CELE ŞAPTE VIEŢI ALE MOIREI,cartea II DESTINUL,de LUIZA ROMAN

CAPITOLUL I

BOTEZULNoile imagini ce-mi invadară sufletul, reprezentau noua viaţă ce-mi fusese hărăzită.

Ceva lipsea din cunoaşterea mea de acum: ce făcusem între cele două vieţi, de când plecasem împreună cu OCSA şi cu ceilalţi şi ne înălţasem la ceruri. Parcă ştiam ceva, dar nu puteam să-mi amintesc. Încercam zadarnic să-mi amintesc, căci cunoaşterea refuza să vină. Atunci m-am lăsat în voia imaginilor ce veneau de la sine...

M-am născut într-o familie de tineri bogaţi. El, tatăl meu, era fiul guvernatorului roman, iar mama mea era din neamul dacilor odată liberi. Mama era foarte frumoasă şi înţeleaptă. Deşi era măritată cu un roman şi era oarecum izolată de neamul ei, păstrase înţelepciunea ancestrală a poporului său. Tata era un fiu de guvernator, cu educaţie aleasă, de care bineînţeles că era foarte mândru. în orgoliul lui nu realiza că nu înţelegea de fapt foarte multe lucruri.

Eram născută de puţin timp şi încă nu mă acomodasem cu noul trup. Era atât de mic şi de firav! Dar EU ERAM AICI CA SĂ SUFĂR TRUPEŞTE, PENTRU A-MI EVOLUA SUFLETUL. Când am deschis prima oară ochii, am văzut-o pe mama mea, care era aşa de frumoasă încât m-a vrăjit. La început mi s-a părut o străină, dar apoi încetul cu încetul, am înţeles cine era. Mă întâlnisem cu ea şi în altă viaţă. Ochii îi cunoşteam chiar foarte bine. Când a început să vorbească, am înţeles cine era: ONEISA, sora şi prietena mea.

M-am bucurat nespus de întâlnirea cu ea şi ca atare am încetat plânsul, deşi corpul fizic mă strângea îngrozitor, cauzându-mi dureri năpraznice. Ea m-a luat în braţe şi alintându-mă, m-a strâns la piept. Mă iubea din tot sufletul. Dragostea ei era foarte profundă. Legături nebănuite de ea o legau de mine. Simţea asta, dar nu putea să-şi explice ce anume simte.

Eu ştiam cine este, căci nu uitasem totul. Ştiam acum şi ce destin mă aştepta. Trebuia doar să nu uit un singur lucru: DRAGOSTEA FAŢĂ DE DUMNEZEU. Ştiam că voi fi foarte încercată pe tot parcursul vieţii, că toţi vor vrea să mă ajute, dar nimeni nu va putea, singura mea speranţă rămânând TATĂL CERESC.

Cum stăteam în braţele ONEISEI, deodată în încăpere intră un bărbat înalt, voinic, îmbrăcat foarte curat. Totul strălucea pe el, însă ceva din interiorul meu striga după ajutor. Această fiinţă nu-mi plăcea deloc. Nu o doream la căpătâiul meu. De aceea, am început să urlu cât puteam, pentru a atrage atenţia mamei mele actuale asupra acestei fiinţe. în acelaşi timp încercam să transmit telepatic tot ce ştiam eu despre această creatură, dar ONEISA nu mă înţelegea. Din contră, îi purta un respect deosebit acestei creaturi. Ce era de făcut?

Bărbatul se apropie de patul unde şedeam împreună cu ONEISA şi vru să mă atingă. Atunci, repulsia şi groaza de a fi atinsă de acel individ îşi făcură loc la suprafaţă şi începui a bate din mâini şi din picioare. El mă privi cu ciudă, dar nu renunţă la gândul de a mă lua în braţe şi conform obiceiului, mă scoase afară, în faţa poporului adunat în afara casei, spre a mă prezenta.

Urlam cât puteam la atingerea lui, dar gerul de afară mă îngheţă imediat. Bărbatul mă ridică deasupra capului şi mă arătă tuturor. Ştiam că este tatăl meu, dar nimic nu mă lega de el. Nu era fratele meu. Era un necunoscut. Totuşi am tăcut şi am stat cuminte, pentru ca ritualul să se ducă la bun sfârşit. Odată terminat ritualul, tatăl meu mă aduse înapoi, în

1

încăperea în care mă aştepta mama. Cum am intrat din nou înăuntru, am început a urla mai tare ca înainte. Bărbatul, înciudat, aproape că mă aruncă în braţele mamei, zicând:

- Ia-ţi odorul, femeie! Este la fel de încăpăţânat ca tine şi neamul tău.Odată aflată în braţele mamei, am tăcut ca prin farmec, iar ea mă strânse la piept fără a-i

răspunde bărbatului. Acesta, furios, ieşi din încăpere. Ştiam că ne pusese gând rău şi că trebuia conform destinului să ne despartă, dar mai ştiam şi cine va fi doica pe care dorea să mi-o aducă.

Cea care urma să sufere era ONEISA, mama mea. Nu eu şi nici FLAIRA, viitoarea mea doică, căci noi ne cunoşteam în subconştient şi ne iubeam nespus. ONEISA însă trebuia să fie chinuită de acest bărbate Eu încă mai aveam cunoaşterea destinului meu. Ştiam cât rău îi va face acest bărbat, dar nu puteam decât să accept. Doream să evoluez, deci trebuia să sufăr.

Încă din acea zi, tatăl meu veni împreună cu doica, zicând ONEISEI:- Iubita mea soţie, ţi-am adus în dar o femeie ce va trebui să te înlocuiască în creşterea

copilului.- Cum adică, să mă înlocuiască? - zise Mara. Eu sunt mama copilului, deci eu trebuie

să-l cresc. Mama este aceea care creşte copilul. Ştiu asta de la mama mea şi ea ştie de la mama ei. în neamul meu, femeile îşi cresc singure copilul, indiferent de rangul lor.

- Draga mea, în neamul meu, cum zici tu, femeile se respectă şi nu-şi petrec vremea în zbieratele copiilor.

- Bine, dar eu abia am născut! Copilul e foarte mic. Eu trebuie să am grijă de el, măcar până mai prinde puteri.

- Nu Maia, nu vei sta cu copilul, ci cu mine!- Marcellus, fii înţelegător! Măcar câteva zile lasă-mă să-l îngrijesc, până mai capătă

puteri!- Credeam că mă cunoşti deja şi ştii că atunci când am hotărât un lucru, aşa rămâne

cum am hotărât. Nici chiar tu nu mă poţi face să-mi schimb părerea.- Da. Am înţeles în sfârşit ce-mi spui, dar vreau să-ţi atrag atenţia că fiul tău va fi cel ce

va suferi acum şi mai târziu, căci nimic nu poate înlocui laptele de mamă.- Ba da. Există ceva ce poate înlocui laptele de mamă, draga mea.- Ei bine, ce? - zise Mara exasperată.- Un alt lapte de mamă, răspunse Marcellus râzând.- Deci de aceea ai adus-o pe această femeie?- Da Mara. Ea te va înlocui pe tine în ceea ce priveşte creşterea copilului tău. De

educaţie însă o vreme ai să te ocupi tu, iar mai târziu îi vom aduce dascăli pricepuţi.în sinea ei, Mara era totuşi mulţumită că i se permitea ca măcar o parte din educaţie să-i

facă fiului ei. Avea multe de transmis. Erau lucruri pe care mama ei i le transmisese la rându-i şi chiar îi atrăsese atenţia că aceste informaţii nu trebuie să se piardă. Nu trebuia să se opună soţului ei, căci îl ştia destul de violent.

Eu eram mică şi tăcută în scutecele mele. Tot ce se discutase până acum, ştiam că se va întâmpla, căci aşa era stabilit. Un singur lucru mă mira foarte tare: cum eu, MOIRA, ajunsesem băiat, căci parcă stabilisem că voi fi femeie.

Ceva era în neregulă, ori eu începusem să uit, căci mi se spusese că încetul cu încetul, am să-mi uit destinul, ori eu nu dădusem importanţă. Ştiam că stabilisem să fiu plăpândă, fără vlagă, bolnăvicioasă chiar, dar asta nu mă deranja, căci credeam că voi fi femeie şi acum iată-mă bărbat. Ce am să mă fac eu acum, bărbat plăpând, fără vlagă si bolnăvicios? DOAMNE DUMNEZEULE, AJUTĂ-MĂ SĂ NU MĂ PIERD!

2

La urma urmei, nimic din ce mi se va întâmpla nu va fi fără VOIA TATĂLUI CERESC, iar eu nu trebuie să-mi pierd încrederea. La acest moment mi se părea doar că am fost păcălită, dar eu trebuia să-mi păstrez cumpătul şi să fiu înţelegătoare. Cu toate acestea, începui a orăcăi din tot sufletul.

Doica se şi repezi să mă ia în braţe. Pe ea o cunoşteam aşa de bine şi-mi era la fel de dragă ca şi mama mea actuală. Ştiam că-i voi crea probleme atât ei, cât şi fetiţei ei, care era născută cu câteva zile înaintea mea. Abia aşteptam să văd cine era în trupul fetiţei, căci nu mai ţineam minte cine trebuia să fie.

În acelaşi timp cu doica întinse mâinile şi mama, dar Marcellus imediat a prins-o în braţe, zicându-i:

- Trebuie să renunţi chiar din clipa asta. Doică, du-te cu copilul în încăperea pe care v-am aranjat-o ţie şi copilului tău! Ai grijă de copilul nostru mai mult decât de al tău!

- Da stăpâne, aşa voi face, zise doica plecând cu mine în braţe.Eu plângeam acum mai mult să mă audă Marcellus, căci eu trebuia să-l şicanez pe el şi

el pe mine. I-am lăsat pe amândoi părinţii mei, strâns îmbrăţişaţi. Mara era cu ochii în lacrimi, iar el cu răutatea în ochi o mângâia pe obraz.

Nu-i găseam nici o vină lui Marcellus; el făcea ce fusese lăsat să facă. Aşa trebuia să ne încerce el, pe mine şi mai ales pe Mara, ăsta era rolul lui, dar şi al meu era să-l încerc pe el, aşa că aveam răbdare. Oricum, ştiam că va fi distractiv.

Eram în braţele doicii, rhă strângea în braţe şi mă mângâia. Ceva din interiorul ei îi spunea că trebuie să mă iubească şi chiar mă iubea. Ea nu mai ştia ce anume ne leagă, dar eu ştiam prea bine. Doream din tot sufletul să-i spun şi ei, dar din gură nu-mi ieşeau decât sunete stridente. Era ca un vis urât, ca atunci când sufletul ţi-e prins în capcana visului de groază. încercam măcar din priviri să-i spun cât îmi e de apropiată, dar ea nu înţelegea nimic.

- De ce te uiţi la mine cu ochi atât de trişti? Nu trebuie să fii trist. Eu te iubesc la fel ca pe fetiţa mea. Veţi fi o pereche foarte frumoasă, iar eu să vă iubesc la fel pe amândoi. Uite, aici în pătuc este viitoarea ta soră. Să stai lângă ea cuminte şi să nu mă necăjiţi!

Acestea le spuse şi mă aşeză în pat, lângă o grămăjoară de scutece. Eu simţeam că vibrez din tot sufletul. Se întâmpla ceva important pentru mine. Urma să o cunosc pe aceea care va fi strâns unită cu mine în mrejele destinului.

Stam în pătuţ alături de ea şi mă rugam să întoarcă faţa către mine, căci era aşezată pe spate şi cu faţa spre dreapta. Aş fi vrut să întind o mână către ea, ca să o fac atentă sau măcar să o trezesc din somn, dar mâinile îmi erau strânse în scutecul cu care eram învelit şi nu mă puteam mişca deloc. Frământarea mea era la apogeu, când în sfârşit, fetiţa de lângă mine se trezi şi întoarse capul către mine. Când mă văzu, un urlet de bucurie îi ieşi din piept.

Eu, surprins, mă uitai cu ochii măriţi, căci în trupul fetiţei era OCSA, iubitul meu dintotdeauna. La fel de surprins am fost că acum nu mai era bărbat. Mă aşteptam la oricine să-l regăsesc aici, numai la el nu. De multă vreme nu ne mai revăzusem şi acum, odată revăzuţi, nu mai puteam nici măcar să ne îmbrăţişăm.

Dându-ne seama de aceasta, începurăm amândoi să plângem şi să ne lamentăm de ce pedeapsă grea e pentru noi să nu ne putem atinge. Doica săraca nu ştia ce să mai facă pentru a ne linişti. Mă luă întâi pe mine în braţe, căci eram stăpânul, iar pe fetiţă o lăsă să plângă. Eu văzând acestea tăcui pe loc, iar ea mă lăsă pe mine şi o luă pe ea în braţe. O puse la piept crezând că plânge de foame, dar fetiţa OCSA plângea şi nu dorea să mănânce; atunci începui şi eu să plâng, căci nu ne puteam face înţeleşi.

Ne era atât de greu şi nedreptatea mi se părea mult prea mare. „De ce DOAMNE ne-ai pedepsit astfel, să nu ne putem înţelege?” - îi cerui eu socoteală în gând TATĂLUI CERESC.

3

Imediat simţii cum ceva din bruma ce o mai ţineam minte se pierdu. Intrat în panică, mă întrebam: „Ce oare am eu de făcut? Ce anume destin îmi e hărăzit? Cum am uitat? Ce anume se întâmplă?”.

Luat cu aceste gânduri, nici nu am realizat cum doica ne luase în braţe pe amândoi şi ne alăpta pe unul la un sân şi pe celălalt la cel de-al doilea sân. Eram liniştiţi acum, căci primeam din belşug hrană, iar stomacul nostru neobişnuit cu atâta lapte era deja obosit; la fel şi corpul, la fel şi sufletul. Eu cel puţin aşa simţeam, că trebuia să adoarmă corpul de carne, pentru ca spiritul să iasă din această închisoare şi în sfârşit să fie liber să hălăduiască.

Speram ca astfel eu, MOIRA, să mă întâlnesc cu OCSA. Dar nu a fost aşa. Deşi în curând am adormit şi eu şi OCSA, spiritele noastre nu s-au întâlmit în ŢARA VISELOR. Eu eram aşteptată de îngerii mei păzitori, care m-au certat foarte tare pentru greşelile pe care le-am comis încă din prima zi din această viaţă. Astfel, am promis că nu am să mai cer socoteală TATĂLUI CERESC, „de ce eu?”, „de ce tocmai mie?”.

Mi s-a atras atenţia că voi pierde din memorie tot ceea ce trebuie să reţin de fapt, dacă mă voi plânge în continuare. Aveau dreptate, căci eu dorisem să vin acum şi aici, pe acest pământ, pentru a evolua, iar acum făceam nazuri. Mi se făcuse cadou chiar întâlnirea cu perechea mea divină, având destine împletite, tocmai pentru că destinul meu era crud şi greu, iar eu eram nemulţumită. Eu consideram că mi se cere prea mult. De ce oare în corpul de carne uitam atât de repede de DUMNEZEU? De ce aici, pe această planetă, suntem mereu nemulţumiţi? Cine să-mi răspundă la aceste întrebări dacă eu însămi nu sunt în stare?

La revenirea în corp după acest somn binecuvântat, mi-am dat seama că afară se întunecase. Privind prin încăpere, am văzut-o pe Mara împreună cu doica, discutând în şoaptă. La început mă gândeam că vorbesc aşa ca să nu ne trezească, dar apoi am înţeles că ele de fapt se fereau să nu fie surprinse de Marcellus sau de oamenii lui.

După ce discutară câtăva vreme, Mara ieşi din încăpere. Doica veni la pătuţul meu şi văzându-mă treaz, începu a-mi vorbi:

- Prunc iubit, îţi vorbesc în speranţa că mă vei înţelege şi mai ales îmi vei asculta sfaturile. După obiceiul străbun, la miezul primei tale nopţi trebuie să te scăldăm în apă de izvor. Va fi greu pentru tine, căci te văd mic şi plăpând, dar aşa te vei căli şi vei căpăta un nume în faţa TATĂLUI CERESC. Nu trebuie să urli prea tare, căci obiceiul este numai al nostru, al dacilor liberi, nu şi al romanilor ce se consideră stăpânii noştri. Te uiţi la mine că am spus daci liberi? Să ştii că romanii sau oricine altcineva ne pot subjuga trupurile, dar sufletele ne rămân libere în credinţa noastră. ZAMOLXE ne apără sufletele. El este cel care ne ocroteşte. El este TATĂL CERESC. Cu timpul vei înţelege mai bine, sau poate tu ştii mult mai bine decât mine chiar acum.

Eu stăteam cuminte şi o priveam pe doică cum mă mângâia şi-mi povestea. Nu prea înţelegeam de ce trebuia să ne ascundem şi mai ales de ce trebuia să tac. într-un fel eram îngrijorat de faptul că trupul meu nu mă asculta. Eu doream să tac, iar gura mi se deschidea spre a ţipa. Cel mai greu îmi era să accept mizeria fizică în care trebuia să trăiesc până ce doica mă spăla şi mă schimba. Cu aceste ocazii nu puteam să nu gândesc ce grea pedeapsă este să fii din nou încarnat, şi aşa mai uitam câte ceva din cele ce le mai ţineam minte. Imediat începeam să urlu şi mereu tot aşa.

Doica, săraca, nu mai avea timp să stea să gândească. Ea era prinsă în treburi şi în pregătiri. Era un întreg ritual din câte vedeam eu şi treaba asta mă făcea deosebit de curios. „Oare OCSA trecuse prin aşa ceva? Sigur că da, dar el nu a păţit nimic. Eu am însă un corp mic, nu aşa viguros ca el. Când te gândeşti că eu am ales acest corp! Am fost păcălită, sigur am fost păcălită. Oare ce am să păţesc?”.

4

Aşa gândeam când doica veni la mine şi mă luă în braţe. Mă înveli într-o blană cu păr mare şi tiptil, ieşi cu mine din casă. Merse cu mine pe o cărare luminată doar de lună. Corpul său, strâns lipit de al meu, încerca să mă ocrotească, iar eu îi simţeam bătăile inimii şi respiraţia agitată.

Gerul nopţii ne îngheţase pe amândoi, dar ea ştia ce are de făcut şi nu întârzia nici o secundă. La un moment dat, din tufele de pe partea stângă, din nămeţi ieşi un bărbat mare şi voinic, care o strigă pe doică pe nume:

- Iza ! Sunt aici! Te aşteptam.- Zoilo, credeam că nu te mai găsesc odată. îmi era aşa de teamă de fiarele pădurii!- Nici o fiară a pădurii nu iese într-o noapte ca asta afară din vizuină, glumi Zoilo.- Dar tu cum ai ieşit?- Eu sunt mai presus de fiară. EU SUNT OM. Eu pot înfrunta gerul şi întunericul nopţii

şi mie nici măcar nu-mi este frică.- Râzi de mine Zoilo, că sunt femeie...Aşa glumeau cei doi, mergând în continuare prin zăpada îngheţată şi nici măcar nu mă

băgau în seamă. Cu toate acestea, eu vibram, căci vocea bărbatului îmi era tare cunoscută. „Oare cine putea fi? Ce surprize mă mai aşteptau?”. Deodată cei doi se opriră, iar el, bărbatul zise:

- Am ajuns Iza. Va trebui să ne mişcăm foarte repede, căci nu trebuie să îmbolnăvim pruncul. Uite aici, pe piatra asta, pune-l şi desfă-i scutecele, iar eu am să-l scald în apă neîncepută, de izvor!

Într-adevăr, parcă acum auzeam şi eu cum susura apa de izvor. începuse deja să-mi fie frig şi mai ales frică. Doica mă puse jos pe piatră, vorbindu-mi şoptit:

- Pruncuţ, să nu faci gălăgie! Să nu ţipi prea tare, căci ne-ai pune în pericol pe toţi trei!Cum mă desfăcea ea din blană şi scutece, văzui deodată bărbatul cum vine să mă prindă

în mâinile lui. Din cauza emoţiei nu reuşii decât să-i văd faţa, mai bine zis ochii şi gura şi să-i simt palmele aspre, dar calde. Nu am apucat decât să gândesc atât: „Ia te uită! ZOROASTRU...”.

Dar ZOROASTRU nu-mi înţelese gândul, căci îmi spuse:- Măi prunc, nu trebuie să-ţi fie frică! TU EŞTI OM, eşti dac liber, nu are ce să ţi se

întâmple. în cel mai rău caz poţi să mori, dar şi atunci nu ţi se întâmplă nimic rău. Din contră, mergi direct la ZAMOLXE şi bucuria ta nu o va avea nici unul rămas viu.

Aşa zise şi mă băgă cu totul în apa de izvor. Eu mă aşteptam ca apa să fie rece ca gheaţa sau ca gerul ce mă îngheţa, dar apa veni ca o binecuvântare, căci era venită din interiorul pământului şi era mai caldă decât aerul.

În vreme ce mă scufundă de trei ori în apă, Zoilo bolborosea ceva numai de el ştiut, iar la final mă ridică deasupra capului şi spuse tare şi desluşit:

- Eşti FIU DE DUMNEZEU, urmaş al lui ZAMOLXE şi numele tău va fi Genu. EL aşa te cunoaşte, aşa te vom cunoaşte şi noi.

Până atunci fusesem pur şi simplu blocat de emoţii, dar acum gerul şi lumina lunii mă scăldau din belşug. Simţeam pielea strângându-se şi mai tare şi atunci, de durere, deşi nu am vrut să fac aşa, începui a ţipa după puterea plămânilor mei.

- Va fi bărbat între bărbaţi, spuse Zoilo. Mâine să continui după obiceiul străbun! Acum să ne grăbim spre casă, să nu prindă de veste cineva că ai dispărut cu pruncul!

- Stai Zoilo! ţine pruncul de picioare, ca să-l pot înveli în blana asta de urs!- Ia te uită la el ce bate din picioare! Nici nu ai zice că aşa plăpând cum este, poate să

aibă atâta putere.

5

- Zoilo, tu nu simţi nimic special în legătură cu acest prunc?- Ba da Iza. De când te-am văzut cu el în braţe am simţit că îmi este foarte drag. Ceva

din interiorul meu îmi spune: „E fratele tău”. De aceea am şi acceptat să botez un copil de roman.

- Dar este pe jumătate dac, îl corectă Iza.- Nu draga mea. El este dac întru totul. Lângă nici un alt copil al romanilor nu am simţit

ce simt lângă Genu.- Ai dreptate. Şi eu din prima clipă am fost atrasă de el. Ştiam de când mi-a spus Mara

că este însărcinată, că am să iubesc acest copil, dar când l-am văzut, am simţit că dragostea pentru acest copil e mai mult decât îmi imaginasem. Mă simt pur şi simplu legată de el mai mult decât de fetiţa noastră.

- Spune-mi, Iza! Ce face fetiţa noastră?- A trecut cu bine peste încercarea botezului în apă neîncepută, e sănătoasă şi mănânci

bine.- Cum se împacă cu Genu?- Am impresia că se plac unul pe celălalt, căci nu au plâns amândoi odată decât prima

oară când i-am pus împreună. Acum parcă aşteaptă să le vină rândul la schimbat şi la mâncat!- Iza, eu merg doar până aici. Uite, se vede casa voastră în vale. N-aş vrea să fim văzuţi

împreună şi să se afle ce am făcut. Dacă întâlneşti pe cineva, spui că plângea copilul prea tare şi ai ieşit cu el la aer puţin. Ne vedem mâine dimineaţă, când am să vin să aduc laptele. încearcă să nu mă mai priveşti cu dragoste, căci altfel ne vom da de gol.

- Zoilo, dar toată lumea ştie că am un copil, aşa că toată lumea ştie că trebuie să existe şi un bărbat în viaţa mea.

- Da Iza, dar deocamdată nu trebuie să se ştie că eu sunt acela, căci nu ai mai fi lăsată să îngrijeşti acest copil; ori noi doi avem o datorie faţă de el. Noi trebuie să-l învăţăm ceea ce ştim. Mai târziu am să-i duc pe amândoi copiii la marele preot din munte.

- Tu ştii mai bine ce trebuie făcut, iubitule.- Mergeţi sănătoşi şi să ne vedem sănătoşi!Eu tăceam în braţele Izei, eoncentrându-mă cât puteam să nu ţip. în creier aveam numai

imaginea lui Zoilo. Un bărbat mare, înalt, puternic, îmbrăcat tot în alb şi cu o blană mare pe umeri. Cum de nu-i era frig? De ce nu-i era frică? Ce fel de bărbat era? în acea clipă ştiam care era idealul meu în viaţă. Aşa trebuia să ajung. Asta era modelul meu. Dar ce să te faci cu trupul pe care o să-l am eu? Atunci începui a urla din senin. Ţipetele ieşeau atât de puternice din gâtul meu, încât în curând am trezit toată casa. Iza încerca să mă liniştească, dar eram atât de supărat, că nu mai puteam să tac.

Ieşiră pe rând cu toţii afară să vadă ce s-a întâmplat. Săraca doică încerca în zadar să mă liniştească, căci cu cât mă mângâia mai tare şi mă zgâlţâia, cu atât urlam mai tare. Deodată, dintre toţi cei ce ieşiseră afară să vadă ce s-a întâmplat, se apropie Mara, însoţită de Marcellus. Mara era transfigurată de spaimă, iar Marcellus total contrariat.

- Ce cauţi cu copilul afară, noaptea, în ger? - urlă Marcellus nervos.- Încerc să-l liniştesc stăpâne, dar nu reuşesc deloc. Plânge din ce în ce mai tare.- Crezi că-l doare ceva? - întrebă Mara înspăimântată.- Nu stăpână, nu-l doare nimic, dar e prima lui noapte şi acum dă socoteală spiritelor pe

care le-a supărat venind din nou în corp de carne.- Ştii Marcellus? Aşa spune tradiţia noastră din străbuni.- Femei nebune, lăsaţi-mă cu tradiţia voastră din străbuni! Intraţi imediat în casă! Tu

doică, du copilul la căldură, căci dacă se îmbolnăveşte, tu vei fi cea pedepsită!

6

Intrară cu toţii în casă. Marcellus şi Mara, părinţii mei, se duseră în dormitorul lor, iar Iza mă duse în camera noastră. Pe când mă desfăşa se trezi şi fetiţa ei şi începu să ţipe. Săraca Iza nu ştia ce să mai facă în vacarmul creat şi atunci eu mă hotărâi să tac. La fel făcu şi fetiţa. Atunci Iza începu ea să plângă.

Fusese o zi tare grea pentru ea. Emoţiile prin care trecuse de curând o sleiseră de puteri. Şi eu şi OCSA doream să o liniştim, dar nu puteam face nimic. Singura soluţie era să mâncăm şi să dormim. Iza mă schimbă întâi pe mine, apoi schimbă în scutece moi şi curate propriul copil. Şi cum amândoi tăceam, ne luă pe amândoi la sân. Ne creasem obiceiul de a mânca împreună.

Eu auzisem ce spusese Iza despre noaptea ce va urma şi-mi era groază de ce se va întâmpla. Oare cui făcusem rău cu o viaţă înainte şi ce va trebui să mi se întâmple? M-am rugat cu tot sufletul TATĂLUI CERESC să mă aibă în pază şi să nu mă părăsească tocmai acum. Sufletul meu trebuia să înfrunte acest rău de unul singur. Cu toate acestea ŞTIAM CĂ NICI UN SUFLET NU E SINGUR NICIODATĂ. De obicei el este însoţit de cei doi îngeri păzitori, o femeie şi un bărbat. Mai ştiam că dacă faci fapte rele aceştia te părăsesc pe rând, unul câte unul. Doar bunul TATĂ CERESC nu te părăseşte niciodată. EL poate să-ţi întoarcă spatele, pentru a te lăsa să mergi cât de departe în răutate, iar când ai atins limita eşti oprit şi trimis în lumea spiritelor.

Ştiam de asemenea că la orice faptă rea pe care o faci cu gândul, cu vorba sau cu fapta, în funcţie de gravitatea acesteia eşti pedepsit pe loc. Dacă ştii cu ce ai greşit, atunci poţi înţelege şi pedeapsa care vine imediat. Dacă nu, zici că s-a întâmplat! Şi cu cât continui, cu atât pedeapsa va fi mai mare.

Gândind la acestea, nici nu am realizat când am trecut în ŢARA VISELOR. Ce bine, căci aici pot fi în starea mea pură şi mă pot întâlni cu vechi prieteni! Mă bucur chiar când îi întâlnesc. Deodată, într-o vale văd o casă arzând, mă apropii, mă uit atent, dar nu zic nimic. Mă uit şi tac. Aş putea să alertez întreaga aşezare, dar nu o fac. E mai bine aşa, cred eu. Ştiu fără să văd că în interiorul casei ard cei patru copii ai mei. În sufletul meu se dă o luptă cumplită. O parte din mine dorea să-i salveze pe copii, iar alta dorea să-i lase acolo ca să se elibereze. Stăteam şi priveam la casa ce ardea, când deodată, din flăcări apărură cei patru copii. De fapt, acum arătau ca fraţii mei de pe planeta OM. Toţi mă întrebau într-un glas, deşi nici măcar nu deschideau gura:

- „De ce ? Cine ţi-a dat dreptul?”La început i-am privit cu nepăsare, dar ei veneau către mine tot mai ameninţători. Îmi

era teamă deja, dar nu puteam să nu le dau dreptate. Eu i-am judecat şi i-am condamnat. „Cine eşti tu să ne condamni pe noi?” - mă întrebară ei ca şi cum ar fi auzit ce gândeam chiar acum. „ÎNVAŢĂ ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ SĂ NU MAI JUDECI ŞI SĂ NU MAI CONDAMNI PE NIMENI!” - îmi răsună în creier, dar nu mai era vocea fraţilor mei, ci era mult mai mult.

- Atâta DOAMNE am eu de făcut numai?- Ţi se pare prea puţin ? Să vedem dacă ai să poţi măcar atât.Mă uitam în toate părţile să văd cine mi-a vorbit, dar nu vedeam pe nimeni. Din spate,

vocea îngerului de dreapta îmi direcţiona privirea în sus. Abia atunci am înţeles ce ar fi trebuit de la început să înţeleg: eram în faţa TATĂLUI CERESC.

Un zid incomensurabil de lumină se aşezase în faţa privirii mele. De fapt era o lumină atât de puternică, încât fără să-mi dau seama am îngenuncheat, devenind parcă o scânteie din acel zid de lumină. îmi era foarte bine acum şi puteam să mă întorc în corpul de carne. Ştiam acum care îmi era în fapt sarcina: SĂ NU MAI JUDEC OAMENII ŞI SĂ NU-I MAI

7

CONDAMN. Ce simplu şi ce uşor o să-mi fie! Sigur, de data asta, voi fi la înălţimea originii mele sfinte! Voi putea să duc la bun sfârşit această viaţă, ce trebuia trăită frumos. Ştiam din start data naşterii, data morţii fizice şi mai ştiam că nu mă voi căsători niciodată. Ştiam care îmi va fi fizicul şi viitorul. Dar profesia, care îmi va fi? Nimic nu ştiam.

- Ai răbdare! - îmi spuse îngerul de dreapta. Ai să afli în a treia noapte a acestei vieţi.- Ai dreptate. De ce să mă grăbesc? Am tot timpul. Oricum nu am altă soluţie.Cu aceste cuvinte în gând, mă trezii. Când am privit afară era deja ziuă. Trecuse noaptea

de care îmi fusese atât de frică. Nici nu a fost mare lucru, gândii eu scurt. Atunci chipurile celor patru copii veniră din nou către mine, dar de data asta nu mai erau frumoşi cum îi ştiam eu, ci aveau trupurile chircite şi pielea feţei arsă şi înnegrită de fum. Mă întrebau chircindu-se de durere: „De ce? De ce?”

Ce puteam să le răspund? Mă retrăgeam cât puteam, dar sufletul mi-era prins în materie. Începui să tremur şi să strig să mă lase în pace. Într-o fracţiune de secundă eram din nou prinsă în interiorul corpului şi strigam cât puteam. Cum plângeam eu mai cu foc, doica se trezi şi mă luă în braţe. Surioara mea de lapte stătea cuminte, cu ochii deschişi, fără să scoată un sunet măcar.

- Cumplite remuşcări trebuie să mai ai din viaţa anterioară, dacă urli în halul ăsta. Hai, încearcă să te linişteşti, căci tremură carnea pe tine! Nu mai plânge aşa din suflet, căci mă faci şi pe mine să plâng!

Eu, care într-adevăr tremuram, mi-am revenit încetul cu încetul în braţele puternice ale Izei. Iza era o femeie solidă, hrănită bine şi muncită bine. Părul ei blond şi inelat era bine strâns într-un mănunchi ce-i atingea şoldurile. Ochii albaştri erau surâzători şi limpezi. Din ei vedeai că nu are secrete. Tot sufletul i se citea în ei. Mâinile ei, deşi mici, erau puternice. Era o femeie pricepută la toate. După cum mă manevra şi mă întorcea pe toate părţile, mă gândeam că toată viaţa ei s-a ocupat numai cu creşterea copiilor.

Totuşi liniştea cea mare mă cuprinse când mă puse la sânu-i mititel. Cu fiecare înghiţitură de lapte liniştea pogora în interiorul meu şi eram gata să adorm, când deodată uşa se deschise şi intră Mara, mămica mea.

- Bună dimineaţa Iza! - zise Mara cu vocea ei simpatică. V-aţi trezit de mult? Sau abia acum aţi făcut ochi?

- Bună dimineaţa Mara. Acum ne-am trezit. Feciorul tău a strigat cât a putut. Se vede treaba că a avut de dat socoteală. Dar acum gata. De aici înainte, mai ales după ce-l vom spăla cu lapte, totul va fi nou şi curat. Va fi pregătit să înceapă viaţa cea nouă.

- Sunt tare nerăbdătoare să scăldăm pruncul pentru a putea chema URSITORII.- Pentru asta însă Mara, trebuie să ne pregătim cu tot ceea ce este necesar.- Să-mi spui de pe acum de ce ai nevoie, ca să fie totul pregătit, zise Mara.

8

- De la tine nu am nevoie decât de câteva podoabe din aur; brăţări, cercei, inele de vei putea aduce. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. De restul mă ocup eu. Petalele de floare roşie, mărăcinii, mierea, grâul şi tot ce va mai fi necesar, le voi aduce eu.

- Am să încerc să-ţi aduc podoabele chiar astăzi, pentru ca să pot sta liniştită. Sper să nu fie nevoie- să le cer de la Marcellus.

- Ce fel de soţ mai ai şi tu Mara? De ce se poartă astfel cu tine?- Cu mine personal se poartă frumos, dar nu vrea să fiu legată de neamul meu. El nu

vrea ca neamul meu să mă influenţeze în ceea ce fac. Mă vrea doar pentru el.- Bine Mara, dar copilul are nevoie de dragostea ta.- Nu vrea să mă împartă cu nimeni, iar cu copilul nici atât. Am avut senzaţia ieri, că pe

copil nu-l place deloc. Cel puţin atunci când l-a luat în braţe, crede-mă Iza, căci eu îl cunosc bine, am avut senzaţia că îi e puţin teamă şi m-am gândit că e normal, căci pruncul era foarte mic în mâinile lui şi ce-i drept se cam agita. Apoi când s-a întors şi mi l-a trântit în braţe, m-am gândit că e bine că nu mi l-a omorât trântindu-l. Aşa era de nervos, că e de mirare cum de s-a putut abţine.

- Tu crezi că atunci s-a enervat, când a prezentat copilul mulţimii? - o întrebă Iza cu curiozitatea întipărită în ochii ei mari şi albaştri.

- Da, aşa cred. Cine ştie ce s-a întâmplat acolo afară? Cine ştie ce i s-a strigat lui Marcellus sau cine ştie ce gest a făcut copilul de l-au enervat atât de tare?

- Mara, eu cred că supărarea îi vine de la copil, dacă spui că el nu vrea deloc să ai legături cu neamul tău. Iar el efectiv şi-a dat copilul pe mâna alor tăi. E clar că pe copil îl consideră numai al neamului tău, iar tu eşti de origine DACĂ, dar îi aparţii numai lui. în orice caz, romanul tău a simţit bine: Genu este OM din NEAMUL OAMENILOR. Este DAC. Sufletul lui va fi neînvins în faţa vieţii şi a morţii.

- Cum ai spus că-l cheamă, Iza? Genu? Ce nume frumos! FERICIRE! Da. El este fericirea mea şi a neamului meu.

- Degeaba te bucuri Mara, căci faptul că Genu a venit aici şi acum înseamnă că neamul nostru încă nu a fost iertat.

- Ştiu Iza, dar este fratele nostru şi ne este aproape. Trebuie să-l ajutăm. Mai spune-mi: de ce spui totuşi că nu e şi puţin roman?

- Mara, îl ştii pe Zoilo?- Sigur că da.- Ei bine, el este cel care ţi-a scăldat copilul şi i-a pus nume în faţa lui ZAMOLXE.- Să-i mulţumeşti din partea mea că nu mi-a îmbolnăvit pruncul şi mai ales pentru

numele ce i l-a dat.- Nu Mara, nu lui trebuie să-i mulţumeşti, ci lui ZAMOLXE. EL e cel ce ţi-a avut grijă

de copilul tău. Iar pentru nume, ştiu că Zoilo s-a dus la templul din munţi pentru a afla cum se va numi.

- Iza, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar mă simt atât de singură... înstrăinată de tot şi de toate. Pentru mine doar Marcellus contează. Am senzaţia că mult nu mai am de trăit. Mă simt îmbătrânită dintr-o dată.

- Ei Mara, dar eşti tânără.- Îmi simt sufletul bătrân şi greu.- Nu Mara. Sufletul nostru rămâne veşnic tânăr. El se împovărează doar cu greutatea

păcatelor noastre. Trupul este cel ce îmbătrâneşte, dar trupul tău este foarte tânăr încă.

- Aşa e, dar altceva vreau eu să spun: că m-am săturat de viaţa pe care o duc. De voi şi de traiul vostru nu mă mai simt legată, iar de Marcellus şi de dragostea lui m-am săturat.

- Mă înspăimânţi Mara! Ai sufletul bolnav. Să nu cumva să te sinucizi!Pe aceste ultime vorbe intră Marcellus. Era cam ciufulit şi arăta de parcă dormea, dar

ochii îi avea deschişi.- Ce faceţi aici, frumoasele mele mame?- Doica îl alăptează pe Genu, iar eu privesc şi nu mă satur.- Te-am căutat peste tot şi într-un târziu mi-am adus aminte că ai un copil şi că la el

trebuie să fii.„Deci Iza are dreptate”, gândi Mara. „El consideră că Genu este numai al meu şi că

aparţine numai neamului meu. Deci dacă este aşa cum zice Zoilo şi copilul este OM din NEAMUL OAMENILOR, trebuie să-l ajut să rămână aici, printre ai lui. Să nu îl chinui printre romani şi aşa-zisa lor cultură. Ce simulacru de cultură! Au prins câte ceva după ureche şi acum cu ifosele lor au impresia că ei au creat lumea, în cultura lor sufletul reprezină prea puţin, iar important pentru ei este cum să te porţi în faţa celorlalţi şi cum să-ţi ascunzi mai bine ceea ce simţi”.

- Haide Marcellus, să mergem! E mai bine să o lăsăm pe Iza să-i îngrijească pe cei doi micuţi.

- Asta şi doream draga mea, să mergem.- Mara, zise Iza, mergi fără nici o grijă! Am să fac şi pentru copilul tău tot ceea ce am

făcut şi pentru al meu, iar de îngrijit nu cred că altcineva ar putea să-l îngrijească mai bine ca mine. Marcellus, nu puteai alege mai bine.

- Ştiu, nu trebuia să-mi mai spui, zise Marcellus parcă jignit.O prinse de mână pe Mara, se întoarse şi efectiv târând-o pe aceasta, ieşi din încăpere.

Iza o mai auzi pe Mara doar cum îl întreba: „De ce te porţi astfel?4'. Nu mai auzi însă ceea ce răspunsese acesta. Nu putea să nu se gândească la comportamentul acestuia. Era cel puţin ciudat. Venise plin de tandreţe şi liniştit, iar acum aşa, dintr-o dată, se enervase şi plecase smucind-o pe Mara. Ciudată fiinţă şi acest Marcellus! Plin de orgoliu fără rost. Şi neamul meu este orgolios, gândi Iza în continuare, dar este neam coborâtor din zei. SUNTEM FIII OMULUI, SUNTEM NEMURITORI.

Zoilo spunea că MARELE INIŢIAT ce se află în | templul din munte spune despre neamul nostru de OAMENI, care este de fapt şi neamul lui, că până nu-şi va înfrânge orgoliul, prin umilinţă, nu va fi izbăvit de durerile petrecerii pe acest tărâm. Oare ce-o vrea să spună? Nici Zoilo, cât e el de luminat, nu înţelege exact ceea ce spune DECENEUL. Un lucru înţelegem exact: că ZAMOLXE NE CERE SĂ NU MAI FIM ORGOLIOŞI, ne cere să ne umilim. E tare greu însă să accepţi asta.

Firul gândurilor se întrerupse brusc, iar eu care putusem să-i câtesc gândurile Izei mă speriai puţin, ca şi cum aş fi fost prins într-o postură ruşinoasă. Oare ce s-a întâmplat? De emoţie scăpai sânul din gură, iar laptele ce venea din abundenţă mă stropi pe ochi.

- Stai Genu, să văd cine a bătut la uşă! - zise Iza şi mă lăsă în pătuţ.Deci asta fusese. Cineva a bătut la uşă şi de aceea s-au întrerupt gândurile. Eram foarte

fericit că mai pot citi gândurile. Dar ei oare de ce nu mai pot să o facă? Ce multe lucruri ar putea afla de la mine! Le-aş putea destăinui ADEVĂRUL SUPREM. Aş putea pune chezăşie viaţa mea pentru acest ADEVĂR, pentru originea divină a neamului meu de FII ai OMULUI. Ce puţin îmi mai amintesc şi eu! Dar dacă atunci când am sosit m-ar fi înţeles unul măcar

dintre aceşti „maturi” înfumuraţi, care au impresia că dacă sunt mai ajutoraţi fizic, sunt şi mai ştiutori...Cine o fi acum la uşă? Ah, e ZOROASTRU!

- Zoilo, ce bine îmi pare că ai sosit!- Am adus laptele, iar de data asta am adus mai mult, căci ştiam că nevoile casei sunt

mult sporite.- Aşa este iubitule. Trebuie neapărat să-l spălăm pe micuţ de păcatele din cealaltă viaţă.- A plâns rău când s-a trezit? - întrebă curios Zoilo.- A plâns încă din somn şi abia am putut să-l liniştesc.- Se vede treaba că micuţul a avut ceva păcate de plătit. FRAŢII au venit să-i ceară

socoteală şi s-a speriat, însă iertarea i-a fost acordată.- Haide Zoilo, că avem treabă. Du-te şi adu copaia în care trebuie să scăldăm pruncul,

până nu se trezeşte fetiţa!- Lasă-mă, Iza, să-mi văd copila mai de aproape şi să o ţin în braţe!Iza o luă pe fetiţă de lângă mine şi i-o puse lui Zoilo în braţe. Acesta, deşi părea urâcios

ca un urs, dintr-o dată se înmuie şi începu să-şi frece faţa de faţa fetiţei. Ocsana se trezi gâdilată de barba lui Zoilo şi de emoţie îl udă.

- Ia te uită, m-a cinstit! Se vede treaba că m-a recunoscut.- Este probabil semn de preţuire. Ce alt semn putea să-ţi dea ca să vezi că te

recunoaşte?- Ei, putea să-mi dea şi un alt semn, dar e mai bine că nu a făcut-o. Las această cinste

altora.- Hai Zoilo, nu fi caraghios!- Bine, mă duc să aduc copaia.- Ai grijă să nu te întâlneşti cu Marcellus!- Stai liniştită! ZAMOLXE îl va ţine departe de mine. Obiceiul va fi dus la bun sfârşit,

zise Zoilo şi ieşi rapid din casa.Eu stam liniştit în pătuţ şi mă uitam la Iza cum o schimba pe Ocsana şi cu câtă dragoste

o îngrijea. Zoilo intră cu copaia în mână şi rămase neajutorat lângă uşă. Deşi Iza era mai mică decât el, se descurca mult mai bine. De fapt, femeile sunt mult mai practice decât bărbaţii. Ele se adaptează mult mai uşor. Bărbaţii sunt mai greoi şi mai neajutoraţi, iar eu tocmai bărbat voi fi...De ce mi-am ales să fiu bărbat?

De fapt nu puteam să-mi aleg altceva. Mi s-au dat spre alegere mai multe variante, dar toate erau vieţi de bărbat. Am greşit ca femeie şi acum trebuie să învăţ de la această trăire, cum e să fii bărbat şi o femeie să greşească faţă de tine. Bine, dar şi ea va greşi şi va trebui să ajungă bărbat spre a învăţa...

- Toţi trebuie să învăţăm prin trăiri, zise îngerul de stânga şi abia atunci mi-am dat seama că pot să o văd.

Era o fată frumoasă, cu părul negru, ondulat. Ochii albaştri erau foarte frumoşi. „Oare unde am mai văzut aceşti ochi?”.

- Toţi greşim trăind aici, zise şi îngerul de dreapta.El era mult mai mare decât fata. Era blond, cu părul creţ, iar ochii îi erau negri. Ce bine

îi vedeam acum! Mai devreme le văzusem faţa atât de aproape de parcă ar fi avut fruntea aproape lipită de a mea. Acum însă îi vedeam bine. Ea era ca un copil pe lângă el, deşi aveau aceeaşi vârstă. Erau tineri, aproape copii, însă le vedeam lumina înţelepciunii din jurul capului.

„Oare de au venit?” - mă întrebam eu.

- Cum de ce am venit? - rosti bărbatul hotărât. Noi suntem MARTORII SPĂLĂRII PĂCATELOR pentru viaţa ce o vei trăi.

- Dar ea de ce nu vorbeşte? E atât de frumoasă!- Nu poate vorbi în prezenţa mea decât dacă îi dau eu voie. Altfel politeţea şi respectul

o fac să tacă în prezenţa mea, căci îi sunt superior.- De aceea e aşa mică faţă de tine? - întrebai eu.- Nu Genu. E aşa mică pentru că aşa sunt femeile noastre faţă de noi bărbaţii. Ai uitat

deja?- Cred că da, odată ce nu mai ştiu.Deşi vorbisem atât de mult, totul se petrecuse atât de rapid, căci Zoilo stătea tot lângă

uşă.- Zoilo, pune copaia acolo, pe stativ şi închide uşa, că intră frigul de afară!- Şi ce rău poate să facă aerul curat unor OAMENI sănătoşi?- Unor OAMENI sănătoşi ca tine, nici un rău, dar unor copii plăpânzi le poate face mult

rău.- Ce vorbeşti Iza? Ia spune tu bărbate! - zise Zoilo luându-mă în braţe. Poate o boare de

ger să te doboare pe tine, care acum câteva ore ai înfruntat noaptea, gerul şi apa de izvor, în pielea goală? Nu poate Iza să-l doboare pe FIUL OMULUI nimic altceva decât el însuşi.

- Haide Zoilo, lasă copilul jos şi adu laptele!Zoilo mă lăsă în pătuţ şi ieşi rapid, dar şi mai rapid se întoarse. Ducea în spate un

butoiaş în care probabil se afla laptele. Cred că era destul de greu, căci bărbatul cel voinic din faţa mea se îndoise puţin şi gâfâia. Răsturnă laptele în copăiţă. Iza încercă laptele cu mâna şi zise:

- Ia te uită! E călduţ!- Este abia muls şi l-am adus între paie, ca să-şi păstreze căldura.- Atunci să ne grăbim Zoilo! - zise Iza şi veni la mine.Începu a mă dezveli din scutece şi când am fost din nou dezbrăcat total, mă prinse cu o

mână de spate şi cu una de cap. Stăteam nemişcat în braţele ei, de parcă dacă mişcăm un deget m-aş fi spart. Cu toate acestea îmi era o teamă...

- Nu-ţi fie teamă! - zise îngerul de dreapta. Suntem aici, cu tine.Iza mă aşeză în copaie în laptele călduţ. Era atât de bine, iar eu eram hotărât ca de data

asta să tac. „Când oare o fi pus Iza scutecele astea în copaie? Ce bine stau!”. Deodată se apropie Zoilo cu mâinile lui aspre şi începu a mă scălda cu lapte. Bolborosea ceva, dar ce oare?

- Te spăl de păcate, la păcate te întorci...„Cum? Ce zici?” - gândii eu, dar din gură nu ieşeau decât un fel de gemete.- Mai încet Zoilo, că e tare plăpând! Nu auzi cum geme?- E bărbat Iza şi dacă e bărbat, rabdă, iar dacă nu rabdă e mai bine să nu mai fie bărbat.Iza tăcu. Zoilo bolborosea mai departe. îngerii amândoi se ţineau de mâini deasupra

mea. Stăteau în genunchi de o parte şi de alta a copăiţei, faţă în faţă, cu braţele ridicate şi palmele lipite. „Unde mai văzusem imaginea asta? Oare chiar trăisem aşa ceva? Ce făceau?”. Mă simţeam ca şi cum ceva din mine se înălţa la ceruri. Acum înţelegeam: mă legau, mă conectau la UNIVERS. Acum îmi aduceam aminte; eu şi cu ZOROASTRU construisem la fel o piramidă pentru ZAIDRA. „Ce se întâmplase cu ZAIDRA? Oare unde o fi ea? De ce construiau o piramidă deasupra mea?”.

- Nu construim o piramidă deasupra ta, ci pe tine te facem o piramidă cu vârful îndreptat spre TATĂL CERESC. Orice vei gândi de acum încolo va fi înregistrat ca atare. Când vei veni la judecată după moartea ta, nu ai să poţi nega, chiar dacă cu neruşinare ai vrea să o faci.

- Bine, dar eu sunt o fiinţă liberă, am zis eu în continuare.- Eşti o fiinţă liberă să crezi sau nu. Poţi să nu crezi, poţi să trăieşti liber, aşa cum vrei

tu, poţi să faci orice vei crede de cuviinţă. Noi ne facem datoria să te anunţăm. Ai un destin, pe care tu ţi l-ai ales, într-adevăr din ceea ce ţi s-a oferit şi ai meritat. Este un destin greu. TU TREBUIE SĂ NU-ŢI PIERZI CREDINŢA ÎN TATĂL CERESC, ZAMOLXE cum îl numesc cei printre care vei trăi. Dacă vei pierde credinţa şi vei începe să încâlci LEGEA TATĂLUI CERESC, CEI ZECE NU pe care îi ai în memoria ancestrală, ne vei pierde rând pe rând. întâi pe mine, apoi pe îngerul de stânga. Mâna destinului te va împinge mai brusc spre calea dreaptă, dacă nu te vei ţine tu însuţi pe această cale. Iar dacă vei continua să greşeşti, vei fi oprit de TATĂL CERESC. întâi vei fi avertizat prin vise, apoi prin apariţii pe care voi aici le numiţi viziuni. Dacă nici aşa nu revii la calea credinţei, atunci eşti oprit de TATĂL CERESC. Moartea fizică va apărea ca un accident. Va fi o moarte subită, de care toţi se vor mira că a survenit aşa, dintr-o dată. Dar tu vei şti că nu este aşa şi că tu eşti cel ce a greşit.

- Bine, am înţeles. Voi ştiţi că eu cred în TATĂL CERESC.- TATĂL CERESC nu are nevoie de cântecele tale sau ale noastre de slavă. EL are

nevoie de încrederea ta absolută, încrederea din interiorul tău, iar asta este sau nu este. Nu poţi să te ascunzi de EL. Pe degeaba arăţi că o ai, dacă în interiorul tău EL citeşte că nu o ai. Eu ţi-am spus ce am avut de spus. De aici înainte îţi vom vorbi, dar după cum pui problema nu cred că ne vei auzi.

- Dar eu vreau să te aud şi mai ales vreau să ascult de sfaturile tale.- Vom vedea ce va să fie.Dintr-o dată nu i-am mai văzut pe cei doi tineri îngeri păzitori, dar îi simţeam că sunt

acolo. Zoilo continua să mă frece cu mâinile lui aspre, încercând parcă să mă cureţe de păcate, ca şi cum acestea ar fi stat pe mine ca bubele pe piele. Mormăitul lui mă adormea, ideea însă era cea care mă ţimea treaz:

- Te curăţ de păcate, te întorci la păcate...Urâtă treabă, dar nu aveam încotro. Intrasem în joc, trebuia să joc. „Dar oare de ce

trebuia să intru în acest joc?”- Ai vrut să evoluezi spiritual. Stadiul la care erai nu te-a mulţumit, îmi zise îngerul

păzitor de stânga.Guriţa ei roşie aproape că nu se deschidea. Mă fascina întru-totul.- Oricum, pedeapsa noastră, a tuturor OAMENILOR veniţi pe această planetă pentru a

fi pedepsiţi, este de şapte vieţi pământene. Mulţi dintre fraţii tăi au trăit deja trei-patru vieţi pământene. Ei merg pe principiul „cu cât mai repede, cu atât mai bine”. Alţii, aşa ca tine, consideră că e mai greu de lăsat viaţa spirituală pentru una materială şi atunci amână cât e posibil. Tu eşti abia la a doua viaţă.

- Deci mai am destul de pătimit.- Stai, că nici nu ai început!- Mi-am recunoscut perechea divină în trupul Ocsanei.- Într-adevăr, în această viaţă ţi s-a permis să-ţi întâlneşti perechea divină încă din

început.

- Se poate şi altfel?- Sigur că se poate. Sunt alţii ce caută întreaga viaţă şi nu găsesc. Rămân astfel

neîmpliniţi, dar dincolo fericirea este cu atât mai mare când se întâlnesc. Dacă nu cumva perechea divină nu s-a săturat de aşteptat şi este deja coborâtă la încarnare. Se poate de asemenea ca unul dintre ei să fie bătrân, iar celălalt tânăr şi este şi mai greu.

- Deci eu sunt un fericit.- N-am spus asta. Mai există şi alte posibilităţi. Ai să vezi mâine, când vor veni

URSITORII ca să-ţi reamintească ce ai de făcut cu acest nou trup, în această nouă viaţă ce ţi se oferă pentru evoluţia ta spirituală. Şi acum, gata. Ne vedem mâine seară, când vei fi scăldat din nou pentru venirea URSITORILOR.

Zoilo tocmai terminase cu frecatul meu pe toate părţile. Eu aş mai fi vrut să o întreb pe îngerul meu de stânga, cum de mi-a vorbit, dar nu mai aveam pe cine, căci dispăruse şi ea. Zoilo mă ridică din copaie şi mă dădu Izei, spunând:

- Iată-l nou nouţ pentru noua viaţă! Să-l ajute ZAMOLXE să fie tot atât de curat şi când va pleca dintre noi!

- Aşa să fie! - zise şi Iza, care începu să mă înfăşoare în scutece.Ocsana tăcea mititica, deşi ar fi avut tot dreptul să se plângă. Trecuse destulă vreme de

când nu fusese băgată în seamă. Zoilo şi Iza strângeau deja prin încăpere.- Zoilo, să mă ajuţi să ducem copăiţa afară!- Te ajut, dar trebuie să o ducem tocmai până la bradul din spatele caselor. E cam

departe. Nu crezi că ar fi mai bine să chem un alt bărbat să mă ajute?- Nu. Lasă că pot şi eu. E mai bine aşa, ca să nu afle Marcellus.- Şi dacă află, ce? - se răsti Zoilo.- E foarte ciudat. Când am scăldat-o pe Ocsana, pentru că nu plânsese prea tare, am

folosit mai puţin lapte şi am reuşit să duc copăiţa singură până la brad. El stătea ascuns, iar când eu am rugat bradul să primească laptele cu păcate, el a ieşit de după brad şi m-a speriat cu râsul lui.

„Deci”, gândii eu, „Ocsana a plâns mai puţin. Asta înseamnă că a avut mai puţine păcate ca mine”.

- Nu e neapărat adevărat, zise îngerul de stânga, direct în gândurile mele. Nu uita că Ocsana ascunde un suflet de bărbat, deci care s-a înspăimântat mai puţin.

- Da, ai dreptate, dar spune-mi: odată ce te aud aşa de bine înseamnă că eşti lângă mine, cu toate astea, nu te văd.

- Doar ţi s-a spus că nu ne vei mai vedea până mâine, când vom fi în ALAIUL URSITORILOR. Ţi s-a mai spus că dacă vei merita ne vei auzi.

- Dar vă aud ca şi când aţi fi gândurile mele.- Da, aşa este. Aşa ne vei auzi, ca şi cum tu ai gândi. Vei lua drept gândurile tale

părerea mea sau părerea îngerului de dreapta, dar de hotărât vei hotăra întotdeauna tu.Atenţia îmi fu atrasă de deschiderea uşii. Un val de aer rece intră în încăpere. Acest aer

rece mă învălui şi aproape mă adormi. Zoilo şi Iza ieşiră ţinând de capetele copăiţei. Ei erau doar în cămaşă. Pentru el nu-mi era teamă; era foarte puternic. Dar ea era aşa de mică pe lângă el...Dacă răcea? Bolnavă nu ar putea să mă îngrijească. Atunci începui să o strig să revină. Ocsana striga şi ea, dar nu înţelegeam de ce. Îngerul de stânga zise:

- Egoiştilor!Atunci am înţeles de ce plângea şi Ocsana. Probabil gândea ca şi mine. Nu dură mult şi

Zoilo se întoarse împreună cu Iza. Zoilo era plin de sânge pe faţă şi pe piept. Cămaşa albă se

făcuse roşie. De teamă, eu şi Ocsana tăcurăm instantaneu. Pe faţa lui Zoilo erau trei tăieturi adânci, de parcă o floare i-ar fi înflorit pe obraz. Iza îl certa:

- Nu trebuia să-l loveşti, Zoilo! Acum o să ne gonească pe toţi.- Cineva trebuia să-i plătească nelegiuirea. De ce stătea ascuns după brad şi mai ales, de

ce m-a lovit cu biciul acela cu trei capete?- Te-ai pripit Zoilo şi nu trebuia. Trebuia să-l laşi să vorbească şi să te lovească. Nu

trebuia să-ţi faci dreptate singur. El este stăpânul aici şi acum.- O fi stăpânul tău, dacă tu îl accepţi. Eu sunt propriul meu stăpân şi nu mă plec decât în

faţa Iui ZAMOLXE. Nu îmi este frică de moarte.- Asta nu înseamnă că trebuie să provoci pe alţii, zise Iza în vreme ce încerca să-i

oprească, sângerarea rănilor.Deodată, de afară se auzi vocea lui Marcellus care striga cât putea:- Unde este ursul acela nelegiuit?- Că-mi zici urs înţeleg, asemănarea este mare, dar de unde ştii tu care este legea, de mă

faci nelegiuit?- Eşti un barbar nelegiuit.- De ce? Că nu mă supun legilor înfăptuite de voi şi bunul vostru plac? Eu sunt DAC

liber şi mă supun LEGILOR LUI ZAMOLXE, LEGII CELOR ZECE NU, LEGEA LUI DECENEU.

- Am auzit de DECENEU. Nici el nu-mi place, cum nu-mi plac nici obiceiurile voastre barbare.

- Pe DECENEU îl cunoşti de nu îţi place? Obiceiurile ni le cunoşti? Ştii tu de ce procedăm astfel? Nu, sigur că nu. Şi chiar dacă le-ai cunoaşte, nu le-ai putea înţelege cu sufletul, căci nu suntem de acelaşi fel. Tu vii din altă lume. Pedeapsa ta este alta.

- Eu vin din lumea civilizată şi am venit să vă civilizăm şi pe voi.- Eu, zise Zoilo, vorbeam despre altceva, cât despre civilizaţia voastră...Aţi venit să ne

furaţi pământul, bogăţiile, femeile, totul. Un singur lucru nu ne puteţi lua: SUFLETUL ŞI CREDINŢA DIN EL. Dar ce-ţi vorbesc eu ţie despre asta? Ce înţelegi tu din ce-ţi spun eu?

- Înţeleg că eşti nerecunoscător şi că-ţi arăţi ura pe faţă. Mă faci hoţ, tu pe mine?- Eu nu am spus decât adevărul. Ce cauţi în ţara mea, pe pământul meu, la femeia mea

în casă? - strigă furios Zoilo.- E casa mea, pământul meu şi femeia ta este sclava mea, răspunse plin de mândrie

Marcellus, nu fără a-i da dreptate în ascuns. Tu însă, DAC liber sau nu, cum te numeşti nu mă interesează, eşti pe proprietatea mea şi eu acum, pentru că sunt civilizat, am să te poftesc să pleci şi să nu mai revii aici niciodată!

- Aş fi preferat să mă pofteşti la luptă. Ştii, noi DACII nu ne dăm în lături de la luptă. NU NE ÎNSPĂIMÂNTĂ MOARTEA. SUNTEM NEMURITORI.

- Minciuni. Spui numai minciuni. V-am văzut trupurile pe câmpul de luptă. Erau moarte ca şi trupurile romanilor.

- Dar sufletele le-ai văzut? -zise Zoilo.- Sufletele? Ce e cu sufletele?- Nu înţelegi? Anima ziceţi voi. Adică acel ceva ce animă trupul. Ce crezi că se

întâmplă după moarte cu el?- Dar nu mă interesează. Eu trăiesc doar o dată şi atât. Viaţa asta o am şi acum trebuie

să trăiesc şi să-mi satisfac toate plăcerile.

- Bravo! Ştiu că gândeşti bine! Nu aş vrea să-ţi văd sfârşitul. De aceea îţi vorbeam de obiceiurile noastre. Dacă le-ai cunoaşte, dacă le-ai înţelege, ai vedea că nu trebuie să priveşti viaţa în felul acesta.

- M-am săturat de balivernele tale. îţi mai spun o dată: să nu mai vii pe aici!- Bine, zise Iza, dar el este cel care ne aduce laptele la fiecare două zile.- Cum? El ne aduce laptele? Nu vom mai bea lapte. E în stare să ne omoare pe toţi.- Eu să vă omor? De ce aş face-o? Eu nu am omorât pe nimeni, niciodată. Vreau să

spun în această viaţă...- Sunteţi nebuni cu toţii. Pleacă! Pleacă îţi spun!- Şi să mai vin?Marcellus plecă fără să mai spună dacă da sau nu. Zoilo râse bărbăteşte, o prinse pe Iza

în braţe, o săltă, o strânse la piept şi învârtindu-se cu ea îi zise:- L-am învins! Uite că se poate şi cum a spus DECENEUL, adică fără arme.- Bine Zoilo, l-ai învins. Asta nu înseamnă că trebuie să-l torturezi cu prezenţa ta. E

bine să vii cât mai rar pe aici. Acum pleacă!- Nu plec. Eşti femeia mea şi eu aici rămân. Şi acum, tu ca femeie ascultătoare ce eşti,

îmi vei da ceva ce de mult nu mi-ai mai dat.Zoilo o duse pe Iza încet înspre pat şi o aşeză cu grijă, fără a înceta să o mângâie. Eu

cunoşteam aceste mângâieri. Le simţisem pe pielea proprie. Palmele aspre şi muncite ale bărbatului continuau să o mângâie. în gânduri îngerul de stânga îmi spuse că pielea mea nu e totuna cu pielea ei şi că aş face bine să adorm. Mă uitai către Ocsana, dar ea dormea de mult, aşa că adormii şi eu.

CAPITOLUL II

URSITORIINici nu ştiu cum a trecut ziua şi chiar noaptea. Faptul că fusesem iertat de păcatele

anterioare, că eram curat în faţa TATĂLUI CERESC, îmi dădea o stare atât de bună încât am dormit, m-am trezit, am mâncat, totul s-a făcut automat, căci mă trezisem de-a binelea abia la prânzul zilei următoare. Nu-mi aduceam aminte de nimic altceva decât de Zoilo strâns îmbrăţişat cu Iza.

Întrebarea îmi revenea: „Cum poate s-o iubească pe Iza, când perechea lui divină e ZAIDRA? Dar lasă că am să văd când vor veni URSITORII. Dar vor veni? Sigur că vor veni, dar ai răbdare!”. Cam aşa gândeam în clipa în care mă trezisem. Şi pentru că Ocsana dormea liniştită, nu îndrăzneam să arăt că m-am întors în corp şi că îmi este foame. Norocul meu a fost că Zoilo tocmai intra în încăpere cu un braţ mare de lemne de foc şi când trecu pe lângă mine mă văzu treaz.

- Iza, vezi tu de pruncul acesta, că s-a trezit!- Vai, dar mult ai mai dormit dragule! - zise Iza mângâindu-mă pe frunte.Eu ca să mă alint doream să comunic, dar din gură nu ieşea nici un sunet.- Zoilo, tu ai băgat de seamă ce liniştit este Genu?- Sper că nu va ieşi mut, că prea tace. Dar decât să vorbească ce vorbeşte Marcellus,

mai bine mut.- Ce ai tu de împărţit cu Marcellus? - îl întrebă Iza, în vreme ce se ocupa cu primenitul

meu.

- Tocmai asta este Iza, că nu am nimic de împărţit cu el. Nu înţeleg ce caută aici şi mai ales ce vrea de la neamul meu cel blestemat, cum zice el.

- Zoilo, eşti ferm hotărât să nu mai pleci?- Am zis vorba ce trebuia să o zic, iar acum sufletul meu ascultă de vorba plecată. Da,

nu mai plec de aici.- Bine, dar ieri nu doreai să rămâi. Acum ce te-a schimbat? Să nu spui că dragostea

pentru mine!- Te-am jignit cu ceva Iza? Nu ţi-am arătat suficientă dragoste?- Nu pot să mă plâng de ce-mi arăţi, dar simt, ştiu că nu-mi dai totul. De altfel acelaşi

lucru îl fac şi eu însămi.- Atunci lasă aşa cum a orânduit ZAMOLXE!- Dacă rămâi, va trebui să afle toată lumea că sunt a ta.- Oricum, cineva, un bărbat trebuia să fie în viaţa ta, căci altfel nu apărea Ocsana.- Sunt fericită Zoilo, zise Iza după o clipă de tăcere, de parcă ar fi stat să se gândească

dacă este aşa sau nu.- Şi eu sunt fericit, că pot să te fac fericită.Zoilo terminase de aşezat lemnele pe foc şi alături de foc, iar acum venise în spatele Izei

şi mă privea peste umărul ei.- Dar ştiu că tare mic mai este şi Genu. Şi uite la el ce delicat! ZAMOLXE nu a fost

prea darnic cu el, zise Zoilo arătând o anume parte a trupului meu şi râse apoi cu hohote.Nu am înţeles de ce râdea, dar pentru că el o făcea, am râs şi eu cu el.- Ia uite Zoilo! Zâmbeşte de parcă ţi-ar fi înţeles gluma.- Dacă o înţelegea, nu ar mai fi zâmbit. Mă place şi atâta tot. îţi cer iertare Genu că te-

am ironizat. Nu era cazul între fraţi. Toţi suntem aşa cum trebuie să fim, iar dacă tu ai fost lăsat aşa, înseamnă că probabil pe lumea asta trebuie să existe şi femeie pe măsura ta.

Auzind acestea, imediat m-am uitat către Ocsana, dar el, maturul nu m-a înţeles. Atunci am făcut eforturi să-i transmit telepatic cum că Ocsana e perechea mea divină, dar eforturile şi faptul că nu eram înţeles mi-au produs o mare durere, fapt care m-a făcu să plâng.

- Nu mai plânge Genu, că ai şi tu perechea ta! - zise Iza mângâindu-mă în vreme ce mă punea la sân.

Ocsana s-a trezit şi ea imediat, iar Zoilo a luat-o în braţe şi deşi nu ai fi crezut că este în stare, începu să o primenească şi pe ea. Faptul ca eram iubit, căci dragostea vibra în jurul meu din partea tuturor fraţilor mei, mă făcea să mă liniştesc şi chiar să adorm. Odată pus în pătuţ am auzit doar cum Iza îi spunea lui Zoilo:

- Să te duci să cauţi câţiva mărăcini! Ne sunt de mare importanţă.- Acum? Unde să găsesc?- În spatele grajdurilor lui Marcellus. Acolo am găsit şi eu acum câteva zile.- Ce nu fac eu pentru OMUL acesta? Stai liniştită, că nu mă întorc fără mărăcini!- De ce oare o întârzia Mara? Trebuia să vină cu câteva podoabe şi văd că nu mai vine.

O fi oprit-o Marcellus?Doream să aflu de ce nu mai venea Mara, dar somnul era mai puternic decât mine.

Ştiam că mama ar fi făcut orice pentru mine, ca să-mi fie bine. M-am trezit mult mai târziu, când se însera. Zoilo aducea din nou de afară copaia în care urma să fiu scăldat. Era ultima încercare peste care trebuia să o mai trec.

- De ce oare nu o fi venit Mara? - tocmai întreba Iza, când m-am trezit.- Dacă nu vine, înseamnă că aşa trebuie să fie.

- Va veni. Sigur va veni. În încăpere era foarte cald.- Zoilo, să pui şi apa în copaie, ca să se încălzească până când o fi să-l scăldăm!- Ştiam că trebuie apă rece, nu caldă.- Păi nu am spus să pui apă caldă, ci rece.- Acum înţeleg de ce ai făcut aşa o căldură aici în încăpere.Deodată uşa se deschise şi Mara intră ca un înger alb, într-un fel de cămaşă, dar cu

picioarele goale. în mâini ţinea podoabele promise.- Mara, draga mea, ce-i cu tine aşa, cu picioarele goale?- Abia am reuşit să scap de el. L-am adormit şi am fugit.- E chiar aşa de rău, Mara?- Marcellus e un om bun, îl iubesc, dar nu ne înţelege. Eu sunt cea care a greşit, dar nu

am putut face altfel. Acum ispăşesc.- Lasă Mara, nu mai fi supărată! Uite, eu am veşti bune: Zoilo s-a hotărât să rămână la

mine, să afle toată lumea că-mi este soţ şi mai ales că este tatăl copilului meu. Să nu mai fiu de ocara nimănui.

- Şi tu zici că asta este o veste bună, Iza? O fi pentru tine, dar pentru mine şi pentru Marcellus...

- Cum pentru tine şi Marcellus? - zise Iza intrigată.- Da. Eu îţi spun că Marcellus îl urăşte pe Zoilo. Nu poate trăi alături de el.- Asta ştiu, dar mai ştiu şi ce zice Zoilo, cum că el trebuie să-l aducă pe drumul cel bun

pe Marcellus.- Ne aşteaptă vremuri grele, dragă Iza, când se vor înfrunta cei doi bărbaţi.- Tu ştii că neamul nostru este de neînfrânt Mara. Noi murim, dar nu cedăm. Aşa că ştii

deja cine va câştiga.- Aşa să fie Iza. Acum trebuie să plec însă...- Cum? Nu stai să vezi ce spun URSITORII?- Nu, nu mai pot rămâne. Trebuie să plec. Marcellus ştie că ceva important se petrece în

noaptea asta şi ca atare vrea să oprească totul în loc. Dacă eu am să stau lângă el, va crede că nimic nu se întâmplă şi atunci vă va lăsa pe voi în pace.

- Da, dacă aşa stau lucrurile, e mai bine să pleci, interveni şi Zoilo. Stai liniştită! Vom fi noi mamă şi tată pentru el în faţa URSITORILOR.

- Să înţeleg că aveţi tot ce vă trebuie?- Da Mara. Du-te liniştită! Avem tot ce ne trebuie, zise Zoilo şi o împinse cu blândeţe

spre uşă.Odată ieşită Mara, Iza îi zise lui Zoilo:- Trebuie să ne grăbim puţin, căci avem destule de făcut.- Ştiu. Lasă că mă ocup eu draga mea! Tu trebuie să o culci pe Ocsana. Apoi trebuie să

ne spălăm şi noi, să ne primenim, căci trebuie să merităm să vedem URSITORII sau măcar să-i auzim.

Eu stăteam în pătuţ, emoţionat de ce urma să mi se întâmple. încercam să o văd pe Ocsana, dar aceasta parcă mă evita. Oricum nu puteam afla nimic de la ea. „De ce oare puteam citi gândurile unora şi pe ale altora nu? De ce nu puteam comunica? Cred că nu doreşte aşa ceva şi de aceea...”

Între timp Iza şi Zoilo terminaseră toate treburile. „Când oare au avut timp? Sau am adormit eu din nou?”. Acum stăteau amândoi în dreptul copăiţei şi în picioare, deveniseră ca două statui. Nu mişcau, nu clipeau. La un moment dat am avut impresia că parcă nici nu mai

erau în trupuri. Atunci am vrut să-i văd şi mi-am folosit ochiul sufletului. Cum de mi-am adus aminte de el? Pur şi simplu trebuia să-i văd ce fac.

Amândoi ieşiseră deasupra capetelor şi făceau ce făcuseră şi îngerii mei păzitori mai devreme. Adică se rugau pentru purificare, pentru a vedea sau măcar pentru a auzi ceea ce se va întâmpla.

- Deci ţi-ai adus aminte că ai un ochi al sufletului, zise îngerul păzitor de dreapta.- Da. Uitasem şi acum mi-am amintit, zisei eu şi atunci am înţeles că îngerii sosiseră

din nou lângă mine.- Da, aşa este, am venit din nou. Acum ne mai putem vedea şi auzi. Trebuie să-ţi spun

că s-ar putea să fie pentru ultima dată în această viaţă.- Cum aşa, că doar vă am pentru toată viaţa?- Trebuie să-ţi spun că noi te avem în grijă şi răspundem alături de tine pentru această

viaţă. Asta nu înseamnă că stăm cu tine întru totul. Avem şi noi trăirile noastre.- Dar dacă nu staţi cu mine, cum am să fiu eu apărat?- Noi deşi nu stăm întru totul, parţial stăm lângă tine şi te putem apăra dacă vrei, de

orice şi de oricine. De un singur lucru nu te putem apăra.- De ce? De cine?- Ai întrebat bine „de cine?”. Ei bine, de tine. DE TINE NU TE PUTEM APĂRA!- De mine? Dar ce rău pot să-mi fac eu?- Tu singur îţi poţi face toate relele din lumea asta. Tu şi numai tu. Tu te vei face fericit

sau nefericit. Tu vei fi mulţumit cu ceea ce eşti sau vei fi, ori tu te vei măcina în nemulţumiri. Aşa că de ceilalţi stai fără nici o grijă! TE APĂRĂM NOI!

- Spuneai că s-ar putea să nu vă mai văd niciodată?- Da, aşa spuneam. Depinde de felul în care vei reacţiona când îţi vei auzi destinul. Eu

vreau să te avertizez că destinul îţi este greu şi mai ales să nu te răzvrăteşti! Noi am mai făcut-o odată şi nu ne-a fost prea bine. Oricum, ceea ce este scris, aşa se va întâmpla. Depinde de tine dacă te vei împăca cu asta sau nu.

O clipă lungă cât veşnicia dură tăcerea. Era aşa de linişte, încât auzeam parcă şi vibraţia luminii. Sau nu era a luminii? Nu, nu era a luminii, ci era a sufletelor lor reunite în rugăciune. Zoilo, Iza şi cei doi îngeri ai mei făcuseră un lanţ închis şi se învârteau.

- Gata, acum suntem pregătiţi, zise Zoilo.- Da. Trebuie să-l pregătim şi pe Genu.Iza veni lângă mine, mă prinse în braţe, mă hrăni, mă curăţă şi apoi mă dădu lui Zoilo.- Zoilo, tu eşti tatăl lui Genu în faţa lui ZAMOLXE în seara asta, aşa că tu va trebui să

mi-l aduci la scăldătoare.- Da Iza, mama lui Genu în faţa lui ZAMOLXE în seara asta. Eu îl iau şi ţi-l aduc.Zoilo mă luă în braţe şi aşa gol cum eram, mă ridică deasupra capului şi zise:- Iată-l, TATĂ, a venit în faţa ta curat de păcate, să-şi afle aici şi acum soarta ce i-ai

hărăzit-o!Apoi mă lăsă în jos şi ocoli copaia şi în acelaşi timp pe Iza, ce stătea cu spatele spre

copaie şi cu faţa spre peretele pe care era IMAGINEA MAMEI CU PRUNCUL. Da, ştiam; era peretele dinspre răsărit, adică acela dinspre locul luminii. Când ajunse din nou în dreptul ei, Zoilo repetă aceleaşi cuvinte şi făcu aceasta încă o dată. Aşa era ritualul. Apoi zise: .

- ZAMOLXE vrea să speli încă o dată copilul pentru a-i putea permite să vadă şi să audă.

- Te iau, copile, şi te spăl şi te pregătesc, poate aşa se vor îndura de tine şi vei avea mai puţin de pătimit.

Zicând acestea, Iza mă luă în braţe şi mă aşeză în copaie. Apa era destul de bună, nici prea caldă, nici prea rece. Aveam din nou aici un aşternut de scutece, care împiedica apa să-mi intre în urechi sau în ochi. Aveam în copaie tot felul de obiecte. Iza începu pe rând să le numească şi în acelaşi timp cerea lui ZAMOLXE ca una din proprietăţile obiectului să treacă asupra mea.

Cărbunele trebuia să-mi facă părul negru, petalele de flori să-mi facă pielea catifelată şi pentru că erau roşii, să-mi dea roşeaţă în obraji şi buze roşii, laptele să-mi facă pielea albă, fierul să-mi întărească braţul, aurul să mă facă bogat în avuţii, boabele de grâu să-mi aducă abundenţa hranei, mărăcinii să fiu atrăgător, mierea să fiu lipicios şi dulce la sărutări, cununa de flori să mă ajute să mă căsătoresc...Dar unde era cununa? Nu era...

- Zoilo, ce ne facem? Am uitat cununa de flori.- Dacă am uitat, înseamnă că aşa îi este scris, să nu se căsătorească.- Eu, auzind acestea, începui a scânci.- Taci bărbate, nu te smiorcăi, căci asta nu înseamnă că nu o să ai femei!„Aşa este. Are dreptate Zoilo.” - gândii eu şi tăcui.- Vezi Iza? înţelege tot ce-i spun.- Taci Zoilo! Să nu speriem URSITORII, acum că am terminat cu scăldatul.- Dacă ai terminat, primeneşte-I şi hai să invocăm URSITORII!Zicând acestea, Zoilo se duse înspre masa pe care de obicei mânca împreună cu Iza şi

legat aşa cum eram în scutece, mă lăsă pe masă.- Să nu plângi Genu, să nu-i sperii!Eu nici gând nu aveam să plâng, aşa eram de dornic să aflu. Cei doi, Zoilo şi Iza, se

prinseră de mâini deasupra mea. îngerii mei erau prinşi de mâini deasupra lor şi atunci Zoilo începu să vorbească cu glas schimbat, parcă mai gros de obicei:

URSITORI, URSITORI Ia veniţi pe la surori! URSITOARE, URSITOARE Ia veniţi cât nu e soare!Şi veniţi acum că-i noapte Ca să ne vestiţi prin şoapte Ce aveţi de urzit Ce-i lui Genu hărăzit! Frumuseţea sufletului S-o-ntreacă pe-a trupuluiBunătate şi blândeţe Frumuseţe şi tandreţe Cerem BUNULE de la tine Pentru pruncul care vine, Vine-ncet în prag de seară Să afle de ursitoară. Viaţa lui întreagă, toată Vom vedea-o deândată. Dacă merităm, ştim bine, Că avem s-o ştim şi mâine

Dacă nu, ea deândată Se va piede toată, toată.Stăteam şi-l priveam cu ochii mari pe Zoilo cum vorbea, cu braţele ridicate, lipite de ale

Izei. Aşa cum stăteau aşezaţi, formau împreună cu îngerii mei păzitori o piramidă de vibraţii. Zoilo repetă de trei ori descântecul şi dintr-o dată se făcu o linişte perfectă. Parcă nu se mai auzea nici respiraţia mea proprie. Un singur zgomot se mai auzea: focul din vatră, care din când în când pocnea.

Deodată o lumină orbitoare invada încăperea. Un întreg alai veni în încăpere. De unde au apărut? De niciunde şi de peste tot. Alaiul era condus de un BĂTRÂN cu bărbuţă ascuţită. Era de fapt singurul BĂTRÂN. în rest, toţi erau tineri. Se prinseseră într-o horă, iar BĂTRÂNUL stătea şi mă privea. Uitându-mă mai bine la BĂTRÂN, am băgat de seamă că acesta îmi este cunoscut. Am încercat să-mi reamintesc de unde. Acum ştiam: era IZOBAL. Ce căuta el aici? Nici nu apucasem să mă întreb bine că BĂTRÂNUL mi-a şi răspuns:

- Am venit cu tot alaiul celor văzuţi şi nevăzuţi, ca să-ţi amintesc ţie, FIU AL OMULUI, FRATE AL MEU, că te afli la cea de-a doua încarnare din cele şapte pe care trebuie să le pătimeşti. Acum eşti bărbat, dar nu unul ca toţi ceilalţi. Tu vei fi un bărbat plăpând ca o femeie, însă vei fi mult mai înţelept ca alţii, căci faptele anterioare ţi-au permis să-ţi păstrezi suportul pentru cunoaştere. Vei învăţa tu şi vei învăţa şi pe alţii. Vei fi încercat în credinţa ta de noi, prin cei cunoscuţi şi necunoscuţi ţie! Tu nu trebuie decât SĂ NU-ŢI PIERZI CREDINŢA! Vei iubi şi vei fi iubit! Ai marea şansă de a fi împreună cu perechea ta divină atât de aproape încât s-ar părea că sunteţi sortiţi unul altuia, dar nu vei putea locui sau trăi împreună cu perechea ta, căci toţi vor fi împotriva voastră.

Nu îmi plăcea ce auzeam şi începusem să mă agit.- După cum ştii, în viaţa asta trebuie să înveţi să nu mai judeci pe alţii, dar marea ta

încercare va fi chiar în ceea ce vei face, căci tu ca persoană vei fi numit judecătorul ţinutului şi prima judecată mare va fi chiar asupra perechii tale divine.

Totul întrecuse limita înţelegerii mele; nu puteam să nu mă răzvrătesc şi să nu-mi ridic ochii spre ceruri spre a întreba: „De ce DOAMNE? De ce tocmai mie îmi dai o astfel de soartă?”. Din acea clipă nu am mai auzit şi nu am mai văzut nimic. Auzeam ceva, aşa ca şi cum o apă ar fi clipocit, dar nu mai eram conştient. Ţipam cât puteam că am fost păcălit şi că nimic nu este aşa cum stabilisem. Dar oare cum stabilisem? Nu mai ştiam. Nu mai aveam în memorie nimic. Eram doar un bun suport, cum spusese BĂTRÂNUL. Dar oare ce mai spusese BĂTRÂNUL? Of, dacă aş fi reuşit să-mi păstrez cumpătul! Singura mea speranţă era Zoilo, care sigur a auzit şi va spune Izei ce anume cuprindea soarta mea.

- Au plecat Iza. Poţi să te ridici, zise Zoilo mângâind-o pe cap.De emoţie Iza căzuse în genunchi şi stătuse aşa tot timpul cât FĂPTURILE DE

LUMINA colindaseră prin încăpere.- Ai văzut ce frumoşi erau şi mai ales ce luminoşi!?- Am văzut Iza, însă nu am reţinut tot ce a spus BĂTRÂNUL. Când vorbea mi se părea

că înţeleg tot ce spune şi-mi era tare cunoscut şi drag, dar acum nu mai reţin decât câteva idei: că el este cel ce se ocupă noi toţi, că tot el ne va judeca, împreună cu ceilalţi unsprezece, după ce vom sfârşi cu pedeapsa acestor trupuri şi că pruncul acesta va ajunge mare judecător.

- Da. Eu însă am reţinut că va rămâne neînsurat şi va muri de tinerel. Asta este bine pentru el, căci va scăpa rapid de trupul acesta ce-i va aduce numai suferinţă.

- Oricum, îl aşteaptă numai necazuri, după cum mi-a rămas în memorie.

- Zoilo, este mai bine să nu-i spunem Marei care este destinul lui Genu. Şi aşa Marcellus nu îl are la suflet.

- Eşti sigură că Marcellus are şi el un suflet?- Haide, nu fii rău! Sigur că are, dar nu este la nivelul nostru.- Bine, aşa vom face; nu-i vom spune Marei decât că nu am auzit nimic.- Biet pruncuţ, ce viaţă o să ai şi tu, zise Iza şi mă luă în braţe să mă liniştească.Iar eu, pentru că acum ştiam după ce program trebuie să funcţionez, începui a face

febră. Cum Iza îşi lipise buzele de faţa mea ca să mă aline, îşi dădu seama imediat.- Zoilo, mă crezi că Genu are fierbinţeală?Zoilo se apropie cu buzele de faţa mea şi le lipi uşor, delicat, rămânând aşa o vreme.

„DOAMNE, cât de dragă îmi este apropierea lui!” - gândeam eu. „Dar oare de unde îl cunosc pe OMUL acesta? Am uitat tot şi doar am vrut să ţin minte...”

A doua zi de dimineaţă ne trezi Mara, care era foarte dornică să afle ce s-a întâmplat peste noapte şi ce veşti aveau cei doi pentru ea. Era îmbrăcată foarte frumos, nu ca în seara precedentă. Iza o pofti înăuntru şi o aşeză pe un scaun lângă masă. îi aduse o cană cu lapte cald şi o pofti să-l bea:

- Bea Mara! E lapte îndulcit cu miere. E foarte sănătos să bei aşa ceva.- Beau Iza, dar eu pentru altceva am venit.- Ai venit să-ţi vezi feciorul, pe Genu?- Ei Iza, sigur că am venit să-l văd şi pe el, dar mai ales să aflu...- Să afli? Ce să afli?- Să aflu ce au zis URSITORII. Nu înţeleg ce e cu tine în dimineaţa asta. Haide, adu-

mi-l pe Genu, să-l ţin în braţe cât stau aici la tine şi povesteşte-mi!Iza mă luă în braţe şi mă aduse Marei.- Ce să-ţi povestesc, că eu nu mai ştiu nimic.- Cum nu ştii nimic? Tu îmi ascunzi ceva. Unde e Zoilo? De ce nu-mi spui?În acel moment intra şi Zoilo, în cămaşa lui albă, lungă, prinsă la mijloc cu un brâu

colorat în roşu. Ducea în mâini multe lemne.- Întrebi de mine Mara? - zise Zoilo cu zâmbetul pe buze.- Întrebam ce au zis URSITORII despre fiul meu Genu.- Nu ne-a rămas nimic în minte Mara, zise Zoilo neînduplecat.- Eu am avut încredere în voi şi uite ce mi-aţi făcut. Nu ştiu nici macat dacă copilul meu

va fi bun sau rău, zise Mara lăcrimând.- Ei, aşţa putem să-ţi spunem, se îndură Zoilo (căci lacrimile Marei sau mai bine zis

lacrimile femeilor în general, aveau un efect neaşteptat asupra lui). Ei bine, Genu va fi un copil bun, puţin sensibil şi bolnăvicios, dar va ajunge OM mare şi cu stare.

- Cum adică OM mare şi cu stare?- Adică va fi judecător în ţinut. El va împărţi dreptatea.Eu care până atunci stătusem liniştit în braţele Marei, dintr-o dată începui a urla de

parcă un foc mă ardea şi pe afară şi pe dinăuntru. Nu ştiam de ce plâng. Poate că aveam eu un motiv...Mara mă mângâia şi mă alinta. Era fericită că voi fi corespunzător familiei mele şi că Marcellus va fi în sfârşit mulţumit.

- Mara, să nu iuţi să-ţi iei podoabele! - zise Iza întinzânduile.- Din câte îl cunosc, eu pe Marcellus, e în stare să zică cum că eu ţi le-am furat.- Nu e adevărat Zoilo. Marcellus este un om bun.În acea clipă, uşa se dădu în lături şi intră Marcellus.

- Cum? Voi sunteţi cu toţii aici? - aproape strigă el.- În casa unui OM nu se intră aşa, romanule!- Dar cum, dac liber?- Îţi faci întâi anunţată sosirea. Baţi la uşă.- Unde ai învăţat aceste maniere elegante?- M-am născut cu ele, răspunse zâmbind Zoilo.Nimic nu-l enerva mai tare pe Marcellus decât zâmbetul lui Zoilo.- Mara, tu ce cauţi aici aşa gătită? Pentru cine te-ai împodobit aşa? Pentru el?- Ai văzut Mara? E mai rău decât îţi spuneam eu. Nu Marcellus, nu pentru mine. Mara

ne-a împrumutat podoabele ei.- Zoilo, taci! - strigă Mara.- Dar de ce? Lasă-l să afle şi să ţină minte! Romanule, învaţă de la mine şi de la neamul

meu! Tot ce-ţi vom spune acum, este adevărul de la ZAMOLXE.- Nu vreau să aud ce-mi spui tu şi zeul tău păgân, iubitor de moarte.- Ba ai să ascuţi! Şi apoi vei vedea tu însuţi dacă avem dreptate. Astă noapte au venit la

noi URSITORII.- URSITORII? Ce-i aia. URSITORII?- URSITORII sunt cei ce-ţi destăinuie viitorul.- Un fel de oracole vrei să spui, Zoilo?- Da, un fel de oracole, numai că la noi vin ei şi dacă meriţi îi auzi sau chiar îi vezi.- La noi este puţin altfel.- Ştiu. Taci şi ascultă! Azi noapte au vestit destinul feciorului vostru.- Ah, devine interesant, zise Marcellus. Şi ce viitor are?- Are un viitor pe potrivă. Va ajunge judecătorul ţinutului.- Sunt mândru de fiul meu.- Ştiam. Tocmai de aceea ţi-am şi spus.- Eşti sigur că spui adevărul?- Sunt sigur, romanule, zise Zoilo crezând că acesta este lămurit.- Şi cu podoabele ce-aţi făcut? I-aţi plătit pe URSITORI? Mara, dă-mi-le mie, să văd

dacă sunt toate!- Of, Mara ia-ţi bărbatul şi du-te!- Nu cred o vorbă din ce mi-ai spus Zoilo, zise Marcellus rânjind.- Nici nu-ţi cer să crezi. îţi cer să nu uiţi!- Hai să mergem Mara! Lasă copilul şi haide! Marcellus o luă pe Mara pe după umeri şi

plecară împreună.- Vai Zoilo, ce teamă mi-a fost! - spuse repede Iza.- De ce draga mea? De ce?- Mi-a fost teamă să nu-i spui că va muri de mâna lui.- Ce vorbeşti tu acolo? Cine va muri şi de mâna cui?- Marcellus va fi cel ce îl va ucide pe Genu.- Cum? Ce spui?- Da. Aşa a zis BĂTRÂNUL aseară.Odată rămaşi singuri, Zoilo o îmbrăţişa pe Iza şi ridicând-o de la pământ o purtă uşor pe

braţe până în pat. Eu stăteam cuminte în pătuţ alături de Ocsana şi priveam către ei. Îmi rămăsese în minte, de fapt în zestrea de cunoaştere, doar că împreunarea fizică a bărbatului şi

a femeii aduce fericirea cărnii. O plăcere care însă duce la reducerea energiei de la nivelul creierului mic, acolo unde de fapt este pupitrul de comandă al corpului uman.

Totul începe cu comprimarea energiei în zona sexului, iar creierul rămâne aproape fără control. Iar după actul în sine, când fluidul vital al bărbatului se împreună cu fluidul vital al femeii, atunci corpul consumă toată energia, lăsând spiritul captiv într-un corp fără vlagă. Încetul cu încetul, energia rămasă neconsumată, dar impură, revine la creier, făcând mai mult rău decât dacă nu ar reveni. Pe timp ce trece, energia revine totuşi în corpul vlăguit, spiritul reuşind să iasă din captivitate.

Cu toate acestea, plăcerea împreunării şi a dragostei este din câte îmi amintesc, una dintre plăcerile corpului de carne. Mă uit lung către Ocsana şi îmi doresc din adâncuri să pot măcar să o ating, dar mâinile îmi sunt legate, ca de altfel tot corpul, căci trebuie să cresc drept, să nu am picioare curbe, după cum spune Iza. Ocsana, parcă trezită de eforturile mele, deschide ochii şi privindu-mă intens îmi spune un lucru doar de mine înţeles: „Sufletul meu, dragostea mea”.

Mie mi se pare că s-a spus tot ce se putea spune între noi şi chiar mă mir că putem comunica. Dar nimic altceva nu venea în continuare din partea ei, ca şi cum doar atât a mai putut trece. Din partea mea, eram conştient că nu trecea nimic, deşi doream din tot sufletul să comunic cu ea. Prima care începu a plânge fu chiar ea, iar eu imediat după. Ne răzvrăteam pentru a câta oară? Şi oare de câte ori o s-o mai facem în acesta viaţă?

Primul care sări a fost Zoilo.- Ia vezi Iza ce au copiii! - zise el.- Nu ştii ce zic bătrânii? Că cei mici sunt invidioşi pe cei mari şi nu-i lasă în pace, mai

ales în astfel de momente?Zoilo se apropie de mine, mă ridică în braţe şi spuse:- Aşa bătrâne? Aşa faci?Eu tăcusem şi-l priveam direct în ochi, doar o înţelege că nu este aşa, că eu nu eram

dintre aceia invidioşi, dar că nu pot comunica nici cu el şi nici cu perechea mea divină şi că asta mă supăra.

- Haide Iza, vino şi tu la Ocsana! Uite cum plânge mititica!- Sunt puţin ameţită. Nu pot încă să mă ridic.- Bine, atunci rămâi unde eşti, căci încerc eu să-i liniştesc pe amândoi.Zicând acestea mă lăsă pe mine în pătuţ şi o ridică pe Ocsana. Eu eram hotărât să tac şi

ca atare am tăcut de dragul Ocsanei. Zoilo o luă pe Ocsana, o primeni şi i-o aduse Izei în pat. Apoi mă luă pe mine în braţe şi mă primeni. Când eram gata, curat, Iza terminase de alăptat pe micuţa Ocsana, aşa că mă puse Ia celălalt sân, lăsând-o pe Ocsana adormită acolo unde era. Zoilo veni şi o luă pe Ocsana, o puse în pătuţ, dar aceasta se trezi.

- Va trebui să le fac un leagăn pentru ca să-i poţi legăna. Mă tot gândesc, ce anume te-ai fi făcut fără mine Iza?

- Nu ştiu nici măcar eu să-ţi răspund la această întrebare. Probabil că nu m-aş fi putut descurca.

- Eşti o femeie dârză. Sigur te-ai fi descurcat.- Sigur că mă voi descurca cu ajutorul tău. Şi cum ai să le faci leagănul? - întrebă plină

de curiozitate Iza.- Am să-l cioplesc din lemn moale. Numai tu să-mi spui cum vrei să ţi-l fac. Să-l atârni

de tavan sau să stea pe podea?- Vreau să stea pe podea, agăţat de tavan.

- Năzdrăvană ce eşti! Bine, am să-ţi fac şi unul şi altul.- Dar să le faci încăpătoare şi solide, să ţină şi la următorii tăi fii. Să nu te mai munceşti

încă o dată.- Hotărât lucru, eşti pusă pe şotii în această zi.- Sunt doar fericită.- Şi mă rog, ce te face aşa fericită?- Faptul că mai suntem atât de puri încât să-l putem vedea şi să-i auzim pe URSITORI.- Păcat că nu i-am înţeles până la final.- Da. Ştiu cu ce am greşit. Cum am gândit că el trebuie să-şi judece perechea divină şi

să o condamne, ca la o pedeapsă foarte grea, nemeritată de un prunc atât de curat, cum am pierdut firul. Nu am mai auzit decât foarte vag şi de multe ori parcă vorbea într-o limbă pe care eu nu o înţelegeam.

- Oricum, eu rămân la părerea mea, că pruncul are o soartă tare grea. Şi atunci te întreb: Ocsana ce soartă are? Ei ce i s-a ursit?

- Aş vrea din tot sufletul să ştiu ce, dar nu ţin minte nimic. Ştiu doar că i-am văzut pe URSITORI venind, luminau de ziceai că a răsărit soarele, dar nu mai ştiu ce vorbeau.

- Dar URSITORII erau aceiaşi? - întrebă Zoilo grăbit.- Nu ştiu dacă erau chiar aceiaşi, căci ţi-am zis că m-am pierdut. De altfel şi acum m-aş

fi pierdut de nu erai tu lângă mine să mă susţii.- Bine, bine, spune mai departe!- Deci nu ştiu de URSITORI, dar pe BĂTRÂN l-am văzut foarte bine, cu bărbuţa lui şi

mai ales cu tichia de pe cap, zise Iza.- Şi ţie ţi se pare cunoscut BĂTRÂNUL?- Da. Parcă îl cunosc dintotdeauna. Ochii, ochii lui îi cunosc chiar foarte bine.- Dar bastonul din mână? Are o formă atât de ciudată, cum eu nu am mai văzut. Ai

impresia că este un şarpe pietrificat, care ar putea prinde viaţă în orice clipă. Aproape cât braţul de gros şi mai înalt decât este el în picioare.

- Te înspăimântă când îl priveşti şi mai ales dacă ştii ce poate face cu el.- Tu ştii? Spune-mi şi mie! - o rugă Zoilo.- Atunci când foloseşte bastonul, poate face orice. Poate lăsa chiar urme ale trecerii lui

pe la OMUL în cauză. Când atinge pe cineva cu bastonul, mă refer la momentul când vine cu URSITORII, acel cineva va avea o viaţă foarte grea şi o moarte şi mai grea. Atingerea o face pentru a-l încărca pe OMUL respectiv cu răbdare şi supunere, pentru a suferi tot ce-i este hărăzit.

- Eşti sigură că asta face? - întrebă Zoilo.- Nu sunt sigură Zoilo, dar bătrânii aşa povestesc despre el, cum că atunci când îi

vesteşte unui OM ceea ce-i este ursit şi acesta în credinţa lui deplină nu se răzvrăteşte indiferent cât de greu i-ar fi destinul, BĂTRÂNUL îl atinge cu bastonul pentru a-l încărca cu har divin.

- Şi ce mai spun bătrânii despre el?- Despre el, prea puţin. Despre cei atinşi de acel baston, spun că sunt OAMENI

răbdători, cu multă credinţă în TATĂL CERESC, că ştiu să cânte foarte frumos sau să danseze. Unii dintre ei sunt în stare să copieze imaginea OMULUI pe pânză, folosind vopsele şi pensule. Oricum, sunt OAMENI care au har divin. Sunt lăsaţi să-i bucure pe ceilalţi ce stau pe lângă ei şi cu toate că au destine grele, sunt tot timpul cu zâmbetul pe faţă, iar sufletul le rămâne nepătat până la moartea trupului, până atunci când ZAMOLXE se îndură de ei şi îi

cheamă la EL. Se zice despre aceştia, că stau mai aproape de ZAMOLXE decât stau ceilalţi, căci LUI îi sunt mai dragi, deoarece oricât au fost de încercaţi, ei nu şi-au pierdut credinţa în forţa binelui, în dragoste şi adevăr.

- Ce bine ar fi să fim aşa, gândi Zoilo cu glas tare. Să nu ne pierdem credinţa orice ni s-ar întâmpla, dar imediat ce păţim ceva cât de cât dureros, cum ne încearcă ZAMOLXE cât de cât, imediat ne vedem părăsiţi, imediat ne plângem în loc să fim mulţumiţi că suntem încercaţi doar atât.

- Asta se cheamă tărie sufletească Zoilo, să ai încredere că orice s-ar întâmpla, ZAMOLXE este alături de tine.

- Hai frumoaso, dă-mi pruncul să-l pun în pătuţ!

capitolul III

COPILĂRIE ÎNFRÂNTĂNici nu ştiu cum au trecut anii de repede. Dintr-ip dată eram copil de şapte-opt ani. Mă

vedeam de undeva, de sus, din dreapta şi totul curgea spre stânga. Stăteam undeva în praf şi mă jucam cu doi băieţi şi o fetiţă. Băieţii erau mai mici ca mine, iar fetiţa, deşi era cu puţin mai înaltă, era de o seamă cu mine. M-am uitat mai bine la ea şi Ia mine şi am înţeles că ea era Ocsana, iubirea mea. Cineva mă striga pe nume şi dintr-o dată, nu mai priveam de sus, ci eram chiar eu cel care răspundea.

- Genu! Ocsana! Luaţi-i pe cei mici şi veniţi la masă! Haideţi mai repede, că se răceşte mâncarea!

- Venim, venim! - strigă Ocsana şi-i ridică pe cei doi băieţei mai mici de jos, punându-i parcă în mişcare.

- Ocsana, ajută-mă şi pe mine! - zisei eu cu glas rugător.- Hai, saltă-te de jos şi nu mai aştepta ajutor, că nu eşti aşa de mic!- Ştii că îmi este greu...- Ştiu, dar dacă nu faci un efort cât de mic, ai să stai iar în pat.- Şi dacă îl fac, tot în pat ajung.- Bine, hai, ridică-te! - zise Ocsana întinzându-mi mâna spre a mă ajuta.Încet, încet m-am ridicat de jos, iar efortul făcut aproape că mă lăsase fără suflare.

Ocsana însă era rumenă în obraji şi ţeapănă pe picioare, mă certa:- Of, dar greu te-ai mai lăsat! Nu e normal să te laşi aşa pe mine. Eu sunt puternică, pot

să-l duc în braţe pe fratele meu sau pe fratele tău, dar pe tine nu te pot duce.- Ocsana, dar nici nu ţi-am cerut să mă porţi în braţe. Nu mai fi urâcioasă! Mai bine să

ne întrecem până acasă, să vedem cine ajunge primul.- Tu, Genule, vrei să alergi? Eşti tu în stare?- Da. Haide acum, cât îmi doresc asta!- Bine. Hai să-i prindem din urmă pe cei mici!Avea dreptate; cei mici o porniseră rapid către casă şi cum aceasta nu era departe,

aproape că şi ajunseseră. Acum era momentul. O pornirăm amândoi în goană. Ocsana m-a întrecut imediat, dar eu doream din tot sufletul să o ajung şi să o întrec. Ceea ce doream eu era de domeniul irealizabilului. Deodată, m-am gândit că o rugăciune nu strică şi din tot sufletul am zis:

- ZAMOLXE, ajută-mă!

Iar ZAMOLXE a ştiut ce am eu în suflet şi m-a ajutat. Picioarele parcă nici nu mai atingeau pământul. Nici nu am ştiut când am întrecut-o pe Ocsana, dacă ea a alergat în continuare sau s-a oprit. Am ştiut doar că eu am ajuns PRIMUL, că eu i-am întrecut pe toţi, chiar şi pe cei mici, de mult plecaţi.

Nu-mi venea să cred că eu am fost în stare de aşa ceva. îmi plăcea să învăţ câte ceva de la toţi cei cu care aveam de a face, îmi plăcea să-i învăţ pe cei mai mici ca mine sau chiar mai mari, tot ceea ce eu ştiam şi ei nu. Unii mă ascultau, alţii nu. Nici nu avea importanţă asta. Important era faptul că eu puteam învăţa orice, de la oricine. Nu puteam însă să fac nici cel mai mic efort, căci imediat tot gâtul mi se umfla şi devenea dureros în interior, aveam dureri mari de cap ce îmi cuprindeau încetul cu încetul tot corpul, până ajungeam ca toată carnea să mă doară.

Atunci se întâmpla minunea. întins în pat, corpul devenea din ce în ce mai greu, iar eu mă ridicam uşor, uneori chiar fără să bag de seamă şi visam lucruri deosebit de frumoase, Cel mai drag îmi era visul în care locuiam pe o insulă cu maluri înverzite şi cu valuri mari £e atingeau uscatul.

Acolo îmi plăcea cel mai mult. Alteori visam un vis în care eram într-un fel de cameră cu care zburam prin aer. Era tare bine să zbori aşa şi culorile în cer erau foarte frumoase. Vedeam şi alţi OAMENI necunoscuţi, vedeam şi casele în care stăteau ei, case ce zburau prin cer la fel ca şi casa în care eram eu.

Când mă trezeam, deşi totul în vis era aşa frumos, aveam un gust amar. în primul rând eram sigur că am uitat ceva, iar în al doilea rând aveam obrajii umezi de câte lacrimi îmi curgeau din ochi încă din timpul somnului. în al treilea rând, nu eram în stare să fac mai nimic în ziua ce urma visul, ci doar stăteam şi gândeam, iar o greutate amarnică îmi apăsa sufletul.

Singurul ce mă înţelegea în acele momente era doar Zoilo, care de câte ori dormea o păţea mai rău ca mine. De multe ori gemea în somn, ca şi cum ar plânge, alteori striga cât de tare putea: „Atacaţi!”. Uneori murmura ceva numai de el ştiut. Ceea ce era sigur, era că se chinuia cumplit în somn. Eu chiar l-am întrebat odată, ce anume îl chinuie, iar el mi-a răspuns că probabil „păcatele”.

Aşa gândeam când Ocsana mă prinse în braţe şi cu glasul ei subţire spuse:- Te-am prins. Dar de ce ai alergat atât de repede?- Am vrut să fiu eu primul.- Te simţi bine acum? - întrebă Ocsana îngrijorată.- Da, mă simt bine, am răspuns eu şi în gând am mulţumit lui ZAMOLXE pentru

ajutor, căci abia atunci am înţeles că fără ajutorul LUI nu aş fi putut.- Dar tu nici măcar nu ai obosit, Genu!- Ba da, ba da, zisei eu încercând să imit oboseala ei.- Mamă! Mamă! Genu a alergat mai repede ca noi toţi, zise Ocsana către Iza, când o

văzu apărând în pragul casei.Iza se miră fără să vrea:- Nu pot să cred! Ai alergat tu, Genule şi i-ai întrecut pe toţi? Aşa ai spus Ocsana?

Spune tu Genule, nu minte Ocsana?- Nu minte Iza.- Nu mint mamă!- Nu-mi vine să cred, zise Iza.În acelaşi moment îşi dădu seama şi zise:

- Numai ZAMOLXE putea să facă o astfel de minune.Iar eu, fiindcă doream ca tot meritul să fie doar al meu, am răspuns repede, aproape

disperat:- Ei, ZAMOLXE! Eu am făcut-o, nu EL.Nici nu am terminat de spus - aceste vorbe, că o sufocare năvalnică mă culcă la pământ.

Iza sări să mă cuprindă în braţe.- Vezi, dacă ai alergat! Doar ştii că nu ai voie. Ştii prea bine că tatăl tău ţi-a interzis

asta.Eu nu puteam să răspund nimic. Stăteam căzut la pământ şi o auzeam pe Iza cum se

boceşte şi cum îl imploră pe ZAMOLXE să fie iertător. Deodată, nu am mai auzit-o, căci atenţia mi-a fost atrasă de o fată frumoasă, brunetă şi de un bărbat blond. Mi se păreau foarte cunoscuţi. Oare unde îi mai văzusem? Oare de ce era el atât de supărat? Oare pe cine?

Am încercat să mă liniştesc. Eram foarte agitat, căci senzaţia de corp greu şi apoi cea de plutire îmi dăduseră de ştire că am intrat în ŢARA VISELOR, cum o numeam eu în taină. Mă linişteam cu greu. Începusem să aud cum fata îl ruga pe bărbat să mai rămână. Eu, care acum auzeam perfect, am intrat în vorbă:

- De ce vrei să o părăseşti? De ce eşti aşa rău cu ea?- Nu pe ea o părăsesc, ci pe tine.- Cum, pe mine? Dar ce legătură ai tu cu mine?- Nu mai ştii nici atâta lucru? Mi-e milă de tine! Te-ai afundat în materie şi în raţional.

Stai în cumpănă ce să crezi. Să crezi în TATĂL CERESC sau în zeii tatălui tău material. Vrei să alegi între ei, vrei chiar să renunţi la tradiţia neamului tău, pentru tot ce te învaţă tatăl tău şi profesorii aduşi de el.

- Nu ştiu de ce te supără faptul că îmi place să învăţ, să judec singur, să văd unde greşesc ceilalţi.

- Vezi? Tocmai aici este problema; nu mai ştii ce ai de făcut. TU NU TREBUIE SĂ JUDECI PE NIMENI! Învaţă să nu mai judeci, mai ales dacă ceilalţi greşesc, unde şi de ce!

- Şi pentru atâta lucru tu te superi şi vrei să mă părăseşti?- Minciuna ta de acum a umplut paharul răbdării mele. Am tot încercat să te fac să ţii

calea dreaptă, să nu te abaţi de la credinţa neamului tău. Şi când spun neam, mă gândesc la originea noastră divină şi la credinţa păstrată pe acest teritoriu al planetei. Dar tu eşti din ce în ce mai greu de suportat. Nu ne asculţi deloc. Faci rău că te laşi purtat pe aripile raţiunii. Şi dacă acum eşti aşa, când trupeşte te consideri mic şi neajutorat, mai târziu, când vei ajunge adult, vei considera probabil că tu eşti DUMNEZEU, cel ce împarte dreptatea.

- Eşti foarte rău cu mine. Cine eşti tu de fapt?- Eu sunt îngerul tău păzitor de dreapta şi te am în pază încă de când ai coborât la

încarnare. Eu te apăr de tot ce e rău.- Încarnare? Ce tot vorbeşti? Şi dacă eşti înger păzitor, ce DUMNEZEU păzeşti, că eu

tot bolnav sunt?-Asta este altă poveste, zise îngerul bărbat.-Dar ea, fata cea frumoasă, cine este? Şi ea mă păzeşte?-Şi ea, ca şi mine, doar că eu sunt mai puternic.-Atunci lasă-ne doar pe noi doi, dacă eşti supărat, căci ne vom descurca şi singuri!- Îmi pare rău că vrei asta, zise fata, căci împreună cu el eram o treime. Aşa, doar noi

doi, vom fi mult mai slabi. Cum o să rezişti la tentaţiile şi ademenirile celui rău?- O să rezistăm, ai să vezi, zisei eu cu siguranţă, însă îngrijorarea ei mă făcuse să tresar.

În momentul acela am gândit că trei reprezintă mult mai mult decât doi, aşa că am vrut să-l opresc pe îngerul bărbat, să-l rog, să-l implor să nu mă părăsească. Dar el nu mai era cu noi. Eu rămăsesem doar cu fata cea frumoasă, dar care era aşa de plăpândă şi slabă. Slab şi plăpând eram şi eu. Ce era de făcut?

- Faptul că eşti neîncrezător în mine, mă va face să greşesc. Aşa că ai încredere în mine şi în TATĂL CERESC! - mai zise ea şi dispăru.

Mă trezii în braţele Izei, care mă aşezase în pat şi plângea uşor deasupra mea. De aceea m-am trezit brusc, ca şi cum cineva m-ar fi îmbrâncit să mă scol. Vocea fetei din vis încă îmi suna în interior: „Păstrează legătura cu mine, ca să nu mă pierzi!”.

- Vezi Genule mamă ce ai păţit dacă ai alergat? -plângea Iza uşurel.- Nu mai plânge Iza, că nu am păţit nimic!- Atunci de ce te-ai pierdut?- Nu eu m-am pierdut, ci el m-a părăsit.- Ce tot vorbeşti copile? Cine te-a părăsit?- El, îngerul bărbat. A plecat şi ne-a lăsat singuri.- Zici că te-a părăsit unul din îngeri?- Da.- Va fi rău de tine băiatule.- De unde ştii tu Iza?- De la mama mea şi ea de la mama ei şi aşa din mamă în fiică.- Acum ce pot să fac?- Mai ţii minte ce ţi-au spus?Am încercat să-mi amintesc, dar totul se ştersese din memorie. Totul în afară de figura

speriată a fetei, când îl implora pe bărbat să nu plece.- Nu, nu mai ştiu nimic.- Îmi pare rău pentru tine.- Dar ce, am murit, ca să-ţi pară rău?- Dacă murea trupul tău, m-aş fi bucurat, căci însemna că întreaga ta caznă a luat sfârşit.

Dar aşa, sufletul ţi-a murit puţin şi asta nu poate decât să mă doară. O să mă descurc, ai să vezi.

- O să vedem cu toţii. Acum haideţi la masă! Deja cred că s-a răcit mâncarea.M-am sculat cu greu din pat şi m-am aşezat alături de Ocsana şi fraţii noştri la masă. Ei

stăteau cuminţi şi aşteptau. Ocsana, deşi de obicei era neastâmpărată, acum era cuminte şi blândă. Era parcă speriată de cele ce le auzise de la mine şi de la Iza.

- Ce-i cu tine fetiţă de stai aşa cuminte? - întrebă Iza punându-i mâncarea în castronul de ceramică făcut de Zoilo.

- Mi-e frică mamă, să nu păţesc şi eu ce a păţit Genu.- Adică, ce să păţeşti? - întrebă Iza speriată.- Să nu-mi pierd îngeraşul.- Tu copilă, crezi că dacă te joci sau faci pozne ai să-ţi pierzi îngerii?- Da. Aşa v-am auzit, că ei se supără şi pleacă.- Ei, draga mea, se supără şi pleacă atunci când îl negi pe ZAMOLXE, când îţi place

mai mult răul decât binele, când îţi e mai aproape ura decât dragostea, nu când te joci.- Dar Genu este un copil cuminte, mamă. El nu face rele, el nu ia bătaie, el stă şi

gândeşte cât e ziulica de mare.- TOTUL ESTE CE GÂNDEŞTE!

- Vreau să vă spun la toţi patru, chiar dacă voi, cei mici, n-o să mă înţelegeţi, dar n-o şă puteţi spune că nu v-am spus: TATĂL CERESC, ZAMOLXE, ESTE ÎN PERMANENŢĂ ALĂTURI DE NOI. Chiar atunci când suntem singuri şi considerăm că nimeni nu ne vede, sau mai bine spus, cu atât mai mult atunci suntem aproape de EL. Să nu consideraţi că gândurile vă aparţin. Ele aparţin LUI. Aşa că EL ŞTIE. La fel cum ştiu şi fraţii noştri, îngerii păzitori. De aceea să nu vă mire dacă vă părăsesc când gândiţi sau faceţi fapte ce încalcă LEGEA. Nu disperaţi dacă vă părăsesc, căci ei vă iubesc la fel de mult ca şi ZAMOLXE! Iar dacă vă îndreptaţi gândurile şi faptele, ei se întorc din nou la voi.

- Deci Iza, dacă mă fac băiat cumite, îngerul bărbat se întoarce la mine?- Da, dar trebuie să te uiţi în urmă să vezi unde ai greşit.- Dar mamă, Genu e un copil ca şi mine. Unde putea să greşească? - îmi luă apărarea

Ocsana.- Gândurile, draga mea. Ele ne joacă feste. Şi mai ales faptul că întotdeauna ne

considerăm superiori faţă de cunoscuţii noştri şi îi judecăm în tot ceea ce fac. Judecăm felul cum se îmbracă, cum măpâncă, cum se comportă. Eu vă rog să ţineţi minte ceea ce vă spun acum: fiecare acţionează aşa cum crede el de cuviţă şi răspunde în faţa TATĂLUI CERESC pentru cele făcute, spuse şi gândite. Nimeni altcineva decât EL nu are dreptul de a-şi judeca fraţii, căci nimeni altcineva nu cunoaşte întreaga conjunctură cum o cunoaşte EL. Aşa că, dragii mei, învăţaţi acum de la mine, cum şi eu am învăţat de la mama: „Luaţi totul aşa cum este! Nu încercaţi să schimbaţi nimic şi mai ales pe nimeni! încercaţi să vă adaptaţi voi, dar în limitele legii neamului!”. Şi acum, să mulţumim lui ZAMOLXE pentru hrana ce ne-a dat-o astăzi şi să mâncăm!

- Dar Zoilo nu vine la masă? - zisei eu îngândurat.- Nu. Vine tocmai diseară, târziu, după ce voi veţi dormi.Masa decurse în tăcere. Eu unul gândeam la cele ce ni le spusese Iza. Ceilalţi la rândul

lor păstrau o tăcere greoaie. De obicei Zoilo era cel ce ne făcea să râdem. Deşi părea un urs, el ştia ce trebuie să ne spună sau să ne facă pentru ca râsul şi veselia să invadeze casa. El susţinea că o casă sănătoasă, este casa în care se râde de cel puţin trei ori pe zi. Şi cum familia se reunea de trei ori pe zi la masă, el găsea că acesta este momentul în care e cel mai bine să fie bună dispoziţie. De asemenea, susţinea că la masă e mai bine să râzi decât să plângi şi ca atare o oprea întotdeauna pe Iza când încerca să ne certe, deşi ea susţinea că numai la masă ne prinde pe toţi adunaţi.

Mâneam încet, fără grabă, cum fusesem învăţat de cei doi părinţi adoptivi, când dintr-o dată în încăpere intră Marcellus.

- Bună vreme, dragii mei! Zoilo este acasă?- Nu Marcellus, nu e acasă. Dar ce treabă ai cu el?- Oricum nu ai putea s-o faci tu, răspunse Marcellus şi abia atunci spaima din ochi i se

stinse.- Te rog să iei loc, Marcellus!- Am să şed, căci vreau să-mi văd feciorii. Octavianus, vino la tata să te ţină în braţe!Auzindu-l cum îl chema pe fratele meu mai mic şi văzându-l aşezat pe locul lui Zoilo,

am simţit dintr-o dată cum ura la început mică, mică, creşte umplându-mi tot corpul. Nu era prima dată când simţeam asta, însă era prima dată când răbufneam:

- Lasă-l să termine de mâncat! Dacă vrei, vin eu.- Tu eşti prea mare ca să te pot ţine în braţe.- Eu de când m-am născut am fost prea mare şi prea greu ca să mă poţi ţine în braţe.

- Ce tot vorbeşti copile? - zise Iza iritată.- Nu te băga Iza, zise Marcellus. E o treabă între noi, bărbaţii. Haide Genule, spune ce

vrei să spui!- Ce să-ţi spun mai mult decât ştii şi tu? Să-ţi spun că eu nu ştiu să mă fi ţinut vreodată

în braţe? Să-ţi spun ce simt când te văd distrându-te cu Octavianus? Sau să-ţi spun că-mi este dor de mama?

- Dor. Ce e aia dor? - întrebă Marcellus iritat că nu-l ascultase pe Genu decât când auzise că era vorba de Mara.

De fapt nu-l interesa decât Mara şi fiul lor mai mic. Simţea că este legat de acesta din urmă prin mai multe fire nevăzute. Se potriveau în toate şi chiar el, Octavianus, dorea să fie aproape de Marcellus. Şi eu dorisem la început să fiu pe placul lui Marcellus, dar indiferent ce aş fi făcut, eu nu-l mulţumeam; în permanenţă el căuta motive să se supere pe mine. în fapt, pentru el eu eram cel vinovat de tot şi de toate cele ce se întâmplau pe lume.

Eu am înţeles rapid sau mai bine zis am fost forţat să înţeleg că nu suntem amândoi din acelaşi aluat. Zoilo a fost acela ce mi-a deschis primul ochii: „Tu eşti din neamul nostru. Lasă-l pe el, cu cei din neamul lui! Priveşte-l cum se potriveşte cu Octavianus şi iartă-l, căci îi eşti superior şi TU TREBUIE SĂ IERŢI!”

- Te-am întrebat ce-ai vrut să spui, zise Marcellus din ce în ce mai înfuriat.- N-am nimic de spus, zisei eu şi am continuat să mănânc.- Neam de sălbatici. O bucurie aveam şi eu şi mi-ai stricat-o.- Genu, trebuie să-ţi ceri iertare de la tatăl tău, zise Iza, căci altfel ZAMOLXE se va

supăra şi cearta voastră se va repeta mereu.-Nu vreau să-mi cer iertare. Nu am nici o vină.- Adu-ţi aminte cele ce te-am învăţat! Tu trebuie să ierţi! - zise Iza.- Ce face? Ce zici tu Iza? El să mă ierte pe mine?- Da Marcellus. Credinţa noastră cere ca atunci când suntem supăraţi pe cineva, întâi şi

întâi să-i iertăm noi purtarea, apoi să ne cerem iertare de la el şi astfel conflictul se încheie pentru totdeauna, cu condiţia ca iertarea să fie adevărată. Dacă nu, se zice că sufletul, în timpul nopţii, se duce la ZAMOLXE şi se plânge de cele păţite. Dacă se plânge pe drept este primit cu braţele deschise, iar dacă nu, este alungat pentru a repara greşeala. Oricum ar fi, dreptatea se înfăptuieşte, iar pedeapsa nu întârzie să apară. Cel ce a urgisit, va fi urgisit. Cel ce a vorbit de rău, va fi vorbit de rău. Cel ce a bătut, va fi bătut. Şi tot aşa...

- Te-am ascultat cu atenţie Iza, dar eu nu cred nimic din ce spui tu.- Nu crezi? înseamnă că eşti surd şi orb.Chiar în acea clipă, Octavianus sări de pe scaun şi o luă la fugă pe uşă afară. Marcellus

se ridică şi el să vadă ce se întâmplă şi privind afară pe uşă, îl văzu pe Octavianus cum alerga cât putea în întâmpinarea lui Zoilo. Ceva se rupse în el în acea clipă. Faţa i se înnegri de nervi.

- Ai văzut Marcellus? Ce îţi spuneam eu ţie?- Tu şi neamul tău blestemat! Lasă-mă în pace!- Nu Marcellus, acum trebuie să recunoşti! Tu ai ales dintre cei doi copii ai tăi pe unul,

făcându-l pe celălalt să sufere, iar copilul a ales dintre cei doi taţi pe unul, făcându-te pe tine să suferi. Dacă nu vezi aici dreptatea lui ZAMOLXE, înseamnă că eşti ori surd, ori orb, ori prost.

- Acum ai întrecut orice limită Iza. Ai noroc că am nevoie de tine şi că Mara te iubeşte ca pe sora ei, căci altfel puneam să fii izgonită de mult.

- Dar eu sunt sora ei şi pot spune că şi eu o iubesc, chiar mai mult decât mă iubeşte ea pe mine.

- Prostii. Dragostea e la fel. Iubeşti sau nu iubeşti.- Marcellus, tu ar trebui să ştii mai bine ca mine că unii iubesc cu pasiune, aşa ca tine,

iar alţii iubesc din respect, aşa ca mine. Pasiunea ta nu poate fi egalată de respectul meu. Tu din pasiune ai putea ucide. Eu din respect, nu.

- Ce vrei de fapt? Să-ţi dau dreptate?- Nu vreau să-mi dai dreptate. Vreau doar să te gândeşti la ce ţi-am spus şi dacă în

adâncul sufletului tău consideri că există măcar un sâmbure de adevăr, altă dată să procedezi aşa cum trebuie. Şi acum, du-te Marcellus, nu mai sta! N-aş vrea să te cerţi cu Zoilo.

Marcellus nu mai scoase nici o vorbă şi plecă cu capul în jos. Zoilo intră în casă cu Ocsana şi cu cei doi copii mai mici strâns prinşi pe lângă el. „Când oare au ieşit cu toţii?” - mă întrebam eu.

- Ce i-aţi mai făcut lui Marcellus? - întrebă Zoilo cum intră pe uşă.- Bine ai venit Zoilo! Uite ce te interesează pe tine, ce anume i-am făcut noi lui

Marcellus! Spune-i tu Genu ce anume i-am făcut noi!- Iza, spune adevărul! Nu se poate să nu-i fi făcut nimic. Eu l-am văzut de aproape.

Arăta de parcă i s-ar fi întâmplat un mare rău. Nu cumva Mara e bolnavă?- Nu Zoilo, am început eu a vorbi. Marcellus nu a primit decât o lecţie despre ce

înseamnă credinţa în ZAMOLXE, în bine şi în puterea lui.- De aceea vorbea singur. Ştiţi voi ce spunea? „Neam blestemat! Uite cu cine m-am

unit”. Oare ce-o avea cu noi şi cu credinţa noastră? Noi i-am înţeles întotdeauna. Mai ales am înţeles să ne plecăm frunţile. Ne-a costat multă suferinţă Genule, ţine minte, dar de dragul lui ZAMOLXE am acceptat orice umilinţă.

- Ei, nu chiar orice umilinţă.. .Nu mai exagera Zoilo! Nu poţi să spui că a fost de nesuportat, îl corectă Iza.

- Nu a fost de nesuportat, dar a fost greu. Pentru noi bărbaţii mai ales. Demnitatea noastră de luptători a fost călcată în picioare.

- Ce tot vorbeşti tu Zoilo? Tu nici nu erai când dacii au fost înfrânţi de romani, zise zâmbind Iza.

- Ai dreptate, dar ştiu cum a fost; mi s-a povestit în nenumărate rânduri.- Hai, povesteşte-ne Zoilo! - îl rugai eu.- Iza, aş vrea să mănânc şi eu, iar în timpul ăsta să le povestesc.- Bine, stai jos şi am să-ţi aduc mâncarea imediat!- Ce vă spuneam dragii mei? Vă povesteam despre neamul nostru... Ei bine, atunci când

romanii au atacat DACIA nu aveam sorţi de izbândă. Ei jinduiau doar la bogăţia şi frumuseţea teritoriului nostru, dar mai ales doreau să ne învingă, căci eram renumiţi ca neam de viteji neînvinşi. Ce-i drept şi atunci când au ieşit învingători, ei nu au putut stăpâni nici măcar teritoriul pe care practic îl câştigaseră. Ei au renunţat la imensitatea teritoriului, la frumuseţile naturii, la bogăţiile acesteia, construindu-şi cetăţi din care cu greu ieşeau. Practic şi-au construit un fel de capcane în care s-au băgat de bună voie.

- De ce Zoilo? - întrebai eu- De frică Genule. De frică. Sunt fricoşi. Le este teamă de moarte. De fapt acesta este

unul dintre lucrurile ce ne deosebesc. Noi suntem curajoşi, iar ei sunt laşi.- Am să te spun tatei, zise Octavianus.

- Nici nu m-ar mira. Să ştii că de aceea îţi şi povestesc. Dar de un lucru ai grijă: nu uita ce ţi-am povestit eu şi povesteşte la rândul tău tot ce ai auzit, nu numai finalul!

Octavianus nu înţelegea de fapt decât că tatăl său a fost jignit.- Unde rămăsesem? La faptul că ne-au atacat, iar noi, dacii, am luptat din răsputeri.

NUMAI TRĂDAREA NE-A FĂCUT SĂ PIERDEM. Bătrânii înţelepţi, deceneii noştri, au hotărât că este bine să ne lăsăm cuceriţi şi că este doar o încercare în plus pentru neamul nostru. Cei tineri, luptătorii adică, au înţeles o parte din ei, ce trebuiau să facă şi de ce. Ei au încetat lupta. Mulţi dintre ei au fost ucişi de romani după aceasta. Alţi tineri nu au înţeles ce le cereau bătrânii şi atunci s-au retras în pădurile din munţi, de unde din când în când îi mai struneau pe romani, nelăsându-i să le tihnească izbânda în luptă. Izbânda lor a fost de fapt un mare eşec.

- De ce tata? - întrebă Ocsana cu ochii măriţi dc curiozitate.- Pentru că atâta vreme cât au fost hărţuiţi de daci din zonele libere, ei nu au putut să se

bucure de linişte. D fapt acesta a fost PREŢUL plătit de romani PENTRI ÎNCĂLCAREA LEGII. AU DORIT CEVA CE NU ERA A LOR ŞI TREBUIAU SĂ PLĂTEASCĂ.

- Câţi decenei erau la templu Zoilo? - am întrebat eu dintr-o dată parcă săgetat de un gând.

- Erau doisprezece. Număr sacru.- Şi acum de ce este numai unul?- E o poveste lungă, pe care am să v-o spun altă dată, când veţi putea înţelege. V-am

vorbit despre trădare. Poate a fost şi nepricepere în alegerea celor ce urmau a fi iniţiaţi. Oricum, ce pot să vă spun acum, este faptul că unul dintre învăţăcei i-a trădat pe toţi cei doisprezece, le-a schimbat semnele de la ZAMOLXE, iar ei, din grabă şi de teama de a nu greşi, au ratat totul. Ei au fost vânduţi romanilor de acel tânăr şi au fost omorâţi, dar nu în cinste şi onoare, ci ca hoţii din lumea lor: li s-a tăiat la fiecare mâna dreaptă şi au fost lăsaţi să li se scurgă sângele din corpuri până la moarte. Tânărul iniţiat, fiind fratele unuia dintre decenei, a rămas în templu, dar încetul cu încetul el a folosit credinţa noastră pentru a-şi aduce beneficii materiale.

- Adică, cum, beneficii materiale? - întrebă Ocsana.- Adică strângea în casa lui podoabe din aur şi argint şi se mândrea cu ele, avea după

modelul roman sclavi care să muncească în locul său, iar pe cei care încercau să-l certe sau să-l oprească, el îi condamna la moarte, căci ieşea în uşa templului şi spunea că nu plouă pentru că acel cineva trebuie jertfit lui ZAMOLXE. Astfel, acest netrebnic a făcut din ZAMOLXE un zeu al morţii, iubitor de război şi moarte. Să nu credeţi asta copii! EL ne-a învăţat doar că prin moartea fizică nu ni se întâmplă nimic rău. De aceea toţi dacii acceptau chiar să fie jertfiţi în numele lui ZAMOLXE.

- Eu nu le găsesc lor vină, ci nesuferitului de deceneu.- Acesta despre care vă vorbesc nu era un DECENEU adevărat. DE ACEEA

CREDINŢA NOASTRĂ NE-A FOST SCHIMBATĂ, căci el nu era iniţiat. El doar auzise şi văzuse câte ceva pe lângă cei doisprezece. Păcatul lui este de neiertat. Nimic şi nimeni nu-i poate şterge vina. Va merge cu această vină de acum şi până în veac.

- Şi cu credinţa adevărată ce s-a întâmplat? - întrebai eu curios.- Ea se păstrează la templul din munte. Acolo este el, adevăratul DECENEU. La el am

fost astăzi, căci am motivele mele. Să nu mă întrebaţi, că nu vă spun!- Eu ştiu. Te-ai dus din cauza viselor tale urâte, am zis eu.- De unde ştii tu de visele mele?

- Te-am auzit mereu cum gemi în somn. De multe ori dai comenzi într-o limbă pe care nu o înţeleg.

- Ce vorbeşti tu, măi copile? - zise Iza.- Da. Eu l-am auzit pe tata cum comandă, iar felul lui de a vorbi atunci seamănă cu felul

cum vorbeşte Zoilo noaptea în somn.- Ei bine, ai dreptate! Pentru vise m-am dus şi am primit explicaţia pe care o doream,

dar am o surpriză şi pentru voi.- Ce surpriză, ce surpriză? - am sărit noi toţi pe el.- Vă spun când o să fiţi cuminţi şi o să mergeţi la culcare.- Nu încă...- Mai povesteşte-ne!- Hai, lăsaţi-mâ să mănânc!- Hai Zoilo, povesteşte-le, zise Iza rugătoare, ca şi cum şi ea ar fi vrut să mai audă o

dată.- Deci cum vă spuneam, romanii nu numai că ne-au ucis înţelepţii, dar au pus mâinile

lor murdare de sânge, pe părţi din teritoriul nostru. Infamul ce i-a trădat pe decenei, pentru a avea merite deosebite în faţa romanilor, a aranjat astfel încât să vândă cu totul CREDINŢA neamului său. Din bătrâni în bătrâni, din vremuri de demult, se lăsau ca moştenire neamului nostru douăsprezece cărţi scrise pe piele, cărţi ce conţineau ADEVĂRUL despre noi şi neamul nostru. Aceste cărţi erau bine ascunse şi se studiau numai de cei ce, dovedeau în faţa înţelepţilor neamului, că merită. A fost de ajuns o singură greşeală; în loc să se aleagă pe merit, s-a ales fratele unuia dintre înţelepţi. Şi tocmai acesta a greşit. Dornic să răzbească mai repede, nu a avut răbdare să înveţe semnele din cărţi. De fapt nici nu-l interesau. El dorea doar să aibă mult aur, cu care să înlocuiască LUMINA LUI ZAMOLXE. Lumina nu putea fi pipăită şi nici băgată în lăzi. Deci nu putea fi numai a lui, era a tuturor. De aceea a hotărât să o înlocuiască cu aurul, ce putea fi pipăit şi mai ales putea fi strâns în lăzi, să fie numai al lui. Pentru a avea mai mult, s-a hotărât să vândă cărţile. De aceea a început să le încânte auzul romanilor despre puterile nebănuite ce sunt cuprinse în aceste cărţi. Romanii, mai slabi decât acest nemernic, au dorit imediat să Ie aibă. Pentru aceasta au plătit pe mai multe căi. Au plătit cu aur celui ce le avea de vânzare, care văzând că au căutare a cerut cât a crezut el că poate cere şi au plătit mai ales cu vieţile lor, căci cel ce avea o astfel de carte era imediat invidiat de altul, care credea că dacă o are, va fi şi mai puternic.

- Şi le-a vândut pe toate? - am întrebat eu îngrijorat.- Nu a putut să vândă decât şase cărţi, restul de şase rămânând neamului nostru. De

fapt, el le-a vândut pe toate, dar şase au fost salvate de fraţi de-ai noştri şi au fost duse la TEMPLUL DIN MUNTE. Ele sunt în siguranţă acum. NU AŞTEAPTĂ DECÂT SĂ INTRE PE MÂINI BUNE, PENTRU CA TOATA CUNOAŞTEREA NOASTRĂ CEA ADEVĂRATĂ SĂ IASĂ LA IVEALĂ!

- Toată cunoaşterea noastră se află în acele cărţi? - a întrebat Iza îngrijorată.- în fiecare carte în parte. Tatăl meu îmi spunea că la începutul începutului, PRIMII

DECENEI ŞI-AU SCRIS AMINTIRILE ÎN CĂRŢI DE PIELE, pentru că le era teamă ca aceste cunoştinţe să nu fie uitate. Ei au fost certaţi pentru că au scris aceste cărţi, dar se vede treaba că aşa trebuia să fie.

- Şi dacă romanii ne pierd cărţile? - am întrebat eu.- Pentru noi nu mai are importanţă dacă le au ei sau dacă le au alţii. Important este să

nu le poată desluşi.

- Se va îndeplini dorinţa lui ZAMOLXE!- Ei nu vor putea să stăpânească ceva ce nu este al lor, fără a plăti din greu.- Vor plăti fără îndoială, am zis şi eu şi Ocsana. Dar el, ticălosul cum va plăti? - am

continuat eu.- El a plătit deja. Un alt ticălos mai mare ca el a dorit să-i ia locul. S-a împrietenit cu el

făcându-i daruri, apoi a ieşit în faţa templului şi a anunţat că nu plouă pentru că preotul nu vrea să se sacrifice. Noi trebuie să-l iertăm pe ticălos şi pe ei, pe romani.

- Cum să-l iertăm pe ticălos? EL NE-A VÂNDUT CREDINŢA!- E bine să-l iertăm, pentru ca aceasta să nu se mai repete la următoarea încercare.

Gândiţi-vă bine dacă doriţi să mai fiţi încercaţi sau nu şi hotărâţi chiar voi! Aşa am ajuns sub stăpânirea romană, dar gândiţi-vă bine cine e stăpânul şi cine e cel stăpânit. EI AU MATERIA, NOI AVEM SUFLETUL! Mâine ei vor rămâne fără materie, cu sufletul gol, iar noi vom fi în permanentă evoluţie. Şi acum, gata cu destăinuirile. Mergeţi la culcare şi lăsaţi-mă să mănânc, căci îmi vine să leşin de foame!

- Spune-ne surpriza! - am cerut noi în cor.- Mâine dimineaţă, dacă sunteţi cuminţi.- Spune-ne!- Gata copii, zise Iza. Mergeţi la culcare, nu mai insistaţi! Şi mâine e o zi.Nici unul dintre noi nu îndrăznea să o contrazică pe Iza. Ea era MAMA. Aşa că ne-am

dus frumuşel la culcare şi imediat am şi adormit toţi patru. Nimeni şi nimic nu ne putea împiedica acum să visăm la măreţia de altă dată.

CAPITOLUL IV

VISULNu ştiu de câtă vreme dormeam lângă Ocsana. Ştiu doar că la un moment dat m-am

trezit de gemetele lui Zoilo. La început am vrut să stau şi să aştept ca să-i treacă, aşa ca de obicei, dar de data asta parcă nu se mai termina. îmi era aşa de somn şi cum încercam să adorm, el mai gemea încă o dată. Mă hotărâi să nu-l bag în seamă, când dintr-o dată a început să vorbească iar în limba aceea străină. îmi era aşa de cunoscută, dar cu toate acestea nu înţelegeam nimic din ce spunea. Atunci m-am hotărât să mă duc la el şi să-l mângâi pe frunte, gândind că poate îi va trece.

Ajuns lângă patul pe care se „odihnea” Zoilo, am început a-l mângâia pe frunte. Cum îl mângâiam eu cu mâinile amândouă, dintr-o dată am atins tâmplele. Aici, părul negru şi creţ al lui Zoilo era ud, căci aşa cum stătea cu faţa în sus, lacrimile îşi creaseră făgaş de la coada ochilor spre tâmple. Simţind lacrimile lui Zoilo, mi s-a făcut milă de el şi atunci am început să-l zgâlţâi cât de tare puteam. Nu s-a trezit decât cu greu şi încă rămas în ŢARA VISELOR m-a întrebat:

- Ce-i cu tine Genule? Şi tu ai visat urât?Eu nu visasem urât, dar ce era să-i spun lui Zoilo? De aceea am răspuns cu o minciună:- Da Zoilo.- Atunci vino aici, lângă mine! Eu am să te ţin în braţe şi ţie n-o să-ţi mai fie teamă.Am urcat alături de el pe patul îngust şi pentru că nu aveam loc, Zoilo m-a pus pe

pieptul lui. Îi simţeam căldura trupului, căci deşi era vară nopţile erau răcoroase. Căldura lui m-a cuprins şi pe mine. Simţeam cum somnul vine încetul cu încetul.

Dintr-o dată m-am văzut alături de ZOROASTRU. Mă vedeam de undeva din afară. Eram o femeie foarte frumoasă. Acum înţelegeam în sfârşit ce se întâmpla: spiritul lui ZOROASTRU, ieşind din trup cu ocazia somnului, prinsese din zbor şi spiritul meu.

Rapid am ajuns într-un loc unde el, ZOROASTRU era conducător. Locul îmi era la început necunoscut, apoi am înţeles că mai fusesem acolo. Toţi cei prezenţi acolo s-au bucurat nespus de venirea mea printre ei.

Deodată, ceva s-a întâmplat şi ZOROASTRU a dat ordin de îmbarcare pe navele deja pregătite de luptă. Când am privit navele, atenţia mi-a fost atrasă de o siluetă pe care o cunoşteam dintotdeauna. Era OCSA, perechea mea divină. El s-a întors către mine şi când îmbrăţişarea a fost deplină, nu a existat bucurie mai mare pentru noi.

Cred că de bucurie am leşinat sau nu ştiu ce mi s-a întâmplat, că m-am trezit. Îmi părea atât de rău că mă pierdusem de fraţii mei, că mi-am dorit din tot sufletul să mă întorc, aşa că m-am trezit din nou printre ei. Deja erau alertaţi că mă pierduseră.

Cineva spunea că a sosit şi pentru mine clipa. Nedumerirea mea era prea mare şi atunci mi s-a explicat că fiecare dintre noi era pedepsit ca noapte de noapte să retrăiască acele clipe pe care le-a trăit când a făcut greşeala cea mare. Unii ţin minte a doua zi ce au trăit peste noapte, alţii nu, însă toţi ţin minte o dată pe an visul acesta. Unul singur dintre noi ţine minte visul de fiecare dată. În acea clipă, deşi nu mi-au mai spus cine este acela, am ştiut că ZOROASTRU este. În sinea mea ştiam acum de ce gemea Zoilo şi mai ales ce era cu ordinele pe care le dădea noapte de noapte.

Deodată navele pe care ceilalţi se îmbarcaseră au revenit pe sol şi când am văzut figurile fraţilor mei, am înţeles încă o dată că marea nenorocire avusese loc. Îl căutam din priviri pe OCSA, căci îl doream alături de mine. Toţi fraţii mei erau foarte agitaţi. Ordinea dispăruse cu desăvârşire. Fiecare avea ceva de spus, ceva de făcut. Dintr-o dată s-a lăsat liniştea. Dintr-una din nave cobora ZOROASTRU. Era desfigurat şi parcă stors de energie. De aceea, toţi amuţiserăm. ZOROASTRU a făcut câţiva paşi singur, după care s-a împiedicat sau s-a aruncat în genunchi. Lacrimi mari îi curgeau din ochi. Strigătul lui ne-a paralizat pe toţi:

- Iertare, DOAMNE! Iertare pentru mine, cel păcătos şi pentru cei pe care i-am condus spre a face RĂUL!

Fruntea îi atingea pământul şi rămăsese nemişcat. Câţiva fraţi mai apropiaţi de locul unde zăcea ZOROASTRU se repeziră la el să-l ridice. îngrijorarea era generală. „Dacă ZOROASTRU a murit, cine ne va mai conduce?”. Din mai multe locuri am recepţionat gândurile câtorva care susţineau că şi ei pot conduce.

Dar ZOROASTRU nu murise, aşa că puteam să stau liniştită. Ocsa era şi el întreg şi sănătos, dar nu avea timp de mine acum. Starea în care se găsea ZOROASTRU îi permitea lui OCSA să se afirme ca nou conducător, căci eu ştiam că asta avea de gând de multă vreme. Doar prietenia lui cu ZOROASTRU îl ţinuse în loc. Oricare altul ar fi fost conducător în locul lui ZOROASTRU, până atunci ar fi fost de mult înlocuit de OCSA.

Eu am mers după OCSA şi i-am spus că vreau să mă întorc, că mă simt foarte rău şi că oricum trebuie să plec. El m-a cuprins în braţe şi mi-a spus:

- Drum bun iubita mea! Mâine o să ne întâlnim din nou.Sărutul lui mi-a creat aşa o stare de bine, că pământul parcă se scutura sub mine. Când

m-am trezit, stăteam tot pe pieptul lui Zoilo, doar că acesta se cutremura în spasme. Senzaţia de bine era tot în mine, dar aveam aşa, ceva nedefinit încă. Zoilo murmura ceva, aşa că mi-am apropiat urechea mică de gura lui.

- Iertare, DOAMNE! Iertare...

Acum îmi aduceam aminte visul: un bărbat mare, căzut în genunchi şi o femeie frumoasă, despre care ziceam că sunt chiar eu. Altceva nu mai ţineam minte. Deodată în interiorul meu sună vocea fetei pe care o auzisem şi în alte rânduri. Şi imediat am văzut-o. Era îngerul meu de stânga, singurul pe care îl mai aveam:

- Visul, dragul meu, începi să-l visezi în funcţie de cât de mult ai greşit, mai devreme sau mai târziu. De visat îl vei visa în fiecare noapte, la fel ca şi ceilalţi. De ţinut minte însă îţi vei aminti doar ceea ce sufletul tău consideră că-ţi este de folos.

- De ce am reţinut imaginea bărbatului căzut în genunchi?- Ai reţinut asta pentru a învăţa că atunci când greşeşti, este în zadar să-ţi ceri iertare. E

mai bine să stai să gândeşti înainte de a înfăptui.- Dar el, bărbatul acela ce a păţit?- Nu-ţi aduci acum aminte, dar ai să-ţi aminteşti cu vremea. Este bărbatul de lângă tine.- Zoilo? Deci a scăpat?- Dacă tu consideri că asta înseamnă a scăpa... El visează de când s-a născut acest vis şi

pot să-ţi spun că a mai trăit patru vieţi în care era chinuit zi şi noapte de viziunile pe care el însuşi le-a creat. Vieţile lui au fost scurte şi agitate, iar sfârşitul fiecărei vieţi a fost în chinuri cumplite. În această viaţă a mai fost iertat, dar încercările îi vor fi la fel de grele. Deocamdată trăieşte intens visele şi reţine tot ce a visat. El este o dovadă vie a ceea ce am fost noi pentru această planetă.

- Trebuie să-i fie tare greu singur, m-am grăbit eu a spune.- Greşeşti. El nu a fost niciodată singur, nici acum, nici altădată. Mulţi dintre noi stăm

lângă el pentru a-l ajuta să nu se răzvrătească împotriva încercărilor atât de grele. De obicei, el are două perechi de îngeri păzitori şi pot să-ţi spun că niciodată până acum nu a mai îndrăznit să încalce LEGEA, indiferent cât de greu i-ar fi fost. Se ţine strâns legat de legea strămoşească. El îţi va continua cu glas tare ceea ce ţi se pare că auzi acum despre el însuşi.

- Dar femeia cine era şi ce căuta acolo?- Femeia erai chiar tu, căci în esenţă eşti femeie şi nu a rămas în amintire decât pentru a

şti cât de frumos îţi este spiritul.- Grăbeşte-te să termini, căci Zoilo se trezeşte!- Întotdeauna există timp pentru ceea ce avem de înfăptuit. Dacă eu ar trebui să-ţi mai

comunic, el ar mai dormi. Dar aşa, pentru că am terminat, se trezeşte şi el. Trebuie să-ţi mai spun doar atât: el este cel care a greşit cel mai tare dintre noi. De ce şi din cauza cui, asta se ştie şi s-a rezolvat. Acum trebuie ajutat, deşi tu eşti mic şi el e mare. Cu aceste cuvinte, îngerul de stânga se întoarse ca să plece.

- Cum? Cum să-l ajut? - am întrebat eu grăbit.- Stai lângă el şi mai ales IUBEŞTE-L!Încă îmi mai sunau în interior ultimele cuvinte, când Zoilo se mişcă brusc şi mă făcu să

tresar şi eu. Odată treziţi, Zoilo mă luă în braţe şi mă aşeză alături de el, apoi frecându-se la ochi mă întrebă:

- Cum ai dormit Genule?- Eu am dormit bine, dar tu iar ai visat urât.- De unde ştii?- Ştiu, căci te-am auzit gemând şi apoi plângând.- Eu am plâns?- Da Zoilo, ai plâns. Uite, părul îţi este ud, aici la tâmple.- Aşa o fi?

- Zoilo, de ce te ascunzi tot timpul? Eu am fost alături de tine în noaptea asta şi te-am văzut întâi disperat, apoi furios. Nici nu ştii cum arăţi când eşti furios.

- Ei, cum arăt?- Parcă te-ai desface într-un fum alburiu.- Şi ce-ai mai văzut micule?- Te-am văzut urcând în nişte căsoaie şi ştiind că ai plecat să faci o faptă rea. Atunci

când v-aţi întors, tu şi ceilalţi fraţi, ştiam că fapta cea rea se produsese, iar pe tine te-am văzut foarte obosit şi apoi dintr-o dată căzut în genunchi, cerându-ţi iertare.

- Dar tu unde erai micule?- Eu parcă eram femeie şi eram perechea celui mai bun prieten al tău.- MOIRA, femeia lui OCSA?- Da, eu sunt. Deci este adevărat?- Da Genule, e adevărat.- Ştii Zoilo, eu de când m-am născut, mă simt străin în corpul ăsta. Doar tu, Ocsana, Iza

şi Mara ce m-aţi făcut să mă simt mai bine.- Ştiu, dragul meu. Acum nici nu ştiu cum să-ţi mai spun; frate sau soră?- Zoilo, noi toţi suntem fraţi, aşa că spune-mi pe numele de acum.- Genule, eu ştiu mult mai multe lucruri decât crezi despre noi şi istoria neamului

nostru. Într-o bună zi am să-ţi povestesc de unde venim şi încotro mergem!- De ce nu-mi spui acum Zoilo?- Îţi voi spune după ce vom merge la templu să-l vizităm pe adevăratul DECENEU.

Deocamdată tu trebuie să ştii că ne tragem din NEAMUL OAMENILOR, că am greşit greu de tot prin trufie şi TATĂL CERESC ne-a lăsat ca pedeapsă umilinţa.

- Şi cât ne vom umili Zoilo? cât şi mai ales până când? Cine vor fi cei ce ne vor. umili?- Noi trebuie să acceptăm umilinţa de oriunde ar veni ea, fără să cârtim şi mai ales, fără

să ne răzvrătim împotriva TATĂLUI CERESC. Cine vor fi cei ce ne vor umili? Oricine ar fi ei, oricum ne sunt inferiori, deci umilinţa va fi şi mai gravă pentru orgoliul nostru. Orgoliul nemăsurat ne va îndemna să încălcăm LEGEA CELOR ZECE NU, pe care o avem lăsată în zestrea noastră de cunoaştere. Aşa vom minţi, vom fura şi chiar vom ucide. Doar noi înşine, prin autostăpânire, vom reuşi sau nu să ne păstrăm credinţa neatinsă şi vom reuşi să nu încălcăm LEGEA.

- Spuneai că TATĂL CERESC NE-A PEDEPSIT PENTRU TRUFIE. Dar cât timp vom fi pedepsiţi?

- Vom fi pedepsiţi până când şi ultimul dintre fraţi va avea îndeplinite cele ŞAPTE VIEŢI DE UMILINŢĂ.

- Şapte vieţi spui? Eu sunt abia Ia a doua. Ce bine de tine că eşti la a cincea!- Eu m-am grăbit să scap de greu. Să ştii că îmi aduc aminte perfect de vieţile mele

anterioare.- Povesteşte-mi!- spusei eu cu nesaţ.Şi ca şi cum doar atât aştepta, Zoilo începu grăbit:- În primele trei vieţi am fost negru.- Cum negru?- Pielea ce-mi acoperea trupul era neagră ca funinginea, iar părul era negru şi foarte creţ.- De aceea ai şi acum părul creţ?- Nu mă mai întrerupe! Nu are nici o legătură. Corpul ţi-l creezi singur, încă dinainte de

a te naşte, în funcţie de ce ţi se permite şi de ce scop urmăreşti. Deci am fost negru. Am dus

vieţi foarte grele. De multe ori noaptea visez cum sunt jupuit de piele, sau cum mi se toarnă metal topit în ureche, pentru că auzisem ceva ce stăpâna mea avea de ascuns. Altă dată am murit biciuit, iar altă dată am fost omorât cu pietre, după ce l-am cunoscut pe IISUS.

- Cine e IISUS, Zoilo? - tresării eu de parcă ştiam ceva, dar nu-mi mai aduceam aminte.- IISUS E FIUL DE DUMNEZEU ce s-a coborât pe pământ pentru a ne aduce

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU şi totodată pentru a ne avertiza că greşim în tot ceea ce facem. EL s-a născut şi a murit pentru ADEVĂR.

- Şi tu cum L-ai cunoscut Zoilo?- Întâi am auzit de EL şi învăţăturile LUI. De întâlnit. L-am întâlnit când era prea târziu.

Eu L-am ajutat să-şi ducă crucea atunci când urca GOLGOTA.-De ce-şi ducea crucea, Zoilo? - întrebai eu nedumerit.-Fusese găsit vinovat de uzurparea puterii regale şi ca atare a fost pedepsit la moarte

prin crucificare.- Crucificare?- Da, adică fixat pe o cruce cu nişte piroane de lemn ce-i străpungeau carnea şi lăsat să

moară.- Ce moarte cumplită!- Aşa erau ucişi pe vremea aceea tâlharii şi criminalii şi aşa L-au ucis pe EL.- Dar tu ce erai Zoilo?- Eu eram esenian şi doar atât am putut face ca să-L ajut. Restul fraţilor mei au stat în

mulţime, cu braţele încrucişate şi au aşteptat ca destinul să se înfăptuiască. De multe ori m-am gândit că dacă noi nu am fi tăcut atunci, cei ce l-au ales pe Barabas pentru graţiere ar fi fost mai puţini. Dar totul a fost dinainte stabilit.

- Şi cum ai ajuns să fii omorât cu pietre?- La puţină vreme după ce IISUS a fost coborât de pe cruce şi dat în grija mamei sale

pentru a-L pregăti de înmormântare, eu care ştiam adevărul despre EL, am susţinut că EL este MESIA şi că EL este FIUL LUI DUMNEZEU. Şi atunci mulţimea strânsă, încălzită de sângele scurs deja, aţâţată de ritualul păgân, m-a omorât pur şi simplu cu pietre.

- Durerea ta a fost mare?- Durerea fizică, am resimţit-o mai puţin. Mai tare m-a durut sufletul, că nu am fost

crezut. Oricum, ceea ce a susţinut IISUS, acest popor aplică cu mult înaintea apariţiei LUI. Era însă momentul ca şi restul popoarelor să înveţe CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU şi să nu mai trăiască în crime şi fărădelegi. Din peregrinările mele pe timp de noapte, ştiu că majoritatea fraţilor mei au avut vieţile pe teritoriul acesta pe care trăim noi acum.

- Te-am mai întrebat odată Zoilo; oare cât va mai dura?- Oricum nu la infinit. Va veni vremea când toate se vor precipita. Când toţi vor ajunge

să aibă şapte vieţi trăite şi vor rămâne ultimii din cei ce mai au de trăit ultima viaţă, atunci acest teritoriu va deveni TERITORIUL SFÂNT, ALES DE TATĂL CERESC pentru a-l trimite pe FIUL OMULUI. Nimeni nu va putea spune că nu a ştiut de venirea LUI, căci însuşi IISUS a vorbit pe cruce de venirea acestuia. ATUNCI NEAMUL NOSTRU VA AVEA DIN NOU PUTEREA INIŢIALĂ ŞI CUNOAŞTEREA NECESARĂ PENTRU A-ŞI PUTEA AJUTA FIECARE FRATELE ÎN VEDEREA ADUCERII LA ÎNDEPLINIRE A MISIUNILOR PROPRII.

În ani pământeşti nu ştiu să-ţi spun cât va mai dura, dar ştiu că fiecare an care trece ne apropie de final şi de judecata întregului nostru grup, aşa că trebuie să fim răbdători.

- Tare aş vrea să ştiu ce ai vorbit cu DECENEUL! Hai, povesteşte-mi Zoilo!

- Tocmai ţi-am povestit. El mi-a descifrat visele de care am avut parte până acum şi mi-a vorbit despre viitorul neamului nostru. Tot el vrea să vă vadă, pe tine şi pe Ocsana, când veţi împlini paisprezece ani.

- Ce tot vorbiţi voi acolo ca doi moşnegi? - întrebă Iza în timp ce intra în încăpere.

CAPITOLUL V

PEDEAPSACu o zi în urmă împlinisem paisprezece ani de viaţă. Iza îmi pregătise pentru masă

numai mâncăruri care îmi făceau plăcere. Ocsana la rândul ei îmi ţesuse o cămaşă din borangic şi mă forţaseră să o îmbrac, deşi afară era frig. Mă priveau amândouă, iar eu eram tare mândru de dragostea lor. Mă suceau şi învârteau să mă vadă mai bine, iar eu stam ca un păun mândru de podoaba lui.

O singură durere aveam în suflet: mama şi tatăl meu nici măcar nu-şi aduseseră aminte de mine şi sărbătoarea mea. Iza şi Zoilo au încercat să mă facă să nu realizez că la sărbătoarea mea, părinţii mei adevăraţi nici măcar nu se gândiseră.

Mie mi se părea o mare pedeapsă faptul că părinţii mei nu mă iubeau. Pe tatăl meu îl înţelegeam, căci era bărbat şi oricum nu era prea tandru în general. Zoilo spunea despre tatăl meu că este bolnav şi că boala lui se numeşte „Mara”. Chiar şi pe fratele meu mai mic, pe care la început îl iubise, pentru că asemănarea fizică dintre ei era foarte mare, acum îl ignora. Oricum era mai bine decât în cazul meu, căci pe mine mă ura.

Întotdeauna el, marele roman, mă considerase pe mine un pui de dac şi cum repulsia lui pentru daci era totală, m-a îndepărtat de la bun început de el şi soţia lui, adică de mama mea. Acest lucru a însemnat un lung şir de privaţiuni pentru mine şi fratele meu mai mic, căci noi nu puteam să stăm în „casa stăpânilor” şi stăteam cu Iza şi Zoilo, în casa lor mică, dar plină de dragoste şi căldură.

Cel mai bine mă simţeam când Ocsana se juca cu degetele prin părul meu, povestind vrute şi nevrute. îmi doream tare mult să stau şi eu măcar o zi întreagă în casa părinţilor mei. Zoilo spunea că Mara greşeşte, căci este o fire slabă şi se lasă condusă de acest om bolnav. Eu nu puteam, deşi mă chinuiam foarte tare, să fiu sigur ce anume mă deranja: faptul că nu eram iubit de părinţii mei sau faptul că trăiam cu sclavii deşi eram stăpân?

De iubit eram însă iubit de Iza şi de Zoilo şi mai ales de Ocsana, pe care şi eu o iubeam din tot sufletul. Toată lumea ce ne vedea, deşi trupeşte nu semănăm prea tare, ne lua drept fraţi. Abia când aflau că nu suntem fraţi luau seama că de fapt nici nu semănăm, dar că există aşa, un aer comun.

Aşa gândisem toată ziua şi cred acum că şi toată noaptea, căci cu aceste gânduri adormisem şi cu ele mă sculasem. Acum stăteam în aşternuturi, împreună cu fraţii mei şi aşteptam ca ei să se trezească. în casă era destul de răcoare, căci Iza şi Zoilo deşi se treziseră nu făcuseră încă focul în vatră, pentru că se ocupau de hrănirea animalelor de muls.

Zoilo era foarte mare iubitor de animale şi considera că acestea sunt lăsate de ZAMOLXE pentru a ne fi de ajutor. Ele, animalele aveau întâietate, căci erau mai neajutorate ca noi OAMENII. Dar iată-i că vin, rumeni în obraji şi plini de sănătate. Zoilo este chiar plin de voie bună şi o hârjoneşte pe Iza.

- Zoilo, potoleşte-te! Hai, închide uşa că ne îngheaţă copilaşii!- Eh, îngheaţă copilaşii. Nu vezi că s-au făcut cât paturile? - Uite, mai ales Octavianus!

- Da, ai dreptate. L-a întrecut pe Genu.- La trup, nu şi la minte, zisei eu din aşternuturi.- Te-ai trezit flăcău? - zise Zoilo. Scoală, nu mai lenevi! Azi nu mai e ziua ta.- Of, Zoilo, mai lasă băiatul! Nu vezi cât de frig este aici? Lasă-l măcar până fac focul.- Ei bine, mai stai şi leneveşte!- zise Zoilo zâmbind.- Nu pot să mai stau, căci nu sunt gata până vine învăţătorul. Acesta mă va pârî tatei şi

tot tu vei fi vinovatul.- Am vrut de multe ori să te întreb Genule: tu înţelegi tot ce te învaţă omul ăsta?- Da Zoilo, înţeleg tot ce mă învaţă. Nu înţeleg de ce-l dispreţuieşti însă pe el şi ştiinţa

lui.- De unde ai mai scos şi vorbele astea? - întrebă Iza supărată.- Lasă-l că are dreptate! Nu-mi place nici învăţătorul şi nici ştiinţa lui.- De ce Zoilo?- Fiindcă vorbeşte despre trupul omului şi confortul acestuia, iar despre suflet nu l-am

auzit niciodată vorbind.- E atât de important sufletul pentru tine Zoilo? - am întrebat eu deşi ştiam răspunsul.- NUMAI SUFLETUL ESTE IMPORTANT! El trebuie să rămână neîntinat. Restul

este un mare nimic, o mare iluzie.- Tu vrei să spui că nit contează confortul casei în care locuieşti? Că nu contează dacă

mănânci o hrană bună sau rea?- Nu vreau să spun asta, ştii bine că nu. Vreau să spun că este esenţial să te îngrijeşti de

suflet indiferent în ce condiţii ai trăi.- Genu, te rog să nu mai discuţi acest subiect cu Zoilo, căci parcă văd că iar o să vă

certaţi. Eşti încă mic şi încă nu ştii totul, zise Iza privindu-ne parcă cu teamă.- Ştiu destule Iza. Aş putea spune că am cunoştinţe despre toate ştiinţele omenirii şi ştiu

mult mai mult decât ştiu învăţătorii mei.- Eşti un îngâmfat, zise Zoilo supărat.- Nu, nu! Stai să vezi că am dreptate! Eu ştiu mai multe despre arhitectură decât ştie

învăţătorul de călătorii, sau ştiu mai multe despre călătorii decât cunoaşterea legilor romane.- Eşti un caraghios şi încă unul care mai are multe de învăţat, zise Zoilo râzând.- Ştiu asta Zoilo, dar doream să te fac să râzi.- De ce râdeţi voi aşa cu poftă? - întrebă Ocsana frecându-se la ochi.- Râdem de tine că eşti leneşă, zise Iza zâmbind.- Eu leneşă?- Ai noroc cu Zoilo, că nu m-a lăsat să te trezesc.- Tu m-ai fi trezit, nu-i aşa?- Sigur că nu! Dormeai aşa de frumos că nu aş fi putut, chiar dacă aş fi vrut. Dar acum,

gata cu lenea. E timpul să vă sculaţi, să vă spălaţi şi repede la masă!- Astăzi ce-o să mai înveţi Genule? - întrebă Ocsana.- Astăzi, învăţătorul mi-a promis că îmi va vorbi despre campaniile armatei romane,

despre imperiul roman şi cuceririle sale.- Cuceririle sale?- Da. Adică şi despre noi, despre daci.- Adică noi suntem cucerirea lor?- Da Ocsana. Ei au cucerit teritoriul DACIEI încă din anul l0l.

- Ce vorbeşti tu? Nu mi-a spus mie Zoilo că sub stăpânirea romană nu e decât o palmă de pământ? Restul teritoriului e liber.

- Şi atunci de ce nu se eliberează „palma” asta de pământ?- Ăsta ne e destinul. Trebuie să suferim.- Eu nu cred că e aşa. Trebuie să existe o altă explicaţie.- încearcă să afli de la învăţător. El ce zice?- Zice că ei sunt mari şi puternici, iar noi am fost înfrânţi.- Eu cred ce spune Zoilo. El nu minte. A trăit la dacii liberi şi cunoaşte adevărul mai

bine decât încrezutul de învăţător.- O să văd astăzi ce o să mai spună.- Să fii atent să înţelegi tot, ca să poţi să-mi povesteşti şi mie!- Cred că eşti la fel de învăţată ca şi mine acum.- Sunt chiar mai învăţată decât tine, zise Ocsana zâmbind.- De ce zici aşa? - întrebai eu cu ciudă în glas.- Pentru că eu îl ascult cu atenţie şi pe Zoilo.- Veniţi odată la masă, drăguţilor! - strigă Zoilo fără răutate.- Venim imediat.Odată aşezaţi la masă nimeni nu mai avea voia să vorbească. Iza nu ne lăsa, căci zicea

ea, „dacă nu vorbim, nu ne putem certa”. Singurul care încălca legea asta nescrisă era Zoilo, care se trezea vorbind sau râzând. De multe ori glumea cu noi cu intenţia de a ne face să pufnim în râs. Bineînţeles că pufneam în râs numai când eram cu mâncarea în gură, aşa că din acel moment râsul nu mai contenea. La fel se întâmplă şi de astă dată.

- Vezi femeie ce faci tu cu legile tale? - zise Zoilo râzând cu poftă, căci tare ne mai murdărisem.

- De aceea sunt legile făcute, spre a fi încălcate, zise Iza cu aer de mare gânditor.- Bine că m-ai auzit pe mine spunând asta, zisei eu.- Dar tu de unde ştii asta învăţatule? - se încruntă în glumă Zoilo.- De la învăţătorul de legi.- Frumos te mai învaţă! Asta o fi valabil la el şi la legile lui. Genule, o singură lege să

nu încâlci niciodată pe lumea asta, căci va fi rău de tine! E LEGEA NEAMULUI TĂU, LEGEA CELOR ZECE NU.

- Ia mai tăceţi din gură! Ce se aude afară? Parcă ar fi cineva la uşă. Poate e un urs. Vezi tu Zoilo cine este!

Zoilo se ridică încet de la msă şi fără nici o grabă se duse la uşă. Aici deschise brusc uşa, de parcă ar fi vrut să ia prin surprindere pe cel ce s-ar fi aflat dincolo de ea. Ar fi putut să se uite prin vizorul uşii, dar ceara groasă de albine cu care era impregnată pânza nu permitea decât luminii să treacă, privirii însă nu.

Oricum, Zoilo era foarte curajos şi chiar dacă la uşă s-ar fi aflat un urs, pentru el nu ar fi însemnat mare lucru. Dar la uşă nu se afla nici un urs, ci Mara şi Marcellus. Acesta din urmă însă, la deschiderea bruscă a uşii s-a speriat atât de tare încât din gât i-a ieşit un sunet gutural, iar dacă Mara n-ar fi fost lângă el, ar fi căzut pe spate. Norocul lui că ea era acolo şi a reuşit să se ascundă în spatele ei.

- Credeaţi că este un urs? Nu este decât o pisică şi puiul ei, zise Zoilo râzând.- Bună ziua Zoilo! - zise Mara zâmbind şi ea de gluma bună.- Bine aţi venit în casa noastră, zise Iza grăbindu-se să le iasă în întâmpinare.

- Am venit să-ţi urăm multă sănătate fiule, zise Marcellus încercând să pătrundă în casă pe lângă Zoilo.

- Ce vrei să faci? - zise acesta aşezându-se mai în centrul uşii.- Vreau să intru să vorbesc cu fiii mei, zise Marcellus.- Vei intra după ce ai să mă saluţi.- Dar te-a salutat Mara.- Am auzit asta, dar tu bărbat fiind trebuie să mă saluţi bărbăteşte. Aşa că întinde mâna!- Trebuie neapărat să ne atingem palmele? - întrebă Marcellus, parcă cu teamă.- Nu ţi se întâmplă nimic dacă respectăm un ritual al neamului meu.Marcellus ezita şi se întoarse către Mara. Aceasta îl privi cu ochi rugători şi ca şi cum ar

fi vorbit, el răspunse lamentându-se:- Dar mă arde palma lui!- Haide Marcellus, bate palma! - zise Zoilo întinzând mâna dreaptă către el.Marcellus întinse mâna la rândul său, dar din grabă sau neatenţie întinse mâna stângă.- Nu stânga Marcellus, ci dreapta. Căci cu dreapta transmitem dragostea şi respectul

salutului. Mâna stângă o folosim pentru a ne încărca cu putere din LUMINA LUI ZAMOLXE.

După ce Zoilo îi cuprinse mâna în palma sa şi i-o ţinu câteva clipe, Marcellus reuşi să intre pe uşă ţinându-şi mâna dreaptă sub braţul stâng şi zise:

- Ştiam eu că aşa va fi. Uite, vezi Mara, acum mă doare şi mă arde!- Marcellus, parcă ai fi un copil. Dragii mei, uite de ce am venit! zise Mara venind şi ea

spre centrul încăperii, către noi, cei ce stăteam la masă.Zoilo închise uşa distrându-se de felul cum arăta Marcellus şi arătându-l cu privirea. Iza

la rândul ei îi pofti să se aşeze. Mara şi Marcellus se aşezară pe locurile pe care mai devreme şezuseră Zoilo şi Iza, iar noi - eu şi fratele meu - ne apropiarăm încetul cu încetul de Mara. Eu îmi dorisem dintotdeauna să stau la pieptul ei şi ea să mă mângâie pe tâmple, aşa cum văzusem eu odată pe o femeie mângâindu-şi pruncul. De aceea, odată ajuns lângă ea, mi-am aşezat capul pe pieptul ei. Mara, la atingerea mea, şi-a întors rapid corpul aşezându-se parcă mai comod pentru mine, iar eu am îngenuncheat la picioarele ei şi mângâierile au început să vină exact aşa cum le aşteptam. Marcellus stătea de partea cealaltă a mesei şi practic Mara stând cu spatele la el mă acoperea cu totul.

- Copii, dacă tot aţi terminat de mâncat, ajutaţi-mă să strâng! - zise Iza.În câteva secunde totul era strâns şi curat, aşa că Iza şi Zoilo se aşezară la masă, alături

de musafirii lor.- Deci dragii mei, zise Mara întorcându-se către masă, am venit pentru a-i face un dar

lui Genu întrucât a împlinit vârsta iniţierii.Eu când am auzit de un dar, nici nu îmi mai încăpeam în piele de fericire.- Eu m-am gândit că cel mai potrivit dar pentru tine ar fi un cal, care să fie doar al tău,

zise Marcellus.- Un cal, tată, pentru mine?! Ce fericit m-ai făcut!- Te aşteaptă afară.În acel moment am sărit de pe locul pe care stam şi într-o clipă, aşa cum mă aflam

îmbrăcat, cu cămaşa cea nouă de borangic şi cu picioarele goale ca vara, am ieşit afară în zăpada îngheţată să-mi văd darul.

Afară era o vreme frumoasă, luminoasă, de iarnă cu soare, dar cu un ger năpraznic. în curtea casei stătea un bărbat îmbrăcat în blănuri, care ţinea de căpăstru un cal alb, tânăr,

acoperit cu un pled gros. Aşa cum eram, am alergat prin zăpadă şi m-am urcat pe cal. „Era al meu şi numai al meu. Eram bogat, eram stăpân. Câtă fericire adunată în mine de acest cal”. Călăream cu părul în vânt ca vara.

- Genule, vino înapoi în casă! - strigă Iza disperată. De ce ai ieşit aşa dezbrăcat?- Lasă-l femeie, că nu i se întâmplă nimic rău dacă e fericit!- Du-te Zoilo şi adu-l în casă! - zise Iza cu lacrimi în ochi. Să nu se îmbolnăvească iar.- A mai fost bolnav? - întrebă Mara.- Abia de câteva zile se simte mai bine; mereu spune că are dureri la înghiţit şi are

fierbinţeli.Mara se înroşi în obraji ca focul.- Ai auzit Marcellus? Te-am rugat să mă laşi şi nu ai vrut. Altă dată să ştii că tot ceea ce

simt eu este adevărat, căci eu sunt mamă.Marcellus tăcea şi privea afară la Genu cât mulţumit era şi parcă era şi el mulţumit,

căci Genu era totuşi copilul său şi de aici înainte trebuia să se ocupe de serios. Dacă ar fi fost mai solid construit, l-ar fi instruit pentru a-l face luptător. Dar ce se putea face cu acest copil mic şi efeminat? Trebuia să-l studieze mai mult pentru vedea ce ştie să facă, să-i asigure un viitor, căci deşi considera întru totul dac şi păgân, îl respecta totuşi şi nu ştia de ce.

Şi pe Zoilo ar fi trebuit să-l urască, dar nu putea decât să-l respecte, deşi de multe ori cuvintele lui îi biciuiseră orgoliul. Cum stătea aşa şi gândea, fu trezit deodată de ţipetele lui Genu şi ale omului de afară. Calul, din cauza frigului, sau poate cine ştia din ce cauză, efectiv se scuturase de Genu ca de o povară şi-l aruncase pe zăpada îngheţată.

Iza ieşi ca disperata afară şi Mara după ea, pentru a ridica copilul, dar Zoilo fu cel care ajunse primul. Aruncă o privire asupra lui Genu şi după ce văzu că nu curge sânge îl ridică şi-l puse în braţele Izei, iar el se îndreptă spre cal. Omul prinsese calul de căpăstru, dar nu reuşea să-l domolească. Zoilo îl prinse de căpăstru la rândul său, îndepărtându-l pe celălalt printr-un gest, iar calul se potoli ca prin farmec. Atunci apăru şi Marcellus.

- Să-l omorâm, căci este un cal criminal!- Nu este adevărat. Calul nu este de vină, ci Genu. Gândurile lui au fost acelea care au

iritat calul.- Cum? Ce spui? Calul citeşte gândurile omului? -zise Marcellus disperat.- Da. Ce, nu ştiai? - răspunse Zoilo cu naturaleţe.- Nici în astfel de momente nu poţi să fii serios Zoilo? - zise pe ton mai răstit

Marcellus.- Dar eu sunt foarte serios. Dacă tu nu ştii, află că animalele şi plantele ne ştiu

gândurile, aşa că nu ne putem ascunde de ele.- Nu pot să cred aşa ceva. Eu de ce nu ştiu ce gândeşti tu acum? Şi eu sunt om, nu

animal sau plantă.- Aşa e, nu eşti animal şi nici plantă, dar nici OM nu te poţi numi. OAMENII, dragul

meu, sunt doar în neamul meu. Tu doar semeni a fi OM.- Mai lasă-mă Zoilo cu ale tale! - zise Marcellus şi se întoarse cu spatele la Zoilo

grăbindu-se către casă.Înăuntru, Iza şi Mara mă îngrijeau. O durere năpraznică mă săgeta ori de câte ori

încercam să mişc piciorul drept.- Zoilo, zisei eu, ce a avut calul cu mine?- Nu cu tine Genule, ci cu gândurile tale. Tu ştii ce gânduri năstruşnice ai avut...- Mă doare Zoilo. Ajută-mă!

- Daţi-vă la o parte! - zise Zoilo şi apropiindu-se de mine mă luă la pipăit din vârful capului până în vârful picioarelor.

Nimic nu mă durea mai rău decât piciorul drept.- Ai un os rupt Genule, aici în interiorul piciorului drept.- O să mă doară mai rău?- Doar când voi încerca să-l pun la loc. Ocsana, vino tu şi ţine-l de cap! Iza şi Mara

ţineţi-i mâinile! Marcellus, ţine-l de piciorul stâng! Eu mă ocup de dreptul.Nici nu termină bine de spus, că şi zmuci de piciorul ce mă durea. Durerea veni în valuri

atât de mari, încât dintr-o dată m-am trezit în faţă cu fata din vis, cea care rămăsese să-mi fie păzitor.

- Ce s-a întâmplat?- Ai greşit şi te-am chemat să te certăm. Nu e bine ce faci şi ce gândeşti.Imediat mi-am revenit, căci mâinile reci ale mamei îmi pălmuiau obrajii.- Dacă ţi-ai revenit e bine, zise Zoilo. Credeam că ai gândit atât de rău încât

ZAMOLXE te-a oprit, dar văd că nu e chiar aşa. E bine, e bine...- Noi o să plecăm, zise Mara.- Nu Mara, nu e cazul să plecaţi încă, zise Iza cu glas pierit din cauza emoţiei trecute.- Iza, înţelege-mă că nu pot să mai rămân, căci mă doare sufletul când văd durerea

copilului meu.- Şi crezi că dacă tu nu-l mai vezi suferind, înseamnă că el nu mai suferă? - întrebă

Zoilo răstit.- Termină Zoilo! - zise Iza. Las-o în pace! Nu vezi că are ochii înlăcrimaţi?- Ba văd, dar nu cred că e cazul să fugă din faţa încercărilor vieţii, mai ales că durerea

trupească a fost destinată lui Genu.- Încetează Zoilo! încetează! - strigă Marcellus ca scos din minţi. Cât ai de gând să-mi

mai chinui soţia?- Are dreptate Marcellus, zise şi Iza. Zoilo, tu nu ştii când să taci? Tu nu vezi că suntem

cu toţii supăraţi? De ce ne mai chinui şi tu?- Deci eu vă chinui. Eu sunt cel care vă supără? Eu sunt capul celor răi? Atunci e cazul

să plec şi să vă las în pace.Zicând acestea, Zoilo îşi luă cojocul de blană din cui şi ieşi supărat afară.- Zoilo, stai, nu pleca! Genu mai are nevoie de tine. Stai, nu auzi! - strigă Iza, dar Zoilo

plecase într-o viteză atât de mare încât practic nu auzise ce-i strigase.În acel moment intră în casă omul ce ţinuse calul şi întrebă:- Stăpâne, ce fac acum cu calul?- Îl duci în grajd, dar în colţul cel mai îndepărtat, căci am de gând să-l pedepsesc. Nu

am să-l omor, căci m-a costat îndeajuns, însă câteva bice pe spinare nu pot decât să-i facă bine.

- Dar lui Zoilo ce i-aţi făcut? - zise omul uitându-se către Iza. L-am văzut când a trecut pe lângă mine. Mormăia ca un urs îmbufnat.

- Ce zici? Zoilo vorbea de unul singur? - întrebă Iza.- Da. Mormăia de parcă s-ar fi certat cu cineva.- E ciudat de la o vreme, dar e un bărbat foarte bun.

- Haide, lasă vorba şi du calul! Iar tu, Mara, hai să mergem acasă! Am stat destul aici. Simt că mi se face rău. Parcă am un cerc de metal care-mi strânge capul. Mă doare! Hai să mergem acasă!

- Imediat Marcellus, zise Mara şi se aplecă asupra mea mângâindu-mi fruntea.Sărutul ei parcă mă arse, dar când mi-am pipăit fruntea am înţeles că de fapt nu sărutul,

ci o lacrimă fusese cea care mă arsese. Din gură abia am reuşit să îngaim:- Să mai vii, mamă!Dar nu eram foarte sigur că ea m-a auzit, căci nu mi-a răspuns nimic. Lacrimile îmi

năpădiră ochii, căci durerea sufletească era mai mare decât durerea cărnii. Mama mea pleca împreună cu tatăl meu, iar eu nu puteam să gândesc altceva decât că nu se ştie când va mai sta alături de mine.

Mă întrebam, când va mai sta aplecată asupra mea ca să mâ; mângâie şi nu găseam nici un răspuns, căci în acel moment nu ştiam că foarte curâi\d voi fi grav bolnav. începând chiar' din acel moment, o căldură nemaipomenită îmi invada trupul, îmi era bine, doar că amorţisem puţin. Durerea din picior scăzuse în intensitate şi deci am reuşit să adorm.

Plimbarea prin gerul de afară mă îngheţase, iar trânta mă făcuse să uit că am îngheţat. Căldura de acum era, binefăcătoare. O pornisem uşor spre ŢARA VISELOR. Atât îmi mai aminteam, că Iza se aplecase asupra mea şi apoi o strigase pe Ocsana să vină să o ajute.

CAPITOLUL VI

CĂLĂTORIA LA TEMPLUCât am zăcut bolnav nu-mi mai aduc aminte de nimic, în memoria mea nu a rămas decât

glasul agitat al Izei ce o chema pe Ocsana în ajutor. Deşi zăceam în pat, corpul mi-l simţeam greu ca plumbul şi faptul că-mi simţeam corpul însemna că trebuie să deschid ochii. Aveam senzaţia că las ceva bun în urma mea, iar eu mă îndrept cu paşi înceţi dar siguri spre ceva rău. Oare ce putea fi? Unde eram şi mai ales ce mi se întâmpla? Nu mai ştiam unde sunt, iar confuzia din capul meu mă făcea să sufăr.

Am deschis ochii încetul cu încetul, ca şi cum mă aşteptam ca ceva sau cineva să mă pândească şi să mă atace imediat ce m-a văzut cu ochii deschişi. Ce spaimă am mai tras! Şi totuşi nimeni şi nimic nu m-a atacat. Toţi ai casei dormeau. Doar Iza pregătea mâncarea pe focul din vatră. Oare unde era Ocsana? Ce dor îmi era de ea! De câtă vreme oi zace aşa?

- Ia te uită! Ai făcut ochi, mititelule? - zise Iza apropiindu-se de patul meu.- Da Iza. De când zac eu în patul ăsta?- De la ziua ta.- Asta ştiu, însă nu ştiu de cât timp.- Nu zaci decât de vreo şapte săptămâni.- Asta înseamnă că a trecut iarna.- Da Genule. Afară e primăvară, cald şi frumos. Stai să-ţi mai revii şi o să ieşi pe afară.

Zoilo chiar a vrut să te ;coată pe un pat afară, dar eu nu l-am lăsat. Mi-era teamă să nu te pierdem de data asta.

- Cum să mă pierdeţi? Nu mi-ai spus tu că mă voi; face mare, că voi ajunge OM DE OMENIE şi că voi fi judecător al ţinutului?

- Ba da Genule. Eu ţi-am zis ce am auzit de la URSITORI, dar există posibilitatea de a fi iertat de? ZAMOLXE sau de a fi oprit.

- Cum adică să fiu oprit? - am întrebat eu nedumerit.}

- Ştii, Genule, ZAMOLXE ne lasă în răutăţile noastre; până la un anumit punct. Ai senzaţia că te lasă parcă pentru a vedea până unde poţi să ajungi cu răutatea.

- Dar eu nu sunt rău Iza. Eu sunt bun şi chiar mă întreb tot timpul, de ce mi se întâmplă toate numai mie. De ce nu altora care sunt mai răi decât mine?

- Nu poţi să ştii cine este mai rău şi cine mai bun, căci nu poţi să pui în balanţă faptele tuturor. Eu cred că e mai bine să gândeşti cum să devii tu mai bun, nu să te compari cu alţii.

- Mai bun ca mine? Nu vezi ce cuminte sunt? De şapte săptămâni zac în pat. Mai cuminte de atât nu se poate decât dacă aş muri.

- Nu mai vorbi aşa! Ce zici, crezi că te-ai putea ridica din pat sau măcar în capul oaselor să stai o vreme? Căci mi-e teamă să nu faci aprindere la piept de prea multă şedere în pat.

- Ce se aude afară Iza?- Zoilo taie crengile copacilor. Ţi-am spus că afară e primăvară, e cald şi frumos.- Vreau să ies şi eu să-l salut, zisei eu şi mă ridicai în capul oaselor.O ameţeală nemaipomenită mă pironi locului.- Ce-i cu tine Genule? - ţipă Iza.- Ce să fie? Am ameţit, am răspuns eu liniştit, căci eram obişnuit cu slăbiciunea.- Nu te mai ridica mamă! Stai în pat!- Nu pot Iza. Acum sunt hotărât să mă scol. Nu mai pot sta în pat.Şi zicând acestea, mi-am coborât picioarele din pat şi m-am ridicat. Nu am reuşit să stau

în picioare decât o secundă, căci durerea din piciorul drept m-a săgetat până în adâncul sufletului şi m-am prăbuşit lângă pat. Iza, când mă văzu căzând, scoase un strigăt ce mă înfiora şi pe mine, iar pe toţi ceilalţi din casă îi trezi.

- Genule, ce-i cu tine mamă? - zise ea şi se repezi asupră-mi.- Nu e nimic. Am doar picioarele moi şi piciorul drept m-a durut foarte tare, dar trebuie

să mă ridic şi să merg.- Aşa spune şi Zoilo, că piciorul tău drept te va mai durea o vreme, dar îţi va trece.- Şi acum unde îmi este căluţul?- în grajdurile tatălui tău. Unde să fie? Probabil că te aşteaptă ca să te mai trântească o

dată.- Nu mai râde de mine! - zisei eu foarte serios. De acum sunt bărbat şi nici un cal din

lumea asta nu o să mă mai trântească.Cu paşi înceţi, strângând din dinţi de durere, am ajuns lângă uşă. Iza mi-a pus în spinare

o cojoacă de-a lui Zoilo, de teamă să nu mă întoarcă boala. Când am reuşit să deschid uşa, frăţiorii mei care până atunci stătuseră ca muţi începură să mă aplaude şi să mă aclame. Ocsana, din trei paşi, fu lângă mine.

- Stai că te ajut eu!- Zoilo, vino să ne vezi! - strigai eu.- Ai prins viaţă în lumea asta, dragule?- Am prins.- Stai că vin la tine!- Grăbeşte-te tată! - zise Ocsana. Coboară mai iute, căci îi este destul de greu!Zoilo coborî scara ce era proptită de pom şi veni alergând spre noi.- Dragii mei, frumoşii mei. Tare vă mai stă bine unul lângă altul! Parcă aţi fi fraţi.în acea clipă puterile mă părăsiră, dar Zoilo mă prinse în braţe şi purtându-mă aşa zise:- Păcat că eşti sărac în sănătate. Ocsana, tu eşti mai bogată ca el. Fii bună şi mai dăi şi

lui, măcar cu împrumut!

- I-aş da din tot sufletul tată, dar nu ştiu cum să fac.- Am glumit cu voi. Aşa ceva nu se dă şi nu se primeşte decât de la ZAMOLXE. Iar

dacă EL nu-i dă, înseamnă că ştie EL de ce. Haideţi în casă acum! Iar tu, măi fecior, să faci bine să te înzdrăveneşti, căci soseşte timpul să mergem la templu în munte, la adevăratul DECENEU.

- Abia aştept Zoilo să mergem. Nu-l cunosc, dar îmi e dor de el!- Caraghiosule! - zise Ocsana. Cum să-ţi fie dor de cineva pe care nu l-ai văzut

niciodată?- Eu îl simt foarte aproape de sufletul meu, am zis eu cu toată tăria mea de bărbat.- Are dreptate Genu. Amândoi îl cunoaşteţi. L-aţi mai întâlnit de mai multe ori.- A mai fost pe la noi, tată? - zise Ocsana.- A fost şi nu a fost. O să vezi la momentul potrivit.- Cât mai e până mergem?- Trebuie să ajungem la el în prima duminică din luna iulie. Atunci şi numai atunci

putem lua legătura cu el. Sau mai bine zis, orice OM poate lua legătura cu el. Altfel este mult mai greu. S-ar putea foarte bine să nu meriţi să-l cunoşti şi atunci este practic imposibil să iei legătura cu el.

- Abia aştept să mergem.- Şi eu şi eu, zise Ocsana.- Mai aveţi răbdare încă şapte săptămâni şi pornim la drum. Numai tu Genule trebuie să

ai grijă să nu te mai îmbolnăveşti. Ei, ia spune-mi! Ce-ţi face piciorul? - zise el şi mă aşeză pe pat.

- Ce să-ţi spun? Că mă doare?- Te doare? Asta nu e bine. înseamnă că osul nu este bine prins. Hai, arată-mi să văd ce

s-a întâmplat!Uitându-se la picior, Zoilo ţiui puţin printre buze:- Nu se vede nimic. Totul pare în regulă. Nu înţeleg de ce te doare.- S-âr putea să fie doar faptul că a stat atât în pat, zise Iza.- Da, s-ar putea, dar vorbeşte mai încet, căci băiatul a şi adormit!* *Timpul a trecut rapid. Puterile mi-au revenit încetul cu încetul. Doar piciorul mă mai

durea şi din cauza asta am început să şchiopătez. Zoilo spunea că oasele s-au prins puţin strâmb şi de aceea mă doare, iar de rezolvat nu se putea rezolva decât rupând oasele din nou. Dar cine putea garanta că se vor rupe în acelaşi, loc şi mai ales că vor putea fi puse exact la locul lor sau mai rău decât sunt puse acum.

Important era că puteam merge şi că trecuse atâta vreme şi nu mă mai îmbolnăvisem. Aşa gândeam în dimineaţa zilei în care era hotărât să pornim către templu. în noaptea ce trecuse, aproape că nu dormisem, dar de visat visasem. Eram din nou în ŢARA VISELOR, din nou avusese loc lupta, din nou ZOROASTRU se retrăsese în BAZĂ, din nou eram cu fraţii mei.

Un bărbat venise mai aproape de mine şi mă întrebase despre mine şi perechea mea. El îmi era tare drag şi apropiat. Parcă îl ştiam de când lumea. îi răspunsesem la toate întrebările, iar el se întorsese să plece. Atunci îl întrebasem: „Dar tu cine eşti? Cum te numeşti?”. Nu a mai apucat să-mi răspundă şi cu toate acestea ştiam că numele lui era MERON. Era fratele meu apropiat. Aş fi vrut să adorm la loc, dar nu se mai putea, aşa că am încercat să-i păstrez în suflet imaginea. Măcar atât să-mi rămână.

Timpul parcă se dilatase. Trecuse atât de încet! În sfârşit îl văzui pe Zoilo ridicându-se din aşternuturi, afară, pe prispa casei. Fusese o noapte caldă, extrem de caldă şi Zoilo dormise afară. Mereu spunea că îi place mai mult afară decât în casă, că pereţii îl strâng şi tavanul îl apasă. El veni încet în casă şi o trezi pe Iza:

- Draga mea, scoală-te, căci soarele răsare şi trebuie să trezim copiii ca să plecăm, altfel nu o să ajungem la timp!

- Imediat îi trezim Zoilo. Dar, spune-mi, când vă întoarceţi?- în două zile ajungem şi sper să putem vorbi cu DECENEUL printre primii. Dacă nu,

trei zile cât ţine SĂRBĂTOAREA SUFLETULUI vom sta acolo, până îl vom întâlni. Imediat ce terminăm, plecăm spre casa. Deci putem lipsi cel mult şapte zile. Tu nu te îngrijora!

- De ce aşa mult timp Zoilo? Altă dată plecai azi şi mâine te întorceai...- Aşa este, dar nu mergeam cu doi copii după mine. Mergeam singur şi călare, aşa

reuşeam să ajung atât de repede.- Şi acum ce te reţine să mergi călare?- Ce sa mă reţină? Nu am ce să mă reţină, dar va fi foarte greu să am grijă de amândoi

copiii, iar caii nu pot urca atât de sus pe munte.- Dar dacă aţi merge cu căruţa?- Nu se poate, căci urcăm pe cărări de munte.- Zoilo, tu şi Ocsana sunteţi mai rezistenţi. Veţi putea merge şi pe jos, dar Genu îţi va

face probleme.- Ştiu ce o să facem, zise Zoilo. Eu şi cu Ocsana vom mrge pe jos, iar Genu va merge

călare pe măgar, căci măgarul poate urca până la cer, dacă vrea el.- Hai, grăbeşte-te, că acum vă prinde noaptea din urmă!- Mai bine ai trezi copiii...Lasă-mă pe mine, că sunt gata imediat!Auzind acestea, imediat am sărit din pat şi din două mişcări am ajuns lângă Zoilo.- Eu sunt gata. M-am trezit. Trebuie doar să-mi iau straiţa cu schimburi şi putem pleca.- Ce vorbeşti bărbate? Dar ai uitat că încă nu te-ai spălat pe faţă şi că va trebui să

mâncăm întâi? Du-te mai bine de te spală şi te primeneşte şi apoi mai discutăm!Deşi vorbea foarte aspru, eu care îl cunoşteam bine pe Zoilo am înţeles izul de glumă

din glasul lui, aşa că i-am răspuns pe măsură:- Sigur că da, doar eu trebuie să mă spăl, că nu sunt fiul tău. Pe Ocsana niciodată nu o

cerţi...Dar Zoilo, spre mirarea mea, răspunse şi mai aspru:- Pe ea nu e nevoie să o trimit eu, căci se duce şi singură. Ar fi cumplit de jenant pentru

ea, dar şi pentru mine, să fie nevoie de aşa ceva. Vezi mai bine de tine şi grăbeşte-te!- Ce ai cu băiatul Zoilo? - îi zise Iza aproape în şoaptă.- Ce să am? Nu am nimic, dar ştii cum sunt când merg la templu. Am emoţii.

întotdeauna mă gândesc: „Dacă DECENEUL nu va mai vrea să mă vadă? Dacă nu mai merit?”. Eu ştiu doar că încerc să nu mai greşesc cu nimic, dar mai ştiu că îmi este din ce în ce mai greu, căci fraţii noştri sunt din ce în ce mai răi. Dorinţa de „a avea”, de a duce o viaţă cât mai comodă, îi îndepărtează de adevărata cunoaştere, căci preţul cel mai mare îl capătă materia, spiritul rămânând pe ultimul loc, dacă se mai gândeşte cineva cumva şi la spirit. Ştii cum este: dacă vrei să trăieşti mai bine fără să încâlci LEGEA, trebuie să munceşti mai mult, iar muncind fizic spiritul este ca şi inexistent, căci nu te poţi ocupa de el fiind obosit. Ei, dar am vorbit prea mult. E cazul să tac si să trec la fapte.

Mergeam de două zile pe drum. Acesta fusese la început mai larg, iar când am început să urcăm muntele rămăsese doar o cărare. Eram foarte fericiţi că suntem în călătorie, iar eu care învăţasem despre arta călătoriilor, acum probam în viaţă cele învăţate. Nu se potrivea deloc ce învăţasem cu ce ne învăţa acum Zoilo.

- Zoilo, cum de cunoşti drumul? Sau ne-am rătăcit?- Nu Genule, nu ne-am rătăcit. Mergem pe calea cea bună.- Cum ai ştiut încotro s-o apucăm tată? - întrebă şi Ocsana.- Cât am mers pe drumul mare, până la răspântie, am mers corect. Da?- Da.- Apoi la răspântie am aşteptat să se întunece. Da?- Da.- Ce ai căutat tată?- Am căutat un grup de stele numit URSA MARE.- URSA MARE?- Da, URSA MARE. Acolo, în grupul acela, există o stea care mie îmi este tare dragă.- De ce nu ne-o arăţi şi nouă tată?- Pentru că nu e noapte.- Cum arată URSA MARE, Zoilo? - am întrebat eu.- E un grup de şapte stele mari, ce se văd bine, dar undeva lângă una din cele şapte stele

există o steluţă ceva mai mică, o steluţă ce este tare dragă sufletului meu.- Un grup de şapte stele...Nu cumva i se mai spune şi CARUL MARE?- Ba da Genule.- într-adevăr există o stea dublă în oiştea carului. Este steaua pitică.- DECENEUL o numeşte ALCOR.- Ştii Zoilo că eu de câte ori mă uit spre cer caut acest grup de stele?- Ştiu Genule. TOŢI CĂUTĂM ACEST GRUP DE: STELE, PENTRU CĂ DE

ACOLO VENIM.- Aşa spune DECENEUL?- Aşa spun cărţile rămase de la DECENEI.- Şi ce mai spun cărţile? Când murim, tot acolo ne ducem?- Grea întrebare mi-ai pus Genule! Nu. Când murim nu ne ducem tot acolo, ci stăm tot

aici, pe lângă pământul acesta pe care locuim acum, dar în alte spaţii.- Ce-i aia, alte spaţii? În alte ţări, Zoilo?-Nudragul meu. Cărţile noastre vorbesc despre spaţiul cu N dimensiuni, spunând că

fiecare dimensiune este practic un alt spaţiu. Eu nu pot înţelege ce este asta, dar ştiu că nu reprezintă alte ţări din acelea despre care ai învăţat tu.

- Nu înţeleg nimic.- Asta pentru că nici eu nu înţeleg şi deci nu pot să-ţi explic.- Deci spuneai că ai văzut steaua şi...- M-am aşezat cu faţa către ea şi mi-am însemnat direcţia pe care trebuie să merg, căci

acela era drumul către templu.- Vrei să spui că steaua te-a călăuzit?- Da dragii mei, steluţa ALCOR m-a călăuzit în aflarea drumului spre templu.- Şi mai avem mult de mers?- Mâine până la prânz ajungem. Acum ne oprim, mâncăm şi dormim, iar mâine în zori

o pornim din nou.

Noaptea a trecut ca prin vis. Oboseala ne dărâmase pur şi simplu. Eu aşteptam din clipă în clipă să văd o clădire mare cu coloane, aşa cum ştiam din cărţi că trebuie să fie templele, dar de jur împrejurul meu nu erau decât brazi şi iar brazi. Aşteptam de asemenea ca pe vârful muntelui să fie stânci goale, iar templul să fie acolo ca o bijuterie a naturii.

- Ei copii, am ajuns, zise Zoilo.- Cum am ajuns? Unde este templul Zoilo, căci nu se vede nimic?- Nu se vede, bineînţeles, căci nu ai ce vedea.- Dar OAMENII unde sunt tată? Ziceai că vor fi foarte mulţi OAMENI adunaţi aici.- OAMENII vor fi pe platoul muntelui, dar vor veni abia de mâine încolo. Astăzi vom fi

doar noi Ia întâlnirea cu DECENEUL, bineînţeles dacă vom merita.- Vom merita, vom merita, zise Ocsana.- Stai fata tatei, să vedem! - zise Zoilo şi mă ajută să cobor de pe măgar.Legă măgarul de un brad şi începu să caute un loc anume pe zidul muntelui. Cei doi

tineri îl priveau cu mare interes, cum mergea pe lângă stânca verde şi pipăia cu amândouă mâinile. Mergea în lateralul stâncii, cu faţa aproape lipită de piatră şi nimic nu-i mai putea atrage atenţia.

- Oare ce face tata acolo? - zise Ocsana.- Pipăie pietrele.- Să nu fii răutăcios! Eu cred că el caută intrarea în templu.- Ce templu? Nu vezi şi tu că aici nu suntem decât noi, muntele şi cerul?- Ba văd, dar nu întotdeauna ceea ce vezi reprezintă adevărul. Mai bine taci şi să fim

atenţi la tata!Cum stăteau nemişcaţi, deodată Ocsana scoase un strigăt de uimire. Zoilo, pipăind

piatra, la un moment dat rămăsese fără mâna draptă. Aceasta pur şi simplu trecuse prin piatră, dar strigătul Ocsanei îl ţinuse în loc.

- Ai găsit-o Zoilo?- Am găsit-o Genule. Aici este, dar nu pot intra în întregime.- Nu intra tata, nu ne lăsa singuri!- Nimic din ce ne înconjoară nu arata că aici ar fi templul.- Nimic pentru cei ce nu ştiu să vadă şi să audă semnele neamului.- Eu nu văd nimic.- Oricum DECENEUL ştie că suntem aici şi va veni imediat.Nici nu termină aceste vorbe, că prin stâncă deja trecea un fel de abur. Zoilo se retrase

puţin mai aproape de copii. Eu încercam să mă ţin tare, dar ceva era mai mult decât puteam suporta. O strângeam pe Ocsana de mână, iar ea stătea parcă de piatră. Aburul se transformă într-un trup de bărbat bătrân, înalt, foarte slab, îmbrăcat în straie albe. La vederea lui nu am putut să fac altceva decât să strig:

- MERON, frate! - şi imediat am căzut leşinat. Ocsana şi Zoilo au vrut să mă ajute, dar MERON le zise:

- Nu e cazul să-l ajutaţi, căci nu i s-a întâmplat nimic rău. E bine că aţi venit; eu aş fi vrut chiar să puteţi intra în templu, dar se vede bine că nici unul dintre voi nu merită aceasta.

Eu aş fi vrut din interiorul corpului să pot spune că sunt şi eu lângă ei, dar nu puteam.- Zoilo, tu frate, aş vrea să te pot ajuta din nou, dar faptele tale nu mă mai lasă.- Ştiu DECENEU. Ştiu asta din interior.- Aşa ţi-ai ales şi vei merge înainte. Băiatul cel căzut, Genu, are grea soartă de îndurat.

Dar ce este mai greu pentru el nu e soarta, ci sentimentul că a fost păcălit. Nimeni nu

păcăleşte pe nimeni. Aş fi vrut să citiţi pe cărţile neamului vostru ca să vedeţi ADEVĂRUL, dar este prea târziu pentru voi. Aţi făcut destule fapte rele şi aţi gândit cât pentru trei vieţi la câte rele toate. Nu puteţi intra, iar cărţile nu le pot scoate eu. Nu am voie, aşa că vă voi spune eu câte ceva dacă vreţi să mă ascultaţi.

Nici unul dintre noi nu mai putea vorbi, aşa că DECENEUL continuă:- Spuneam că nimeni nu păcăleşte pe nimeni şi mai ales nimeni nu e vinovat de

alegerea ta. Voi faceţi parte dintr-un neam ales de TATĂL CERESC, căruia voi îi spuneţi ZAMOLXE, dar eu îi voi spune aşa cum am învăţat. Neamul nostru provine din altă lume şi are altă alcătuire. Voi nu ştiţi nimic despre planete, constelaţii, cosmos. Soarele nostru se cheamă ALCOR, iar trupurile noastre sunt de consistenţa aburului, chiar mai fină. Aici pe Pământ ne aflăm la pedeapsă pentru faptele rele pe care le-am făcut cândva. în starea aceasta în care sunteţi acum nu vi le amintiţi, dar puteţi să reţineţi ce vă spun eu acum. Voi ştiţi în interiorul vostru exact ceea ce aveţi voie să faceţi sau nu. CUNOAŞTEŢI LEGEA CELOR ZECE NU! APLICAŢI-O ÎN TOT TIMPUL, NU VĂ MAI JUCAŢI! Nu vă mai distraţi făcând rele! Dacă primul impuls este de a face ceva, gândiţi bine şi apoi faceţi, căci OMUL este supus greşelii, dar nu la nesfârşit. Persistând în aceeaşi greşeală, cu bună ştiinţă, vă atrageţi încercări după încercări, din ce în ce mai grele. Evoluţia sufletului, a spiritului, a fiinţei nostre adevărate, scopul existenţei noastre pe această planetă, se obţine numai prin încercări. Trecerea prin aceste încercări cu un număr cât mai mic de greşeli şi cu cât mai puţine pedepse reprezintă calea spre evoluţie. Pedepsele nu vi le dă TATĂL CERESC, ci voi înşivă în cealaltă stare, adică atunci când corpurile voastre dorm. Spiritele voastre analizează gândurile, faptele şi vorbele rostite. Dacă acestea încalcă LEGEA, se caută imediat o pedeapsă şi aceasta este întotdeauna în legătură directă cu greşeala. Vreau să vă mai spun că sunteţi totuşi destul de curaţi încă, pentru că aţi meritat întâlnirea cu mine şi aflarea acestui mic adevăr ce vi l-am putut împărtăşi. Tu, Zoilo, vei avea ca de obicei o moarte rapidă, dar aceasta va pune capăt unei vieţi de chinuri. Şi ştii tu singur care îţi sunt chinurile. Nu trebuie să te frămânţi prea tare şi mai ales trebuie să ştii că dreptatea nu ţi-o faci tu. Există TATĂL CERESC, unul singur pentru toţi, care ştie exact cine greşeşte şi cine nu. Ocsana, tu draga mea trebuie să te laşi dusă de valul evenimentelor. Oricum nu te poţi opune. Dar să nu dai vina pe nimeni pentru faptele proprii, căci oricum ţi se cunosc. Iar tu, Genu, ai multe de recuperat. Eu unul nu cred că vei fi în stare. Poate după această întâlnire vei ştii să te comporţi. Dacă nu, ai să fii silit să înveţi. Nu este nimeni de vină că ai uitat ce ai ales. Nu uita însă un lucru: nimeni nu este stăpân asupra vieţii sale în trupul de carne. Adică nici unul dintre voi nu are dreptul de a-şi curma singur viaţa. Pedeapsa pentru aceştia este cumplită. Până la data la care ar fi trebuit să fie a morţii corpului fizic, ei reiau ultimele evenimente ce i-au convins să ia această hotărâre, bineînţeles în alt spaţiu. Dar acolo sunt înconjuraţi de toţi răii primului spaţiu. Chinul lor este cumplit. Nu vă doresc să treceţi prin aşa ceva. La data la care ar fi trebuit de fapt să intervină moartea corpului fizic, spiritul se eliberează din spaţiul primar şi merge în spaţiul de pedeapsă, unde în funcţie de judecata faptelor tale îţi primeşti pedeapsa meritată. Deosebirea dintre cele două spaţii, cel primar şi cel de pedeapsă, este că în cel de-al doilea spiritul vinovat este ajutat de fraţii săi să treacă peste încercările pedepsei, pe câtă vreme în spaţiul primar spiritul este singur şi pierdut printre cei răi. Rar dacă se întâlneşte cu vreun frate, dar nici atunci nu se pot ajuta. Acum că aveţi ştiinţă despre aceste lucruri, nu veţi avea nici o scuză pentru o astfel de hotărâre. Din această clipă, tu Zoilo şi tu Ocsana veţi putea vedea interiorul primei încăperi din templu. Eu îi spun BAZĂ.

Deodată, peretele de stâncă dispăru din faţa noastră. Eu nu vedeam nimic din poziţia în care căzusem, dar nu puteam spune că nu aud ceea ce DECENEUL ne vorbea în continuare:

- Vasele mari de ceramică, de care atât se minunează Ocsana, sunt vase în care s-a depus cenuşa trupurilor celor ce au slujit în BAZĂ de-a lungul timpului. Sunt aşa de multe, pentru că şi aceştia au fost mulţi, iar cenuşa trupurilor lor, chiar dacă în timp s-a amestecat, va fi de folos peste două milenii, când în neamul nostru va suna MAREA TREZIRE. Atunci, cei ce vor veni să intre în BAZĂ şi vor putea intra, vor citi în CĂRŢILE NEAMULUI ceea ce trebuie făcut cu această cenuşă din cele şapte vase de ceramică. Templul, sau mai bine spus BAZA, se află în interiorul muntelui. Are forma unei piramide cu vârful în sus la suprafaţa pământului, dar şi forma unei piramide de la suprafaţa pământului în jos. Cel mai bine de locuit este la mijlocul acestei construcţii, căci acolo efectele celor două piramide se anulează practic. Ocsana, gândeşte mai rar, ca să-ţi pot răspunde prin vorbe, căci trebuie să audă şi ceilalţi! Această BAZĂ a fost construită de neamul nostru pentru vremurile grele, dar încercările au fost de aşa natură că doar câţiva aleşi ai neamului au putu trăi aici. Restul au ales libertatea şi mai ales libertatea de' a greşi. Spre interiorul BAZEI nu aveţi voie să mergeţi, dar e bine să ştiţi că există. Nu vreau să plecaţi supăraţi pe mine, cum nici eu nu sunt supărat pe voi. Atât puteţi voi, atât pot şi eu. Ar fi fost frumos să vedeţi interiorul...

Eu care de la o vreme reuşisem să mă mişc şi mai ales reuşisem să întrezăresc intrarea în templu, imediat am hotărât că dacă eu vreau să intru în templu, trebuie să pot, căci iată, dacă am vrut să mă mişc, m-am mişcat, iar dacă am vrut să văd. am văzut. Aşa că m-am ridicat ca la un semnal şi am alergat spre intrarea în templu. Nici nu mi-am dat seama când intrarea s-a transformat în piatră şi m-am izbit cu capul atât de tare şi de dureros, că am căzut iar leşinat.

- Se cunoaşte că nu mai are decât un sfătuitor şi acela este foarte slab, zise DECENEUL, iar eu îl auzeam de parcă mi-ar fi vorbit în ureche. Vă las, dragii mei. încercaţi dacă puteţi să ţineţi seama de sfaturile mele, care acum vă par fără rost, dar mai târziu, sper, măcar să vi le aduceţi aminte. De acum Genu a ales. îşi ia soarta în serios; nu se mai consideră păcălit. El a ales iniţial şi nu a greşit. Sper să nu greşească nici la final. Vouă personal vă va face mult rău. Aşa îi este scris în soartă, dar voi să-l iertaţi şi să-l iubiţi ca pe fratele vostru! Ne vom revedea curând.

Zicând acestea, moşul cel slăbănog a dispărut în stâncă, iar eu am sărit ca ars în picioare. Sângele îmi şiroia din tâmplă, dar nu asta mă înfuria, ci faptul că fusesem înjosit de acest moş slăbănog. Abia aşteptam să dorm, să visez iar VISUL şi acolo să-l cert pe MERON. Habar nu aveam atunci, că deşi voi visa VISUL în fiecare noapte, nu-l voi mai ţine minte cât va dura viaţa.

- Ce aţi rămas ca stanele de piatră? Haide, ridicaţi-vă în picioare! - zise Genu râzând.Cei doi, Ocsana şi Zoilo se priviră unul pe altul cu ochii măriţi de mirare. Oare când

ajunseseră să îngenuncheze? Totul venise de la sine. îngenuncheaseră din respect sau din slăbiciune? Zoilo chiar se gândea la acestea şi atunci realiză că respectul se unise cu slăbiciunea şi cu dorinţa de a deveni cât mai mic, pentru a i se vedea cât mai puţin părţile urâte.

- Gata, gata Genule. Uite că ne ridicăm. Nu mai râde de noi! Aşa suntem noi, mai proşti ca tine. Am căzut în genunchi, nu am ştiut că trebuie să ne oprim ca tine cu faţa în ţărână.

- Tata, lasă-l că şi aşa a fost destul de umilit, nu-l mai umili şi tu!- Nu-l vezi că nici nu poate să tacă? Tot el este cel fudul.- Dacă vrei să tac, eu pot să tac de tot să ştii. Pot să nu-ţi mai vorbesc deloc Zoilo.- Chiar poţi? Hai, arată-mi cât de mare îţi este ambiţia!

- Genule, nu mai fii şi tu încăpăţânat! Aţi stricat tot farmecul acestei întâlniri. Eu încă mai simt atingerea DECENEULUI pe creştetul capului şi voi doi vă certaţi.

- Despre ce atingere vorbeşti? - întrebă Zoilo.- Tot timpul cât a vorbit, DECENEUL şi-a ţinut mâna dreaptă deasupra capului meu.

Încă îi mai simt atingerea.- Eu de ce nu am văzut? - întrebă şi Genu.- Pentru că ţărâna nu reflectă imaginile ca apa, iar tu ai stat numai cu faţa în ţărână. Ah,

te rog să mă ierţi! Ai mai dat cu faţa şi de stâncă.- Eşti rău tată. Te rog să termini!- Dar tu de ce nu ai văzut Zoilo? - întrebă Genu cu sarcasm.- În sfârşit ai pus problema aşa cum trebuie, mărturisi Zoilo. Ai dreptate. Nici eu nu am

văzut. Şi ştii de ce? Pentru că şi eu am stat cu faţa în ţărână.- Aha!- Da, dar nu de ce crezi tu, ci pentru că mie mi-a fost ruşine. Iar dacă acum îmi pare rău

de ceva, îmi pare rău că nu te-am învăţat ce este ruşinea. Eu am crezut iniţial că de ruşine ai căzut, dar acum îmi dau seama că DECENEUL te-a oprit cu puterea lui.

- Ia mai lasă-mă în pace! Nu vreau să mai vorbesc cu tine.- Bine dragule. Ocsana, ajută-l să încalece măgarul şi haideţi acasă!- De ce tată? De ce nu mai stăm? Mâine începe sărbătoarea...- Nici o sărbătoare din lume nu poate înlocui sărbătoarea trăită de noi azi. Aşa că

haideţi să mergem, căci ne aşteaptă Iza şi băieţii!Drumul către casă l-am străbătut în cea mai mare linişte. Nici unul dintre noi nu a vorbit

cu ceilalţi. Doar Zoilo ne anunţa când trebuie să ne oprim să mâncăm sau să dormim. Cea mai mare bucurie a mea la întoarcerea acasă a fost că tatăl meu trecuse pe la Iza şi lăsase ordine stricte să mi se mute tot bagajul în locuinţa părinţilor mei. Acum eram unul dintre stăpânii locului. Fusesem ridicat la adevăratul meu rang. în creier însă aveam doar vorbele bătrânului: „De acum Genu a ales. îşi ia soarta în serios”. Aşa era. De aici încolo eu voi fi cel mai puternic.

CAPITOLUL VII

MAREA DRAGOSTETrecuseră cinci ani de când mă mutasem din casa lui Zoilo în casa Marei şi a lui

Marcellus. Acum eram un bărbat în toată firea şi aveam aproape douăzeci de ani. Totul îmi mersese din plin de când eram „fiul stăpânului”, iar Marcellus prinsese foarte mare drag de mine. Până în prezent nu-l dezamăgisem cu nimic.

Toţi profesorii ce mi-i adusese mă învăţaseră absolut tot ce ştiau şi ei, iar eu învăţam şi iar învăţam. Nu mă mai săturam să aflu. Cel mai tare îmi plăcea arhitectura sau arta de a construi, dar tatăl meu nu era de acord cu această înclinaţie a mea şi susţinea că fiul său trebuie să cunoască foarte bine legile, atât cele ale dreptului roman, cât şi cele ale pământului, căci fiul său, ca stăpân al ţinutului, va trebui să judece toate nelegiuirile sau neînţelegerile.

Marcellus era ferm hotărât ca în momentul în care împlineam douăzeci şi unu de ani să mă lase în locul său, căci se simţea bătrân şi slăbit. Marcellus de fapt dorea ca toată răspunderea sa să cadă asupra mea, căci avea nevoie de linişte pentru a fi în sfârşit ocupat numai de pasiunea lui ce purta numele Mara.

De Zoilo şi Iza nu-mi era dor, căci fusesem prea tare umilit prin vizita la templu. Şi cu toate acestea, de la întoarcere şi până acum nu aveam ce reproşa soartei, căci nici măcar bolnav nu mai fusesem, de parcă acea vizită îmi schimbase starea de sănătate, fizicul şi chiar norocul.

Nu aveam decât o singură problemă, iar această problemă se numea Ocsana. Îmi era greu fără apropierea ei zilnică, aşa că îi cerusem tatălui meu să vorbească cu Iza şi să o ceară pe Ocsana ca pe un fel de slujnică, să-mi fie aproape pentru a mă ajuta. Iar cu Mara vorbisem aproape adevărul. îi spusesem că Ocsana este ca şi sora mea şi că nu pot trăi fără ea.

Într-adevăr nu puteam trăi fără ea, dar pasiunea mea era de cu totul altă natură. O iubeam pe Ocsana din tot sufletul, iar faptul că ea era la vârsta la care ar fi trebuit să fie măritată şi cu copii mă făcea să înnebunesc de teama că m-ar putea părăsi.

Ocsana se schimbase de câtăva vreme. Nu mai era băieţoasă, nu mai era vorbăreaţă, devenise sfioasă şi feminină. Tot ce făcea ea îmi era atât de drag, încât orice mi-ar fi cerut aş fi făcut doar de oful unui zâmbet. Dar Ocsana nu mai zâmbea. Era atât de serioasă şi misterioasă!

În clipa în care Ocsana intră pe uşă, eu eram gata pregătit pentru a-i vorbi:- Bună ziua Genu!- Bună Ocsana! Ce frumoasă eşti astăzi!- Ocsana, m-ai auzit?- Da Genu, te-am auzit, răspunse ea sfioasă.- Ocsana, ţie îţi este teamă de mine?- Nu Genu, nu-mi este teamă de tine. Nu-mi este teamă de nimeni şi de nimic de fapt.- Ocsana, eu vreau să vorbesc serios cu tine, zise Genu şi o prinse de mână. Nu, nu

trage mâna! Lasă-mă să te simt! Ocsana, eu te iubesc. Eu fără tine nu mai pot trăi, aşa că nu te retrage! Spune-mi! Tu simţi ceva pentru mine?

- Sigur Genu că simt şi eu ceva pentru tine.- Mă iubeşti? Spune-mi repede, nu sta pe gânduri!- Sigur că te iubesc. Ţin la tine ca la fratele meu.- Eh, fratele tău. Acum nu ţi-a vorbit fratele tău, ci Genu, cel ce te iubeşte ca femeie. Fii

femeia mea!Ocsana se smulse din mâinile lui tremurând.- Lasă-mă Genu! Lasă-mă!- Nu te pot lăsa. Tu eşti a mea şi numai a mea. Trebuie să-mi spui că şi tu mă iubeşti.- Eu nu-ţi pot răspunde decât cu o întrebare: de ce crezi că nu m-am măritat până

acum? - zise Ocsana şi o zbughi pe uşă afară.- Aşa este. Mă iubeşte...Mă iubeşte...Acum nu mai aveam nimic altceva de făcut decât să-i mărturisesc tatei dragostea mea şi

imediat să- mă căsătoresc cu această minunată fată. Oricum Marcellus îmi spusese cu altă ocazie că este cazul să mă căsătoresc şi să-mi creez propria familie înainte de a-mi preda înalta-i funcţie, iar eu eram acum mai fericit ca oricând.

Iubeam şi eram iubit. Ocsana era o fată tare bună şi cuminte şi ce era mai important, ea era obişnuită cu mine, cu modul meu de a fi, cu defectele mele. Nu mă făcea să mă simt inferior ei pentru felul cum arătam, pentru faptul că şchiopătam, ci din contră, pentru ea eu eram dintotdeauna un exemplu de bine. Doamne şi cât de frumoasă este! Nu trebuia decât să-i vorbesc tatei, aşa că în mare grabă m-am dus în camera lui. Aici nu era decât mama, care şedea întinsă pe pat şi studia o carte.

- Mamă, îmi cer scuze că te deranjez. De fapt doresc să-i vorbesc tatei.- Tata este în sala de primire, unde de obicei împarte dreptatea. Dar ce e cu tine? Eşti

transfigurat. Ţi s-a întâmplat ceva rău?- Nu mi s-a întâmplat nimic rău. Din contră, iubesc şi sunt iubit. Doresc să mă

căsătoresc.- Vai Genu, ce mă bucur! Dar ia stai! Pe cine iubeşti?! Când ai cunoscut fata asta? -

întrebă Mara dintr-o dată] îngrijorată, parcă adulmecând primejdia.De fapt ştia că Genu nu a ieşit din casă decât prin împrejurimi, vizite de oameni de vază

care să aibă fete de măritat nu avuseseră, deci practic nu avea unde să-şi întâlnească fata visurilor sale.

- O cunosc dintotdeauna. Ea a crescut alături de mine. O iubesc şi mă iubeşte...- Cine e? Despre cine vorbeşti? Despre Ocsana?- Da, despre ea.- Nefericitule! Nu cumva să-i spui asta tatei, că este în stare să te ucidă cu mâna lui.- Cum aşa mamă? Doar el mi-a spus chiar acum câteva zile, că mă pot căsători cu cine

vreau eu.- Da, dar spera să fii raţional şi să-ţi alegi o fată de felul tău, dintr-o familie onorabilă,

nu din familia lui Zoilo şi a Izei. Ei sunt supuşii noştri, nu egalii noştri.- Dar eu o iubesc pe Ocsana.- Poţi s-o iubeşti, eu nu spun să n-o iubeşti. Poţi să-i faci şi zece copii, dar să nu-mi

spui că vrei să te căsătoreşti cu ea. Ştii bine că tata este împotriva neamului din care ne tragem, aşa că dacă vrei să te căsătoreşti trebuie să întâlneşti fete de romani cu educaţie aleasă.

- Dar eu o vreau pe Ocsana.- Parcă ai fi un copil de cinci ani care vrea o jucărie. Ia-o! Cine te ţine să o culegi? Mai

ales că spui că ea te iubeşte.- Sigur că mă iubeşte. Chiar ea mi-a spus că de aceea nu s-a căsătorit. Săraca Ocsana,

deci nici nu se va căsători...Trebuie să-i mărturisesc.- Să nu faci asta Genu, căci ai să o pierzi. Tu trebuie să fii cu mai mult tact. Trebuie să

o păcăleşti puţin dacă vrei să o ai. Îi vei spune că o iubeşti şi nu o vei minţi. îi vei spune că o să vă căsătoriţi mai târziu, dar că nu mai poţi aştepta. Promite-i tot ce-şi doreşte să audă! Îmbrac-o în vorbe frumoase şi promisiuni, fă-i daruri, fă-o orice, mai puţin soţia ta şi totul va fi bine! Şi îţi mai dau un sfat: nu spune nimănui dacă o obţii! Nu te lăuda! Eu sunt în acest caz singurul tău prieten. Cu mine să te sfătuieşti. Tatei, dacă vrei, spune-i că doreşti să cunoşti fete romane de vază, în vederea căsătoriei şi ai să-l faci fericit.

- Bine mamă, dar ce fată va dori să se căsătorească cu mine aşa cum sunt?- Orice fată înţeleaptă, dacă doreşte să o ducă bine. Nu mai discutăm asta! Eşti bărbat,

ai tot ce-ţi trebuie ca să te comporţi ca un bărbat. Nu te lăsa condus de sentimente! Ai să vezi că dragostea trece, dar situaţia materială este ceva stabil. Iar în viaţă contează foarte mult ca soţia să-ţi fie o fiinţă educată.

- Bine mamă, dar şi Ocsana este educată la fel ca şi mine. Ştii doar că tot ce învăţam eu cu profesorii, o învăţam şi pe ea. Iar restul l-am învăţat şi eu şi ea de la Zoilo şi de la Iza. Oare ce vor zice ei, dacă le voi necinsti fata?

- Vor fi fericiţi ca Ocsana să fie femeia ta. Ai să vezi, vor ierta greşelile voastre, căci sunt un neam de OAMENI iertători. Nu lua în seamă! Eu îi cunosc mai bine. Doar ştii că nici Iza nu a fost căsătorită cu Zoilo când au făcut-o pe Ocsana.

- Ăsta este adevărul, mamă?- Ăsta este dragul meu. Şi nici nu este un păcat prea mare. O să-i dăm daruri, casă,

pământ... Doar numele nu i-l poţi da, căci pentru restul de oameni ea nu poate fi decât ţiitoarea ta. Şi e normal la vârsta ta să ai o ţiitoare. Nu te jena, mai ales dacă o iubeşti!

- Am înţeles. Mă duc la ea acum.- Nu dragul meu, nu te grăbi, dar nici să nu o laşi, să-ţi scape din ghiare. Trebuie doar

să o ameţeşti o vreme cu vorbe frumoase şi daruri. Restul îl face natura. Acum vino sa te sărut şi du-te, nu mai sta! Oricum, să nu-i spui tatei! J

- Am înţeles perfect. Acum ştiu ce am de făcut, zisei eu şi după ce mă sărută, am ieşit gânditor din încăpere.

Deci asta era viaţa, asta era dragostea, asta era căsnicia. La urma urmei, eu doream doar să o iubesc pe Ocsana şi nu trebuia să mă căsătoresc neapărat cu ea ca să o iau. Eram puţin grăbit, dar nerăbdarea trebuia strunită. Mă hotărâsem; Ocsana va fi a mea cât mai curând posibil.

De luni de zile îi făceam curte Ocsanei. îi promisesem câte în lună şi în stele. Nu pierdeam nici o secundă de libertate, deci în care eram singuri, în care să nu o mângâi sau să nu o sărut. Ocsana îmi era tot mai apropiată şi devenea tot mai încrezătoare. Mama la rândul ei o chemase în câteva rânduri şi îi spusese pe căi ocolite că ştie de dragostea noastră şi că nu-i este potrivnică. Aşa că în acea zi, mă trimisese pe mine şi pe ea, ca să-mi ţină de urât, cu docarul, la o cunoştinţă ce locuia mai departe. Bineînţeles că urma să ne întoarcem până în seară.

În clipa în care am ajuns cu docarul la Ocsana acasă, ca să o iau cu mine, căci trebuia să ia mâncare pentru drum, Iza ieşi în dreptul porţii, însoţind-o pe Ocsana şi cărând coşul cu hrană.

- Genu, să ai grijă de ea mamă, să nu i se întâmple ceva rău!- Este cu mine Iza. Sunt bărbat. Nimeni nu îi poate face nici un rău. Doar eu.- Am încredere în tine Genu. Te cunosc şi ştiu că o iubeşti. Tu nu o poţi face pe Ocsana

să sufere.- Ai văzut că ştii Iza? Aşa că stai fără nici o grijă! Este sub protecţia mea.Când am zis acestea, mă simţeam ca stăpânul lumii. Nimeni nu-mi ajungea la nas.

Ocsana se urcă în docar, iar eu îi sărutai obrajii. Era un gest pe care îl făceam din copilărie şi nici nu puteam să-mi închipui cum ar fi dacă nu aş face-o. Ea se prinse de braţul meu şi o pornirăm la drum.

Căluţul alb pe care-l primisem atunci de ziua mea, era ce-i drept mai bătrân, dar şi mai blând. Mă asculta şi de multe ori aveam senzaţia că mă înţelege în tot ce vorbesc cu el. Îl iubisem şi-l iubeam încă, iar el mă recunoştea de stăpân. Nu-l bătusem niciodată. Luam biciuşca doar aşa, de formă, căci nu o foloseam niciodată, Acum o pornise agale, iar eu eram mulţumit, căci nu mă grăbeam.

În nici un caz nu aveam de gând să mă întorc până a doua zi, aşa că acest mers alene îmi convenea. începusem din nou vrăjitoria vorbelor de dragoste. Admiram peisajul de parcă atunci era prima oară când îl vedeam, iar Ocsana era în deplina mea putere. Mă privea cu atâta dragoste că îmi venea să opresc docarul şi să o sărut până la contopirea sufletelor noastre dornice de dragoste.

De multe ori, prinşi de discuţie sau mângâieri şi sărutări, nu ne dădeam seama când căluţul se oprea să pască de pe marginea drumului. Era prima oară când eram absolut singuri

de atâta vreme şi puteam face tot ce doream. Şi ca un făcut, nimeni nu trecea pe lângă noi. Pe acest drum nu era nici un călător. Eram doar noi doi şi calul.

- Genu, uite ce flori frumoase sunt aici!- Ale tale sunt toate. Hai să coborâm să-ţi culegi câte îţi doreşte sufletul!Imediat am oprit calul, am coborât, am luat-o în braţe şi am dus-o, sărutând-o, până la

câmpul cu flori. Aici am lăsat-o să coboare încet, atingându-mi în totalitate trupul meu de trupul ei, pentru a-mi înţelege dorinţa. Ea se făcuse la fel de roşie ca florile de câmp şi se lăsase molcom în braţele mele. Acum sau niciodată, va fi a mea. Trebuia să fie. Nici măcar nu se mai apăra de sărutările mele năvalnice.

Reuşisem să o aşez jos, în iarba mare şi mâinile mele cercetau pielea trupului ei. Era prima oară că simţeam atâta plăcere şi în acelaşi timp atâta dorinţă. Fusta Ocsanei de mult nu-şi mai afla rostul; eram aproape de tot ce-mi doream de atâta vreme. Eram hotărât şi ea se lăsa în dorinţa mea, când deodată calul necheză şi o luă la goană. Nechezatul calului parcă ne trezi din visare.

Eu am sărit drept în picioare şi am început să alerg după docar. Bineînţeles că l-am prins, dar era prea târziu. Ocsana se trezise din visare. Era o şansă ratată şi aceasta numai din cauza calului meu alb. O răutate subită îmi înnegura creierul. Am luat biciuşca în mâna dreaptă şi am început să-mi vărs oful pe bietul cal. Nu ştiu de câte ori l-am lovit. Ştiu doar că m-a oprit un sărut. Sărutul Ocsanei.

Dintr-o dată tot ce era rău în mine m-a părăsit, rămânând curat, doar cu dragostea mea. M-am întors către Ocsana şi am îmbrăţişat-o mai pasionat ca oricând. Ea dădu semne de nelinişte şi atunci am înţeles că ocazia era ratată definitiv, dar în acelaşi timp am gândit că ocazii vor mai veni odată cu căderea nopţii, aşa că am ajutat-o pe Ocsana să urce în docar şi apoi am urcat şi eu.

Ea mă privea cu recunoştinţă parcă, pentru păsuirea acordată. Avea dreptate mama. Nu trebuia să mă grăbesc şi nici nu mă grăbeam. Căluţul trăgea docarul încet, încet, iar noi doi ne ţineam de mână. Eu priveam cu interes peisajul, pentru a găsi un loc unde la întoarcere să ne adăpostim de oameni şi de întuneric. Cum totul era numai câmp, doar pe ici pe colo câteva tufe, mă gândeam deja la un adăpost improvizat. în zare se vedea aşezarea unde trebuia să ajungem.

- Uite că ajungem la tanti Minodora, zise Ocsana.- Ar cam fi cazul, căci trebuie să ne întoarcem rapid către casă dacă nu vrem să ne

prindă noaptea pe drum.- Crezi că o să stăm multă vreme la tanti Minodora? Ai mult de vorbit cu ea?- Nu am nimic important de vorbit cu ea, dar trebuie să-i dau un bilet din partea mamei.- Mara şi tanti Minodora sunt bune prietene Genu?- Da. Dar de ce mă întrebi?- Pentru că eu nu am nici o prietenă şi aş vrea să ştiu oare ce-şi pot scrie două prietene

aşa cum sunt Mara şi Minodora. Hai Genu, fii aşa drăguţ şi arată-mi scrisoarea! Sunt tare curioasă.

- Nu se poate Ocsana. Nu este corect să citim ceva ce nu ne este adresat.- Vreau să citesc scrisoarea! - zise Ocsana rugător, iar ochii ei rugau chiar mai tare

decât glasul.- Ocsana, dar nici măcar nu este o scrisoare. Este numai un bilet, o bucată de hârtie ca

oricare alta, zisei eu gândind ce ar fi putut mama să scrie. Uite, am să mă uit eu întâi şi dacă poţi citi şi tu, am să-ţi dau să citeşti.

- Hai, desfă-l mai repede!- Eu luai încet sulul de hârtie şi când să-l desfac, am văzut pecetea pusă de mama pe

ceara roşie ca sângele.- Nu se poate Ocsana. Chiar nu se poate. Biletul este pecetluit. Uite, aici pe ceară este

pecetea mamei mele.- Vai, ce rău îmi pare! Aşa de mult aş fi vrut să aflu!- Lasă, că ajungem la Minodora şi o rugăm pe ea să-ţi satisfacă curiozitatea.Căluţul tocmai intra pe poarta domeniului unde locuia Minodora şi soţul ei. Aceştia erau

buni prieteni cu Marcellus şi Mara, iar Minodora, pentru că nu avea copii, îi îndrăgise pe toţi cei ce se puteau numi copii. Pe Genu îl cunoştea de când se născuse; la fel şi pe Octavianus, fratele lui Genu. Pe Ocsana însă, deşi o cunoştea de asemenea de când se născuse, nu o putea suferi.

Se prefăcea însă foarte bine, arătându-i şi ei atenţie, ca de altfel tuturor copiilor. De câte ori făcea daruri copiilor de la curtea lui Marcellus, trebuia ca darul cel mai important şi cel mai frumos să fie al lui Genu, iar darul cel mai urât al Ocsanei. Cu toate acestea Ocsana fusese întotdeauna mulţumită cu darurile primite, căci ea era învăţată să se mulţumească cu ceea ce-i trimitea ZAMOLXE prin aleşii săi.

Minodora, în clipa în care văzu docarul intrând pe poartă, sări sprintenă de pe locul unde stătea şi ţesea, ieşind în calea celor doi. Sufletul îi era plin de bucurie la vederea lui Genu. Dintr-o dată sufletul îi tresări: „Dacă s-a întâmplat ceva cu buna mea prietenă Mara?”. Dar tot ea îşi răspunse că în acel caz s-ar fi trimis o ştafetă, nu doi copii ce păreau îndrăgostiţi.

- Vai copii, ce bucurie să vă văd! Dar încotro aţi pornit-o, dragii mei? Aveţi împreună un aer atât de radios, că nu pot să nu vă întreb: voi doi vă iubiţi?

- Vai Minodora, cum poţi să întrebi copiii aşa ceva? -zise Vergiliu, soţul Minodorei, care sosise şi el să-i întâmpine pe oaspeţii săi. Tu nu vezi că i-ai făcut să roşească?

- Vai Genu, dar te-ai făcut bărbat în toată firea! E timpul să te însori, ce mai aştepţi? - zise Minodora privindu-l şi mai atentă.

- Cât de curând tanti, cât de curând, zisei eu şi o privii cu dragoste pe Ocsana.- Aţi venit la plimbare sau aveţi un scop anume?- Am venit să-ţi aducem un bilet din partea mamei.- Dă-mi-l! Sunt aşa de curioasă!- Şi eu am fost, zise Ocsana cu sinceritate.- Şi tu? - zise Minodora privind-o întâi pe ea, apoi privind cu atenţie pecetea biletului,

pentru a vedea dacă nu cumva s-a umblat la bilet.- Nu te mai uita aşa îngrijorată la pecete, că nu am umblat la ea. Ne-a fost frică să nu te

superi.- Să ştiţi că m-aş fi supărat şi că aş fi considerat că sunteţi rău educaţi.- Aşa-i că suntem copii buni? - întrebai eu.- Aşa este dragul meu.Şi zicând acestea, Minodora desfăcu în sfârşit biletul, rupând pecetea din ceară. Privi

biletul cu atenţie mărită timp de câteva secunde, apoi ne privi pe amândoi foarte curioasă, pe deasupra biletului.

- S-a întâmplat ceva Minodora? - zise Vergiliu, soţul ei. Văd că te-ai schimbat la faţă. Mara are probleme?

- Nu, nu dragul meu. Nu este decât un răspuns al Marei la o întrebare de-a mea. Aşteptam să fie un răspuns pozitiv şi este un răspuns negativ. Dar pentru atâta lucru nu trebuie să staţi voi supăraţi, zise Minodora în timp ce împăturea biletul şi-l introducea tacticos într-o casetă. Haideţi să vă spălaţi şi să ne aşezăm la masă! Tu Ocsana să te grăbeşti, căci vreau înainte de masă să-ţi arăt câteva rochii noi şi dacă o să-ţi placă vreuna, ţi-o dăruiesc.

- Vai Minodora, ce bucuroasă sunt! Ce bine îmi pare că am venit la tine! - zise Ocsana. Hai să vedem rochiile!

- Nu te grăbi chiar aşa! Mergi cu Genu şi spălaţi-vă de pe drum şi apoi îţi voi schimba straiele tale cu una din rochiile mele! Avem tot timpul înainte, zise Minodora.

În vreme ce ieşeam cu Ocsana pentru a ne spăla, conduşi chiar de Vergiliu, un gând nu-mi dădea pace: „Oare ce o fi scris mama Minodorei, de aceasta a rămas stană de piatră când a citit?”. Mama îmi spusese că aranjează ea o întrevedere mai intimă cu Ocsana, aşa că eram plin de speranţe.

Vergiliu ne conduse chiar la încăperile unde te puteai spăla şi mă lăsai pe mâinile bărbatului de acolo, care începu prin a-mi spăla trupul şi termină prin a-mi masa fiecare parte a corpului. Deşi era dureros, masajul îmi făcea bine. Simţeam cum sângele mi se pune în mişcare.

De aceea îşi dorea tatăl meu să-şi construiască aşa ceva. îmi aduceam perfect aminte ziua când se întorsese şi-i povestise mamei despre baia ce avea de gând să şi-o construiască. Abia acum înţelegeam rostul acesteia. Era bună. Aveam să-i spun tatei părerea mea. Trebuia să ne construim şi noi aşa ceva. Gândind acestea, nici nu am realizat când am adormit.

Nu ştiu cât am dormit. Ştiu doar că m-am trezit pe masa pe care stătusem pentru masaj, învelit cu o pânză ceva mai groasă. Mă simţeam perfect. Eram odihnit şi puternic. M-am ridicat de pe masă şi când am vrut să mă îmbrac, nu mi-am mai găsit hainele. M-am învelit în pânza în care fusesem acoperit şi am ieşit să-l caut pe bărbatul de la baie.

Când am deschis uşa, am dat nas în nas cu el. Aş putea spune că ne-am ciocnit chiar, deşi eu am încercat să-l evit. Era ceva în neregulă cu omul ăsta. Când l-am întrebat, în loc de răspuns a ieşit din gura lui un murmur nedesluşit. Atunci am înţeles că de fapt era mut. înţelegând asta, dintr-o dată l-am privit mai atent şi l-am văzut că îşi ţinea capul într-o poziţie neobişnuită. Trebuia neapărat să vorbesc cu Vergiliu, să aflu ce este cu omul.

- Hei, omule! Unde este îmbrăcămintea mea? -întrebai eu nerăbdător să ies mai repede de aici.

Fără nici un cuvânt, omul mă prinse de mână şi mă scoase din încăpere. Mergeam încet pe culoarul îngust, el mai în faţă, ţinându-mă de mână, iar eu în urma lui.

- Unde mă duci? Ce faci cu mine?Nici un răspuns nu ieşi din gura lui, ci doar se întoarse şi-mi făcu semn să tac. Ajunşi la

o uşă, am intrat într-o încăpere asemănătoare cu cea în care fusesem până atunci. Omul mă duse lângă unul din pereţi şi-mi arătă cu degetul o gaură în zid. Curios, mă sprijinii de perete şi privii prin gaură.

Nu-mi venea să cred ce vedeam în încăperea alăturată. Era un grup de şase fete dezbrăcate, ce se aplecau pe rând, parcă dansând deasupra unei alte fete. Curiozitatea mă făcu să mă uit mai atent. Fetele parcă erau nişte zâne ce dansau un dans vrăjit. Nu cunoşteam pe nici una dintre ele; dar îmi plăcea dansul lor, când se învârteau în cerc, iar cea de-a şasea o mângâia şi o săruta pe trup pe fata ce stătea întinsa.

„Frumos joc, nu am ce zice. Mi-ar plăcea să fiu eu fata tolănită: Dar cine este fata, căci îmi pare cunoscută? Doamne, e chiar Ocsana! Ce fericită trebuie să fie!”. Aşa gândeam, probabil cu voce tare, căci deodată simţii mâna omului ce mă adusese aici. Acesta mă atinsese foarte sigur într-o anumită parte a trupului şi văzând efectul viziunilor, din camera alăturată, începu a râde încetişor.

Eu însă m-am speriat atât de tare de atingerea lui, încât am scos un strigăt de groază. Fetele se speriară la rândul lor şi începură să ţipe şi să se îmbrace care cu ce putea: L-am împins pe omul ce râdea din ce în ce mai tare şi am vrut să mă uit din nou în cealaltă cameră. Vraja se risipise, fetele se înveliseră şi nu mai erau decât două dintre ele care strângeau obiectele de baie din încăpere.

- Unde-mi sunt hainele? zbierai eu supărat.Omul nu răspunse, dar ieşi din încăpere. Eu eram acum supărat pe el că-mi stricase

plăcerea speriindu-mă, dar în acelaşi timp îi eram puţin recunoscător pentru spectacolul oferit. Sângele îmi fierbea în interiorul corpului. Eram puţin ameţit şi tensionat, dar ce mult îmi plăcuse! Omul intră aducându-mi un rând de îmbrăcăminte, probabil de-al lui Vergiliu, pentru a mă îmbrăca. Nu-mi convenea, dar nu aveam ce să fac. Trebuia să mă îmbrac ca să pot ieşi de aici.

- Şi hainele mele unde sunt? - întrebai eu mai mult de formă, căci nu mă aşteptam la răspuns.

Omul se îndreptă spre vana plină cu apă fierbinte şi cu un cârlig de lemn ridică ceva ce semăna cu îmbrăcămintea mea; o masă udă şiroind de apă.

- Ce-ai făcut idiotule? Cum mai plec eu acum acasă? - zbierai eu cât putui de tare.Omul se uita la mine şi rânjea. Rânjetul lui de acum îmi aduse aminte de rânjetul din

încăperea alăturată. Oare ce o fi în mintea omului ăsta?- Am să mă plâng, să ştii. Stăpânul tău va afla ce ai făcut.Omul rânjea în continuare, iar eu simţeam cum mi se urcă nervii la cap şi că dacă nu-l

voi pune la punct, am să pleznesc. De aceea m-am îndreptat spre vana de apă şi am luat cârligul acela mare de lemn, cu care am început să-l croiesc pe spinare pe acest netrebnic ce-şi bătuse joc de mine şi de hainele mele.

El se făcuse mic într-un colţ al încăperii şi gemea doar sub loviturile pe care le primea din belşug. Nici n-ai fi crezut că un om atât de mare poate să se ghemuiască aşa. Deodată în încăpere intră Vergiliu. Era învelit doar cu o pânză pe partea de jos a corpului şi cu bustul gol.

- Hai Genule, încearcă să-l ierţi! Nu a făcut nimic rău. El a executat ordinele ce i s-au dat.

- Cine putea să-i ordone aşa ceva?- Eu şi cu Minodora.- Şi de ce mă rog?- Pentru că aşa ne-a rugat Mara.- Mama?- Da, mama ta. Ea ne-a rugat să te reţinem pe tine şi pe Ocsana. Eu înţeleg că sunteţi

tineri şi înţeleg şi motivele mamei tale. Minodora s-a lăsat mai greu convinsă. Tu trebuie însă, după ce mâncăm, să arăţi că ţi-ar fi rău, ca să vă putem reţine într-adevăr. Din câte o cunosc eu pe Ocsana, va ceda din dragoste pentru tine. Stă în puterea ta să o convingi. Noi vă putem oferi casa noastră cu tot ce ne aparţine. Restul vă priveşte. Nu trebuie să te simţi jenat sau vinovat de ceva. Acestea sunt lucruri pe care dacă vrei să le faci, le faci şi gata. Nu ţii

cont de părerea celor ce te privesc. Oricum, eu şi Minodora vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca tu şi Mara să fiţi mulţumiţi.

- Îmi pare bine ca am venit la voi.- Aşa că să nu fii supărat pe bietul mut, căci el şi-a făcut doar datoria.- Vergiliu, acest mut, a fost aşa dintotdeauna? Aşa s-a născut?- Nu Genule. Este doar un biet om căruia i s-a tăiat limba. Nu ajungea să fie orb. Cel ce

l-a orbit i-a tăiat şi limba.- De ce l-ar fi orbit cineva? Ce interes avea?- Cei ce sunt folosiţi în băi, trebuie să fie muţi şi orbi.- Nu înţeleg.- Nu înţelegi pentru că nu ştii ce se poate face într-un astfel de lăcaş. Ceea ce ai văzut tu

nu este decât începutul jocului. Dacă nu te-ai fi speriat urma ca şi tu să intri în joc la rândul tău. El, mutul trebuia să se ocupe de asta.

- Deci eu am greşit că m-am speriat?- Nu. Noi am greşit, că nu te-am înştiinţat dinainte. Aşa ai fi făcut faţă într-un fel sau

altul. Am ratat o ocazie, dar vor mai fi multe altele. În orice caz, eu, Vergiliu, îţi promit că nu pleci de la mine până nu afli câte se pot face în acest lăcaş. Şi acum, hai să mergem spre casă!

- Să mergem! Sunt nerăbdător...- Sfatul meu de om cu experienţă este să fii cu răbdare, iar dacă Ocsana nu vrea să

cedeze, poţi folosi oricare dintre cele şase fete pe care le-ai cunoscut deja. Ce nu face dragostea, cu siguranţă va face gelozia.

Mergeam amândoi, unul lângă altul, iar eu simţeam cum mă calmez. Totuşi în interior abia aşteptam întâlnirea cu Ocsana. În aceste momente nu mă mai gândeam la nimic altceva decât la urzirea unui plan prin care Ocsana să fie a mea cât mai repede.

Oată ajunşi acasă, ne-am aşezat la masă, aşteptând ca Ocsana şi Minodora să coboare pentru a începe să mâncăm. Mie îmi era foame într-adevăr, dar fetele nu mai veneau.

- Oare ce fac acolo sus? - am întrebat eu cu nerăbdare. Tare îmi este foame.- Se gătesc, ce vrei să facă. Minodora se luptă cu Ocsana să o formeze cât de cât ca

femeie. Tu nu vezi că parcă este sălbatică? Părinţii au crescut-o foarte dur. Nu are nimic din apucăturile femeilor noastre. Poate e mai bine aşa, dar nu are nimic feminin în ea. Dar cine ştie cum o să fie când va deveni femeie? De obicei sunt cele mai căutate femei, căci se schimbă nemaipomenit.

- Eu mă duc sus la ele, să văd ce fac de nu mai coboară, am zis eu.- Stai! învaţă să fii răbdător! De fapt, cred că vin deja.- Ce, v-aţi plictisit dragilor? Am întârziat prea mult? Staţi să vedeţi ce surpriză vă aduc!

Iat-o!Pe scară cobora foarte încet o domnişoară necunoscută. Rochia uşoară, din mătase aurie,

îi venea ca turnată pe corpul statuar.- Cine-i? - o întrebai eu pe Minodora.- Auzi Ocsana ce mă întreabă iubitul tău? Cine eşti?Ocsana începu să râdă fericită că îi reuşise intrarea în scenă şi că reuşise ca în decurs de

câteva minute să devină o adevărată doamnă, cum era Minodora. De fapt nici nu îi fusese greu, căci avea un important atu: era frumoasă. Frumuseţea ei era frumuseţea naturală a fetelor foarte tinere. Obrazul său avea frăgezimea fructului de piersic, buzele îi erau foarte roşii, ca de altfel şi obrajii, iar ochii îi erau limpezi, căci reflectau limpezimea sufletului său.

- Tu eşti Ocsana? - am întrebat eu ridicându-mă de la masă. Stai să te văd mai bine! Doamne, cât eşti de frumoasă!

- Îţi place cum arăt aşa?- Îmi place. O să-i spun Izei să-ţi facă şi ţie astfel de rochii. îţi stă foarte bine aşa. Ai un

aer de mare doamnă.- Ştii Genule că Minodora mi-a dăruit trei din rochiile sale? Ba nu, patru cu cea de la

baie, zise Ocsana şi plecă ochii dintr-o dată, roşind la aducerea aminte a celor întâmplate acolo.

Nici acum nu reuşea să înţeleagă ce se întâmplase cu ea. Nu ştia nici cum începuse, nici cum se sfârşise. Ştia doar că se simţise aşa bine cum nu se simţise niciodată şi că tare i-ar mai plăcea să se mai ducă o dată acolo şi să continue jocul început. Rămăsese cu senzaţia de lucru neterminat. I-ar fi cerut Minodorei chiar acum să se mai ducă o dată acolo, dar îi era ruşine. În sinea ei chiar se îngrijora că va trebui să plece şi nu o să se mai poată duce acolo şi îi părea rău.

- Ocsana, ia loc draga mea lângă Genu, iar eu voi sta lângă Vergiliu!Masa a durat mult şi a fost o adevărată reuşită. Toţi ne-am simţit deosebit de bine. Doar

eu aveam în gând ce-mi spusese Vergiliu. Trebuia să mă prefac bolnav ca să putem rămâne peste noapte la ei, aşa că nu prea îmi tihnea. M-am hotărât să încep circul, aşa că dintr-o dată am scos un geamăt pătrunzător. Toţi amuţiră. Nimeni nu mai mişca. Eu, pentru a fi cât mai convingător, m-am ridicat în picioare şi, cu mâinile pe stomac, gemeam de zor.

Ocsana mă prinsese în braţe şi mă întreba ce am, dar eu nu puteam decât să gem. Minodora, cu un zâmbet strâmb pe faţă, îi ordonă pur şi simplu Ocsanei:

- Du-te în camera unde am fost amândouă şi pregăteşte-i patul! Noi îl aducem pe braţe.- Imediat, zise Ocsana şi zbură pur şi simplu pe scări în sus, dornică de a face ceva ca

eu să mă simt mai bine.- Bravo Genule, zise Vergiliu, care se apropiase de urechea mea. Eşti nemaipomenit.

Dacă n-aş fi ştiut dinainte, m-ai fi convins chiar şi pe mine. Te aştept mâine să bem un pahar împreună, ca să sărbătorim evenimentul.

Zicând acestea mă luă pe după umeri şi o pornirăm pe scări în sus. Ocsana era deja în cameră şi îmi aranjase patul în care urma să stau. Minodora urcă la rândul ei şi insistă foarte tare să mă dezbrace ca să mă aşeze în pat. Ocsana, ruşinată, ar fi vrut să iasă din încăpere, dar Minodora, sub pretextul că are nevoie de ajutor, a reţinut-o şi într-adins o punea să-mi atingă pielea. Atingerea ei îmi provoca singura reacţie pe care nu mi-aş fi dorit să o am, iar Minodora când văzu, începu a râde.

- Nu credeam că eşti chiar aşa de bolnav Genule, zise ea printre hohote. Ocsana, priveşte cât de bolnav este Genu!

Ocsana privea fix la mine. Era ca hipnotizată. Nu putea nici să mai mişte. Minodora aruncă un cearceaf peste mine şi doar aşa reuşi să o facă pe Ocsana sa-şi revină. Vergiliu, care plecase din încăpere, o strigă de undeva de jos pe Minodora şi aceasta tocmai dădea să iasă.

- Minodora, unde te duci? - zise Ocsana speriată.- Jos, să văd ce vrea Vergiliu. Mă întorc imediat, zise Minodora şi ieşi.- Genule, trebuie să te faci bine, căci trebuie să plecăm acasă! Ce-o să zică mama şi

tata? Dar ai tăi?- Sigur Ocsana, o să plecăm iubito, dar acum lasă-mă puţin să-mi revin!

Şi zicând acestea am închis ochii şi am încercat să adorm. Din când în când gemeam, aşa ca să fiu convingător, în final am adormit de-a binelea, iar când m-am trezit soarele era la asfinţit şi aproape se întunecase. Ocsana stătea lângă mine.

- Doamne, Genule, nu te mai trezeai odată! Ai dormit un somn aşa greu! Ai gemut, ai vorbit în somn... M-ai îngrijorat, căci nu ştiam cum să te ajut.

- Am vorbit în somn? Şi ce am spus, mă rog?- N-am înţeles nimic din ce ai vorbit, de parcă vorbeai într-o limbă străină. Chiar aş

vrea să ştiu ce-ai visat.- Nu ştiu. Nu-mi amintesc, zisei eu căzând pe gânduri, căci aş fi vrut chiar să-mi

amintesc.Deodată, o imagine mi-a inundat ochii, creierul, sufletul. O fată frumoasă, brunetă, (oare

de unde o ştiam?), care părea furioasă pe mine. Eu o rugam ceva, dar ea nu dorea să mă asculte, aşa că în momentul în care mi-a întors spatele şi a plecat, eu parcă rămăsesem pustiit. O întrebare îmi suna în creier: „Ce am să fac eu acum?”. Însă glasul Ocsanei mă trezi din visare:

- Şi acum cum te simţi? Crezi că poţi rezista să mergem înapoi acasă?- Nu pot Ocsana, crede-mă! Mă simt atât de sleit de puteri, că nu ştiu nici daeă pot sta

în picioare.- Bine Genule, dar trebuie să ne întoarcem! I-ai promis mamei că mă aduci până în

seară. Ce o să zică tata?- Zoilo o să înţeleagă. La fel şi Iza. O să vorbim, cu Minodora să trimită un om care să-i

anunţe că sunt bolnav şi că tu ai rămas să mă îngrijeşti. O să mă îngrijeşti, nu-i aşa? Ocsana, mă simt atât de singur şi de părăsit. Nu ştiu ce-i cu mine. Parcă m-ar fi certat mama sau tata şi acum aş fi singur şi pedepsit.

- Dragul meu, dar eu sunt aici lângă tine şi ştii cât te iubesc. Te voi îngriji. Ai să te faci bine. Vom fi ajutaţi de credinţa noastră ca să te însănătoşeşti. Vom învinge boala.

- Ocsana, încetează cu ZAMOLXE şi cu credinţa. Ce legătură are asta cu faptul că eu sunt bolnav sau nu?

- Nu trebuie să te înfurii, zise Ocsana speriată. Te vei simţi şi mai rău. Hai, stai liniştit! Mă duc să o chem pe Minodora, să o anunţ că te-ai trezit.

- Nu. Stai aici lângă mine! - o rugai eu.- Trebuie să-i spun să trimită vestea acasă Genule. Gândeşte-te, vor fi îngrijoraţi!- Te rog Ocsana, lasă pe mâine asta! Nu moare nimeni într-o noapte. Stai lângă mine!

Sunt aşa de singur şi de bolnav! Uite, prinde-mi mâna în mâna ta! Vezi ce firbinte sunt?Ocsana îmi prinse mâna în mâna ei. Ceva ca o săgetare îi străpunse inima. Picioarele nu

o mai ascultau, erau moi, aşa că simţi nevoia să se aşeze şi cum scaunul era prea departe de pat şi nu ar fi putut să-mi ţină mâna în mâna ei, se hotăra să se aşeze pe pat. Eu atât aşteptam, să se aşeze pe pat. începui a plânge cu lacrimi amare. Biata Ocsana nu mai înţelegea nimic.

- Ce ai Genu? De ce plângi acum?- Sunt supărat şi nervos. De când mă ştiu am fost mereu bolnav. Sunt slab şi urât. Sunt

urâcios şi nu pot duce nici o treabă până la capăt.- Genu, se poate iubitule să vorbeşti aşa despre tine însuţi?- Uită-te Ocsana! Uită-te la mine! Pune mâna! Sunt numai pielea şi osul, zisei eu

luându-i mâna şi băgându-i-o sub cearceaf, direct pe pielea mea.Mâna Ocsanei mângâie pielea mea, dintr-un gest reflex.- Uite, vezi, tu ai un trup minunat!

- Genule şi tu eşti frumos în felul tău. Eu te iubesc de când mă ştiu.- Nu. Nu mă iubeşte nimeni, ziceam eu şi mâna mea continua să atingă pielea Ocsanei.- Eu te iubesc oricum ai fi şi indiferent ce ai face. Eu te iubesc profund, zise Ocsana şi

se aplecă să mă sărute.Atât aşteptam. Acum ştiam; „Ocsana va fi a mea aici şi acum. Numai de nu ne-ar

deranja cineva”. Ar fi trebuit să închidem uşa, dar Minodora şi Vergiliu îmi promiseseră că nu ne vor deranja până nu ne vom hotăra să ieşim singuri.

Sărutările noastre aveau ceva aprins în ele. Era între noi ceva vechi, neştiut, dar pe care amândoi îl simţeam că există. Ocsana nu se mai putea împotrivi. Sângele înfierbântat de jocul din baie, dorinţa trezită, dragostea ei dintotdeauna şi condiţiile propice o făcură să nu mai ţină cont de nimic şi să se lase purtată pe aripile amorului.

Eu o iubeam şi o mângâiam având în gând doar posesia fizică, pentru că ştiam că la aşa ceva trebuie să ajung. Nu puteam să nu ajung la aşa ceva şi probabil că Ocsana înţelesese că fără asta nu se poate, căci se lăsase cu totul pe mâna mea. Când am fost întru totul pregătit şi îmi făceam cu greu loc de intrare, un strigăt ascuţit îmi fulgeră creierul. În clipa aceea am ştiut că acel strigăt nu se va şterge niciodată din creierul meu. Era strigătul Ocsanei, un strigăt de pasăre rănită. Un val de sânge călduţ ne inundă pe amândoi. Treaba era făcută. Eram mulţumit. Ocsana era femeia mea. Trebuia totuşi să continui.

Ocsana plângea încetişor. Lacrimile îi curgeau pe la cozile ochilor. Oare o durea? Nu se putea să o doară, doar femeilor le place treaba asta, aşa zicea tata. O mângâiam, îi ştergeam lacrimile cu sărutările mele şi continuam. Oare cât avea să dureze asta? Tare îmi plăcea! Plăcerea asta nu se putea compara cu plăcerea ce o obţinusem în alte rânduri, de unul singur.

Deodată am simţit că ceva ca un val de căldură îmi inundă creierul. Plăcerea era de nesuportat; nu se mai putea. Gata! Aici sufletul parcă se desprinsese din corpul meu şi dansa alături de sufletul Ocsanei. La strigătul meu de plăcere se alăturase strigătul Ocsanei. Oare când renunţase Ocsana la lacrimi şi trecuse la plăcere? Acum nu mai avea importanţă.

Amândoi zăceam pe pat. Eu rămăsesem o vreme deasupra Ocsanei, căci mă simţeam sleit de puteri, ameţit de parcă sângele refuza să urce înapoi spre cap. Continuam să o sărut şi să o mângâi pe Ocsana, căci nu doream să-şi revină la starea de luciditate la care să îi pară rău de cele făcute.

Nimic nu se mai putea face. Nu se putea întoarce timpul înapoi. „Cele făcute sunt bun făcute”, zicea Zoilo. „Faptele rele se pot ierta, dar nu se pot şterge”. Ştiam că am făcut un rău. Simţeam asta din tot sufletul. Mai ştiam că nici măcar nu am de gând să-l îndrept. La ce bun părerile de rău? Era o situaţie creată şi trebuia să profit. Trebuia să-i vorbesc Ocsanei, nu trebuia să o las să-şi revină. Trebuia să o mint frumos. Trebuia să-i placă.

- Ocsana, iubita mea, te simţi bine? Te doare ceva? -am întrebat-o, căci lacrimile îi izvorâseră din ochi iar.

- Nu iubitule, nu mă doare nimic. Sau poate mă doare, dar nu aşa tare.- Vino la pieptul meu! Lasă-mă să te iubesc!- Ştii? Îmi pare rău de ce am făcut.- Nu ai de ce să-ţi pară rău. Asta trebuia să se întâmple oricum. Tu vei fi soţia mea, ştii

asta. Aşa ceva face orice bărbat cu femeia lui. Deci nu trebuie să te ruşinezi.- Mă gândesc la mama şi la tata, la cei de acasă. N-aş fi vrut să le înşel aşteptările. Ce

vor crede despre mine? Care va fi părerea lor? Care va fi locul meu în lume?- Vei fi soţia mea şi vei fi respectată de toată lumea, căci acesta va fi secretul nostru.

- Cât de bun eşti Genu! Ce mult te iubesc! Sunt fericită că sunt femeia ta, zise Ocsana şi se cuibări Ia pieptul meu.

Eram ca două ramuri ale aceluiaşi copac. Dragostea era cea care ne ţinea uniţi. Aşa lipiţi unul de celălalt am reuşit să adormim, sau mai bine zis somnul ne-a furat pe amândoi. Eram plăcut obosiţi şi era atât de bine să dormi alături de OMUL iubit. Trebuia să mă bucur. La urma urmei o viaţă aveam şi trebuia să o trăiesc din plin, indiferent cât rău aş fi putut să fac.

- Cum poţi să gândeşti în felul ăsta? Şi mai spui că nu trebuie să te părăsesc?Cine vorbea? Ce era asta? Unde eram? Toată plăcerea se dusese. Rămăsese undeva în

urmă, iar eu stăteam în picioare, în faţa unui zid de lumină argintie. Vocea venea de undeva din stânga mea. Când m-am uitat mai bine, era fata brunetă pe care atât de bine o cunoşteam. Era supărată pe mine.

- De ce te-ai supărat pe mine? - am întrebat eu făcând pe neştiutorul.- Cum de ce? Faci rău, deşi ştii că faci rău, deşi îţi atrag atenţia că renunţi la credinţă şi

că te înstrăinezi de noi?- Ăsta mi-e destinul, ce vrei să fac?- Să nu te înstrăinezi! Puteai să alegi cealaltă variantă.- Ei, puteam!Deodată o linişte nemaipomenită s-a lăsat. Aş fi vrut să mai vorbesc dar ceva mă ţinea

mut. Nu mai puteam nici să mişc, de parcă aş fi fost prins în lanţuri. O voce nemaipomenit de impresionantă sparse tăcerea:

- Te-am chemat să-ţi atragem atenţia. Ai pornit pe o cale greşită. Îţi vorbesc pentru că te cunosc prea bine şi ştiu că altă dată înţelegeai de cuvânt. Aşa este cum ai spus. Ăsta îţi este destinul, dar ai fi putut să-ţi faci reproşuri, ai fi putut să te comporţi în credinţa TATĂLUI CERESC. Tu ai ales să fii rău, ai ales minciuna şi desfrâul. Este alegerea ta, dar când vei veni la judecată să nu ceri să fim mai îngăduitori decât suntem. Şi acum, că ţi-am atras atenţia, poţi să pleci, căci eu atât am avut de spus.

Dintr-o dată nu mai eram în încăpere, ci pe un culoar de lumină şi mergeam spre un fel de gaură neagră. O luminiţă mă purta. Am întrebat-o:

- Unde am fost şi cine mi-a vorbit?- Ai fost în SALA JUDECĂŢII şi ţi-a vorbit însuşi IZOBAL. Mai ai încă o şansă;

depinde de alegerea ta. Poţi să fii sincer cu Ocsana, să nu o mai minţi şi atunci o pierzi pe ea, dar mă păstrezi pe mine, sau poţi să minţi în continuare şi atunci o mai ai pe ea încă de două ori şapte zile şi mă pierzi definitiv pe mine, tu pornind pe panta căderii şi pierzaniei.

- Dar tu cine eşti?- Sunt încă îngerul tău păzitor de stânga.Cu aceste cuvinte încă în memorie, m-am trezit. Ocsana era lângă mine şi dormea ca o

pisicuţă, torcând încetişor. Ce să fac oare?Am trezit-o încet, cu sărutări şi mângâieri. Ocsana, de parcă ar fi ştiut ce test trebuia să

trec, mă întrebă imediat:- O să te căsătoreşti cu mine Genu, sau am visat? N-ai să spui nimănui ce am făcut noi

doi? Vom trăi împreună până la moarte? N-ai să mă părăseşti, nu-i aşa Genu?Ce puteam să fac? Ce puteam să răspund? Era goală lângă mine, o iubeam şi mă iubea.

O doream nemaipomenit de mult. Niciodată nu dorisem ceva cu atâta patimă.Amintirea plăcerii simţite, ispita de a mai simţi aşa ceva, mă făcură să mă hotărăsc.

- Da iubita mea. îţi jur că vei fi soţia mea şi că nimeni nu va afla nimic din ce s-a întâmplat, zisei eu cu voce tare, iar în gând am continuat: „Chiar dacă vei fi a mea numai două săptămâni şi indiferent ce va fi după aceea”.

În acea clipă timpul s-a oprit în loc. Un pocnet înfiorător s-a produs, ca şi cum ceva s-ar fi rupt şi am văzut luminiţa plecând de pe umărul stâng. Eram singur cu alegerea făcută. Un râs înfiorător m-a făcut să-mi revin. Vocea semăna şi parcă nu semăna cu a mea. Eram tot lângă Ocsana şi o ţineam strâns în braţe. Ea reprezenta alegerea mea. Nu puteam să renunţ la împreunarea mea cu ea. Două săptămâni reprezintă o perioadă mare. Puteam să mă satur de ea în acest timp.

CAPITOLUL VIU

DESTINULDouă săptămâni au trecut pe negândite şi bineînţeles că nu mă puteam sătura de iubirea

Ocsanei. Era atât de dulce ca femeie şi o iubeam atât de mult! În această perioadă avusesem însă timp să sărbătoresc cu Vergiliu izbânda vieţii mele. Aflasem în întregime ce jocuri se pot juca în baie, atât cu femei cât şi cu bărbaţi.

Eram fericit că jucasem cu toţii aceste jocuri, chiar şi Minodora şi Vergiliu. Eram ferm convins că trebuia să construim un astfel de lăcaş la noi acasă. Vergiliu îmi povestise chiar că el stătuse şi ne spionase întreaga noapte, pentru a se bucura şi el de bucuria noastră. La început mă simţisem jignit, dar apoi am procedat şi eu la fel. Mi s-a părut foarte interesant.

Aflasem tot ce se putea afla despre amor şi felul în care se poate practica el. Vergiliu mă învăţase tot ce ştia el, iar eu fusesem un bun ucenic. Un singur lucru nu am putut accepta: să o las şi lui pe Ocsana. Ea era numai a mea şi a nimănui altuia. Uitasem cu desăvârşire în ce zi suntem şi mai ales că trebuia să anunţăm acasă. Chiar şi Ocsana uitase, sau poate nu uitase, ci avusese încredere în mine. Cine ştie?

Oricum, eram cu toţii la baie şi ne lăsam purtaţi pe aripile desfrâului, când un glas puternic parcă ne sparse auzul:

- Ce se întâmplă aici? Ce-ai făcut din fata mea? Nenorocirea s-a abătut peste noi!- Zoilo! - am strigat eu încă nedumerit şi speriat. Stai, nu te înfierbânta! Eu o iubesc pe

Ocsana şi trebuia să fie a mea.- Genu, fiul meu, căci te-am crescut ca pe un fiu, cu ce am meritat eu toate acestea?Eu tăceam, căci nu aveam răspuns la astfel de întrebări.- De ce nu vorbeşti, destrăbălatule? De ce nu-mi spui ce ai de gând? Uite ce ai făcut din

floarea ce atât am îngrijit-o! - zise el împingând-o pe Ocsana, care în grabă se învelise într-o pânză.

Din forţa cu care a împins-o, Ocsana a căzut pe piatra udă şi s-a julit pe coate şi pe genunchi. Vederea sângelui parcă îl făcea pe Zoilo să se enerveze şi mai şi.

- Uite! Priveşte Genule! Uite ce-ai făcut din ea! O destrăbălată. I-ai dat să guste viciul. Cine o să-i mai scoată gustul ăsta din simţiri? Blestemat să fii!

În toată această vreme cât vorbise, o prinsese pe Ocsana de păr şi o trăgea cu putere, pentru a-i ridica faţa plecată de ruşine. Eu nu mai puteam suporta felul cum o trata şi m-am repezit cu toată forţa spre Zoilo. El mă prinse şi pe mine de mâna ce o ridicasem asupra lui.

- Ce vrei să faci Genu? Vrei să dai în mine? Până unde vei ajunge? Nemernicule, mi-ai făcut neamul de ruşine! Te-am învăţat şi te-am tratat ca pe un OM, dar tu eşti fiară, nu eşti om.

Zicând acestea mă azvârli şi pe mine jos, alături de Ocsana.- Aţi decăzut în faţa mea. Am avut încredere în voi şi m-aţi înşelat. Nu ştiu acum ce

este de făcut. Ştiu doar că trebuie să reparăm ce s-a făcut. Singura reparaţie este să vă căsătoriţi.

Auzind acestea, dintr-o dată am avut chef să mă distrez pe seama lui.- Şi dacă eu nu vreau să mă însor încă? - zisei eu privindu-l intens pe Zoilo, spre a nu-l

scăpa nici un moment din atenţie, spre a nu pierde nimic, spre a mă satisface integral.- Cum? Ce zici, nemernicule? Nu vrei să te însori, dar să ai femei vrei?- Parcă tu n-ai vrut la fel cu Iza?- Cu noi a fost altceva, zise Zoilo puţin intimidat.- În dragoste este întotdeauna la fel, doar că Iza nu avea un tată ca tine să o apere.Abia atunci îmi adusei aminte că la discuţie mai participau şi alţii şi privii împrejur.

Lângă mine şi Zoilo nu mai era decât Ocsana, prăbuşită pe o parte, care mă privea intens. Privirea ei spunea multe: reproşuri, dezamăgire, dar mai ales umilinţă. Ceilalţi probabil că fugiseră înspăimântaţi, în acea clipă intră Vergiliu cu mutul.

- Cum ai ajuns tu aici? - întrebă Vergiliu. Cum ai reuşit să intri?- Am vrut să intru şi am intrat. Trebuia să aflu ce se întâmplă aici.- Dar cine eşti tu?- Eu sunt tatăl acestei fete.- Acum am înţeles. Nu e cazul să faci scandal. Copiii se iubesc. Fii înţelegător şi

rezonabil! Aceasta este o casă de oameni cinstiţi şi respectaţi, aşa că încearcă să te linişteşti! Se vor căsători şi totul va intra în normal.

- Că e o casă văd şi eu, dar nu este cinstită, ci de pierzanie, cel puţin pentru neamul meu. Că e de oameni, aşa am crezut şi eu când am auzit că soţia ta e din neamul meu, dar văd că ai distrus-o şi pe ea, aşa cum a distrus-o şi Marcellus pe Mara. Cât despre căsătorie, văd că nemernicul ăsta nu vrea, căci m-aş fi liniştit până acum.

- Cum Genu, zise cu voce insinuantă Vergiliu, dar Zoilo deja de nervi nu mai prindea nuanţele, nu vrei să te însori cu Ocsana? Doar mi-ai spus că o iubeşti...

- Eu o iubesc într-adevăr, am răspuns eu prinzând ideea lui Vergiliu. Şi vreau să mă însor imediat ce ajung acasă.

- Bine, dar puţin mai devreme ai spus altfel!- N-am rezistat tentaţiei de a afla părerea ta despre mine şi mai ales părerea Ocsanei.- Ei, eşti mulţumit acum? - zise Zoilo liniştit dintr-o dată.- Da, sunt mulţumit. Ocsana mă iubeşte.- Nu cred că meritam asta din partea ta Genu, zise Ocsana cu vocea pierită.- Linişteşte-te iubito! Am glumit.- Gata dragii mei. îmbrăcaţi-vă şi haideţi să vă pregătiţi de drum, căci Mara şi Marcellus

abia vă aşteaptă! -zise Vergiliu zâmbind la gândurile proprii. Iar tu cum ai spus că te cheamă?

- Zoilo mă cheamă şi sunt dac liber.- Dac liber... Mă bucur că eşti liber şi mai ales că eşti dac...- Ceva din vorbele tale îmi spune că râzi de mine şi de tristeţea mea, zise Zoilo dintr-o

dată foarte atent la Vergiliu.- Nu Zoilo, eu nu râd de tine şi nici de tristeţea ta. Mândria ta pentru un lucru de nimic

mă face să râd, dar pentru că sunt gazdă, mă abţin până pleci tu şi copiii tăi. Căci, nu-i aşa că Genu este băiatul tău acum?

Zoilo simţea că-l va pocni dacă-l mai ascultă pe acest individ, aşa că ieşi rapid din încăpere. Mutul îl prinse de mână şi-l conduse spre ieşire. Zoilo se lăsa purtat de mână precum un copil. Mutul nu rezistă tentaţiei de a-l atinge şi pe el într-un anumit loc. Dorea să ştie oare cum arată un bărbat care e atât de bărbat. La atingerea de Zoilo nu putu decât să scoată un sunet de admiraţie:

- Ooooh!Zoilo, speriat de purtarea mutului, ieşi la lumina soarelui şi nu-i venea să creadă că lui i

se poate întâmpla aşa ceva. Ce loc era ăsta? Ce fel de creaturi sunt şi astea? Unde nimerise fata lui? Trebuiau să plece cât mai repede de acolo. Lucrurile nu se puteau îndrepta decât părăsind locul acesta al ispitei. Avea ferma convingere că lucrurile se vor îndrepta, doar Genu era copilul crescut de el în credinţa neamului.

În casa lui nimeni nu minţea. Genu nu avea deci de unde să ştie să mintă şi mai ales nu avea de ce să-l mintă. Că o iubea pe Ocsana, se vedea de departe. Trebuia să fii orb ca să nu vezi asta. Deci Genu se va însura cu Ocsana. Totul era bine. Acum era liniştit. Putea să înhame caii la docar, căci la căluţul alb al lui Genu trebuia să alăture şi calul cu care venise el.

Copiii erau gata, îmbrăcaţi frumos. Ocsana arăta ca o doamnă romană, îmbrăcată foarte cochet, iar Genu părea şi el mai frumos şi mai bărbat. Dacă Zoilo i-ar fi văzut în grabă, nici nu ar fi ştiut că sunt copiii lui. Acum era mulţumit, căci era evident că cei doi se iubeau. La ieşire îi conduse doar Vergiliu, căci Minodora, auzind că Zoilo este în curte, nu avusese curajul de a-i înfrunta privirea.

În general Minodora de câteva zile nu mai reuşea să mai dea ochii nici cu Ocsana, căci aceasta într-una din dimineţi, pe când ieşea la plimbare cu Genu, găsise lângă casetă biletul trimis de Mara şi cum dorinţa îi fusese mai mare decât raţiunea, deschisese biletul şi citise conţinutul acestuia. Iar în momentul în care Ocsana o întrebase ce a vrut Mara să spună prin „Reţine-i cât mai mult la tine! Fă tot posibilul ca ei să fie împreună!”, Minodora nu putu să dea nici un răspuns, căci se simţea ca un copil ce făcuse o boroboaţă şi care fusese prins asupra faptului.

Din acel moment Minodora se retrăsese în camera ei şi nu mai coborâse nici la masă. Mâncarea i se aducea în cameră, atunci când se trezea, căci nu dormea noaptea din cauza coşmarurilor, iar ce nu dormea noaptea, dormea ziua. Vergiliu era chiar încântat de această retragere a Minodorei. Era ca un fel de scăpare a lui. Putea efectiv să se distreze alături de cei doi tineri, de fetele şi băieţii de la baie. Ocsana însă înţelesese încă de atunci că totul fusese pus la cale cu grijă chiar de către Mara, dar avea încredere deplină în Genu.

Drumul spre casă l-am străbătut foarte rapid. Eu o ţineam de mână pe Ocsana. Ştiam că nu voi mai putea să o fac multă vreme. Zoilo conducea docarul în linişte, scufundat în gândurile proprii. Deodată, un gând îşi făcu loc la suprafaţă şi rupse tăcerea:

- Simt că mi se întâmplă ceva rău, zise el. Parcă o fiară a pădurii stă să mă atace. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi. Aş vrea să ne oprim, dar parcă trebuie să ne grăbim.

Pe mine mă frământa un singur gând: „Oare ce aveam să fac odată ajuns acasă? Unde urma să se ducă Ocsana? Trebuia să o iau la mine acasă sau să mă duc eu la ea? Sau trebuia să meargă fiecare la casa lui?”. Nu mai ştiam nimic din ceea ce aveam de făcut, aşa că m-am hotărât să mă las în voia soartei. Odată ajunşi în dreptul casei Ocsanei, eu am întrebat:

- Ce faci Zoilo, nu opreşti?- Nu Genule. îţi duc mireasa acasă. Eu nu mai am fată. Acum tu ai nevastă. Eu vă am

pe amândoi de copii, dar împreună; altfel nu.

- Bine Zoilo, am zis eu ascultător.La urma urmei, pe mine nu mă deranja să mă însor cu Ocsana, care se cuibărise la

pieptul meu fericită. Când am ajuns la casa părinţilor mei, mama a ieşit foarte rapid din casă. Imediat după ea a apărut tata şi Octavianus, împreună cu o tânără fată. Zoilo a coborât cel dintâi, apoi eu şi Ocsana, pe care a trebuit să o ajut. Când am privit-o mai bine pe Ocsana, am văzut că se îngălbenise. Mama veni şi mă luă în braţe.

- Fiule, ce bine că te-ai întors! Uite, avem musafiri! Vino Fiorela! El este Genu, soţul tău, zise Mara pentru a lămuri mai rapid lucrurile.

Zoilo şi Ocsana rămăseseră stană de piatră. Eu m-am desprins de lângă ei şi m-am grăbit să întind mâna dreaptă către Fiorela, viitoarea mea soţie. Era drăguţă şi cochetă şi reprezenta scăparea oferită de mama mea, aşa că am luat-o de braţ şi am intrat cu ea în casă, lăsând pe mama şi tata să se descurce cu Ocsana şi Zoilo.

Nu mă mai interesa ce se întâmplă afară. Nu mă interesa decât să scap eu din ghearele lui Zoilo. În creier aveam strigătul Ocsanei, din prima noapte şi imaginea ei atunci când îi plăcea, dar m-am smucit şi mi-a trecut. M-am retras cu Fiorela în cea mai îndepărtată încăpere a casei şi am discutat cu ea multe, numai să nu mă gândesc la ce se întâmpla afară. îmi părea într-un fel rău de ce-i făcusem Ocsanei, dar ea greşise, nu eu. într-un târziu veni şi mama înăuntrul casei. Era foarte palidă.

- Ce s-a întâmplat mamă? - am întrebat eu.- Mi-a vorbit foarte urât Zoilo şi sunt supărată.- Au plecat?- Da, au plecat. Bine ai făcut că ai intrat în casă şi nu ai mai rămas cu noi.- Dar cu Ocsana ce s-a întâmplat?- Ocsana, fiule, a plecat cu tatăl său.- E bine. Zoilo mai era furios?- Era furios şi s-a certat foarte urât cu Marcellus.- Cum adică?- Adică Marcellus l-a izgonit pe Zoilo şi l-a jignit pe el şi pe fiica lui.- Şi Zoilo a răbdat?- Nu. Nu a răbdat şi l-a pocnit pe Marcellus de l-a lăsat întins pe pământ, apoi şi-a luat

fata şi a plecat.- Şi tata unde este acum?- Este jos. Stă întins în pat şi se gândeşte cum să se răzbune.- Bine că am scăpat.- Aşa este, dar pentru câtă vreme? După cât îl cunosc eu pe Zoilo, nu va lăsa jignirea

asta neplătită.- Atunci ce este de făcut? Dacă se răzbună pe mine?- Fiule, stai liniştit! Zoilo nu are nimic cu tine. El are acum cu Marcellus. Ai procedat

foarte bine că i-ai dat de înţeles că tu vrei să te însori. Marcellus i-a spus că indiferent ce vrei tu, se va face ce vrem noi, părinţii tăi şi că special te-a trimis de acasă, ca să putem să te însurăm.

- E bine. Înseamnă că am scăpat.- Acum este numai treaba noastră, a părinţilor. Tu trebuie doar să nu te laşi impresionat

de cele ce se vor întâmpla şi ca să fiu eu mai sigură, mâine chiar te vei însura cu Fiorela. Fată bună ca Fiorela nu o să mai găsim...

- Aşa este mama? - întrebă sigură pe ea Fiorela.

- Aşa este iubito, zise mama strângând-o în braţe.Nu m-am putut opri să nu gândesc: „Oare unde o fi găsit-o mama în atât de puţin

timp?”. Cu toate acestea, strigătul Ocsanei îmi reveni în minte şi nu m-am putut opri să nu mă gândesc la ea: „Oare ce suferea în clipa asta? Cât de umilită era? Oare Zoilo o va lovi? La cât este de impulsiv, nu ar fi exclus să o facă”. Îmi părea rău de Ocsana, dar nu mai era nimic de făcut. Sau poate totuşi dacă eu m-aş hotăra până mâine, ba chiar în noaptea asta, încă nu ar fi prea târziu.

* *Ziua a trecut foarte rapid. Eram întins în pat în camera mea şi mă gândeam la câte mi se

întâmplaseră în această zi. Mama insistase înainte de a mă retrage, să o iau pe Fiorela la mine în cameră, căci, zicea ea, îmi va fi soţie. Eu însă am refuzat politicos propunerea mamei, motivând că sunt foarte obosit.

Simţeam că mama nu se va lăsa învinsă şi că va complota cu Fiorela pentru îmblânzirea mea. Erau amândouă croite din acelaşi material; se vedea asta de la distanţă mare şi ce era mai vizibil era faptul că se plăceau nespus de mult. Şi mie îmi plăcea fata. Era drăguţă, semăna cu mama doar, dar nu o iubeam cum o iubeam pe Ocsana.

„Oare ce se va întâmpla cu Ocsana?”. Acum îmi părea rău că i-am înşelat aşteptările. îmi părea rău într-adevăr. Vedeam în faţa ochilor tot felul de imagini, deşi în încăpere era întuneric. Liniştea nopţii era deplină. Nimic nu mişca. Doar cântecul greierilor îţi aducea aminte că exişti în această lume.

Îl vedeam pe Zoilo îmbrâncind-o pe Ocsana, aşa cum făcuse în baie şi o vedeam pe Iza sărind să o apere. De asemenea îl vedeam pe Glad protejând-o pe Ocsana şi ducând-o în grajdul vitelor. Îl mai vedeam pe Zoilo hotărât să plece din casă, nu ştiam unde, dar Iza încerca să-l reţină. Zoilo, hotărât, o împinse şi pe ea, iar în cădere Iza strigă cu glasul DECENEULUI:

- „Nu-ţi face dreptate singur, căci are cine să împartă dreptatea!”La vederea acestor imagini şi mai ales la auzul acestor cuvinte rostite de această voce

nefirească, m-am speriat atât de rău, încât am sărit drept în picioare. Hotărârea mea era luată: aveam să mă duc să-mi însoţesc femeia.

Ocsana nu trebuia să mai sufere, căci o iubeam prea mult. Nu puteam să mai rămân nici o secundă în plus în această casă. Iubirea faţă de Ocsana învinsese. Nimic nu mai conta pentru mine acum. Trebuia să plec fără să mă simtă cineva, mai trebuia să ajung la Ocsana şi dacă nu puteam să mă înţeleg cu Zoilo, să o iau pe Ocsana şi să fugim în lume.

Zoilo era însă înţelegător şi bun. Nu trebuia decât să ajung cât mai repede la iubita mea, aşa că m-am furişat spre uşă pentru a cobora scările şi a părăsi casa, dar la uşă era cineva. Simţeam asta, aşa că am ascultat cu mare atenţie. Dincolo de uşă era mama mea, care o sfătuia pe Fiorela ce avea de făcut odată intrată în încăperea mea.

Amândouă credeau că dorm, aşa că nu se jenau în a face planuri. Nu mă înşelasem în ceea ce le privea. Erau foarte potrivite una cu cealaltă. Văzând aceasta m-am apropiat de fereastră şi am ieşit pe acolo, cum făcusem şi în alte rânduri. Coborârea era destul de grea, dar eram obişnuit să o fac, căci îmi plăcea să stau să privesc cerul noaptea şi cum părinţii mei credeau că asta este pierdere de timp şi de sănătate, îmi interziseseră să ies noaptea din casă, dar eu o făceam totuşi.

Odată coborât, m-am îndepărtat în grabă. Totuşi ceva mi-a atras atenţia. în camera mamei şi a tatei era lumină. La ce bun lumina dacă mama nu e în încăpere, iar tata doarme? Era atât de ciudat, încât m-am întors din drum să văd ce se întâmplă. Ce am văzut nu a putut

decât să mă minuneze. Tata era îmbrăcat ca un dac. Nu-i venea bine deloc. El avea altă înfăţişare de obicei. Cămaşa lungă şi pantalonii albi îi veneau atât de caraghios, acum, pe timp de vară...

Oare ce avea de gând? Parcă mama zicea că urzeşte planuri de răzbunare. Trebuia neapărat să plec şi să ajung mai repede. Trebuia să împiedic inevitabilul. Am alergat cum nu mai alergasem din copilărie şi am ajuns rapid la casa lui Zoilo. Acesta stătea cu capul între palme. La ce gândea nu puteam şti, dar vedeam cu ochii mei cât de singur este şi cât de nefericit. Mi-am făcut curaj şi am intrat.

- Am venit, Zoilo!- Ştiam copile că ai să vii. Erai doar fiul meu. Nu mă puteai înşela în aşteptări. Eu te-

am crescut şi te-am crescut bine.- Nu am mai putut rezista tată, zisei eu cu inima plină de bucurie. O iubesc

dintotdeauna, nu o puteam lăsa să sufere. La fel vă iubesc pe voi, pe tine şi pe Iza. Voi sunteţi părinţii mei. Cu voi am să stau de aici înainte. Mă primeşti, Zoilo?

- Sigur că te primesc fiule. Am să veghez asupra ta şi a Ocsanei, pentru ca fiarele să nu vă poată face nici un rău. Oricum, eu am senzaţia că există cel puţin o fiară care ne pândeşte.

- Aşa este, ai dreptate, zisei eu, căci ştiam ceva ce el nu ştia, dar speram să nu fie adevărat.

- Am vrut să-mi fac dreptate singur. I-am dat pe toţi afară din casă pe rând, pentru a putea gândi în tihnă. De fapt cred că te aşteptam pe tine. Tentaţia a fost mare. Am dorit să vin şi să-i cotonogesc măcar pe Mara şi pe Marcellus. Ştii, Ocsana mi-a povestit întreaga urzeală a faptelor puse la cale de cele două femei. Cât de mult am ţinut eu la Mara, cât de mult am ajutat-o! Şi vai, cât de mult s-a schimbat! Tocmai ea, neam din neamul meu, să-mi facă o astfel de necinste? Dar ce înseamnă necinstea? O să stau cu capul plecat în faţa oamenilor. Cât de mult ţi-am explicat despre umilinţe şi de faptul că trebuie să fim umiliţi, mai ales de către cei pe care îi iubim. Era să ratez tocmai eu. Norocul meu a fost că Iza mi-a adus la timp aminte ceea ce DECENEUL îmi spusese demult, dar eu uitasem. Aşa că acum mă împăcasem cu ideea că trebuie să rabd şi această umilinţă, iar tu, scăparea mea, ai venit.

- Am venit tată. Voi fi fiul tău şi soţul Ocsanei.- Du-te acum şi spune-i şi ei. O găseşti împreună cu Glad, în grajdul vitelor.- În grajdul vitelor zici?- Da. Acolo sunt toţi trei. Du-te şi adu-i în casă! Du-te mai repede!Iza veni şi o dădu la o parte, iar în momentul în care îl întoarse puţin pe Zoilo, văzu

cuţitul cu care acesta fusese înjunghiat. Era chiar cuţitul pe care îl pusese ea în coşul cu merinde pe care-l pregătise pentru călătoria noastră la Minodora şi Vergiliu. Ce nu ştia Iza, dar eu ştiam, era faptul că acel coş fusese coborât chiar de către Zoilo, la sosirea noastră, iar Marcellus cotrobăise în el căutând ceva anume. Acel ceva luase acum viaţa din corpul lui Zoilo. Ocsana mă privea atent. Iza se tot agita şi tot întreba:

- De ce? De ce?- De ce l-ai ucis Ocsana? - întreba Marcellus, de parcă alte cuvinte nu ştia.- Voi ziceţi că eu l-am ucis? - întrebă Ocsana privindu-ne pe rând pe fiecare.- Da, zise Iza. Dovadă stau cuţitul, hainele, palmele tale. Dacă ai putea să te vezi cât de

plină eşti de sângele lui Zoilo! Doamne, cum ai putut?- Da, zise Marcellus, eşti vinovată de moartea tatălui tău. Ai vrut să te răzbuni. Te-am

văzut din afara casei. Tocmai treceam cu Genu pe afară, căci doream să discutăm cu voi pentru a vă plăti ceva daune având în vedere cele întâmplate, zise în continuare Marcellus

privind-o fix pe Iza pentru a o convinge. Zoilo stătea cu capul în palme şi se gândea, iar Ocsana, intrată în încăpere, l-a lovit pe la spate.

Avea dreptate Marcellus, gândeam eu. Asta era imaginea, doar că eu parcă pe el îl văzusem în spatele lui Zoilo, nu pe Ocsana. Visasem oare? Ce era cu mine? Care era adevărul şi care era minciuna? Nu era nimeni care să-mi spună adevărul. Tensiunea creştea parcă în interiorul meu.

Ţipătul Ocsanei îmi reveni în minte. Ţipa atât de tare încât am fost obligat să-mi astup urechile. Nu se mai sfârşea mâinile la urechi. Se uita cu ochi trişti la mine şi sigur mă întreba ceva. Dar ce? Cuvintele ei nu ajungeau la mine. Vocea ei era prezentă doar sub forma strigătului şi cum eu nu mai puteam suporta asta, am dorit să plec.

- Lasă-mă în pace! - am zis eu încercând să ies pe uşă.Ocsana însă mă prinse cu mâinile însângerate de mâini şi mă întrebă din nou ceva ce nu

ajungea până la mine. Acum eram fascinat de sângele de pe mâinile ei şi văzând că ale mele sunt pline de pete sângerii, am împins-o strigând cu putere:

- Să mă lăsaţi în pace! îmi este rău. Sunt bolnav.Şi chiar aşa şi eram, căci sângele văzut mă făcuse să mă simt îngrozitor, iar strigătul

Ocsanei nu se mai întrerupea. Nu puteam să nu gândesc că dacă nu plec mai repede de aici, dacă nu scap de încăperea asta şi de oamenii din ea, o să înnebunesc. „Am să ies afară să mă liniştesc, după care am să mă întorc să spun că nu ea este vinovata. Dar cine o să mă creadă? Marcellus nu mai este deghizat şi nici nu este murdar de sânge, iar Ocsana este plină de sânge din cap până în tălpi. Cuţitul este tot al ei... Şi ţipătul care nu mai încetează... Dar l-am văzut. Oare pe el l-am văzut? El zice că nu. Nu e nimic sigur; decât faptul că înnebunesc”. Trebuia să ies şi am ieşit alergând.

Am pornit-o pe cărare şi am mers până la izvorul din munte. Odată ajuns aici, m-am aşezat, obosit de peripeţiile de peste zi. Cumplită zi! Agitată. Dar aici în munte era linişte. Nu se mai auzea decât susurul apei. Strigătul Ocsanei rămăsese undeva în urmă parcă.

Cum mă aşezasem, aşa am adormit, iar de dimineaţă m-am trezit în aceeaşi poziţie, de parcă aş fi fost mort. Atâta doar că m-am trezit transpirat. Trebuia să mă întorc să spun tot adevărul. Asta ştiam sigur. Altceva nu ştiam cu siguranţă şi anume, care este adevărul.

CAPITOLUL IXJUDECATAOdată ajuns din nou la casa lui Zoilo. am început a-i căuta pe cei ce îi lăsasem cu o

seară în urmă acolo. Degeaba am strigat, degeaba am intrat în casă şi în grajd. Ei nu erau nicăieri. Nu puteam să stau şi să mai aştept. Trebuia să caut mai departe, aşa că am mers acasă.

Încă de departe am văzut lume multă strânsă pe lângă casa părinţilor mei şi nu înţelegeam ce anume se întâmplase. Am trecut rapid printre ei şi am intrat în casă. Aici, mama şi tata stăteau de vorbă unul cu celălalt, iar când m-a văzut intrând mama mi-a venit în întâmpinare.

- Genule, pe unde ai umblat mamă? Tare eram îngrijorată. De aseară te tot căutăm.- Am fost sus, la izvorul din munte.- Probabil că numai acolo nu te-am căutat.- Ce se întâmplă aici mamă? Ce e cu toată lumea asta strânsă la noi?- Aşteaptă judecata, zise Marcellus.

- Ce judecată? - am zis eu ameţit.- Genule, mă înspăimânţi! Nu mai ţii minte ce s-a întâmplat aseară? - întrebă Marcellus

cu mare interes.- Nu ştiu sigur dacă mai ţin minte bine. E ceva în legătură cu Ocsana parcă...- Da. Ocsana l-a ucis pe Zoilo, zise Mara.- Cum? Ea l-a ucis pe Zoilo? - am întrebat eu disperat, privindu-l pe Marcellus.Deci visasem că tata l-a omorât pe Zoilo? Deci ăsta era adevărul. Ea era criminala.

Toată lumea ştia adevărul, doar eu mai stam pe gânduri.- Dar de ce l-a ucis mamă?- O gonise de acasă, o certase, o bătuse şi atunci şi-a rezolvat singură problemele.

Ocsana a fost întotdeauna o fire voluntară.- Nu-mi vine să cred. Eu o ştiu pe Ocsana altfel. Tata, dar noi ce căutam acolo?- Ne-am dus pe la ei în vizită, căci auzisem chiar eu de scandalul ce-l făcuse Zoilo şi

doream să le ofer ceva drept compensaţie.- Bine, dar eu am plecat de unul singur.- Nu e adevărat. Am plecat împreună, zise Marcellus şi se apropie de mine, mă apucă

de mânecă şi mă trase.- De ce mă tragi de mânecă tată?- Of, nimic nu înţelegi!- Ştiu ce vrei să înţeleagă Marcellus. Şi eu te-am văzut când ai plecat îmbrăcat în straie

de-ale neamului meu. De atunci am ştiut că se va întâmpla o nenorocire. Dar uite că ZAMOLXE a întors totul în aşa fel, că a ieşit altcineva vinovat de răul pe care tu l-ai înfăptuit, Marcellus. Acum nu se mai poate face nimic. Indiferent ce am face noi, toată lumea ştie că ea l-a ucis. Aşa că judecata ce o veţi face nu va putea să fie decât pentru învinovăţirea fetei. Nimeni nu vă va crede dacă aţi spune adevărul. Şi apoi, toată cinstea noastră, toată averea noastră...Totul se va duce ca un fum. Genule, gândeşte-te bine ce ai de gând să faci! Trebuie să judeci cu toată raţiunea ce este mai important pentru tine: o fată cu care nu te vei căsători niciodată, căci eu nu sunt de acord şi vei avea sărăcia şi umilinţa de partea ta, riscând să nu te mai creadă nimeni, căci nu e sigur că vei fi tu cel crezut sau vom fi noi, adică eu şi Marcellus, deoarece eu îl voi apăra pe Marcellus până la moarte, sau noi suntem mai importanţi, ca părinţi ai tăi. Deci va trebui să alegi între ea şi noi. Dacă ne alegi pe noi, vei fi crezut de toată lumea, vei fi respectat şi bogat o viaţă întreagă. Gândeşte-te bine, judecă toate posibilităţile şi alege! Dar vezi să nu alegi greşit, căci atunci eu, mama ta, mă voi întoarce împotriva ta!

Mie nu-mi venea să cred ceea ce auzeam.- Cum adică să judec, ce să judec şi mai ales de ce să judec eu? - am întrebat nedumerit.- Tu vei fi judecătorul pricinii de astă dată. Tu va trebui să fii acela care să o declari

vinovată. Oricum toată lumea aşteaptă ca tu să dai semnalul. Mulţimea deja a condamnat-o. Aşteaptă toţi învoirea ta.

- Cum oare puteţi să-mi cereţi asta? - am urlat eu cu toată supărarea în glas. Aţi uitat că o iubesc?

- Ştiu că o iubeşti Genule, dar nu poţi să o pui pe ea înaintea noastră, zise Marcellus.- Eu, mama ta, îţi ordon să-l scapi pe tata! Nu se poate să alegi altceva. Nu ne poţi face

de ruşinea lumii.

- Eu vă fac de ruşinea lumii? Voi nu înţelegeţi ce-mi cereţi. Eu nu pot trăi fără ea. Aseară eram hotărât să mă căsătoresc cu ea. De aceea m-am dus la ea şi acolo doream să rămân. Dacă o omor pe ea, credeţi că eu mai pot rămâne în viaţă?

- Trebuie să alegi! - zise Marcellus.- Ce să mai aleagă? Totul este hotărât. Scapă-l pe tata! - zise Mara.- Ce să mai judec şi ce să mai aleg? Aţi ales voi pentru mine. Ne-aţi condamnat la

moarte pe amândoi. Nu e nimic. Pentru noi doi va fi bine până la urmă. Nu ştiu însă ce se va întâmpla cu voi şi mai ales cu sufletele voastre.

- Lasă asta acum! Mai bine du-te afară Ia Ocsana, la sala de judecată, căci lumea este nerăbdătoare.

- Mă duc, mă duc.- Ai grijă la hotărârea ce urmează să o iei! Voi fi în spatele tău mereu. Condamn-o pe ea

şi astfel vei putea fi liber să fii fericit cu Fiorela sau cu orice altă fată îţi vei alege! Îţi promit că-ţi dau voie să alegi pe care vrei.

- Eu o vreau pe ea.- Nu se poate. Înţelege odată şi du-te!Am ieşit pe uşa camerei şi m-am îndreptat spre casa unde de obicei tata judeca pricinile

oamenilor din ţinut. Aici, toată lumea s-a bucurat când m-a văzut, căci tata îi anunţase că eu voi fi judecătorul în această pricină. O linişte nemaipomenită s-a lăsat parcă odată cu venirea mea. Şi păsările parcă tăceau.

Cum am intrat în sală, am şi văzut-o pe Ocsana împreună cu mama Iza şi cu Glad, fratele ei. Erau toţi trei abătuţi. Supărarea îl făcuse pe Glad parcă mai tuciuriu decât era. Semăna atât de bine cu Zoilo, că la început aproape că m-am speriat. Tresărirea mea a fost o speranţă că nimic nu s-a întâmplat şi că totul a fost un vis.

- Genule, bine că ai venit mamă! - zise Iza prinzându-mă în braţe.Eu însă am împins-o uşor şi m-am apropiat de Ocsana. Iza s-a lăsat încet la pământ, de

parcă dorea să se odihnească.- Genule, scap-o! - zise şi Glad.- Am să încerc, dar nu cred că sunt şanse. Toată lumea o consideră pe ea cea vinovată.- Ea zice că tu ştii cel mai bine cine este vinovatul, zise Glad. Nu vrea să ne spună mai

mult. Eu am încercat s-o conving să lase totul asupra mea, să fiu eu cel vinovat, dar nu vrea.- Cum să vreau aşa ceva? Dacă pe mine cade asta, înseamnă că aşa a vrut ZAMOLXE

şi aşa trebuie să fie, zise Ocsana cu resemnare în glas.- Lăsaţi-ne puţin singuri! - am zis eu autoritar.Cei doi ieşiră mişcându-se foarte încet. Iza părea foarte bătrână şi parcă se sprijinea pe

tinereţea fiului ei. Rămaşi singuri, m-am apropiat de ea, am ridicat-o şi am strâns-o în braţe. Ea s-a lăsat moale în mâinile mele. Eu nu puteam să spun altceva decât:

- Să mă ierţi, iubita mea! Să mă ierţi!- De ce să te iert? Ce ai de gând să faci?- Ceea ce trebuie să fac. Soarta noastră este pecetluită. Va trebui să murim. Viaţa ta este

în mâinile mele, iar eu sunt obligat de ceilalţi să te pierd. Din cauza asta însă eu nu voi putea să mai trăiesc şi am să mă sinucid.

- Nu mai avem nici o şansă?- Există una singură: să-l lăsăm pe Glad să se sacrifice.

- Asta nu pot s-o fac. Eu sunt cea aleasă de ZAMOLXE, nu el. Aşa că va fi cum vrei tu pentru mine. Pentru tine însă, adu-ţi aminte ce spunea DECENEUL despre cei care se sinucid. E mai rău decât dacă ai ucide pe cineva şi ai să pătimeşti profund.

- Eu nu pot trăi mai departe în minciună şi ură.- Dar nu trebuie să minţi şi să urăşti! Genule, uită-te la mine! Suntem crescuţi la fel

amândoi. Ştim aceleaşi lucruri. Eu însă nu urăsc pe nimeni şi nu m-aş fi gândit niciodată că aş putea să-mi iau viaţa. Aseară am fost adusă până aici fiind trasă de păr. Priveşte-mă mai bine! Vezi rochiţa mea? E ruptă în mai multe locuri. Aş fi putut să mă sinucid cu cuţitul cu care a fost ucis Zoilo, dar aşa ceva nici nu pot gândi. M-a durut tot trupul, căci Marcellus a adunat lumea ca să mă care până aici şi toţi m-au lovit. Eu însă m-am rugat şi nu am mai simţit durere, iar dacă un gând negru încerca să se iţească, îl alungam imediat. Accept orice vei vrea să faci cu mine. Deja eu simt că am ajuns la final. De fapt viaţa mea nici nu mai are rost fără tine, iar noi suntem sortiţi spre a fi despărţiţi. Hotărăşte tu ce este de făcut!

- Orice am spune noi către lumea de afară, nu am fi crezuţi. Mara îl apără pe Marcellus cu înverşunare...

- Cum adică, îl apără pe Marcellus? Ce legătură are Marcellus cu ce s-a întâmplat? - întrebă Ocsana parcă bucuroasă.

- Marcellus l-a ucis pe Zoilo, iar ea mă obligă să mint, sau mai bine spus să tac pentru a-l apăra.

- Deci Marcellus l-a ucis pe Zoilo, nu tu! Acum m-am lămurit. E bine cum ai hotărât. Poţi să spui că eu sunt vinovata. Te credeam josnic şi-mi părea rău că te iubesc. Acum înţeleg că şi tu eşti în acelaşi păienjeniş ca mine. Mara şi Marcellus au urzit o pânză mare în care am intrat amândoi. Soarta mea este pecetluită. Chiar ZAMOLXE a hotărât-o, după cum reiese. Afară lumea deja a hotărât că eu sunt ucigaşa, aşa că nu mai e nimic de făcut.

Lacrimi amare mi-au ţâşnit din ochi. Ea şi-a ridicat faţa şi m-a sărutat. Sufletul meu era încă o dată fericit, ultima oară în viaţa aceasta. Am ieşit şi am chemat-o pe Iza. Aceasta privindu-mă a înţeles şi s-a apropiat de fiica ei luând-o ocrotitor în braţe. Glad s-a apropiat şi el la rândul lui.

- Spune-mi Genule, ai convins-o?- N-am reuşit s-o conving. Vrea să fie ea cea pedepsită. Găseşte că aşa a vrut

ZAMOLXE. Poate are dreptate, cine ştie?- Şi acum? - întrebă Glad.- Şi acum du-te şi sărut-o pentru ultima oară, căci nu am cum să o găsesc nevinovată.- Îmi pare tare rău pentru ea.- Poate e mai bine aşa. Nu mai ţii minte ce spunea Zoilo despre noi?- Ce anume? Că suntem nemuritori? Tu chiar crezi asta?- Ceva, ceva mă face să cred.- Ce anume?- Visele.- Eu nu visez niciodată, sau mai bine spus nu ţin minte visele. Oricum, asta nu-i o

dovadă, nu-i aşa?- Nu ştiu ce să cred. O să vedem când vom trece şi noi prin asta, am spus eu şi m-am

întors să plec.Ştiam ce am de făcut acum şi nu găseam că pot să mai întârzii. Orice minut în plus mi se

părea că o chinuie în plus pe Ocsana. Ea trebuia să se elibereze cât mai iute, ca să nu mai sufere atât. Măcar spaima prin care trece acum dacă s-ar termina, ar fi bine.

M-am grăbit să ajung la casa părinţilor, printre cei care doreau ca Ocsana să fie judecată. Eram foarte necăjit. Eu care învăţasem atât ca să ajung judecător în ţinut, ajunsesem. Dar ironia soartei, trebuia să judec şi să condamn pe nedrept pe aceea pe care o iubeam din tot sufletul. Singura raţiune de a trăi trebuia să o dau la o parte. Urma să hotărăsc foarte rapid ce voi face cu viaţa mea.

Dar fără Ocsana nu mai puteam trăi. Eram atât de plin de ea, încât fără existenţa ei nu puteam să mai exist nici eu. Preferam să dispar în nefiinţă, căci nu mai eram sigur de nimic după moarte, dar fără ea nu se putea. Eu mă obişnuisem prea mult cu ea. îmi venea să urlu de supărare. Mergeam spre casă şi treceam printre oameni care doreau dreptate. O fată îşi ucisese tatăl şi trebuia să plătească.

Cine eram noi să judecăm o fată aşa de tânără şi să o condamnăm la moarte, mai ales nevinovată fiind? Eu unul nu puteam să o judec. „Eu unul nu pot să o condamn. Tata dacă vrea, nu are decât să o judece el şi să o condamne tot el”. Aşa că am intrat foarte calm în casă şi l-am căutat pe tata. Acesta stătea întins în pat şi probabil că încerca să doarmă. Când m-am apropiat, mi-a spus:

- Pe mine mă cauţi, Genule?- Pe tine te caut, într-adevăr. Am venit să-ţi spun că eu nu pot face ceea ce-mi ceri. Pot

să tac şi să te apăr astfel, pot să fac orice altceva, dar nu pot să spun cu gura mea că ea este vinovată. Nu pot! Nu pot să-ţi cer nici ţie să faci altceva decât ceea ce vrei să faci. Nu pot să-ţi judec eu faptele, dar nu mă forţa să fac ceea ce nu pot face.

Între noi doi se dăduse deja lupta, iar el era cel învins.- Bine fiule. Am s-o judec eu şi tu ai să stai aici, în cameră. Să nu ieşi pentru nimic în

lume de aici!- Aşa am să fac tată. Stai fără nici o grijă!Cu aceste cuvinte, m-am aşezat în patul tatei. Întreaga viaţă îmi dorisem să stau măcar

odată în patul tatei şi nu îndrăznisem. Acum totul venise de la sine. Teama de tatăl meu dispăruse ca prin farmec. Tata s-a apropiat de uşă, neînţelegând parcă de ce m-am liniştit aşa rapid. Eu aveam însă de plănuit multe şi el pentru mine acum nu mai conta.

În interiorul meu deja hotărâsem. Aveam să mor cât mai rapid cu putinţă. Trebuia doar să mă reculeg, iar în momentul când toţi vor pleca la locul de execuţie din vale, eu trebuia să plec sus, pe muntele cu izvor, pentru a vedea de sus tot ceea ce se întâmplă. Doream să văd ca să nu uit.

Judecata a ţinut foarte puţin sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Când am privit afară, am văzut că Ocsana mergea în fruntea grupului, ţinută după umeri de fratele ei. Iza mergea încet, îmbătrânită brusc de ceea ce trăia, sprijinindu-se de un bărbat pe care acum îl vedeam pentru întâia oară. Toţi erau trişti. Era păcat de tinereţea fetei, dar nici unul nu a cerut să fie iertată, aşa că mergea pe ultimul ei drum. Drumul spre moarte.

Părea detaşată, de parcă nici nu ar fi fost vorba despre viaţa ei. Când ei au pornit spre valea unde se făceau de obicei execuţiile, căci se mai întâmplaseră crime şi în alte case, sau existaseră hoţi şi tâlhari pentru care se amenajase un loc de execuţie, eu am plecat pe munte în sus.

Ştiam foarte bine locul de pe munte de unde puteam vedea execuţia. Izvorul în care eu fusesem botezat de Iza şi Zoilo era foarte aproape de locul cu pricina. Mai jos puţin, izvorul se transforma în pârâu, iar pârâul forma o cascadă ce curgea de pe munte năvalnic, dar la poalele acestuia se liniştea în apele limpezi ale unui lac, din care se scurgea un alt pârâu. Aici, lângă lacul acesta era locul de execuţie.

Eu stăteam aproape de izvor, pe stâncă, privind în jos la cele ce urmau să se întâmple. Şase bărbaţi urmau să o ţină pe Ocsana şi să pună în aplicare osânda. Numai că Ocsana nu refuza să moară. Ea era demnă şi accepta hotărârea oamenilor, aşa cum acceptase hotărârea lui ZAMOLXE. Deci nu mai era nevoie de acei bărbaţi care să o imobilizeze.

De ea se apropiară doi bărbaţi. Toţi trei merseră la pietroiul de lângă apă, unde de obicei li se tăia braţul celor ce furau sau ucideau. Ocsana îşi aşeză calmă braţul subţire pe piatra maronie, unul o apucă de mână, iar celălalt veni cu toporul şi lovi foarte rapid braţul Ocsanei.

În acea clipă o speranţă îmi inundă sufletul: mai exista o soluţie dacă ZAMOLXE o dorea, ca rana să se închidă înainte ca tot sângele să se scurgă din corp. Ţipătul de durere al Ocsanei mă trezi din visare. Cu toate acestea, speranţa mi se cuibărea tot mai mult în suflet. Astfel puteam fi amândoi salvaţi, căci eu aş fi fost foarte fericit să mă căsătoresc cu ea, iar mama nu mai putea avea nimic de spus. Vocea bărbatului de jos însă îmi spulberă orice speranţă:

- E moartă. ZAMOLXE a primit-o imediat la EL.Toată lumea se minuna cum a fost posibil ca o viaţă tânără să se stingă atât de rapid.

Unii spuneau că a fost vinovată şi de aceea a murit aşa de rapid. Alţii spuneau că nu a fost vinovată şi de aceea a fost iertată de chinuri. Pentru mine însă nu mai avea nici o importanţă ce credeau şi ce spuneau ei. Ştiam că Ocsana este moartă şi că fără ea eu nu mai aveam nici un rost aici. Strigătul Ocsanei de atunci, din prima noapte a dragostei noastre, îmi reveni în creier şi un râs îngrozitor de urât mă invada.

Cineva râdea de mine şi de suferinţa mea. De ce oare? Căci eu sufeream sincer. Iar strigătul îmi asurzea urechile... Un vuiet nemaipomenit îmi întuneca parcă gândirea. Şi râsul, râsul acela... Trebuia să-l opresc. Trebuia să se termine odată cu toate acestea. Nu aveam de făcut decât un pas. Dar dacă dincolo de acel pas nu mai exista rumic? Dacă nu suntem nemuritori şi aceasta este singura viaţă?

- Dar viaţa fără Ocsana nu are nici un sens, am rostit eu hotărât, cu voce tare şi am făcut pasul înainte.

Plutirea ce a urmat, senzaţia de zbor mi-a plăcut tare mult. Îmi aducea aminte de ceva. Dar, de ce oare? Nu am mai avut timp să-mi aduc aminte de ce, căci o spaimă îngrozitoare îmi invada corpul, creierul şi sufletul: dar dacă am greşit? Oricum era prea târziu. Alesesem deja. Acum trebuia să mor.

EPILOGSpaima dinaintea morţii a trecut odată cu durerea năvalnică. Dintr-o dată, sufletul meu a

fost cuprins de linişte. Existam, deci ERA ADEVĂRAT CĂ SUFLETUL NOSTRU NU MUREA ODATĂ CU TRUPUL. Lăsasem trupul ca pe o haină murdară, căci nu-mi mai era de folos. Acum mă puteam mişca şi singur, fără intermediul acestuia.

Puteam să merg oriunde şi oricât de repede şi chiar puteam fi în mai multe locuri deodată, sau poate doar viteza cu care mă deplasam îmi dădea această impresie. Oricum, oriunde m-aş fi dus şi oricât de departe, mă întorceam firesc la trupul ce-l avusesem, de parcă un resort mă trăgea înapoi. „Oare cât timp voi sta prins aşa?”

- Trei zile, îmi răspunse cineva cu o voce tare cunoscută.- Cine eşti? Credeam că sunt singur, am zis eu privind împrejur.- Uită-te mai sus puţin!- Doamne, ZOROASTRU, ce cauţi tu aici?- Cum, nu mai ştii? Aşa repede uiţi? M-a ucis Marcellus.

- Deci tu erai într-adevăr.- Da, eu eram şi n-am putut să plec fără să-mi iau rămas bun de la tine. Ştii, astă seară

trebuie să plec, căci se împlinesc cele trei zile de când m-am desprins de corp.- Şi eu cu cine rămân? - am întrebat sfios.- Deocamdată cu OCSA, dar şi el mai stă doar azi şi mâine, după care va pleca acolo

unde este aşteptat.- OCSA spui?Imediat am privit mai sus. Acolo era într-adevăr OCSA. Iar dacă el era OCSA, eu cine

eram?- Eşti MOIRA, perechea lui OCSA, zise foarte tare ZOROASTRU, deşi eu parcă nici

nu formulasem întrebarea.- OCSA, am zis eu, nu eşti supărat pe mine?- Nu iubita mea. NE-AM JUCAT ŞI DOAR ATÂT.- Cum adică ne-am jucat? Dar eu am suferit, tu ai suferit şi chiar şi el a suferit!- Da. Cu toţii am suferit şi cu toţii am învăţat ceva din suferinţa noastră. Ăsta a fost şi

scopul jocului. Tu încă mai ai de învăţat. Îmi pare rău că suferinţa ta nu a luat sfârşit.- Dar eu nu vreau să mai sufăr.- Atunci când vei fi plătit toate greşelile din timpul jocului, abia atunci nu vei mai avea

de suferit. - Şi dacă nu aş fi greşit?- Atunci căpătai o recompensă. Nu te gândi la ceva material. S-a terminat pentru o

vreme cu asta. Cel puţin până la următoarea ta vizită în acest plan. Oricum, recompensă nu a primit nici unul dintre fraţii noştri. Numai IISUS a primit, dar EL nu era fratele nostru, ci ne era superior. Toţi am greşit la rândul nostru, măcar în unele direcţii.

- Aş vrea să te strâng în braţe OCSA.- Mă tem că nu mai avem timp.- Cum aşa? - am întrebat eu speriată şi am privit din nou în sus.Deasupra mea, în dreapta, eram tot eu, dar mult mai mare şi parcă arătam cu mâna în

jos. Acolo eram tot eu, dar arătam ca o scârnăvie.- Cine eşti tu? - am întrebat eu privind în sus la MOIRA cea frumoasă.- Sunt partea ta cea bună.- Dar tu? - am întrebat eu scârnăvia.- Sunt partea ta cea rea, zise aceasta şi râse deşi nu era nimic de râs.- De ce râzi? - am întrebat-o.- Pentru că am învins, deşi sunt mai mică.- Cum? Tu ai învins?- De ce întrebi aşa nevinovată? Nu tu ai ales să te sinucizi?- Ba da, eu.- Şi atunci, de ce te întrebi? Îmi pare rău că la această întâlnire îţi lipsesc îngerii

păzitori, dar ei au fost mai înţelepţi şi au plecat din timp.- Da, toţi m-au părăsit, rând pe rând.- Nu face pe victima, cel puţin cu mine! Eu te cunosc perfect. Acum va trebui să mergi

cu mine.- Dar eu nu vreau să mă despart de OCSA.- Cu toate acestea vei fi obligată să o faci, căci ei te-au părăsit din nou.

Am privit în sus şi i-am văzut pe ZOROASTRU, OCSA şi chiar pe cei doi îngeri păzitori, cum stăteau şi ne priveau. OCSA chiar îngenunchease şi întindea mâna către mine să mă salveze. Parcă mă scufundam într-o apă adâncă, iar el rămăsese pe mal. Eu vedeam imaginile din ce în ce mai neclare.

- Ce se întâmplă? - am întrebat eu. De ce se întunecă totul?- Cobori acolo unde îţi este locul. Aici vei sta până va sosi momentul când era sortit să

mori de moarte naturală.- Şi atunci ce va fi? - am întrebat eu iar.Dar de data aceasta nu mi-a mai răspuns nimeni. Eram acum pe un culoar. întunericul

era nemaipomenit. Nu vedeam nimic în jur. Ştiam că sunt pe un culoar pentru că mă izbeam de pereţi. Mergeam orbecăind şi mă lipeam de pereţi, căci aceştia erau vâscoşi şi scârboşi. Ceva îmi mergea parcă pe trup. Când m-am pipăit, erau nişte vietăţi ca nişte viermi sau ca nişte gândaci. Nu vedeam însă nimic. Doar simţeam.

„Oare cât o să merg aşa?”. Nu era nimeni să-mi răspundă. Eram singură. Deodată mi-am adus aminte ceea ce ştiam: TATĂL CERESC NU NE PĂRĂSEŞTE NICIODATĂ. EL ESTE ÎN PERMANENŢĂ CU NOI. Deci nu eram singură. Am început să mă rog şi dintr-o dată am zărit o luminiţă în zare. TATĂL CERESC se îndurase de mine. Eram salvată.

În jurul meu se mai luminase parcă. Dar vai ce-mi fusese dat să văd! Pereţii de care mă lipeam din când în când, căci totul se câtremura sub picioarele mele şi mă împingea dintr-o parte în alta, deci pereţii erau căptuşiţi aparent cu cheaguri mari de sânge. Pe jos era parcă un pârâu roşu. Cred că tot sânge era. Oare sângele celor ce se sinucideau?

De acolo, din acest pârâu urcau pe mine tot felul de lighioane ce doreau parcă să mă astupe şi să mă ţină în loc. Doar rugăciunea pe care o spuneam cu obstinenţă mă ajuta să înaintez. Mergeam foarte greu, dar mergeam. Lăsam în urmă tot felul de creaturi chinuite, prinse parcă în capcană de aceste vietăţi şi mai ales de pârâul lipicios. Acestea întindeau mâinile către mine, dar eu nu le puteam ajuta. Din când în când vedeam şi câte un frate de-al meu, dar acesta nu mă putea ajuta nici el pe mine.

Ţipetele şi vaietele creau un vacarm nemaipomenit. Din când în când se auzeau pocnete teribile şi odată chiar am văzut cum un frate de-al meu s-a desprins din locul unde era fixat pe zidul vâscos şi cu o viteză fantastică a pornit pe culoar spre lumină. Probabil că îi sosise vremea iertării, ziua în care de fapt ar fi trebuit să moară.

Oare de câtă vreme eram aici? Şi oare cât mai aveam de suferit? Mă învăţasem întrucâtva cu situaţia. Ştiam că nu mă pot opri în loc, căci aş rămâne şi eu fixată şi mai ales ştiam că trebuie să mă rog pentru iertare TATĂLUI CERESC.

Dintr-o dată însă am căpătat parcă alt avânt şi am mărit viteza de deplasare. Zburam parcă spre lumină. Vibraţiile de suferinţă se accentuau. Dacă n-aş fi ştiut că fac parte din neamul nemuritorilor, aş fi zis că acum voi muri. Dar n-am murit. Doar suferinţa mi-a fost mai mare.

La capătul culoarului mă aştepta LUMINA. Ce bine era! Locul se curăţise. Doar eu mai eram murdară. Am ajuns la capăt în sfârşit. Am ieşit din tunel şi am văzut o mână albă, de lumină parcă. îmi era întinsă mie. De câtă vreme nu-mi mai întinsese cineva mâna? Nu ştiam, dar parcă fusese o veşnicie. În singurătate, o clipă îţi pare o veşnicie. Şi cu toate acestea, eu nu fusesem deloc singură.

Am apucat mâna întinsă şi o stare de linişte totală m-a cuprins. Mâna m-a ridicat, trecându-mă prin spaţiu. Am simţit cum cineva mă cuprindea în braţe şi mă ţinea strâns la piept. Era OCSA, iubitul meu dintotdeauna. El venise în întâmpinarea şi ajutorul meu. Eram

murdară şi urâtă, dar dragostea lui mă făcea mai curată şi mă înfrumuseţa. Eram fericită, căci eram alături de el.

- De acum, te voi ajuta eu, zise el.- Şi eu.- Şi eu...Zeci de voci se făceau auzite. Eram din nou cu fraţii mei. Totul era uşor acum.Senzaţia de bine pe care o aveam se transformă încetul cu încetul în durere. De ce oare?

Mă întorsesem la corpul muribund şi am realizat că îmi vedeam succesiv încarnările. Ce urma să mai văd? Prin câte trecusem oare la cea de-a treia încarnare? Aveam să văd imediat, căci imaginile stăteau parcă să mă invadeze.