr., Strong 2568), Pentateuch (gr.): „Cele cinci cincimi ale Torei”, referindu-se la cărţile scrise de Moşe, adică Genesa, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom.

Chanukiah (ebr.): candelabru cu nouă braţe, în care lumânările se aprind doar de sărbătoarea Chanukah. Terminaţia fusului candelabrului se numeşte şamaş (servitorul), şi de la el se aprind toate celelalte lumânări. Termenul apare în perioada inter-testamentară.

Charisma (gr., Strong 5486): dar provenit din har, donaţie cu titlu gratuit (I Cor. 1:7; 12:4; Rom. 1:11; 6:23; 12:6). Harismele se subordonează darurilor sau manifestărilor spirituale generale, „spiritualiilor” (gr., pneumatikos, Strong 4152) din I Corinteni 2:13-15, 12:1; 15:44-46; Apoc. 11:8.

Chatta: vezi Strong 2398-2403.

Chatta’th (ebr.): apa de ispăşire sau de lustraţie.

185

Chesed (ebr., Strong 2617): un concept greu de tradus în gândirea europeană, semnificând bunătatea sau îndurarea statornică manifestată în cadrul unui legământ de sânge; ea nu este un afect, o reacţie emoţională puternică, dar de scurtă durată, ca mila, ci este o acţiune care urmăreşte statornic şi necurmat binele suprem al partenerului de legământ. Chesed este dragostea jertfitoare din cadrul legământului de sânge. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este agape (gr., Strong 26).

Chet (ebr., Strong 2399): crimă, delict serios, sau pedeapsa sa; vină (deosebit de gravă), ofensă, (pedeapsă pentru) păcat. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este hamartia, Strong 266.

Chilul ha-Şem (ebr., din chalal, Strong 2490): păcatul profanării sau a luării în deşert a Numelui divin YHWH.

Chilul Şabbat (ebr.): profanarea Şabatului.

DDarşan (ebr.): predicator.

Davar (ebr., din amar, Strong 559): cuvânt, lucru, eveniment. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este logos, Strong 3056.

Demuth (ebr., Strong 1823): asemănare. Termenul grecesc echivalent este homoioma (Strong 3667).

Dogma (gr.): în sens primar, doctrină şi precept moral propovăduit de Yeşua Mesia sau promulgat de Adonai Yeşua sau de apostoli; în sensul mai larg, adevăr privitor la credinţă sau morală, revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, chiar dacă într-o formă mai adumbrită, trans-raţională, dar a cărei crezare este necesară pentru mântuire. (Estera 3:3; Fapte 16:4; 17:7; Efeseni 2:15.)

EEchad (ebr., Strong 259): unul, unit(ate compozită), împreună (Gen. 2:24; Exod

24:3; Ezra 2:64; Ezechiel 37:17, alegoria împreunării toiegelor). Nu semnifică unicitate, ca termenul yachid, ci unitate, o unitate compozită, ca un grup de oameni, sau un ciorchine de struguri.

El (ebr., Strong 352 şi 410b): zeu, tare, puternic, Dumnezeu. Termenul grecesc echivalent este theos (Strong 2316).

El-Elyon (ebr., Strong 5945b): Cel Preaînalt.

186

Elohim (ebr., Strong 430): în sens primar, (dumne)zei. În sens lărgit, Dumnezeul creator. În termenul Elohim nu apare pluralul dual ebraic, ci un plural care desemnează (cel puţin) trei persoane. Paradoxul filologic şi, implicit, cel biblic, teologic şi filosofic, constă în faptul că Elohim desemnează o pluralitate de „Persoane dumnezeieşti”, ca să Le denumim aşa, dar, cu foarte puţine excepţii, în Tanakh, după pluralul acesta, verbele apar la singular: „La început, Elohim/Dumnezei (plural) a făcut (singular)...” (Genesa 1:1), „Elohim/Dumnezei a zis..” (Genesa 1:3,6,9,11 etc.). (Avem în pregătire o lucrare mai amplă despre acest subiect.)

Emuna (ebr., din aman, Strong 539): credinţă. Iniţial, aman însemna stâlpul central care ţinea cortul unei familii (semi-)nomade, elementul de susţinere centrală, verticală şi statornică a întregii case. Altfel spus, credinţa în Mesia susţine „cortul” pământesc şi vremelnic al fiecărui credincios.

Termenul grecesc echivalent este pistis (Strong 4102), care nu este o credinţă intelectuală, ci o convingere fermă, bazată pe auzire, care produce o recunoaştere deplină a adevărului sau revelaţiei dumnezeieşti (II Tes. 2:11,12), o predare Lui (Io. 1:12) şi un comportament inspirat de asemenea predare (II Cor. 5:7).

Enipostaziere. „Una din cele mai importante clarificări pe care Leontiu de Bizanţ (+ 542) o aduce hristologiei calcedoniene, pentru a evita confuzia dintre « unirea după ipostas » şi « unirea după natură ». În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiect omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoana Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”496

Ereţ (ebr., din Strong 776): pământ, sol, teren; ţară; pământ. Termenul grecesc echivalent este gee (Strong 1093).

Ereţ Yisrael: ţara Yisrael.

Erev Şabbat (ebr.): ajunul Şabatului.

Eucharistia (gr., Strong 2169): aducere de mulţumiri.

Evenimentul cristic: Karl Barth şi Reinhold Niebuhr, teologi neo-ortodocşi, au definit evenimentul cristic ca fiind alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua Mesia.

Ex nihilo (lat.): (creaţia) din nimic.Ezer k’negdo (ebr., Strong 5828 şi 5048): ajutor potrivit, complementar (Genesa

2:18).

F„Finitum non capax infinitum” (lat.): Finitul nu poate cuprinde infinitul. Jean

Calvin.

496 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html

187

GGanz Andere (germ.): sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit”.

Ger (ebr., Strong 1616), toşav (ebr., Strong 8453): (rezident) străin, venetic, imigrant naturalizat, alogen.

Geulah (ebr., Strong 1353): răscumpărare. Conform Torei (Lev. 25:25 etc.), cel care acţionează ca răscumpărător este Goel, ruda cea mai apropiată, care are drept de răscumpărare. Conceptul îşi găseşte împlinirea totală şi ultimă în Yeşua, Fratele mai mare, Răscumpărătorul celor care cred în El (Mat. 20:28, I Tim. 2:6, Tit 2.14; I Pet. 1:18,19; Evr. 2:11-18).

Echivalenţii greceşti sunt exagorazo (Strong 1805), a plăti preţul pentru un sclav (în vederea eliberării sale) (Gal. 3:13 şi 4:5) şi lutroo (Strong 3084), eliberarea care are loc în urma plătirii efective a preţului răscumpărării. Altfel spus, Yeşua, Goel-ul credincioşilor în El, a plătit cu sângele Său expiatoriu preţul iertării, îndreptăţirii şi al eliberării de sub vina păcatelor (Rom. 3:24; Ef. 1:7; Col. 1:24) şi osânda corespunzătoare, precum şi o viaţă înnoită, de libertate (Rom. 6:4; Evr. 9:15). Cu toate acestea, răscumpărarea finală a credinciosului din prezenţa şi de sub puterea păcatului şi din trupul său pieritor va avea loc numai la Parousia Domnului.

Gheţimane (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong 8081): „Teasc de untdelemn”, din locul unde erau zdrobite măslinele. Numai zdrobirea sufletească şi fizică a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El.

HHaşgahah (ebr.): providenţa divină. Echivalentul grecesc este pronoia (Strong

4307; Fapte 24:2 şi Rom. 13:14), adică, „pre-vedere”, „purtare de grijă”, „aprovizionare”.

Heilsgeschichte (germ.): în teologie, termenul este consacrat pentru a desemna sintagma „Istoria mânturii“.

Hitgaşmut ha-maşiyach (ebr.): întruparea lui Mesia.

Hupostasis (gr., Strong 5287): ipostas, aproximativ „subzistenţă“. Concret, esenţă; abstract, încredere, asigurare. (Dumitru Cornilescu l-a tradus ca „Fiinţă” în Evrei 1:3 şi ca „încredere neclintită” în Evrei 11:1.) Atunci când vorbim despre Ipostasuri sau Persoane în Dumnezeire, limbajul, care este de fapt un mijloc de comunicare simbolică, devine mai neclar ca oricând. Cu toate acestea, definim Ipostas (hupostasis, gr.) drept „subzistenţă“, sau, ca Jaroslav Pelikan, „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”. Charles Ryrie497 defineşte ipostasul mai scurt, spunând că acesta este o „existenţă necesară”.

497 Charles Ryrie, Teologie elementară, Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma, p. 49.

188

„Din punctul de vedere tehnic, hupostasis se referă la fiecare dintre Cele Trei Persoane Trinitare distincte, care împărtășesc o singură natură sau esență divină.”498

IImpecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant.

Iş (ebr., Strong 376): bărbat. Echivalentul grecesc este aner, Strong 435.

Işah (ebr.): femeie. Echivalentul grecesc este gune, Strong 1135.

KKafar (ebr., Strong 3722a): (jertfă de) ispăşire, propiţiere. Provine din verbul

evreiesc a acoperi (cu referire la jertfele din Levitic). Echivalentul său grecesc hilaskomai (Strong 2433), înseamnă şi a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă.

He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-B’rith Ha-Chadaşah (ebr.): teoretic, aceste sintagme înseamnă „Noul Testament”. Practic, ar trebui tradus „Legământul Înnoit”. Vezi mai sus tratarea sintagmei Ha-B’rith Ha-Chadaşah.

Kapporeth (ebr., Strong 3727): Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”. În Evrei 9:5 apare scaunul îndurării, hilasterion, Strong 2435.

Karath (ebr., Strong 3772): acest termen ebraic a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza; a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi. Dumitru Cornilescu l-a tradus, în general, drept „a nimici”.

Kaşrut (ebr.): legi privind consumul alimentelor kaşer (ebr. Strong 3787), curate din punctul de vedere ritualic.

Katakalupto (gr., Strong 2619): acoperirea integrală a capului femeii, în I Corinteni 11:6.

Katav (ebr., Strong 3791): scriere, Scriptură.

Kitvey ha-Qodeş (ebr.): Sfânta Scriptură, formată din Tanakh şi Ha-Beriyth Ha-Chadaşah, deci din cărţile „Vechiului Legământ” şi ale Legământului Înnoit.

Kiyor nechoşet (ebr., Strong 3595 şi 5178): ligheanul sau cuva de aramă din curtea Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul.

498 Art. „Hypostasis, Unire ipostatică”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Dicţionar de termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac.

189

Kenosis (gr., din kenoo, Strong 2758): golire de Sine. Această doctrină are baza în Filipeni, 2:7-11.

„Termenul kenosis se referă atât la golirea de Sine a lui Hristos în întrupare, cît şi la acceptarea conştientă, de către El, a supunerii faţă de voia divină care L-a condus la moarte prin răstignire. Mulţi teologi văd în acest termen o referire la alegerea lui Isus de a nu-Şi exercita prerogativele şi puterile pe care le deţinea în virtutea naturii Sale divine. În sec. XIX, pornind de la această idee, unii gînditori au elaborat o cristologie kenotică, potrivit căreia întruparea constituie golirea de Sine a Fiului preexistent, etern, care a devenit omenescul Isus. Această golire de Sine a presupus renunţarea la anumite atribute divine sau cel puţin la exercitarea independentă a puterilor Sale divine.”499

Koinonia (gr., Strong 2842) : comuniune, părtăşie, participare. Din acest termenul provine cuvântul românesc „cununie”, semnificând începutul unirii plenare al proaspeţilor căsătoriţi la nivelul cel mai intim, al relaţiei lor comune cu Dumnezeu şi unul cu celălalt, relaţie care se consumă şi în aspectul său fizic, unirea intimă.

LLaşon (ebr., Strong 3956) ha-qodeş (ebr.): limba sfântă, limba ebraică.

MMaaseh Bereşit (ebr., Strong 4639): actul creaţiei.

Maaseh ha-Torah „Faptele Legii” fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, îl distingeau de ne-evreii păgâni, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor.

Maaser (ebr., Strong 4643): zeciuială.

Ha-Maşiyach (ebr., Strong 4899), ho Christos (gr.): „Unsul” (DOMNULUI), Mesia, Hristos.

Mattanot (ebr., Strong 4976) le-evyionim (ebr.): donaţii făcute săracilor.Maţah (ebr., Strong 4682): azimă. Termenul grecesc echivalent este azumos

(Strong 106) adică „fără ferment, fără dospeală”, din care provine cuvântul românesc „azimă”. Vezi mai sus tratarea termenului chameţ.

Mayim Chayim (ebr., Strong 4325): „ape vii”, ape curgătoare. În iudaismul secolului I, un goy, adică un bărbat ne-evreu, se putea converti la iudaism numai dacă accepta „mărturisirea de credinţă” iudaică (Şema), accepta legământul circumciziei (b’rith mila) şi botezul (tevilah), sau afundarea totală în apă curgătoare în prezenţa a cel puţin unui rabin, care atesta faptul că până şi ultimele două fire de păr fuseseră imersate. Notă: botezul convertiţilor la iudaism se făcea numai în apă curgătoare. Vezi şi Waters of Eden – The Mystery of the Mikveh, de R. Aryeh Kaplan.

499 Art. „Kenosis”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, op. cit.

190

Melekh (ebr., Strong 4428): rege. Termenul grecesc echivalent este basileus (Strong 935).

Melekh ha-Olam (ebr.): Regele suprem al întregului Univers.

Menorah (ebr., Strong 4501): sfeşnicul sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe din Locul Sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Limba greacă a Noului Testament nu are un echivalent al termenului menorah, ci vorbeşte doar despre sfeşnice (luchnia, Strong 3087). E foarte probabil că sfeşnicele din Apocalipsa 1 şi 2 să fi fost, de fapt, menore.

Miqveh (după ebraicul Strong 4723): (apele din) scăldătoare, iaz. Prin implicaţie, spălare, spălătură, abluţiune. Absolut necesare pentru iudaism, vezi şi Fapte 16:13 şi Epistola către evrei, 62a, „învăţătura despre botezuri”, unde, de fapt, este vorba despre spălări sau abluţiuni.

Minkhah (ebr., Strong 4503): jertfa de mâncare sau de grâne.

Miqdaş (ebr.): Locaşul sfânt sau sanctuarul.

Mişkan (ebr., Strong 4908): Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa.

Mizbeakh nechoşet (ebr., Strong 4196 şi 5178): altarul de aramă din curtea Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu.

Mizbeakh zachav (ebr.): altarul aurit al tămâierii, aflat în Ha-Qodeş, Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu.

Moed (ebr., Strong 4150): o adunare care se întruneşte într-un loc stabilit (Yeruşalayim), la un timp stabilit, adică de Praznice, cu scopul clar definit, acela de a prăznui în cinstea lui YHWH. (Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el însemnând doar „timp prestabilit”, „soroc”.)

Molad ha-Levanah (ebr.): faza nouă a lunii.Morphe Theou (morfh/| qeou, gr.): natura/esenţa, caracteristica lui Dumnezeu,

subzistând concret şi inseparabil în Fiul. (II Corinteni 4:4; Coloseni 1:15; Filipeni 2:6.)

NNaştere (a Fiului lui Dumnezeu): actul etern şi necesar al Primului Ipostas din

Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale întocmai ca a Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.500

500 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 94.

191

Naviy (ebr., Strong 5030): (în sens primar) văzător; în sens lărgit, profet.

Termenul grecesc echivalent este prophetes (Strong 4396).

Nefeş (ebr., Strong 5315): suflet. Termenul grecesc echivalent este psuche (Strong 5590).

Non posse pecare (lat.): nu poate să păcătuiască. Expresia se referă la starea slăvită şi veşnică a credinciosului. Vezi şi Non posse non pecare şi Posse non pecare.

Non posse non pecare (lat.): nu poate să nu păcătuiască. Expresia se referă la starea prezentă a omului, chiar şi a celui credincios. Vezi şi Posse non pecare şi Non posse pecare.

OOhel moed (ebr., Strong 168): Cortul întâlnirii.

Olah (ebr., Strong 5930a): jertfa arsă de tot sau arderea de tot.

Olah tamid (ebr. Strong 5930a şi 8548): jertfa necurmată sau continuă, perpetuă.

Omer (ebr., Strong 6016): snopul de orz secerat (Levitic 23:10-12).

Oneg (ebr., Strong 6027): bucurie, desfătare, plăcere.

Opera ad extra (lat.): lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii.

Ordo salutis (lat.): ordinea mântuirii. Această ordine constă din alegere (Dumnezeu ne alege în vederea mântuirii), chemarea Evangheliei (proclamarea mesajului Evangheliei), naştere din nou sau regenerare, convertire (pocăinţă şi credinţă), justificare sau îndreptăţire (statutul legal), sfinţire (comportamentul corect în viaţă), perseverare (rămâneea în credinţă), moarte (plecarea pentru a fi cu Domnul), slăvire (primirea unui trup înviat).501

PParah adumah (ebr., Strong 6499 şi 122): vaca roşie (Num. 19:2).

Parnas (ebr.): diacon. Funcţionar al sinagogii şi, mai târziu, al bisericii, care avea aptitudini administrative şi se ocupa de lucrări cu aspect practic, cum ar fi construcţia sau renovarea lăcaşelor de cult, gestionarea pomenilor şi ajutoarelor etc.

501 Apud Wayne Grudem, op. cit., p. 702, care-l citează pe John Murray, Redemption Accomplished and Applied.

192

Parokhet (ebr., Strong 6532): catapeteasma, perdeaua din Templu, dintre Locul Preasfânt şi Locul sfânt. Echivalentul grecesc este katapetasma, Strong 2665.

Parousia (gr., Strong 3952): a doua venire a lui Yeşua Mesia sau Revenirea. Din grecescul parousia, care însemna că o persoană importantă, un rege, sosea într-o cetate în care avea să se stabilească şi din care urma să domnească. „Când termenul este folosit despre Hristos, la Răpirea Bisericii, el semnifică nu numai venirea Sa momentană pentru sfinţii Lui, ci prezenţa Sa cu ei din acel moment până la revelarea Sa şi manifestarea Luzi înaintea lumii. În unele pasaje cuvântul acordă proeminenţă începutului perioadei, cursul perioadei fiind subînţeles, I Cor. 15:23; I Tes. 4:15; 5:23; II Tes. 2:1; Iac. 5:7,8; II Pet. 3:4. În altele, predominant este cursul, Mat. 24:3,37; I Tes. 3:13; I Io. 2:28; iar în alte pasaje, semnifică încheierea perioadei, Mat. 24:27; II Tes. 2:8.”502

Pesach (ebr., Strong 6453): Paşte. Iniţial, termenul avea conotaţii pline de semnificaţie: „a sări peste sau a trece pe lângă, în sensul de a cruţa”. Rădăcinile Paştelor se află în legământul avrahamic (Gen. 12:1-3,7; 13:14-17; 15:1-21; 17:1-21; 22:15-18) şi în Exod 6:6,7b, unde apar patru verbe pline de putere: „Vă voi scoate (yaţa) …vă voi izbăvi (naţal)…vă voi răscumpăra (gaal)…vă voi lua (laqach) ca popor al Meu.” De Pesach-ul egiptean nu avusese loc numai acţiunea izbăvirii, dar acestea vor fi tratate în cartea Relaţii între Praznicele lui YHWH şi evenimentul cristic, aflată în lucru.

După William Vine, termenul semnifică (I) Ospăţul de Paşte, de exemplu Mat. 26:2; Io. 2:13,23; 6:4; 11:55; 12:1; 13:1; 18:39; 19:14; Fap. 12:4; Evr. 11:28; (II) prin metonimie, (a) Cina Pascală, Mat. 26:18,19; Mc. 14:16; Luca 22:8,13; (b) mielul pascal, de exemplu Mc. 14:12 (conform Exod 12:21) Luca 22:7; (c) Hristos Însuşi, I Cor. 5:7.503

Providenţa dumnezeiască a făcut ca în limba greacă verbul „a suferi” să fie denumit prin verbul paschein. Altfel spus, Mielul trebuia să sufere (paschein) de Paşte (Pascha).

Pe planul istoric, acest Praznic este zeman cheruth, o sărbătoare comemorativă, care evocă ieşirea din Egipt (Exod 12:6; Lev. 23:5,8; Num. 28:16-25; Deut. 16:1-8), eveniment istoric unic şi irepetabil.

Phusis (gr., Strong 5449): fire. Această „fire” este, de fapt, natura (Galateni 4:8; I Corinteni 11:14, Rom. 11:24. Iuda 10 s-ar putea traduce „instinct”, iar II Petru 1:4 este unic, vorbind despre natura dumnezeiască).

Operele pauline (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3; 4:23,29; 5:13,16-26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18; Epistola către romani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi Efeseni, 2:3), precum şi I Petru 2:11 şi scrierile ioanine (Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâia epistolă a apostolului Ioan, 2:16), nu se referă la natură, în sensul de creaţie (Romani 8:19-23), ci la sarx,504 vezi mai jos.

Pierzare (gr., Strong 684): apoleia. Termenul nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei, ci lipsa unei existenţe fericite Vezi şi Matei 7:11, Ioan 17:12, Rom. 9:22,

502 William E. Vine, op. cit.503 Id., ibid.504 Id., ibid.

193

Filp. 1:28; 3:19; II Tes. 1:9, 2:3; I Tim. 6:9; Evr. 10:39; II Pet. 2:1,3; 3:7,16; Apoc. 17:8,11.

Pikuach Nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană.

Pleroma (gr., Strong 4138): împlinire, plenitudine.

Posse non pecare (lat.): putea să nu păcătuiască. Expresia se referă la starea edenică a oamenilor înainte de Căderea în păcat. Vezi şi Non posse non pecare şi Non posse pecare.

Pronoia (gr., 4307): „vedere înainte”, providenţă, purtare de grijă, aprovizionare.

Proselutos (gr., Strong 4339): prozelit.

Purcedere (a Duhului Sfânt): actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a treia Subzistenţe personale întocmai ca a Sa, punând acest al treilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.505

QQehilah (ebr., Strong 6952). Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin

ekklesia (Strong 1577). El nu semnifică o adunare de oameni, care pot fi mulţi ca număr statistic, dar întruniţi în scop nereligios (Marea Adunare Naţională din România socialistă), nici o biserică, eventual una care s-a descalificat printr-o istorie de persecuţii sângeroase sau prin anti-semitismul său (Bisericile romano-catolică şi ortodoxe), nici o congregaţie de tip sectar („Martorii lui Iehova”), nici o colectivitate divizată ca interese şi aşteptări, ci o com-unitate, un grup de oameni cu credinţe, norme de viaţă şi interese izvorâte din cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi împărtăşite lor prin studiul biblic asiduu luminat de Duhul Sfânt. Vezi adunarea sau comunitatea din Matei 16:18; II Timotei 2:19.

Qiduş ha-Şem (ebr., din Strong 6942): a onora Numele divin.

Ha-Qodeş (ebr., Strong 6944): Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul.

Qodeş ha-Qodeşim (ebr.): Locul preasfânt, al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul.

Qorban aşam (ebr., Strong 817): jertfa pentru vină.

505 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 97.

194

Qorban chatta’th (ebr., Strong 2403b): jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate. Pentru păcatele intenţionate, adică păcatele de care omul nu se lepăda, de la care nu se întorcea la Dumnezeu, nu exista jertfă.

RRegula fidei (lat.): „regula credinţei”.

Reşit (ebr., Strong 7225): început, prim. În cazul Levitic 23:10, Exod 23:19, 34:26, reşit se traduce „pârgă”. Prin natura sa esenţială (orz), cantitate (snop) şi timpul jertfirii sale (16 Nisan, Lev. 23:11), reşit/pârga diferă de bikurim/cele dintâi roade, care aveau ca natură esenţială grâul, şi erau jertfite sub formă de pâini după 50 de zile, cu ocazia altui Praznic, al Săptămânilor, al Secerişului sau Cincizecimii (Levitic 23:17, Exod 23:16, 34:22, Num. 28:26, Deut. 16:10). (La fel, învierea credincioşilor în Mesia nu este identică cu a Lui, ci asemănătoare, Rom. 6:5; Fil. 3:10,11.) Limba greacă a Noului Testament (cărţile „Legământului Înnoit”) nu face distincţie între pârga/reşit şi primele roade/bikurim, traducând printr-un singur cuvânt, aparche.

Roş Chodeş (ebr., Strong 7218 şi 2320): (semi-)sărbătoarea Lunii noi.

Ruach (ebr., Strong 7307): duh. Termenul grecesc oarecum echivalent este pneuma (gr., Strong 4151).

Ruach Elohim: Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2 etc.).

Ruach ha-Qodeş (ebr.): Duhul Sfânt.Rugăciunea de binecuvântare a darurilor: în contextul teologic ortodox, această

rugăciune se numeşte „epicleza euharistică”. Vezi teza de doctorat Epicleza euharistică, Nicolae I. Popoviciu, Nemira, Bucureşti, 2003.

SSacra Scriptura sui interpres (lat.): principiul hermeneutic care spune că Sfânta

Scriptură se interpretează pe sine însăşi.

Sarx (gr., Strong 4561): traducerea Dumitru Cornilescu, 1923, a utilizat sintagma „fire pământească”506. În limba greacă, acest concept are mai multe conotaţii. Denotaţia sa este aceea de „carne”, materia corporală, a oamenilor şi animalelor (I Cor. 15:39), sau chiar corpul uman (Gal. 2:20; II Cor. 10:3a; Fil 1:22).

Cu toate acestea, atunci când se întrebuinţează figura de stil denumită sinecdocă (vezi pe acest site şi Exegeză: figuri de stil), sarx vorbeşte despre omenitate, în sensul totalităţii lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, adică duh, suflet şi trup (Mat. 24:22; Io. 1:13; Rom. 3:20); ca sinecdocă, vorbeşte despre întreaga umanitate a lui Adonai Yeşua, în totalitatea a ceea ce este esenţial omenirii, adică duh, suflet şi trup (Io.

506 Însă, a se vedea şi nota de subsol de la Epistola către romani, 8:3.

195

1:14; I Tim. 3:16; Evr. 5:7; I Io. 4:2; II Io. 7); tot ca sinecdocă, sarx vizează persoana în integralitatea sa (Io. 6:51-57; II Cor. 7:5; Iac. 5:3).

Alte conotaţii ale termenului sarx sunt următoarele: elementul mai slab din natura umană (Mat. 26:41; Rom. 6:19; 8:3a); starea neregenerată a oamenilor ne-născuţi din nou, Rom. 7:5; 8:8,9; „sediul” păcatului în om (II Pet. 2:18; I Io. 2:16); elementul inferior, căzut, din credinciosul mesianic şi creştin (Gal. 3:3; 6:8); elementul inferior din orânduielile sau riturile religioase (Evr. 9:10); realizările materiale ale oamenilor (I Cor. 1:26; II Cor. 10:2,3b); circumstanţele (I Cor. 7:28) şi apectele exterioare ale vieţii (II Cor. 7:1; Ef.

6:5; Evr. 9:13); prin metonimie, aspectul exterior şi aparent, în contrast cu spiritul, aspectul

lăuntric şi real (Io. 6:63; II Cor. 5:16); relaţia naturală, de consanguinitate (I Cor. 10:18; Gal. 4:23), sau maritală

(Mat. 19:5).Practic, în cele mai multe ocurenţe (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3;

4:23,29; 5:13,16-26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18; Epistola către romani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi Efeseni, 2:3, precum şi I Petru 2:11 şi scrierile ioanine, Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâia epistolă a apostolului Ioan, 2:16), sarx se referă la natura căzută, adamică a omului, la firea pământească, păcătoasă.

S’miha (ebr.), cheirotoneo (gr., Strong 5500): a învesti/hirotoni. Punerea mâinilor (epithesis, Strong 1936) face parte din ceremonia învestirii, ca semn al identificării conducătorilor-slujitori cu candidaţii la ordinare sau hirotonie, dar actul în sine al punerii mâinilor se mai aplică şi în alte cazuri (identificare cu jertfa de pace în Levitic 3:2,8,13; 4:29,33; identificarea preoţilor cu jertfa pentru păcat, Lev. 4:4; 16:21; la rugăciunea pentru bolnavi etc.).

Seudat ha-Adon (ebr.): Cina Domnului. Acest sacrament pe care creştinii îl oficiază cu reverenţă îşi are bazele, de fapt, într-un obicei de nuntă iudaic, pe care-l redăm mai jos.

Obiceiul cerea ca tânărul care voia să se căsătorească să meargă acasă la viitoarea soţie (pe care, foarte probabil, n-o văzuse niciodată, aranjamentele erau făcute de o „peţitoare”, o femeie în vârstă din cadrul comunităţii). El mergea la tatăl fecioarei cu un mohar, „preţul miresei”, care arăta şi bunăstarea mirelui, dar şi cât de mult o „preţăluia” pe viitoarea mireasă. Tatăl miresei umplea două potire cu vin şi le punea pe masă, apoi o chema pe fiica-sa şi-i spunea despre cererea în căsătorie. Potenţialul mire bea potirul de vin şi apoi aştepta: dacă tânăra bea şi ea potirul ei, atunci însemna că a acceptat cererea în căsătorie.

Tânărul pleca şi începea să construiască un loc pentru mireasă, undeva în apropiere de casa tatălui său. El nu ştia când construcţia va fi gata, întrucât tatăl era acela care aviza construcţia şi, la un moment neştiut de fiul, îi spunea acestuia: „Odaia de nuntă este gata, te poţi duce să-ţi aduci mireasa.” După care fiul pleca împreună cu nuntaşii, şi pe drum prietenul mirelui (Io. 3:29; Mat. 25:6) striga: „Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” Îi ieşeau în întâmpinare fecioarele, prietenele miresei, care proiectau

196

lumina lămpaşelor şi a candelelelor pe faţa mirelui, pentru a-i evidenţia frumuseţea şi îmbrăcămintea bogată. Nuntaşii intrau în odaia ospăţului de nuntă şi se închideau uşile.

La Cina Domnului ne amintim de faptul că Duhul Sfânt ne peţeşte, îmbiindu-ne la căsătoria cu Mirele ceresc. Îl vedem pe Mire plătind mohar-ul, „preţul miresei”, pe care o preţuieşte atât de mult încât crede că pentru ea merită plătit preţul suprem, sângele Său, viaţa Lui. La Cină, mireasa Îl vede cum bea potirul, dar El bea un potir al suferinţelor. Ea, Biserica-mireasă, acceptă să bea paharul logodnei, preînchipuit de potirul cu rodul viţei băut la Cină. El pleacă să pregătească un loc (Io. 14:2,3) şi-l construieşte în palatele Sale cereşti şi nu ştie ceasul în care va reveni, dar îl ştie Tatăl (Mat. 24:36; Mc. 13:32; Fap. 1:7). Până la revenirea Mirelui, Mireasa trebuie să vegheze „cu sufletul la gură”, să se pregătească (Apoc. 19:7,8), iar comunitatea mesianică trebuie să îndrepte lumina (Mat. 25:1-13) spre frumuseţea Fiului care este în curs de a reveni.

ŞŞaloş regalim (ebr.): Cele trei pelerinaje, pe care bărbaţii şi băieţii evrei mai mari

de 13 ani erau obligaţi să le facă anual, „urcând” la Templul din Ierusalim pentru a duce daruri şi ofrande lui YHWH şi a I Se închina. În timpul acestor trei pelerinaje se celebrau câteva Praznice: Paştele şi Praznicul Azimilor; Praznicul Săptămânilor sau al Secerişului; şi Praznicul Colibelor, cu ziua finală, a opta, când se încheia anul liturgic evreiesc.

Şem (ebr., Strong 8034) ha-meforaş (ebr.): Numele hwhy (YHWH), care era inefabil, indicibil, adică de nepronunţat.

Ş’ma, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH echad, crezul de bază al Tanakh-ului şi al iudaismului se poate traduce în următoarele moduri: „Ascultă, Yisrael, YHWH-Dumnezeii noştri, YHWH este unul”; sau: „YHWH Dumnezeul nostru este un (singur) YHWH”; sau: „YHWH este Dumnezeul nostru, YHWH este unul” sau: „YHWH este Dumnezeul nostru, numai YHWH”.

Şemen (ebr., Strong 8081): untdelemn.

Ş’mita (ebr.): anul şabatic (Lev. 25:1-7).

Şenem asar (ebr., vezi Strong 8147): Cei doisprezece (profeţi mici).

Şiluş (ebr.): triadologie. Şiluş ha-yihud (ebr.): unitate întreită.

Şofar ha-gadol (ebr.): marele şofar. În Isaia 27:13: „trâmbiţa cea mare”, iar în Matei 24:31 „trâmbiţa răsunătoare”. Ele se sunau în Ziua Ispăşirii, Yom Kippur.

Şulkhan lekhem ha-panim (ebr.): masa cu pâinile pentru punerea înainte, Pâinile Feţei/Prezenţei, aflată în Ha-Qodeş, Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul.

197

TTaharat ha-mişpachah (ebr.): set de legi de puritate familială care cer separarea

soţului de soţia lui atunci când aceasta are ciclul menstrual.

Talmid (ebr.), mathetes (gr., Strong 3101): discipol, ucenic. Traducerea termenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa mai bună ar fi „discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine).

Tavnit (ebr.): configuraţie, tipar profetic.

Telos (gr., Strong 5056): sfârşit, scop, punct final. Uneori, telos înseamnă şi „ţintă” (dar nu în cadrul versetului Romani 10:4, cum greşit se susţine uneori).

T’şuvah (ebr.): întoarcere, în sensul de pocăinţă. Echivalentul său grecesc este metanoia (gr., Strong 3341), adică „schimbarea gândirii”, „răzgândire”. Cuvântul românesc „pocăinţă” provine din termenul slavon caianie, căinţă, remuşcare, şi intensivul „po-”, semnificând, deci, o căinţă profundă. Deci, suma acestor trei termeni înseamnă că pocăinţa este o căinţă intensă pentru păcat, o schimbare a gândirii vizavi de el, considerându-l, deci, o urâciune, o lepădare de el (Prov. 28:13) şi o întoarcere la Dumnezeu.

T’vilah (ebr.; baptisma, gr., Strong 908): botez.

Theologoumenon (gr.): convingere teologică proprie.

Torah (ebr.): Legea, Învăţătura, Instrucţiunile. Termenul grecesc nomos (Strong 3551) nu ocupă aceeaşi sferă semantică, ci înseamnă doar Lege.

Torat Moşe: Legea lui Moşe, expusă în cărţile Exod-Deuteronom. Acestea conţin Taryag miţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive.

ŢŢaddiq (ebr., Strong 6662): om drept/neprihănit, conform standardelor Legii

(Torah). Traducerea „drept” este preferabilă, întrucât sugerează mai pregnant caracterul juridic, făcând trimitere la Torah, Legea dumnezeiască, aceea care decide dreptatea sau nedreptatea individului uman. Se subînţelege relaţia existentă între YHWH-Judecătorul drept, Torah-Legea sa dreaptă şi omul care, deşi e păcătos, are nevoie să fie cumva considerat drept în faţa Tribunalului dumnezeiesc, să fie achitat, şi aceasta fără ca Judecătorul să devină nedrept. Modul în care acestei dileme i s-a putut da răspunsul final, ultim, i-a fost revelat unui doctor în Lege, rabbi Şaul (Rom. 1-3:31).

Ţaraat (ebr., Strong 6883): dermatoză, „lepră”. Echivalentul grecesc este lepra (Strong 3014).

198

Ţelem (ebr., Strong 6754), eikon (gr., Strong 1504): chip. Conform cărţilor Legământului Înnoit, omul este un chip al Chipului lui Dumnezeu, care este Yeşua Mesia.

VVidui (ebr.): spovedanie. Verbul grecesc corespunzător este exhomologeo (Strong

1843).

ZZeker (ebr., Strong 2143), anamnesis (gr., Strong 364): aducere aminte,

comemorare.

Zebakh şelamim (ebr., 2077 şi 8002): jertfa de mulţumire sau „de păci”.

YYareach (ebr., 3394): Luna, astrul selenar.

Y’rach (3391 sau chodeş, ebr., 2320): luna calendaristică.

Y’şua sau Yeşua: numele ebraic al Stăpânului şi Mântuitorului nostru, tradus în limba greacă prin Iesous, iar în limba română prin I(i)sus.

Yeşua ha-Maşiyach (ebr.) sau Iesous ho Christos (gr.): I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul.

Yeşuah (ebr., Strong 3444): mântuire. Echivalentul grecesc este soteria (Strong 4991).

Yobel (ebr., Strong 3104): jubileu, anul al cincizecilea, an de îndurare şi veselie.

Yochanan ha-Maţvil (ebr.): Ioan Botezătorul.

Yom ha-Bikurim (ebr., Strong 1061): Praznicul Primelor Roade, prescurtat Bikurim. Vezi şi Aparche (gr., Strong 536). Pe planul agricol, este ziua când se începea secerişul grâului. (Exod 34:26; Lev. 23:10-14; Num. 28:26-31.) Pe planul istoric evreiesc, este şi ziua când, tradiţional, Dumnezeu dăduse Torah lui Moşe pe Muntele Sinai (zeman mattan Torah). Pentru mesianici şi creştini, este ziua când se comemorează pogorârea Duhului Sfânt şi nu instituirea, ci mai degrabă începutul constituirii Comunităţii de credinţă în Yeşua Mesia.

Yom Kippur (ebr., Strong 3117 şi 3722a): Ziua Ispăşirii.

199

Yom teruah (ebr., Strong 8643): „Ziua răsunetului”, adică Sărbătoarea trâmbiţelor. (Vezi Lev. 23:23-25; Num. 29:1-6.) Această sărbătoare are o valenţă triplă: liturgică, administrativă şi tipologică

Din punctul de vedere liturgic, sărbătoarea inaugura o lună nouă, şi se sufla zgomotos din marele şofar (Psalmii, 81:3: „...la lună nouă...”; vezi şofar ha-gadol), se cântau Psalmii 47, 93 şi 96-99.(Studiază şi II Samuel 6-7, Psalmul 132 şi I Regi 8.)

Din punctul de vedere administrativ, atunci nu începea numai o lună nouă, ci şi un an nou: în Yisrael festivalul „mare” al întronării regilor avea loc în această zi. (Festivalul „mic” al întronării avea loc de Chag ha-Sukot.)

Valenţa tipologică: este foarte posibil ca Yeşua să revină pe Pământ şi să fie întronat vizibil într-o zi de Yom teruah.

Revelaţia dumnezeiască –Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry507

507 După Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1994-1996, trad. Agnes Dragomir.

200

1. Revelaţia este o activitate iniţiată de Dumnezeu, o comunicare liberă a lui Dumnezeu prin care El singur Îşi transformă intimitatea Sa personală într-o descoperire deliberată a realităţii Sale.

2. Revelaţia dumnezeiască este dată în folosul omului şi îi oferă acestuia o comuniune privilegiată cu Creatorul său în Împărăţia lui Dumnezeu.

3. Revelaţia dumnezeiască nu înlătură cu totul taina transcendentă a lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu-Revelatorul transcende propria Sa revelaţie.

4. Însuşi faptul că descoperirea este făcută de către singurul Dumnezeu viu asigură unitate comprehensivă a Revelaţiei dumnezeieşti.

5. Dumnezeu hotărăşte în mod exclusiv nu numai ca Revelaţia dumnezeiască să aibă loc, ci şi însăşi natura, conţinutul şi diversitatea sa.

6. Revelaţia lui Dumnezeu este eminamente personală atât în conţinut, cât şi în formă.7. Dumnezeu Se revelează pe Sine nu numai în mod universal, în istoria cosmosului şi a

naţiunilor, cât şi în mod răscumpărător, în această istorie externă, în acţiuni mântuitoare unice.

8. Punctul culminant al revelaţiei speciale a lui Dumnezeu este Iisus din Nazareth, incarnarea personală a lui Dumnezeu în trup; în Iisus Hristos, sursa şi conţinutul revelaţiei converg şi coincid.

9. Agentul mediator în întreaga Revelaţia dumnezeiască este Logosul Etern: preexistent, incarnat şi acum slăvit.

10. Revelaţia lui Dumnezeu este o comunicare raţională transmisă prin idei inteligibile şi prin cuvinte cu înţeles, adică într-o formă conceptual-verbală.

11. Biblia este rezervorul şi conducta adevărului dumnezeiesc.12. Duhul Sfânt supraveghează comunicarea Revelaţiei dumnezeieşti, în primul rând prin

inspirarea scrierilor profetic-apostolice şi în al doilea rând prin iluminarea şi interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu oferit scriptural.

13. Ca dătător al vieţii spirituale, Duhul Sfânt îi face pe oameni în stare să-şi însuşească Revelaţia dumnezeiască într-un mod mântuitor şi, prin aceasta, atestă puterea răscumpărătoare a adevărului revelat al lui Dumnezeu în experienţa personală a păcătoşilor născuţi din nou.

14. Biserica aproximează Împărăţia lui Dumnezeu în miniatură; ca atare, ea trebuie să oglindească pentru fiecare generaţie succesivă puterea şi bucuria realităţilor însuşite ale Revelaţiei dumnezeieşti.

15. Dumnezeul care Se auto-manifestă Îşi va dezvălui slava într-o revelaţie supremă a puterii şi a judecăţii; în această descoperire care va avea loc la consumarea veacurilor, Dumnezeu va instaura dreptatea şi justiţia, va supune şi va subordona în cele din urmă răul şi va aduce la existenţă un Cer nou şi un Pământ nou.

Declaraţia de la Chicagocu privire la ineranţa biblică508

508 După http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt

201

Expunere şi fundal

„Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică” a fost elaborată la un summit internaţional de lideri evanghelici, care a avut loc la Hyatt Regency O'Hare din Chicago, în toamna anului 1978. Acest congres a fost sponsorizat de Consiliul Internaţional pentru Ineranţa Biblică. „Declaraţia Chicago” a fost semnat de aproape 300 de oameni de ştiinţă evanghelici, inclusiv James Boice, Norman L. Geisler, John Gerstner, Carl F. H. Henry, Kenneth Kantzer, Harold Lindsell, John Warwick Montgomery, Roger Nicole, J. I. Packer, Robert Preus, Earl Radmacher, Francis Schaeffer, R. C. Sproul şi John Wenham.

CIIB s-a destrămat în 1988, după ce a publicat trei declaraţii majore: una despre ineranţa biblică, în 1978, una despre hermeneutica biblică, în 1982, şi una despre aplicaţiile biblice, în 1986. Următorul text, care conţine o „Prefaţă” elaborată de către comisia proiectului CIIB, o „Declaraţie rezumativă”, „Articole de afirmare şi negare”, şi o „Expunere” auxiliară, a fost publicat in toto de Carl F. H. Henry în God, Revelation and Authority, vol. 4 (Waco, Tx.: Word Books, 1979), la pp. 211-219. Cele nouăsprezece „Articole de afirmare şi negare”, împreună cu o scurtă introducere, apar şi în cartea A General Introduction to the Bible, de Norman L. Geisler and William E. Nix (Chicago: Moody Press, rev. 1986), la pp. 181-185. Un comentariu oficial asupra acestor articole a fost scris de R. C. Sproul în Explaining Inerrancy: A Commentary (Oakland, Calif.: ICBI, 1980), iar Norman Geisler a editat cuvântările majore de la conferinţa din 1978 în lucrarea Inerrancy (Grand Rapids: Zondervan, 1980).O clarificare a unei părţi a limbajului folosit în această Declaraţie se poate găsi în Chicago Statement on Biblical Hermeneutics din 1982.Declaraţia de la Chicagocu privire la ineranţa biblicăPrefaţăAutoritatea Scripturii este o problemă de bază a Bisericii creştine din veacul acesta şi din fiecare veac. Cei care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor sunt chemaţi să dovedească realitatea uceniciei lor prin ascultarea cu umilinţă şi fidelitate de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. A te abate de la Scriptură în credinţă sau conduită este o lipsă de loialitate faţă de Stăpânul nostru. Recunoaşterea întregului adevăr şi a totalei veridicităţi ale Sfintelor Scripturi este esenţială pentru o înţelegere deplină şi o mărturisire adecvate a autorităţii sale.Următoarea Declaraţie afirmă din nou această ineranţă a Scripturii, clarificând modul nostru de a o înţelege şi avertizând împotriva negării sale. Suntem convinşi că a nega ineranţa Scripturii înseamnă a respinge mărturia lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt şi a refuza supunerea faţă de însuşi Cuvântul lui Dumnezeu care caracterizează adevărata credinţă creştină. Noi considerăm că avem datoria oportună de a face această Declaraţie în faţa îndepărtărilor curente de la adevărul ineranţei prezent printre confarţii noştri creştini şi a înţelegerilor greşite cu privire la această doctrină în marea parte a lumii.Această Declaraţie cuprinde trei părţi: o Declaraţie rezumativă, Articolele de afirmare şi negare, şi o Expunere auxiliară. Declaraţia a fost elaborată în decursul unei consultări de trei zile în Chicago. Cei care au semnat Declaraţia rezumativă şi Articolele doresc să-şi afirme convingerea lor cu privire la ineranţa Scripturii şi să se încurajeze şi să se îndemne unii pe alţii şi pe toţi creştini la o înţelegere şi o apreciere crescândă a acestei doctrine. Noi recunoaştem limitele unui

202

document elaborat în cadrul unei conferinţe intense şi scurte, şi nu propunem ca acestei Declaraţii să i se acorde greutatea unui Crez. Cu toate acestea, noi ne bucurăm de aprofundarea convingerilor proprii, prin discuţiile pe care le-am avut împreună şi ne rugăm ca Declaraţia pe care am semnat-o să fie folosită spre slava Dumnezeului nostru spre o nouă reformă a Bisericii în credinţa, viaţa şi misiunea sa.Prezentăm această Declaraţie nu într-un spirit de dispută, ci de smerenie şi dragoste, pe care, prin harul lui Dumnezeu, intenţionăm să-l menţinem în orice dialog viitor care va rezulta din cele afirmate de noi. Recunoaştem cu bucurie că mulţi dintre cei care neagă ineranţa Scripturii nu se manifestă consecinţele acestui refuz în restul credinţei şi conduitei lor, şi suntem conştienţi că noi, cei care mărturisim această doctrină adesea o negăm în viaţă prin faptul că nu izbutim să aducem gândurile şi faptele noastre, tradiţiile şi obiceiurile noastre, la supunerea adevărată faţă de Cuvântul dumnezeiesc.Noi aşteptăm un răspuns la această Declaraţie din partea oricui care identifică vreun motiv pe baza căruia poate să-i aducă amendamente privitoare la Scriptură prin însăşi lumina Scripturii, sub a cărui autoritate infailibilă ne plasăm actualul discurs. Nu pretindem nici o infailibilitate personală pentru mărturia pe care o depunem, şi vom fi recunoscători pentru orice ajutor care ne face în stare să întărim acest testimoniu despre Cuvântul lui Dumnezeu.Comitetul redacţional.Declaraţie rezumativă1. Dumnezeu, care este El Însuşi Adevărul şi vorbeşte numai adevărul, a

inspirat Sfânta Scriptură pentru ca prin ea să Se reveleze pe Sine omenirii pierdute prin Iisus Hristos ca şi Creator şi Domn, Răscumpărător şi Judecător. Sfânta Scriptură este mărturia lui Dumnezeu despre Sine Însuşi.2. Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, scrisă de oameni pregătiţi şi supravegeheaţi de Duhul Sfânt, are autoritate dumnezeiască infailibilă în toate subiectele pe care le abordează: ea trebuie crezută ca învăţătură a lui Dumnezeu în tot ceea ce afirmă; trebuie ascultată ca poruncă a lui Dumnezeu în tot ceea ce cere; îmbrăţişată ca obligaţie din partea lui Dumnezeu în tot ceea ce promite.3. Duhul Sfânt, Autorul dumnezeiesc al Scripturii, ne-o autentifică mărturisind-o înlăuntrul nostru şi ne deschide mintea noastră pentru a-i înţelege sensul său.4. Fiind dată de Dumnezeu în întregime şi verbal, Scriptura nu are erori sau greşeală în niciuna din învăţăturile sale, nici în ceea ce afirmă despre acţiunile lui Dumnezeu în creaţie, despre evenimentele din istoria lumii, şi despre propriile sale origini literare din Dumnezeu, şi cu atât mai puţin în mărturia sa despre harul mântuitor al lui Dumnezeu în vieţile indivizilor.5. Autoritatea Scripturii este inevitabil subminată în cazul în care această ineranţă dumnezeiască este, în vreun fel, limitată sau desconsiderată, sau relaţionată la o concepţie despre adevăr contrară adevărului Bibliei; şi asemenea lipsuri provoacă pagube serioase atât indivizilor cât şi Bisericii.Articole de afirmare şi negareArticolul I.NOI AFIRMĂM că Sfintele

Scripturi trebuie să fie primite ca şi Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu.NOI NEGĂM faptul că Scripturile îşi primesc autoritatea din partea Bisericii, a tradiţiei sau a oricărei alte surse omeneşti.Articolul II.NOI AFIRMĂM că Scripturile sunt norma scrisă supremă prin care Dumnezeu obligă conştiinţa, şi că autoritatea Bisericii este subordonată autorităţii Scripturii. NOI NEGĂM că crezurile Bisericii, consilii, sau declaraţiile au autoritate mai mare sau egală cu autoritatea Bibliei.Articolul III.NOI AFIRMĂM că Cuvântul scris este totalmente revelaţia dată de

203

Dumnezeu în întregime. NOI NEGĂM că Biblia este doar un martor despre revelaţie, sau devine revelaţie numai în întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu, sau că validitatea sa depinde de răspunsurile oamenilor.Articolul IV.NOI AFIRMĂM că Dumnezeu care a făcut omenirea în imaginea Sa a folosit limba ca mijloc de revelaţie.NOI NEGĂM că limbajul uman este atât de limitat de statutul nostru de creaturi încât este inadecvat ca mijloc de revelaţie dumnezeiască. De asemenea, noi negăm că pângărirea sau coruperea culturii umane şi a limbii prin păcat a dejucat lucrarea lui Dumnezeu de inspiraţie.Articolul V.NOI AFIRMĂM că revelaţia lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură a fost progresivă. NOI NEGĂM că revelaţiile mai târzii, care pot împlini revelaţii mai timpurii, le-ar corecta sau le-ar contrazice pe acestea. De-asemenea, noi negăm faptul că de la încheierea scrierilor Noului Testament ar fi fost dată vreo revelaţie normativă.Articolul VI.NOI AFIRMĂM că toată Scriptura, atât în întregul său cât şi în toate părţile sale, până la chiar cuvintele originale, au fost date prin inspiraţie dumnezeiască. NOI NEGĂM faptul că se poate spune despre Scriptură că este inspirată în întregime, dar nu şi în părţile sale, sau în unele părţi, dar nu în întregime.Articolul VII.NOI AFIRMĂM că inspiraţia a fost lucrarea în care Dumnezeu prin Duhul Său, prin intermediul scriitorilor umani, ne-a dat Cuvântul Său. Originea Scripturii este dumnezeiască. În cea mai mare parte a sa, modul de inspiraţie dumnezeiască rămâne pentru noi o taină.NOI NEGĂM că inspiraţia poate fi redusă la o perspicacitate umană, sau la orice fel de stări elevate de conştienţă.Articolul VIII.NOI AFIRMĂM că în lucrarea Sa de inspiraţie, Dumnezeu a utilizat personalităţile şi stilurile literare distincte ale scriitorilor pe care El îi alesese şi îi pregătise. NOI NEGĂM că Dumnezeu, în procesul determinării acestor scriitori de a folosi chiar cuvintele pe care El le-a ales, a anihilat personalităţile lor.Articolul IX.NOI AFIRMĂM că inspiraţia, deşi nu conferă omniscienţa, garantează enunţuri adevărat şi demne de încredere cu privire la toate subiectele cu privire la care autorii biblici au fost mânaţi să vorbească şi să scrie. NOI NEGĂM că finitudinea sau statutul de oameni născuţi în păcat al acestor scriitori, prin necesitate sau în alt mod, a introdus distorsiuni sau falsitate în Cuvântul lui Dumnezeu.Articolul X.NOI AFIRMĂM că inspiraţia, strict vorbind, se aplică numai la textele autografe ale Scripturii, care, în providenţa lui Dumnezeu, pot fi stabilite cu mare precizie pe baza manuscriselor disponibile. Noi mai afirmăm că traducerile şi copiile Scripturii sunt Cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care ele reprezintă fidel originalului. NOI NEGĂM faptul că orice element esenţial al credinţei creştine este afectată de absenţa textelor autografe. Noi negăm şi faptul că această absenţă face ca ineranţa biblică să fie invalidă sau irelevantă.Articolul XI.NOI AFIRMĂM că Scriptura, fiind dată prin inspiraţie divină, este infailibilă, astfel încât, departe de a ne induce în eroare, ea este adevărată şi demnă de încredere în toate subiectele pe care le abordează.NOI NEGĂM că este posibil ca Biblia să fie în acelaşi timp şi infailibil şi eronată în afirmaţiile sale. Infailibilitatea şi ineranţa pot fi distinse, dar nu separate.Articolul XII.NOI AFIRMĂM că Scriptura în întregul său este infailibilă, neconţinând nici o falsitate, înşelăciune sau minciună.NOI NEGĂM că infailibilitatea şi ineranţa biblică sunt limitate la temele spirituale, religioase sau cele de răscumpărare, excluzând afirmaţiile din domeniile istoriei şi ştiinţei. Noi negăm şi faptul că ipoteze ştiinţifice despre istoria Pământului pot fi utilizate în mod corect pentru a răstălmăci învăţătura Scripturii cu privire la Creaţie şi Potop.Articolul XIII.NOI AFIRMĂM

204

corectitudinea folosirii ineranţei ca un termen teologic cu referire la veridicitatea deplină a Scripturii.NOI NEGĂM că este adecvată evaluarea Scripturii în conformitate cu standardele de adevăr şi de eroare, care sunt străine de uzajul sau scopul său. Noi mai negăm şi faptul că ineranţa este infirmată de fenomene biblice, cum ar fi lipsa preciziei tehnice moderne, nereguli de gramatică sau de ortografie, descrieri de observare a naturii, de rapoarte mincinoase, de utilizarea hiperbolelor şi a numerelor rotunjite, de aranjarea tematică a materialului, de selectare de variante ale materialului în relatări paralele, sau de utilizarea de citate libere.Articolul XIV.NOI AFIRMĂM unitatea şi consecvenţa internă a Scripturii. NOI NEGĂM că presupusele erori şi discrepanţe care nu au fost încă soluţionate viciază afirmaţiile despre adevăr ale Bibliei.Articolul XV.NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei se fundamentează pe învăţătura Bibliei cu privire la inspiraţie.NOI NEGĂM că învăţătura lui Iisus despre Scriptură poate fi respinsă făcându-se apel la acomodarea culturală sau la orice limitare naturală a umanităţii Sale.Articolul XVI.NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei a fost parte integrantă a credinţei Bisericii de-a lungul istoriei sale.NOI NEGĂM că ineranţa este o doctrină inventat de protestantismul scolastic, sau este o poziţie reacţionară postulată ca răspuns la critica superioară negativă.Articolul XVII.NOI AFIRMĂM că Duhul Sfânt depune mărturie în favoarea Scripturilor, asigurând credincioşii de adevărul Cuvântului scris al lui Dumnezeu.NOI NEGĂM faptul că această mărturie a Duhului Sfânt funcţionează izolat de Scriptură sau împotriva acesteia.Articolul XVIII.NOI AFIRMĂM că textul Scripturii trebuie să fie interpretat prin intermediul exegezei istorico-gramaticală, ţinând cont de formele sale literare şi de procedeele sale stilistice, şi că Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura.NOI NEGĂM legitimitatea oricărei tratări a textului sau identificarea surselor situate la baza acestuia care duce la relativizarea, dezistoricizarea sau discreditarea învăţăturii sale, sau la respingerea pretenţiilor sale privitoare la paternitate.Articolul XIX.NOI AFIRMĂM că o mărturisire a autorităţii depline, a infailibilităţii şi ineranţei Scripturii este vitală pentru o înţelegere corectă a întregii credinţe creştine. Noi afirmăm în continuare că o asemenea mărturisire ar trebui să conducă la o conformare sporită faţă de chipul lui Hristos.NOI NEGĂM faptul că astfel de mărturisire este necesară pentru mântuire. Cu toate acestea, negăm şi faptul că o atare ineranţă poate fi respinsă fără consecinţe grave, atât pentru individ cât şi pentru Biserică.ExpunereÎnţelegerea pe care o avem

asupra doctrinei ineranţei trebuie să fie stabilită în contextul mai larg al învăţăturilor Scripturii cu privire la sine. Această expunere prezintă relatarea unei schiţe de doctrină din care sunt extrase Declaraţia rezumativă şi Articolele noastre.Creaţie, revelaţie şi inspiraţieDumnezeu Triunul, care a format toate lucrurile prin enunţurile Sale creatoare şi guvernează toate lucrurile prin Cuvântul hotărârii Sale, a făcut omenirea după propriul Său chip pentru o viaţă de comuniune cu Sine, după modelul de comuniune veşnică de comunicare iubitoare din cadrul Dumnezeirii. În calitate de purtător de chip al lui Dumnezeu, omul urma să audă Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui şi să răspundă cu bucuria ascultării adoratoare. Ca o revelaţie superioară revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul ordinii create şi a succesiunii de evenimente în cadrul acesteia, fiinţele umane de la Adam încoace au primit de la Dumnezeu mesaje verbale, fie direct, aşa cum este menţionat în Scriptură, fie indirect, ca parte a Scripturii sau

205

întregul său.Când Adam a căzut în păcat, Creatorul nu a abandonat omenirea judecăţii finale, ci a promis mântuirea Sa şi a început să Se reveleze ca Răscumpărător într-o succesiune de evenimente istorice centrate pe familia lui Avraam şi culminând în viaţa, moartea, învierea şi slujirea cerească actuală a lui Iisus Hristos, şi a promis întoarcea Acestuia. În acest cadru, din când în când, Dumnezeu a rostit fiinţelor umane păcătoase cuvinte specifice de judecată şi de milă, a făcut promisiuni şi a dat porunci, pentru a le atrage într-o relaţie de legământ de angajamente reciproce între El şi ele, în care El le binecuvântează cu daruri de har şi de ele Îl binecuvânteze răspunzându-I prin adoraţie. Moise, pe care Dumnezeu l-a folosit ca mijlocitor pentru a duce cuvintele Sale la poporul Lui, în timpul Exodului, stă în capul unui lung şir de profeţi în ale căror guri şi scrieri Dumnezeu a pus cuvintele Lui pentru izbăvirea Israelului. Scopul lui Dumnezeu în această succesiune de mesaje a fost acela de a-Şi păstra legământul Lui, făcând poporul Său să-I cunoască Numele Lui, adică natura Sa, şi voia Lui atât ca precept cât şi ca scop în prezent şi pentru viitor. Această linie de purtători de cuvânt profetic de la Dumnezeu s-a desăvârşit în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care a fost El Însuşi un profet, mai mult decât un profet, şi nu mai puţin, şi în apostolii şi profeţii din prima generaţie creştină. Când mesajul culminant şi final al lui Dumnezeu, cuvântul Său dat lumii cu privire la Iisus Hristos, a fost rostit şi elucidat de către cei care formau cercul apostolic, succesiunea mesajelor revelate a încetat. Din acel moment, Biserica urma să trăiască şi să-L cunoască pe Dumnezeu pe baza a ceea ce El spusese deja, şi spusese pentru totdeauna.La Sinai, Dumnezeu a scris termenii legământului Său pe table de piatră, ca mărturie durabilă şi accesibilă, şi pe întreaga perioadă de revelaţie profetică şi apostolică El a determinat oamenii să scrie mesajele date lor şi prin intermediul lor, împreună cu consemnări festive ale relaţiilor Sale cu poporul Lui, la care se adaugă reflecţii morale asupra vieţii de legământ şi forme de laudă şi rugăciune pentru îndurarea oferită în cadrul legământului. Realitatea teologică a inspiraţiei în producţia documentelor biblice corespunde cu cea a profeţiilor rostite: deşi personalităţile scriitorilor omeneşti au fost exprimate în ceea ce au scris, cuvintele erau constituite în mod dumnezeisc. Astfel, ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu; autoritatea ei este autoritatea Lui, pentru că El este Autorul ei ultim, dând-o prin mintea şi cuvintele de oameni aleşi şi pregătiţi care, cu libertate şi credincioşie „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (I Petru 1:21). Sfânta Scriptură trebuie să fie recunoscută ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu în virtutea originii sale dumnezeieşti.Autoritatea: Hristos şi BibliaIisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Cuvântul întrupat, Profetul, Preotul şi Regele nostru, este Mijlocitorul suprem al comunicării lui Dumnezeu cu omul, după cum este şi toate darurile harului lui Dumnezeu. Revelaţia pe care a dat-o a fost mai mult decât verbală; El L-a revelat pe Tatăl, de asemenea, prin prezenţa Lui şi faptele Sale,. Cu toate acestea, cuvintele Sale au fost extrem de importante; întrucât El era Dumnezeu, El a vorbit de la Tatăl, şi cuvintele Lui îi vor judeca pe toţi oamenii în ziua finală.În calitatea Sa de Mesia profeţit, Iisus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament privea în viitor spre El; Noul Testament priveşte înapoi la prima Sa venire şi înainte la a doua Sa venire. Scriptura canonică este martorul inspirat de Dumnezeu şi, prin urmare, normativ, cu privire la Hristos. Prin urmare, nu este acceptabilă nici o hermeneutică în care punctul focal nu este Hristos. Sfânta Scriptură trebuie să fie tratată în conformitate cu esenţa sa, aceea de mărturie a Tatălui cu privire la Fiul întrupat.Se pare că în timpul

206

lui Iisus canonul Vechiului Testament fusese deja stabilit. De-asemenea, acum canonul Noului Testament este închis, în măsura în care nu poate fi adusă nici o nouă mărturie apostolică pentru Hristosul istoric. Până revine Hristos, nu se va da nici o nouă revelaţie, ca fiind distinctă de înţelegerea dată de Duhul privitoare la revelaţia existentă deja. Canonul a fost creat, în principiu, prin inspiraţia dumnezeiască. Partea Bisericii a fost aceea de a discerne canonul pe care-l crease Dumnezeu, nu aceea de a născoci unul propriu.Termenul canon, care semnifică o regulă sau standard, este un indicator spre autoritate, ceea ce înseamnă dreptul de a conduce şi de a controla. Autoritatea în creştinism Îi aparţine lui Dumnezeu în revelaţia Lui, ceea ce înseamnă, pe de o parte, Iisus Hristos, Cuvântul viu şi, pe de altă parte, Sfânta Scriptură, Cuvântul scris. Dar autoritatea lui Hristos şi cea a Scripturii sunt una. În calitate de Profet al nostru, Hristos a mărturisit că Scriptura nu poate fi desfiinţată. În calitate de Marele nostru Preot şi Rege, El Şi-a dedicat viaţa Sa pământească împlinirii Legii şi a Profeţilor, chiar murind în ascultare de cuvintele profeţiei mesianice. Astfel, după cum a văzut Scriptura ca atestându-L pe El şi autoritatea Sa, tot aşa, prin propria Sa supunere El a atestat autoritatea acesteia. După cum El S-a plecat în faţa învăţăturii date de Tatăl în Biblia Sa (Vechiul Testament pe care-l avem), tot aşa cere să facă şi urmaşii Lui, însă, totuşi, nu izolaţi de mărturia apostolică cu privire la El pe care El S-a angajat s-o dea ca inspiraţie prin darul Duhului Sfânt, ci în relaţie cu ea. Deci, creştinii se arată slujitori credincioşi Domnului lor plecându-se în faţa la instrucţiunea divină dată în scrierile profetice şi apostolice, care împreună formează Biblia noastră.Autentificându-şi autoritatea reciproc, Hristos şi Sfânta Scriptură fuzioneazǎ într-un singur izvor de autoritate. Hristosul interpretat biblic şi Biblia centrată pe Hristos şi proclamându-L pe El sunt, din acest punct de vedere, una. În ceea ce priveşte faptul inspiraţiei, deducem că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu, astfel încât, din relaţia revelată dintre Iisus Hristos şi Scriptură, putem declara la fel de bine că ceea ce spune Scriptura, spune Hristos.Infailibilitate, ineranţă, interpretareSfânta Scriptură, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care-L mărturiseşte cu autoritate pe Iisus Hristos, poate fi denumită pe drept cuvânt infailibilă şi inerantă. Aceşti termeni negativi au o valoare deosebită, pentru că ei salvgardează în mod explicit adevăruri pozitive cruciale.lnfailibil înseamnă calitatea faptului că nici nu induci, nici nu eşti indus în eroare şi, astfel, salvgardează în termeni categorici adevărul că Sfânta Scriptură este o regulă şi o călăuză demnă de încredere, sigură şi certă în toate subiectele.În mod similar, inerant înseamnă calitatea de a nu conţine nici o falsitate sau greşeală şi, astfel, salvgardează adevărul că Sfânta Scriptură este în întregime adevărată şi demnă de încredere în toate afirmaţiile sale.Noi afirmăm că Scriptura canonică ar trebui să fie întotdeauna interpretată pe baza faptului că ea este infailibilă şi inerantă. Cu toate acestea, în procesul de stabilire a ceea afirmă în fiecare pasaj scriitorul învăţat de Dumnezeu, trebuie să acordăm cea mai mare atenţie pretenţiilor sale şi caracterului său de produs omenesc. În procesul de inspiraţie, Dumnezeu a folosit cultura şi convenţiile de mediu în care se afla scriitorul Său, un mediu pe care Dumnezeu îl controlează în providenţa Sa suverană; ar fi o răstălmăcire să ne imaginăm altfel.Deci, istoria trebuie să fie tratate ca istorie, poezia ca poezie, hiperbola şi metafora ca hiperbolă şi metaforă, generalizarea şi aproximarea conform trăsăturilor lor, şi aşa mai departe. Trebuie observate şi diferenţele dintre convenţiile literare din timpurile biblice şi timpul nostru, întrucât, de exemplu, naraţiunea non-cronologic şi citatele imprecise

207

erau convenţionale şi acceptabile şi nu încălcau aşteptările din acele zile, iar noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri ca greşeli atunci când le vom găsi la scriitorii Bibliei. Atunci când nu se viza şi nici nu era aşteptată precizia totală de un anume tip, nu este nici o eroare să nu o fi atins. Scriptura este inerantă nu în sensul de a fi absolut precis pe baza standardelor moderne, ci în sensul de a lua drept bune afirmaţiile sale şi de a atinge acea măsură de adevăr pe care-l vizau autorii săi.Veridicitatea Scripturii nu este negată prin apariţia în ea a unor nereguli de gramatică sau de ortografie, de descrieri naturale fenomenale, de rapoarte conţinând afirmaţii mincinoase (de exemplu, minciunile lui Satan), sau discrepanţe aparente între un pasaj si altul. Nu este corect a stabili aşa-numitele „fenomene” (fapte neobişnuite) ale Scripturii împotriva învăţăturii Scripturii cu privire la ea însăşi. Neconcordanţele aparent nu ar trebui să fie ignorate. Soluţionarea lor, în cazul în care acest lucru poate fi realizat convingător, va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în care în prezent nu există o soluţie convingătoare, Îl vom onora în mod semnificativ pe Dumnezeu, încrezându-ne în garanţia pe care ne-o dă, aceea că Cuvântul Lui este adevărat, în ciuda acestor aparenţe, şi menţinându-ne încrederea noastră că într-o zi ele vor fi văzute că au fost iluzii.În măsura în care toată Scriptura este produs de o singură gândire dumnezeiască, interpretarea trebuie să rămână în limitele analogiei Scripturii şi să evite ipoteze care ar putea corecta un pasaj biblic prin altul, fie în numele revelaţiei progresive, fie în numele unei iluminări imperfecte a minţii scriitorului inspirat.Desi Sfanta Scriptura este nicăieri constrânsă de cultură, în sensul că învăţăturii sale îi lipseşte valabilitatea universală, ea este, uneori, condiţionată cultural de cutume şi punctele de vedere convenţionale ale unei anumite perioade, astfel încât aplicarea principiilor sale astăzi solicită un alt fel de acţiune.Scepticism şi criticismDe la Renaştere încoace, şi mai ales de la Iluminism încoace, au fost dezvoltate concepţii despre lume şi viaţă care implică scepticism cu privire la principiile creştine de bază. O asemenea concepţie este agnosticismul, care neagă că Dumnezeu este cognoscibil; raţionalismul, care neagă că El este de neînţeles; idealismul, care neagă că El este transcendent; şi existenţialismul care neagă raţionalitatea în relaţiile Sale cu noi. Când aceste principii ne-biblice şi anti-biblice se infiltrează în teologiile oamenilor la [un] nivel presupoziţional, aşa cum se întâmplă astăzi în mod frecvent, interpretarea fidelă a Sfintei Scripturi devine imposibilă.Transmitere şi traducereÎntrucât Dumnezeu n-a promis niciunde o transmitere inerantă a Scripturii, este necesar să afirmăm că numai textele autografe ale documentelor originale au fost inspirate şi avem nevoie să păstrăm critica textuală ca un mijloc de a detecta orice erori care poate s-au strecurat în text în cursul transmiterii sale. Verdictul acestei ştiinţe, însă, este faptul că în ebraică şi textul grec apar uimitor de bine conservate, astfel că suntem pe deplin justificaţi a afirma, împreună cu Confesiunea Westminster, o providenţă singulară a lui Dumnezeu în acest domeniu şi în a declara că autoritatea a Scripturii este în nici un fel pusă în pericol de faptul că copiile pe care le avem nu sunt în întregime lipsite de erori. În mod similar, nici o traducere este sau nu poate fi perfectă, şi toate traducerile sunt un pas suplimentar mai departe de autographa. Cu toate acestea, verdictul ştiinţei lingvistice este acela că creştinii de limbă engleză, cel puţin, sunt extrem de bine serviţi în aceste zile cu o serie de traduceri excelente şi au nici un motiv pentru a ezita să conchidă că Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu este la îndemâna lor. Într-adevăr, având în vedere repetarea frecventă în Scriptură a problemelor principale de care se ocupă şi, de asemenea,

208

mărturia constantă a Duhului Sfânt cu privire la Cuvânt şi prin el, Cuvântul, nici o traducere serioasă ale Sfintelor Scripturi nu va distruge sensul său astfel încât să fie în imposibilitatea de a face sale cititor înţelept în vederea mântuirii prin credinţa în Hristos Iisus (II Tim. 3:15).Ineranţă şi autoritateÎn afirmaţia pe care o facem cu privire la autoritatea Scripturii ca deţinând adevărul total, noi stăm în mod conştient împreună cu Hristos şi cu apostolii Săi, într-adevăr cu toată Biblia şi cu curentul principal al istoriei Bisericii din primele zile până de curând. Suntem preocupaţi de modul evident necugetat, neglijent şi nepăsător în care atât de mulţi în zilele noastre au renunţat la o credinţă cu implicaţii atât de măreţe. Suntem conştienţi şi de faptul că o confuzie mare şi gravă rezultă şi din încetarea de a menţine adevărul total al Bibliei a cărei autoritate unii credincioşi mărturisesc că ar recunoaşte-o. Rezultatul acestei acţiuni este acela că Biblia pe care a dat-o Dumnezeu îşi pierde autoritatea sa, şi ceea ce dobândeşte autoritate în locul ei este o Biblie cu conţinut redus în conformitate cu cerintele raţionamentelor critice ale oamenilor şi, în principiu, reductibilă şi mai mult, o dată ce deja a fost redusă o dată. În esenţă, aceasta înseamnă că acum autoritatea este deţinută de raţiunea independentă, în contrast cu învăţătura biblică.În cazul în care acest lucru nu este văzut şi dacă, pentru moment, doctrinele de bază evanghelice sunt încă păstrate, persoanele care neagă adevărul deplin al Scripturii pot pretinde o identitate evanghelică, în timp ce, metodologic, ei s-au îndepărtat de principiul evanghelic de cunoaştere ajungând la un subiectivism instabil, şi le va fi greu să nu continue rătăcirea. Noi afirmăm că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu. Fie ca El să fie slăvit. Amen şi Amen.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: BIBLII:Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. D. Cornilescu, 1923.Biblia cu explicaţii, Daniel Brânzei.Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.The MacArthur Study Bible, John F. McArthur (ed.), New King James Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997.ARTICOLE:Bria, Ion, pr. prof. dr., articolele „Dumnezeu-Dumnezeire”, „Tradiţia”, „Treime – Trinitate”, în Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.Davis, Cos, articolul „Education in Bible Times”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991. Ellis, E.E., articolul „Pavel”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, articolele „Hypostasis, Unire ipostatică”, „Kenosis”, în Dicţionar de termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac.Ică, Ioan I., pr. prof. dr., articolul „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, în http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.htmlLanga, Tertulian, articolul „Tradiţia”, în Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.Manley, G.T. şi Bruce, F. F., articolul „Dumnezeu, Numele lui”, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Martin, R.P., articolul „Crez”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Payne, D.F., articolul „Educaţia”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Reiling J., articolul „Confessions and Credos”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee,

209

USA, 1991. Songer, Harold S., articolul „Romans, Book of”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991. Stamps, Donald C., articolele „Epistola către romani”, „Epistola către evrei”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), edit. Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.Stone, Nathan, articolul „The Names of God”, în http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdfWarfield, Benjamin B., articolul “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=GodArticolul „Education”, în Ronald F. Youngblood (ed. gen.), New Illustrated Bible Dictionary, Thomas Nelson Publishers, USA,1995.Articolele „Omiletică”, „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.Warfield, Benjamin B., articolul “Trinity”, în James Orr (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930.DICŢIONARE:Bria, Ion, pr. prof. dr., Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, Dicţionar de termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac.Langa, Tertulian, Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Dacia, Cluj-Napoca, 1997.Vine, William E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966.*** Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.*** Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.*** Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.*** New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA,1995.*** The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930.*** The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977.MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ ŞI CATEHISME:Catehismul presbiterian, text prescurtat, Biserica Prezbiteriană din România, Bucureşti, 2001, trad. L. Novac. Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563.Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689.Confesiunea belgiană – Canoanele de la Dordrecht, 1561, revizuite în 1619, edit. Stephanus, Bucureşti, 1997, trad. C. Moisa.„Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” ale Bisericii adventiste de ziua a şaptea.CĂRŢI:Lucrări de teologie sistematică:Berkhof, Louis, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988.Erickson, Millard J., Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006.Grudem, Wayne, Teologie sistematică, edit. Făclia şi Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. D. Moga. McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.roRyrie, Charles C., Teologie elementară, edit. Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma.Simmons, Thomas Paul, A Systematic Study of Bible Doctrine. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.Thiessen, Henry C., Prelegeri de teologie sistematică, publicată de Societatea Misionară Română. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei, nici numele traducătorului. Literatură generală: Agus, A.B., Evoluţia gândirii evreieşti, edit. Hasefer, Bucureşti, 1998, trad.

210

A. şi M. Boiangiu.Alecsandri, Vasile, „Unor critici”, în Ostaşii noştri, ciclul „Poezii postume”, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967.Bacchiocchi, Samuele, în God’s Festivals in Scripture and History, vol. I.Bivin, David, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland, Michigan, USA, 2007.Breck, John, pr. prof., Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. M. Herghelegiu.Cairns, Earle C., Creştinismul de-a lungul secolelor, publicată de Societatea Misionară Română, 1992.Cassirer, Ernst, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman.Cohen, Andre, Talmudul, Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman.Covey, Stephen R., Eficienţa în şapte trepte, All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-Amza.Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu.Eliade, Mircea, Nostalgia originilor - Istorie şi semnificaţie în religie, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag.Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Brânduşa Prelipceanu.Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, format pdf.Fărăgău, Beniamin, Shema Israel!, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1994.Fărăgău, Beniamin, Leviticul, lucrare tipărită la imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca, 2003.Gordon, Vasile, pr. conf. dr., Biserica şi şcoala, edit. Christiana, Bucureşti, 2003.Gunton, Colin, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA, 2003.Henry, Carl, F.H., Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1994-1996, trad. Agnes Dragomir.Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, Humanitas, Bucureşti, 1994.Idel, Moshe, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, tr. Ţ. Goldstein.Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu.Letham, Robert, The Work of Christ, Leicester, UK, Inter-Varsity Press, 1993.Leith, John H. (ed.), Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John Knox Press, Louisville, Kentucky, USA, 1982, third edition.MacArthur, John F., Criza spiritualităţii, edit. Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma.McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.roMoreschini, C., Norelli, E., Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, Polirom, Iaşi, 2001, trad. H. Stănciulescu, G. Sauciuc.Muntean, Vasile V., pr. prof. dr., Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă, Sofia, Bucureşti, 2004.Mureşan, Pavel, Ce este imitaţia?, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.Murray, John, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden, Marea Britanie, trad. Dinu Moga. Anul nu este precizat.Romanato, G., Lombardo, M.G., Culianu, I.P., Religie şi putere, edit. Nemira, Bucureşti, 1996, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu.Skinner, Craig, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA, 1973.Sproul, R.C., Doctrinele harului, edit. Multimedia, Arad, 2002.Stan, Cristian, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.Stott, John, Crucea lui Cristos, SMR; Wheaton Illinois, SUA, 1992, trad. John F. Tipei.Tozer, A. W. , Cunoaşterea Celui Preasfânt, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan.Ţuţea, Petre, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Cartea întregurilor logice”, edit. Timpul, Iaşi, 1993.Van Gennep, Arnold, Rituri de trecere, Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu.Vintilescu, Petru, pr. prof., Istoria liturghiei în primele trei veacuri, edit. Nemira, Bucureşti, 2001.Wach, Joachim, Sociologia religiei, edit.

211

Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă.SITOGRAFIE:http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=Godhttp://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflicthttp://en.wikipedia.org/wiki/Messianismhttp://www.bible-researcher.com/chicago1.htmlhttp://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.htmlhttp://www.domini.org/tabern/tabhome.htmhttp://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdfhttp://www.geocities.com/Rachav/noahides.htmlhttp://www.hebroots.com/tabernac.htmlhttp://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txthttp://www.noachide.org.uk/http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htmhttp://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.htmlhttp://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgYhttp://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvIwww.mesianic.org.http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.htmlhttp://books.google.rohttp://www.creeds.net/creed.htmhttp://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.htmlhttp://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.htmlhttp://www.crestinortodox.rohttp://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic.http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htmhttp://dexonline.ro

212